Reforma Sistemului Bancar In Romania Dupa Anul 1990

CAP I. REFORMA SISTEMULUI BANCAR

ÎN ROMÂNIA DUPĂ ANUL 1990

Evoluția sistemului bancar Românesc

Sistemul bancar românesc nu este de dată foarte recentă. Primele dovezi ale desfășurării unei activități bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786 și 1855 și reprezintă 55 de plăci de piatră descoperite într-o zonă de mine aurifere datând din perioada Daciei Traiane. Pe aceste plăci sunt înscrise detalii referitoare la contractul privind înființarea unei instituții bancare.

Deși în 1989 existau numai patru bănci în românia (Banca Națională a României, Banca de Investiții și Banca Agricolă), la care se adaugă CEC-ul, sistemul bancar român datează, totuși de mult timp.

În perioada modernă, primele încercări de creare a unei bănci au avut loc la începutul secolului al XIX-lea. Deși au existat și anterior preocupări în acest sens, abia în 1856 a fost creată Banca Națională a Moldovei, cu sediul la Iași, care a fost astfel prima instituție bancară ce-și desfășura activitatea pe teritoriul României. Banca a fost creată ca urmare a demersurilor unui bancher prusac și a fost concesionată acestuia.

În anul următor, banca a dat faliment, datorită lipsei de fonduri, recurgerii la credite din străinătate, precum și datorită faptului că, din capitalul subscris, a fost vărsată doar o mică parte.

După unirea Țării Românești cu Moldova, în 1859, au început să funcționeze și alte bănci. Ca urmare a legii adoptată la 24.11.1864, a fost fondată Casa de Depuneri și Consemnațiuni. Această instituție, până la crearea, Băncii Naționale a României, în 1880, a avut un rol foarte important, întrucât a fost principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite.

În 1865 a apărut la București, sub denumirea de Banca România, o bancă care inițial a avut atribuții de bancă de emisiune și de scont. Ulterior ca urmare a modificării statutului său, a pierdut aceste privilegii, desfășurând apoi o activitate pur comercială. Activitatea acestei bănci a continuat până la naționalizarea sistemului bancar din România, în iunie 1948.

În aceeași perioadă au mai apărut și alte bănci: Banca Albina, prima bancă cu capital integral românesc, care și-a început activitatea în 1872, la Sibiu, Creditul Financiar Rural, care a apărut în 1873, ca și Banca Aurora, din Năsăud. În următorul an, a fost creat Creditul Financiar Urban și Rural.

Cea mai importantă bancă înființată în această perioadă a fost Banca Națională a Belgiei (aceasta la rândul ei, folosise ca model Banca Angliei). Acesta a fost începutul dezvoltării unui sistem bancar nou și modern. Înființarea Băncii Naționale a României a creat premisele pentru apariția și a altor bănci și pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc.

Crearea băncii centrale în România a suscitat multe discuții referitoare la structura capitalului băncii și proporția capitalului străin maxim permis. În final s-a decis ca majoritatea capitalului să fie constituit din surse românești, astfel încât să se asigure controlul asupra economiei naționale și, totodată, să nu existe posibilitatea ca sistemul său bancar să fie supus dominației străine.

Statutul prin care s-a creat Banca Națională a fost aprobat de Parlamentul Principatelor Unite la 17 aprilie 1880. Banca Națională a României s-a constituit ca importantă instituție destinată creditării activității economice și comerciale, scontării cambiilor și operațiunilor cu alte instrumente financiare. Ulterior, Banca Națională a acordat un sprijin semnificativ modernizării sectorului agricol. Au devenit evidente efectele benefice ale asistenței acordate de banca centrală dezvoltării pieței, prin intermediul creditelor. Rapid, au apărut și alte bănci noi. Banca centrală prin emisiuni monetare, ajutat noile bănci comerciale să susțină dezvoltarea activității economice.

Corespunzător dezvoltării economice a țării, la începutul, activitatea băncilor se baza, în principal, pe acordarea de credite persoanelor particulare. Odată cu industrializarea și implicit, cu dezvoltarea forțelor de producție, a apărut necesitatea concentrării sumelor disponibile, pentru a fi satisfăcătoare proiectele concepute de proprietarii de pământ, de comercianți și de marii industriași. Procesul de creare a noilor instituții de credit a fost accelerat prin aportul de capital autohton, aparținând reprezentanților burgheziei și moșierimii române, dar și prin infuzia de capital străin.

În noul context, în 1881, la București, a fost înființată Bursa de valori și apoi Bursa de mărfuri.

La sfârșitul secolului al XIX-lea a început să se facă simțită o puternică centralizare a capitalului bancar în românia. În această perioadă, unele case bancare sau asociații bancare, apărute anterior, dar care în noul context nu dispuneau de suficient potențial financiar, și-au schimbat statutul juridic sau au fost absorbite de altele.

După 1880, a crescut numărul și importanța băncilor românești, de la numai 5 bănci existente între 1880-1890, la aproape 200 bănci, înainte de primul război mondial. Patru dintre cele principalele bănci din acea vreme (Banca Generală Română, Marmorosch Blanc & Co., Banca de Credit Român, Banca Comercială Română) erau finanțate și prin capital străin. Alte patru bănci importante – Banca Agricolă (1894), Banca de Scont (1898), Banca Comerțului din Craiova (1898) și Banca Românească (1911) – au fost create cu capital autohton, participând apoi la formarea capitalului altor bănci, întreprinderi industriale și firme comerciale. Astfel capitalul autohton caută să câștige teren în concurența cu capitalul străin, urmărind, în acest mod, dobândirea unei poziții avantajoase pe piața financiară românească.

În perioada primului război mondial s-a intensificat activitatea bancară în România. Ca rezultat al neutralității României, în această perioadă au apărut oportunității noi de comerț cu toate părțile implicate în conflict. Nivelul ridicat al comerțului a adus beneficii sistemului bancar. Anii care au urmat imediat după războiului au adus o încetinire dramatică a activității economice. Recesiunea a cuprins întreaga Europă, specula și inflația atingând, în această perioadă, niveluri record.

Treptat, țările din Europa au început să-și refacă economia, fenomen resimțit și în România. Rezultatele acestui proces s-au regăsit, imediat, și în sistemul bancar. Băncile au atras importante fonduri disponibile de pe piață și prin intermediul creditelor acordate de către Banca Națională au reușit să ramburseze sumele, în bani devalorizați.

După primul război mondial, numărul băncilor din România a continuat să crească până la criza economică din perioada 1929-1933. Această depresiune a determinat falimentul multor bănci sau fuzionarea pentru a supraviețui.

Ca și guvernele țărilor dezvoltate din acea vreme, Guvernul României a trebuit să intervină pentru a contracara efectele crizei economice, bancare și monetare. Guvernul a adoptat politici de conducere și control, în vederea acordării ajutorului necesar revigorării sistemului bancar. În 1934, afost înființat Consiliul Superior Bancar al cărui președinte era guvernatorul Băncii Naționale. Au fost adoptate mai multe legi, atât pentru a ajuta economia, cât și pentru a îmbunătății sistemul bancar. Cele mai importante reglementării cu incidență asupra activității bancare au fost:

Legea pentru lichidarea datoriilor agricole și urbane (7 aprilie 1934);

Legea pentru organizarea și reglementarea comerțului de bancă (8 mai 1934);

Legea pentru înlesnirea și refacerea creditului (20 aprilie 1935).

Aceste legi au contribuit la salvarea băncilor mai mari, dar cca. 600 bănci au fost lichidate sau au fuzionat. Astfel dacă la apariția legii organizarea și reglementarea comerțului de banca (în 1934) existau 1204 bănci, în 1940 mai erau operaționale doar 446 bănci.

În anii 1940, sistemul bancar românesc cunoscuse o dezvoltare remarcabilă. Băncile dețineau resurse importante și funcționau conform standardelor internaționale, iar personalul bancar era format din specialiști pregătiți în condiții de concurență și standarde profesionale ridicate, așa cum erau stabilite de Banca Națională. Banca Națională a României avea un rol important: deținerea monopolului emisiunii monetare și asigura acoperirea creditelor de scont, în favoarea altor bănci.

După 1947, sistemul bancar a fost restrâns datorită trecerii la economia de comandă ți intrării României în zona de influență sovietică (fosta U.R.S.S).

Structura actuală a sistemului bancar din România

Economia românească este într-un proces de tranziție de la o economie de comandă la o economie a liberei inițiative. Ca parte a acestei tranziții, sist5emul bancar a reorganizat și liberalizat. Reorganizarea a dat naștere la noi structuri funcționale, în timp ce liberalizarea a dat posibilitatea băncilor să răspundă la forțele pieței, intrând în concurență și promovând activitățile lor.

Reforma sectorului financiar-bancar a abolit sistemul „monobancar”, în care toate băncile erau subordonate statului, fiind simple instrumente de realizare a planului „unic”, hipercentralizat. Într-o economie de piață, înființarea de noi bănci comerciale (societăți bancare) este permisă, dar și încurajată.

Până la sfârșitul anului 1989, sistemul bancar românesc oferea un număr limitat de servicii și produse bancare. După 1989, trecerea la economia de piață a determinat nevoia dezvoltării unui sistem bancar care să răspundă solicitărilor pieței șiș care să asigure o gamă variată de produse și servicii bancare necesare unei economii de piață.

Reforma sistemului bancar a început în 1990-1991, prin elaborarea și adoptarea unei noi legislații bancare privind organizarea și funcționarea băncii centrale și a băncilor comerciale. În 1991 au fost adoptate atât legea privind Statutul B.N.R nr. 34/1991, cât și Legea privind activitatea bancară nr. 33/1991. aceste legi care au fost abrogate în 1998 fiind înlocuite cu Legea privind activitatea bancară nr. 33/1991. Aceste legi care au fost abrogate în 1998 fiind înlocuite cu Legea privind Statutul B.N.R nr. 101/1998, respectiv Legea bancară nr. 58/1998. De asemenea, o importanță deosebită o deține Legea societăților comerciale nr. 31/1991 datorită faptului că băncile sunt la rândul lor, organizate ca societății comerciale, în plus fiind necesară autorizarea acordată de B.N.R pe baza criteriilor stabilite prin reglementări și norme speciale. În același timp, au început să apară noi bănci finanțate fie de stat, fie prin aport de capital privat. Aceste bănci oferă servicii atât statului cât și agenților economici privați; băncile private preferă să încurajeze și să susțină procesul de privatizare.

Aceste reglementări au fost concepute pentru a acorda flexibilitate economiei de piață și pentru a încuraja inițiativa privată. În vederea susținerii băncilor în realizarea obiectivelor menționate și asigurării realizării standardelor internaționale bancare, România a primit sprijinul țărilor cu sisteme bancare dezvoltate.

Sistemul bancar din România este structurat pe două nivele, respectiv o bancă centrală și instituții financiare, cărora prin lege li s-a acordat statutul de bănci.

Banca Națională a României este banca centrală a țării, instituția de emisiune a statului român B.N.R – ul coordonează și stabilește reglementările în domeniile: monetar, de credit, valutar și de plăți, asigurând supravegherea celorlalte instituții bancare.

Prin noile reglementări. Banca Națională încearcă să creeze un sistem bancar modern și, în același timp, să îndeplinească rolul de bancă centrală. Operațiunile comerciale îndeplinite până la 1989 de către B.N.R au fost preluate de B.C.R.

B.N.R – ul are un nivel ridicat de independență și răspunde numai în fața Parlamentului. Guvernatorul și Consiliul de Administrație al băncii sunt aleși de parlament pe baza recomandărilor Primului – ministru.

În România, băncile comerciale funcționează conform legii privind societățile comerciale, legii privind activitatea bancară și pe baza autorizației acordate de B.N.R.mie a liberei inițiative. Ca parte a acestei tranziții, sist5emul bancar a reorganizat și liberalizat. Reorganizarea a dat naștere la noi structuri funcționale, în timp ce liberalizarea a dat posibilitatea băncilor să răspundă la forțele pieței, intrând în concurență și promovând activitățile lor.

Reforma sectorului financiar-bancar a abolit sistemul „monobancar”, în care toate băncile erau subordonate statului, fiind simple instrumente de realizare a planului „unic”, hipercentralizat. Într-o economie de piață, înființarea de noi bănci comerciale (societăți bancare) este permisă, dar și încurajată.

Până la sfârșitul anului 1989, sistemul bancar românesc oferea un număr limitat de servicii și produse bancare. După 1989, trecerea la economia de piață a determinat nevoia dezvoltării unui sistem bancar care să răspundă solicitărilor pieței șiș care să asigure o gamă variată de produse și servicii bancare necesare unei economii de piață.

Reforma sistemului bancar a început în 1990-1991, prin elaborarea și adoptarea unei noi legislații bancare privind organizarea și funcționarea băncii centrale și a băncilor comerciale. În 1991 au fost adoptate atât legea privind Statutul B.N.R nr. 34/1991, cât și Legea privind activitatea bancară nr. 33/1991. aceste legi care au fost abrogate în 1998 fiind înlocuite cu Legea privind activitatea bancară nr. 33/1991. Aceste legi care au fost abrogate în 1998 fiind înlocuite cu Legea privind Statutul B.N.R nr. 101/1998, respectiv Legea bancară nr. 58/1998. De asemenea, o importanță deosebită o deține Legea societăților comerciale nr. 31/1991 datorită faptului că băncile sunt la rândul lor, organizate ca societății comerciale, în plus fiind necesară autorizarea acordată de B.N.R pe baza criteriilor stabilite prin reglementări și norme speciale. În același timp, au început să apară noi bănci finanțate fie de stat, fie prin aport de capital privat. Aceste bănci oferă servicii atât statului cât și agenților economici privați; băncile private preferă să încurajeze și să susțină procesul de privatizare.

Aceste reglementări au fost concepute pentru a acorda flexibilitate economiei de piață și pentru a încuraja inițiativa privată. În vederea susținerii băncilor în realizarea obiectivelor menționate și asigurării realizării standardelor internaționale bancare, România a primit sprijinul țărilor cu sisteme bancare dezvoltate.

Sistemul bancar din România este structurat pe două nivele, respectiv o bancă centrală și instituții financiare, cărora prin lege li s-a acordat statutul de bănci.

Banca Națională a României este banca centrală a țării, instituția de emisiune a statului român B.N.R – ul coordonează și stabilește reglementările în domeniile: monetar, de credit, valutar și de plăți, asigurând supravegherea celorlalte instituții bancare.

Prin noile reglementări. Banca Națională încearcă să creeze un sistem bancar modern și, în același timp, să îndeplinească rolul de bancă centrală. Operațiunile comerciale îndeplinite până la 1989 de către B.N.R au fost preluate de B.C.R.

B.N.R – ul are un nivel ridicat de independență și răspunde numai în fața Parlamentului. Guvernatorul și Consiliul de Administrație al băncii sunt aleși de parlament pe baza recomandărilor Primului – ministru.

În România, băncile comerciale funcționează conform legii privind societățile comerciale, legii privind activitatea bancară și pe baza autorizației acordate de B.N.R. Băncile comerciale joacă un rol activ în luarea deciziilor privind activitatea lor, comparativ cu rolul pasiv jucat în perioada „monobancar”, specific economiei generalizate. Reglementările adoptate au scopul de a asigura concurența în sistemul bancar și de a limita pozițiile de monopol. Băncile nu au voie să încheie contracte, înțelegeri sau acorduri care le-ar putea conferi o poziție dominantă pe piața monetară sau posibilitatea de a dicta politicile comerciale în sectorul bancar. Băncile nu trebuie să se angajeze în concurență neloială.

Un alt set de limitări are în vedere asigurarea eficienței activității de supraveghere asigurate de B.N.R. Băncile comerciale trebuie să aibă conturi curente deschise la B.N.R și conturi cu nivel minim stabilizat (rezerve minime obligatorii). Totodată, băncile comerciale trebuie să întocmească anumite situații, să aibă evidențe la zi să le pună la dispoziția inspectorilor băncii centrale. O altă cerință este păstrarea confidențialității bancare.

În alte privințe, băncile au autonomie considerabilă. Astfel pot să ofere și să efectueze o gamă largă de operațiuni cum ar fi:

Depozitele la vedere și la termen;

Operațiuni în cont;

Retrageri și transferuri de numerar;

Transmiterea banilor prin cec sau prin alte instrumente de plată;

Tranzacții care implică instrumente financiare diferite, cum ar fi certificatele de depozit, cambii, etc.

Una din principalele activități ale băncilor comerciale este aceea de acordare a creditelor. Băncile pot oferii o gamă variată de credite, în condiții diferite, cu scadențe diferite. Băncile comerciale trebuie să țină seama de bonitate persoanelor împrumutate, în decizia de acordare sau neacordare a creditelor solicitanților. Băncile pot să cumpere, să vândă, să administreze active monetare sau să le păstreze în custodie sigură, să efectueze transferuri, plăți sau operațiuni de compensare. De asemenea, ele pot să dețină titluri asupra activelor monetare, fie sub forma garanțiilor pentru credit, fie în numele clienților.

În plus, băncile pot furniza și alte servicii:

Tranzacții cu alte valute, metale prețioase sau alte active disponibile pe piață;

Acceptarea și derularea mandatelor clienților;

Acceptarea și derularea mandatelor clienților;

Consultanță bancară;

Alte operațiuni efectuate în contul propriu sau în contul clienților.

Băncile comerciale au o autonomie considerabilă, în ceea ce privește modul în care își utilizează profiturile, cu condiția să-și mențină un nivel minim de rezerve obligatorii.

Băncile pot să-și realizeze provizioane pentru riscuri și credite neperformante, să constituie fonduri de rezervă, fonduri pentru dezvoltare, sau să distribuie profitul sub forma dividendelor.

La finele anului 1998, în România funcționau 45 de bănci (inclusiv sucursalele și reprezentanțele ale unor bănci străine) care puteau să concureze pe piață și să ofere servicii în scopul de a dezvolta noi afaceri.

România și-a îmbogățit practica bancară cu noi tehnici și instrumente. Obiectivul principal al tuturor acestor îmbunătățiri este acela de a constitui o rețea de bănci comerciale, eficiente și viabile, care să ofere o gamă largă de servicii bancare necesare susținerii creșterii economice într-o economie de piață.

Datorită evoluție istorice și a particularităților tranziției către o economie de piață, sistemul bancar românesc prezintă unele probleme și aspecte comune cu situația sistemelor bancare din alte țări și central europene.

Luând în considerație modelul structurii unui sistem bancar, a fost creat, un sistem bancar pe două nivele principale:

Banca Națională a României, ca instituție unică de emisiune, de reglementare în domeniul monetar și al creditului, precum și de supraveghere a tuturor societăților bancare;

Societățile bancare constituie ca societăți comerciale a căror activitate are ca obiect principal atragerea activelor monetare disponibile în economie și plasamentul acestora, îndeosebi sub forma de credite, inclusiv efectuarea acestor servicii cu specific bancar.

Funcția de reglementare a Băncii Naționale este puternică, iar legislația bancară, adoptată inițial în 1991 a stimulat într-o primă fază apariția unui sistem bancar novator, favorabil tranzacției în economia de piață.

Aceste avantaje au fost diminuate într-o anumită măsură – spre deosebire de alte țări cum ar fi Polonia și Ungaria, unde anumite experiențe specifice unei economii de piață au avut loc chiar și în timpul regimului comunist – de faptul că în România nu există o experiență cu privire la funcționarea mecanismelor economiei de piață înainte de anul 1989.

Nivelul ridicat al inflației, infrastructura bancară relativ slabă, lipsa unui sistem eficient de plăți, tradiția birocrației statale, existența unor întreprinderi industriale ineficiente și producătoare de bunuri nesolicitate pe piață, au încetinit tranziția României către o economie de piață.

Cu toate acestea, există un potențial considerabil de creștere și dezvoltare a activității bancare, atât în domeniul clienților – persoane juridice, cât și în domeniul clienților – persoane fizice. Creșterea numărului de bănci noi atestă motivația comercială și creșterea importanței concurenței.

Societăți bancare autorizate

Societăți bancare – persoane juridice române

Sucursale ale băncilor străine

B.N.R și băncile comerciale sunt preocupate, în permanență, să rezolve problemele specifice perioadei de tranziție, inclusiv cu sprijinul instituțiilor financiare internaționale, cum ar fi: Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional și Banca Europeană pentru Reconstituire și Dezvoltare.

În vederea formării unei imagini complete despre sistemul bancar românesc actual, trebuie să amintim că în 1991 s-a constituit „Asociația Română a Băncilor” (ARB) ce are ca scop organizarea și conducerea activității bancare. Aderarea la acest organism se face pe bază de liber consimțământ, iar în prezent participă majoritatea băncilor comerciale.

Principalele obiective ale A.R.B sunt:

Să reprezinte interesele comunității financiare și bancare față de B.N.R, Guvern și alte instituții centrale de stat;

Să îmbunătățească și să dezvolte standardul profesional al tuturor celor care lucrează în sectorul bancar;

Să reprezinte sectorul bancar românesc în relațiile internaționale cu asociații profesionale similare;

Pentru a realiza cel de-al doilea obiectiv, A.R.B și B.N.R au creat în 1991, Institutul Bancar Român.

În vederea continuării dezvoltării sistemului bancar, există câteva elemente de progres care au fost sau vor fi aplicate și care pot avea o influență semnificativă:

Concurența;

Schimbările legislative și standardele internaționale;

Automatizarea și informatizarea;

Aderarea la U.E;

Învățământul și instruirea profesională;

Apariția sectorului privat, precum plaja mult extinsă pe care noul sistem bancar prin prestația băncilor comerciale a oferit-o cetățenilor, persoane fizice, în vederea fructificării economiilor proprii ca și al acoperirii ca prestație bancară a unor obligații financiare ale acestora au permis conturarea unei activități cu amănuntul ca parte a activității general bancare, fapt care a conferit sistemului caracteristica de realism și modernitate.

Segmentul clientelei căreia i se adresează activitatea bancară a avut și are în prezent, ca o caracteristică dominantă, lipsa capitalului atât investițional cât și de lucru, acesta în ceea ce privește activitatea de producție și cea prestatoare de servicii, iar pentru persoanele fizice, nivelul modest al economiilor ce face obiectul unei anume modalități de capitalizare.

Plecând de la aceste considerente, în prima parte a perioadei, activitatea bancară a constat, într-o măsură preponderentă, din derularea operațiunilor de creditare destinate în cvasi totalitatea întregirii capitalului investițional și de lucru al societăților comerciale și inițiativelor familiale și individuale nou constituite. În totalul plasamentelor bancare acestea ocupau poziții nesemnificative, pentru ca an de an ponderea lor să crească, tendința ce se evidențiază din datele tabelului de mai jos.

Dotarea sumară cu o tehnică de calcul competitivă în domeniu, ca și inexistența unei practici bancare în condițiile impuse de cerințele economiei de piață au însemnat pentru anii de început ai perioadei analizate tot atâtea motivări pentru o prestație bancară deficitară. Astfel, au înregistrat termene excesiv de mari transferurile financiare antrenate de activitățile de decontare, în care banca intervenea ca intermediar ce asigură logistica necesară desfășurării acestora, iar în ceea ce privește activitatea de casierie și numerar, mărimea numerarului în circulație era un reper semnificativ al unor practici complet depășite de cele operative în sistemele occidentale.

Odată cu concretizarea unor eforturi de natura dotării cu tehnica de calcul și a unor preocupări ale Băncii Naționale legate de perfecționări aduse cadrului normativ referitoare la instrumentele de lucru facilitând operațiile de decontare, activitatea bancară pe respectivele coordonate câștigă în amploare și se diversifică ca forme de finalizare.

Primii patru ani au însemnat pentru persoanele fizice, ca potențiali clienți ai noului sistem bancar creat, perioada unor experiențe negative, care însă privite retrospectiv și-au avut rolul lor educațional, oferind premizele unei culturi economice acolo unde aceasta lipsea. Indicii ridicați ai inflației, ca și lipsa relativă a masei valutare, precum și tendințele speculative ce s-au manifestat pregnant, le-au antrenat plasamentele în societăți de tip piramidal, în acțiuni și depozite la societăți mutuale de valori mobiliare sau la unități bancare, al căror management riscant și oneros (oferind rate de fructificare exagerate tocmai pentru a deveni atractive) au antrenat respectivele instituții la situații de colaps, cu întreg cortegiul repercusiunilor nefaste.

A fost necesară perfecționarea cadrului legislativ care să îngrădească profilarea unei astfel de cazuistici ca și înființarea „ Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar pentru ca relația bancă – clientela persoane fizice să intre pe un făgaș al normalității și al practicilor firești într-o societate structurată pe legitățile economiei de piață.

Respectivele tendințe sunt susținute de datele conținute în tabelul ce urmează și care prezintă ponderea economiilor populației în totalul depozitelor din sectorul bancar în perioada:

În ultimii ani, respectiv din 1995 și până în prezent, activitatea cu amănuntul din sectorul bancar a cunoscut o abordare aparte, acesteia conferindu-i-se o importanță specială, atât în ceea ce privește amplificarea sferei sale de cuprindere, cât și diversificării formelor sale de manifestare.

Motivația acestei tendințe, rezidă din mai multe considerente ce-și au obiectivarea în evoluțiile economiei românești, fără însă ca intențiile în ce privește activitatea bancară să se regăsească într-o expansiune corespunzătoare.

Rezultatele obținute pe plan macroeconomic sunt instabile și diferite de la un an la an. Economia s-a confruntat în principal cu probleme legate de piața de desfacere, cu lipsa de capital și nu în ultimă instanță cu imprimarea unui ritm necorespunzător în procesul de restructurare și privatizare; astfel, fragilitatea economiei s-a accentuat datorită existenței unei conjuncturi ce nu a fost benefică încurajării unui dinamism autentic al economiei, aceasta sprijinindu-se doar pe pârghiile unui instrumentar monetar, indicatorii sintetici ai economiei naționale reflectând corespunzător această stare de lucru.

În acest context, marile societăți comerciale cu preponderență cele în care statul era acționarul principal cât și regiile naționale și-au văzut compromise rezultatele activităților proprii, înscriindu-se pe o curbă clar descendentă a performanțelor. Aceasta s-a reflectat și în relația lor cu instituția bancară asistând, pe de o parte, la o creștere fără precedent a arieratelor din economie, și pe de altă parte, la o degradare a portofoliului de credite al principalelor bănci românești. Evidența datelor a probat fără tăgadă mutarea centrului de greutate al eficienței obținute , în sfera întreprinderilor mici și mijlocii cu capital preponderent privat. Totodată, diminuarea și transformarea instrumentarului de refinanțare de către Banca Națională a sistemului bancar (operat prin Regulamentul BNR3/1997) în ultima instanță a condus, pentru principalele bănci comerciale, la situația de a nu mai apela la creditul de refinanțare, respectiv la cel structural.

La aceasta, se adaugă orientările strategice de diminuare a dependinței de finanțările de la BNR prin amplificarea efortului de a prelua în mai mare măsură disponibilitățile de capital ale persoanelor fizice. Relațiile concurențiale antrenate ca urmare a orientărilor prezentate mai sus, au obligat instituțiile bancare să-și diversifice și perfecționeze oferta, creând facilități care să atragă segmentul clientelei ce acoperă ca cerere activitatea de retail.

Detailând, acestea au constat în:

Împrumuturi cu facilități de dobândă și finanțări destinate lucrărilor agricole pe baza unor linii de creditare având o astfel de destinație;

Credite pentru pornirea, dezvoltarea și extinderea afacerilor individuale;

Serviciu de consultanță;

Credite pentru reparații și îmbunătățiri aduse locuinței;

Credite ipotecare;

Credite de consum acordate persoanelor fizice;

Credite pentru achiziționarea unor bunuri de folosință în rate; cont de economii;

Cecuri de călătorie;

Decontări speciale în care banca, într-o primă fază, devansează prin creditare o plată ce-i este ordonată de către un client al său;

Servicii de custodie a valorilor.

Cadrul reglementar în care băncile își desfășoară activitatea

Reglementări privind desfășurarea activităților bancare.

Principalul act normativ care a reglementat activitatea bancară în România în perioada 1991 – 1997, a fost Legea 33/1991.

Considerându-se că această lege și-a îndeplinit menirea pentru care a fost creată, și anume, aceea de a pune bazele unui sistem bancar care să constituie pilonii unei dezvoltări normale a economiei românești în acest an, a fost adoptată de Parlament o nouă lege bancară care corespunde unei noi etape în dezvoltarea sistemului bancar românesc. Astfel, în prezent este în vigoare o lege, Legea nr. 58/1998 intrată în vigoare la 23 aprilie 1998 și prin care a fost abrogată Legea 33/1991.

Din punctul de vedere al structurării acestei noi reglementări, trebuie observat că noua lege adoptă o împărțire pe capitole și secțiuni care oferă o abordare sistematică a materiei, punând astfel un instrument real de lucru la dispoziția persoanelor interesate de activitatea bancară.

