Reforma Luterana

CUPRINS

CUPRINS 3

INTRODUCERE 4

Capitolul I 7

Situația din Biserică înainte de Conciliul din Trento 7

1.1. Papatul 7

1.2. Episcopi, congregații, cler 9

1.3. Pietatea populară 14

1.4. Nașterea Reformelor 22

1.4.1. Reforma lui Luter 22

1.4.2. Reforma lui Zwingli 24

1.4.3. Reforma lui Calvin 26

Capitolul II 36

REFORMA LUTERANĂ 36

2.1. Cauzele Reformei 36

2.1.1. Note preliminarii 36

2.1.2. Problema cauzei 42

2.2. Viața lui Martin Luter 43

2.2.1. Prima etapă: de la naștere până la călătoria la Roma. 43

2.2.2. A doua etapă: itinerarul interior al reformatorului 48

2.2.3. A treia etapă. Reformatorul, formarea noului concept de Biserică 53

Capitolul III 61

Răspândirea luteranismului 61

3.1. Țările Scandinave 61

3.2. Franța 65

3.3. Țările de Jos 68

3.4. Țările Europei Meridionale 71

3.5. Pacea de la Augsburg 76

CONCLUZIE 79

BIBLIOGRAFIE 83

=== L ===

CUPRINS

INTRODUCERE

Denumirea perioadei aproape milenare a istoriei Europei, după sfârșitul antichității romane ca «ev mediu», se găsește mai întâi imprecisă și sporadică în umaniștii secolului al XV-lea. Ei considerau această parte a timpului ca «interludiu» dintre antichitatea, celebrată de ei ca ideal, și prezentul, în care aspirau la o renaștere a antichității în cultura sa, limba, știința și arta. «Timpul intermediar» era reținut de o valoare morală și îl denumea barbar în limbă și în cultură și «gotică» (barbar) în arte. Erau criterii și interese nu istorice dar estetice și filologice, care au condus prin umaniști la denumirea de «vârsta de mijloc» sau «ev mediu».

În secolul al XV-lea în perspectiva Reformei dar și sub influxul concepției umanistice, o triplă diviziune a fost aplicată istoriei Bisericii. „Se găsește pentru prima dată un fir conductor a unei opere istorice în prima mare istorie ecleziastică protestantă, «Centuriile din Magdenburg» a lui Matteo Flacio … și a colaboratorilor săi. După acesta, în timpul clarității originale, care a durat până în anii 300 și, cu limite până aproape de anii 600, «cu răspândirea autorității papale», a urmat decadența de la origini, care a fost oprită de restaurarea originilor în timpul Reformei”.

În mod obișnuit timpul Reformei, ca hotar dintre evul mediu și era modernă, contează mai ales în istoria generală a Bisericii. Concepția medievală a vieții și a lumii este teocentrică și obiectivă; se supune unui ordin transcendent, înrădăcinat în mod ultim în Dumnezeu. Mentalitatea modernă tinde să afirme autonomia valorilor umane și pământești, care nu se supune altei autorități; este mai ales subiectivă, individualistă și geocentrică.

Epoca reformelor apare mai adecvată și realizată, mai ales, cu privire la istoria ecleziastică, la a încadra și cuprinde diverse elemente foarte importante.

În realitate problema reformei domină și determină istoria ecleziastică a tuturor acestor secole. Însăși reforma protestantă apare în acest cadru în proporția sa justă. „Chiar dacă în istoria națiunilor germane ea determină o situație în mod radical nouă, în fața istoriei universale a Bisericii are putere foarte mică și nu se poate lăuda de a fi adevărata mare reformă”.

Vom vedea în primul capitol situația din Biserică înainte ca Reforma protestantă să înceapă. În primul rând se vorbește foarte mult de abuzurile din Biserică începând de sus și terminând cu religioșii. Papii abuzau de puterea lor și dispensau cum vroiau, când vroiau și de multe ori neavând nici un motiv. Toate acestea dovedeau că se urmărea scopurile personale dar nu binele Bisericii. Biserica fiind bogată, se profita de ea, și mulți care ocupau posturile ierarhice erau din rândurile nobilimii. De o teologie nu putea fi vorba, căci, chiar mulți dintre episcopi nu mai celebrau Sfânta Liturghie, nu mai oficiau pentru popor sacramentele. Erau concentrați asupra puterii și urmăreau cum să se îmbogățească mai mult.

O astfel de decădere s-a văzut și în rândul clerului de jos, că doar aveau și exemple „demne de urmat”, mai ales preoții da la țară, cu lungi perioade fără celebrări liturgice care pur și simplu scandalizau lumea prin exemplul lor. Religioșii erau apoi în conflict cu clerul diecezan deoarece ei beneficiau de multe drepturi și de aceea stârneau invidia celorlalți clerici. Principii căutau cât mai mult să se îmbogățească de pe urma mănăstirilor căci în aceea perioadă erau foarte bogate.

În cel de-al treilea subpunct voi trata starea poporului, pietatea populară care nu s-a întrerupt cu totul. Poporul vedea greșelile ce se făceau în Biserică. Erau persoane care se scandalizau, pur și simplu de cei care „jefuiau Biserica” și o de-sacralizau, dar erau și persoane care căutau să treacă cu vederea peste toate aceste nelegiuiri. Pentru astfel de persoane clerul înalt și clerul de jos prin liturghiile lor nu scandalizau mult deoarece erau și ei greșitori ca orice om și apoi preotul, în general, era reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Poate datorită tăriei acestor persoane nu a scăzut, ba dimpotrivă, a avut chiar o perioadă de înflorire, dar vom vorbi mai jos despre toate aceste manifestări ale pietății populare.

Nașterea reformelor va fi un alt subpunct în care vom vedea foarte succint cum au început și datorită cărui fapt. Aceste reforme ale lui Luter, Calvin și Zwingli vor face mari schimbări atât în societate cât și în Biserică.

Vom vedea în capitolul al doilea care au fost cauzele Reformei luterane, notele preliminari și problema cauzei. Apoi cele trei etape ale vieții lui Luter ne vor arăta zbuciumul unui om care a căutat prin felul lui de a fi să facă ceva pentru poporul lui Dumnezeu, dar renunțând la autoritatea papală, la normele Bisericii, considerând că omului îi este destul să creadă în Dumnezeu, neavând astfel nevoie de sacramente.

Problema fundamentală a întregii sale vieți o reprezenta întrebarea dacă omul poate și cum poate ajunge la certitudinea mântuirii sale veșnice. Rezolvarea, gândea el se poate găsi într-o încredere necondiționată în harul lui Dumnezeu. Legat de personalitatea lui Luter avem date suficiente pentru a-l putea caracteriza pe scurt, așa cum a fost el. „Luter nu a fost nici un monstru, dar nici un sfânt. Din punct de vedere uman, ceea ce este atrăgător la el, este întâi de toate marea sa vitalitate unită cu o spontaneitate care, din păcate, degenerează deseori în neînfrânare. Cu siguranță nu era un adulator, nici un diplomat iscusit, iar ceea ce spunea avea o atare spontaneitate ce aproape că se împăca cu falsificarea adevărului. Pentru el orice adversar în teologie era un dușman, împotriva căruia își lansa disprețul. Este, în afara oricărui dubiu, faptul că Luter a contribuit la formarea caracterului poporului german; această influență a fost mai mult negativă decât pozitivă”.

Luter a găsit adepți în a-i urma ideile sale și astfel luteranismul s-a răspândit nu numai în Germania dar în aproape întreaga Europă și nu numai. Vom vedea răspândirea acestei mișcări doar în câteva din țările Europei, în capitolul al treilea, încheind cu pacea de al Augsburg, pace semnată definitiv de Ferdinand cu protestanții, cu cerințele pe care le vom vedea în încheierea acestei lucrări.

Capitolul I

Situația din Biserică înainte de Conciliul din Trento

Gândul politic medieval se hrănește după secole de ignoranță, în urma invaziilor barbare, în urma izvoarelor romantice, redescoperind valoarea dreptului nu ca ceva de preexistență a autorității ci ca o creare conștientă și deliberată de voința legislatorului, adică a aceluia care este investit de putere, dotat de o voință supremă.

În această perioadă se formează multe curente politice, curente împotriva Bisericii Catolice fapt care zdruncină situația în interiorul acestei instituții. Au loc multe conflicte între stat și Biserică, între Biserică și forțele politice care voiau să conducă și Biserica. Nici în interior situația nu era mai bună. Clerul de jos și nobilimea de rang inferior erau într-o răzvrătire deschisă împotriva înaltului cler. Clerul de jos care menținea direct contactul cu poporul, trăia în mizerie. Vom vedea mai jos situația religioasă din această perioadă.

1.1. Papalitatea

Marele curent antipapal din interiorul Bisericii care găsise expresia sa în ideea conciliară și în conciliile reformatoare, cu caracterul democratic și național, se încheie fără nici un rezultat de durată pentru Biserică. Bunurile le luaseră principii prin convențiile lor făcute cu Roma dar nici papatul nu a ieșit așa de rău. Efortul papalității a fost aproape exclusiv economic-politic, nu religios, dimpotrivă: faptul de a se abandona pe civilizația profană a Renașterii a dat origine la o aspră divergență între ideea religioasă a oficiului divin și realizarea sa, și deci la o slăbire internă. La aceasta a contribuit și curia care înainta dezvoltându-se, care făcea din papă un deținător, în mod juridic nelimitat cu putere absolută în sensul că putea să dispună direct, după buna lui libertate, de conferirea sau revocarea de privilegii sau pedepse. „Papa Inocențiu al IV-lea pretinsese puterea de a dispensa până chiar și de preceptele evanghelice, chiar și fără motiv”.

Împotriva unui astfel de abuz al puterii depline, se ridicase deja, de mai mult timp, o opoziție dârză din partea canoniștilor: ei căutau să limiteze puterea Papei supunându-l principiilor etice, cereau dreptate în toate deciziile, și arătau că toate judecățile și conferirea oficiilor fuseseră inspirate pentru binele comun și pentru avantajul spiritual al tuturor. Biserica, spre sfârșitul Evului Mediu, era deci slăbită și de o profundă divergență dintre cerințele Papei și părerea comună a canoniștilor.

Papalitatea, în general, se interesa deseori de Statul pontifical și de familiile dinastiilor.

Cu toate acestea dacă ideea conciliară fusese condamnată în 1460 (de Papa Pius al II-lea, deja adeptul său), nu murise încă. Nu numai că ea continua să provoace în Franța noi presiuni politice, dar supraviețuia de asemenea în Germania, chiar dacă principii, pentru a salva privilegiile bisericilor lor, nu permiteau această realizare. În realitate ea nu putea să se stingă de la sine, dar foarte ușor putea să se șteargă în conștiința populară impresia enormă a unei papalități cu scopul de a distinge într-o ruptură ordinul constituit de Biserică; pe de altă parte, realizarea nereușită a reformei trezea continuu amintirea acelei experiențe.

În general, rezultatul evoluției Evului Mediu tardiv nu a constituit deci un efort al papalității și al ideilor sale, ci o întunecare generală a sa. Ideea papalității ca instituție unică, inegalabilă, religioasă, inviolabilă, conceptul de catolic ca o realitate obiectiv supusă care în esența sa fusese inaccesibilă oricărei critici și contestații, pierduse mult din forța sa. Numai această cedare penetrată într-o măsură profundă în conștiința popoarelor și a conducătorilor lor spirituali și politici, face posibilă Reforma.

Lipsa unei clarități teologice, constatată în ideea papalității și a Bisericii, devenise un numitor comun caracteristic situației prin teologia lui Ockam și al curentului său, prin controversele teologice marginale, teologia practică a administrărilor episcopale și papale. Această autentică «confuzie a opiniilor» (cum fusese la Conciliul din Trento) ajunsese la un grad pentru care catolicilor veniți după Conciliul Vatican I părea aproape incredibil.

Vom avea încă deseori ocazia să vorbim despre rolul nefast pe care curia romană l-ar avea în pregătirea Reformei protestante. Ce va însemna în secolul al XVI-lea cuvântul reformă? „Cuvântul reformă va însemna ruptura provocată de Luter în sânul Bisericii Orientale, ruptură care s-ar fi putut foarte bine evita dacă vremurile nu s-ar fi schimbat: scolastica nu se mai bucura de prestigiul de altădată, individualismul omului renascentist îl elibera de autoritatea Bisericii și îi permitea să caute adevărul cu propriile lui forțe, în contact direct cu Biblia, în timp ce politicienii absolutiști, leviatanii, despre care va vorbi Hobbes, va transforma statele în realități din ce în ce mai independente față de puterea spirituală. Reforma va mai avea și alte origini de ordin social și intelectual, dar asta vom vedea pe parcurs”.

1.2. Episcopi, congregații, cler

Nu numai scaunele episcopale ci și toate posturile ecleziastice cele mai înalte erau ocupate, aproape fără excepție de nobili. Biserica era foarte bogată; se profita deci de ea cu scopul de îmbogățire. Nu se păștea turma lui Cristos ci fiecare se îmbogățea, fiecare se gândea la sine. Canonicii au devenit „feudali ai lui Dumnezeu”, iar congregațiile „locuințe pentru nobilime”. Puțin sau nimic nu se știa de o teologie, nu se celebra Liturghia, sau se spunea rar, câte un prelat se împărtășea doar în joia sfântă ca și laicii, se neglija formarea noilor preoți; unii duceau o viață nu numai comodă ci chiar imorală.

Urmările acestei stări triste se vor agrava văzând cu ochii când va fi posibilă acumularea oficiilor, lucru care de drept a fost eliminat de Conciliul din Trident, dar de fapt numai de secularizare.

În rest concepția vieții curiei renascentiste coincidea nefast cu nevoile averilor lumești ale nobililor canonici. Ajunge să spunem că un papă bun din perioada renascentistă, ca Pius al II-lea, considera sporirea monopolului nobilimii ca ceva de lăudat. Vijelia reformei primise principii și fiii nobilimii pe tronurile episcopale și în colegii, fără vreo putere religioasă de rezistență; ei nu se gândeau într-o manieră diversă la rudele lor care stăteau pe tronuri de principi și care mai târziu vor realiza Reforma protestantă («cuius regio eius religio»); și în predicarea serioasă a lui Luter, ei recunoșteau de preferință – împotriva intențiilor sale – ceea ce ei încercau: absența unei supuneri morale. Și invers, această dezagregare internă face ca poporul nemulțumit să se desprindă cu mare ușurință de o astfel de autoritate religioasă – nereligioasă.

Lamentările asupra abuzurilor, devenite generale, provin nu numai de la adversarii Bisericii (umaniști gata mereu de a disprețui), pentru care nu exista nimic sfânt, dar și de la oameni de un suflet rigid ecleziastic, care nici măcar atunci nu lipsea în Biserică. Pentru majoritatea era valabilă zicala: „într-o sută de ani nu s-a auzit și nici nu s-a văzut ca un episcop să aibă o inițiativă cu privire la oficiul său”. La Strasbourg, efectiv învățăturile episcopilor se pierdeau, nu mai existau. Nu sunt mulți episcopi care ar putea să se laude că au făcut ceva bun pentru Biserică.

Și în clerul de jos conceptul de preoție și de grija sufletelor era fără de înțeles, erau vorbe goale; numai că aici motivul nu mai era bogăția ci sărăcia. Se ivise un proletariat ecleziastic: preoți fără vocație, fără interioritate, fără cultură, fără demnitate; trăiau în lenevie trăiau în concubinaj, iar activitatea lor pastorală se limita doar la celebrarea liturghiei. De multe ori astfel de preoți erau ocărâți de popor; acest fenomen favoriza de ambele părți o revoluție, și în mod precis reforma.

Pentru o mare parte din preoții din acea perioadă, anterioară Reformei, lipsesc date sigure cu privire la natura și gradul lor de pregătire. De multe ori scandalizau lumea care era nemulțumită tot mai mult. „La sfârșitul secolului al XV-lea personalul ecleziastic a două parohii din Breslau au ajuns la două sute treizeci și șase de persoane. Nemulțumirea proletariatului ecleziastic s-a exprimat pe aici pe dincolo în unele scrieri care se intitulau «Despre mizeria parohilor», foarte răspândite în multe localități ”.

Din diverse motive, putem argumenta că, pentru mulți dintre aceștia cultura era vagă și nu întreceau cu mult prin cunoștințele fundamentale religioase pe credincioșii de rând, doar că puteau să îndeplinească ceremoniile în timpul liturghiei și în administrarea sacramentelor. Se putea întâmpla ca un sacristan să fie consacrat fără să fi făcut alte studii, ocupând locul parohului precedent. Se pun așadar aici multe întrebări care, să recunoaștem ajung departe; ce era sau ce însemna celebrarea liturgică pentru mulți preoți? Și iertarea? Fiecare preot în parte înțelegea suficient limba latină pentru a putea citi cu folos pentru sine și pentru alții, cărți de predică sau cărți edificatoare scrise în limba latină? În fața adunării preoților se poate întreba făcând proprii cuvintele Bibliei, dar ce sunt acestea la atâția? (In 6,8) Și când mai târziu, printr-o răspândire mai intensă a Bibliei și a unei teologii luată din Sfânta Scriptură, o nouă cultură va aborda concepțiile de credință ale Reformei punând-o în fața poporului și a principilor, iar atunci acea slăbiciune se va demonstra a fi letală, chiar și pentru clerul parohiilor care ar trebui de asemenea să aprobe și să lase să intre zelul pastoral.

Moraliștii și scriitorii satirici exagerează, ce-i drept, foarte ușor și cronicarii insistă mai presus de toate asupra a ceea ce atrage și scandalizează evenimentele. Deja în secolul al XV-lea Ioan Nider atrăgea atenția acelora care aveau năravul să exagereze.