În acest sens trebuie apreciat că, încă de la început, legea prezintă domeniul său de aplicare precum și definițiile termenilor cu care se operează în cuprinsul reglementării. E drept, că o asemenea abordare nu ține de tradiția juridică națională, ci își află originile în specificul dreptului anglo-saxon. În situația de față, caracterizată de specificul reglementării, (o activitate concretă și complexă, cu caracteristici proprii cum este activitatea bancară) acest gen de abordare se dovedește a fi benefică și prin aceea că nu lasă loc interpretării aleatorii a termenilor de specialitate cu care se operează.

Referindu-se la domeniul de aplicare, noua lege menține conceptul potrivit căruia activitatea bancară este cea desfășurată prin Banca Națională a României și bănci (a se vedea și înlocuirea noțiunii de societăți bancare cu cea de bănci), dar lasă loc extinderii sferei participanților la activitatea bancară, prin prevederea de la articolul 1, alin 2, care arată că la această activitate pot participa și alte persoane juridice, cu condiția respectării a două cerințe imperative ale legii:

Autorizarea acestora pentru ca desfășurarea activității bancare să se facă expres prin lege;

Desfășurarea activității de către asemenea persoane să se facă cu respectarea principiilor legale.

De asemenea, cuprinderea unitară a interdicțiilor instituite prin lege într-o secțiune de sine stătătoare oferă oricui, posibilitatea de a le cunoaște și de a se abține de la încălcarea unor prevederi imperative ale legii și de a nu aduce atingere voinței legiuitorului, exprimată în obligații concrete:

Interzicerea desfășurării activității bancare în România în lipsa autorizației emise de Banca a României;

Interzicerea utilizării denumirii de bancă, în absența autorizației emise de Banca Națională a României sau a condițiilor expres prevăzute de lege;

Interzicerea angajării de activității bancare în România de către bănci străine în lipsa constituirii unei filiale sau sucursală autorizate de către B.N.R;

Interzicerea acceptării de depozite de către persoane care nu sunt autorizate în acest sens;

În ceea ce privește termenii cu care operează și care sunt expres definiți la începutul legii, considerăm că este bine să fie prezentați pentru o mai bună înțelegere a acestora în utilizare.

Astfel:

Banca reprezintă persona juridică autorizată să desfășoare, în principal, activități de atragere de depozite și de acordare de credite în nume și cont propriu;

Filiala reprezintă persoana juridică în care o altă persoană sau grup de persoane care acționează deține 50% sau mai mult din acțiunile cu drept de vot sau o participație semnificativă care permite acestora să exercite controlul efectiv asupra conducerii sau politicilor filialei;

Afiliata unei bănci reprezintă o filială a băncii respective sau o societate comercială pentru care banca este filială, ori o societate comercială care, împreună cu banca respectivă, se află sub controlul comun al altei societăți comerciale;

Depozit – suma de bani încredințată în următoarele condiții:

Să fie rambursabilă în totalitate, cu sau fără dobândă sau orice alte facilități, la cerere sau la un termen convenit de către deponent cu depozitarul;

Să nu se refere la transmiterea proprietății, la furnizarea de servicii sau la acordarea de garanții;

credit – orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la plata unei sume de bani.

Din punct de vedere al scadenței, creditul poate fi:

pe termen scurt, a cărui durată de rambursare nu depășește 12 luni;

pe termen mediu, a cărui durată de rambursare este cuprinsă între 1 și 5 ani;

pe termen lung, a cărui durată de rambursare depășește 5 ani;

acționar semnificativ – persoana care dețin cel puțin 5% din acțiunile unei bănci;

societate aflată sub control efectiv – societatea în care o persoană fizică sau juridică:

deține cel puțin 50% din dreptul de vot;

are dreptul de a numi sau de a înlocui majoritatea membrilor consiliului de administrație;

poate decide asupra gestiunii și politicii financiar – bancare în baza unui acord încheiat cu alți acționari sau asociați:

capital – valoarea patrimoniului net, calculată ca diferență între total active și pasivele reprezentând obligații, evidențiate în bilanțul contabil conform reglementărilor Băncii Naționale a României. La constituire, acesta reprezintă capitalul social;

fonduri proprii – fondurile proprii ale căror metodologie de calcul și nivel minim sunt stabilite de Banca Națională a României;

expunere – orice angajament asumat de o bancă față de un singur debitor, indiferent dacă este efectiv sau potențial, evidențiat în bilanțul contabil sau în afara bilanțului, incluzând, fără a se limita la acestea:

credite;

efecte de comerț scontate;

investiții în acțiuni și alte valori mobiliare;

efecte de comerț avalizate;

garanții emise;

acreditive deschise sau confirmate;

supraveghere prudențial banker – stabilirea unor norme și indicatori de prudență bancară și urmărirea respectării acestora, în scopul prevenirii și limitării riscurilor bancare și, prin acestea, asigurarea stabilității și viabilității întregului sistem bancar.

Legea prevede la articolul 10, faptul că băncile străine le este interzis să se angajeze într-o activitatea bancară în România, cu excepția cazului în care activitatea este desfășurată printr-o filială constituită ca bancă, persoană juridică română, sau printr-o sucursală, pentru acre a fost emisă o autorizație de către Banca Națională a României.

În ceea ce privește modul de organizare al băncilor, art. 9 al legi stipulează faptul că societățile bancare nu se pot constitui decât ca societăți pe acțiuni.

În conformitate cu capitolul al doilea al legii, acre prezintă activitățile permise băncilor, băncile, persoane juridice române, și sucursalele băncilor străine pot desfășura, în limita autorizației acordate, următoarele activități:

a) acceptarea de depozite;

b) contractarea de credite, operațiunile de factoring și scontarea efectelor de comerț, inclusiv forfetare;

c) emiterea și gestiunea instrumentelor de plată și de credit;

d) plăți și decontări;

e) leasing financiar;

f) transferuri de fonduri;

g) emiterea de garanții și asumarea de angajamente;

h) tranzacții în cont propriu sau în contul clienților cu:

instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii, certificate de depozit);

valută;

instrumente financiare derivate;

metale prețioase, obiecte confecționate din acestea, pietre prețioase;

valori mobiliare;

i) intermedierea în plasamentul de valori mobiliare și oferirea de servicii legate de acesta;

j) administrarea de portofolii ale clienților, în numele și pe riscul acestora;

custodia și administrația de valori mobiliare;

închirierea de casete de siguranță;

consultanța financiar – bancară;

operațiuni de mandat.

Principiile fundamentale ale activității băncilor comerciale se prezintă după cum urmează:

1) sunt persoane juridice;

2) structura organizatorică, conducerea și administrarea băncilor se stabilesc prin statutele proprii;

3) băncile își asumă responsabilități, obligații numai prin semnăturile a doi manageri;

4) băncile li se interzice să se încheie contracte sau alte înțelegeri, să folosească practici care le-ar putea crea o poziție dominantă pe piețele financiar – valutare.

Deci le este interzisă orice activitate care ar putea duce la o concurență neloială; (conform Lg. 21/1996).

5) băncile comerciale se supun reglementărilor Băncii Naționale privind aplicarea politicii monetare, de credit, de plăți, valutare, de asigurare a prudenței bancare și de supraveghere bancară;

6) băncile sunt obligate să deschidă conturi curente la Banca Națională și să mențină rezerve minime obligatorii și fonduri de risc;

În conformitate cu noua lege bancară, băncilor le este permisă desfășurarea de activități prevăzute de legislația privind valorile mobiliare și bursele de valori prin societăți distincte, specifice pieței de capital, care vor funcționa sub reglementarea și care, potrivit acestei legislații, pot fi desfășurate în mod direct de către bănci. De asemenea, prin lege se prevede că, operațiunile de leasing financiar pot fi desfășurate de către bănci numai prin societăți distincte, constituie în acest scop.

În activitatea lor, băncile au obligația să respecte reglementările și ordinile emise de Banca Națională a României, date în aplicarea legislației privind politica monetară, de credit, valutară, de plătit, de asigurare a prudenței bancare și de supraveghere bancară.

În ceea ce privește reglementările cu privire la capitalul social al unei bănci, art. 40 stipulează ca acesta trebuie vărsat, integral și în forma bănească, la momentul subscrierii. În prezent capitalul social minim este stabilit de Banca Națională a României prin Norma nr. 8/1997 în vigoare de la 20 mai 1997 care prevede un nivel minim al capitalului social vărsat de 18 miliarde pentru 31 decembrie 1997 și de 50 miliarde pentru 31 decembrie 1998. La constituire, aportul de capital trebuie vărsat într-un cont, cu dobândă la vedere sau la termen, deschis la o bancă, persoana juridică română, sau la o sucursală a unei bănci străine autorizate să funcționeze pe teritoriul României. Contul de capital va fi blocat până la înmatricularea băncii în registrul comerțului.

Băncile trebuie să mențină în permanență un nivel minim al capitalului social, în forma bănească, în conformitate cu reglementările Băncii Naționale a României. Sucursalele băncilor străine au obligația de a menține în permanență un capital de dotare, la nivelul prevăzut prin reglementările Băncii Naționale a României, pentru capitalul social minim al băncilor, persoane juridice române.

Băncile pot majora capitalul social, pe lângă subscrierea de noi aporturi în forma bănească, potrivit legislației în vigoare, și prin utilizarea următoarelor surse:

primele de emisiune sau de aport și alte prime legate de capital, integral încasate, rămase după plata și acoperirea cheltuielilor neamortizate efectuate cu astfel de operațiuni, precum și rezervele constituie pe seama unor astfel de prime;

dividendele din profitul net cuvenit acționarilor după plata impozitului pe dividende potrivit legii;

rezervele din influențele de curs valutar aferente aprecierii disponibilităților în valută reprezentând capital social în valută;

rezervele constituie din profitul net, existente în sold potrivit ultimului bilanț contabil;

diferențele favorabile din reevaluarea patrimoniului pot fi incluse în rezerve și utilizate pentru majorarea capitalului social.

Orice modificare a nivelului capitalului social al unei bănci trebuie supusă aprobării Băncii Naționale a României.

Băncile repartizează 20% din profitul brut pentru constituirea unui fond de rezervă, până când fondul astfel constituit egalează capitalul social, apoi, maximum10%, până în momentul în care fondul a ajuns de două ori mai mare decât capitalul social. După atingerea acestui nivel, alocarea de sume pentru fondul de rezervă se poate face numai din profitul net.

Articolul 43 al legii vine în întărirea normei nr. 10/1995 privind constituirea și utilizarea rezervei generale pentru riscul de credit prezentând obligația băncilor de a repartiza din profitul brut sumele destinate constituirii rezervei generale pentru riscul de credit, în limita a 2% din soldul creditelor acordate.

Ca un alt element de noutate această nouă lege introduce și câteva cerințe prudente care înainte erau stabilita prin Norme ale B.N.R. Băncile trebuie să respecte următoarele cerințe prudențiale atunci când acestea sunt prevăzute de reglementările Băncii Naționale a României;

nivelul minim de solvabilitate, determinat ca raport între nivelul fondurilor proprii și totalul activelor și elementelor în afara bilanțului, ponderate în funcție de gradul lor de risc;

expunerea maximă față de un singur debitor, exprimată procentual, ca raport între valoarea totală a acesteia și nivelul fondurilor proprii;

expunerea maximă agregată, exprimată procentual, ca raport între valoarea totală a expunerilor mari și nivelul fondurilor proprii,

nivelul minim de lichiditate, determinat în funcție de scadențele creanțelor și angajamentelor băncii,

clasificarea creditelor acordate și a dobânzilor neâncasate aferente acestora și constituirea provizioanelor specifice de risc;

poziția valutară, exprimată procentual în funcție de nivelul fondurilor proprii;

administrarea resurselor și plasamentelor băncii;

extinderea rețelei de sucursale și alte sedii secundare ale băncii.

Valoarea totală a investițiilor pe termen lung ale unei bănci, în valorile mobiliare emise de o societate comercială care este angajată în una sau mai multe din activitățile financiare, nu poate depăși:

20% din capitalul social al societății comerciale respectiv; și

10% din fondurile proprii ale băncii.

Valoarea totală a investițiilor pe termen lung ale băncii, în valorile mobiliare emise de asemenea societăți comerciale, nu poate depăși 50% din fondurile proprii ale băncii. Valoarea totală a investițiilor unei bănci în valori mobiliare, efectuate în nume și cont propriu, nu poate depăși nivelul de 100% din fondurile sale propriii, cu excepția celor în titluri de stat.

În secțiunea a 5-a a legii, sunt prezentate tranzacțiile care sunt interzise băncilor, și anume:

angajarea în tranzacții cu bunuri mobile și imobile. Se exceptează tranzacțiile cu astfel de bunuri necesare desfășurării activității și pentru folosința salariaților, precum și tranzacțiile cu bunuri mobile și imobile dobândite ca urmare a executării creanțelor băncii. Bunurile mobile și imobile, dobândite ca urmare a executării silite a creanțelor, altele decât cele necesare desfășurării activității și pentru folosința salariaților, se vând de către bancă în termen de un an de la data dobândirii lor. Pentru bunurile imobile, termenul poate fi prelungit cu aprobarea Băncii Naționale a României;

achiziționarea propriilor acțiuni sau gajarea lor în contul datoriilor băncii. Se exceptează răscumpărarea acțiunilor proprii în vederea reducerii capitalului social, care face obiectul unei aprobări prealabile a Băncii Naționale a României;

acordarea de împrumuturi sau furnizarea altor servicii clienților, condiționată de vânzarea sau cumpărarea acțiunilor băncii;

acordarea de credite garantate cu acțiunile emise de bancă;

primirea de depozite, titluri sau alte valori, când banca se află în încetare de plăți;

Cap. II. Riscuri bancare. Gestiunea riscurilor bancare

2.1 Definirea riscurilor bancare

În funcție de activitățile desfășurate de bănci, de strategiile pe care acestea le adoptă și de politicile pe care ele le aplică, acestea se expun la diverse riscuri specifice activității bancare, motiv pentru care sunt cunoscute sub numele de riscuri bancare.

Art.3 din legea 58/1998 definește expunerea ca un angajament asumat de o bancă față de un singur debitor, indiferent dacă este efectiv sau potențial, evidențiat în bilanțul contabil sau în afara bilanțului, incluzând, fără a se limita la acestea: credite, efecte de comerț scontate, investiții în acțiuni și alte valori mobiliare, efecte de comerț avalizate, garanții emise, acreditive deschise sau confirmate.

Pentru a diminua posibilitatea obținerii unor profituri exagerate, dar mai ales pentru instituirea unui cadru bancar prudențial, legea bancară recunoaște dreptul BNR ca unica autoritate în acest domeniu. Astfel BNR este singura instituție care poate emite autorizație de funcționare în acest domeniu și totodată obligă la deschiderea de conturi de către orice bancă la BNR și la constituirea unor fonduri de rezervă minime din profitul brut în limita a 20% până când fondul astfel constituit egalează capitalul social iar apoi maxim 10% până în momentul în care fondul a ajuns de două ori mai mare decât capitalul social.

Definiția riscului bancar se concentrează asupra funcției clasice a băncilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora; este vorba de pierderi neprevăzute la activele bancare, pierderi cauzate de riscuri de piață, de credit sau de lichiditate.

Se poate vorbi și de pierderi cauzate de riscuri cu totul aleatoare și necontrolabile, ca de exemplu frauda, incendiul sau catastrofe naturale.

Totuși, cele mai întâlnite riscuri decurg din tehnicile de gestiune care pot fi perfecționate conducând la diminuarea riscurilor bancare.

Riscul bancar fiind generat de o mulțime de operații și proceduri trebuie privit ca un conglomerat sau ca un complex de riscuri, de cele mai multe ori interdependente, prin aceea că pot avea cauze comune sau că producerea unuia poate genera în lanț și alte riscuri. Drept urmare, aceste operații și proceduri generează în permanență expunere la risc.

Ca agenții care operează pe diverse piețe financiare, băncile se confruntă și cu riscuri ce nu le sunt specifice (de exemplu riscul valutar), dar pe care trebuie să le gestioneze.

2.2 Importanța gestiunii riscurilor bancare

O strategie bancară performantă trebuie să cuprindă atât programe cât și proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizează, de fapt, minimizarea probabilității producerii acestor riscuri și a expunerii potențiale a băncii. Obiectivul principal al a acestor politici este acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate la bancă, iar obiectul central al activității bancare îl reprezintă obținerea unui profit cât mai mare pentru acționari.

Nu întotdeauna obiectivul general și cel sectorial se află în concordanță; s-ar putea ca, în anumite situații, costul implementării și exploatării procedurilor care vizează gestiunea riscurilor să fie mai mare decât expunerea potențială la risc. Așadar, rezulta că aceste programe trebuie selectate în funcție de criterii de eficiență. De altfel, obiectivele managementului bancar sunt trei: maximizarea rentabilității, minimizarea expunerii la risc și respectarea reglementărilor bancare în vigoare.

Pentru ca o bancă să realizeze un serviciu, este necesar ca produsele sale bancare (dobânzi percepute la credite acordate) să depășească cheltuielile bancare (dobânzi plătite pentru resurse colectate), și ca soldul astfel colectat, numit produs bancar net (PBN) să fie mai mare decât cheltuielile de exploatare (cheltuielile cu personalul impozite, chirii, amortismente). Acești indicatori se pot exprima prin următoarele ecuații:

Produse bancare – cheltuieli bancare = PBN

pbn – cheltuieli dde exploatare = rezultat

Această abordare arată că rentabilitatea băncilor se realizează la două niveluri: pe de o parte, produsul bancar net, iar pe de altă parte cheltuieli de exploatare.

Produsul bancar net rezultă dintr-un volum de operațiuni și o rată a beneficiului. Volumul operațiunilor este determinat la nivel macroeconomic, de masă monetară, iar la nivel microeconomic, de dimensiunea fiecărei bănci (segmentul de piață în distribuirea creditelor) precum și de strategia proprie (acceptarea sau nu a riscurilor).

Rata beneficiului variază considerabil în funcție de tipul de activitate exercitat de fiecare bancă. Astfel, băncile de depuneri au un beneficiu mai mare datorită faptului că acestea dispun de o rețea de colectare care le permite să atragă, în special depunerile neremunerate sau economiile slab remunerate. În schimb ele trebuie să suporte cheltuielile de exploatare generate de aceste rețele. Invers, băncile de credit pe termen mediu și lung se finanțează, în principal, pe piața monetară, dar au foarte puține cheltuieli de exploatare.

Dobânda de bază bancară este o rată de referință, ea se aplică celor mai buni clienți ai băncii.

Băncile profită de o creștere generală a dobânzilor, deoarece toate creditele lor urmează această tendință în timp ce o mare parte a resurselor lor rămâne la dobânzi fixe (pentru conturi de economii) sau nule (conturi de depuneri obișnuite). Această tendință este diferențiată; cele care profită de creșterea dobânzilor sunt, în principal, băncile de depuneri cu rețea largă de conectare. PBN este determinat mai mult de diferența care există între dobânda pieții monetare (care determină cea mai mare parte a costului resurselor lor) și dobânda de bază bancară.

Cheltuielile de exploatare includ cheltuielile cu salariile, cheltuieli generale, comisioanele. Ele sunt influențate de gradul de bancarizare, politica de personal, informatizare (cheltuielile generale).

Cel de-al doilea obiectiv al managementului bancar – minimizarea expunerii la risc – poate fi realizat printr-o bună cunoaștere a clientului băncii (minimizarea riscului insolvabilității) și printr-o bună estimare a evoluției economice generale (minimizarea riscului dobânzii ale cursurilor de schimb), avându-se în vedere structura financiară a băncii.

Insolvabilitatea reprezintă principalul risc, dovada volumul mare de garanții de asigurare. Pentru a preveni acest risc, băncile au mai multă încredere în eficiența garanțiilor sale (ipoteci) sau personale (cauțiuni) decât în analiza economică a situației celui care primește împrumutul.

Evoluția economică generală poate crea alte tipuri de riscuri pentru o bancă. Este vorba, îndeosebi, de riscul dobânzii.

Pentru a se asigura împotriva riscurilor inerente acestor variații ale dobânzii, băncile încearcă să-și „lege”, în mod constant, resursele pe termen lung de utilizările pe termen lung. Rezultă că o bancă poate să ia împrumuturi pe termen scurt și să acorde împrumuturi pe termen lung sau invers.

Evoluțiile cursurilor de schimb poate să conducă, de asemenea, la pierderi importante, băncile fiind angajate în operațiuni cu devize. Cu toate acestea, băncile se pot asigura împotriva acestui risc, evitând să ia „poziții de schimb”, atitudine care consta pentru fiecare valută și pentru condiții identice, în a avea tot atâtea creanțe câte datorii. În acest caz, variația cursului devizelor nu afectează rezultatul.

Structura financiară a băncii determină dimensiunea riscurilor – dobânda și cursul de schimb – pe care le asuma. Aici se pune problema preschimbării pentru băncile care au utilizări (credite acordate) pe termen mai lung decât resursele colectate. Se creează un risc de lichiditate în cazul în acre depunătorii cer să-și retragă fondurile.

Al treilea obiectiv al managementului bancar – respectarea reglementărilor bancare în vigoare – este obligatoriu de îndeplinit de fiecare bancă.

Restricțiile reglementare emană de la autoritatea tutelară (BNR) ele sunt destinate să asigure securitatea depunerilor și aplicarea politicii monetare a guvernului.

Securitatea depunerilor se bazează pe trei coeficienți de lichiditate, de acoperire și de împărțire a riscului.

Coeficientul de lichiditate constă în necesitatea ca raportul de credit sub trei luni / depuneri sub trei luni să fie mai mare sau egal cu 60%. Cu alte cuvinte, resursele pe termen scurt nu trebuie folosite în proporție mai mare de 40% la finalizarea utilizărilor pe termen lung.

Coeficientul de acoperire a riscurilor au ca obiect limitarea riscului de insolvabilitate a băncilor. Fonduri proprii (capital+rezerve) trebuie să reprezinte 5% din riscurile asumate de bancă.

Coeficientul de împărțire a riscului limitează volumul creditelor pe care o bancă poate să-l acorde aceluiași client. El evită de asemenea, riscurile care ar putea să decurgă dintr-o prea mare concentrare a angajamentelor, în caz de faliment al clienților săi.

Aplicarea politicii monetare a guvernului vizează obiective precum apărarea monedei naționale (menținerea parității de schimb) și lupta împotriva inflației. Soluția clasică consta într-o acțiune prin dobânzi. Acțiunea autorităților tutelare asupra dobânzilor se exercită fie prin proceduri de refinanțare (dobânzi principale) fie prin manipularea dobânzilor pieții monetare. Dar toate celelalte dobânzi și mai ales dobânzi de bază bancară rămân „libere”, adică, teoretic stabilizate prin „focul pieței”.

Expunerea la risc a unei bănci poate fi privită din două puncte de vedere: ca expunere inerentă și ca expunere suplimentară sau subiectivă.

Riscurile pure se caracterizează prin aceea că expunerea este generată de activitățile și procesele bancare cu potențial de a produce evenimente sau să se soldeze cu pierderi. Astfel de evenimente pot fi considerate fraude în efectuarea unor plăți, sau degradarea mediului ambiant de către activele dobândite de bancă în urma exercitării unor drepturi de ipoteci etc. La rândul lor riscurile pure se pot împărți în riscuri fizice, riscuri financiare, riscuri criminale și frauduloase, riscuri de răspundere.

Riscurile fizice se pot manifesta ca distrugere a clădirilor, avarierea clădirilor în curs de construire, distrugerea liniilor de telecomunicații, avarierea clădirilor, avarierea mașinilor și materialelor diverse, distrugerea materialului în timpul transportului, accidente de circulație.

În condițiile unui management corect, creșterea operațiilor în cele două arii mari – servicii tradiționale și servicii noi – ar trebui să aibă un efect sinergetic. Însă pierderile suportate de unii acționari și volatilitatea veniturilor duc la diminuarea valorii de piață a băncilor ceea ce face extrem de scumpă preocuparea de capital suplimentar.

Deoarece comunicarea băncilor cu publicul și chiar cu acționarii, în ceea ce privește gestiunea riscurilor bancare, este deficientă, piața tinde să trateze toate băncile la fel. Proasta gestiune a câtorva bănci poate influența negativ și imaginea publică a celorlalte.

În concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute, gestiunea lor adecvată poate stabiliza veniturile în timp, având rolul unui amortizor de șoc. În același timp, consolidarea valorii acțiunilor bancare se poate realiza doar printr-o comunicare reală cu piețele financiare și implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Dacă procesul de gestiune a riscurilor bancare și sistemul global de management sunt efective, atunci banca va avea succes.

2.3 Categorii de riscuri bancare

Gruparea riscurilor bancare în clase și tipuri de risc este necesară întrucât multe riscuri prezintă trăsături comune (cauze, instrumente/tehnici de gestiune, metode de evaluare etc.) iar tratarea lor corelată permite observații ce pot facilita atât înțelegerea procesului de gestiune, cât și asimilarea unor procedee și tehnici.

2.3.1 Clasificarea riscurilor bancare în funcție e expunerea la risc

Expunerea la risc a unei instituții financiare, deși generată de același ansamblu de activități, poate fi privită din două puncte de vedere:

ca expunere inerentă;

ca expunere suplimentară (subiectivă).

În acest context riscurile pure se caracterizează prin aceea că expunerea este generată de activitățile și procesele bancare cu potențial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi.

Astfel de evenimente pot fi considerate fraudele în efectuarea unor plăți sau degradarea mediului ambiant de către active dobândite de bancă în urma exercitării unor drepturi de ipotecă (încărcarea drepturilor de poluare).

La rândul lor, riscurile pure se pot împărți în:

riscuri fizice: distrugerea clădirilor, avarierea clădirilor în curs de construire, distrugerea liniilor de telecomunicații etc;

riscuri financiare: pierderi complete de date, pierderi de cecuri în curs de încasare, distrugerea arhivelor, pierderi de efecte etc;

riscuri criminale și frauduloase: pătrunderi în fișiere informatice, utilizarea frauduloasă a mijloacelor de plată, furt, atac armat, deturnare de fonduri de către un salariat etc.

Pentru cea de-a doua categorie, riscurile lucrative (speculative), expunerea este generată de încercarea de a obține profit mai mare. Această expunere poate genera și cheltuieli suplimentare și (potențial) pierderi. Cheltuielile suplimentare pot rezulta din credite nerambursate la scadență, pierderi la portofoliul de titluri sau o structură defectuoasă a activelor bancare.

Demarcația dintre cele două tipuri de riscuri nu este netă, după cum se poate observa și din tabelul 1.1 În tabel cele două tipuri de riscuri sunt exemplificate cu ajutorul câtorva categorii de riscuri bancare.

2.3.2 Clasificarea riscurilor bancare în funcție de

caracteristica bancară

O altă clasificare a riscurilor bancare este cea care are la bază gama de operații bancare ce pot genera riscuri și forma acestor riscuri.

Riscurile financiare pot fi considerate drept cel mai important grup de riscuri bancare, dat fiind că proasta lor gestiune produce cele mai multe falimente bancare. În acest grup de riscuri se includ:

riscul de creditare: denumit și risc de insolvabilitate a debitorilor, risc de nerambursare sau risc al deteriorării calității activelor bancare. Exprimă probabilitatea încasării efective, la scadență, a fluxului de venituri anticipat (capital avansat plus dobânzi);

riscul de lichiditate: sau riscul de finanțare. Exprimă probabilitatea finanțării efective a operațiilor bancare. Pentru cei care au împrumutat banca, poate apare ac risc de creditare dar aceasta este doar o componentă a sa;

riscul de piață: sau de variație a valorii activelor financiare apare ca risc de variație a ratei dobânzii, risc valutar a condițiilor de piață să afecteze negativ profitul bancar;

riscul de faliment: riscul de capital sau riscul de îndatorare exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă și ca aceste pierderi să afecteze în mod negativ plasamentele creditorilor băncii.

Între toate aceste grupe de risc se exercită o interacțiune permanentă, deoarece ele exprimă doar aspecte diferite ale aceluiași potențial de risc – operații bancare curente.

Riscurile de prestare sunt asociate operațiilor din sfera serviciilor financiare. Următoarele tipuri de riscuri sunt cuprinse aici:

riscul operațional: sau riscul de sarcină exprimă probabilitatea ca banca să devină incapabilă să mai asigure servirea clienților într-un mod rentabil;

riscul tehnologic: este asociat calității și structurii ofertei de produse financiare care au și ele un ciclu de viață propriu și tind să fie înlocuite de produse mai performante.

riscul produsului nou: este asociat inovărilor în sfera produselor financiare. Exprimă probabilitatea cumulată a producerii mai multor evenimente adverse, precum situarea cererii sub nivelul anticipat etc.

riscul strategic: exprimă probabilitatea de a nu alege strategia optimă în condițiile date. El este inerent oricărei selecții de piețe, produse și zone geografice pe care o implică definirea strategiei băncii într-un mediu complex.

Grupa riscurilor ambientale cuprinde o clasă de riscuri cu un puternic potențial de impact asupra performanței bancare, dar asupra cărora banca are, în cel mai bun caz, un control limitat:

riscul de fraudă: este un risc de ordin intern și exprimă, de fapt, probabilitatea comiterii unor furturi sau a unor alte acte contrare intereselor băncii de către angajații acesteia; fraudele pot afecta sensibil rentabilitatea băncii, atunci când nu pot fi detectate din vreme și recuperate;

riscul economic: este asociat evoluției mediului economic în care acționează banca și clienții acesteia. Exprimă probabilitatea diminuării performanței băncii ca urmare a unei evoluții adverse a condițiilor de mediu, influențând calitatea plasamentelor, volatilitatea produselor și potențialul de risc;

riscul concurențial: exprimă probabilitatea reducerii profitului în condițiile modificării raporturilor de piață în defavoarea băncii; este inerent activității bancare deoarece majoritatea produselor financiare oferite pe piață de o bancă sunt oferite și de alte instituții financiare;

riscul legal: reflectă faptul că băncile trebuie să opereze în contextul stabilit de reglementările în vigoare, chiar dacă acestea le creează un dezavantaj competitiv față de alte instituții financiare concurente.

În tabelul 1.2 se prezintă o clasificare succintă a principalelor tipuri de riscuri asumate de bancă universală în desfășurarea operațiilor proprii.

Tabelul 1.2

Clasificarea riscurilor bancare în funcție de cauza și forma lor:

2.3.3 Clasificarea riscurilor bancare în funcție de alocarea lor

în cadrul sistemului financiar

Din acest punct de vedere riscurile apar ca diversificabile sau nediversificabile.

Riscurile diversificabile sunt acele riscuri care ajung să fie relativ nesemnificative atunci când sunt combinate suficient de multe poziții (bilanțiere) pentru ac legea numerelor mari să fie activată. Problema principală este că niciodată nu putem spune ce înseamnă „suficient de multe poziții”, dar este de reținut faptul că putem reduce expunerea globală a unei bănci la un anume tip de risc, mărind suficient numărul operațiilor partenerilor susceptibili a genera acel risc.

Riscurile nediversificabile sunt cele care rămân relativ semnificative ca expunere, chiar și după ce toate posibilitățile de a folosi legea numerelor mari au fost exploatate.

În practică, orice poziție (bilanțieră sau extrabilanțieră) comportă, de regulă, atât elemente diversificabile cât și elemente nediversificabile.

De exemplu, riscul de nerambursare a unui împrumut contractat de către un client la bancă are o componentă nediverrsificabilă – cea generată de riscul economic, de incertitudinea intrării în următoarea fază a ciclului economic – și o componentă diversificabilă, specifică fiecărui client.

Cu cât banca are mai mulți debitori și cu cât valoarea creditelor acordate fiecăruia dintre ei este mai redusă relativ la capitalul băncii, cu atât mai redusă va fi și probabilitatea ca nerambursarea unuia dintre aceste credite să creeze băncii probleme de lichiditate sau de capital.

Riscurile nediversificabile au puțini factori determinanți, în esență variabile preț:

rate ale dobânzii;

cursuri valutare;

prețuri ale materiilor prime;

indicatori macroeconomici.

În fond, aceste variabile sunt endogene, căci reflectă variații ale preferințelor consumatorilor, schimbări de tehnologie, politici guvernamentale.

Din punct de vedere al gestiunii riscurilor, sursa lor exactă este însă mai puțin importantă decât canalul de transmisie care este prețul, iar o protecție specifică se poate concepe doar în cazul riscurilor diversificabile.

Dacă definim riscul ca fiind probabilitatea de producere a unui eveniment incert pentru care este cunoscută repartiția efectelor producerii lui sau pentru care acesta poate fi aproximată prin studiul efectelor aleatoare deja produse, atunci incertitudinea (absolută) este asociată evenimentelor pentru care repartiția efectelor este complet necunoscută.

În cazul riscurilor, protecția se asigură prin gestiunea unor tehnici și instrumente specifice (riscuri diversificabile) și prin capital (riscuri nediversificabile). Incertitudinea necesită întotdeauna un capital suficient și nu poate fi gestionată prin tehnici specifice.

Pentru a asigura protecția băncii în cazul riscuri nediversificabile și al incertitudinii pure, nimic nu poate înlocui capitalul bancar și nici o tehnică sau instrument, oricât de sofisticate, nu pot asigura o protecție suficientă.

2.3.4 Clasificarea riscurilor bancare în funcție de reflectarea lor

în bilanțul contabil

Măsurile riscurilor și ale performanțelor se înscriu într-un cadru contabil reprezentat prin bilanț. Cadrul contabil precizează regulile de măsurare a rezultatelor bancare.

Bilanțul comportă patru nivele cu excepția conturilor în afara bilanțului:

trezorerie și sectorul interbancar;

clientela;

operațiuni cu titluri;

termen lung: imobilizări în activ și capitaluri permanente în pasiv.

Ponderile celor patru nivele variază de la o instituție la alta în funcție de specificul instituțiilor și operațiunilor pe care le efectuează.

Astfel, riscurile diferă după părțile din bilanț (la activități bancare), pe piață sau în afara bilanțului.

Activitățile bancare – la băncile comerciale, metodele clasice de gestiune pe bază de bilanț se aplică la bilanțul „clientelei” ca și la cel „interbancar”. Acestea grupează operațiunile de intermediere clasice: de colectare a resurselor și a creditelor. Cele două părți ale bilanțului nu sunt în mod general echilibrate, echilibrul lor depinzând de capacitatea lor de colectare a resurselor sau politica de creditare. Deci gestiunea activ-pasiv constă în definirea politicii de finanțare astfel încât riscurile globale ale bilanțului să respecte obiectivele și limitele alese.

Activitățile de piață – nu sunt supuse regulilor de gestionare de aceeași natură ca la activitățile de intermediere. Principalele riscuri la care se expun operațiunile de piață sunt riscurile de piață și chiar riscurile de credit pot fi de asemenea importante. Portofoliul de instrumente se transformă mai rapid decât angajamentele unei bănci comerciale. Partenerii la asemenea activități pe piață sunt adesea alte instituții financiare.

Angajamentele în afara bilanțului – reunesc angajamentele viitoare ce nu au legătură cu fluxul de trezorerie. Pentru bancă este vorba de angajamente oferite sau acceptate în favoarea instituțiilor de credit sau în favoarea clientelei, adică angajamente contractuale ce trebuie onorate precum: linii de credit confirmate, garanții oferite sau solicitate, cauțiuni.

2.4 Gestiunea globală a riscurilor bancare

De regulă, problema gestiunii riscurilor bancare este abordată dintr-o perspectivă îngustă, pentru tipuri de riscuri specifice. Acestea deoarece riscurile bancare sunt diverse și complexe. Cu toate acestea nu trebuie să pierdem din vedere faptul că pentru toate aceste riscuri expunerea este a băncii și că, în plus, multe riscuri sunt interdependente.

Gestiunea globală a acestor riscuri se impune ca o necesitate și trebuie organizată la nivelul băncii.

O gestiune globală adecvată a riscurilor trebuie să asigure băncii capacitatea de a identifica și aprecia riscurile bancare, de a le controla, de a le elimina sau evita și de a le finanța. Alte priorități de avut în vedere se referă la:

anticiparea pierderilor;

constituirea rezervelor;

transferul eventual al riscurilor (asigurare);

integrarea gestiunii riscurilor bancare în sistemul global de gestiune al băncii.

Etapele procesului de gestiune globală a riscurilor bancare pot fi regăsite și în gestiunea riscurilor individuale, doar că la nivel global toate au caracter obligatoriu.

Gestionarea riscurilor se adresează mai întâi riscurilor cuantificabile. Este cazul mai ales al riscurilor „financiare” (variația ratei dobânzii, asigurarea lichidității etc) care se concretizează în evoluții nefavorabile ale situației financiare.

Dar nu toate riscurile se pretează la măsurători. De exemplu, riscurile „operațiile” și/sau „tehnice”, ce desemnează toate riscurile generate de disfuncționalități interne, legate di sistemele informaționale sau de procedurile interne și de respectarea lor, pot avea consecințe extrem de importante. Dar din cauza naturii lor „non-financiare”, ele au mai cu seamă un impact indirect, contribuind la ameliorarea sistemelor de urmărire a operațiunilor și la precizarea regulilor de respectare.

Riscul nu se reduce la măsurările sale. Gestionarea riscurilor întâmpină limite în momentul când oportunitatea și calitatea noilor riscuri sunt evaluate. Prețul riscului rămâne ca întotdeauna, o problemă de judecată.

2.4.1 Identificarea și analiza (evaluarea riscurilor)

integrarea evaluării riscurilor în planificarea strategică a băncii va asigura gestiunii riscurilor bancare vizibilitatea necesară și focalizare strategică. Riscul este o componentă esențială a profilului unei instituții financiare; de aceea evoluția ulterioară a strategiei și organizării bancare vor fi afectate dacă profilul risc actual și de perspectivă nu sunt luate în considerare.

Procesul de gestiune a riscurilor începe prin descifrarea profilului risc al diferitelor game de produse bancare pentru principalele activități bancare. Apoi acestea trebuie comparate cu profilul risc al băncii. Dacă profilul risc al băncii este mai mic decât suma profilurilor risc identificate, atunci conglomeratul bancar are o valoare sinergetică, pozitivă pentru acționari.

Pentru a identifica și evalua nivelul de risc al unei game de produse bancare sau al unei activități bancare, managerii trebuie să identifice toate situațiile semnificative care pot genera o pierdere financiară. Managementul poate realiza acest lucru prin elaborarea unor scenarii de pierdere pentru activitățile, tranzacțiile și interfețele bancare.

Când elaborăm profilul risc este util să se aloce expunerile de risc diferitelor componente ale riscului. Este, de asemenea, util să identificăm frecvența și mărimea pierderilor acre pot fi generate de expuneri.

Un manager poate dobândi o bună perspectivă asupra nivelului riscului asociat unei anumite expuneri combinând frecvența cu amplitudinea riscului. Deoarece o anumită expunere poate genera riscuri de mai multe feluri, nivelul de risc trebuie agregat pentru fiecare categorie de risc pentru a identifica profilul risc al unei unități bancare.

Metodologiile de identificare și evaluare a riscurilor pot asigura o estimare efectivă și eficientă a profilului risc pentru sucursale, filiale, agenții și întreaga bancă. În lipsa unei abordări sistematice a evaluării riscului, ușor de implementat, o bancă nu dispune de nici un mijloc de a-și reduce cheltuielile legate de riscuri printr-un control mai riguros și o finanțare adecvată a riscurilor.

În plus este dificil pentru o bancă să determine veniturile corectate în funcție de risc pentru o gamă de produse bancare sau o activitate și să transmită pieței financiare riscul-produs propriu și eficacitatea managementului riscurilor bancare.

2.4.2 Controlul și eliminarea (evitarea) riscurilor

Obiectivul controlului riscurilor este de a minimiza cheltuielile asociate riscurilor pentru toate expunerile care au fost identificate, dar nu evitate sau eliminate.

După ce au fundamentat profilul risc al unității lor bancare, managerii trebuie să identifice și să evalueze activitățile de control al riscurilor existente din punctul de vedere al expunerii și nivelurilor de risc identificate, pentru fiecare categorie de riscuri.

Pentru a controla riscul pe piață, o bancă poate avea în vedere mai multe tehnici de gestiune a bilanțului sau de diversificare a portofoliului. Între modalitățile de a gestiona riscul de lichiditate se înscriu și titularizarea unor credite sau creșterea frecvenței negocierilor.

În domeniul riscului operațional banca poate îmbunătăți controalele în domeniul calității produselor bancare, pe lângă gestiunea creditelor și analiza creditelor neperformante (vezi graficul privind provizioanele de risc).

Este dificil de eliminat sau evitat un risc dacă el nu a fost identificat și cuantificat corespunzător. Riscul poate fi eliminat prin îndepărtarea cauzei care îl produce. În general, managerii pot face acest lucru prin reproiectarea activităților asociate și a fluxurilor de operații.

Mai recent, însă, băncile au adoptat soluții mai radicale, eliminând complet gamele de produse pe care le apreciază extrem de riscante. Managerii bancari, a căror experiență este legată de activitățile bancare comerciale, reacționează la pierderi care apar în activități despre care nu știu foarte multe, ca, de exemplu, în domeniul operațiilor cu instrumente derivate (contracte la termen și cu opțiuni) prin suprimarea acestor activități.

Eliminarea și evitarea riscurilor poate avea efect asupra reducerii costurilor totale ale băncii, costuri asociate riscurilor dacă banca a apreciat corect cheltuielile asociate riscurilor și veniturilor ajustate în funcție de risc asociate fiecărei game de produse sau activități. Altfel s-ar putea ca managementul să reducă valoarea acțiunilor prin eliminarea unor activități care ar fi putut produce în timp venituri favorabile ajustate în funcție de risc.

2.4.3 Finanțarea și transferul riscurilor

Din punct de vedere al gestiunii riscurilor bancare, finanțarea lor presupune atât: acoperirea riscurilor (prin rezerve generale sau specifice), cât și transferul riscurilor (prin asigurare sau operații cu instrumente derivate).

Acoperirea riscurilor funcționează cel mai bine în cazul unor riscuri a căror frecvență și amplitudine a expunerii sunt foarte previzibile sau atunci când nu există asigurări de piață. Transferul riscului este mai adecvat atunci când expunerea nu este foarte previzibilă sau atunci când gravitatea potențială a pagubelor este catastrofală.

În orice caz, transferul riscurilor este dificil dacă nu există piețe de asigurări convenționale. Dacă rămân riscuri mari care nu pot fi nici acoperite (reținute) nici transferate, pentru manager este foarte dificil să folosească controlul riscurilor pentru a le elimina sau evita.

În ultimă instanță, managerii bancari trebuie să fie capabili să identifice și să evalueze gradul de risc. Doar riscurile neidentificate sunt reținute din ignoranță.

Riscul poate fi acoperit printr-un program formal de finanțare elaborat pe baza prognozelor privind pierderile anticipate, cât și prelevări pentru fondurile de rezervă pentru pierderi din creditare.

În plus, băncile pot acoperi riscuri în afara unor programe formale de finanțare, dacă trec pierderile pe cheltuieli sau le acoperă din capital, în măsura în care aceste pierderi se produc. Aceste programe de tip „pay-as-you-go” generează în mod inevitabil un anumit grad de incertitudine asociată veniturilor și o cerere incertă de capital bancar.

Reținerea riscurilor trebuie să se facă pe baza următoarelor două criterii:

acoperirea unor familii de riscuri;

existența unei baze proprii de date statistice referitoare la frecvența și amploarea riscurilor.

În lipsa acestor condiții, riscurile nu pot fi finanțate în mod corect.

Transferarea riscului este eficace atunci când frecvența și gravitatea sunt specifice unor riscuri catastrofale și atunci când riscurile nu pot fi identificate și evaluate precis.

Structurarea unui program de asigurare pentru o bancă se poate face având în vedere următoarele trei posibilități:

negocierea centralizată cu limitarea numărului de polițe de tipul „toate riscurile, mai puțin…”;

negocierea descentralizată, polițele fiind încheiate separat fie de fiecare unitate cu personalitate juridică, fie după criteriul teritorialității (al zonei de operare);

programe specifice pentru diferite activități bancare.

Deși transferarea riscurilor poate fi eficientă, ea trebuie să fie ultima dintre elementele luate în considerare de gestiunea riscurilor bancare. Oricum, practica curentă face ca transferarea riscului să fie prima și, adesea, singura modalitate de abordare a gestiunii riscurilor bancare.

Strategia ordinară ar trebui să fie: transferul riscurilor grave și reținerea riscurilor frecvente. Gestiunea riscurilor bancare ar trebui să fie una dintre componentele sistemului global de management bancar. Un bun manager în probleme de risc va observa și folosi felul în care gestiunea riscurilor bancare interacționează cu alte componente ale sistemului managementului bancar.

Prin implementarea gestiunii riscurilor bancare ca o componentă vitală a sistemului global de management bancar, conducerea băncii poate comunica piețelor financiare eficacitatea sa în gestiunea băncii pentru a produce efecte de sinergie.

Sensibilitatea băncii la variația dobânzii pe piață poate fi definită ca variația marjei dobânzii bancare în funcție de variația dobânzii de pe piață ca urmare a acțiunii unor factori specifici. Aceștia sunt factori endogeni și factori exogeni.

Factorii endogeni sunt importanți pentru gestiunea riscului de piață deoarece ei pot fi gestionați și, acționându-se asupra lor, se poate minimiza expunerea la risc (sensibilitatea băncii). Principalii factori endogeni sunt: structura activelor și pasivelor bancare, calitatea și eșalonarea scadențelor, scadența fondurilor atrase.

Principalul factor rămâne structura activelor și pasivelor, ceilalți doi factori fiind doar elemente principale prin care se poate influența această structură.

Factorii exogeni sunt determinați de evoluția condițiilor economice generale care se reflectă în nivelul ratelor dobânzii pe piață. Ei pot fi controlați sau influențați de bancă dar pot fi anticipați cu destulă precizie, mai ales pentru ratele pe termen scurt. Acești factori depind în ultimă instanță de fazele ciclului economic.

De exemplu în faza de expansiune clasică se manifestă o cerere mare de fonduri de împrumut iar ratele dobânzii sunt în creștere. Asupra băncii această creștere are următoarele efecte: de volum, de structură și de rentabilitate. Volumul activității bancare este influențat în sensul creșterii sale căci, crescând cererea de credite, cresc și activele și cresc și sursele împrumutate.

În același timp poate fi alterată și structura bilanțului. Activele își schimbă structura în favoarea creditelor și în defavoarea portofoliului de titluri iar pasivele vor înregistra o creștere a ponderii fondurilor împrumutate, probabil direct de pe piață. Rentabilitatea poate fi sensibil îmbunătățită căci marjele procentuale pot crește, chiar pentru un nivel al marjei absolute.

Reținerea riscurilor trebuie să se facă pe baza următoarelor două criterii: acoperirea unor familii de riscuri și existența unei baza proprii de date statistice referitoare la frecvența și amploarea riscurilor. În lipsa acestor condiții, riscurile no pot fi autofinanțate în mod corect.

2.5 Categorii de indicatori ai riscului bancar

Cuantificarea expunerii globale a băncii la riscul de creditare se face prin analiza și monitorizarea permanentă a unui sistem de indicatori care se pot grupa în trei categorii de indicatori:

indicatori de pondere;

indicatori de dinamică;

indicatori relativi de corelare a activelor cu capitalul bancar.

Indicatorii de structură sau de pondere exprimă procentual la un moment dat, structura activelor bancare sau a portofoliului de credite.

Ca indicatori de risc se pot folosi:

credite totale raportate la total active; cu cât ponderea creditelor în total active este mai ridicată, cu atât activitatea bancară este percepută ca fiind mai riscantă; prin politica de creditare se pot stabili un plafon al acestei măsuri sau praguri de alertă;

credite de calitate medie raportate la credite totale; este un indicator care exprimă direct ponderea creditelor de calitate inferioară în total credite. Creditele de calitate medie cuprind credite în observare plus creditele standard și cel îndoielnic. Pentru portofoliul de obligații se poate construi un indicator similar în funcție de calificativele titlurilor de portofoliu, așa cum sunt ele acordate de agențiile de evaluare;

pierderile de portofoliu de credite raportate la valoarea totală a portofoliului de credite; valoarea acestui raport trebuie să fie cât mai mică, pentru ca portofoliul să fi fost gestionat eficient din punct de vedere al riscului de creditare. Această mărime servește și la stabilirea rezervelor la portofoliul de credite din care sunt acoperite aceste pierderi.

Analog se poate calcula valoarea raportului pierderi la portofoliul de titluri de credit raportate la valoarea totală a portofoliului de titluri de credite.

Indicatori de dinamică

Dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite exprimă felul în care conducerea băncii anticipă evoluția expunerii la riscul de creditare: cu cât creșterea rezervelor planificate pentru care se constituie provizioane este mai mare, cu atât se poate presupune că banca anticipă pierderi mai mari și că este de așteptat o scădere a calității portofoliului de credite. În cazul în care cei doi parametri cresc în același ritm, atunci nu poate fi vorba de o creștere a expunerii la risc. În plus, în funcție de reglementările în vigoare banca poate să folosească o politică diferită pentru constituirea fondului de rezervă pentru pierderi pentru obținerea unor avantaje fiscale.

Indicatorul este mai ales de uz extern, fiind folosit la nivelul întregului sistem bancar, ca un semnal de alarmă.

Dinamica activelor și, mai ales a creditelor totale sunt interpretate ca indicatori ai riscului bancar, atunci când exprimă o creștere accelerată. Aceasta deoarece se presupune, în baza experienței, că fiecare instituție bancară are o capacitate limitată de a gestiona corect portofoliul de credite de un anumit volum.

Această capacitate este determinată de capacitatea performanțelor personalului, de cadrul politicii de creditare, de structura organizatorică și, în ansamblu, de resursele băncii și a modului de gestionare. O creștere accelerată a surselor în valori reale cu 50% într-un an, de exemplu și portofoliul de credit nu poate fi gestionat corespunzător cu același personal din anii precedenți.

Un volum sporit de activitate reprezintă un factor perturbator și este necesară asigurarea unui nivel rezonabil de echilibru între capacitățile bancare de prelucrare a informației și volumul acesteia. Capacitatea deficitară de preluare a informației este un factor de risc căci sunt mari șanse de strecurare a unor erori.

Indicatori relativi de corelare a activelor bancare cu capitalul și fondurile bancare, sunt importante de urmărit deoarece dau o expresie cantitativă a raportului dintre expunerea la risc și sursa de finanțare a acestei expuneri. Se pot folosi ca indicatori:

profitul net raportat la pierderile la portofoliul de credit;

Profitul net este sursa principală de finanțare a pierderilor, dar acoperirea acestora nu este singura sa destinație. Calculat în această formă, indicatorul este mai adesea supraunitar. El se poate calcula și sub formă inversă, dar atunci este subunitar. Important este ca ursele să fie acoperitoare.

raportul dintre fondul de rezervă și pierderile înregistrate la portofoliul de credite. Acest raport trebuie să fie mai mare decât 1 pentru a putea aprecia că managementul este prudent.

Valoarea acestui indicator ne permite să apreciem calitatea portofoliului de credite și evoluția acestuia. Pentru uz intern toți acești indicatori se pot calcula și, deci pot fi interpretați în mod corelat, analizați și folosiți pentru a fundamenta politica de credit.

În afara băncii majoritatea acestor indicatori pot fi calculați cu o relativă întârziere pe baza datelor din bilanț și repartizarea profitului publicat de bănci. Ei pot fi folosiți pentru a aprecia calitatea managementului bancar de către operatorii de pe piețele financiare și de autoritatea bancară.

Cap. III Riscul creditului. Gestiunea riscului creditului

Analiza creditului

Concepte teoretice:

Riscul de creditare exprimă posibilitatea ca debitorii sau emitenții de titluri să nu-și onoreze obligațiile la scadență, ca urmare a degradării situației financiare a acestora, care poate fi determinată de condițiile afacerii împrumutului sau de situația generală a economiei.

Analiza creditului reprezintă procesul de evaluare a riscului de creditare.

Riscul de creditare trebuie apreciat în funcție de ceea ce banca se așteaptă să realizeze de pe urma creditării. Procesul de creditare este potențialul purtător de câștiguri; acestea se pot grupa în două categorii: câștiguri directe și cele indirecte.

Câștigurile directe sunt imediate și, cel mai adesea, cuantificabile. Cele mai importante sunt dobânzile și comisionul de încasat de bancă. La acestea se poate adăuga soldul creditor minim al contului clientului, sold care reprezintă garanția creditului.

Câștigurile indirecte sunt mult mai greu de identificat și mai incerte. Acordarea unui credit poate însă să atragă după sine inițierea sau menținerea unei relații, o creștere a depozitelor, precum și o creștere a cererii pentru alte servicii bancare. Ansamblul acestor câștiguri trebuie avut în vedere atunci când expunerea la risc este analizată și, eventual, acceptată în contextul general al politicii de creditare.

Analiza creditului este un proces care se derulează periodic: înainte de acordarea creditului în vederea fundamentării deciziei de creditare și apoi, în funcție de scadența creditului, la intervale de timp determinate, de regulă atunci când rapoartele financiare ale clientului sunt puse la dispoziție.

Procesul de analiză a creditului are două dimensiuni: o dimensiune cantitativă și o alta calitativă.

Dimensiunea cantitativă a analizei creditului are la bază o serie de activități specifice de colectare, prelucrare și interpretare a tuturor informațiilor referitoare la client, la care banca are acces. Acestea sunt: analiza datelor financiare, prognoza evoluției viitoare a activităților clientului, evaluarea capacității de rambursare prin analiza și prognoza fluxurilor viitoare anticipate de venituri și cheltuieli, evaluarea capacității debitorului de a rezista la șocuri.

Analiza creditului cuprinde analiza solvabilității clientului care are trei funcții:

să contribuie la dezvoltarea băncii prin găsirea unor clienți solvabili;

să evalueze cererile pentru noi credite;

să îi ajute pe debitorii existenți să își mențină sau să-și îmbunătățească solvabilitatea.

Analiza sistematică și obiectivă a solvabilității are trei elemente principale:

folosirea unor concepte contabile obiective și înțelese de cât mai mulți oameni pentru:

a elimina riscurile excesive și necuantificabile care îi afectează pe creditori;

a stabili condițiile de creditare pe baza fluxului de lichiditate actual.

a evalua și a înțelege care este solvabilitatea clientului.

a-i permite creditorului să stabilească termene pentru credite pe baza evaluării riscurilor la zi.

O analiză financiară care să cuprindă:

analiza performanțelor financiare, a îndatorării și a lichidității clientului

identificarea și interpretarea tendințelor financiare ale creditorului

un raport realist între valoarea creditului și fluxul de lichiditate al clientului

structurarea facilităților de creditare pentru a realiza o corelare între necesitatea clientului și intrările și ieșirile de lichidității.

Filosofia tehnicilor consacrate pentru identificarea și evaluarea riscurilor, precum și pentru evaluarea și organizarea facilităților de credite, și au:

O formă comună de organizare a sistemului de informații financiare pentru a face analiza mai ușoară

O analiză standard a indicatorilor financiari și a tendințelor

Un sistem de corelare directă a valorii și a tendințelor creditelor cu nevoile actuale ale clientului și proiecțiile fluxului de lichidități

O structură pentru credite care să protejeze banca împotriva riscurilor principale și care să stabilească o corelație între intrările și ieșirile posibile de lichidități.

Pentru a evalua solvabilitatea și pentru a stabili facilitățile de creditare, analiști de credit folosesc ca instrumente foile de calcul financiare.

Foile de calcul financiare îi permit analistului de credite:

să analizeze fluxurile viitoare de numerar după criterii uniforme

să identifice informațiile și indicatorii critici.

Principalele cinci componente ale foilor de calcul standard:

situația profiturilor și pierderile, denumită și situația veniturilor care indică venitul, cheltuielile și profitul dintr-o perioadă dată;

bilanțul care indică activele, pasivele și valoarea netă la o dată anume;

situația fluxului de numerar sau a realizării numerarului;

o corelare a activului net cu imobilizările corporale și financiare;

fișe cu principalii indicatori financiari.

Foile de calcul se bazează pe date și informații furnizate de client.

Proiecțiile financiare ale clientului vor acoperi nu mai puțin de trei ani și vor cuprinde cel puțin următoarele: situația profitului și pierderile, bilanțul, situația fluxului de numerar, orice note financiare care completează aceste situații.

Pe baza foilor de calcul analiști de credite vor calcula diverși indicatori financiari (de rentabilitate, de eficiență, de îndatorare și de lichiditate) care îi va ajuta la evaluarea riscurilor.

Odată evaluate riscurile se poate trece la etapa următoare, și anume la stabilirea necesarului de credit.

Constatarea analistului ca solicitantul este solvabil înseamnă că, în principiu, creditorul este gata să accepte ca societatea comercială să-i devină client. Dar cât de mare va fi creditul și care sunt termenii de acordare sunt două chestiuni care depind de suma necesară clientului și de capacitatea acestuia de a plăti datoria. Proiecțiile fluxului de lichidități oferă informații pentru ambele.

Discuțiile privind proiecțiile cu conducerea societății comerciale i-au permis analistului să aprecieze capacitatea conducerii de a reacționa în situații de instabilitate și să pregătească scenariul cel mai probabil.

La sfârșitul acestui proces analistul de credite și clientul cad de acord asupra necesarului de credit pentru solicitant.

După stabilirea sumei necesare, analistul de credite recomandă structura creditului – adică „parametrii” sau termenii pe baza cărora va fi acordat creditul.

Structura creditului conține șapte elemente: suma, garanția, prețul, programele de rambursare, prezentarea de rapoarte, documentația, clauze speciale.

Suma este stabilită prin proiecțiile făcute de analist pentru necesarul de credite și poate fi diferența de suma inițială a solicitantului.