Reforma a izvorât dintr-o forță vie religioasă și s-a găsit și în fața unei seriozități religioase și morale; nici Reforma catolică n-ar fi fost posibilă fără ea. În această perioadă începe să se răspândească Biblia. Sebastian Brant accentua în prefața scrierilor sale că în secolul al XV-lea Biblia se răspândea mai mult decât s-ar fi crezut, se răspândea peste tot în două testamente.

Totuși, cu menționarea simplă a acestor valori pozitive nu se rezolvă cine știe ce. Avem trebuința indescriptibilă de a pune în evidență nota dominantă, care nu a afectat sănătatea religioasă a Bisericii: cadrul este dominat de abuzurile ecleziastice.

Aceste abuzuri nu sunt date în primul rând de lipsuri etico-religioase. Întrebarea capitală stă în a se verifica dacă predomină o forță obiectivă, în mod religios creatoare, de exemplu grija sufletelor și a viitorilor preoți, de asemenea o renunțare indiferentă. În toate și mai presus de toate întrebarea este: câtă pietate de credință este izvorâtă din spiritul Evangheliei, alimentată din cuvântul lui Dumnezeu, îl avea clerul din acel timp? De asemenea nu este suficient să constatăm cum la sfârșitul Evului Mediu și încă în 1517, întregul cadru al vieții europene apăruse tot strâns în jurul Bisericii și al Papei. Numeroasele scrieri, demne de luat în seamă, ale statului dezolat de mizerie religioasă nu se pot pune simplu deoparte. Fără acest eveniment înspăimântător, decăzut, separarea Bisericii întâmplate în timpul Reformei devine absolut inexplicabilă.

Ordinele religioase din acel timp urmează decadența generală. Și aici cantitatea, de asemenea numărul monahilor care urcă vertiginos, mergea spre căderea calității. Efectele distrugătoare în mod extrem pe lângă dispense și alte privilegii periculoase acordate de Papă, era mai presus de toate banul. Apoi erau abații somptuoase pentru nobili, convente bogate în orașe pentru patricieni: unele congregații în care se trăia fără preocupări și fără disciplină. În foarte multe cazuri vocația nu centra cu nimic, nu ocupa un loc important în viața religiosului. Deja în secolul al XV-lea erau dese cazurile persoanelor religioase atât masculine cât și cele feminine, care abandonau haina religioasă. Aceasta o făceau ca să se protejeze împotriva multor mișcări care aveau loc în acea perioadă. Așadar multe lamentări se ridicau asupra decăderii disciplinare ale mănăstirilor și mereu se părea că se adeverește ceea ce Petru Venerabilul scria Papei Inocențiu al II-lea: cu privire la ordinele religioase, că ar fi mai ușor să se formeze altele noi decât a se reforma cele vechi. De ce s-a ajuns la toate acestea? „Diferiți episcopi nu voiau nici în ruptul capului să aducă o înflorire la disciplina din mănăstire. Și nu puține mănăstiri corespundeau voluntar la aceste eforturi, dar alte mănăstiri nu se interesau de așa ceva, ba mai mult, opuneau rezistență”.

Credibilitatea cea mai mare, dintre religioși, o aveau cele patru ordine mari mendicante: carmelitanii, augustinienii, franciscanii și dominicanii. Carmelitanii, după ce ordinul în timpul marii schisme se împărțise, a fost micșorat de Eugen al V-lea în 1431 și de Pius al II-lea în 1459. În ordinul augustinian au izvorât noi congregații cu intenția de a restaura observanța. Ordinul franciscan despărțit în două familii, cea a conventualilor și cea a observanților a dat Bisericii persoane ilustre. În același fel și ordinul dominican menținea mereu faima pietății și a doctrinei.

Aceste ordine, dând Bisericii misionare oameni mai zeloși și susținători fideli ai Sfântului Scaun, ca alți reprezentanți ai științelor ecleziastice, au obținut numeroase privilegii și, aceasta a făcut să se nască o mare invidie între religioși și clerul diecezan. Dar și conciliile erau nu de puține ori contra abuzurilor. Avem exemple destule cu privire nu numai la certuri, ci și la circumstanțe mai grave. Oricum neînțelegeri au fost și vor fi mereu.

Numai monahii certozieni au rezistat decadenței. Ei se bucurau de un flux considerabil de profesori și de oameni capabili. Avem de la câteva mănăstiri de acest fel semne de o viață religioasă particulară și fervoroasă, de unde o mare cantitate de impulsuri au penetrat vechea viață monastică (de exemplu prin opera lui Ioan Rohde, care, în urma unei dispense extraordinare a devenit abatele benedictin al sfântului Matia la Treviri; a fost și vizitator a diecezelor de Colonia, Magonza, Worms, Spira și Strasbourg), sau la mănăstirea de călugări certozieni din Colonia, a căror fervoare era cunoscută în toată regiunea Rinului de jos. Ordinul călugărilor certozieni a avut în secolele XIV și XV perioada sa de înflorire caracterizată de o mare amprentă mistică, mai ales în Germania. În 1510 existau o sută nouăzeci și cinci de mănăstiri ale acestor religioși.

Să nu uităm apoi că au fost multe ordine călugărești care s-au opus Reformei, și acestea nu erau numai masculine. „Menționăm că în Germania un mare număr de abații și de convente, mai ales feminine, mai presus acele mănăstiri în care nu se putea intra, dacă nu se ocupa un loc determinat în adunarea nobilimii, se opuse cu înverșunare cu toate mijloacele posibile Reformei, deși a fost necesar să se recurgă la multe mijloace puternice pentru a le calma”.

Iată așadar că de multe ori, începând de la înaltul cler și până la clerul de jos și cei religioși, problemele au existat în Biserică, și ne întrebăm ce au putut face laicii în această situație? Contrar acestei situații, vom vedea că au fost dintre laici persoane care au fost zdruncinate și scandalizate, dar au fost și persoane care au înțeles slăbiciunea preoților, a episcopilor, știind că aceștia, așa cum erau și își exercitau funcția, erau reprezentanții lui Dumnezeu aici pe pământ.

1.3. Pietatea populară

Papa, episcopul, preotul, călugărul, Biserica și proiectele sale, liturgia sa, sacramentele sale, erau pentru omul secolului al XV-lea realități evidente, necesare vieții, ca pâinea cea de toate zilele. Dar această concepție legată de credință, de la un timp nu numai că nu era intactă, dar nu era nici unitară. Raporturile poporului cu clerul și episcopul care, negreșit, pentru popor erau reprezentanții lui Dumnezeu pe pământ și constituiau cu atât mai mult o autoritate care obliga; erau pe de altă parte mai încordați și mai puțin armonioși, și existau mereu între două părți opoziții de interese economice. Aceasta se verifica mai mult în orașele cu reședințe episcopale. Asta ne-o arată conflictele frecvente dintre burghezie și cler (motive de jurisdicție ecleziastică, scutiri fiscale, o aspră concurență economică), dintre episcopi și burghezie (abuzul de jurisdicție ecleziastică: excomunicarea și interdicția erau amenințate de prea multe ori pentru motive profane și pentru diferite greșeli fiscale). Contradicția internă în ideea episcopului medieval, spiritual-temporal, se manifestă acum în toată exasperarea sa în urmarea secularizării profunde. De aici o mare indignare a poporului, care ajunge la o ură mare față de preoți. Impresia că ordinea lucrurilor a fost fără speranță, genera în popor un sens foarte mare de incertitudine și de neliniște; el se manifesta în viața devoțională, într-o stagnare de sine străină spiritului catolic, și se traducea într-o înfloritură copioasă de scrieri și de cântece cu caracter profetic-apocaliptic.

Ostilitatea nu se oprea nici măcar în fața papalității. Însă aici tensiunea crescută provocată de abuzurile religioase și de contrastele intereselor financiare era agravată încă mai mult de antagonismele naționale. Reformatorii, la momentul oportun, vor ști să exploateze foarte bine aceste contraste. Nemulțumirea față de Roma a fost de fapt un ajutor sensibil pentru Reformă. Pentru a evolua exact această nemulțumire trebuie să ținem cont de faptul că nu se vorbea de un fenomen circumscris și recent; el își afunda rădăcinile sale în terenul secular de experiențe ample politice și economice și de curentele istorico-spirituale foarte răspândite (ideea conciliară). La sfârșitul Evului Mediu spiritele erau toate îmbibate de idei și cereri anti-romane, și toate aceste plângeri au fost justificate, cum afirma la începutul Reformei un om al Bisericii, Ioan Eck, pe care îl confirmau ducele Gheorghe de Saxonia, nunțiu pontific Alexandru, Papa Alexandru al VI-lea, Ignațiu de Loyola și sute de alți martori. Existau nemulțumiri din partea poporului deoarece nu era ascultat. „Puterea civilă de multe ori era neajutorată, nu putea face nimic pentru a putea împiedica aceste delicte; dreptul celui mai puternic triumfa de la început, iar din nobilimea îndepărtată se formase o adevărată cavalerie de răufăcători; nesiguranța fiecărui drept creștea, și în războaiele private frecvente niciodată nu lipseau sate arse, femei siluite și copii uciși într-un mod barbar”.

Dacă în ciuda tuturor celor petrecute, în a doua jumătate a secolului al XV-lea nu a fost o adevărată micșorare activă de revoltă contra Bisericii, aceasta se datorează faptului că în popor, chiar atunci, înflorea o puternică pietate religioasă. Se înmulțesc serviciile funebre, măreția liturghiei corale, a muzicii sacre însoțite de cantor și de orgă perfecționată, o înflorire a imnurilor religioase, se aprofundează instruirea populară prin predici mai dese și pregătite. Are loc o înflorire a doctrinei creștine, a literaturii edificatoare (Biblia), a comentariilor despre liturghie, a culegerilor de predici, în folosul familiei, reflexe despre penitență. Apar multe cărți cu privire la pregătirea pentru moarte, apar legende, și se răspândește termenul de indulgență. Se accentuează practica actelor de pietate (calea Crucii), apoi o înflorire a congregațiilor (Congregația Sfântului Rozariu) cu ideea afinității spirituale, și a participării reciproce la merite, cultul cel mai intens al relicviilor și al sfinților (Neprihănita Zămislire, Sfânta Ana) și practica pelerinajelor în mai multe localități. Toate acestea arătau o exuberanță într-adevăr dezorientată a pietății religioase populare. Acestea fiind spuse, trebuie să facem în mod natural distincții: opere ca “Imitația lui Cristos” sunt rezervate unui cerc restrâns de persoane. Această operă a fost scrisă de Toma de Kempis și acest autor era „foarte atent, foarte zelos și dornic de a participa la propriile experiențe ale părinților și fraților săi spirituali. Scrierea lui conține compendiul vieții retrase și blândețea devoțiunilor”.

Apelul misticilor care au vorbit despre raportul sufletului cu Dumnezeu și despre experiența apropierii divine a vieții zilnice, a găsit între laici un ecou multiplu și a făcut o interiorizare a stilului lor de viață, care a contribuit la a aprofunda viața ecleziastică generală. În secolul al XV-lea, noile comunități laice ajung la apogeul răspândirii și al eficacității. Orașele mai mici reflectau în mod fidel înmulțirea organizațiilor și a situației interne a întregii Biserici. Clerul parohial, canonicii, ordinele mendicante, călugării care posedau, călugărițe și fraternități de orice fel, până chiar și solitarii certozieni și cistercenzii trăiau și munceau aici într-un spațiu restrâns unul cu altul. Chiar și pentru Biserică, viitorul era la oraș, și a reușit să modeleze și să domine esența și activitatea orașelor. Configurația externă și internă a Bisericii din Evul Mediu târziu amintește în câteva tratate de Biserica veche imperială. Mai departe laicii începeau să aibă un rol mai activ în Biserică. Se prezentau în fața Ei, marea maestră, nu ca înainte, cu dezinteres. Perfecționau în felul lor atât cât clerul a insuflat în mintea și în sufletul lor.

Este surprinzătoare și caracteristică creșterea și înmulțirea folosirii sacre și solemne în liturghie. Viața și lumea ideilor creștinilor din această perioadă era direct îmbibată de elemente de credință și de superstiție. Sacrul și profanul erau alături unul de altul. În viața culturală întâietatea o aveau forma și figura bogată a ritului. Centrul său era constituit din celebrarea liturghiei, la care însă comunitatea participa cu mai puțină pasivitate. Stimau cu un foarte mare respect ostia și vinul, materia corpului și sângelui lui Cristos, ca zălog foarte prețios a realității salvifice de dincolo. Nevoia generală de a cere într-o măsură mai mare rodul și harurile liturghiilor, au promovat creșterea numărului de liturghii, a altarelor și a preoților celebranți. Operele și harurile vor deveni în sfârșit obiectul unui calcul fantastic, care cântărea terestrul cu cerescul, și se extindea nu numai la actele ecleziastice și la valoarea lor, dar implica raportul cu Dumnezeu și cu viața religioasă a fiecărui creștin.

Cu privire la indulgențe, asistăm la o creștere aproape incredibilă a harurilor spirituale, însoțită de o angajare minimă, mereu cerută credincioșilor. Ca un rău particular grav s-a manifestat aici funcția financiară, care s-a exprimat într-o manieră mereu mai evidentă și repugnantă, în simonie (înțeleasă în sensul creștin primitiv). Traficul ascuns stabilit între Leon al X-lea, Albert de Brandeburg și Fugger a fost acela care a dat vânt Reformei dar nu evoluției lui Luter.

S-a afirmat tot mai mult și mai des în cler obligația de a predica. În comparație cu Evul Mediu timpuriu, în unele orașe laicii își luau angajamentul de a face locuri chiar pentru predici. Adesea se dedica apoi mai mult timp instrucțiunilor catehetice. În acest fel se răspândește mai mult cunoașterea părților mai importante ale crezului apostolic, a rugăciunii Tatăl nostru, a decalogului și a unuia sau a altuia dintre pasajele liturgice. Mai departe, pentru ameliorarea predicării și pentru o introducere sistematică și generală a catehezei ar fi fost necesară o formație teologică pregătitoare, pe care clericii nu o posedau, pentru că nu era cerută pentru a obține oficiul ecleziastic. Cine știa să citească și să înțeleagă Vulgata și liturghia, și să administreze într-un mod convins sacramentele putea fi ordinat preot de către episcop chiar și fără studiul universitar. În afară de aceasta, studiul teologic la universitate servea, într-o contemplație străină lumii, doar pentru a transmite și a exercita învățătura bisericească, nu pentru a pregăti serviciul bisericesc. Ordinele mendicante însă dispuneau mereu de predicatorii cei mai instruiți, și nu din întâmplare cei mai mari predicatori ai secolului al XV-lea proveneau din rândurile lor. Avem ca exemplu pe dominicanul spaniol Vincențiu Ferrer (1419) cel care în lungile sale călătorii intervine profund cu cuvântul său entuziasmat în dezordinile și întâmplările marii schisme ecleziastice, și doi prieteni franciscani italieni Bernardin de Siena (1444) și Ioan de Capistran (1456) au reușit să îndrume la o dispoziție penitențială mii și mii de ascultători străini în Austria, în Moravia, Saxonia, Silezia și Polonia, de asemenea, de a-i trezi la un entuziasm înflăcărat pentru a lupta contra husiților și contra turcilor. El, în timp ce combătea în internul ordinului său vechii spirituali franciscani, a primit latura de strictă observanță și își dădu contributul său reformei conventelor după criterii de localitate față de Biserică.

În Germania predicarea populară a avut oameni de bază. Predica lui Ioan Geiler de Kaysersberg (1510) la Strasbourg a avut o continuă răspândire. Orientat în mod teologic către Greson, el a redeșteptat conștiința marelui oraș pentru reforma vieții ecleziastice și sociale. Însă acești predicatori sunt o excepție. Marele lor succes se datora predicării lor morale actuale și adresate lumii, dar nu faptului că ei se gândiseră la conținutul mesajului biblic mai profund decât părinții și maeștrii lor. Totuși cunoașterea Bibliei era mi răspândită decât prima dată, iar discipolii lui Gerard Groote au tradus Biblia în limba populară în secului al XV-lea, iar numărul laicilor care voiau să învețe, creștea. Biblia și părinții bisericii, literatura teologică și edificatoare erau de obicei puse pe același plan și serveau ca instrument devoțiunii fidele ale Bisericii. Tiparul, încă înainte să fi avut importanță pentru reformă, a contribuit la a forța conștiința eclezială a Evului Mediu târziu.

Înmulțirea practicilor religioase mergea în același fel cu sărăcirea interioară. Avem cronici de exemplu din Țările de Jos, după care spre anii 1517-1518 locuitorii se duceau zilnic la liturghia de dimineață; pe de altă parte, din studiile mai recente rezultă, că, de exemplu, în Flandra nu toți îndeplineau regulile de sărbători, nu se împărtășeau de Sfintele Paști. Teologia liturgiei era în mare parte golită; plecând de la secolul al XIV-lea liturghia se apropie de preferință, folosind un simbolism artificial la faptele exterioare ale Patimii lui Cristos. Despre adevăratul și propriul mister al morții lui Cristos, nu se găsește aproape mai nimic în aceste explicații ale liturghiei. Adevărata teologie catolică a crucii era pierdută.