Garanția este „plasa de siguranță” a creditorului, în cazul în care debitorul nu poate să-și plătească datoria în întregime și la timp.

Prețul unui credit constă din dobândă și taxe; dobânda se plătește la intervale de timp stabilite (lunar, trimestrial, anual) la închiderea bilanțului pentru restul de împrumut din perioada pentru care se plătește dobânda. Rata dobânzii este deseori exprimată prin rata de bază plus o primă de risc.

În ce privește taxele percepute acestea sunt de mai multe tipuri:

taxa de angajare a creditului este deseori percepută pentru partea nefolosită dintr-o linie de credit aprobată (dobânda se plătește pentru partea folosită);

taxa de evaluarea pentru a acoperii costul activității analistului de credite;

taxa de supraveghere anuală, pentru a acoperii costul supravegherii creditului.

În general, dobânda acoperă, în cazul creditorului, costurile legate de banii destinați creditării, riscul creditului și marja de profit; taxele sunt o altă sursă de profit și pot include sumele destinate rambursării costurilor creditorului.

Programul de rambursare se stabilește în funcție de proiecțiile fluxului de lichidități care arată capacitatea debitorului de a rambursa creditul.

În mod normal, creditorul nu cere o rambursare mai rapidă decât permite fluxul de lichidități. Dar nu este necesară o perioadă lungă de rambursare, dacă acest lucru îi permite creditorului să acumuleze un excedent de lichidități.

Totodată programul de rambursare trebuie să arate în ce scop va fi folosit creditul.

Pentru a fi siguri și de scopul în care a fost folosit creditul, creditorii solicită din partea debitorilor rapoarte periodice. Astfel de rapoarte periodice pot fi transmiterea la timp a situațiilor financiare (trimestriale, fără verificare contabilă și anuală, cu verificare contabilă), rapoarte prompte privind acțiunile și evenimentele care ar putea afecta performanțele creditorului stabilite prin clauzele acordului de credite, rapoarte prompte privind orice situații care ar afecta datele de fundamentare a solvabilității pe baza cărora a fost aprobat creditul.

Majoritatea creditelor au la bază un acord sau mai multe:

acordul de acordare a creditelor este principalul document care conține toate termenele și condițiile acceptate de debitor sau de creditor.

acordul pentru garanție dintre garant și creditor stabilește garanția legală pentru obligația debitorului.

Multe acorduri pentru acordarea de credite impun debitorului anumite obligații sau restricții. Acestea reduc riscul pentru creditor. Aceste clauze speciale îl obligă pe debitor să respecte condițiile legate de lichiditate minimă, de indicatorii privind acoperirea dobânzii pentru împrumut și/sau îndatorarea maximală, atâta timp cât mai rămâne o parte din credit.

Alte clauze speciale privesc plata dividendului care poate fi condiționată de verificarea lichidității sau poate fi interzisă atâta timp cât mai rămâne o parte din credit.

De asemenea, clauzele speciale pot interzice debitorul acordarea de drepturi preferențiale altor creditori sau pot interzice debitorului dreptul de a angaja alte credite fără acordul creditorului.

Cea de-a doua dimensiune a procesului de creditare, și anume dimensiunea calitativă poate completa în mod fericit rezultatele analizei cantitative sau le poate răsturna spectaculos.

Analiza calitativă presupune adunarea și actualizarea tuturor informațiilor referitoare la responsabilitatea financiară a debitorului, determinarea scopului final al contractării împrumutului identificarea riscurilor cu care se poate confrunta debitorul și estimarea seriozității și implicării debitorului în respectarea angajamentelor asumate față de bancă.

Gestiunea riscului de credit

Principiile gestiuni riscului de credit

Pentru limitarea pierderilor care decurg din neîncasarea la scadență a creditelor și dobânzilor aferente, se impune o gestionare atentă a riscului de credit, care se realizează a priori și a posteriori.

Gestionarea a priori este o primă etapă și presupune:

divizarea și limitarea riscului;

aprecierea calității (capacității de rambursare) a solicitărilor de credite;

constituirea garanțiilor.

A doua etapă, gestionarea a posteriori, vizează:

analiza portofoliului de credite și constituirea de provizioane;

constituirea rezervei generale pentru riscul de credit.

Divizarea riscurilor, care ține de gestiunea riscului de credit global, are ca obiectiv reducerea riscurilor prin diversificare, evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea (economică și geografică) a plasamentelor. Limitarea riscurilor se realizează prin norme stabilite de fiecare bancă, dar și prin măsuri stabilite de autoritatea monetară, opozabile tuturor băncilor.

Limitarea autonormativă vizează limite interne pentru ponderea activităților riscante în fondurile proprii, plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate, zonă geografică, etc.

Pentru stabilirea capacității de rambursare a clientului (suma maximă care poate fi împrumutată de un client) se poate folosi o formulă care extrapolează în perioada viitoare media încasărilor zilnice în ultimul trimestru:

Cr – capacitatea de rambursare a împrumutului;

I – încasările zilnice realizate de împrumutat în ultimul trimestru;

P – perioada de valabilitate a creditului (zile);

Ra – rata de actualizare.

Nivelul creditului ce poate fi acordat clientului se stabilește deducând din capacitatea de rambursare valoarea împrumuturilor anterioare nerambursate de care a beneficiat solicitantul:

C = Cr – Ca;

C – nivelul creditului care poate fi acordat;

C – credite anterioare primite.

Gestiunea riscului de credit are la bază două principii: diviziunea și limitarea riscurilor. Diviziunea riscului de creditarea presupune evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea plasamentelor și a creditelor în special, știut fiind faptul că concentrarea clienților într-un singur domeniu de activitate este relativ periculoasă pentru o bancă universală într-o perioadă de recesiune când pot interveni greutăți în exploatare.

Pe de altă parte, întreprinderile de talie mare pot avea nevoie de creditare care să depășească limita rezonabilă de angajament a unui singure bănci. În acest caz firmele recurg direct la piețe pentru a-și asigura finanțarea fără intermediar sau se poate constitui un pool bancar din ansamblul băncilor unei singure întreprinderi mari. Această ultimă soluție are dezavantajul că diluează responsabilitatea băncilor participante dar și avantajul divizării riscurilor. Pool – ul permite și participarea băncilor mici la finanțarea marilor întreprinderi și are și autoritate mai mare în impunerea unui plan de redresare a debitorului în caz de dificultate.

Limitarea riscurilor are caracter normativ și autonormativ. În funcție de calitatea mediului economic și de evoluțiile propriilor săi parametri, băncile își asigură limitarea riscurilor în două feluri: global și analitic.

Global se poate stabili o limită maximă pentru ponderea activităților (plasamentelor) riscante în total active sau relativ la capitalul bancar.

Analitic se pot stabili plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate sau zonă geografică pentru a preveni ca modificări semnificative ale sistemului economic a acestor grupe să afecteze negativ expunerea la risc.

Pe de altă parte, banca centrală, ca autoritate bancară, își asumă responsabilitatea limitării expunerii consolidante la risc în cadrul sistemului bancar, stabilind norme cu caracter obligatoriu. Rolul autorității bancare este de impulsionare, control și sancționare.

Normele se referă la limitarea riscurilor și vizează împrumuturile mari acordate clienților de către societățile bancare. Conform acestor norme, împrumut mare este atunci când suma tuturor împrumuturilor acordate unui singur debitor, depășește10% din capitalul propriu al societății bancare. Suma totală a acestor împrumuturi mari acordate debitorilor nu va putea depăși de 8 ori nivelul capitalului propriu al societății bancare. Împrumuturile mari acordate unui singur debitor nu poate depăși 20% din capitalul propriu al unei societăți bancare.

Concepte teoretice:

Băncile sunt obligate să limiteze riscul de credit și să depună toate eforturile pentru a-și încasa debitorii. În acest scop, vor fi onorate doar solicitările de credit pentru care există premisele rambursării principalului și plății dobânzilor.

Pentru evaluarea unei solicitări de credit, în cazul persoanelor juridice, sunt urmărite următoarele elemente:

Analiza economico – financiară a activității clienților,

Aspecte nefinanciare privind clienții: tipul de proprietate, conducerea, personalul societății, afacerea, piața etc,

Analiza perspectivelor financiare pe bază de cash – flow.

În cazul clienților persoane fizice, o metodă modernă utilizată o constituie credit – scoring – ul.

Analiza economico – financiară a activității clienților

Concepte teoretice:

Criteriile ce stau la baza evaluării performanțelor financiare ale clientului și capacității acestuia de a – și onora datoria la scadență se stabilesc de fiecare bancă în parte. În urma acestor evaluări, creditele vor fi incluse în următoarele categorii:

Categoria A: performanțe foarte bune, care permit achitarea la scadență a datoriei, cu menținerea acestor performanțe.

Categoria B: performanțe foarte bune, dar fără certitudine pe o perspectivă medie,

Categoria C: performanțe financiare satisfăcătoare, cu tendințe de înrăutățire;

Categoria D: performanțe financiare scăzute și ciclice;

Categoria E: pierderi și incapacitatea rambursării.

3.2.2 Indicatori ai riscului de creditare

Cuantificarea expunerii globale a băncii la riscul de creditare se face prin analiza și monitorizarea permanentă a unui sistem de indicatori care se grupează în trei categorii: indicatori de pondere, indicatori de dinamică și indicatori relativi de corelare a activelor cu capitalul bancar.

Indicatorii de pondere exprimă procentual, la un moment dat, structura activelor bancare sau a portofoliului de credite. Ca indicatorii de risc monitorizați se pot folosi:

credite totale raportate la totalul active, cu cât ponderea creditelor în total active este mai ridicată, cu atât activitatea bancară este percepută ca fiind mai riscantă, de aceea prin politica de creditare se pot stabili un plafon al acestei măsuri și/sau praguri de alertă;

credite de calitate medie raportate la credite totale exprimă direct ponderea creditelor de calitate inferioară în total credite, credite de calitate medie cuprind credite în observație plus creditele substandard și cele îndoielnice.

pierderi la portofoliu de credite raportate la valoarea totală a portofoliului de credite; valoarea acestui raport trebuie să fie cât mai mică pentru ca portofoliul să fie gestionat eficient din punct de vedere al nivelului de creditare. Această mărime servește și drept reper pentru stabilirea rezervelor la portofoliul de credite din care sunt acoperite aceste pierderi.

Indicatorii de dinamică exprimă evoluția în timp a unor indicatori valorici a căror mărime este corelată cu evoluția riscului de creditare post factum. Din categoria acestor indicatori se pot folosi:

dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliu de credite exprimă (post factum) felul în care conducerea băncii anticipă evoluția expunerii la riscul de creditare: cu cât creșterea rezervelor planificate pentru care se constituie provizioane este mai mare, cu atât se poate presupune că banca anticipă pierderi mai mari și că deci, este de așteptat o scădere a calității portofoliului de credite;

dinamica activelor și, mai ales, a creditelor totale, sunt interpretate ca indicatori ai riscului de creditare atunci când exprimă o creștere accelerată, acesta fiind un factor perturbator până la restabilirea unui nivel rezonabil de echilibru între capacitățile bancare de prelucrare a informației și volumul acestuia.

Indicatorii relativi, de corelare a activelor bancare cu capitalul și fondurile bancare, sunt sugestivi deoarece dau o expresie cantitativă a raportului dintre expunerea la risc și sursa de finanțare a acestei expuneri. Se pot folosi indicatori ca:

profitul net raportat la pierderile la portofoliul de credite; profitul net este principala sursă de finanțare a pierderilor, dar acoperirea acestora nu este singura sa destinație;

raportul dintre fondurile de rezervă și pierderile înregistrate la portofoliul de credite, raport care trebuie să fie mai mare decât 1 pentru a putea aprecia ca managementul este prudent.

Analiza portofoliului de credite și constituirea provizioanelor

Concepte teoretice :

Este o etapă în gestionarea riscului de credit care urmează procesului de acordare a creditelor și vizează constituirea de resurse pentru acoperirea pierderilor care apar la portofoliul de credite. Vom urmări în continuare stabilirea nivelului cerut (de normele reglementare) al provizioanelor pentru riscul de credit. Se procedează mai întâi la o clasificare a creditelor în cinci categorii, iar pentru fiecare categorie este normat un nivel de provizionare:

Calitatea creditelor din portofoliu

În România clasificarea clienților se face ținând cont de evaluarea performanțelor financiare ale clienților și de capacitatea acestora de a – și onora la scadența datoria.

Evaluarea performanțelor financiare se face de către fiecare societate bancară și credite vor fi incluse în una din următoarele categorii:

categoria A: performanțe foarte bune, care permit acordarea la scadență a datoriei cu menținerea acestor performanțe;

categoria B: performanțe bune dar fără certitudine pe o perspectivă medie;

categoria C: performanțe financiare satisfăcătoare, cu tendința de înrăutățire;

categoria D: performanțe financiare scăzute și ciclice;

categoria E: pierderi și incapacitatea rambursării.

Serviciul datoriei poate fi apreciat ca:

bun: rambursări după scadență, cu întârziere maximă de 7 zile;

slab: întârzieri la scadența până în 30 zile;

necorespunzător: întârzieri la scadența peste 30 zile .

În funcție de aceste două criterii, creditele se clasifică:

BUN SLAB NECORESPUNZĂTOR

STANDARD ÎN OBSERVAȚIE SUBSTANDARD

ÎN OBSERVAȚIE SUBSTANDARD ÎNDOIELNIC

SUBSTANDARD ÎNDOILENIC PIERDERE

ÎNDOIELNIC PIERDERE PIERDERE

PIERDERE PIERDERE PIERDERE

Creditele neperformante sunt cele la care apar evenimente la scadență întotdeauna creditele din categoriile îndoielnic și substandard. Pierderile au început și ele prin a fi credite neperformante.

Creditele neperformante generează pentru bancă cele mai mari cheltuieli de gestiune a riscului. Nivelul maxim al costurilor este atins în cazul creditelor trecute la pierdere, la care nu se mai poate recupera nimic și care sunt acoperite din fondul de rezervă sau fondul de risc. Acoperirea lor duce la o diminuare corespunzătoare a activului și pasivului băncii, deci la o restrângere a volumului de activitate. Creditele neperformante sunt păstrate în portofoliu căci nu sunt încă pierderi și au șanse reale de a nu deveni pierderi dacă sunt gestionate corespunzător. De aici și marea problemă a cheltuielilor legate de gestiunea lor, cheltuieli care includ:

creșterea cheltuielilor administrative impuse de gestiunea separată și preferențială a acestor credite care deja creează probleme; acestea pot să apară ca un cost de oportunitate pentru ca personalul băncii acordă atenție sporită acestor credite, fără a asigura băncii un profit sporit, ci doar pentru a proteja plasamentele anterioare propriu-zise; sau pot să apară sub forma cheltuielilor suplimentare propriu-zise atunci când banca apelează la terți pentru rezolvarea unor probleme de specializare (servicii de evaluare, consultanța, avocați);

creșterea cheltuielilor juridice în cazul apelului la instanța de judecată;

deteriorarea imaginii băncii față de acționari, autoritatea bancară și clienți, în această ordine și în măsura în care ponderea creditelor neperformante este în creștere sau a atins deja cote ridicate față de situația înregistrată la celelalte bănci din sistem.

3.2.4 Rezerva generală pentru riscul de credit

Concepte teoretice:

Pe lângă provizioanele specifice fiecărui tip de credit există și posibilitatea constituirii unor rezerve generale pentru riscul de credit. Legislația românească prevede un volum deductibil fiscal al rezervei generale pentru riscul de credit de maxim 2% din soldul creditelor acordate. Aceste rezerve pot acoperi pierderile la portofoliul de credite în cazul unei provizionări necorespunzătoare.

Rgrc=2% x Cr ;

Rgrc= rezerva generală pentru riscul de credit

Cr= soldul creditelor acordate.

Ca modalități de finanțare a riscului de credit se folosesc atât reținerea riscurilor, cât și cedarea lor prin asigurare. Astfel, se pot încheia asigurări pentru bunurile ce se constituie garanție materială a creditului acordat sau asigurări de viață și de accident pentru titularii privați ai unor contracte de credit pe termen lung. Deși nu este cea mai importantă modalitate de finanțare a riscurilor protecția prin asigurare este foarte eficientă și puțin costisitoare pentru bancă, deoarece încheierea acestor contracte de asigurare poate fi impusă clientului.

Reținerea riscurilor are la bază constituirea unor fonduri bancare proprii din care se acoperă pierderile la portofoliul de credite.

În funcție de politica de creditare a băncii, creditele nerambursate la scadență și cele îndoielnice pot fi tratate în mai multe feluri.

Tratamentul efectiv al acestor credite presupune fie colectarea fondurilor din creanțe reduse (diminuate) sau trecute la pierderi, fie renegocierea/anularea creanței.

Rata dobânzii percepută de bancă la creditele acordate poate fi o modalitate efectivă de finanțare indirectă a riscurilor.

La stabilirea nivelului minim de rată a dobânzii, pe care o negociază cu clientul, banca poate avea două strategii: tarifarea la cost sau tarifarea în funcție de rata solvabilității bancare.

În cazul tarifării la cost rata de bază a dobânzii bancare percepute de la debitori este calculată în funcție de costul resurselor de creditare.

Dacă resursele de creditare provin dintr-un pool bancar atunci se folosește un cost mediu ponderat al surselor împrumutate. Dacă se folosesc resurse speciale atunci costul acestora corectat cu o cotă procentuală de cheltuieli generale (cheltuieli directe și indirecte din contabilitatea analitică) reprezintă rata de bază pentru stabilirea ratei dobânzii percepute. Prima de rentabilitate este calculată în funcție de rata de rentabilitate financiară (RRF) astfel:

PR = RRF/(1-t)*k/p

PR = prima de rentabilitate;

RRF = rata de rentabilitate financiară;

t = cota (medie) de împrumut;

k = capitalul; p = plasamentele.

În cazul tarifării în funcție de acoperirea cu fonduri proprii (conform normelor de solvabilitate impuse) la aceste rate de bază se adaugă o primă de risc ce exprimă riscul static de nerambursare, apreciat pentru fiecare categorie de credite (în funcție de calitate) pe baza datelor interne din perioade anterioare de timp în condițiile de comparabilitate din punct de vedere al fazei ciclului economic.

3.3 Garanțiile creditelor

Garanția este denumirea generică utilizată pentru a desemna orice metodă, instrument sau angajament accesoriu contractului de împrumut, pus la dispoziția sau pus în favoarea băncii, în virtutea contractului încheiat, în măsură să asigure banca de realizarea certă a drepturilor garantate, respectiv recuperarea sumelor împrumutate (inclusiv dobânzile), în cazul nerambursării acestora de către debitori.

Așadar, garanțiile sunt folosite în caz de insolvabilitate a debitorului pentru a acoperi prin valorificarea debitul neacoperit de beneficiarul facilităților oferite de bancă.

Pornind de la accepțiunea dată garanției, obligația din contractul de credit este obligația principală. În virtutea ei, clientul este obligat să ramburseze ratele scadente și dobânzile aferente la termenele cuvenite.

Garanția cerută suplimentar de bancă dă naștere unei a două relații, secundare, dacă obligația inițială asumată nu a fost îndeplinită, banca apelează la executarea garanției.

În practică există multe tipuri de garanții, fiecare tip având caracteristici și utilizări proprii, necesitând o documentare specifică pentru a permite băncilor să beneficieze de drepturile pe care aceste garanții le conferă.

Cel solicitat să ofere o garanție suplimentară băncii, privind îndeplinirea obligației de rambursare a creditului are, în principiu, două alternative:

poate garanta cu bunuri materiale, imobil, terenuri sau active financiare pe care le pune la dispoziția băncii, sub forma ipotecii, gajului, depozitului bancar etc., acestea fiind denumite garanții reale;

poate apela la o terță persoană – numită garant, care va și consemna obligația că va achita datoria, în cazul în care cel pentru care garantează (debitorul) nu își îndeplinește obligația asumata prin contractul de împrumut. Instrumentul garantării poate fi în acest caz scrisoarea de garanție bancară, avansul constatat etc., acesta făcând parte din garanțiile personale.

Pentru a-și îndeplini scopul pentru care este constituită, garantul trebuie să răspundă anumitor cerințe de bază:

existența unui patrimoniu independent de relația contractuală, suficient de mare și cerut în timp, pentru a acoperi obligația garantată;

garanția să fie astfel concepută încât să asigure băncii dreptul și posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată acestei executări;

banca, în calitate de beneficiar al garanției, să aibă un grad ridicat de lichiditate, dacă trebuie executată în cazul în care clientul nu își rambursează datoria.

Principalele tipuri de garanții utilizate și definite în normele interne de creditare sunt:

IPOTECA – servește la garantarea obligațiilor debitorului față de creditorul său printr-un bun imobil din patrimoniu, anume desemnat pe cale legală în acest scop.

Garantarea plății prin ipotecă, în esență, constă în aceea că, dacă la scadență debitorul nu rambursează ratele și obligațiile aferente, banca creditoare în favoarea căreia a fost constituită ipoteca poate cere vânzarea bunului ipotecat, iar din suma obținută să-și acopere creanțele.

Există două mari probleme ce trebuie luate în considerare în cazul ipotecii. Prima este modul de evaluare. Chiar dacă se obține o evaluare profesională, evenimentele neașteptate (cum ar fi cutremurele sau modificările prețurilor) pot modifica valoarea reală a garanțiilor într-un sens nedorit. Pentru a se evita pierderile care ar rezulta din producerea unor evenimente neprevăzute, bunurile ipotecate se asigură la o societate de asigurare, iar polița de asigurare este andosată la ordinul băncii creditoare.

Cealaltă dificultate constă în timpul considerabil necesar vânzării proprietății, mai ales pe o piață imobiliară în stagnare sau pe care se manifestă o supraofertă de imobile și o cerere scăzută.

GAJUL – presupune înstrăinarea bunului și constă în remiterea de către debitor în favoarea creditorului a unui bun mobil care, în cazul în care datoria nu va fi achitată la scadență, va fi vândut și din banii obținuți se va acoperi datoria debitorului.

Gajul poate fi cu deposedare sau fără deposedare, în ultimul caz bunurile rămânând în posesia debitorului.

În principiu, orice bun poate fi utilizat drept gaj dacă îndeplinește următoarele condiții:

bunul gaj să aibă o valoare suficient de mare în raport cu creanța garantată;

valoarea să fie constantă sau chiar crescătoare în timp în cazul unui bun material, acesta să fie asigurat la o societate de asigurare sau depozitat spre păstrare la instituții specializate.

DEPOZITUL BANCAR – la prima vedere este o garanție ideală. Cu toate acestea, clienții care oferă drept garanție un depozit bancar nu sunt debitorii doriți de bancă.

Depozitul bancar îndeplinește cele mai multe cerințe ale unei garanții:

este accesibil oricând;

se constituie sub forma unei sume fixe, cunoscute de bancă;

în cazul în care depozitul este constituit în altă monedă decât cea care s-a dat împrumutul, la stabilirea nivelului depozitului drept garanție, banca trebuie să aibă în vedere riscurile rezultate din fluctuațiile cursului de schimb al celor două monede (monede depozitului și moneda în care s-a acordat împrumutul).

Dezavantajul depozitului bancar este legat de faptul că banca lua ca angajament legal de plată, în favoarea unui terț, propriile pasive. Acest neajuns poate fi evitat dacă depozitul este constituit la o altă bancă. Banca la acre există acel depozit poate emite o garanție în favoarea băncii care acordă împrumutul. Acest proces este adesea costisitor.

Înainte de a accepta o garanție, indiferent de natura obligațiilor garantate sau instrumentul de garantare utilizat, banca trebuie să aibă în vedere trei aspecte:

dreptul de proprietate;

perfectarea contractului de garanție;

valoarea garanției.

Înainte ca un client să acorde drepturi asupra unui bun pe care banca îl acceptă drept garanție, acesta trebuie să aibă drept de proprietate asupra bunului respectiv. În cazul garanțiilor reale, cum este ipoteca, este important de știut dacă nu mai există un terț care are anumite drepturi asupra bunului respectiv.

În cazul ipotecii, prioritatea rangului se determină prin prioritatea datei la care aceasta a fost legal înscrisă. Acest lucru este foarte important deoarece, în caz de executare silita debitorului, creditorii ipotecari sunt preferați altor creditori.

Totodată se poate întâmpla ca alte persoane, care direct sau indirect sunt asociate bunului ce formează obiectul garanției, să aibă anumite drepturi (ex.: bloc de apartamente în care chiriașii au dreptul pe perioada închirierii).

Perfectarea contractului de garanție reprezintă un termen generic pentru a desemna ansamblul activităților și cerințelor impuse de lege și a căror respectare asigură băncii drepturile asupra garanției constituite.

Se disting mai multe aspecte ale garantării:

cunoașterea codului legal de folosire a garanțiilor, atât în sensul respectării legilor specifice, cât și a normelor bancare;

îndeplinirea tuturor formalităților legale pentru ca banca, în calitate de beneficiar, să aibă asigurată posibilitatea utilizării garanției în cazul în care banii trebuie recuperați;

documentele prioritare ale garanției trebuie să fie astfel concepute încât să asigure băncii dreptul și posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată opune;

constituirea oricărei garanții presupun anumite costuri, banca trebuie să le evalueze și să stabilească cine le suportă.

În practică, băncile calculează nivelul de acoperire asigurat de garanție, în raport cu valoarea obligației garantate. Bunurile oferite drept garanție sunt evaluate de specialiștii băncii sau de alte instituții specializate. Din valoarea bunurilor astfel evaluate, băncile calculează un anumit proiect care constituie valoarea garanției.

Nivelul acoperirii reflectă experiența băncii în posibilitatea de a încasa cât mai mult din garanție ca urmare a executării ei.

În stabilirea nivelului de acoperire, banca trebuie să aibă în vedere că, în cazul în care bunul trebuie vândut, poate nu va exista cerere pentru astfel de produse sau, prin vânzarea unui stoc mare, prețul se poate reduce, fapt ce va influența negativ suma ce poate fi obținută.

În românia, materializarea garanțiilor în cazul limită, când numai pentru valorificarea lor se mai pot acoperi pierderile suferite de bănci, este greoaie. Băncile sunt obligate să inițieze acțiuni în justiție pentru obținerea titlului executoriu și numai după aceea pot să treacă la vânzarea bunurilor ce s-au constituit drept garanție materială a creditorului.

3.4 Cauzele apariției creditelor neperformante

La apariția creditelor neperformante concură, în general, factori:

interni, care țin de specificul și de modul de acționare al băncii;

externi – de mediu și de conjunctură.

Acești factori acționează de cele mai multe ori împreună și bineînțeles independent de voința părților.

În categoria factorilor putem aminti:

fazele ciclului economic;

conjunctura economică, politică, socială, națională sau internațională;

tratate;

catastrofe naturale.

Acești factori acționează asupra unor grupe întregi de clienți și de aceea, identificarea și evaluarea acestora se face pentru sectoare de activitate de către specialiștii băncii.

Factori interni:

efectuarea unei analize de credit greșită bazată pe o documentație incompletă sau necorespunzătoare, o interpretare eronată a rezultatelor financiare și a bonității clientului, utilizarea unor proceduri de analiză incomplete, neluarea în considerare a unor factori de risc;

schimbări nefavorabile de factori economici după ce creditele au fost acordate, astfel încât cel care împrumută nu poate realiza ceea ce și-a propus;

managementul necorespunzător sau schimbări inadecvate ale managementului, ale structurii organizatorice sau forma de organizare a clientului;

nedepistarea din timp a unor semnale de acționare privind derularea necorespunzătoare a activității clientului din cauza urmăririi creditelor după acordare.

Acești factori pot fi împărțiți în două categorii:

greșeli ce apar la acordarea creditului;

greșeli care se fac după acordarea creditului și sunt în general greșeli efectuate de personalul responsabil din creditare și urmărire.

La acordarea creditului există posibilitatea ca ofițerul de credit să cunoască insuficient activitatea desfășurată de client și perspectivele acestuia de a realiza performanțe financiare corespunzătoare în viitor.

De asemenea, insuficiența cunoaștere a pieței pe care clientul își desfășoară activitatea, excesiva dependență a clientului de un singur furnizor sau de un singur client, sunt factori care influențează calitatea portofoliului de credite. Există posibilitatea ca unele credite neperformante să apară datorită neprofesionalismului și incompetenței personalului în situațiile în care ofițerul de credite:

permite clientului să-l intimideze, să facă presiuni asupra lui să-l convingă să-i acorde creditul;

se teme să pună întrebări pertinente pentru a nu supăra clientul sau a nu-l pierde;

nu aprofundează analiza activității clientului, pentru a nu se prelungi durata de analiză;

tranzacționează împrumuturi dificile care s-ar cuveni să fie predate unui ofițer de credit cu experiență superioară;

realizează o analiză necorespunzătoare a documentației prezentată de solicitantul creditului;

nu respectă normele în procesul de creditare;

nu asigură garanțiile riscului pe care-l implică creditul respectiv.

După acordarea creditului, cauzele apariției creditelor neperformante decurg din efectuarea unei activități de urmărire defectuoasă a situației clientului prin:

nesolicitare;

neanalizarea informațiilor financiare ale clientului;

nesesizarea impactului produs de schimbările intervenite în condițiile economice asupra clientului în cauză.

Pentru o identificare operativă a clienților care au tendințe de înrăutățire a situației, normele de creditare atrag atenția asupra unor semnale timpurii care pot indica respectivele tendințe.

Astfel, printre semnalele financiare se numără:

înrăutățirea indicatorilor economico-financiari;

evoluția necorespunzătoare a indicatorilor față de alte firme din ramură;

vânzarea unor active importante;

vânzarea unor produse finite la un preț mai mic decât costul de fabricație;

acumulare de stocuri;

abateri de la disciplina contractuală;

diferențe mari între obiectivele propuse și realizarea acestora.

Semnale economice/tehnice sunt:

utilizarea incompletă a capacității e producție;

tehnologii și produse învechite;

poziția modestă deținută în cadrul ramurii în care activează pe piața pe care își vinde produsele;

acționarea în instanță a clientului de către terțe persoane;

modificări ale raporturilor de muncă (revendicări, greve).

De asemenea :

lipsa unui plan coerent de afaceri;

modificări frecvente ale strategiei;

modificări în structura capitalului social;

refuzul de a oferi informații.

sunt cauze mai puțin evidente dar care au rol în creșterea portofoliului de credite neperformante.

În concluzie, atenția personalului trebuie să fie mărită și să mențină rapoarte permanente cu debitorul pentru a evita apariția creditelor problematice.

Cap IV. Gestiunea riscului de capital

4.1 Rolul capitalului bancar. Tendințe în evoluția și structura sa

Capitalul este un element indispensabil al activității bancare. El permite societății bancare sau să funcționeze ca atare deoarece finanțează angajarea resurselor materiale și umane necesare. Capitalul are rol esențial și în protecția globală a băncii față de riscurile nediversificabile și cele pure. El joacă rolul de amortizor global de șoc și de aceea mărimea și structura sa sunt elemente esențiale în stabilirea profilului de risc al societății bancare.

În lume, în ultimii 20-25 ani evoluția capitalului bancar a fost marcată de două tendințe: scăderea ponderii sale în totalul bilanțier și diversificarea elementelor sale componente.

4.1.1 Diminuarea relativă a capitalului bancar

Scăderea ponderii capitalului bancar (în sens larg) în totalul bilanțier al majorității băncilor s-a manifestat din anii ’60 până la sfârșitul anilor ’80. în contextul normativ al perioadei, caracterizat printr-o stabilitate accentuată a structurilor bancare și o slabă concurență pe piețe, reducerea ponderii capitalului a fost o cale predilectă de amplificare a ratei rentabilității financiare cu ajutorul efectului de pârghie. În acest fel, în ciuda tendinței de reducere a marjei dobânzii, ratele rentabilității financiare s-au menținut la niveluri relativ satisfăcătoare.

Această strategie are avantajul de a da rezultate imediate periclitând însă, pe termen lung, capacitatea băncii de a rezista la șocuri semnificative. Intrarea în criză a sistemelor bancare în anii ’80 în majoritatea țărilor lumii, a scos în evidență această șubrezire și a readus în prim-plan problema capitalului bancar, la nivel global acesta a fost apreciat ca nepermis de redus.

Un grup de lucru de pe lângă BRI – Basel a pus la punct metodologia de calcul a doi indicatori – rate de solvabilitate – pentru acre BRI a recomandat statelor membre OECD impunerea unor praguri minime, inițial pentru băncile cu o activitate internațională semnificativă. Acești indicatori au fost cunoscuți sub denumirea de normele Cooke (după numele expertului care a condus grupul de lucru) și ele au fost impuse la nivel național de majoritatea statelor lumii și pentru toate societățile bancare, inclusiv cele cu operații internaționale.

4.1.2 Diversificarea capitalului bancar

Diversificarea elementelor componente ale capitalului bancar este un proces relativ mai recent căci datează de 10-15 ani. Doi au fost factorii principali care au inițiat și alimentat acest proces: liberalizarea cadrului normativ și inovațiile de pe piața de capital. Liberalizarea a afectat atât direct – prin recunoașterea/acceptarea de către autorități a noilor instrumente – cât și în mod indirect – prin creșterea concurenței pe piețele financiare și scăderea, relativă a interesului (cererii) manifestate pentru plasamente în capital bancar.

Inovațiile de pe piața de capital au fost cele care au permis efectiv băncilor să folosească instrumente financiare croite în conformitate cu nevoile lor, cu condițiile de pe piață și atractive pentru investitori. Majoritatea băncilor mari (mai ales cele internaționale) au profitat de această ofertă nouă și au atins un grad mare de diversificare a structurii capitalului bancar. Acest fapt complică gestiunea riscului de capital doar aparent căci, de fapt, noile forme de capital permit o mai mare adecvare a modului de atragere a resurselor la nevoile financiare ale băncilor.

4.2 Formele capitalului bancar

Sursele de finanțare a activității bancare au un impact direct asupra riscului de capital și asupra gradului de îndatorare a băncii.

Capitalul (social) bancar costă mult mai mult decât depozitele sau împrumuturile. Aceasta din cauza incertitudinii mai mari asociate rentabilității financiare și deoarece dividendele sau profitul reinvestit nu sunt cheltuieli deductibile din punct de vedere fiscal, uneori dividendele sunt supuse chiar unei duble impuneri (ca profit brut și ca profit repartizat sub formă de dividende). Astfel că o bancă își poate reduce costul finanțării prin creșterea gradului de îndatorare.

Totuși, pe măsură ce riscul de capital devine mai pronunțat, aceste economii pot deveni iluzorii. Costul celorlalte surse de finanțare crește în măsura în care riscul de capital se accentuează. În plus, o serie întreagă de operații bancare între care extinderea rețelei proprii de unități sau achiziționarea altor bănci pot fi blocate de autorități dacă acestea apreciază că riscul de capital al băncii este prea mare (gradul de îndatorare prea mare).

Capitalul bancar desemnează fondurile pe care banca le poate folosi pentru finanțarea unor operații pe termen nelimitat. Aceste fonduri, grupate în funcție de modul lor de procurare, delimitează cele două forme ale capitalului bancar: capitalul bancar în sens restrâns (fondurile proprii ale societăților bancare) și alte surse de capital care includ fondurile obținute prin emisiunea de acțiuni preferențiale și titluri de credit subordonate, pe termen mediu și lung.

4.2.1 Capitalul bancar în sens restrâns

Aceasta este forma clasică, tradițională, a capitalului bancar și forma exclusivă pentru majoritatea băncilor. Are ca elemente capitalul social (vărsat), profitul nerepartizat și fondurile bancare (proprii). Sursele sale de constituire pot fi interne (reinvestirea profitului) sau externe (emisiunea publică sau privată de acțiuni). Stabilirea valorii sale se poate face în cel puțin trei feluri:

la valoarea contabilă ca diferență între totalul activelor și (alte) pasive; este mărimea folosită pentru raportare;

la valoarea de piață folosind cursul acțiunilor aflate în circulație multiplicat cu numărul acestora,

la valoarea de emisiune (nominală) a acțiunilor.

În România, conform normelor BNR 2/1994, fondurile proprii ale societăților bancare includ:

capitalul propriu format din capitalul social vărsat, fondul de rezervă, fondul mijloacelor fixe, fondul de dezvoltare, alte fonduri constituie din profitul net în limita legii;

capitalul suplimentar (acceptat în limita a maximum 100% din capitalul propriu) în care se cuprind: fondul de risc, rezervele din reevaluarea activelor și datoria subordonată (ea singura în limita a 50% din capitalul propriu); despre ea în cele ce urmează.

4.2.2 Alte forme ale capitalului bancar

Sunt modalități de finanțare relativ recente, apărute în contextul diversificării capitalului bancar. Cele două forme principale sunt datoria subordonată și acțiunile preferențiale. Ambele au în comun faptul că au prioritate la lichidare față de capitalul proriu-zis, în ordinea în care le-am prezentat. Din această cauză, în literatura anglo-saxonă de specialitate, cele două forme mai sunt numite și senior capital.

Datoria subordonată include toate tipurile de instrumente de credit la termen, cu dobânzi fixe sau variabile, note și obligațiuni. Cele mai multe emisiuni pe termen mediu și de valoarea totală relativ redusă sunt vândute clienților băncii. Alte emisiuni mai importante sunt cumpărate de băncile corespondente partenere. Cea mai mare parte a titlurilor pe termen lung, chiar pentru emisiuni de valoare mare, sunt plasate privat societăților de asigurări, fondurilor de plasamente și fonduri de pensii.

Emisiunile publice se fac de regulă doar pentru valori foarte mari pentru că sunt mai scumpe, iar procedura – ce presupune oferta publică inițială – este mai complicată. Nu sunt excluse nici instrumente cu dobânzi variabile sau convertibile. Obligațiunile convertibile propriu-zise dau deținătorului un drept – limitat în timp – de conversație în acțiuni preferențiale (mai rar ordinare). Există însă și emisiuni de obligațiuni cu dobânzi variabile convertibile în obligațiuni cu dobândă fixă.

Acțiunile preferențiale garantează un dividend fix și drepturi constante asupra activelor băncii. Aceste instrumente nu au scadente căci nu sunt instrumente de credit. Unele emisiuni însă se pot amortiza sau pot fi răscumpărate de banca emitentă la un preț fix, prestabilit. Banca poate alege între o emisiune de acțiuni preferențiale simplă sau una de acțiuni preferențiale convertibile în acțiuni ordinare la un preț fix.

4.3 Planificarea necesarului de capital bancar

Reglementarea prudențială a solvabilității băncii are în vedere adecvarea fondurilor proprii la riscurile asumate, fondurile proprii reprezentând ultimul garant al solvabilității în fața ansamblului riscurilor.

Legislația bancară în vigoare din țara noastră prevede determinarea, în concordanță cu Acordul de la Basel realizat sub egida Băncii Reglementărilor Internaționale, a doi indicatori de solvabilitate care să asigure respectarea normelor privind adecvarea fondurilor proprii:

Fiecare dintre cei doi indicatori de solvabilitate trebuie să respecte limitele minime stabilite, respectiv de 12% pentru raportul Fonduri proprii/Expunere netă și 8% pentru raportul Capital propriu/Expunere netă.

Expunerea netă se determină ca:

Expunerea netă = Expunerea netă din active bilanțiere +

+ Expunerea netă din elemente în afara bilanțului

Expunerea netă din active bilanțiere reprezintă activele băncii la valoarea netă (după deducerea elementelor de pasiv rectificative), ponderate în funcție de gradul de risc credit.

Expunerea netă din elemente în afara bilanțului reprezintă elemente din afara bilanțului, transformate în echivalent credit în funcție de gradul lor de risc de transformare în credit.

Pentru menținerea riscului de capital la un nivel rezonabil din punctul de vedere al băncii și, mai ales, pentru asigurarea dezvoltării activității bancare cu respectarea normelor de solvabilitate impuse de autoritatea bancară financiară globală a băncii.

4.3.1 Etape premergătoare ale planificării necesarului de capital

Procesul trebuie să demareze prin analiza performanțelor anterioare și a stării actuale. Se calculează principalii indicatori de rentabilitate și de risc, iar apoi se analizează evoluția acestora. Nivelul de performanță al societății bancare trebuie apoi apreciat exhaustiv, subliniidu-se lipsurile și punctele forte ale instituției. Aceste elemente trebuie să se regăsească în strategia băncii.

A doua etapă presupune elaborarea de prognoze referitoare la evoluția variabilelor cheie pentru bancă. Prognozele trebuie să nu fie simple extrapolări ci mai degrabă scenarii care includ ipoteze privind condițiile pe piață, evoluția politicii autorității bancare; în plus trebuie integrate obiectivele strategice ale băncii și analiză dinamică a seriilor de date.

Pentru ca această etapă să nu blocheze prea multe resurse și pentru ca rezultatele să fie relevante este de preferat alegerea unui număr redus de variabile cheie: nivelul/structura depozitelor și nivelul/structura creditelor sunt cele mai des folosite. Dacă există anumite restricții privind dezvoltarea activității bancare (competența personalului, rentabilitatea medie a activelor, dezvoltarea rețelei bancare proprii etc.) atunci și ele trebuie considerate variabile cheie. Evoluția tuturor acestor variabile este estimată pentru orizontul e prognoză ales. Mărimea optimă a acestuia este de 3-5 ani, cu defalcare anuală.

Etapa a treia este prognoza bilanțurilor și a conturilor de profit și pierdere. Se începe prin prognoza pasivelor (a surselor de fonduri) și se continuă cu prognoza plasamentelor (utilizarea surselor de fonduri). Ca valori, mediile anuale sunt de preferat față de prognoze simple; în acest fel dispunem de un set de prognoze care pot fi folosite în funcție de evoluția viitoare a variabilelor independente.

În baza acestor date se poate trece la prognoza nevoii de capital după metoda reziduală. După determinarea valorii globale este necesară și stabilirea structurii optime a fondurilor bancare în funcție de evoluția pieselor și reglementările bancare în vigoare.

4.3.2 Determinarea necesarului de capital

Factorii principali care influențează necesarul de capital al unei bănci pentru o anumită perioadă de timp sunt: destinația capitalului bancar și gradul de îndatorare (rata solvabilității) ca factor al rentabilității bancare.

Destinația capitalului bancar este multiplă și indisponibil de definit cantitativ. Se recunosc de regulă următoarele funcții ale capitalului bancar: protecția creditorilor băncii, susținerea unor pierderi, finanțarea investițiilor capitale și limitarea creșterii băncii.

Între acestea funcția principală este cea de menținere a încrederii publicului, iar încrederea publicului este esențială pentru succesul unei bănci. Este vorba aici de încrederea deponenților neasigurați, de cea a autorității bancare și de încrederea acționarilor.

Față de această funcție celelalte apar ca fiind de o importanță relativă secundară. Este evident, mai ales pentru o bancă nouă, că este nevoie de capital pentru a putea începe activitatea cumpărând spații comerciale, echipamente și angajând personal.

De asemenea, este important ca în funcție de mărimea capitalului disponibil să se aprecieze capacitatea băncii de a crește și autoritatea bancară poate folosi ratele de solvabilitate pentru a limita această creștere peste capacitățile de gestiune ale conducerii, inclusiv limitând sau blocând achiziții sau fuziuni. O altă funcție secundară este aceea de amortizor de șoc pentru riscurile bancare: integral pentru cele pure și parțial pentru cele speculative (neanticipate).

Pe de altă parte gradul de îndatorare ca factor al rentabilității bancare o presiune externă asupra nivelului relativ al capitalului bancar în sensul reducerii acestuia. Un grad de îndatorare superior asigură acționarilor băncii o rentabilitate financiară (ROE) superioară pentru un nivel dat al rentabilității economice (ROA). Și cum obiectivul central al unei bănci este maximizarea valorii plasamentelor acționarilor, este evident că maximizarea gradului de îndatorare devine un obiectiv subsumat acestuia. Gradul de îndatorare ar trebui să fie cât mai mare, dar totuși ceva oprește băncile să se îndatoreze excesiv. Creșterea acestui indicator este limitată de următorii trei factori:

prudența creditorilor; când gradul de îndatorare crește prea mult, aceștia devin mai circumspecți în plasarea fondurilor de care dispun la instituții extrem de îndatorate, percep acut riscul de creditare și cer compensații (rate ale dobânzii) din ce în ce mai ridicate. În acest fel este practic limitată de către piață capacitatea băncii de a atrage fonduri în mod excesiv și este limitată deci și creșterea băncii (implicit și creșterea gradului de îndatorare);

maximizarea cursului acțiunilor bancare; dacă banca este percepută pe piața fondurilor de împrumut ca fiind extrem de îndatorată, atunci această percepție se transmite și pieței de capital: piețele financiare în ansamblu reacționează la ceea ce este perceput ca risc de plasament superior și penalizează banca în cauză. Pe piața de capital acest comportament se traduce în scăderea cursului acțiunilor societății bancare respective și afectat se află obiectivul managerial central – creșterea valorii de piață a acțiunilor;

reglementările autorității bancare; ele au rolul de a suplini sancțiunile pieței nu doar acolo unde piețele sunt imperfecte, ci și din considerente de eficiență: autoritatea bancară poate interveni cu sancțiuni înainte ca fenomenul să devină evident pentru piețe și deci înainte ca încrederea în banca respectivă să fie afectată negativ.

Având în vedere toate aceste elemente este încă imposibil de apreciat care este mărimea optimă a capitalului bancar, nici măcar din punct de vedere relativ (ca rată a solvabilității). Între bănci se manifestă deosebiri semnificative generate în principal de talia băncii și de politicile manageriale folosite. Ca pondere capitalul este mai mare la băncile mici și mai redus la băncile mai mari. Băncile mici au o rentabilitate economică mai mare, deci o expunere globală la risc și au deci nevoie de un capital mai mare.

De regulă la aceasta se adaugă și o diversificare redusă a plasamentelor din punct de vedere sectorial și geografic ceea ce necesită din nou un capital relativ mare. Băncile mari dispun de personalul necesar pentru a-și fundamenta optim deciziile manageriale și folosesc frecvent arbitrajul pe piața interbancară ca sursă de fonduri. Astfel că ele pot, cu condiția păstrării încrederii creditorilor, să opereze cu un capital (relativ) mai redus. În termeni absoluți această încredere este justificată de înseși valorile colosale ale capitalului acestor bănci, de ordinul miliardelor de dolari cele mai mari pe plan mondial.

4.4 Reglementarea solvabilității bancare

Riscul de capital sau de faliment nu este specific societăților bancare, orice societate comercială este expusă acestui risc. Riscul este însă „supradimensionat” în sectorul bancar dată fiind funcția de intermediere financiară a băncilor. Deoarece băncile plasează mai ales bani împrumutați, depuși de clienții lor și de aceste operații obțin principala parte a veniturilor lor, băncile sunt interesate să atragă cât mai multe depozite, să realizeze un volum cât mai mare de active și deci, la un capital social dat, să realizeze o rată a dividendului cât mai mare.

În acest fel ponderea capitalului în totalul pasivelor bancare scade (efectul de pârghie crește) și deci și riscul de faliment: banca nu-și poate permite decât pierderi din ce în ce mai mici (acoperire prin capital) la un volum de active din ce în ce mai mare. Această tendință este contracarată de ouă fenomene pozitive:

creșterea ponderii veniturilor din servicii bancare în totalul veniturilor bancare: aceste venituri nu depind de volumul total al activelor bancare decât indirect. În principal sunt afectate de calitatea activelor reale și a personalului băncii;

creșterea fondurilor bancare de rezervă și risc care amplifică capitalul propriu.

Cu toate acestea, tendința de ansamblu a fost de reducere a gradului de capitalizare către nivelul minim impus prin norme, pentru toate băncile din sistem.

4.4.1 Capital minim

Autoritatea bancară reglementează sub multiple forme regimul capitalului bancar: valoarea minimă absolută a acestuia, modul de vărsare, structura capitalului bancar folosit pentru raportare (calculul diferitelor norme de risc) și mărimea lui relativă la activele băncii. În România aceste norme sunt emise și sancționate de BNR.

Normele referitoare la capitalul minim al societăților bancare sunt actualizate periodic ca urmare a procesului inflaționist (vezi tabelul 4.1).

Tabelul 4.1: Capitalul social minim al societăților bancare românești

Sursa: BNR norme privind capitalul minim al societăților bancare.

Capitalul trebuie să fie subscris integral și vărsat după cum urmează: 50% la momentul constituirii, restul în termen de doi ani de la data constituirii societății bancare, astfel: 10% în primul semestru, 20% în al doilea semestru, 30% în al treilea semestru și 40% în al patrulea semestru.

Constituirea capitalului bancar trebuie să se facă pe cale bănească (prin reinvestirea profitului) cât și prin folosirea altor surse. Acste surse noi, stipulate de Ordonanța Guvernamentală nr.40/1996, sunt următoarele:

primele de emisiune;

sume alocate din profitul realizat înainte de obținerea autorizației de funcționare;

aportul în natură la capital: clădiri și terenuri;

dividendele din profitul net cuvenite acționarilor după plata impozitului de dividende;

rezerve constituite din profitul net;

sume înregistrate ca rezerve din diferențe de curs valutar.

4.4.2 Rata solvabilității bancare

Deoarece diferitele reglementări naționale în domeniu impuneau condiții diferite de la țară la țară, care afectau condițiile de concurență pe piața internațională, s-a ajuns la un acord internațional în domeniu acestor norme de capitalizare. Normele se numesc Cooke după numele bancherului englez care a prezidat comitatul de lucru de pe lângă BIS de la Besel.

Cele două norme de capitalizare Cooke se calculează în mod similar și exprimă ponderea procentuală a capitalului în totalul de active ponderate în funcție de risc: indicatorul Cooke 1 arată ponderea capitalului primar, iar indicatorul Cooke 2 arată pondderea capitalului primar și a capitalului secundar. În condițiile unor piețe financiare (de capital) dezvoltate, structura capitalului bancar este complexă, în principal datorită trăsăturilor diferite ale titlurilor de proprietate (drepturi de vot, dividende etc). Sunt de asemenea recunoscute ca elemente ale capitalului secundar titluri de credit pe termen lung hibride, de tipul obligațiunilor convertibile.

La nivel european rata de solvabilitate este similară indicatorului Cooke 2; regimul său este stabilit în Directiva 89/467/CEE.

Rata se calculează la nivelul bilanțului consolidat în funcție de nivelul fondurilor bancare totale: capital propriu și capital suplimentar (în limita a 100% din capitalul propriu) cu deducerea participanților, pierderilor perioadei curente și acțiunilor răscumpărate. Ponderile utilizate pentru active și echivalentul elementelor în afara bilanțului sunt de 0, 20, 50 și 100%.

Nivelul coeficientului de pondere este determinat de nivelul riscului de creditare (inclusiv de țară) al unui plasament. În ceea ce privește riscul propriu-zis de creditare, debitorii sunt grupați în guverne, autorități locale, bănci (inclusiv de dezvoltare) și agenți (economici și populație). Referitor la riscul suplimentar de țară se face o deosebire între țările membre ale OECD sau care au aranjamente speciale de creditare cu FMI (zona A) pe de o parte, și celelalte țări pe de altă parte (zona B). Rata minimă de solvabilitate este de 8% iar raportarea ei se face de două ori pe an.

Gradul de capitalizare se calculează prin raportarea capitalului la suma activelor ponderate. Acestea sunt de fapt principalul element nou al normelor Cooke. Se calculează prin ponderea diferitelor elemente de activ dar și a unora în afara bilanțului cu coeficienți între 0 și 100% în funcție de risc. Stabilirea acestor coeficienți ridică cele mai mari probleme. În tabelul 4.2 sunt prezentate propunerile (sintetizate) ale țărilor din cadrul OECD.

Tabelul 4.2: Ponderea activelor bancare în funcție de risc

În România reglementările de referință în acest domeniu sunt Normele 2 și 4 din 2994 privind fondurile proprii ale societăților bancare și solvabilitatea societăților bancare.

Conform normelor 2/24 februarie 1994, fondurile proprii ale societăților bancare se compun din capitalul propriu și capitalul suplimentar.

Capitalul propriu este constituit din capitalul social vărsat, fondul de rezervă, fondul mijloacelor fixe, fondul de dezvoltare și alte fonduri constituite din fondul net.

Capitalul suplimentar cuprinde fondul de risc, rezervele din reevaluarea legală a activelor corporale și datoria subordonată.

Acestor valori li se aplică următoarele reduceri: cheltuielile de constituire nesuportate din venituri, fondul de comerț, cheltuielile anticipate pentru mijloace fixe, cheltuielile pentru investiții în curs și materiale pentru care nu s-a afectat fondul de dezvoltare, pierderile anului curent, participațiile la alte societăți bancare (directe sau împrumuturi subordonate). Valoarea capitalului propriu în valută se calculează în funcție de cursul valutar la momentul raportării.

Capitalul suplimentar nu poate depăși ca valoare capitalul propriu, iar în cadrul său datoria subordonată trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie vărsată în întregime, să aibă scadență de cel puțin 5 ani, valoarea ei să fie redusă periodic în funcție de rambursări, să nu fie după onorarea celorlalți creditori dar înaintea acționarilor, valoarea ei totală să nu depășească 50% din capitalul propriu. Valoarea fondului de risc în valută se calculează în funcție de cursul valutar de raportare.

Activele ponderate în funcție de risc cuprind atât activele propriu-zise (bilanțiere) cât și echivalentul posturilor în afara bilanțului; valoarea lor de calcul este cea netă, (după deducerea prelevărilor la fondul de rezervă): Ponderile folosite sunt de 0, 20, 50 și 100%. Elementele în afara bilanțului sunt convertite în echivalent credit în funcție de riscul pe care îl reprezintă, astfel:

Tabelul 4.3: Factori pentru elemente în afara bilanțului

Echivalentul credit este apoi considerat ca element de bilanț și i se aplică ponderea de risc corespunzătoare categoriei de beneficiar al facilității respective.

Raportarea se face trimestrial, în termen de 30 de zile.

Normele românești sunt foarte apropiate în spirit și în conținut de cele europene doar că aplicarea lor în condițiile actuale este prematură. Băncile trebuie să suporte costurile procesului de restructurare a bilanțului impuse de noile standarde de clasificare a creditelor din portofoliu și constituirea unor rezerve corespunzătoare. Încadrarea în cerințele de solvabilitate este o obligație dură căci, spre deosebire de băncile din OECD, capitalul lor suplimentar este redus.

4.4.3 Consecințele introducerii ratei solvabilității bancare

Justificarea acestor norme decurge din statutul e societăți pe acțiuni al băncilor care angajează, prin activitatea lor, răspunderea comercială a acestora. Garanția supraviețuirii lor, în cazul în care capitalul devine nul sau negativ, este foarte diferită (la fel ca și posibilitatea producerii acestui eveniment):

băncile cu capital exclusiv sau majoritar de stat beneficiază de o garanție teoretic nelimitată în contradicție cu statutul lor de societăți anonime;

băncile private nu beneficiază de nici un fel de garanție (privată sau publică) chiar dacă între acționarii lor sunt și instituții sau întreprinderi publice.

Ca urmare nici reacția lor la introducerea acestor norme nu este uniformă.

Băncile au posibilități foarte reduse de majorare a fondurilor proprii deoarece piața de capital este îngustă iar titluri de credit subordonate nu există. Prima dificultate este obținerea acestor fonduri proprii. Băncile de stat au din nou un avantaj competitiv căci statul (în România cel puțin) a asigurat majorarea capitalului lor prin donații de la buget. Băncile private au ca singură sursă reinvestirea profitului, limitată însă de constrângerea de piață căreia trebuie să îi facă față (renumerarea acționarilor în mod corespunzător). Talia lor redusă, și acumulările sunt la fel și deci capacitatea lor de autofinanțare.

Este deci de așteptat ca un număr semnificativ de bănci să nu poată realiza nivelul de capitalizare impus de normă și, în absența unor sancțiuni credibile, autoritatea bancară să-și vadă reputația compromisă.

Chiar dacă băncile reușesc să-și majoreze corespunzător capitalul, acesta este un proces costisitor și rentabilitatea lor trebuie să crească. Principala cale o reprezintă creșterea expunerii lor la risc prin majorarea ponderii creditelor în totalul active bancare sau prin creșterea ponderii creditelor renumerate superior (de risc mare). Această tendință este blocată de introducerea normelor privind prelevările la fondul de rezervă care reduc profitul. Este de așteptat atunci ca băncile să rezolve dilema reducându-și activele (reducând volumul creditelor noi), preocuparea menținerii calității devenind preocuparea lor principală.

Date referitoare la Ungaria unde aplicarea normei de solvabilitate trebuia să se facă până la sfârșitul anului 1993 și a fost amânată până la sfârșitul lui 1994, arată că volumul creditelor acordate a stagnat din 1992 și că băncile nu au inițiative semnificative pe această piață. Ele se feresc să extindă creditul datorită situației economice generale proaste și gradului ridicat de deteriorare a calității propriilor portofolii.

Putem estima deci ca suficientă probabilitatea ca noile norme de capitalizare să devină fie ineficace fie generatoare ale unei reduceri a volumului total de credite. Efectul pervers al acestor norme se poate manifesta plenar la nivelul băncilor de stat: garanția statului poate induce un comportament agresiv, asumarea unor riscuri suplimentare și creșterea în final a riscului în sistem. Oricum prelevările de risc sunt o restricție dură atât pentru băncile private cât și pentru cele de stat, fiind însoțită de o penalizare fiscală imediată.

Impunerea prelevărilor pentru fondul de rezervă trebuia să fie o prioritate absolută, constituirea acestora fiind atent monitorizată de autoritatea de control penalizarea fiscală ce o însoțește este ușor de aplicat și poate avea un important rol educator pentru conducerea băncilor.