Poporul explica rar în cuvinte convingerile sale și sentimentele sale, cu atât mai puțin credința și pietatea sa. El le trăiește și le dă o expresie diferită, chiar de multe ori prea mare (Calea Crucii, pelerinaje, procesiuni). Astfel de demonstrații sunt prin natura lor expresii foarte imprecise. Pentru un astfel de motiv figura dintre temele mai dificile ale istoriografiei este aceea de a ilustra într-o manieră mai adecvată pietatea populară. Înainte de a începe această parcurgere prin istoria Bisericii, am profitat de acest fapt pentru a ne convinge de lacunele cunoștințelor noastre istorice.

Reflexia acestor date și a problematicii sale pare deosebit de importantă într-un timp de o tresărire generală spirituală a populației europene, așa cum o putem constata în secolul al XV-lea, mai ales în orașele unde meșteșugarii și burghezia încep să se miște social într-o manieră foarte autonomă. Pietatea poporului, cunoașterea sa, de exemplu, despre Revelație ca presupus al credinței, înaintează cu pași egali în activitatea sa mai independentă în comerț, în industrie și în administrarea statului.

Înainte de a da un răspuns, să reflectăm cât de complex este conținutul conceptului popor; cum este deosebit de instruit poporul chiar în domeniul intelectual la care pietatea creștină trebuie să se alăture plecând de la conținutul său esențial. Aici trebuie menționat că erau mulți analfabeți; erau mulți candidați la căsătorie, mulți care erau martori la unele procese și nu știau să scrie propriul nume; aceasta era valabil și pentru nobili.

După tot ceea ce mărturiile directe și indirecte, din prima jumătate și din a două jumătate a Evului Mediu afirmă, în monotonia lor impresionantă: lipsa sacramentelor nu ne surprinde dacă pentru timpul nostru – anterior reformei – directivele pastorale ale sinoadelor, normele relative la receptarea sacramentelor și privitoare la numărul și conținutul predicilor ne vorbesc clar de atitudinile și valorile morale ale obiceiurilor creștinești, în schimă apare abia indicată o aprofundare dogmatică, de exemplu natura Botezului, a liturghiei, sau a Bisericii și a răscumpărării.

Deja s-a spus că abia o mică parte a clerului, cu privire la grija sufletelor, aveau o cultura teologică într-o oarecare măsură suficientă, însă rămâne cuvântul apostolului: cum pot să creadă dacă nu aud?

Cuvântul de ordine al acestei pietăți, chiar și unde era intens, unde se căuta Dumnezeu, dar nu iubirea lui Dumnezeu, nu era justificarea prin Isus răstignit, ci venirea mântuitoare, întru înțeles extern și practic al condamnării veșnice. Contactul imediat cu cuvântul Sfintei Scripturi, cu Evangheliile și Scrisorile, cu bogăția spirituală și intelectuală a liturgiei era insuficientă; subzista un mod creștin de viață, măreț, și care îmbrățișa totul și începea cu botezul și se termina cu înmormântarea într-un loc sfințit. La baza credinței, inteligența realităților crezute era tot mai confuză, la fel și concepția Botezului și punerea lui în practică.

Natural, noi care avem în spate secolul iluminismului nu trebuie să judecăm pe acei creștini folosind măsura noastră. Imaginea și obiceiul posedau o putere mult mai profundă decât azi. Și marea realitate a vieții răscumpărătoare a Domnului, a nașterii sale, a pătimirii și a morții sale, a învierii, a înălțării sale și a efuziunii Duhului Sfânt, toate acestea vorbeau poporului prin nenumăratele fapte figurative a fiecărei generații și era pentru ea un adevăr.

Spre sfârșitul Evului Mediu și începutul perioadei moderne, ne găsim în fața unei cantități descumpănite de forme și de expresii de pietate. Ele nu sunt considerate numai dintr-un singur punct de vedere. Dar pentru că în această multiplă varietate, multe lucruri erau exteriorizate într-un mod atât de incredibil de necreștin, este posibil să prevedem, cu o siguranță mare, efectul dezagregator care trebuia în mod necesar urmat. Acesta însă nu autorizează deloc: să generalizeze partea negativă, și să considere practica ca un cadru autentic al doctrinei Bisericii. Reformatorii, mai ales Luter, și urmașii lui mai zeloși au făcut aceasta în mod nelegitim. Din iubirea față de adevărul istoric noi nu putem să-i aprobăm pe ei. Este mai important, sau mai degrabă decisiv, să vedem și să ne interesăm cum se găsea atunci teologia Bisericii care în practica tristă a devoțiunilor exteriorizate era în Biserică liturgia sublimă a Sfintei Liturghii cu aceleași rugăciuni pline de credință ca astăzi.

Se vorbea de Germania că a avut oameni de vază și i-am văzut pe cei care erau mai importanți. Să vedem pe scurt care era situația poporului creștin de aici din Germania înainte de Luter.

În poporul creștin german rămas nu mai puțin devotat, se descoperea o ignoranță câteodată înspăimântătoare cu privire la adevărul creștinismului și o creștere prosperă a superstițiilor. În multe orașe se manifestă zgomotos un spirit de opoziție, până chiar și de ură împotriva clerului, datorită extensiunii excesive a bunurilor neimpozabile, datorită apoi bogăției din Institutele religioase, privilegiilor și lipsurilor de clerici, chiar și pentru cauza abuzurilor jurisdicției ecleziastice derivate din excomunicările și interdicțiile prea dese. Dar plângerile mai mari sunt pentru călugării mendicanți și pentru unele probleme exorbitante. Aici, mai mult decât în alte țări, papalitatea și curia romană erau obiectul atacurilor numeroase și violente. Opoziția nu a făcut decât să crească, mai ales după marea schismă, lupta între Biserică și imperiu, în timpul lui Alois de Baviera. Plângerile principale tindeau spre multiplicarea indulgențelor, zeciuielilor cerute de papi, drepturile cancelariei, impozitele anuale, așteptări ale numărului mare de bunuri rezervate prin numirea de către Roma, a proceselor preluate Curiei, a presiunii alegerilor canonice, a bunurilor germane acordate străinilor sau persoanelor incapabile. Acumulate și adesea exagerate, aceste acuze se răspândeau în toate clasele populației, care se considerau fără dubiu oprimate și ruinate de bogățiile financiare ale Romei. Așa se găseau favorabile tendințele pentru constituirea unei Biserici naționale. Mulți principi, din altă parte, nu-și făceau scrupule în a-și aroga drepturi în statele lor asupra jurisdicției ecleziastice și mai presus de toate însușindu-și puterea numirii de episcopi, de a se constitui capi ai Bisericilor pe domeniile lor. Ne întrebăm de multe ori dacă s-a încercat rezolvarea acestor probleme. Conciliile și concordatele secolului la XV-lea au intenționat să facă să dispară abuzurile, de a limita, de exemplu intervențiile Sfântului Scaun, dar nu au obținut decât rezultate destul de slabe.

1.4. Nașterea Reformelor

1.4.1. Reforma lui Luter

Martin Luter va intra în conflict cu autoritatea bisericească în urma predicilor lui Tetzel despre indulgență. Papa Iului al II-lea începuse construirea noii bazilici Sfântul Petru și ruga poporul ca să ajute cu bani această construcție, iar celor care ajutau și contribuiau, li se acordau indulgențe. Iar pentru a încuraja aceasta papa numește predicatori pe lângă toate acestea, printre care și dominicanul Tetzel, căruia îi este încredințată Turingia. Credincioșii ajutau cum puteau și nu-i interesa pe ei dacă banii lor ajungeau acolo unde trebuie, ei erau interesați să facă fapte bune pentru a putea beneficia din plin de indulgențe. Luter nu contrazicea aceasta, dar se va folosi de predicarea indulgențelor pentru a face publică noua lui doctrină cu privire la îndreptățirea numai prin credință fără a face fapte bune. Tezele propuse de el pentru aceasta se răspândesc foarte rapid în Germania producând o senzație cu totul ieșită din comun. Papa îi cere să vină la Rome să se explice doar în fața unui conciliu general.

Prin Bula Exurge din anul 1520, papa Leon al X-lea îl amenință cu anatemizarea combătându-i totodată și ideile. Luter, opunându-se în continuare, este excomunicat în anul 1521, iar după excomunicare situația lui se înrăutățește, fiind alungat din imperiu și mulți s-au întors împotriva lui. Erau și principi de partea lui Luter, mai ales principele elector de Saxonia formează alianța de la Torgau iar pentru evitarea unui război civil dieta de la Speier decide ca pentru moment fiecare principe putea să accepte în imperiul său introducerea metodelor lui Luter sau să păstreze în continuare religia catolică.

După Saxonia dreptul la reformă și-l vor lua și alți principi și văzând progresele rapide ale Reformei mulți principi din opoziție s-au înspăimântat. Carol al V-lea după ce se împacă cu papa și primește coroana imperială în 1530, convoacă o dietă la Augsburg în care protestanții prezintă o detaliată profesiune de credință (Confessio Augustana), dar Carol al V-lea nu cedează, poruncindu-le acestora să se întoarcă la religia catolică. Aceștia formează împotriva împăratului o alianță la Samalcalda, dar datorită invaziilor turcești, care asediau Viena, el cere ajutorul principilor, care profitând de această situație, prin pacea de la Nürenberg din 1532, îl ajută cerându-i în schimb ca totul să rămână neschimbat (status quo) până la convocarea unui nou conciliu.

Când Papa Paul al II-lea convoacă adunarea universală a Bisericii, principii și chiar Luter refuză să participe „Luter a fost cuprins de diferite scrupule, dar nu și-a schimbat ideea căci el era preocupat de aceleași mișcări în favoarea sa, pregătea multe dezordini și devastări în casele clerului catolic, iar ura care o manifesta-se contra papistașilor acum obținea primele roade”.

Reținem prezenți câțiva factori care explică succesul lui Luter. În primul rând trebuie să punem folosirea tiparului care a avut meritul de a ajuta cu repeziciune răspândirea ideilor. În al doilea rând nu putem uita situația germanică exacerbată din fiscalism. Un alt element important este faptul că reforma luterană a fost inițial teologică dar apoi a avut o enormă iradiere pastorală datorită faptului că Luter a fost omul cuvântului. Era dotat de un phatos profetic (pasiune profetică) și în acel moment a avut Germania la picioarele sale. Se înțelege pentru ce Reforma a fost un eveniment de comunicație fără egal. Până acum Luter era popular pentru că era în gradul de a realiza reforma dar nimeni nu știa pe ce se baza acesta. În 1520 se răspândise un program foarte eficace în care își dezvoltă problemele sale. În scrierea „Papatul Romei” a învățat că Biserica nu este o comunitate vizibilă, dar spirituală fără un cap vizibil pe pământ, și cu unicul cap, Cristos, iar puterea cheilor nu a fost conferită lui Petru ci comunității. La multe probleme Luter răspundea într-un mod polemic și asta o vom vedea în capitolul următor când vom trata mai pe larg părerile sale despre Biserică, sacramente și altele.

1.4.2. Reforma lui Zwingli

Ulrich Zwingli s-a născut la Wildhaus, la 1 ianuarie 1484. A avut parte de o foarte bună formare umanistică, studiind întâi la universitatea din Viena (1498), iar apoi la universitatea din Basilea (1502), unde obține gradul de magister artium în 1506, intrând în contact cu marii umaniști. În același an a fost ordinat preot și numit paroh de Glarona. A fost capelan al trupelor elvețiene în serviciul papei la Pavia (1512), Novara (1513) și în sfârșit la Marignano.

După unele evenimente Zwingli a lăsat parohia din Glarona pentru Einsilden iar în 1516 l-a cunoscut personal pe Erasmus. Printre altele începuse să citească Sfânta Scriptură. Fiind ales capelan în 1518, paroh al catedralei din Zurich, a început un ciclu de predici inspirându-se din tradiția ambroziană a „citirii continue”.

Vindecarea de ciumă (1519) a avut un mare rol în maturizarea sa și în aprofundarea religioasă. L-a lăsat pe Erasmus, s-a apropiat mai mult de Sfântul Augustin și s-a interesat de Luter. La jumătatea anului 1520 era aproape de ruptură și a început cu refuzul autorității papale. În postul mare din anul 1522, în casa unui tipograf Froschauer, se mânca carne, ca un gest provocator, dar Zwingli nu a mâncat dar cu siguranță că a umilit gustul pe care îl apărase într-o predică asupra postului în care susține că postul era o lege umană, și a apărat și mai mult libertatea creștinului. În fața consiliului major al orașului Zwingli a făcut două afirmații cheie: Cristos este fundamentul Bisericii și nu Petru; numai credința în Cristos produce mântuirea. Puține zile după aceea tipograful publica textul predicii lui Zwingli care astfel devenea o sfidare evidentă.

În luna iulie a aceluiași an a cerut episcopului ce Constanza libertatea de a predica, și dezlegarea de obligațiile celibatului. A renunțat la postul de capelan care-l obliga la celebrarea liturghiei și la administrarea sacramentelor. Predicile semănau mai mult a răzvrătire, și de aceea autoritatea din Zurich s-a decis să convoace un colocviu la care Zwingli prezintă șaizeci și șapte de predici în care conținea o sinteză din convingerile sale. În primele șaisprezece teze arăta că doar Cristos este capul generațiilor umane, iar Biserica este mireasa sa. Apoi izvor al credinței este numai Evanghelia lui Cristos, care nu are nevoie de nici o interpretare deoarece ea însăși este lumină pentru interpretare. Erau respinse ca împotriva Scripturii, papatul jertfa liturghiei, venerarea și mijlocirea sfinților, viața religioasă și celibatul. Printre altele, cu privire la spovadă, Zwingli afirmă că Dumnezeu singur iartă păcatele, fapt pentru care mărturisirea făcută preotului sau aproapelui să aibă ca scop căutarea unui sfat, a unei vorbe bune, și nu iertarea păcatelor.

Consiliul a recunoscut victoria lui Zwingli, care era autorizat să predice Evanghelia. Oricum el se deosebește de Luter în punctele mai speciale, mai ales cu privire la doctrina sacramentului Euharistiei. Luter susține cu fermitate prezența lui Cristos în Euharistie, deși neagă transubstanțierea pâinii și vinului, și refuză să admită valoarea sacrificiului la Sfânta Liturghie declarată de el ca fiind o adevărată idolatrie. Zwingli neagă prezența lui Cristos sub orice formă ar fi ea. Nefiind de acord cu jertfa Sfintei Liturghii, Zwingli afirmă că „este o operă a anticristului să facem un sacrificiu cu Trupul și Sângele Domnului și să nu înțelegem nimic…Dacă așadar Cristos trebuie să fie în fiecare zi oferit în mod nou, înseamnă că sacrificiul său oferit o dată pe cruce nu ajunge pentru toată eternitatea. Toate liturghiile să fie lăsate și după legea lui Cristos, trebuie să fie adoptată Cina Domnului”

La 11 aprilie 1525 vrea să dea atacul decisiv și împreună cu Leo Jud, Osvaldo Miconio și încă doi preoți el s-a prezentat în fața consiliului și a reclamat abrogarea Liturghiei ca idolatrie. Într-o lucrare de a sa, el a putut explica cum își imagina celebrarea Cinei evanghelice, iar în ziua următoare consiliul decise suprimarea liturghiei. În felul cum își imagina Liturghia, Zwingli voia să se recite Gloria, Crezul și Psalmul 113 de bărbați și femei în coruri alternative. Consiliul l-a refuzat. În Joia Mare (1525) a fost pentru prima dată celebrată Cina ca mulțumire și comemorare a pătimirii lui Cristos; ea este celebrată în același mod până în zilele noastre în comunitățile zwingliene. Era prevăzută doar pentru patru zile festive: Paștele, Rusaliile, consacrarea Bisericii și Crăciunul. În duminicile de peste an au loc numai un serviciu liturgic asupra modelului celebrării cuvântului.

Cu suprimarea Liturghiei, Reforma triumfase definitiv la Zurich. În același timp s-au creat alte norme, devenite necesare, iar pentru pregătirea unui nou ritual pentru botez, căsătorie și înmormântare, Zwingli l-a însărcinat pe Leo Jud pentru aceasta.

Se fac multe schimbări. În locul rugăciunilor corale Zwingli ținea, începând cu 19 iunie 1525, lecții asupra Noului Testament. Trebuiau să fie prezenți toți parohii, canonicii, predicatorii și studenții. Zwingli însuși a dat numele de „profeție” acestei școli de perspectivă filologico-teologică a Sfintei Scripturi. Ea a servit la formarea și la progresul predicatorilor și a propus în același timp nașterea „Bibliei din Zurich”. Până atunci era redactată traducerea luterană a Noului Testament, într-o adaptare la dialectul elvețian. Analogic a fost publicat în 1527 Pentateuhul și imediat după, alte cărți istorice și didactice ale Vechiului Testament. Zwingli și Leo Jud au tradus așa-zisele apocrife. Astfel în luna martie a anului 1529, cinci ani înainte de Biblia integrală a lui Luter – era gata, în șase volume, completă Biblia de Zurich. În anul morții lui Zwingli au fost unificate într-un singur volum așa-zisa „Biblia Froschauer” (1531).

Mișcarea Reformei s-a extins în Elveția meridională și orientală și apoi în multe zone, iar Zwingli voia ca oamenii să fie liberi, să nu adere de partea lui în mod constrâns. Fiecare era liber să accepte religia sa. Urmașii lui Zwingli s-au răspândit apoi în Germania, Țările de Jos și alte părți ale Europei.