În ceea ce privește norma de solvabilitate, aceasta a fost concepută pentru băncile cu o activitate internațională semnificativă și care publică trimestrial principalele date care permit stabilirea unui rating. Ele au fost generalizate în spațiul OECD și al UE unde au intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1993.

Pentru țările din Europa de est, cu piețe de capital slab dezvoltate, impunerea lor este prematură. Nimic nu împiedică băncile mari, care doresc să se extindă în spațiul european, să-și impună singure standardele interne care să corespundă celor internaționale.

De altfel și între țările din Est care au implementat această normă, România este între primele care o aplică și într-o perioadă foarte scurtă e timp: Ungaria a stabilit un prim termen la 1 ianuarie 1993 dar BNU a fost obligată să acorde prelungiri individuale până la 31 decembrie 1994; în Cehia impunerea normei se face treptat pe parcursul unei perioade de trei ani, astfel: grad de solvabilitate minim de 6,25% la sfârșitul anului 1993, 7% în 1994, 7,5% în 1995 și 8% la sfârșitul anului 1996. Doar la noi normele introduse în 1994 devin obligatorii până la sfârșitul lui 1995.

4.4.4 Limitarea participațiilor bancare

În general participarea băncilor (comerciale) la capitalul altor firme este interzisă sau limitată. Motivele principale constau în specificul de intermediari financiari al acestor bănci și teama că împletirea capitalului bancar cu cel din alte sectoare (industrial în special) generează risc sistemic sporit (interese comune care slăbesc controlul prin bănci asupra agenților economici).

În UE, în prezent, a doua Directivă bancară limitează participațiile la companii nefinanciare la 15% din capital pentru fiecare participație și la 60% pentru ansamblul acestora. Pentru companiile nefinanciare limitele sunt cele ale directivei, cu următoarele excepții:

Belgia – limitele de 10 și 35%;

Olanda – participații sub 10% din capitalul companiei nefinaciare;

Italia – tratament diferit al băncilor mari care au limitele de 6 și 60% față de cel al băncilor mici cu o limită totală a paticipațiilor de 15%.

Posibilitatea participării la capitalul companiilor nefinanciare este interesată în contextul procesului de privatizare pentru statele în care, înainte, nu era permisă (de exemplu Italia), dar majoritatea băncilor mari sunt interesate de participații care să le asigure controlul. Pe de altă parte, în țările în acre băncile de stat au o pondere mare în cadrul sistemului bancar (Italia, Franța) se manifestă temerea că aceste bănci vor fi folosite pentru a salva companii cu probleme de capitalizare, implementarea noii Directive degenerând astfel în dezvoltarea „culturii de spital” (hospital culture).

Participațiile la capitalul instituțiilor financiare sunt în general libere, cu excepția Greciei unde trebuie aprobate în prealabil de autoritatea bancară.

În România participația unei societăți bancare la capitalul unei companii nefinanciare este limitată la 20% din capitalul societății nefinanciare. Participarea la capitalul unei instituții financiare a fost restrânsă prin normele 14/1994 căci regiile autonome și societățile bancare persoane juridice române nu pot avea calitatea de acționari ai acestei societăți bancare persoană juridică română, iar cele care au această calitate la data intrării în vigoare a prezentelor norme nu pot achiziționa acțiuni noi cu ocazia majorărilor capitalului social al societății bancare ai cărei acționari sunt.

Cap V. Riscul ratei dobânzii. Gestiunea riscului ratei dobânzii

5.1 Obiectivele gestiunii riscului de variație a dobânzii

Modificările neașteptate ale ratelor dobânzii pot determina schimbări semnificative în profitabilitatea băncii și în valoarea de piață a capitalului său. Depinzând de caracteristicile fluxului de numerar al activelor și pasivelor băncii, modificările ratei dobânzii pot crește sau scădea venitul net din dobânda și valoarea de piață a activelor și pasivelor. Astfel, dacă ratele dobânzii cresc peste nivelul așteptat, cheltuielile cu dobânda aferente depozitelor vor crește mai mult decât venitul din dobânda aferentă activelor în așa fel încât venitul net din dobândă și valoarea băncii scad. Dacă ratele dobânzii scad sub nivelul așteptat, diferența dintre venitul din dobândă și cheltuielile cu dobânda va fi mai mare și valoarea băncii va crește corespunzător.

Gestionarea riscului ratei dobânzii presupune stabilirea unor sarcini financiare specifice pentru venitul net din dobânda și valoarea de piață a capitalului, măsurarea expunerii băncii la risc și adoptarea de strategii pentru atingerea obiectivelor propuse.

Gestiunea marjei dobânzii bancare devine astfel obiectiv de gestiune a riscului deși, prin natura sa, marja dobânzii bancare este un indicator de rentabilitate.

Marja dobânzii este principalul indicator de rentabilitate pentru intermediarii financiari, el reflectând raportul dintre veniturile obținute din dobânzi și cheltuielile făcute cu plata dobânzii.

Se folosesc trei indicatori ai marjei dobânzii: marja absolută, marja procentuală brută și marja procentuală netă.

Marja absolută a dobânzii se calculează prin diferența:

MA = suma veniturilor din dob. – suma chel. Cu plata dob.

Ea exprimă capacitatea băncii de a-și acoperi cheltuielile. O marjă adecvată a dobânzii bancare este cea care este suficientă pentru a susține sarcina bancară (diferența dintre alte cheltuieli bancare și alte venituri bancare) și a obține un profit satisfăcător (în concordanță cu obiectivele strategice stabilite).

Marja procentuală brută a dobânzii bancare se calculează în mod relativ prin raportarea marjei absolute a dobânzii la suma activelor investite (de la care se încasează dobânzi).

Marja procentuală netă a dobânzii bancare se calculează ca diferența între nivelul mediu al ratei dobânzii percepute și nivelul mediu al ratei dobânzii bonificate.

5.2 Factorii care influențează sensibilitatea băncii la variația ratei

dobânzii pe piață

Sensibilitatea băncii la variația dobânzii pe piață reprezintă variația marjei dobânzii bancare în funcție de variația dobânzii pe piață ca urmare a acțiunii unor factori specifici. Aceștia sunt factori endogeni și exogeni.

Factorii endogeni sunt importanți pentru gestiunea riscului de pe piață deoarece ei pot fi gestionați și, acționându-se asupra lor, se poate minimiza expunerea la risc (sensibilitatea băncii). Principalii factori endogeni sunt: structura activelor și pasivelor bancare, calitatea și eșalonarea scadențelor creditelor, scadența fondurilor atrase.

Factorii exogeni sunt determinați de evoluția condițiilor economice generale care se reflectă în nivelul ratelor dobânzii pe piață. Ei nu pot fi controlați sau influențați de bancă dar pot fi anticipați cu destulă precizie, mai ales pe termen scurt, deoarece acești factori depind de fazele ciclului economic.

Factorii care influențează sensibilitatea:

mărimea cuponului. La titlurile cu aceleași caracteristici, titlul caracterizat de cuponul cel mai mic este mai sensibil la variațiile ratei dobânzii;

supracotarea sau subcotarea titlurilor. Titlurile care cotează sub valoarea de rambursare sunt mai sensibile la variațiile ratei dobânzii decât cele care cotează peste aceasta;

maturitatea. Sensibilitatea titlurilor la variațiile ratei dobânzii, crește direct proporțional cu maturitatea;

sensul variației ratei dobânzii. Creșterea ratei dobânzii, are un efect mai redus asupra prețului unei obligațiuni decât o reducere a ratei de aceeași amplitudine.

5.3 Indicatorii sensibilității băncii la variația ratei dobânzii

Riscul de variație a ratei dobânzii își are originea în existența activelor și pasivelor cu dobânzi fixe care diferă ca scadență și condiții de renumerare. El poate fi generat și de deținerea de active/pasive cu dobânzi variabile, atunci când ele fie au perioade de reevaluare foarte mari, fie au baze de indexare diferite. Acest al doilea aspect este ignorat în gestiunea riscului de rată a dobânzii pentru că dă naștere la expuneri sensibil mai mici decât în cazul instrumentelor cu dobânzi fixe.

Determinarea indicatorilor globali de risc are la bază gruparea elementelor de activ/pasiv în funcție de sensibilitatea veniturilor/cheltuielilor implicate la variația ratei dobânzii.

Elementele sensibile sunt acelea pentru care fluxul de venituri/cheltuieli corespunzător activului/pasivului se modifică în același sens și cu aceeași amplitudine ca și ratele dobânzii pe termen scurt.

Astfel, activele sensibile includ instrumente de credit cu dobânzi variabile (titlurile și creditele), iar pasivele sensibile cuprind depozitele cu dobânzi variabile și împrumuturile, atât cele de pe piață cât și cele de la banca centrală. Capitalul este insensibil la variația dobânzii pe piață.

Toate aceste elemente sunt măsurate la valoarea lor contabilă și, drept urmare, indicatorii vor reflecta doar starea la un moment dat.

Principalii indicatori ai riscului de variație a ratei dobânzii sunt ecartul (gap-ul) și indicele de sensibilitate. Ecartul (gap-ul) se calculează ca diferența dintre activele și pasivele sensibile la un moment dat, în timp ce indicele de sensibilitate se calculează prin raportarea acelorași două elemente.

Folosind acești indicatori primari, strategia băncii în domeniul riscului de variație a dobânzii pe piață devine: ecartul trebuie să fie nul sau, echivalent, indicele trebuie să fie egal cu 1.

5.4 Efectele modificării dobânzii de pe piață

Prin separarea elementelor sensibile de activ/pasiv, adică prin izolarea activelor/pasivelor cu dobânzi fixe se poate determina poziția băncii și se pot prezenta efectele modificării dobânzii de pe piață asupra marjei dobânzii bancare.

Astfel, față de riscul de variație a ratei dobânzii pe piață, poziția băncii la un moment dat poate fi: lungă,, scurtă sau neutră.

Poziția băncii se calculează ca diferența între activele și pasivele cu dobânzi fixe.

O bancă se află în poziție scurtă dacă deține mai puține active cu dobânzi fixe decât pasivele din aceeași categorie. Poziția scurtă va fi favorabilă atunci când pe piață artele sunt în creștere, deoarece pasivele sunt blocate la nivelul actual (relativ scăzut) al ratelor dobânzii iar activele sunt libere să profite de creșterea (generală) a nivelului ratelor dobânzii pe piață.

Banca se află în poziție lungă atunci când activele cu dobânzi fixe sunt mai mari decât pasivele cu dobânzi fixe. Din punct de vedere al rentabilității poziția lungă este favorabilă în perioadele de scădere a ratelor dobânzii.

Riscul de variație adversă apare în ambele situații, și anume: la poziția scurtă dacă scad ratele pe piață, iar la poziția lungă atunci când, contrar așteptărilor pentru care s-a constituit această structură ratele dobânzii cresc.

Poziția neutră este ideală din punct de vedere al riscului de variație a ratei dobânzii dar nu imunizează banca și o împiedică să speculeze în favoarea ei variația dobânzii.

Pentru a gestiona riscul de variație a ratei dobânzii pe piață deci pentru a adopta o strategie împotriva acestui risc se folosesc două metode: metoda gap și metoda dduratei.

5.4.1 Modelul GAP

Modelul GAP se axează pe gestionarea venitului net din dobândă al unei bănci. Obiectivul analizei GAP este de a stabiliza sau îmbunătății venitul net din dobândă. Riscul ratei dobânzii este măsurat prin calcularea gap-urilor pentru diferite intervale de timp pe baza posturilor din bilanț.

Valorile GAP sunt utilizate, apoi, în analiza modificărilor ce apar în venitul net din dobânzi ca urmare a schimbării ratelor de dobândă. Analiza GAP presupune patru etape:

determinarea activelor și pasivelor sensibile la rata dobânzii (a căror rată poate înregistra modificări periodice);

gruparea activelor și pasivelor băncii în funcție de scadența lor sau de perioadele de timp în care se întrevăd modificări ale ratei dobânzii;

calcularea gap-urilor pentru fiecare perioadă de timp ca diferență între active și pasive sensibile la rata dobânzii;

GAP = active sensibile la dobândă – pasive sensibile la dobândă

interpretarea directă sau cu ajutorul unei analize de sensibilitate a gap-ului obținut.

GAP-ul obținut poate fi utilizat fie pentru folosirea valorii venitului net din dobândă chiar și în condițiile schimbării ratelor de dobândă, fie pentru modificarea în scop speculativ a gap-ului pentru obținerea unei creșteri a venitului net din dobândă. Stabilirea venitului net din dobândă prin hedging (ocuparea unei poziții sau implementarea unei tranzacții cu scopul de a reduce riscul total asociat unei poziții existente) presupune reducerea fluctuației venitului net din dobândă fie prin ajustarea directă a valorii activelor și pasivelor sensibile la rata dobânzii, fie prin ocuparea unei poziții în afara bilanțului, ceea ce presupune utilizarea instrumentelor forwards, futures, contracte de opțiune și swaps.

Factorii principali care influențează nivelul venitului din dobânzi sunt:

modificările nivelurilor ratelor de dobândă;

Ratele fluctuante de dobândă pot să crească, să scadă sau să nu afecteze venitul net din dobândă al băncii, aceasta depinzând e structura portofoliului, senzitivitatea la ratele de dobândă și de valoarea GAP. Valoarea negativă a gap-ului indică faptul că banca are mai multe pasive decât active sensibile la schimbările ratei dobânzii. În aceste condiții, când ratele dobânzii cresc în intervalul de timp considerat, cheltuielile cu dobânzile cresc mai mult decât veniturile din dobânzi, deoarece sunt reevaluate mai multe pasive, ceea ce determină o scădere a venitului net din dobândă, corespunzătoare unei scăderi a spread-ului dintre câștigul mediu din active purtătoare de dobândă și costul mediu al pasivelor purtătoare de dobândă (spread = rata câștigului obținut-costul fondurilor). Când ratele de dobândă scad în intervalul de timp considerat, sunt reevaluate la dobânzi mai scăzute mai mult pasivele decât activele, spread-ul mediu devine mai mare, iar venitul net din dobândă crește. O valoare pozitivă a gap-ului indică faptul că banca are mai multe active decât pasive sensibile la schimbările ratei dobânzii. În acest caz, când ratele de dobândă cresc pe termen scurt, venitul din dobândă crește mai mult decât cheltuielile cu dobânda deoarece sunt reevaluate mai multe active. Spread-ul și venitul mediu din dobândă cresc. O valoare egală cu zero a gap-ului indică faptul că banca are un volum egal de active și pasive sensibile la modificările ratei de dobândă și în acest caz modificările egale a ratelor dobânzii nu influențează venitul net din dobândă, deoarece schimbările în venitul din dobândă sunt egale cu schimbările în cheltuielile cu dobânda.

modificări în relația dintre veniturile din dobândă și cheltuielile cu dobânda;

Venitul net dobândă poate fi diferit de venitul așteptat ca urmare a modificărilor în valoarea spread-ului (calculat ca diferența între rata medie a dobânzii active – cea a dobânzii pasive).

Spread-ul poate fi influențat de modificări inegale în nivelul diferitelor rate de dobândă, creșterea sau scăderea primelor de risc și modificările nesincronizate în ratele de bază ale activelor și pasivelor purtătoare de dobândă variabilă. Venitul net din dobândă variază în același sens cu sread-ul astfel încât dacă spread-ul crește și venitul din dobândă crește și invers, dacă spread-ul scade și venitul net din dobândă scade.

modificări în volumul activelor și pasivelor purtătoare de dobândă;

Venitul net din dobândă se modifică direct proporțional cu modificările în volumul activelor și pasivelor sensibile la rata dobânzii, indiferent de nivelul ratei dobânzii, atunci când spread-ul rămâne nemodificat.

modificări în structura portofoliului.

Venitul net din dobândă poate fi influențat de orice modificare în structura portofoliului, cum ar fi:

creșterea ratei de senzitivitate a activelor prin evaluarea unui volum mai mare de credite purtătoare de dobândă variabile sau prin scurtarea scadențelor hârtiilor de valoare pentru investiții;

scăderea ratei de senzitivitate a pasivelor prin înlocuirea certificatelor de depozit pe termen lung cu fonduri federale cumpărate overnight.

Aceste tranzacții modifică gap-ul cât și poziția de risc a ratei dobânzii pentru banca respectivă.

Evaluarea riscului ratei dobânzii cu ajutorul analizei GAP presupune gestionarea permanentă a activelor și pasivelor în ceea ce privește structura, volumul, scadența și modificările în rata dobânzii pentru intervale de timp foarte scurt.

Controlul poziției de risc a unei bănci și a schimbărilor potențiale ce pot interveni în venitul său net din dobândă se poate realiza cu ajutorul analizei ratei senzitivității. În cadrul acestei analize activele și pasivele băncii se împart în funcție de senzitivitatea lor la modificările ratei dobânzii în grupe de perioade de timp determinate din intervalul unui an; gao-urile calculate la perioade timp stabilite arată periodicitatea obținerii unor potențiale venituri datorită modificărilor în rata dobânzii. Pentru întreaga perioadă analizată se calculează un gap cumulativ care măsoară riscul total al ratei dobânzii.

Analiza ratei senzitivității, oferind imaginea riscului ratei dobânzii la un moment dat, se poate utiliza fie pentru evaluarea impactului unor schimbări anterioare în ratele de dobândă, volumul activelor, structura portofoliului sau a venitului net din dobândă, fie ca mijloc de previzionare a urmărilor unor schimbări viitoare.

Venitul net din dobândă este influențat atât de factori controlabili cu sunt modificările de volum și compoziția activelor și pasivelor, cât și de factori ce nu pot fi controlați cum sunt modificările ratei dobânzii.

Pentru determinarea modificărilor cauzate de factorii ce nu pot fi controlați se utilizează și analiza schimbărilor în performanță. Prin aceasta, examinând diferențele dintre valorile în evoluție ale bilanțului, între două perioade de timp, în ceea ce privește categoriile de conturi, dobânda medie activă, dobânda medie pasivă, se poate determina partea din fluctuația venitului net din dobânda care e influențată direct de acțiunile controlabile ale conducerii unei bănci.

Analiza GAP poate fi utilizată și pentru verificarea exactității previziunilor privind efectele ratei dobânzii. Astfel având în vedere activele și pasivele reevaluabile la diferite nivele de dobândă, gap-ul aferent, venituri și cheltuieli din dobânzi, se poate calcula pragul de rentabilitate al câștigului necesar din dobândă, după modificarea ratelor de dobândă sau a volumului portofoliului.

Mărimile gap măsoară numai cu aproximație riscul real al ratei dobânzii deoarece nu pot recunoaște diferențele de timp în fluctuațiile de numerar din active și pasive existente în chiar această grupă de scadență.

Mărimile gap indică riscul general al ratei dobânzii.

Mărimea gap cumulativ arată cât de mare este riscul pe care și-l asumă banca în ceea ce privește ratele de dobândă.

DVN dob. = GAP CUMULATIV x Ddob.

DVndob = modificarea prevăzută în venitul net din dobândă

GAP = gap cumulativ pentru întreg intervalul de timp

Dob = modificarea permanentă prevăzută a nivelului ratelor de dobândă.

Dacă în timpul perioadei GAP se întrevede o creștere a ratelor e dobândă, un gap cumulativ pozitiv conduce la o creștere a venitului net din dobânda.

Dacă se întrevede o scădere a ratelor de dobândă, un gap cumulativ negativ va conduce la o scădere a venitului net din dobândă.

Mărimea gap arată mărimea riscului asumat. Deci, dacă băncile vor să câștige mai mult, peste media profiturilor, ele trebuie să-și asume riscuri mai mari de medie.

Riscul ratei dobânzii se poate reduce prin obținerea unui gap egal cu zero. Pentru aceasta e necesar să se parcurgă următoarele etape:

calcularea periodică a gap-urilor pentru intervale de timp scurte;

potrivirea finanțării pentru active reevaluate cu pasive reevaluate, astfel încât periodic gap-urile să se apropie de zero;

potrivirea finanțării activelor pe termen lung cu pasive nepurtătoare de dobânzi;

folosirea tranzacțiilor în afara bilanțului, cum sunt: swaps-urile și contracte futures, pentru a constitui garanții sintetice și a se utiliza apoi hedging-ul.

În evaluarea riscului ratei dobânzii se poate folosi și indicatorul gap sub forma de raport. Formula de calcul este:

Când gap-ul este pozitiv, raportul gap este mai mare ca 1

Când gap-ul este negativ, raportul gap este mai mic ca 1

5.4.2 Modelul duratei

Analiza DURATEI este folosită în completarea analizei GAP și oferă informații suplimentare, mai cuprinzătoare asupra riscului ratei dobânzii. Modificările în valoarea activelor legate de modificările în valoare pasivelor determină modificări în valoare de piață a capitalului.

Analiza gap-ului de durată poate fi considerată o alternativă sau o extensie a politicilor gap.

Modelul gap-ului de durată (DGAP) se axează pe gestionarea venitului din dobândă sau a valorii de piață a capitalului acționarilor, prin luarea în considerare a timpului tuturor fluxurilor individuale de numerar.

În analiza duratei riscul total al ratei dobânzii asumat de bancă este indicat prin compararea duratei ponderate a activelor cu durata ponderată a pasivelor.

Modelul gap-ului de durată rezultat poate fi ajustat în scopul stabilizării sau acceptării riscului ratei dobânzii.

Analiza DURATEI certifică faptul că riscul ratei dobânzii crește când intervalul de timp al intrării fluxului de numerar diferă de intervalul de timp al ieșirilor fluxului de numerar.

Spre deosebire de analiza tradițională a gap-ului care compară aproximativ fluxul de numerar din active și pasive prin structurarea acestora în grupe de scadență pe termen scurt, analiza duratei stabilizează portofolii de active și pasive care schimbă în mod egal în valoare atunci când se modifică ratele de dobândă. Aceste portofolii cuprind toate activele și toate pasivele.

La nivelul unei bănci este important să se cunoască expunerea totală la risc a tuturor activelor și pasivelor. Orice diferență în timp a fluxului de numerar generate de active și pasive se reflectă în durate medii.

Analiza gap-ului de durată necesită ca banca să specifice un obiectiv al performanței sale, cum este valoarea de piață a capitalului și apoi să gestioneze diferența dintre durata medie a activelor totale și durata medie a pasivelor totale.

Fiecare durată medie se obține prin însumarea produselor dintre duratele instrumentelor individuale și valorile lor pe piață. Fiecare proporție este egală cu raportul dintre valoarea de piață a activului sau pasivului și valoarea de piață a activelor sau pasivelor totale, după caz. Valoarea de piață a capitalului nu este inclus în calcul.

Riscul ratei dobânzii este evidențiat de nepotrivirea între duratele meii ale activelor și cele ale pasivelor. Folosind valoarea de piață a capitalului ca obiectiv al performanței sale, banca își poate gestiona poziția de risc folosind metoda DGAP, după formula:

DGAP = DA – u x DP

DA = durata compusă a activelor măsurată prin suma produselor dintre durata fiecărui activ și proporția sa în valoarea de piață a activelor totale;

DP = durata compusă a pasivelor măsurată prin suma produselor dintre durata fiecărui pasiv și proporția sa în valoarea e piață a pasivelor totale;

U = raportul total pasive/total active.

Când DGAP este pozitivă, valoarea de piață a capitalului scade când cresc ratele de dobândă și crește când ratele de dobândă scad.

Când DGAP este negativă valoarea de piață a capitalului crește când ratele de dobândă cresc și scade când ratele de dobândă scad.

Când DGAP este zero se spune că banca are un portofoliu „imun” la modificările ratei dobânzii.

Cu cât este mai mare valoarea absolută a DGAP, cu atât este mai mare riscul dobânzii.

Măsurile gap-ului de durată se pot folosi și la aproximarea unei schimbări așteptate în valoarea de piață a capitalului pentru o modificare dată a ratelor dobânzii. În acest caz formula de calcul este:

, i = rata de dobândă

Pentru a determina un portofoliu „imun” la modificările ratei dobânzii, DPAP trebuie să fie egal cu zero. În acest scop, ca obiectiv strategic în afară de valoarea de piață a capitalului, se poate alege și stabilizarea valorii contabile a venitului net din dobândă. Pentru un interval de un an se poate aplica formula:

DGAP = MVRSA (1-DRSA) – MVRSP (1-DRSP)

MVRSA = valoarea de piață cumulativă a activelor sensibile la modificările ratei dobânzii;

MVRSP = valoarea de piață cumulativă a pasivelor sensibile la modificările ratei dobânzii;

DRSA = durata compusă a activelor sensibile la rata dobânzii, egală cu suma dintre durata fiecărui activ și porțiunea corespunzătoare din valoarea de piață a activelor totale;

DRSA = durata compusă a pasivelor sensibile la rata dobânzii, egală cu suma dintre durata fiecărui pasiv și porțiunea corespunzătoare din valoarea de piață a pasivelor totale;

Dacă DGAP este pozitivă, venitul net din dobândă scade când ratele dobânzii scad și va crește când ratele dobânzii cresc.

Dacă DGAP este negativă, relația este inversă.

Numai atunci când DGAP este zero, riscul ratei dobânzii este eliminat.

Important este faptul că băncile pot să utilizeze analiza DURATEI pentru a stabili un număr de diferite variabile care reflectă performanța bancară.

Riscul de rată a dobânzii este riscul evoluțiilor nefavorabile a rezultatelor ca urmare a modificării ratelor. Riscul de rată este rezultatul a doi factori:

poziția ratei;

incertitudinea cu privire la rata dobânzii de pe piață.

Componente:

Riscul de exploatare este riscul de a înregistra o creștere a cheltuielilor sau o reducere a veniturilor;

Riscul de bilanț (numit risc de capital) este riscul de a înregistra o reducere a valorii activelor sau o creștere a datoriilor.

1. Sensibilitatea ratei dobânzii

Sensibilitatea ratei dobânzii măsoară riscul de rată a dobânzii și reprezintă variația relativă a prețului în urma modificării cu un procent a ratei dobânzii pe piață.

2. Durata

Durata, reprezintă media aritmetică a scadențelor vărsămintelor fluxurilor financiare (cupoane și rambursări) ale unei obligații, ponderate cu fluxurile financiare actualizate.

Durata măsoară perioada medie de viață a unui titlu:

, unde:

i = scadența fluxului de trezorerie;

Fi = fluxul financiar scadent în anul i;

r = rata dobânzii pe piață;
n = durata de viață reziduală a titlului.

Durata (D) este întotdeauna mai mică decât scadența (n), excepție făcând titlurile zero cupon la care D = n.

5.4.3 Mărimea riscului unui ansamblu de active și pasive

Durata unui ansamblu de titluri (active și pasive) este egală cu media aritmetică a duratelor titlurilor ponderate cu valoarea actuală a fiecăruia dintre ele. Activul net, se determină ca diferența între active și pasive.

AN = A – P, unde:

AN: activul net

A: active

P: pasive

Durata activului net se numește și ecart de durata și se calculează astfel:

, unde:

ED: ecartul de durată

DA: durata activelor

DP: durata pasivelor

Durata și ecartul său permit gestionarea riscului de rată a dobânzii (vezi tabelul următor):

CAP. VI RISCUL DE LICHIDITATE. GESTIUNEA RISCULUI DE LICHIDITATE

6.1 Lichiditatea bancară

Lichiditatea este specifică activelor pentru că le exprimă capacitatea acestora de a fi transformate rapid și cu o cheltuială minimă în moneda lichidă (numerar sau disponibil în cont curent).

Lichiditatea bancară se referă la activele deținute de bancă, dar este o problemă de gestiune a pasivelor și activelor bancare cu grad diferit de lichiditate. Astfel lichiditatea bancară reprezintă capacitatea băncii de a-și finanța operațiile curente, iar riscul de lichiditate este expresia însăși a probabilității pierderii acestei capacității de finanțare.

Dată fiind importanța acestei capacității de finanțare, caracteristica băncii, conducerii băncii îi revine sarcina de a estima și de a acoperi în mod corect nevoile de lichiditate.

Conducerii băncii îi revine și sarcina de dirija activitatea băncii astfel încât să se obțină profituri importante care să îi mulțumească pe acționarii săi.

Pe teren lung rentabilitatea băncii poate fi afectată negativ dacă deține în portofoliu prea multe active financiare lichide față de nevoile sale; dar, pe de altă parte, prea puține lichidității pot crea probleme financiare severe, mai ales pentru băncile mici, și pot genera chiar falimentul băncii.

Astfel, printr-un management bancar eficient se urmărește obținerea unei rentabilități satisfăcătoare prin menținerea lichidității bancare la un nivel rezonabil.

Gestiunea lichidității bancare presupune analiza poziției monetare a băncii la momentul respectiv.

Poziția monetară a băncii reprezintă valoarea la un moment dat a tuturor activelor sale lichide.

Activele care formează poziția monetară sunt: numerarul, disponibil în contul de rezerve de la banca centrală, disponibilități în conturi curente la alte bănci și sume de încasat de la late bănci instrumente de plată onorate de bancă.