1.4.3. Reforma lui Calvin

Calvin este mult mai important decât Zwingli de aceea vom vorbi mai mult despre el deoarece a avut o mare influență și o orientare spre idei noi. S-a născut la Noyon în Franța; influența sa depășește cu mult granițele Elveției. Tatăl său era foarte respectat, bun cetățean, reușise să obțină o bursă specială de la o Biserică pentru educația fiului său. Alte două afaceri au făcut posibilă cea mai bună pregătire pentru Calvin înainte de a merge la universitate. Buna lui pregătire avea să facă oamenii să spună mai târziu că „acest om a fost destinat să-și exercite asupra Reformei franceze o influență mai profundă și asupra protestantismului în general”. A studiat un timp la universitatea din Paris unde, l-a întâlnit pe umanistul Guillaume Cop. Aici el a făcut cunoștință cu ideile protestante prin vărul lui Pierre Oliver. După ce și-a terminat studiile umaniste, tatăl lui l-a trimis să studieze dreptul la universitatea din Orleans. A avut mult succes căci era văzut ca unul care „iubea liniștea și studiul iar colegii îl porecleau tocilar”. În 1529, el s-a transferat la universitatea din Bourges. Terminarea cu succes al unui comentariu reușit al lucrării lui Seneca „De clementia” a marcat apogeul influenței umaniste în viața lui. Cândva, între terminarea comentariului și sfârșitul anului 1533, Calvin a fost convertit și a adoptat ideile Reformei. El a renunțat la bursa de la biserică. Forțat să părăsească Franța în 1534, deoarece colaborase cu Nicholas Cop, rectorul universității din Paris, la o scriere care cerea o reformă biblică similară cu cea a lui Luter, a plecat la Basel. Aici a terminat cea mai importantă lucrare a sa „Institutele religiei creștine”, în primăvara anului 1536, la vârsta de 26 de ani. Mica lucrare îi era adresată lui Francisc I al Franței, într-o încercare de a-i apăra pe protestanții din Franța, care sufereau pentru credința lor, și de a-l îndemna pe Francisc să accepte ideile Reformei. Astfel, prima ediție a fost o apologie în care Calvin a arătat cum înțelege el credința creștină. Influența Catehismului lui Luter poate fi observată în ordinea întocmirii acestei prime ediții. La început, Calvin a făcut comentarii asupra Decalogului; apoi, pe baza Crezului Apostolic, a făcut comentarii asupra credinței; iar apoi discută rugăciunea, pe baza rugăciunii „Tatăl Nostru”; cele două sacramente, greșelile punctului de vedere catolic asupra Cinei Domnului; și în final, libertatea creștină a cetățeanului pe care el o leagă de asemenea de libertatea politică. Lucrarea a trecut prin câteva ediții, până la ediția finală din 1559. Această ediție finală constă în patru cărți și optzeci de capitole, fiind un amplu tratat de teologie. Se vede cum „autoritatea tânărului teolog se întărește: învață, predică, compune multe articole, iar activitatea sa nu se rezumă numai la atât: el vrea o Reformă totală a orașului”.

Cu privire la doctrina sa, Calvin vrea mai întâi de toate să dovedească existența lui Dumnezeu și atotputernicia sa și totodată să arate și mizeria omului, care îl duce la nevoia de a găsi Adevărul, adică pe Dumnezeu. Credința religioasă este o noțiune generală, universală; omul îl cunoaște pe Dumnezeu și universul îi revelează toate minunile făcute de atotputernicia sa, dar omul își face o idee falsă despre Dumnezeu și nu este vrednic de demnitatea pe care o are. Omul nu vede doar atotputernicia lui Dumnezeu ci și dreptatea și milostivirea lui, iar Dumnezeu i s-a revelat omului arătându-i ceea ce este el. ne spune aceasta și Sfânta Scriptură care ne dovedește existența adevărului său, adevăr conformat de sângele martirilor și revelația pe care o face numai Duhul Sfânt. Autoritatea sa, anterioară de cea a Bisericii, este fondată pe mărturia interioară: adevărul ne este revelat de un act de credință. Să vezi slăbiciunea omului, el nu este nimic, păcatul original l-a făcut să piardă demnitatea sa de imagine a lui Dumnezeu; din păcatul ca atare derivă slăbiciunea cărnii. Omul nu este decât putreziciune, dar este din cauza lui Adam și nu din cauza voinței lui Dumnezeu. Studiind facultățile omului și refuzând clasificările filosofilor și de asemenea ale doctorilor, ca Sfântul Ioan Crisostom, care atribuie omului mai multe virtuți decât ar avea, Calvin înfruntă problema „liberului arbitru”. Adevărata doctrină nu este cea a lui Origene, a Sfântului Augustin, a Sfântului Bernard, sau a Sfântului Toma de Aquino; ea este una singură și este cea care afirmă condiția umilă a omului. Omul poate să știe toate de pe pământ dar noțiunea divină îi este incompletă; el păcătuiește nu constrâns ci liber deoarece așa cum inteligența sa este neputincioasă de a-l înțelege pe Dumnezeu, cu puterile sale, tot astfel și voința sa este în esența sa incapabilă de a face binele. Numai harul ne poate ajuta să facem binele; Dumnezeu este autorul oricărui bine.

După ce a rezumat teoria faptelor, Calvin, pe baza temei sale, va studia succesiv legea, după Decalog; credința după Simbolul Apostolilor; pocăința și îndreptățirea prin credință sau prin fapte, noțiunea de predestinare, rugăciunea, bazându-se pe rugăciunea Tatăl Nostru; sacramentele adevărate: Botezul și Cina; sau false: Mirul, Pocăința, Maslul, Preoția și Căsătoria; va deveni apoi libertatea creștină, puterea ecleziastică și civilă, și va termina cu o amplă concluzie asupra vieții creștine.

Cu privire la lege, Calvin spune că Dumnezeu ne-a dat legea sa, despre care avem o dublă cunoștință: interioară și exterioară. Ea impune numai ceea ce este drept: ajunge să o punem în practică. Legea se rezumă la două porunci: a onora pe Dumnezeu și a sluji pe aproapele, aceasta a spus-o și Isus. Dumnezeu vrea un cult spiritual și de aceea Calvin condamnă idolatria, superstițiile și imaginile făcând referire la prima poruncă din Decalog. Calvin nu este de acord nici cu pelerinajele, atrăgând pentru aceasta ura multora dintre contemporani, care ca și Luter „îi ura sau se debarasa de cei care aveau părerea schimbată față de părerile lui, și îi privea ca pe cei mai mari dușmani”.

Credința pentru Calvin nu este o opinie goală sau zadarnică ci este cunoașterea voinței lui Dumnezeu prin mijlocul cuvântului său. Ea este totodată și încredere în Dumnezeu, în promisiunile sale pe care le-a făcut omului.

Sfânta Treime este un subiect dezbătut de el și combate ereziile arianismului. Bazându-se pe Biblie, Calvin afirmă divinitatea Fiului și cea a Duhului și demonstrează distincția și unirea celor trei persoane.

Intrând în textul Crezului, îl explică în particular. Dumnezeu Tatăl este creatorul și cel care ține lumea; Isus, Fiul lui Dumnezeu în duh și carne, este Mântuitorul: El s-a întrupat și misterul Întrupării ne-a obținut împăcarea cu Dumnezeu care ne recunoaște de fii ai săi. Calvin ajunge apoi la misterul Răscumpărării: cu moartea sa, ascultător, Isus ne-a răscumpărat.

Calvin acceptă realitatea coborârii în infern dar neagă Limbul; coborând în infern, Isus a triumfat asupra morții. Învierea este simbolul noii vieți a creștinului iar Înălțarea dovada că cerul este deschis tuturor oamenilor.

Calvin ajunge și la noțiunea de Biserică Catolică, nu apostolică și romană, chiar dacă, declară Calvin, trebuie să vorbim mai amplu. Subliniază unitatea Bisericii „catolică sau universală”, „sfântă”, chiar dacă nu a ajuns la perfecțiunea sa, „unită” care se manifestă în comuniunea sfinților. Oriunde, spunea Calvin, vedem cuvântul lui Dumnezeu predicat și ascultat în mod clar, sacramente administrate după porunca lui Isus, acolo negreșit este Biserica. Pentru el Biserica romană este un neam pervers de preoți și făcut din minciună, care practică în locul Cinei un sacrificiu oribil și care se complace în superstiții nenumărate: reuniunile lor publice sunt ca niște școli de idolatrie și de nebunie.

Vorbind despre iertarea păcatelor, Calvin susține că ea este obținută numai de harul lui Dumnezeu și nu de meritele noastre inutile. Credința mai atrage cu sine dorința de părere de rău. Penitența nu este o simplă practică mecanică, ci o schimbare totală a vieții, o transformare a sufletului, o regenerare spirituală.

A plânge, a posti, a-și acoperi capul cu cenușă, nu sunt decât semne exterioare ale întristării, aceleași pe care le practicau și evreii; esențial, în schimb, este „a frânge inima ci nu hainele”, mai mult, a urî păcatul din tot sufletul. Spovada a fost constituită de Isus Cristos sau de oameni? Ea a fost introdusă de episcopi, mai ales de cei din Roma și din Europa occidentală, dar la Bizanț era interzisă, și Sfântul Ioan Crisostom nu o voia. Trebuie să ne spovedim numai lui Dumnezeu păcatele noastre sau a acelor frați ai noștri pe care i-am ofensat. Trebuie, spune el, să urmăm exemplul publicanului. Respinge de aceea spovada făcută la urechea confesorului.

În legătură cu puterea apostolilor, primită de la Isus, în vederea legării și dezlegării, Calvin spune că Isus face referire la învățarea cuvântului dar nu la spovadă. Așadar interpretarea catolică este respinsă de Calvin. Apoi el nu este de acord cu indulgențele, cu postul, cu pocăința și alte opere de caritate căci Dumnezeu dacă ne iartă păcatele este meritul nostru, căci am făcut fapte de laudă, dar Dumnezeu, spune el, ne iartă gratuit. Este o greșeală să distingem păcatele veniale și păcatele de moarte. Este o greșeală a crede că putem plăti un păcat. Numai Isus a plătit pentru noi și pentru toți. Calvin respinge așadar categoric spovada și, prin urmare, purgatorul, care micșorează meritele lui Isus, care reduce la nimic crucea lui Cristos și înalță orgoliul nostru.

Justificarea prin credință și meritul faptelor bune stă în inima tuturor reformatorilor, și Calvin spune că cine este justificat prin credință este justificat fără vreun merit datorat faptelor sale bune căci dacă această justificare se datorează faptelor noastre bune, atunci harul lui Dumnezeu nu mai are nici o valoare. Creștinilor cu numele le lipsește curăția inimii. Operele nu sunt decât exerciții sau suferințe pe care Tatăl ni le impune pentru a ne face în așa fel ca să îl imităm pe Cristos și de a ne mortifica ca el.

Ca o concluzie, vedem că, după Calvin, justificarea nu constă în puținele fapte pe care le facem, ci în observarea totală a voinței lui Dumnezeu.

Cu privire la Vechiul și Noul Testament, Calvin, pentru a combate anabaptiștii care negau validitatea Vechiului Testament, face o paralelă între cărțile vechi ale Bibliei și Evanghelia sau scrierile apostolilor. Dumnezeu, spune Calvin, a promis israeliților nu o fericire terestră ci viața veșnică. Alianța sa se bazează întru totul pe milostivire, dar nu pe meritele lor. Experiența patriarhilor și a profeților era de a se bucura de promisiunile făcute de Dumnezeu numai după moarte. Vechiul Testament reprezintă Adevărul prin imagini simbolice, Noul Testament reprezintă substanța. Unul exprimă scrierea, celălalt spiritul doctrinei. Unul este o lege de sclavie, celălalt învață libertatea. În sfârșit, după legea mozaică, un singur popor a fost ales de Dumnezeu pentru a primi cuvântul său, acum, datorită Noului Testament, toate popoarele sunt chemate și toate sunt răscumpărate.

Cu privire la predestinare, Calvin ajunge acum la unul din punctele esențiale ale doctrinei sale. Aici, ca și în alte păreri se diferențiază de Luter. „Luter credea în predestinarea celor aleși, dar nu spunea prea multe despre alegerea spre condamnare. Calvin susținea o dublă predestinare- pentru salvare și pentru condamnare- bazată pe voința lui Dumnezeu, și el respingea orice idee a meritului din partea celui ales, sau cunoașterea dinainte din partea lui Dumnezeu, în sensul că Dumnezeu i-a ales pentru salvare pe cei despre care El știa dinainte că vor crede”.

La toate interpretările care s-au dat despre acest mister Calvin contrapune doctrina Sfântului Paul: faptele nu servesc pentru nimic mântuirii; mântuirea spune el, se bazează pe bunul plac al voinței lui Dumnezeu. De acea Dumnezeu pe unii îi mântuiește iar pe alții îi condamnă, și numai el știe motivele. Oricare ar fi soarta noastră viitoare, soarta pe care noi o vom ignora până în ultima clipă, trebuie să trăim ca și cum deja am fi făcut parte din adunarea celor aleși. Așadar toată mântuirea stă în milostivirea lui Dumnezeu.

Providența nu este numai generală, dar specială, nu numai universală, dar și individuală, însă nu este o necesitate totală. Dumnezeu intervine în viața umană direct și indirect pentru a îndepărta pericolele care ne amenință continuu.

Rugăciunea este definită, mai întâi, în general. Ea este o consecință a mizeriei umane: creatura decăzută este constrânsă a implora ajutorul de care are neapărat nevoie. Tot binele pe care noi îl sperăm, este în Dumnezeu și în Fiul său. Rugăciunea care este o comunicare a omului cu Dumnezeu, este necesară și legitimă. Ea dă sufletului o stare particulară, de umilință, de sinceritate, de încredere totală, de abandonare, de credință.

Din rugăciune se disting două forme: rugăciunea publică și rugăciunea individuală, iar Calvin insistă mai mult pe rugăciunea individuală care este necesară și trebuie să o spunem din străfundul inimii noastre.

Cu privire la sacramente, acestea fiind folositoare mântuirii, trebuie să le primim cu credință și cu umilință sub influența Duhului Sfânt. Ele ne amintesc de promisiunile lui Dumnezeu.

Botezul este un mijloc de a crește în credință și un semn al curățirii de păcatele noastre. Valoarea acestui sacrament depinde de credința pe care o are creștinul și de persoana care îl administrează. Contra tezelor anabaptiștilor, Calvin neagă folosirea unei alte administrări a botezului, deci o singură dată se poate administra botezul. Vârsta, încă din copilărie căci sacramentul botezului dă tărie, și pentru că este semnul nașterii spirituale.

Cina Domnului este necesară și Calvin insistă pe folosirea Cinei ca mijloc pentru a mărturisi credința, pentru că ea este comemorarea repetată și universală a sacrificiului lui Cristos, ca un îndemn la unire și la dragoste, și, în special ca un mijloc de crește în noi credința. Creștinul se simte în mod intim unit cu Cristos. Calvin respinge credința în transubstanțiere; el neagă prezența reală, prezența locală a trupului său glorios, și condamnă adorația „ carnală” a trupului lui Isus în Sfântul Sacrament. El spune că trebuie mai presus de toate să îl adorăm spiritual în gloria cerurilor, decât să inventăm această formă de adorație ața periculoasă.

Creștinul înainte de a lua parte la acest sacrament trebuie mai întâi să se examineze, însă fără a fi nevoie de a se spovedi. Comuniunea se face sub ambele specii, a pâinii și a vinului, ca în Biserica de la început.

Calvin continuă să condamne liturghiile private și „hoția” pe care le reprezintă pentru că, un sacrificiu este un gest de ispășire sau o laudă: ispășirea nu poate să existe în liturghie, pentru că unica valabilitate a fost împlinită de Salvatorul nostru pe Calvar, în timp ce preoții vând liturghia ca Iuda care l-a trădat pe Isus. Sacrificiul simbolic al Cinei ajunge pentru a-l comemora pe Isus.

Cu doctrina sa euharistică Calvin se găsește între Luter și Zwingli. „Pe de o parte el consideră pâinea și vinul ca semne pure ale corpului și sângelui lui Cristos, dar pe de altă parte recunoaște în actul comuniunii o hrană spirituală, o eficacitate reală a lui Cristos glorios care se găsește în cer (prezență virtuală). Numai cei predestinați însă primesc hrană cerească (alimentum), nelegiuiții, contrar, numai pâine și vin (elementum)”.

Cu privire la sacramentele false, Calvin spune că sunt invenții ale oamenilor. Deși Sfântul Luca vorbește de impunerea mâinilor, cum practicau apostolii, nu este cazul, spune Calvin, de a păstra în calitate de sacrament mirul: el nu a fost instituit de Dumnezeu; este inutil să ajungă această ceremonie la sacramentul botezului, pentru că ea este o „profanare directă” care suprimă uzul.

Ungerea cu ulei care se practică, în ea este „ulei contaminat de minciuna diavolului”.

Despre pocăință nici nu este nevoie să mai vorbim deoarece nici mărturisirea și nici dezlegarea și nici pocăința exterioară nu constituie un sacrament.

Ceremonia ungerii bolnavilor nu este decât o vanitate căci maslul nu poate vindeca nici trupul și nici sufletul.

Despre sacramentul preoției Calvin vorbește foarte aprins. Preoția, după el, este un sacrilegiu condamnabil deoarece nu există decât un singur preot: Cristos. Apostolii predicau, administrau sacramentele; la aceasta se limita activitatea lor. Preoții, episcopii nu au făcut decât să schimbe faptele lor și să le complice în mod inutil. Bunurile, parohiile sau episcopiile nu sunt altceva decât „salarii de ticăloși și salarii ale desfrânaților”; trebuie o întoarcere la obiceiurile Bisericii primitive. Hainele pompoase îl supără foarte tare deoarece nu le vede rostul; mai ales că apostolii se îmbrăcau simplu când celebrau liturghia.