6.2 Nevoile bancare de lichiditate

Nevoile de lichiditate sunt obligațiuni imediate cărora banca trebuie să le facă față pentru a fi în continuare recunoscută ca intermediar financiar.

Estimarea acestor nevoi se face de regulă în funcție de termenul de exigibilitatea al obligațiunilor băncii în funcție de care există: nevoi de lichiditate bancară pe termen scurt, pe termen lung.

Nevoile de lichiditate bancară decurg din operațiile zilnice și desfășurate de bancă.

6.2.1 Riscul de lichiditate

Lichiditatea este o proprietate generală a activelor; ea exprimă capacitatea acestora de a fi transformate rapid și cu o cheltuială minimă lichidă (numerar sau disponibil în contul curent).

Lichiditatea bancară este mai degrabă o problemă de gestiune a pasivelor și activelor bancare care au grade diferite de lichiditate. Lichiditatea bancară exprimă capacitatea unei bănci de a-și finanța operațiile curente.

Riscul de lichiditate, pentru o bancă, este expresia însăși a probabilități pierderii acestei capacități de finanțare.

Una dintre cele mai importante sarcini ale conducerii unei bănci este de a estima și de a acoperi în mod corect nevoile de lichiditate bancară. Pe termen lung rentabilitatea unei bănci poate fi afectată negativ dacă banca deține în portofolii prea multe active financiare lichide față de nevoile sale; dar pe de altă parte, prea puține lichidității pot crea probleme financiare severe, mai ales pentru băncile mici, și pot genera falimentul băncii.

Lichiditatea adecvată a fiecărei bănci din sistem este extrem de importantă și pentru minimizarea riscului sistematic datorită riscului de contagiune prin sistemul de plăți interbancar.

Numerarul este format din monede metalice și bacnote aflate în posesia băncii la ghișee și în tezaur. Necesarul este estimat și planificat în funcție de volumul încasărilor și plăților zilnice cu numerar.

Un instrument util este graficul de încasări și plăți în numerar; acesta prezintă valoarea anticipată a operațiilor bancare cu numerar. Soldul acestor operații corectat cu disponibilul la începutul zilei se compară cu plafonul de casă al fiecărei perioade: surplusul este depus la banca centrală, iar deficitul este transferat din contul de disponibil la banca centrală.

Disponibilul în contul de rezervă de la banca centrală este format din moneda scriptuală. Soldul creditor minim al acestui cont este impus de banca centrală acolo unde rezervele minime bancare au caracter obligatoriu, inclusiv în România. Contul este alimentat de:

Valoarea instrumentelor de plată onorate pentru celelalte bănci;

Încasările din transferuri electronice de fonduri;

Cumpărări de „rezerve” de la late bănci;

Împrumuturi de la banca centrală;

Încasarea valorii titlurilor scadente ale datoriei publice;

Depunerea excedentului propriu de numerar.

Operațiile inverse duc la diminuarea disponibilului în contul de rezervă centrală.

Disponibilul în conturi curente la late bănci este reprezentat de depozitele la vedere la băncile corespondent. În schimbul constituirii acestor depozite, băncile (mici) beneficiază de o serie de servicii oferite de băncile partenere (mari), între care:

Participarea la credite sindicalizate;

Tranzacții internaționale în efectuarea unor plasamente.

Consultanță și asistență în efectuarea unor plasamente.

Dacă obiectivul central al gestiunii bancare rămâne maximizarea rentabilității atunci valoarea acestor ele, „Sumele de încasat de la alte băncii” sunt sume în tranzit în sistemul bancar. Ele reprezintă valoarea instrumentelor de plată onorate de bancă, depuse la băncile corespondente sau la banca centrală dar pentru care nu s-a primit încă nici un credit.

Mărimea acestui element al poziției monetare depinde de talia băncii și de trăsăturile sistemului de plăți (viteza transferului).

Minimizarea se face în următoarea ordine: sume în tranzit, depozitele la vedere la late bănci, numerar, rezerve la banca centrală.

Sumele în tranzit au o valoare care nu este complet independentă de efortul băncii. Ele pot fi reduse dacă prelucrarea și colectarea documentelor de plată se efectuează cât mai rapid.

Pentru creșterea vitezei de prelucrarea a acestor documente banca poate prelungi lucrul seara, poate folosi un serviciu (propriu sau închiriat) de curier sau poate extinde utilizarea transferului electronic de fonduri.

Aceste măsuri și gradul lor de implementare se analizează periodic în funcție de volumul sumelor în tranzit și fără a pierde din vedre cheltuielile suplimentare asociate. Analiza trebuie să se bazeze pe evaluarea costurilor și a beneficiilor marginale.

Depozitele la vedere la late bănci trebuie și ele optimizate având relația cost/servicii. Drept cost se poate considera valoarea pierdută a veniturilor din dobânzi, la nivelul ratei medii de fructificare a activelor bancare. Beneficiile realizate trebuie analizate separat pentru fiecare tip de servicii oferite de banca corespondentă:

Asistența plasamentelor;

Păstrarea titlurilor în siguranță;

Intermedierea vânzării/cumpărării de titluri;

Participarea la împrumuturi de valoare mare (relativ la talia băncii).

Pentru numerar gestiunea este asigurată zilnic ca urmare a încadrării în plafonul de casă. Rezerva la banca centrală trebuie și ea gestionată (zilnic) pentru a se situa la nivelul obligatoriu impus de norme. Banca trebuie să nu depășească acest plafon datorită costului de oportunitate: chiar dacă se bonifică, dobânda practicată de băncile centrale pentru excedentul de rezerve este sub nivelul celei de pe piață interbancară sau al ratei medii a dobânzii pentru activele bancare. Dacă valoarea disponibilului băncii la sfârșitul zilei în contul curent la banca centrală este sub plafon, atunci deficitul este completat scriptic de un împrumut de la banca centrală în condiții extrem de dure care îl fac să echivaleze cu o penalizare aplicată băncii respective.

Gestiunea poziției monetare

Gestiunea poziției monetare a unei bănci presupune asigurarea încadrării în nivelul minim al rezervelor obligatorii, în contextul restricțiilor temporale impuse de normele autorității bancare. Actualizarea permanentă, în timp real, a poziției monetare a băncii este esențială. Chiar dacă valoarea rezervelor minime obligatorii este cunoscută încă de la începutul zilei, poziția monetară variază puternic în cursul zilei în funcție de natura și volumul operațiilor curente.

Gestiunea poziției monetare presupune identificarea ți luarea imediată în calcul a tuturor tranzacțiilor importante care afectează disponibilul în cont curent la banca centrală, precum și întreprinderea tuturor operațiilor necesare pentru a contracara influența acestor tranzacții asupra poziției monetare a băncii.

Cererile aleatoare de credite sau fluctuațiile depozitelor / împrumuturilor bancare pot impune fie cumpărarea de fonduri / rezerve de pe piață la prețuri peste nivelul optim (pentru că este nevoie de fonduri imediat), fie plasarea la rentabilități suboptimale (pentru că există rezerve excedente de plasat imediat).

Gestiunea poziției monetare este în esență aceeași, atât la băncile mari cât și la cele mici. La băncile mari gestiunea poziției monetare este complicată doar de numărul tranzacțiilor zilnice de valoare semnificativă; pentru aceste instituții gestiunea poziției monetare este o sarcină permanentă, bazată pe actualizare în timp real.

Operațiile care constituie gestiunea monetară a unei bănci se pot grupa, în funcție de momentul efectuării lor în:

Operații zilnice;

Operații permanente

Operațiile zilnice se derulează o dată pe zi, de regulă la începutul fiecărei zile lucrătoare (dar pot fi planificate și la sfârșitul zilei anterioare de lucru, ca operații pregătitoare pentru a doua zi) și au drept scop determinarea valorii excedentului/deficitului estimat al contului de rezervă.

Au la bază calcule relativ simple care pot fi consemnate în documente tipizate de uz intern și constau în:

Însumarea rezervelor cotidiene estimate și a rezervelor cunoscute;

Determinarea excedentului/deficitului relativ estimat al contului de rezervă;

Corectarea acestuia cu evaluarea operațiilor certe planificate: operații pe piața rezervelor bancare și (eventual) operații cu titluri ale datoriei publice;

Calcularea excedentului/deficitului efectiv estimat simplu și cumulat.

Un exemplu de calcul simplificat se prezintă în tabelul următor:

Tabelul 6.1

Astfel, la începutul fiecărei zile, trezorierul știe exact care este poziția monetară inițială a băncii sale. Suma de (+)30 indică valoarea corespunzătoare zilei precedente.

Ultima coloană apare doar dacă normele prevăd posibilitatea raportului de la o perioadă la alta, în scopul „valorificării” excedentelor de rezerve.

Valoarea înscrisă în coloana 3 (+153 pentru prima zi) se obține dacă se scade din coloana 2 coloana 1. Valoarea coloanei 7 este rezultatul corectării valorii din coloana 2 cu influențe operațiilor înscrise în coloanele 4 (+), 5 (-) și 6 (+/-). Coloana 8 este coloana 7 – coloana 1, iar coloana 1 la momentul z este coloana 8 la momentul t plus coloana 9 la momentul t-1.

Operațiile permanente sunt operații de actualizare care se derulează pe parcursul zilei. Trebuie calculate efectele debitelor/creditelor, apoi soldul anticipat al contului curent la banca centrală și, în funcție de valoarea acestuia trebuie luată rapid o decizie referitoare la operațiile necesare pentru corecția abaterilor.

Majoritatea debitelor/creditelor care afectează poziția monetară a unei bănci rezultă din soldul (net) al participării la sistemul de plăți (instrumente de plată depuse la bancă și onorate de ea pentru terți vis-a-vis de instrumentele băncii, onorate de terți și depuse la ea spre încasare) sau din tranzacții pe care le-a inițiat banca (de exemplu tranzacții cu titluri). Urmărirea acestora este relativ facilă iar operațiile sunt extrem de probabile.

Principala cauză de incertitudine este volatilitatea depozitelor bancare, îndeosebi a celor mari. Acesta poate afecta nu doar poziția monetară a zilei ci ți baza de calcul a rezervelor viitoare. În acest caz expunerea potențială este egală cu produsul dintre valoarea acestor depozite și volatilitatea lor. Ea poate fi foarte mare (relativ la valoarea medie a poziției monetare sau la capitalul băncii) și se cunosc chiar cazuri când retragerea masivă a unor astfel de depozite a dus la faliment.

Protecția se poate realiza în primul rând printr-o planificare și o actualizare riguroasă. Clienții mari pot fi rugați (mai rar obligați prin condițiile de deschidere a contului) să anunțe în prealabil efectuarea unor operații de încasări/plăți de valoare mare. Clienții sunt totuși reticenți chiar în condițiile unor pedepse severe pentru divulgarea unor informații de serviciu (insider trading regulations) căci consideră că o operație este mai bine păstrată secretă atunci când despre derularea ei sunt informați cât mai puțini.

Pe de altă parte un instrument de lucru (intern) foarte util este lista zilnică a operațiilor de valoare mare: certificate de depozit ajunse la scadență, titluri în pensiune scadente, rate scadente la împrumuturi mari sau angajări semnificative de linii de credit. Pe lângă această listă, la trezorerierul băncii trebuie să ajungă și alte două referitoare la sursele de fonduri disponibile imediat și la depozitele corespondente plus instrumentele lichide (monetare). Aceste liste sunt extrem de utile pentru fundamentarea corectă a unor decizii rapide.

Trezorierul băncii adună datele necesare și caută o soluție pentru adecvarea poziției monetare efective la necesarul de rezerve normat. Pentru aceasta, periodic (săptămânal sau lunar, în funcție de profilul băncii) trebuie întocmită o prognoză brută a poziției monetare anticipate: planul de încasări și plăți. Operațiile de trezorerie colective vor fi apoi stabilite pe baza valorii medii anticipate a poziției monetare și a posibilităților abateri de la această medie.

În funcție de mărimea abateri (de exemplu a deficitului de rezerve) trezorerierul băncii poate adopta fie o atitudine activă (împrumut de la banca centrală sau cumpărarea de fonduri de pe piață în avans), fie una pasivă (așteaptă până aproape de sfârșitul zilei pentru a avea toate datele actualizate și eventual, apelează la piață abia în final).

Atitudinea pasivă nu poate fi dăunătoare dacă abaterile nu sunt semnificative (sub un prag stabilit de fiecare bancă, de exemplu 2% din necesarul de rezerve).

Atitudinea activă poate fi impusă și de gradul mare de incertitudine referitoare la planul de încasări și plăți pentru perioada (săptămâna) viitoare sau la condițiile de pe piața monetară. Atunci se poate dovedi inutilă cumpărarea de rezerve în avans, încă de la începutul perioadei, pentru a se evita cumpărări masive în ultimul moment.

O astfel de atitudine este defensivă și poate duce la încheierea perioadei cu vânzări de rezerve dacă poziția monetară a fost mai aproape de varianta optimistă. Prețul plătit este rentabilitatea inferioară a operațiilor de trezorerie, dar scopul lor principal este încadrarea în normele legale referitoare la rezerve.

Pe lângă numerar și disponibilul aflat în conturi curente la late bănci pentru o activitate sigură și controlată, fiecare bancă este obligată să dețină la banca centrală un anumit nivel de resurse. Astfel în categoria lichidităților bancare se pot include și rezervele minim obligatorii.

Operațiile zilnice se derulează o dată pe zi, de regulă la începutul zilei lucrătoare, și au drept scop determinarea valorii excedentului/deficitului estimat al contului de rezervă. Au la bază calcule simple care pot fi consemnate în documente tipizate de uz intern și constau în:

Însumarea rezervelor cotidiene estimate și a rezervelor cunoscute;

Determinarea excedentului/deficitului relativ estimat al contului de rezervă;

Corelarea acestuia cu valoarea operațiilor certe planificate: operații pe piața rezervelor bancare și operații cu titluri ale datoriei publice;

Calcularea excedentului/deficitului efectiv estimat simplu și cumulat.

Operațiile permanente sunt operații de actualizare care se derulează pe parcursul zilei. Trebuie calculate efectele debitelor/creditelor, apoi soldul anticipat al contului curent la banca centrală și, în funcție de valoarea acestuia, trebuie luată rapid o decizie referitoare la operațiile necesare pentru corecția abaterilor.

Majoritatea debitelor/creditelor care afectează poziția monetară a băncii rezultă din soldul net al participării la sistemul de plății sau tranzacții pe care le-a inițiat. Urmărirea acestora este facială iar operațiile sunt extrem de profitabile. Principala cauză de incertitudine este volatilitatea depozitelor bancare, îndeosebi a celor mari, care poate afecta nu doar poziția monetară a zilei ci și baza de calcul a rezervelor viitoare. În acest caz expunerea potențială este egală cu produsul dintre valoarea acestor depozite și volatilitatea lor. Ea poate fi foarte mare, iar retragerea masivă a unor astfel de depozite poate duce banca la faliment.

Protecția se poate realiza printr-o planificare și o actualizare riguroasă. Astfel, clienții mari sunt rugații să anunțe în prealabil efectuarea unor operații de încasări/plăți de valoare mare.

Există un instrument de lucru (intern) foarte util care se numește lista zilnică a operațiilor de valoare mare: certificate de depozit ajunse la scadență, titluri în pensiune scadente, rate scadente la împrumuturi mari sau angajări semnificative de linii de credit. Pe lângă aceasta lista, la trezorierul băncii ajung și alte două referitoare la sursele de fonduri disponibile imediat și la depozitele corespondente plus instrumentele lichide (monetare).

Trezorerierul băncii adună datele necesare și caută o soluție pentru adecvarea poziției monetare efective la necesarul de rezerve normat. Pentru aceasta, periodic (săptămânal sau lunar) trebuie întocmită o prognoză a poziției monetare anticipate: planul de încasări și plăți. Operațiile de trezorerie corective vor fi stabilite pe baza valorii medii anticipate a poziției monetare și a posibilelor abateri de la această medie.

În funcție de mărirea acestor abateri (de exemplu a deficitului de rezerve) trezorerierul băncii poate adopta fie o atitudine activă (împrumut de la o bancă centrală sau cumpărarea de fonduri de pe piață în avans), fie una pasivă (așteptată până aproape de sfârșitul zilei pentru a avea toate datele actualizate și, eventual, apelarea la piață în final).

6.2.2 Nevoile de lichiditate pe termen scurt

Nevoile de lichiditate sunt obligații imediate cărora banca trebuie să le facă față pentru a fi în continuare recunoscută ca intermediar financiar.

Estimarea acestor nevoi se face în funcție de termenul de exigibilitate al obligațiilor băncii respective, din acest punct de vedere există nevoi de lichiditate bancară pe termen scurt, nevoi de lichiditate bancară pe termen lung, și nevoi de lichiditate bancară ciclice.

Nevoile de lichiditate pe termen scurt pot fi generate de o serie de factori sezonieri, operaționali marilor clienți, volatilitatea depozitelor și a creditelor.

Factorii sezonieri pot afecta atât cererea de credite și fluxul de depozite. Deoarece cea mai mare parte a creditelor sunt acordate titlurilor de cont, creșterea sezonieră a cererii de credite este asociată reducerii valorii medii a depozitelor, ceea ce complică gestiunea lichidității.

Influența acestor factori este foarte puternică îndeosebi pentru băncile în oferta de servicii financiare pentru un anumit sector de activitate. Și băncile universale sunt afectate de influențele sezoniere generate mai ales de perioadele de vacanță care sunt și perioade de activitate minimă și cheltuieli curente ridicate.

Din fericire cele mai multe fluctuații sezoniere pot fi corect anticipate pe baza experienței anterioare pentru analiza dinamică a seriilor de date.

Transferurile și creditele de valoare mare (relativ la talia băncii) pot avea și ele probleme de gestiune a lichidității pe termen scurt. Și în acest domeniu, ca și în cazul riscului de creditare clienții mai sunt cei cu potențial de risc cel mai ridicat. Nevoile unora sunt cunoscute aproape cu certitudine dacă au beneficiat de asistența băncii în pregătirea planului de finanțare a anumitor proiecte. Pentru alți clienți deciziile pot avea un caracter cu totul conjunctural în ce privește transferul de fonduri sau utilizarea unor linii de credit. Estimarea acestui tip de nevoi de lichiditate pe termen scurt este dependența de cunoaștere nevoilor de finanțare, a intențiilor și a profitului clienților mari.

Creditele și depozitele volatile sunt și ele un factor perturbator pentru gestiunea lichidității. Ele pot fi estimate prin programe specifice ca indicii dinamici și ca pondere față de alte depozite sau credite pe baza experienței anterioare și corelat cu faza ciclului economic.

6.2.3 Nevoi ciclice de lichiditate

Nevoile ciclice de lichiditate sunt mai greu de estimat. Ca și în cazul nevoilor de lichiditate pe termen scurt creșterea cererilor de credite se poate cupla cu scăderea depozitelor.

În acest caz asigurarea unei lichidități corespunzătoare este scumpă. Aceasta deoarece presupune plasarea în active slab remunerate pentru perioade nedeterminate de timp și lichidarea acestor plasamente la curs mic, atunci când toată lumea vinde active de același tip. O altă soluție ar fi apelarea la credite de pe piață dar atunci când toți au nevoie și când dobânzile sunt mari.

Pentru estimarea maximului acestei nevoi se pot folosi următoarele metode de analiză și calcul:

Analiza comportamentului liniilor de credit: utilizarea maximă a liniilor de credit este comparată cu utilizarea lor actuală, iar diferența poate fi o bună estimare a cererii de credite suplimentare de acoperit în caz de expansiune;

Corelarea dinamicii depozitelor cu dinamică ratelor dobânzii: analiza curbei ratelor dobânzii pe piața dă o bună aproximare a anticipării agenților economici referitoare la faza ciclului economic în care urmează să intre economia; astfel banca poate stabili indici de corelație între dinamica acestor rate și cea a propriilor depozite și atunci poate stabili nivelul probabil ai acestor depozite în funcție de evoluția dobânzilor pe piață;

Evaluarea vulnerabilității bazei de depozite: presupune aprecierea gradului în care s-a realizat diversificarea optimă a bazei de depozit și a calității programelor de gestiune a riscurilor din domenii care afectează imaginea băncii;

Pachetele de programe de analiză statistică: sunt folosite mai ales pentru analiza sezonalității, iar în plus valorile reziduale sunt o bună estimare a nevoilor ciclice de lichiditate.

6.2.4 Nevoile de lichiditate pe termen lung

Nevoile de lichiditate pe termen lung apar atunci când creșterea cererii de credite pe termen lung depășește depozitelor pe termen lung.

Pentru a determina evoluția lichidității pe termen lung se folosește o metodă bazată pe clasificarea tuturor elementelor bilanțiere. Toate articolele contabile din activul bilanțului se împart în lichide (convertibile în fonduri utilizabile imediat într-un interval de timp de maximum 90 zile cu pierderi minime de valoare la vânzarea activului respectiv) sau solide. Similar pasivele sunt împărțite în pasive volatile și pasive stabile.

6.3. Satisfacerea nevoilor de lichiditate bancară

Reprezintă cel de al doilea moment al gestiunii lichidității bancare, dar nu este prin aceasta cu mult facilitat de precedența etapei de identificare a nevoilor de lichiditate; acoperirea acestora este cel puțin tot atât de dificilă ca și evaluarea lor. Satisfacerea nevoilor de lichiditate bancară presupune identificarea surselor de lichiditate accesibile fiecărei bănci și adecvarea acestor surse la nevoile deja evaluate.

6.3.1 Sursele de lichiditate bancară

Din punctul de vedre al gestiunii lor, aceste surse se împart în surse de lichiditate tradiționale și surse noi.

Sursele tradiționale de lichiditate sunt, la rândul lor, de două tipuri: activele lichide și împrumuturile:

Tabelul 6.2

Activele lichide includ acele active bancare în care fondurile sunt temporar plasate, cu certitudinea că fie vor ajunge la scadență și vor fi rambursate atunci când este nevoie de lichiditate suplimentară, fie vor putea fi vândute înainte de scadență fără pierdere de valoare. Ele cuprind rezervele primare, secundare și creditele scadente.

Împrumuturile desemnează ansamblul metodelor prin care băncile pot împrumuta propriu – zis sau obține fonduri.

Deoarece fluctuațiile depozitelor sunt o nevoie de lichiditate bancară., iar depozitele înseși sunt împrumuturi, pot apare unele contradicții sau neclarități între sursele și nevoile de lichiditate. De exemplu, certificatele de depozit sunt folosite pentru a măsura nevoia de lichiditate dar sunt în același timp și o sursă de lichiditate.

Pentru băncile mici (inclusiv cele românești) regula ar fi de a clasifica drept sursă de lichiditate doar acele depozite care pot fi procurate în permanență de pe o piață regulată. Pentru băncile mari cea mai mare parte a depozitelor poarte să îmbrace forma aceasta și atunci ele sunt tratate ca o sursă permanentă, atâta timp cât banca respectivă păstrează încrederea creditorilor și-și poate permite să plătească rata dobânzii de pe piață.

Sursele noi de lichiditate sunt generate de folosirea în gestiunea lichidității a unor ni tehnici și instrumente financiare.

Una dintre aceste metode constă în cumpărarea de titluri (obligațiuni) emise cu opțiune de răscumpărare înainte de scadență la un preț fix, cunoscut dinainte. În acest fel se elimină practic riscul de piață la lichidarea titlurilor și se sporește lichiditatea obligațiunilor. La momentul necesar obligațiunile pot fi vândute emitentului care s-a obligat să le răscumpere și valoarea încasată este certă.

O altă metodă este titularizarea creditelor cel mai frecvent practicată pentru ipoteci standard. Această metodă reduce de fapt nevoia de lichiditate.

În fine băncile pot folosi și piața de capital pentru acoperirea unor nevoi de lichiditate (mai ales pe termen lung) prin emisiunea de titluri pe termen scurt (titluri comerciale), operațiune rar efectuată de bănci în trecut.

6.3.2 Adecvarea surselor la nevoile de lichiditate

Alegerea succesiunii cele mai potrivite resurse de folosit pentru a acoperi o anumită cerere de lichiditate se face după luarea în considerație a mai multor factori între care: nevoia de lichiditate propriu zisă, accesul la piețe financiare, filosofia managerială, costul și trăsăturile diferitelor surse de lichiditate și, nu în cele din urmă, prognoza privind evoluția ratei dobânzii pe piață.

Caracterul nevoii de lichiditate poate fi considerat principalul factor al deciziei de alocare a anumitor surse pentru acoperirea acelei nevoi de lichiditate. Cele imediate sunt rezolvate în cazul gestiunii de trezorerie prin echilibrarea poziției monetare.

Nevoile cu caracter sezonier sunt previzibile și aproape certe; experiența anterioară oferă o bază de încredere pentru estimarea corectă a acestor nevoi cu suficient timp înainte pentru a le putea finanța fără riscuri majore. Ca urmare finanțarea din împrumuturi (de pe piață sau de la banca centrală) este modalitatea cea mai eficientă. Aceasta deoarece capacitatea de rambursare ulterioară acestor împrumuturi este aproape certă, iar sursa exterioară dă băncii libertatea în optimizarea structurii activelor sale în funcție de rentabilitate, fără obligația prevederii unor rezerve de active lichide pentru perioadele cu cerere sezonieră ridicată.

Nevoile ciclice sunt mult mai greu de anticipat, iar aprecierea capacității de rambursare a eventualelor împrumuturi contracarate este extrem de dificilă, căci existența însăși a acestei capacității este incertă. În plus este de așteptat ca piața monetară să fie supusă la presiuni semnificative în perioadele de expansiune, iar resursele de piață să fie insuficiente și foarte scumpe, practic inaccesibile băncilor de talie mică sau medie. Din aceste motive contribuția împrumuturilor este limitată iar costul lor ridicat.

Ajustarea structurii activelor bancare este mult mai recomandată , căci accesul la sursa de finanțare nu este limitat de factorii externi, iar costul (de oportunitate este mediu). Această strategie presupune alimentarea unui portofoliu semnificativ de active lichide în perioadele de reccensiune (când cererea de credite este oricum redusă) și lichidarea acestora la începutul perioadei de avânt când crește cererea de credite.

Condiția de echilibru impune ca pierderile înregistrate pe parcursul perioadei de finanțare a portofoliului de active lichide (costul de oportunitate) să fie mai mici sau cel mult egale cu (pierderile de capital) datorate scăderii cursului activelor financiare plus dobânzile suplimentare de achitat la eventualele împrumuturi contractate în perioada de avânt.

La cealaltă extremă se află băncile mari, internaționale sau holding-urile bancare care au acces la piețe dintre cele mai diverse, nu doar la piața interbancară internațională, și pentru care principala sursă de lichiditate sunt împrumuturile de pe piață în condiții avantajoase pentru ele (împrumută sume mari odată și prezintă risc de creditare mic).

Băncile de talie medie (relativ la media sistemului bancar național) folosesc atât activele lichide cât și împrumuturile ca surse de lichiditate. Cel mai folosit instrument tinde a fi certificatul de depozit (CD), de preferat cu opțiunea rill-over. Aceste instrumente au scadențe pe termen scurt, ușor de gestionat și de adecvat la nevoile momentane de lichiditate.

Variația volumului de fonduri împrumutate prin emisiune de CD se face prin variația ratei dobânzii oferită în raport cu cea de pe piață; dacă se urmărește creșterea valorii portofoliului de CD atunci se oferă rate ale dobânzii mai ridicate decât ale concurenței.

La împrumuturile directe de pe piață sau de la banca centrală se apelează pentru acoperirea unor nevoi sezoniere. Activele lichide sunt păstrate pentru acoperirea unor nevoi cu caracter ciclic sau de urgență, greu de anticipat.

Filozofia managerială este foarte importantă pentru strategia băncii de acoperire a nevoilor de lichiditate. În baza ei se stabilesc normele interne și reperele impuse în mod implicit sau explicit de conducerea băncii, salariaților. Prima normă de acest gen se referă la măsura în care banca depinde de surse volatile (împrumuturi de pe piață, de exemplu), de fapt la măsura în care banca este dispusă să depindă de surse de acest gen. Din acest punct de vedere o bancă ce face apel la surse împrumutate rareori sau chiar niciodată, bazându-se pe activele lichide proprii este o bancă a cărei filozofie managerială poate fi caracterizată drept conservatoare.

Extrema cealaltă o reprezintă băncile cu o filozofie agresivă pentru care împrumuturile de pe piață sunt o sursă permanentă și ajung să depășească 10% din bilanț. În acest caz banca este de fapt dependentă de piață pentru continuarea pe aceeași scară a operațiilor sale și conducerea trebuie să fie prudentă în gestiunea globală a riscurilor pentru că în aceste condiții imaginea băncii devine esențială pentru accesul viitor la sursele de împrumut.