Recunoaște în sfârșit că sacramentul căsătoriei este o lege divină, fără a-i recunoaște însă demnitatea sacramentului. Așadar el respinge cinci sacramente din șapte; se vorbește aici de libertatea creștină. El observă că libertatea spirituală vine numai de la Dumnezeu nu din legile civile și politice, și respinge vechiul principiu (cuius regio eius religio).

Cu privire la puterea ecleziastică el este împotriva legilor cu care Biserica romană, după el, intenționează să diminueze libertatea creștină. Respinge autoritatea Bisericii romane care, spune el, vrea să impună acea credință, care ei îi pare foarte determinată. De ce au legi? Cu ce drept dau ei legi? Calvin spune că ar trebui făcută diferența dintre Ierusalim de Babilonia și Biserica lui Cristos de compania Satanei. Respinge apoi poruncile Bisericii și nu este de acord cum se manifestă raportul dintre credincios și puterea civilă, și raportul dintre Biserică și Stat. Credinciosul trebuie să respecte legile civile.

În nordul și estul Europei calvinismul găsește susținători, și câștigă teren foarte mult răspândirea activă a luteranismului. Calvin avea un gând măreț, dar cât a trăit nu a reușit să îl exprime. „Calvin nu va reuși să realizeze visul său: acela de restabili unitatea doctrinei”.

În timpul acestor ani de formare ai lui Calvin, reforma avansa în cantoanele franceze ale Elveției iar în ultimii săi ani de viață, stând în patul său, era informat de ceea ce se întâmpla în Europa și trimitea scrisori și directive în multe țări. Era, ce e drept, destul de slăbit, fapt pentru care în anul 1564 moare istovit datorită muncii aspre. Cea mai mare contribuție a sa la credința reformată a fost lucrarea lui „Institutele creștine” acceptată ca o expresie prestigioasă a teologiei reformate. În această lucrare, el a subliniat importanța doctrinei și centralizarea lui Dumnezeu, pe care le-au accentuat reformații. Să nu uităm că orice om are calitățile și defectele sale și mulți susțin că „nu trebuie să uităm că și Calvin, ca și ceilalți oameni a avut limitele sale, iar ca om ne pare puțin unilateral; moralitatea sa tinde spre o severitate adesea excesivă și aproape inumană”.

Unii cred că teologia calvinistă distruge zelul de a evangheliza și pe cel al activității misionare. Dar orice studiu al istoriei răspândirii Evangheliei va arăta că cei care au adoptat credința reformată au avut un rol important în marile deșteptări din mișcarea misionară trecută și actuală. Influența pe care acest mare cercetător moderat și predicator capabil a avut-o asupra dezvoltării spirituale a societății moderne a fost invers proporțională cu fizicul lui fragil. Calvin a influențat de asemenea dezvoltarea democrației prin acceptarea principiului de reprezentare în guvernarea Bisericii și a Statului.

Capitolul II

REFORMA LUTERANĂ

2.1. Cauzele Reformei

2.1.1. Note preliminarii

Reforma este cea mai mare catastrofă ce s-a abătut asupra Bisericii în întregul decurs al istoriei sale, până astăzi. Nu ereziile antichității și nici sectele Evului Mediu și nici separarea Bisericii Orientale de Roma nu au produs efecte atât de dăunătoare, în existența Bisericii și a credinței cum a produs Reforma. Totuși, cu toată opoziția așa de profundă și de funestă dintre cele două Bisericii, Biserica greacă ortodoxă și cea latină, amândouă reprezintă același tip de Biserică sacramentală și structură ierarhică. „Reforma a fost cea care a creat, pentru prima dată, o formă de creștinism esențial, divers de concepția catolică; formă care a avut forța de a se constitui într-o Biserică, care durează de veacuri; numai datorită Reformei s-a rupt pentru prima dată unitatea de credință a întregii creștinătăți”.

Se ajunge ca reforma, prin rezonanța sa mondială, să devină fatală în întreaga lume modernă. Biserica Catolică așadar, și în zilele noastre, are de suferit în urma acestei reforme. Dar care este lucrul cel mai important? „Reforma până azi, nu este numai un eveniment istoric, ceva ce ține de timpurile trecute. Urmările sale influențează direct, chiar și în prezent, lucrurile cele mai importante ale vieții noastre politice, ecleziastice, economice și private. Reforma secolului al XVI-lea este încă un prezent viu”.

Factorul politic poate fi considerat ca una dintre cele mai importante cauze indirecte ale apariției reformei. Noile state naționale centralizate din nord-vestul Europei se opuneau conceptului de Biserică universală, care pretindea jurisdicție asupra statului național și asupra conducătorului puternic al acestuia. Idealul unei asemenea Biserici era în contradicție cu apariția conștiinței naționale a clasei de mijloc din aceste state noi.

Această problemă politică de bază a fost complicată de anumiți factori. Se va observa că națiunile care au fost de acord cu protestantismul în timpul reformei se aflau în afara orbitei vechiului Imperiu Roman și că puternica clasă mijlocie din ele avea o concepție culturală diferită de cea a națiunilor latine. Unii consideră Reforma ca o revoltă a națiunilor teutonice nordice împotriva națiunilor latine cu cultura lor mediterană și cu conceptul lor de organizație internațională, care erau moștenirea lor de la vechiul Imperiu Roman. Conducătorii acestor state naționale detestau jurisdicția papei în teritoriul lor. Această jurisdicție era deseori atât spirituală cât și seculară, deoarece Biserica romană deținea mai multe teritorii în Europa. Deținerea de pământ de către Biserică a creat o diviziune a suveranității în interiorul statului, a cărei domnitori despotici, ca tudorii englezi, i s-au opus. Numirile în pozițiile importante din Biserica Romană erau făcute de un străin, de papa. Clericii nu puteau fi supuși judecății în tribunale civile, ci erau judecați în tribunale bisericești și nu în tribunele regale. De la aceste tribunale puteau fi făcute apeluri la tribunalul papal. Impozitele bisericești mari au contribuit de asemenea la înstrăinarea poporului și a conducătorilor lui de la Roma. Conducătorul național și administrația lui civilă se opuneau ierarhiei religioase internaționale a Bisericii Romane. Henrich al VIII-lea a rupt legăturile cu Biserica Romei deoarece el considera că divorțul regal nu era o problemă națională pe care putea să o rezolve clerul național.

Atenția acordată economiei ca factor motivator în problemele umane nu poate fi trecută cu vederea de către istoricul creștin, chiar dacă el nu acceptă interpretarea materialistă a lui Marx sau a determiniștilor economici. Pământul deținut de Biserica Romană în Europa Apuseană era privit cu ochii în lacrimi de către conducătorii naționali, de către nobilii și de către clasa mijlocie a noilor state naționale. Conducătorii detestau pierderea de bani care mergeau la visteria papală din Roma. Mai mult clerul era scutit de impozite în statele naționale. Încercarea papală de a primi bani mai mulți din Germania în secolul al XVI-lea a fost puternic detestată de noua clasă de mijloc a unor state ca Saxonia. Această scurgere de bani din stat către Roma era complicată de inflație și de scumpirea costului vieții. Inflația se produse-se din marele sume de bani pe care Spania le-a adunat prin exploatarea posesiilor și a supușilor ei din Lumea Nouă. Spania a dat drumul acestor bani în șuvoiul economic al Europei. Abuzul sistemului de indulgențe, ca unealtă de a scoate pentru papalitate bani din Germania, a fost ceea ce l-a înfuriat cel mai tare pe Luter.

Factorul intelectual al Reformei a fost că oamenii cu minți conștiente și cu o concepție seculară au criticat viața religioasă din timpul lor, așa cum era ea reprezentată în Biserica Romano – Catolică. Odată cu creșterea numerică a clasei de mijloc, ea a devenit individualistă în concepții și a început să se revolte împotriva societății medievale care îl punea pe individ sub autoritate. Această tendință spre individualism a fost întărită odată cu apariția statelor naționale absolutiste, în care interesele Bisericii internaționale Romano – Catolice au luat un loc secundar față de cele ale națiunii, ale domnitorului și ale sprijinitorilor lui loiali din grupul de oameni de afaceri din clasa de mijloc. Umanismul renascentist, în special în Italia, a creat un spirit secular, similar cu cel ce caracterizase Grecia clasică. Până și papii Renașterii au adoptat o abordare intelectuală și seculară a vieții. Acest spirit și această abordare a fost generată de dorința savanților de a se întoarce la sursele trecutului intelectual al omului. O comparație între societatea corporativă ierarhică a timpului pe de o parte, și libertatea intelectuală, secularismul societății grecești și principiul libertății individului văzut în sursele scripturistice pe de altă parte, i-a făcut pe oameni sceptici față de pretențiile Bisericii Romane și ale conducătorilor ei. Oamenii au început să aibă orizonturi intelectuale mai largi și să fie interesați mai degrabă de viața seculară decât de cea religioasă.

Factorul moral al Reformei a fost strâns legat de cel intelectual. Cărturarii umaniști, care aveau Noul Testament în greacă, au văzut clar discrepanțele dintre Biserica despre care citeau în Noul Testament, și Biserica Romano – Catolică din timpul lor. Corupția se întinsese atât prin capul cât și prin membrii ierarhiei Bisericii Romane. Clericii carieriști, cumpărau și vindeau nestingheriți slujbe. Prea mulți se bucurau de sinecure, poziții în care ei primeau salariu, dar nu făceau nimic din munca asociată de obicei cu slujba respectivă. Unii dețineau mai multe slujbe în același timp, așa cum era cazul lui Albert din Mainz, al cărui agent Tetzel a fost obiectul opoziției înverșunate a lui Luter în Saxonia. Dreptatea era cumpărată și vândută în tribunalele bisericești. În schimbul unei sume de bani, se putea primi o dispensă care să permită căsătoria cu o rudă apropiată, cu toate că legea canonică o interzicea. Mulți preoți trăiau în păcat în mod deschis, sau țineau concubine; nu se gândeau la popor căci „poporul, puțin instruit nu își dădea seama de încălcările făcute de acești preoți și mai ales că mulți dintre ei nu observau celibatul”. Credincioșii în dieceză erau neglijați de către episcopi, care adeseori nu mai făceau vizitele episcopale necesare pentru a supraveghea clerul aflat sub ordinea lor și pentru a controla dacă clericii parohiali neglijau predicarea și vizitarea bolnavilor, milțumindu-se să rostească liturghia pe care o proclamau ca pe un rit magic care putea să aducă unei persoane harul. Au ajuns să fie la modă colecțiile de relicve, cum ar fi bucăți de cruce și oase ale sfinților. Dacă o persoană vedea o singură dată cinci mii cinci relicve ale lui Frederich de Saxonia, aceasta urma să reducă cu aproape două milioane de ani timpul pe care persoana respectivă ar fi trebuit să-l petreacă în purgator. Oamenii au obosit de cererile neîntrerupte de bani care veneau din partea capului unei instituții, care nu-și îndeplinea îndatoririle ei bisericești față de comunități.

Schimbările care aveau loc în structura socială accelerau deziluzia omului medieval în legătură ci Biserica Romană. Dezvoltarea orașelor și apariția unei clase de mijloc prospere în orașe a creat un nou spirit de individualism. Noua economie bănească i-a eliberat pe oameni de dependența de pământ ca principala sursă de câștigare a traiului. Cetățenii din clasa de mijloc nu erau așa de docili cum fuseseră strămoșii lor feudali și chiar meșteșugarii din orașe și muncitorii agricoli, începeau să-și dea seama că ceva nu era în regulă în această ordine socială în care ei erau asupriți de cei de deasupra lor în societate. Nemulțumirea socială și cererea de reforme au fost un factor social hotărâtor în realizarea Reformei.

În spatele neputinței Bisericii Romane de a face față nevoilor reale ale oamenilor, era factorul teologic sau filosofic al Reformei. Unii au accentuat un astfel de factor între teologia lui Toma d’Aquino și cea a lui Augustin. Este adevărat că Biserica medievală a adoptat filosofia lui Toma d’Aquino. Ea a pus accent pe ideea că voința omului nu este coruptă total. Prin credință și prin folosirea mijloacelor harului din sacramentele administrate de ierarhie, omul putea primi mântuirea proprie. Dumnezeu era Cel care își trimitea harul la om ca să-i activeze voința așa încât prin credință să primească mântuirea pe care i-o oferă Cristos. Însă orice studiu atent al reformatorilor va indica faptul că ei au apelat la Augustin după ce au studiat Biblia, pentru a fi ajutați de puternica lui autoritate, dar ei nu au ajuns la doctrina justificării prin credință studiind scrierile lui Augustin. Scriptura a fost cea care le-a făcut cunoscut acest adevăr profund. Cauza teologică a reformei a fost dorința reformatorilor de a se întoarce la sursa clasică a credinței creștine, Biblia, pentru a se opune teologiei tomiste care susținea că mântuirea este o problemă de har obținută prin sacramentele administrate de ierarhie.

De obicei, nemulțumirea devine atât de mare când oamenii sunt confruntați cu condiții ostile, încât ea va fi exprimată printr-un mare lider care va fi purtătorul de cuvânt al ideilor sale. Refuzul Bisericii Romano – Catolice medievale de a accepta Reforma, de fapt imposibilitatea ca ea să se auto-reformeze, a deschis calea pentru apariția providențială a unui lider care să întrupeze dorința de a elimina abuzurile, și care va fi folosit pentru a realiza schimbările revoluționare. Acesta a fost rolul lui Luter în care s-a întrupat spiritul Reformei cu insistența lui asupra dreptului individului de a merge drept la Dumnezeu prin Cristosul revelat în Scriptură. Abuzul flagrant al sistemului de indulgențe în Germania a fost cauza directă a apariției Reformei în acea țară.

Îndulgențele erau asociate cu sacramentul penitenței. După ce o persoană se pocăia de păcat și îl mărturisea, era asigurată de iertare de către preot, dacă era dată compensarea. Se credea că vina păcatului și pedeapsa veșnică pentru el erau iertate de Dumnezeu, dar exista o compensare temporală pe care păcătosul penitent trebuia să o împlinească fie în viața aceasta, fie în purgator. Această compensare putea fi un pelerinaj la un altar, plătirea unei sume la o biserică sau o faptă meritorie. Indulgența era un document care putea fi cumpărat pentru o sumă de bani și care îl elibera pe omul respectiv de pedeapsa temporală pentru păcat. Se credea că Cristos și sfinții au adunat atâtea merite în viețile lor pe pământ, încât meritele în plus erau adunate într-o visterie cu merite din ceruri din care papa putea scoate pe seama credincioșilor în viață. Această dogmă a fost formulată de Alexandru din Hales în secolul al XIII-lea. O bulă papală mai târziu extindea acest privilegiu asupra sufletelor din purgator, în cazul în care rudele lor în viață cumpărau indulgența pentru ei.

Din acest sistem de adunare a banilor se făcea abuz cu nerușinare în bula papală dată lui Albert. Principalul agent al lui Albert era un călugăr dominican pe nume Johann Tetzel, care era plătit cu echivalentul a peste o mie o sută de dolari pe lună, plus cheltuielile lui pentru a vinde indulgențe. Tetzel folosea metode de vânzare sub presiune mare, pentru a ridica nivelul vânzărilor, și promitea iertarea de pedeapsă temporală chiar și pentru cele mai grave păcate dacă păcătosul cumpăra indulgența. Suma era determinată de bogăția și de poziția socială a păcătosului. Săracii le primeau gratuit, dar un rege putea plăti echivalentul a peste trei sute de dolari pentru indulgența lui. Faimosul protest al lui Luter în cele nouăzeci și cinci de teze împotriva abuzului cu indulgențe a fost cel care a precipitat valul de evenimente care au avut ca rezultat Reforma în Germania. Din Germania, Reforma s-a extins în tot nordul și vestul Europei dar „numai popoarele de origine teutonică, din această zonă au acceptat Reforma”.

2.1.2. Problema cauzei

Pentru a da problemei cauzei Reformei o inițiere mai fecundă este necesar să clarificăm în mod particular esența istoriei: viața mereu instabilă, în stratificări multiforme, cu curente și contracurente, rezultate din numeroase interferențe de impulsuri foarte diferite: un tot care se realizează în mare parte inconștient, care este ghidat de misterioase finalități. Istoria este, în adevăratul sens al cuvântului, viață; și viața este mereu și mister.

Prin Reformă trebuie să clarificăm într-o oarecare măsură că ea nu este altceva decât eveniment simplu, unitar și transparent. Este, mai mult decât atât o realitate extraordinar de complexă, fie în ea însăși, fie în fundamentele sale, vechi de secole și pe care ea se ridică. Aceste fundamente reprezintă elementul capital. Dacă ne gândim la lupta colosală politică ecleziastică dintre papalitate și imperiu, între formule abstracte logico-scolastice (juridice) și natura profetico-religioasă a vestirii Bibliei, întâlnită deja în Evul Mediu, înțelegem din afară cât de puțin s-a înfăptuit în unele privințe. Dar Reforma este mai mult decât un fapt social și ca fapt social este o mișcare fie culturală, fie de dimensiuni mai limitate decât ample.

Ca mișcare culturală, la rândul său, este mai presus de toate religioasă teologică, cu toată amploarea sa extraordinară a problemelor mari care sunt într-un strâns contact cu religia, cu creștinismul, cu papalitatea în general și, în particular, în forma sa medievală; dar în răspândirea sa ea revelează strânse relații cu mișcarea filosofică-individualistă a umanismului; se manifestă în multiplele lor efecte tulburătoare și instanțe deja prezente atât de mult în Evul Mediu tardiv în toate câmpurile de activitate. Reforma nu este numai un proces ecleziastic, religios, ci o luptă politică în adevăratul sens al cuvântului. Cu toate acestea, ea este mai ales un produs de persoane singulare creative, ca Luter și Calvin care, cu dorințele lor interioare ale personalităților lor, înmulțesc și complică totul mai mult decât am înțeles până acum. Toate acestea fac din Reformă aproape o imagine a sfârșitului de secol XV, considerat de noi ca o lume în neliniște; este o epocă de contraste dure în toate câmpurile de activitate.

La începutul secolului la XVI-lea Biserica papală încă era puterea primară din acel timp. Într-un proces istoric de violențe și de transformări radicale, mai rar se găsește un individ care să fi avut atâta importanță așa cum a fost Luter pentru Reformă.

Cauzele Reformei explică cum s-a putut și cum s-a ajuns la acest eveniment; ele nu sunt o justificare teologică a Reformei. Natural că aceste cauze ale Reformei, cum am văzut, sunt profunde și extinse. Ce păreri au protestanții despre acești reformatori ca Luter, Calvin, și Zwingli? „După ei, reformatorii au voit să recheme la viață sensul autentic și natural al creștinismului de care Biserica Romană era de mult îndepărtată, ei demonstrează mereu că, în timp ce Luter prin cuvinte nu vrea să se separe de Biserică, în realitate tinde spre o transformare, încearcă un refuz cu privire la punctele esențiale ale doctrinei catolice, ca primatul, îndreptățirea înțeleasă în modul tradițional, sacrificiul Sfintei Liturghii. Nu se tratează deci de o Reformă morală sau administrativă”.

Au fost, cei drept, păreri diferite din care putem înțelege că Luter nu a fost un teolog original și nici un om dotat de sentimente profund religioase.

2.2. Viața lui Martin Luter

2.2.1. Prima etapă: de la naștere până la călătoria la Roma.

Martin Luter s-a născut la 10 noiembrie 1483, în micul orășel Eisleben. Tatăl lui, care era de origine țăran liber, se mutase din casa strămoșească la o oarecare distanță de Eisleben. El s-a îmbogățit de pe urma minelor de cupru din acea regiune în care avea investiții, devenind un om destul de bogat.

Părinții lui Luter erau buni creștini, pioși în felul popular de atunci.Tatăl nu era chiar prietenos cu preoții și cu frații; mama era răbdătoare, modestă și foarte muncitoare iar Martin își va aminti mereu de mama sa, așa cum era ea.

Martin, cum împlinise șapte ani, a fost trimis la școala elementară din oraș. În școala municipală din Mansfeld, ca în altele asemănătoare, se învăța scrisul, cititul, socotitul, și pe lângă acestea se învăța puțină latină și catehismul. Latina ce se va învăța în școală nu era latina clasică și nici cea a umaniștilor; era o limbă bazată pe textul Bibliei(Vulgata), pe rugăciuni și colecții liturgice, pe fragmente de autori bisericești și scolastici ai latinei decăzute. Era un băiat sârguincios, serios, chiar foarte serios căci „a fost crescut într-o disciplină foarte strictă din acele timpuri și de aceea voința puternică și conservatorismul lui practic au fost prezente în el de la început”.

În școala din Mansfeld micul Martin a fost inițiat în cântarea corală și muzica liturgică pe care o va iubi până la sfârșitul vieții sale. Acolo a învățat să cânte câteva antifone, secvențe, rugăciuni și imnuri, ca Magnificat, pe care apoi probabil îl intona în corul parohiei din care făceau parte școlarii în tot timpul duminicilor și sărbătorilor, dar și la diferite festivități. Aceste cântece și rugăciuni s-au întipărit în sufletul țăranului, și chiar el avea să-și amintească mai târziu de toate aceste momente mai ales că muzica, cum spunea el, era darul lui Dumnezeu.

În acești ani primari din Mansfeld, orașul pe care îl chema patria sa, i se întâmplă un episod de care el își va aminti mai târziu și de care se va servi pentru a arăta falsa imagine pe care oamenii și-au făcut-o despre Dumnezeu. „Cristos ni se prezintă oferindu-ne iertarea păcatelor și noi fugim de prezența sa; cum mi s-a întâmplat în patria mea, de mic, când mergeam să cânt în jur. Un om din glumă a țipat: Ce faceți aici băieți? Și ne-a blestemat. Noi cântam pentru a primi cârnați în dar, însă acel om în timp ce ne blestema fugea după noi cu doi cârnați. Eu împreună cu însoțitorul meu fugeam cât puteam de cel ce voia să ne facă un cadou. La fel facem și cu Dumnezeu. Ne oferă pe Cristos cu toate darurile sale și noi fugim de el crezând că o să fie judecătorul nostru”.

Cei treisprezece ani trăiți la Mansfeld au fost fundamentali pentru educația sa morală și religioasă. Poate că formarea sa infantilă poartă semnul legii, a poruncii și a fricii mai mult decât semnul iubirii și încrederii. Poate că religiozitatea lui era prea externă și formalistă care trebuie atribuită în mare parte caracterului părinților săi, ci nu metodei de învățare catolică, cum el nu se va obosi să repete mai târziu. Nu-i va lipsi ocazia de a învăța o religiozitate mai interioară și mai gentilă. A început pentru el timpul să lase mica lui patrie și să facă prima călătorie a vieții sale.

În primăvara lui 1497, când avea 14 ani, acest băiat a dat dovadă de o inteligență remarcabilă, fapt pentru care a fost trimis la studii la școala superioară din Magdenburg .Tatăl său nu a ezitat de a face acest sacrificiu, de a se despărți de fiul său, el voind ca Luter să studieze și să fie mai presus de nivelul social de atunci.

Era pentru prima dată când Luter lăsa în urmă casa sa părintescă petru a trăi fără familie, fără ajutorul afectuos al părinților și al fraților. Călătoria făcând-o pe jos a durat trei zile, iar când a ajuns pe străzile orașului a rămas impresionat de ceea ce a văzut. Contempla biserici și mănăstiri cu turnuri înalte, care pentru el erau inedite, mai ales catedrala , o impunătoare construcție a secolului al XIII-lea.

A studiat la școala catedralei care era cea mai faimoasă și cea mai importantă din multe alte orașe. În casa unde a stat Martin nu a fost tratat prea bine și s-a îmbolnăvit în mai multe rânduri, fapt pentru care tatăl său, în primăvara anului 1498 l-a rechemat acasă, poate pentru că dorea ca fiul său să fie tratat mai bine într-un ambient mai familiar. Se gândise că în micul oraș Eisenach, unde avea și rude, să continue studiile în școala pe care a frecventat-o între 1498 și 1501.

După o ședere de trei ani Luter trebuie să abandoneze orașul Eisenach, oraș ce i-a rămas foarte drag. Tatăl său îi alesese, pentru a continua studiile, universitatea din Erfurt. Studiile făcute de el la Erfurt au fost de asemenea teologice. Aceste studii au contribuit la intensificarea luptei care se dădea în sufletul lui, dar el a găsit ajutor în sfaturile piosului Staupitz, vicarul general al ordinului, care l-a îndemnat să creadă în Dumnezeu și să citească Biblia.

Trecând timpul, Luter a obținut bacalaureatul în toamna anului 1502. În această perioadă orașul Erfurt era un oraș religios; avea multe biserici ce erau frecventate, iar clopotele numeroaselor convente băteau zi și noapte. Augustinienii excelau dintre toți religioșii prin doctrina și activitatea practică. Conventele și bisericile, cu confraternitățile lor, stimulau credincioșii la o viață religioasă mai aleasă mai ridicată. Și exact Confraternitatea Sfânta Ana, patroana minerilor aleasă de augustinieni, trebuie să fi fost ceva particular pentru Luter, student și fiu de miner. Dorința sa pronunțată într-un timp, de a intra într-un convent, a fost făcută sub invocația Sfintei Ana.

Între timp el a petrecut încă alți doi ani la universitate, de la bacalaureat până la gradul de profesor. În acea perioadă a studiat logica lui Aristotel, problemele relative la filosofia naturii, matematica în modul cel mai vast, filozofia moralei, politica și metafizica și multe altele în strânsă conexiune cu Aristotel; totuși în etică îl preferă pe Cicero în locul lui Aristotel.

În 1503-1504 era foarte ocupat urmând gradul de profesor și ca profesor a intrat, după voința tatălui său la facultatea de drept. Aici erau oameni învățați. Noi nu știm ce lecții auzise înainte de a intra în convent totuși sub profilul intelectual, Martin își însușește ideile căii moderne, devine ockamist. Influiența umanistă este slabă în el. Cu timpul simte și o teamă interioară. „Experiența sa interioară începe să prindă contur: în suflet îi apare tristețea, teama tragică de Dumnezeu, de Cristos ca judecător, teamă alimentată probabil și de o senzualitate necorectată la timp”.

Ce l-a făcut pe Luter să intre în convent? Pe data de 2 iulie 1505 se întorcea dintr-o vizită făcută părinților săi la Mansfeld și aproape de Erfurt l-a surprins o furtună. „Un fulger i-a căzut aproape și îl trânti la pământ. Un picior îi fusese rănit și văzând pericolul de moarte i-a promis Sfintei Ana că dacă îl va salva, se va face frate”. Iată o promisiune făcută pe care a respectat-o doar parțial. Avea să spună el mai târziu, când a aruncat haina călugărească, ca s-a simțit constrâns de pericol să facă acea promisiune, promisiune pe care nu a făcut-o liber ci silit.

Luter a avut o carieră academică și ecleziastică foarte rapidă.Este posibil ca directorul său spiritual, Staupitz, să-l fi ajutat să termine studiile înainte de timpul normal. De obicei pentru doctoratul din teologie erau necesari zece ani de studiu. Luter îl obține în șapte semestre (trei ani jumate). Tot la fel de rapidă a fost și avansarea sa în cadrul ordinului augustinian în care intrase: un an de noviciat, iar după șapte luni este sfințit preot. Înainte de a dobândi titlul de doctor(iunie 1512), este deja predicator oficial al ordinului, subprior al conventului din Witemberg și prefect de studii al acestui convent.

Experiența interioară a tânărului călugăr i-a influențat propria gândire teologică, deoarece teologia sa era existențială și îndreptată spre pastorală.

Este foarte dificil de stabilit o cronologie exactă și de a stabili științific fazele acestor experiențe, deoarece amintirile sale puse în scris aparțin perioadei târzii a vieții și sunt și denaturate de unele interpretări teologice pe care nu le poseda în tinerețe. Recunoaște că de mult timp, fiind un temperament zbuciumat, problema fundamentală pentru el era aceasta: poate ști omul cu siguranță dacă se mântuiește? Simțea că el nu poate să respecte anumite porunci și să facă fapte bune. „Luter se vedea mereu în contradicții, de multe ori cu el însuși, și avea impresia că efortul său de a înțelege cât de cât aceste contradicții sunt în zadar; poate nu știa ce voia, de ce parte se află”.

În timpul iernii din anul 1510 spre 1511 a fost trimis la Roma cu probleme ale ordinului călugăresc. Acolo a văzut corupția și luxul Bisericii Romane și astfel și.-a dat seama de nevoia de reformă. A fost șocat de neseriozitatea preoților de aici, care puteau oficia câteva liturghii în timp ce el oficia numai una.

Unul din motivele pentru care venise la Roma era și faptul că Luter voia să se confeseze, să facă o spovadă generală începând cu tinerețea sa, pentru a deveni mai fervoros. O astfel de spovadă făcuse doar de două ori. Sosit la Roma, se aștepta să vadă totul înconjurat de sfințenie, dar a rămas surprins deoarece s-a întâlnit aici cu oameni foarte ignoranți, cardinali care erau în afaceri cu guvernul. De liturghiile care se făceau, se mira foarte mult. „Rămânea mirat văzând că, la același altar, doi preoți, unul în fața celuilalt, celebrau în același timp liturghiile lor. Unii făceau într-o oră trei liturghii, lucru ce i se părea lui Luter imposibil, păcat condamnat de toți moraliștii”. Voia să vorbească cu Papa Iuliu al II-lea care, din 1506 începuse construirea noii bazilici Sfântul Petru din Roma, dar nu l-a găsit deoarece se găsea în Italia Superioară.

În 1511, Luter a fost transferat la Witemberg iar în anul următor, a devenit profesor de Biblie, primind diploma de doctor în teologie. Și-a menținut această funcție până la moarte. Tot în acest timp el a ajuns la concluzia justificării prin credință. „Deși era un călugăr pios și conștiincios până la scrupulozitate și plin de o sinceră dorință de sfințenie, Luter era totuși îndărătnic și pus pe șicane. Cel care îl contrazicea era dușmanul lui; nu suporta să i se împotrivească cineva, de aceea de multe ori își lăsa disprețul pe mulți din cei cu care se contrazicea”.

2.2.2. A doua etapă: itinerarul interior al reformatorului

Între anii 1515 și 1517 se maturizează evoluția psihologică a augustinianului; începe să-și formeze noua doctrină. Diferiți factori, printre care, mai ales experiența interioară a tânărului călugăr și formarea sa teologică unilaterală, au influențat într-un mod decisiv asupra acestui proces. După o perioadă de fervoare senină, Luter cade într-o stare de neliniște profundă, temându-se că nu se poate elibera de păcat și că ar aparține numărului celor condamnați. Probabil că lucrarea acestor neliniști a contribuit pe de o parte munca excesivă și înclinarea spre melancolie, iar pe de o altă parte ockamismul de care fratele era îmbuibat, cu accentuarea voinței arbitrare a lui Dumnezeu și totodată cu importanța excesivă dată voinței umane, care a găsit un ecou puternic în sufletul său, deprins prea puțin a distinge între concupiscență, ispită și păcat, consimțământul și tendința de a ajunge la o experiență chiar sensibilă a unei realități total interioară și spirituală.

Cercetarea neliniștitoare a unei căi de mântuire a fost cu greu consolată cu sfaturi bune ale vicarului general al ordinului, Johannes Staupitz. Luter era pasionat de lectura tratatelor antipelagiene ale Sfântului Augustin și a scrisorilor Sfântului Paul.

Mai târziu, Luter a atribuit o importanță decisivă unei iluminări pe care a avut-o într-un stil neprevăzut ,probabil în 1517, în timp ce medita în camera sa din turnul conventului, asupra pasajului din scrisoarea către Romani 1,17. Atunci Luter a înțeles că Sfânta Scriptură nu face aluzie la intervenția prin care Dumnezeu răsplătește pe cei drepți și pedepsește pe păcătoși, ci vorbește despre acțiunea prin care Domnul acoperă păcatele acelora care s-au lăsat cu totul în voia lui prin credință. Așadar această epistolă către Romani a Sfântului Paul „a fost manualul teologic al teologiei reformate, statutul Reformei”.

Scopul maxim al acestei epistole este de a distinge justificarea și înțelepciunea noastră, și păcatele și prostiile la care ne gândeam că nu există. După Luter, Isus Cristos și îndreptățirea sa, sunt necesare pentru distrugerea păcatelor. În ochii lui Dumnezeu nu se verifică ca un om să devină drept făcând fapte bune; omul fiind bun face fapte bune. Dreptatea lui Dumnezeu este cauza mântuirii noastre.

Deci scrisoarea către Romani vorbește nu despre dreptatea vindicativă, ci despre dreptatea salvifică ,harul prin care Dumnezeu ne sfințește. Probabil că reformatorul a dat o pondere excesivă unui moment al unui lung proces psihologic. De acum conceptul de dreptate salvifică, ocupă un loc tot mai important în sistemul său. Recunoscând în har nu numai un dar absolut gratuit, dar cu totul independent , de orice cooperare a noastră, în cazul general al arbitrarietății divine proprii sistemului ockamist, Luter poate să găsească un refugiu pentru neliniștea sa: era suficient să se lase cu totul deschis la acțiunea salvifică a lui Dumnezeu, era suficient să crezi, pentru a te ști și simți mântuit. „Cuvântul, pentru Luter, era această realitate interioară și divină care digeră și realizează Biserica”.

În epistola paulină el citea că omul nu poate fi îndreptățit în fața lui Dumnezeu prin virtuțile legilor naturale și mozaice, și din harul divin revelat de Evanghelie. Evanghelia arată dreptatea lui Dumnezeu. „Învățăturile umane, dau noțiunea de dreptate umană și a justificării înaintea omului; numai în Evanghelie se revelează dreptatea lui Dumnezeu numai în virtutea credinței, cu care se crede cuvântului lui Dumnezeu, pentru că numai dreptatea lui Dumnezeu este cauza mântuirii”.

Luter nega capacitatea omului de a face binele; totul era păcat, pentru că în el domina concupiscența răului. Totul trebuia să facă Dumnezeu; păcătosul putea să-și asigure propria lui mântuire nu prin operele și îndreptările proprii, ci datorită credinței, era acoperit de dreptatea lui Cristos, și rămânând pe mai departe păcătos, era îndreptățit de meritele lui Cristos. Împlinirea faptelor bune era porunca lui Dumnezeu, ca și credința și încrederea în Dumnezeu; fără voința lui Dumnezeu nici unele nici altele nu puteau fi voite de om. Dar îndreptățirea putea fi găsită numai prin credință? Aici mintea lui Luter recunoaște valoarea deplină a meritului după doctrina socială. Așadar a ajuns la convingerea că numai credința în Cristos poate justifica pe cineva în fața lui Dumnezeu. De atunci înainte, sola fide sau justificarea prin credință și sola scriptura. Ideea că Scriptura este singura autoritate pentru păcătoșii care caută mântuirea, au devenit principalele puncte în sistemul lui teologic.

Cu privire la Psalmi, textul de care se servea Luter pentru aceste lecții era evident Biblia latină sau Vulgata.