Costul și trăsăturile diferitelor surse de lichiditate sunt și ele avute în vedere pentru a determina tactica în domeniul lichidității. Regula generală este una de bun simț: se folosește drept sursă de acoperire cea mai ieftină (ceteris paribus), în contextul filosofiei manageriale și al accesului la piețe. Pentru activele lichide costul este un cost de oportunitate pentru întreaga durată a păstrării în portofoliu, ajustat în funcție de câștigul/pierderea de capital și de impozite. Pentru fondurile împrumutate cheltuielile pot fi fixe sau variabile în funcție de regimul dobânzilor plătite.

În afară de costurile directe la un moment dat, trebuie comparate și costurile totale ce pot să apară pe parcursul întregii perioade de nevoi de lichiditate. Costurile aceste pot fi fixe sau variabile, acestea din urmă proporționale cu durata operațiilor de finanțare aplicate.

Acoperirea nevoii de lichiditate prin emisiunea de CD presupune cheltuieli fixe mari (prime de asigurare și constituirea de rezerve) și este recomandată pentru finanțarea unui deficit de lichiditate permanent sau care este estimat să dureze o perioadă mare de timp. În cazul contractelor de răscumpărare cheltuielile fixe sunt relativ reduse dar cele variabile (reânoirea zilnică, volum mare de muncă cu titlurile implicate) devin semnificative dacă operația se repetă pe o perioadă mare de timp: sunt recomandate pentru acoperirea unor nevoi temporare de lichiditate.

Prognoza privind evoluția ratei dobânzii poate afecta alegerea instrumentului folosit pentru finanțare și alegerea sursei de lichiditate. În cazul împrumuturilor, dacă dobânzile sunt în creștere, atunci banca va prefera să emită CD cu dobânzii fixe pentru blocare în costul actual (mai scăzut) al acestora. Ajustarea se va face la termen și în funcție de evoluția de fapt a raportului de pe piețe.

Dacă dobânzile sunt în scădere atunci este firesc să se prefere contractele de răscumpărare care se reînnoiesc zilnic și al căror total va crește în ritm descrescător de la o zi la alta; se folosește deci o sursă de finanțare pe termen scurt pentru a putea profita de reducerea de rate imediat ce se produce și pentru a nu suporta un cost de oportunitate.

6.4 Indicatorii lichidității bancare

Lichiditatea unui activ financiar este mai degrabă o mărime calitativă căci, de regulă, ne rezumăm la aprecieri generale de genul „active foarte lichide” sau „active cu grad scăzut de lichiditate”. Lichiditatea bancară însă poate fiu măsurată cu ajutorul unui sistem relativ complex de indicatori. Ansamblul acestora ne poate de o imagine foarte bună despre gradul de lichiditate a băncii și despre calitatea gestiunii lichidității bancare.

6.4.1 Baza de date pentru calculul a indicatorilor de lichiditate

Pentru calculul majorității indicatorilor de lichiditate bancară se impune cu necesitate parcurgerea unei etape premergătoare care constă în clasificarea activelor, pasivelor și eventual, și a unor elemente în afara bilanțului în afară de scadență.

Pentru a fi un instrument de lucru util, clasificarea în funcție de scadență trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Variația în finețe a grupelor de scadențe în funcție de termenul diferitelor active/pasive: pentru scadențe mai apropiate grupei se măsoară în zile sau săptămâni, în timp ce pentru scadențe mai îndepărtate se folosesc ani. Aceasta deoarece scadențele cele mai apropiate generează și cele mai mari presiuni asupra lichidității.

Evaluarea cu maximă precizie a activelor/pasivelor. Principalele probleme de evaluare a scadenței le ridică elementele în afara bilanțului (a căror exigibilitate este subordonată producerii aleatoare a unui eveniment în viitor) și activele/pasivele fără termen (numerarul în casieria băncii, depozitele la vedere, fondurile bancare, etc.). Dacă aceste elemente nu pot fi încadrate fără ambiguității, atunci este preferabil ca ele să nu fie luate în calcul deloc;

Actualizarea cu regularitate a structurii, căci elementele de calcul, fiind balanțiere, reflectă doar starea la un moment dat.

Indicatori de lichiditate cei mai utilizați sunt: poziția lichidității, pasivele nete și indicele de lichiditate, transformarea medie a scadențelor și rata lichidității.

6.4.2 Poziția lichidității

Este un indicator derivat din practica gestiunii de trezorerie și este folosit ca indicator de fundamentare al acesteia și al acoperirii nevoilor de lichiditate pe termen scurt. Poziția lichidității se calculează pe zile (pentru săptămâna următoare), pe săptămâni (pentru luna următoare) și pe luni (pentru anul curent). Mărimea ei se determină ca diferența între activele lichide și pasivele imediate. Un exemplu de calcul simplificat se prezintă în tabelul următor:

Optimizarea poziției lichidității bancare presupune echilibrarea celor două elemente principale: activele lichide și pasivele imediate și deci obținerea unei poziții nule. Acest fapt este impus de gestiunea riscului și de maximizarea rentabilității bancare.

Dacă poziția lichidității este pasivă atunci activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrală a obligațiilor imediate. Trebuie să se recurgă la surse de lichiditate pentru acoperirea acestui deficit. În ipoteza unui acces facil al piețe ordinea de preferință pentru finanțarea operației ar fi: împrumut de la banca centrală (pentru nevoi sezoniere), împrumut de pe piața interbancară, lichidarea înainte de termen a unor active din portofoliu (eventual cuplată cu o operație de restructurare a acestuia), titularizarea unor credite.

Dacă există restricții în ceea ce privește apelul la credite ale băncii centrale (în principiu cele mai ieftine), sau dacă prețul acestora este prea ridicat (din considerente politice monetară), atunci soluția cea mai avantajoasă rămân împrumuturile interbancare (rezerve împrumutate). În exemplul prezentat deficitul de lichiditate este temporar și este de preferat un împrumut de pe piața interbancară pentru acoperirea sa.

Dacă poziția lichidității este pozitivă, atunci resurse lichide de care dispune banca depășesc necesarul său pentru perioada corespunzătoare. Din punctul de vedere al gestiunii riscului de lichiditate situația este de apreciat, dar nu putem neglija mărirea excedentului de lichiditate.

Mărimea excedentului admisibil se poate folosi ca o normă internă de gestiune. Aceasta deoarece elementele în baza cărora s-au făcut calculele sunt mărimi anticipate și nu certe și deci este bine (prudent) să avem o rezervă (minimă) de lichiditate. Pe de altă parte, activele lichide sunt cel mai prost „plasament” bancar în termen de rentabilitate și nivelul lor trebuie minimizat. De aici rezultă că, deși la limită poziția lichidității trebuie să fie nulă, putem admite un excedent limitat justificat de un comportament prudent.

Mărimea absolută a acestui excedent admisibil se poate stabili fie în funcție de cheltuielile de gestiune a portofoliului (dacă sunt semnificative), fie în funcție de marja medie de eroare înregistrată anterior la aprecierea în avans a poziției lichidității.

Dacă aprecierea se face în funcție de cheltuielile, atunci mărimea limitei este egală cu valoarea minimă a portofoliului de titluri ale datoriei publice pentru care veniturile realizate în urma plasamentului le egalează pe cele de gestiune ale acestuia. Pentru mărimi ale excedentului de lichiditate peste această limită se justifică plasarea sumelor disponibile pe termen scurt, de preferat cu scadențe în perioadele cu poziția lichidității negativă.

6.4.3 Pasivele nete

Grupa a doua de indicatori de lichiditate are trei componente distincte ce pot fi calculate în baza acelorași date: pasivele nete simple, pasivele nete cumulate și indicele lichidității.

Baza de calcul o reprezintă clasificarea activelor/pasivelor la un moment dat în funcție de scadență. Un exemplu este prezentat în tabelul următor:

Clasificarea activelor și pasivelor bancare în funcție de scadențe la 31 dec. 1998

Tabelul 6.3

Pasivele nete simple (succesive) se calculează, pentru fiecare perioadă, ca diferența între pasivele și activele cu aceeași scadență. Pentru exemplu din tabelul anterior pasivele nete simple sunt prezentate în tabelul următor:

Tabelul 6.4

Pasivele nete arată, pentru fiecare perioadă, măsura în care activele scadente acoperă obligațiile scadente. Problemele de gestiune apar mai ales acolo unde pasivele nete simple sunt pozitive, căci pentru acoperirea lor banca trebuie să găsească resurse suplimentare; în săptămâna următoare, de exemplu sunt necesare 6 miliarde lei. În plus repartizarea pe coloană a semnului pasivelor nete ne poate da informații referitoare la transformarea scadențelor practicată de bancă.

În exemplul prezentat gruparea pasivelor nete pozitive în partea superioară a coloanei și a celor negative în partea sa inferioară denotă o transformare clasică de scadențe: resurse mobilizate preponderent pe termen scurt pentru finanțarea unor plasamente preponderente pe termen lung. Întotdeauna însă suma absolută a pasivelor nete simple este egală cu zero (deoarece totalul activelor este egal cu totalul pasivelor).

Pasivele nete cumulate se calculează ca diferența între pasivele și activele cumulate corespunzătoare fiecărei perioade. Pe baza datelor din tabelul 3.6 se pot obține următoarele rezultate:

Tabelul 6.5

Pasivele nete cumulate sunt folosite pentru a semnala perioada de maximă nevoie de lichiditate: în exemplul din tabelul 4.5 de aici în șase luni deficitul de lichiditate va atinge 68 miliarde lei, valoarea sa maximă.

Indicele lichidității se calculează pe baza acelorași date, dar nu prin diferență, ci prin raportate. Activele/pasivele din fiecare perioadă sunt ponderate, iar apoi se calculează valoarea raportului:

IL = Suma pasivelor ponderate / suma activelor ponderate

Sistemele de ponderare sunt două:

Ponderarea cu numărul mediu de zile (luni sau ani) corespunzătoare fiecărei perioade;

Ponderea cu numărul curent al grupei de scadențe respective.

Ponderile fiind aceleași pentru elementele de pasiv și activ, valoarea indicelui depinde doar de mărimea activelor/pasivelor corespunzătoare fiecărei perioade, iar sistemul de ponderare folosit nu poate schimba sau subunitară a raportului. Evident însă că o pondere proporțională cu numărul mediu de zile corespunzătoare fiecărei scadențe va da un rezultat mai presus.

Pe baza datelor din tabelul de referință 4.6 valorile corespunzătoare celor două sisteme de pondere sunt:

Ponderare cu durată medie a fiecărei perioade;

Tabelul 6.6

Indicele de lichiditate cu pondere anuală

IL = 230400/585100 = 0.39

Ponderea cu numărul curent al fiecărei perioade:

IL = (48000.1 + 64000.2 + 86000.3 + 58000.4 + 20000.5 + 10000.6 + 14000.7 + 15000.8)/(42000.1 + 50000.2 + 54000.3 + 42000.4 + 24000.5 + 34000.6 + 54000.7 + 40000.8) = 1.044.000/1.494.000 = 0.698 = 0.70

Față de 1 valoarea indicatorului exprimă transformarea de scadențe practicată global de bancă.

Pentru 1 sau valori foarte apropiate de 1 banca nu face practic transformare de scadențe:

Pentru valori subunitare transformarea se face din pasive pe termen scurt în active pe termen lung; este o situație tipică ce avantajează banca atunci când curba dobânzilor este crescătoare (cel mai frecvent caz);

Mai rar indicatorul poate avea și valori supraunitare, caz în care transformarea de scadențe practicată este din pasive pe termen lung în active pe termen scurt. În acest caz nu există practic risc de lichiditate căci activele își ating scadența (devin lichide) înaintea surselor care le-au finanțat. Din punctul de vedere al rentabilității plasamentelor o astfel de structură nu este avantajoasă decât pentru scurtele perioade de timp că rata dobânzii pe termen scurt este mai mare decât cea pe termen lung.

Pentru exemplul prezentat ambele valori calculate sunt subunitare, cum era și de așteptat dată fiind analiza anterioară făcută asupra valorilor pasivelor nete. Transformarea este deci cea clasică, din pasive pe termen scurt în active pe termen lung, pentru a mări dobânzii bancare. Gradul de transformare apare însă mai clar dacă folosim primul inice, cel cu ponderi proporționale cu durată.

6.4.4 Transformarea medie a scadențelor

Acest indicator are la bază o metodologie de calcul oarecum similară cu cea folosită până acum. Indicatorul exprimă în număr de zile sau luni diferența dintre scadența medie ponderată a activelor bancare și cea a pasivelor bancare. Ponderea se face cu valoarea grupei de activ/pasiv corespunzătoare fiecărei perioade.

Folosind datele din tabelul 4.5 și ponderile anuale de transformare medie a scadențelor din tabelul 4.6 transformarea medie a scadențelor practicată de banca analizată este:

TS = (585100/315000) – (230400/31500) = 1.857 – 0.731 = 1.126 (ani)

Echivalentul lunii ale acestei valori este de 13.5 iar cel de zile de 405, valori foarte ridicate.

Față de ceilalți 3 indicatori prezentați anteriori, transformarea medie a scadențelor sugerează mai bine riscul de lichiditate, căci permite exprimarea concretă, în unități de timp, a transformării practicate.

6.4.5 Rata lichidității

Rata lichidității bancare este un indicator relativ care exprimă, în procente, evoluția gradului de îndatorare a băncii față de piața monetară (în ansamblul său sau față de un anumit segment, piața CD de exemplu).

Rata lichidității bancare se calculează periodic, în funcție de scadența acestei operații de împrumut, prin raportarea împrumuturilor nou contracarate la împrumuturile scadente în aceeași perioadă. Dacă operațiile se derulează zilnic, atunci pentru săptămâna 11 – 17 noiembrie 1996, rata lichidității se poate calcula pe baza datelor din următorul tabel:

Tabelul 6.7

Rata lichidității bancare pentru perioada 11 – 17 noiembrie 1998

Pentru săptămâna analizată nivelurile supraunitare ale raportului indică o tendință de scădere a gradului de îndatorare (și de dependență) a băncii față de piața monetară.

Se poate aprecia deci că lichiditatea proprie a băncii este în creștere la fel ca și capacitatea sa (reziduală) de a împrumuta de pe piață în caz de urgență. În cursul anului indicatorul poate avea perioade de stabilitate, de creștere sau de scădere. Perioadele cu nevoi sezoniere de lichiditate sunt marcate aproape în toate cazurile de o scădere a ratei lichidității bancare.

6.4.6 Raportul credite/depozite

Este un indicator destul de grosier, dar poate fi calculat pentru majoritatea băncilor pe baza datelor sumare din bilanțurile publicate, prin simpla împărțire a celor două elemente. Valoarea acestui raport trebuie să fie subunitară, o tendință de descreștere în timp acestui indicator putând fi interpretată ca pozitivă din punctul de vedere al gestiunii riscului. În tabelul 4.8 se reprezintă valorile înregistrate de acest indicat la BancaPost în perioada 1996 – 1998.

Tabelul 6.8

Evoluția raportului credite/depozite la BancPost în perioada 1996 – 1998

6.4.7 Raportul active lichide – depozite la vedere

Este un indicator ușor de calculat chiar și de cei din afara băncii pe baza datelor din bilanțul publicat de societății bancare pe acțiuni. Valoarea acestui indicator se determină relativ, prin raportarea valorii agreate a activelor lichide la valoarea depozitelor la vedere la un moment dat.

Valoarea optimă a indicatorului este de 15% dar variază în funcție de gradul de dezvoltare a piețelor financiare secundare și de volatilitatea depozitelor la vedere. În România valoarea lui ar trebui să fie mai mare date fiind condițiile financiare.

Indicatorul poate avea o semnificație diferită și în funcție de filosofia managerială care se află la baza gestiunii lichidității băncii respective: aceeași valoare a indicatorului poate semnifica risc de lichiditate semnificativ la o bancă cu o filozofie conservatoare și o poziție risc cu totul normală la o bancă cu o filozofie mai agresivă.

6.4.8 Rata breșei

Se calculează ca raport între diferența dobânzii încasate – dobânzii plătite și diferența active – pasive, astfel:

1.

2. RB = (DI – DP – CPB)/(A-P)

unde CPB este costul și profitul bancar: ansamblul cheltuielilor generale ale băncii și profitul brut minim de realizat.

Indicatorul exprimă de fapt mărimea maximă absolută (1) sau relativă (2) a ratei dobânzii pe care banca o poate plăti pentru finanțare unui spor de active (un plasament suplimentar) relativ la resursele de care dispune deja. În funcție de rentabilitatea estimată a acestui plasament la ratele de pe piață.

Exemplu: Se consideră valoarea inițială a bilanțului bancar ca fiind de 510000. Clasamentul suplimentar are o valoare de 12000 și o rentabilitate estimată de 14%. În condițiile în care rata medie a dobânzii este de 12% la active și 10% la pasive și dacă costul și profitul bancar sunt de 5000, să se aprecieze dacă banca trebuie să finanțeze sau nu clasamentul din resurse de pe piața CD la o rată medie anuală a dobânzii de 12.5%.

Dobânzile încasate sunt de 61200, dobânzile plătite de 51000.

RB1 = (61200 – 51000)/12000 = 8.5%

RB2 = (61200 – 51000)/12000 = 43.3%

Cap VII. eficiența activității bancare și riscurile asumate

7.1 Indicatori de performanță bancară

1. Rata rentabilității (Rrf) este cea mai semnificativă expresie a profitului, care măsoară rezultatele managementului bancar, în ansamblul său, și arată pentru acționari, efectul angajării lor în activitatea băncii.

Rata rentabilității financiare se determină prin raportul:

2. Rata rentabilității economice (Rre) reflectă efectul capacității manageriale de a utiliza resursele financiare și reale ale băncii pentru a genera profit.

Se apreciază că rata rentabilității economice este cea mai bună măsură a eficienței bancare, întrucât exprimă direct rezultatul, funcție de modul de management specific al intermedierii bancare de optimizare a operațiilor active, funcție de un volum de resurse date.

De mare expresivitate pentru banca în calitate de intermediar financiar este efectul de pârghie arată gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare servește creșterii rentabilității capitalului propriu.

3. Efectul de pârghie acționează atunci când angajarea unor resurse noi este avantajoasă, respectiv când costul resurselor este mai mic sau cel puțin egal cu rentabilitatea economică.

Cei trei indicatori se află într-o relație directă:

Rrf = Rre x Ep

În concepția bancară resursele ce constituie obiect al intermedierii bancare, cât și creanțele, reprezentând creditele acordate, sunt identificate cu precizie. În tot timpul activității se manifestă o grijă deosebită pentru păstrarea identității surselor de proveniență a fondurilor și bineînțeles a deținătorilor și utilizatorilor acestora.

Deci, resursele ce fac obiectul intermedierii bancare, și veniturile ce reprezintă efectele utilizării lor, sunt considerate la bănci, inclusiv în contabilitate, ca fluxuri distincte.

Veniturile brute realizate ca urmare a modului de utilizare a activelor, diminuate cu sumele plătite pentru resursele angajate, au un circuit propriu și prezența în final, ca venituri nete, o expresie a eficienței activelor bancare.

Venitul net stă în ultimă instanță la baza de calcului de determinare și exprimare a profitului.

4. Și în domeniul bancar se calculează rata profitului ca expresie a raportului între profit net și venituri.

5. Rata profitului se asociază cu indicatorul rata utilizării activelor (Rua) expresie a raportului între venituri și active.

Asocierea este evidentă pentru a determina o corelație semnificativă:

Rp = Rua x Rre

Indicatorii de performanță bancară rezultă din datele contabile, care reflectă perioada de referință, în cele mai sintetice expresii ale sale: bilanțul și contul de profit și pierderi.

7.2 Indicatori de risc

Alături de indicatorii de măsurare a câștigurilor, dimensionarea riscurilor, componenta importantă a performanțelor bancare, permite formarea unei imagini de ansamblu asupra rentabilității. Indicatorii de măsurare a riscurilor sunt în legătură cu cei de măsurare a câștigurilor deoarece orice bancă trebuie să-și asume anumite riscuri pentru a obține anumite câștiguri.

Principalele tipuri de riscuri în activitatea băncilor sunt:

Riscul lichidității care determină banca să acționeze astfel încât să fie în măsură să-și asigure suficiente active care pot fi transformate în numerar efectiv, pentru a putea în orice moment să acopere plățile scadente sau cerute în afara scadentei. Pentru aceasta, pentru determinarea lichidității se iau în calcul banii lichizi din casă și din conturi, depozitele la Banca Națională, depozitele pe termen scurt la alte bănci (30 zile), disponibilitățile valutare la vedere.

Lichiditatea se poate urmări și calcula și pe termen lung și în această situație indicatorul respectiv se va determina ca raport între fondurile proprii împreună cu resursele peste cinci ani, rezultatul demonstrând gradul de participare la plasamentele peste cinci ani al resurselor pe termene mai scurte de 5 ani.

Riscul creditului poate apare prin lipsa de capacitate de rambursare a creditelor de către clienții băncii.

Evitarea riscurilor de credit presupune o atentă analiză după metodologii puse de acord cu standardele internaționale care au în vedere performanțele financiare ale împrumutaților și gruparea creditelor după calitatea lor.

Pentru determinarea riscului de credit se folosesc unele forme de calcul care însă nu epuizează această problemă complexă a activității bancare pentru ca elementele riscului de credit cuprind cel puțin 2 componente de care trebuie să se țină seama: probabilitatea producerii riscului și consecința producerii riscului. Aceste 2 componente se analizează în strânsă legătură una cu alta. Cu cât este mai mare probabilitatea producerii unui risc cu atât mai mică este consecința acre poate fi acceptată și invers, cu cât mai mică este probabilitatea producerii riscului cu atât se pot accepta consecințe mai mari.

Riscul ratei dobânzii va fi urmărit în primul rând prin promovarea modificărilor ce pot interveni în nivelul dobânzilor corelat cu volatilitatea economiei și a mișcărilor în structura ratei dobânzilor.

Riscul ratei dobânzii care poate evolua în funcție de raportul dintre activele purtătoare de dobânzi și pasivele purtătoare de dobânzi, în condițiile actuale ale României este potrivit să fie mai aproape de coeficientul 1, tocmai pentru a minimiza efectul acestui risc.

Pentru monitorizarea riscului dobânzii banca are în vedere elaborarea unor planuri și prognoze ale activelor și pasivelor purtătoare de dobânzi, pentru a asigura nivelul optim de acoperire a pasivelor purtătoare de dobânzi cu activele purtătoare de dobânzi.

Riscul capitalului

Riscul valutar devine o realitate odată cu dezvoltarea activităților băncii din acest domeniu. Este necesar ca acest risc să fie administrat unitar în bancă pe baza unei analize permanente a structurii monedelor cu care banca lucrează.

Situația fiecărei valute în parte va fi revizuită permanent și modificată în funcție de condițiile in economia internațională și va fi evitată expunerea la riscul valutar ca urmare a neurmării corelării scadentelor activelor cu cele ale pasivelor și de asemenea, a evitării situației în care ratele dobânzii în valută ar putea depăși ratele dobânzilor de pe piață.

Preocupările pentru urmărirea riscului valutar se extind și asupra relațiilor cu băncile corespondente pentru care banca își proiectează un sistem de lucru și limite de expunere. La aceasta se mai adaugă și riscul de țară pentru care se va aproba în funcție de situația de ansamblu a țărilor respective, suma cumulată a expunerii â, suma care nu poate fi depășită.

Și în cazul riscului valutar se impun lucrări adecvate de planificare și prognoze capabile să permită structurarea activelor și pasivelor valutare ale băncii într-o componentă de valută capabilă să asigure o stabilitate per ansamblu a portofoliului de depozite și a plasamentelor valutare ale băncii.

7.3 Analiza bilanțului bancar

– milioane lei –

CONTUL DE PROFITURI ȘI PIERDERI

CALCULUL INDICATORILOR DE PERFORMANȚE BANCARĂ ANUL 1998

Prf = Rre Ep

19,24% = 1,86% 10,3

Rre = Rp Rna

1,86 = 8,64% = 0,22

CALCULUL INDICATPRILOR DE PERFORMANȚE BANCARĂ ANUL 1999

Rrr = Rre Ep

18,2% = 1,71% 10,64

Ere = Rp Rua

1,71% = 7,5 0,23

Rata veniturilor din dobânzi în anul 1999 (5.45%) prezintă o ușoară scădere în comparație cu nivelul ei din anul 1998 (7,99%) dar se situează peste nivelul mediu al acestui indicator (44%).

Scăderea nivelului indicatorului rata veniturilor din dobânzi a fost determinată de reducerea nivelului dobânzilor bancare în anul 1999.

Creșterea sa poate fi obținută, fie prin creșterea absolută a diferenței dintre veniturile din dobânzii și cheltuieli din dobânzi în condițiile existenței acelorași active, fie din obținerea aceleiași diferențe la numărător cu active mai reduse.

Rata profitului a înregistrat o scădere în anul 1999 față de anul 1997 la 8,64% la 7,5%. Rata profitului se situează sub nivelul mediu (11%). Creșterea profitului net este soluția pentru creșterea acestui indicator.

Rata rentabilității economice sau profitul la active reflectă efectul capacității manageriale de a utiliza resursele financiare și reale ale băncii pentru a genera profit.

În anul 1999 rata rentabilității economice a fost de 1,71 mai mică decât cea înregistrată în anul 1998 (1,86%). Nivelul acestui indicator este mai bun dacă avem în vedere că 1% este nivelul mediu. Creșterea ratei rentabilității economice poate fi obținută fie prin creșterea profitului net obținut cu același nivel al activelor, fie prin obținerea aceluiași profit net cu un nivel al activelor mai redus.

Efectul de pârghie a înregistrat în anul 1999, o creștere în comparație cu anul 1998 de la 10,3 la 10,64. Efectul de pârghie are gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare servește creșterea rentabilității capitalului propriu. La calculul acestui indicator, capitalul a fost considerat că suma capitalului social și a fondurilor proprii.

Rata rentabilității financiare sau profitul la capital este cea mai semnificativă expresie a profitului, care măsoară rezultatele managementului bancar, în ansamblul său, și arată pentru acționari, efectul angajării lor în activitatea băncii.

În anul 1999 rata rentabilității financiare a fost la 18,2% mai mică decât cea înregistrată în anul 1998 (19,24%). Mărimea acestui indicator se situează peste nivelul mediu (14%) ceea ce arată că banca a desfășurat o activitate eficientă.

Apreciind activitatea Băncii Comerciale Române prin prisma acestor indicatori putem spune că rezultatele economico-financiare sunt mulțumitoare.

INDICATORII RISCULUI BANCAR ANUL 1998

RISCUL CREDITULUI

RISCUL DE LICHIDITATE

INDICATORUL RISCULUI BANCAR ANUL 1999

RISCUL CREDITULUI

RISCUL DE LICHIDITATE

Riscul creditului este unul din cei mai importanți reprezentând riscul de neplată a dobânzilor și/sau a creditului. Câștigurile băncii tind să fie mai scăzute dacă decide să reducă riscul creditului prin diminuarea ponderii creditelor de calitate medie în total active.

Rc1 prezintă o evidentă îmbunătățire în anul 1999 (4,8%) față de anul 1998 (14,28%). Acest lucru a fost posibil prin reducerea volumului creditelor restante de la 91.434,783 milioane lei în anul 1998 la 60.215,616 milioane în anul 1999. Această reducere s-a realizat printr-o permanentă analiză a calității creditelor acordate.

Rc2 reflectă gradul de acoperire a creditelor acordate cu fonduri de rezervă special constituite în acest scop. În anul 1999 nivelul lui Rca a fost 34,25 iar în anul 1998 a fost de 33,38.

Analizând acești indicatori constatăm că în anul 1999 banca și-a asumat un risc al creditului mai mic comparativ cu anul 1998.

Riscul de lichiditate reprezintă posibilitatea ca banca să nu fie capabilă să-și finanțeze operațiunile curente. Coeficientul de lichiditate calculat ca raport între activele lichide și mobilizabile și angajamentele față de creditori pe termen scurt a fost 37,08 în anul 1998 și 56,39 în anul 1999. Aceasta înseamnă că banca și-a asumat un risc de lichiditate mai mic în anul 1998.

Riscul de capital exprimă cu cât scade valoarea activelor când deponenții și creditorii se află într-o situație primejdioasă.

Riscul capitalului a fost 8,25% în anul 1998 și 7,55% în anul 1999. un indicator capital/active mai mare exprimă faptul că banca rezistă mai bine unei scăderi mai mari a valorii activelor.

Riscul ratei dobânzii este potrivit să fie cât mai aproape de coeficientul 1,00 tocmai pentru a minimiza efectul acestui risc.

Analizând principalii indicatori de risc constatăm că situația riscurilor Băncii Comerciale Române s-a îmbunătățit.

BIBLIOGRAFIE

1.IOAN POPA – „Tranzactii comerciale internationale”- Editura Economica, Bucuresti 1997

2.GHEORGHE CIOBANU – „Bursele de valori si tranzactiile la bursa”- Editura Economica, Bucuresti 1997

3.IOAN POPA – „Bursa” – Editura Economica, Bucuresti 1997

4.www.kappa.ro

www.yahoo.com