Comentând Psalmul 94, el arată că în lucrările cele sfinte și divine că trebuie să ascultăm înainte de a vedea, să credem înainte de a înțelege, să fim ucenici înainte de a fi maeștri. Așadar, în Biserică, cine vrea să fie ochi pentru a arăta, învățător pentru alții, trebuie mai întâi să devină ureche și discipol. Poartă crucea ca să dai exemplu și cu aceasta vei demonstra că poți ajuta și pe alții.

Despre Psalmul 119, Luter spune că în sensul profetic și literar este o implorare a venirii lui Cristos și o laudă a Bisericii lui Cristos; dar în sensul moral și doctrinar, este o rugăciune pentru avântul spiritual al lui Cristos, prin har și o laudă a măreției sale. Oamenii îl primesc pe Cristos nu în baza dreptății lor, ci după milostivirea lui Dumnezeu.

Cu privire la versetul 76, a aceluiași psalm ”facă-se dar mila ta ca să mă mângâie, după cuvântul tău, către robul tău”, Luter spune că toate acestea ne sunt date nu pentru meritul nostru, ci provin din promisiunile lui Dumnezeu.

Psalmul 143, în sensul său spiritual și profetic, este strigarea poporului credincios al sinagogii, aproape ucis spiritual de scribii săi bătrâni din mâinile cărora a ieșit în lume răutatea.

Pentru Luter, Dumnezeu a fost mereu și inevitabil iubire curată. Când omul păcătos, în libertatea sa, alege de a rezista lui Dumnezeu și de a face în felul său, Dumnezeu, în iubirea sa, se servește de acel păcat pentru a face răscumpărare omului. Omul experimentează urmările păcatului său, sau a păcatului umanității, și aceasta în Biblie și la Luter este chemat mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci vrea ca să se întoarcă și să fie viu.

Luter interpretează păcatul ca pe o iubire de sine care împiedică iubirea față de Cristos și astfel împiedică credința în Cristos. A lupta contra păcatului înseamnă a lupta contra diavolului. Discutând semnificatul legii, Luter susține că ea este impusă omului pentru că inima sa este mereu îndreptată spre alte lucruri și pentru că legea este mereu caracterizată de câștig. Legea Decalogului este puterea păcatului pentru că creează cunoașterea de sine.

Cu privire la cei aleși (predestinare), pentru cei ce au Duhul Sfânt, predestinarea este cea mai dulce dintre toate doctrinele, dar pentru cel ce are înțelepciunea acestei lumi, este cea mai amară și mai dură dintre toate. Dumnezeu ne mântuiește în acest fel pentru a ne arăta că nu ne mântuiește pentru meritele noastre ci pentru curata și simpla alegere și pentru voința sa neschimbată. Sacramentele pentru el nu există sau mai bine zis „sunt inutile dar menține trei dintre ele: botezul, pocăința și euharistia (Cina) dar într-o interpretare greșită”.

Un alt curs academic al cestei perioade a fost ținut de Luter asupra epistolei către Evrei în anii 1517-1518. S-a amintit că acest manuscris a fost găsit, împreună cu cel către Romani, în Biblioteca Vaticanului. Toată teologia evanghelică care se găsește în cursurile asupra psalmilor și asupra epistolei către Romani este prezentă și aici într-o formă sau alta, dar sunt accentuate și alte aspecte. Cristologia lui se distinge de toate celelalte cristologii și constituie dinamica teologiei sale.

Comentând Scrisoarea către Evrei, versetul trei, capitolul unu, când Cristos a săvârșit curățirea păcatelor, Luter spunea că cu aceste cuvinte declară inutile faptele drepte și pocăința oamenilor. El recomanda suprema milostivire a lui Dumnezeu, adică faptul că nu datorită nouă ci datorită operei sale care a făcut curățirea păcatelor noastre, deoarece înainte de a ne plânge păcatele, ele deja sunt iertate, Luter interpretează păcatul ca iubirea de sine. Pentru el cuvântul lui Dumnezeu ocupă primul loc.

Iată așadar că acest mare om, a încercat să facă liniște în interiorul său însă nu a reușit. Noi nu putem în nici un fel să încercăm să facem dreptate așa cum a vrut Luter. El a căutat modalitatea, urmărind, spunea el, salvarea lui și a altora; noua tehnică de comunicare a maselor a fost accesibilă activităților teologice ale lui Luter, care vor fascina atât de mult carisma, cultul personalității ale unei națiuni. De multe ori a mers pe contul lui neascultând părerile altora și poate asta l-a făcut să fie mai închis în sine. „Cum mereu făcea în momentele decisive, el acționa fără să caute sfatul acelora care îl puteau ajuta, arătându-i limitele sale; prietenii săi de multe ori se simțeau nevoiți să-l respingă, dar Luter rămânea în încăpățânarea sa”.

Luter nu a fost mare apărător al libertății individuale, chiar dacă se pare că este așa, și nici al dreptății individuale. Unica preocupare era aceea de a explica lumii păcătoase experiența sa interioară a măreției lui Dumnezeu care și-a arătat brațul său în Cristos, pentru ca omul să cunoască bunătatea lui Dumnezeu. El era un simplu om cu o Evanghelie, el era cu aducerea unei vești bune. Avea un mesaj de oferit lumii pentru că în lunga, dureroasă și solitară căutare a lui Dumnezeu, urmată de deziluzii, el simțea totuși că Dumnezeu îl atingea și îl proteja mereu. Mulți spun că Luter a știut când să trăiască și cum să trăiască. „Luter a trăit în timpul în care lumea veche medievală murea; și a dat viață lumii moderne mai mult decât unul sau altul din acel timp, și de aceea Luter este o sfidare constantă pentru creștinătatea cum este azi, nu contează dacă reformată sau catolică”.

2.2.3. A treia etapă. Reformatorul, formarea noului concept de Biserică

Două lucruri sunt necesare pentru a-l înțelege pe Luter. Primul lucru este de a înțelege modul lui de a gândi și dezvoltarea socială, politică, culturală și intelectuală în care Luter a trăit și la care s-a întors mereu. Al doilea lucru este să înțelegem ceea ce anume el căuta. Evident că nimeni nu-l v-a înțelege pe Luter dacă nu-l va vedea ca teolog al secolului al XVI-lea, educat în lumea de declin a scolasticii, zguduită de profunde mișcări sociale și politice, ca un om a cărei unică și simplă motivație religioasă este aceea de a predica și învăța despre Cristos.

Omul contemporan cu patru secole de protestantism și patru secole de educație științifică în urmă, nu este în gradul de a evalua scandalul indulgențelor din secolul al XV-lea și al XVI-lea. Dacă nu studiază mai profund această problemă, riscă de a simplifica și generaliza aceste situații, gândind că s-a tratat du vreun truc rușinos pentru a face bani. Omul se gândea că dacă murea iertat și binecuvântat de preot el va ajunge imediat la porțile Raiului a căror chei le avea Biserica. Oamenii simpli mai ales nu se gândeau cum și unde dădeau banii; ei voiau să se mântuiască și nimic mai mult. „Credincioșii se interesau forte puțin dacă banii dați cu ocazia indulgențelor erau folosiți cu acea conștiinciozitate care constituia o datorie pentru persoanele puse în slujba Bisericii”.

Începând cu anul 1507, Iuliu al II-lea, care a început lucrările de construcție a noii bazilici, Sfântul Petru, acordă o indulgență în mod jubiliar celui care oferă pomeni pentru această acțiune; inițiativa a fost repetată de papa Leon al X-lea în anul 1514.

În Germania, situația se complică prin împletirea și suprapunerea unei alte probleme. Albert de Brandenburg, arhiepiscop de Magdeburg și administrator apostolic de Halberstadt, a fost numit episcop al unei dieceze, Mainz, și pentru a intra în posesia misiunii rentabile trebuia să plătească Camerei Apostolice o sumă imensă de care nu dispunea în acel moment. Dificultatea a fost depășită în acest mod: familia Függer, una din cele mai mari bănci europene de atunci, a împrumutat tânărului și modernului prelat cei douăzeci și nouă de mii de ducați pe care trebuia să-i plătească Romei; episcopul a obținut posibilitatea de a predica în dieceza sa indulgențele; jumătate din pomenile adunate, trebuiau să fie vărsate în banca respectivă, pentru a amortiza debitul contractat, iar jumătate la Roma pentru construcția Bazilicii Sfântul Petru. Predica a început în 1517, în provincia de Magdeburg și a fost desfășurată cu o mare solemnitate și fast de către Johannes Tetzel, un dominican, care nu s-a menținut totdeauna în limitele ortodoxiei. Desigur, el învăța că indulgența este o iertarea a pedepsei, nu a vinei, însă referitor la distincția obișnuită între indulgențele pentru cei vii și pentru cei morți, a afirmat că starea de har, de mărturisire și durerea pentru păcate sunt necesare pentru a dobândi indulgența pentru ei înșiși, nu pentru a aplica indulgența la cei răposați. Ideilor sale chiar dacă nu cuvintelor, îi corespunde exact fraza că imediat ce moneda cade în caseta pomenilor, sufletul este eliberat din purgator. Așa predica Tetzel, demonstrând autoritatea sa primită prin inscripția papei aceea de a închide porțile Infernului și de a deschide porțile Paradisului, și lumea credea. Autoritatea sa era contestată nu numai de Luter, dar și de alții, oricum el nu suporta așa ceva. „Pe lângă goana după bani, Luter vedea bine corupția doctrinei la care punea o judecată rigidă în locul milostivirii lui Dumnezeu”.

Când Tetzel s-a apropiat de Wittenberg, Luter se gândea că a ajuns momentul ca să acționeze. La 1 noiembrie în ziua de Solemnitatea Tuturor Sfinților din anul 1517, a trimis la Albert de Brandenburg o scrisoare dură, cerându-i să acționeze împotriva abuzurilor în legătură cu predica despre indulgențe. Alătură de scrisoare îi trimite și cele nouăzeci și cinci de teze asupra indulgențelor, invitându-l la o discuție pe această temă. El a mai pus aceste teze pe ușa bisericii castelului din Wittenberg. Condamna abuzurile sistemului cu indulgențe. Problema a fost că tezele s-au răspândit, căci Luter a trimis tezele și la unii teologi și astfel s-au răspândit în toată Germania. Pentru profesorul din Wittenberg, indulgența este numai iertarea pedepsei canonice aplicată de Biserică, nu și a pedepsei de care trebuie să dai cont în viața viitoare; nu poate fi aplicată la cei răposați. Mulți l-au criticat și spuneau că „în Luter se găsește o incredulitate în a judeca lucrurile; mai ales că el judeca pe toți autorii, sfinți sau nu, care nu centrau cu doctrina lui”.

Expoziția tezelor începe cu un preambul, în care Luter scoate în evidență diferența fundamentală dintre concepția sa austeră și cea mai ușoară, care o atribuie catolicilor. În introducere neagă papei dreptul de a absolvi de propria sa autoritate. Tezele care urmează pot fi divizate în trei grupe: primul grup cuprinde afirmațiile profesorului din Wittenberg împotriva indulgențelor în favoarea sufletelor din Purgator (8-23). În 1517, Luter încă mai crede în existența purgatorului, adică o stare de tranziție în care sufletul, după moarte, se purifică dar susține că puterea papei se extinde numai la pedepsele canonice nu și la cele ale purgatorului. Al doilea grup, tezele 30-68 au ca argument indulgența pentru cei vii. Indulgența este un obstacol pentru împlinirea faptelor bune; ea devine o amenințare pentru cuvântul Domnului. Al treilea grup al tezelor 69-91 reunește toate criticile iscate de indulgențe. Luter spune că nu există tezaur al Bisericii care rezultă din meritele lui Cristos și ale sfinților, și aceasta îl determină să întrebe: „De ce oare papa nu golește purgatoriul pe motivul carității sale prea sfinte și pentru nevoia maximă pe care o au sufletele, care este motivația cea mai justă dintre toate din moment ce eliberează un număr fără de sfârșit de suflete pe motivul banului funest pentru construirea Bazilicii, care este motivația foarte ușoară?”.

După publicarea tezelor lui Luter, Tetzel s-a străduit să folosească toată puterea ordinului dominican pentru a-l reduce pe Luter la tăcere, dar acesta a găsit sprijin în ordinul augustinian. Acest conflict din anii de început ai Reformei a dus la apariția acuzației absurde că Reforma a fost doar o ceartă între călugări.

În 1518, în fața răspândirii crescânde a tezelor luterane, care au zguduit și aprins întreaga Germanie, Leon al X-lea a dispus examinarea afirmațiilor asupra indulgențelor și i-a ordonat lui Luter să se prezinte la Roma „în timp de șaizeci de zile pentru a se dezvinovăți de suspiciunea de a fi răspândit doctrine eronate”. Prin intervenția lui Friedrich, elector de Saxonia, Luter este dispensat de călătoria la Roma, putând fi interogat la Augsburg în octombrie 1518 de cardinalul Toma de Vio, numit Caetanus (Gaetanus). Interogatoriul nu a ajuns la nici un rezultat, pentru că Luter a făcut apel de la papa rău informat la papa bine informat, apoi de la papa la un viitor conciliu.

În anul 1519 are loc la Leipzig o mare dispută între Luter și catolicul Johannes Eck, care, dacă nu a reușit să-l convingă pe interlocutorul său să-și părăsească pozițiile, cel puțin l-a obligat să clarifice pentru prima oară în mod public și fără echivoc propria doctrină asupra primatului roman, asupra infailibilității conciliilor, pe care reformatorul le nega, și mai ales asupra principiului fundamental al protestantismului, recunoașterea Scripturii ca izvor exclusiv și adecvat al adevărului revelat.

În 1520 la Roma, la încheierea procesului lui Luter, este promulgată bula Exsurge Domine, cu somația pentru inculpat ca să-și retragă tezele. Luter în acest timp scrie trei cărți care au făcut o mare vâlvă și incită, în una din operele sale, la demolarea celor trei ziduri de fortificație care apără Biserica Romană: distincția dintre cler și laici, dreptul exclusiv al ierarhiei de a interpreta Scriptura, dreptul exclusiv al suveranului pontif de a convoca un conciliu.

La 3 ianuarie 1521 bula Decet Romanum Ponteficem îl excomunică pe Luter și pe adepții săi. Problema este discutată la dieta din Worms în aprilie 1521. Luter și-a exprimat ideile, nu fără succes, însă a fost alungat din imperiu din voința lui Carol al V-lea, dar tot Friedrich de Saxonia l-a salvat ducându-l în castelul din Wartburg unde era dat de unii ca dispărut; oricum aici nu a stat degeaba. „Traduce Biblia în limba germană timp de doisprezece ani, timp în care împăratul Carol al V-lea îl credea mort. Prin această traducere Luter este considerat creatorul limbii literare germane, deși înaintea lui se mai făcuseră optsprezece traduceri în aceeași limbă”.

Luter s-a întors în 1522 la Wittenberg ținând predici tari, în care a accentuat autoritatea Bibliei și nevoia de schimbare treptată în Biserică. Țăranii i-au devenit ostili lui Luter în 1525, când el s-a opus revoltei țărănești. Ei îl auzise denunțând autoritatea Bisericii și afirmând-o pe cea a Scripturii și dreptul individului de a merge direct la Dumnezeu pentru mântuire, și ei au aplicat aceste argumente la problemele lor sociale și economice. Feudalismul îi oprimase puternic pe țărani și în cele “Douăsprezece articole” din 1525 el i-a îndemnat pe țărani să aibă răbdare, iar pe seniori să repare lucrurile de care se plângeau țăranii. Când Luter și-a dat seama că această mișcare socială revoluționară ar putea primejdui Reforma și submina bazele disciplinei guvernamentale chiar și în provinciile protestante, i-a îndemnat pe principi într-un limbaj violent să reprime dezordinea. Autoritățile neavând nevoie de îndemnuri au măcelărit aproape o sută de mii de țărani. Țăranii din sudul Germaniei au rămas în Biserica Romană , în oarecare măsură și datorită faptului că fuseseră trădați de Luter.

Alții au considerat că renegarea jurămintelor monastice de către Luter prin căsătoria lui cu Ecaterina Bora, în 1525, a fost o ruptură bruscă cu trecutul, nejustificată. Evoluția lui Luter in războiul cu țăranii are o mare importanță în dezvoltarea luteranismului. Anarhia și haosul era gata să se răspândească în Germania, întărite de doctrina proclamată mai înainte de augustinianul din Wittenberg, acum similar cu ucenicul vrăjitor, incapabil de a mai stăpâni spiritele incitate de el. Luter, cu toată clarviziunea pericolelor pe care trebuia să le întâmpine și a profundelor sale nedumeriri, a sfârșit prin a recunoaște în stat sprijinul de care avea nevoie Biserica sa. Autoritatea papei este înlocuită cu cea a principelui. Bisericii indivizibile, democratice îi urmează Biserica de Stat. Aspirația la reînnoirea intimă a Bisericii intră în criză datorită acestei contradicții, intrinsece întregului sistem.

Înainte de a conclude această perioadă, ne vom ocupa foarte pe scurt de căsătoria lui Luter. De mult timp el învățase că votul perpetuu al celibatului impus de regulile monastice nu era fondat pe Scriptură, și majoritatea reformatorilor, dintre care mulți preoți și monahi, au înțeles adevărul învățăturii sale și erau căsătoriți. Mulți se întrebau de ce Luter însuși încă nu se căsătorise; mai ales știind argumentele sale și tocmai el care predica. Dar la patruzeci de ani nu este ușor să te căsătorești, iar această problemă pentru el nu era așa de personală încât să ia o decizie. Până în 1524 era convins că nu era pentru el căsătoria. Până la urmă s-a căsătorit cu Ecaterina Bora, o tânără de douăzeci și șase de ani, nu prea frumoasă, dar dârză, plină de sănătate, deschisă și inteligentă. Aparținea nobilimii minore și fusese în convent de când era copilă. Cu doi ani înainte a fugit din convent cu alte șapte tinere.

În cercul familiar Luter se comporta mai copilăros decât alți copii, plin de veselie și cu dorință de a se juca. Avea șase copii și era mulțumit de aceea spunea odată: „După cuvântul lui Dumnezeu nu există comoară mai frumoasă decât o căsătorie”. Viața lui Luter era simplă și disciplinată. Bea vin și bere ca toți ceilalți dar ura neînfrânarea. Era liber de orice aviditate, boala epocii sale. El a simțit întotdeauna că a făcut ceea ce trebuia să facă și a avut multă bucurie în viața de familie.

Evenimentele din Germania l-au forțat pe Luter să dea o organizare Bisericii și Liturghiei potrivită pentru adepții lui. La dieta de la Speier, din 1526, partizanii nobili ai lui Luter au reușit să convingă dieta ca, până la terminarea unui conciliu general, conducătorul fiecărui stat să fie liber să urmeze credința pe care o crede el corectă. O a doua dietă de la Speier, în 1529, a anulat decizia primei diete, declarând că credința romano-catolică este singura credință legală. Cei șase adepți nobili ai lui Luter și reprezentanți a patrusprezece orașe au citit un Protest. De atunci înainte, ei au fost cunoscuți de către oponenții lor ca protestanți, și de aici provine termenul de protestant.

În 1530 s-a ținut dieta de la Augsburg. Cu aprobarea lui Luter, Melanghton a redactat Confesiunea de la Augsburg, care a fost prezentată la dietă. Ea a devenit crezul oficial în Biserica Luterană. Era primul din cele câteva crezuri care au făcut ca perioada dintre anii 1517 și 1648 să fie tot atât de mare pentru dezvoltarea crezului protestant cum fusese perioada dintre 325 și 451 pentru dezvoltarea crezurilor ecumenice ale Bisericii, ca de exemplu crezul nicenian. Numai șapte din cele douăzeci și nouă de articole erau negative, repudiind abuzurile religioase; celelalte articole erau o afirmare pozitivă a credinței luterane. Luter a formulat Liturghia germană și Regula de slujire, în anul 1526.

Principii protestanți au hotărât să organizeze pentru apărarea reciprocă, formând astfel la începutul anului 1531 Liga de la Samalcalda. Ei au căzut de acord să-și apere credința prin forța armelor dacă era nevoie. Împăratul era ocupat cu luptele împotriva turcilor, dar văzând că aceștia s-au apropiat periculos, cere ajutorul principilor care la rândul lor cer prin pacea de la Nurenberg din 1532 ca totul să fie neschimbat (status quo) până la convocarea unui conciliu. În 1547 împăratul se întoarce în Germania și înfrânge această ligă în bătălia de la Muhlemberg și le cere principilor supunere față de un conciliu care între timp se adunase la Trento. Carol al V-lea publică la dieta din Augsburg așa numitul Interim, un fel de formulă de credință neutră conținând concesii referitoare la primirea Sfintei Împărtășanii, la căsătoria preoților și secularizarea bunurilor bisericești. El nu-și dădea seama că procedând astfel, separarea religioasă, și așa destul de avansată, nu va mai putea fi oprită în nici un fel. Problema era că el nu prea se descurca în astfel de treburi, mai ales că era „cel care încerca mereu să-și îndeplinească această datorie, deși a comis deseori erori grave crezând că își îndeplinea datoria chiar și atunci când se găsea în eroare”.

Ultimii ani ai lui Luter au fost tulburați de bigamia lui Filip de Hesse(1504-1567), unul din sprijinitorii lui, care s-a căsătorit cu Margareta de Sale în 1540 fără a fi divorțat de prima soție. Luter a avut ezitări în această situație, consimțând la a doua căsătorie și îndemnând ca aceasta să fie ținută în secret. În 1546 el a murit, lăsând mișcarea luterană sub conducerea lui Melanghton.

La Eisleben, în ultimele zile ale vieții sale, reformatorul dorea să adune în jurul său câțiva prieteni. Vorbea adesea de moarte și starea sa de sănătate o preocupa pe Ecaterina. În ziua de 17 februarie se arăta foarte agitat și se lamenta mereu iar cu timpul situația s-a înrăutățit. Au fost chemați toți cei care locuiau în casă împreună cu doi medici dar în zadar. Dimineața la ora trei Luter și-a dat sufletul murind la vârsta de șaizeci și trei de ani.

A fost unul din marii oameni ai istoriei, „una din personalitățile titanice ale Bisericii, datorită influenței sale asupra epocii lui cât și asupra timpurilor ce au urmat”. Tot ceea ce a făcut Luter, Dumnezeu i-a revelat, spune el,dar nu putem ști. Luter a redat predicării locul ei de drept în Biserică, creând astfel un mediu de educare spirituală care era atât de larg folosit în Biserica Primară. În locul unei biserici autoritare, el a pus o Biblie autoritară ca regulă infailibilă de credință și de practică pe care fiecare credincios-preot trebuie să o folosească în chip de călăuză în probleme de credință și de morală.

Capitolul III

Răspândirea luteranismului

3.1. Țările Scandinave

Uniunea de la Calmar din 1397 unise cele trei regate scandinave, asupra cărora în realitate, Danemarca își exercita supremația. Spre sfârșitul secolului al XV-lea înțelegerea care domnea între Suedia și grupul danezo-norvegian cade. În pofida rezistenței lui Sten Sture, rege al Suediei din 1492, Cristian al II-lea al Danemarcei (1513-1522) ajutat de episcopi din trei state, reface unirea. În 1520 “Nero scandinavul” permite uciderea a doi episcopi și a nu mai puțin de optzeci de nobili (Baia de sânge de la Stockolm, 8 noiembrie). În următoarele zile masacrul avea să se extindă în toată țara și în Finlanda. Eriksson Vasza, îi instigă la revoltă pe montanari și pe țăranii din Dalecarlia, apoi își însuși Västeraas, Upsala și Stockolm. “Eriksson Vasza era un tânăr de 24 de ani aparținând uneia dintre cele mai nobile familii din Suedia, al cărui tată a fost decapitat în zilele când a fost evenimentul Baia de sânge”.

Triumviratul episcopal, pus de Cristian în capul guvernului, a fost nevoit să fugă. După o perioadă de regență, Gustave devine rege din iunie 1523. În 1536 Norvegia a fost redusă la condiția de simplă provincie a Danemarcei în timp ce Finlanda era o posesie a Suediei. Reforma a ajuns la aceste țări din Germania, lucru explicabil datorită influenței mari a acesteia din urmă. Mișcarea protestantă se prezintă sub aspecte diferite în cele două țări. În Suedia puterea supremă, care se sprijinea pe popor, va crea o Biserică națională afirmând asupra ei o dominație completă. Episcopatul va menține pe cât posibil instituțiile liturgice și ecleziastice ale trecutului și va căuta să dezvolte în popor sentimentele de devoțiune față de Luter. Biserica din Danemarca va reproduce în cea mai mare parte luteranismul saxon.

Cât privește aspectul ecleziastic, Suedia, cu ai săi aproximativ șapte sute cinzeci de mii de locuitori (către 1570) era împărțită în opt dieceze, însă episcopul de Lund, care deținea încă titlul de arhiepiscop, prea puțin lua parte la viața suedeză. Clerul sus pus dispunea în acea perioadă de mari bogății datorită propriilor lor domenii și impozite (12-13% din pământul cultivat).

Începând cu secolul XVI, papii împreună cu regii se puneau de acord în privința numirii de episcopi. Clerul înalt adera mereu la teoria conciliară. Tot începând cu această perioadă, față de restul Europei, catolicismul suedez se poate situa într-o stare de întârziere. Gustav readuce complet ierarhia care era redusă la doi episcopi, alege titulari patrioți dintr-un catolicism cult. Ivindu-se neînțelegeri cât privește confirmarea unui candidat de-al său către Roma, amenință cu luarea în mâinile sale guvernul Bisericii și astfel “protestantismul progresează și aici”. Primul care începuse a învăța doctrinele protestante în mod deschis a fost Olaf Petri, care a studiat la Wittenberg. Acesta este combătut cu energie de către episcopul de Linköping, Bresk. Olaf, predicator la Stockolm, lansează în 1526 prima operă suedeză “O instrucțiune utilă”. În 1527 regele l-a constrâns pe Melchior Hoffmann, care venise la Stockolm să predice doctrinele sale confuze și care suscitase tulburări, agitații la a părăsi țara. În iunie 1527 s-a reunit la Riksdag, reformatorul de Västeraas. În timpul discuțiilor Gustav adresă anumite reproșuri înaltului cler (averi excesive, tendința de a domina statul). Regresul de la Västeraas puse la dispoziția regelui toate bunurile episcopilor, biserici, canonici, convente și decretă că noile doctrine nu conțineau altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu.

Între 2 și 7 februarie 1529 are loc la Örebro un sinod general convocat de rege și prezidat le Laurenț Petri. Textul final trata despre predicarea Cuvântului pur al lui Dumnezeu și al Catehismului; despre disciplina și organizarea ecleziastică, despre ceremonii și uzanțe vechi populare și liturgice. Această dispoziție de aici, ce va fi adoptată de sinodul ținut la Upsala în 1572, devine carta fundamentală a vieții ecleziastice suedeze. Olaf Petri fusese însărcinat cu misiunea de a modifica vechiul ceremonial luteran. Mulți din cei care se opuneau acestui lucru erau arestați și chiar decapitați. În august 1535 este ales arhiepiscop de Upsala Laurențiu Petri, fratele lui Olaf. Astfel Biserica din Suedia ajunge independentă cu instituții și liturghie proprie, dar, față de Biserica germană, ea păstra ierarhia episcopală. Pentru viitorul bisericii suedeze este oportun să semnalăm între 1532 și 1544 lupte dintre “evangheliști” și reformiști (aceștia doreau să se întoarcă la vechea credință). Poziția regelui era clar în favoarea evangheliștilor lucru care a adus la proclamarea din partea lui Riksdag în 1544 a împărăției, domniei “evanghelică”. Regele va aboli practic, cu ajutorul lui Gheorghe Norman (discipol al lui Melanchton), episcopatul și va numi în locul episcopilor ordinarii și va remania diecezele după bunul său plac. Gustav va diminua mereu numărul canonicilor, adjudecându-și veniturile preoților și continuând lupta împotriva preoților și monahilor fideli doctrinei catolice.

Epicopul de Upsala s-a dedicat trup și suflet misiunii sale, publicând opere foarte utile pentru predicatori, pentru educare poporului și pentru îmbunătățirea moravurilor creștine. După moartea lui Gustav Vasza (august 1560), fiul său Enric al XIV-lea acordă un larg azil calviniștilor străini. După ce Enric a înebunit, unul din fii lui, Ioan al III-lea, recunoscut de Laurenț Petri, a restaurat aproape toate vechile dieceze și împreună cu episcopii a formulat decrete destul de avantajoase pentru viața ecleziastică. Totuși în 1571, cu privire la orânduirea preoților și consacrarea episcopilor, ni se prezintă ceremonii destul de diferite față de cele romane; preoții fiind considerați acum doar niște predicatori. În Danemarca reforma protestantă a fost precedată de o mișcare de umanism și de renaștere catolică. În ciuda aportului adus de Cristian Pedersen (1554) și cârmuitorul Paul Ilie, aceste încercări, sus amintite, nu au avut timp să se realizeze. Regele Cristian al II-lea (1513-1523) visa la sfărâmarea influenței nobilimii și a clerului.

Noul rege Frederic I (1524-1533) favorabil crezului luteran, ca și condiție a întronării lui i s-a atribuit să promită menținerea dreptului nobilimii și a clerului de a apăra clerul împotriva prevederilor romane și de a împiedica predicarea protestantă în regat. În 1526 Hans Tausen (1494-1561), care va deveni un Luter danez, a lansat la Viborg mișcarea luterană care s-a propagat cu repeziciune și în alte orașe. Ruperea legăturilor dintre Biserica daneză și Sfântul Scaun are loc în urma dietei din 1526 unde se stipulează că episcopii ar fi fost confirmați nu de Roma dar de Lund. Un an mai târziu la Odense, o adunare permise predicarea noii doctrine și căsătoria preoților.

În 1530 este elaborată “Confessio Hafnica” (cele patruzeci și două de articole de la Copenhaga), operă a lui Tausen și a însoțitorilor săi. După moartea lui Frederic I se semnalează o încercare a episcopilor de a restaura catolicismul. Dieta din 1533 le recunoaște jurisdicția și Tausen este expulzat. Cristian al III-lea urcă la tron (1536-1559) și din prea mare zel, îi face prizonieri pe episcopi, eliberându-I doar în momentul când ei renunță la drepturile și privilegiile lor și promit de a nu se mai opune Reformei. Din Germania vine Bugenhagen pentru a reorganiza Biserica daneză și Universitatea din Copenhaga (1537-1539); reexaminează și completează dispoziția ecleziastică a lui Tausen, confirmată la Odense în 1539. Confessio Augustana vine și substituie Confessio Hafnica care nu fusese cunoscută practic niciodată.

Norvegia, la începuturile secolului XVI era redusă la un popor de țărani din cauza negrei ciume și relei administrări a regatului. Reforma apare mai degrabă ca o impunere a poporului decât ca un rezultat al unei mișcări naționale și a unei dorințe de reînnoire religioasă și morală. Deja cu Cristian al II-lea începe suprimarea conventelor iar predicarea Reformei este favorabilă sub Frederic I.

După ce ajunge rege Cristian al III-lea și cucerește Norvegia (1537) introduce Reforma și se arată ferm ca și în Danemarca. “Biserica norvegiană a fost anexată la cea din Danemarca și abia în 1607 a primit dispoziția specială, de mult promisă”. Norvegienii s-au opus inovațiilor daneze, tolerând cu greu îndepărtarea statuilor și modificările cu privire la repartizarea veniturilor.

În Islanda, Reforma a intrat prin gura lui Oddur Gottskason (1556), la origine islandez, dar care a trăit în Germania de unde s-a reîntors complet îndoctrinat de idei luterane.

Deși Finlanda era sub dominația Suediei, doctrina luterană va fi predicată de finlandezii întorși din Germania. Primul care predică Reforma este Petru Sarkilat. În 1532 devine episcop Martin Skytte care va intensifica mișcarea luterană, trimițând tineri pentru a studia la Wittenberg, viitorii episcopi, parohi, profesori. Martin a dobândit o mare reputație ca literat și lingvist câștigându-și titlul de reformator al Finlandei. Noul episcopat de Viborg cu episcopul Paul Junsten (1576) ca și titular, va juca un rol important prin “Chronicon episcoporum Finlandesium” care este fundamental pentru istoria Evului Mediu al acestei țări.

3.2. Franța

Începuturile luteranismului în Franța coincid aproximativ cu o mișcare de renaștere catolică și evanghelică a cărei animatori aparțineau “circului din Meaux”. Lefevre d’Etaples (administratorul spitalului din Meaux si vicar general de Briconnet din1532) și circul din Meaux predică în principal renașterea religioasă prin intermediul reînnoirii interioare individuale, ce are ca primă condiție reîntoarcerea la Evanghelie. Pe parcursul a trei ani, din circul din Meaux ies “Comentarii inițiatorii”, Noul Testament în franceză, Psaltirea, o culegere de “Epistole și Evanghelii”. Lefevre și colaboratorii săi nu doreau să atace principiile care se găseau la baza ordinelor religioase și a voturilor monastice. Nu s-a putut găsi în învățătura circului din Meaux nici o erezie și aproape toate propozițiile apar ortodoxe dacă se lasă în context sau dacă sunt confruntate cu alte pasaje. Totuși Luter și alți capi ai Reformei nu se înșelau în faptul de a nu-l fi considerat niciodată pe Lefevre ca un aliat, totuși reforma prindea rădăcini. “Scrierile lui Luter și ale altor informatori germani s-au răspândit cu repeziciune în Franța”.

Începând cu disputa de la Lipsia(1519) nesiguranța în a condamna sau nu noile doctrine a dus la editarea, după o perioadă de optsprezece luni de zile, a operei “Determinatio” (aprilie 1521); șase sute de exemplare ajunseseră la Paris. Aici mulți au început să arunce o serie de cărțulii, foi volante, glume plângeri, astfel încâtpe data de 3 august Parlamentul a impus editorilor și persoanelor care dețineau cărți luterane, să le ducă la curte, sub pedeapsa de o sută de lire amendă, și carceră.

Între 1522-1523 sunt condamnate cărțile lui Luter, Melanghton și Karlstadt. Răspândirea acestor tratate eretice este constatată în diferite orașe: la Lion(1520), la Grenoble, la Avignon (1521), la Tournai(1523) și multe altele. Devierile încep să se simtă în primul rând în lumea ecleziastică. Franciscanul Lamberto în ianuarie 1523 va lansa un manifest prin care explica abandonarea din ordinul său și în august va lansa “Comentariu evanghelic asupra regulei franciscane”, amândouă conținând mustrări violente, manifestând împotriva monahilor, comentariul împotriva papei și a ierarhiei. Un alt personaj, care va organiza propaganda luterană prin punerea în eficiență a unei case de tipografie franceză este Anemondo de Coct. Au fost și alte nume care au putut fi considerate favorabile mișcării luterane, de reformare. Comerțul de producții eretice era furnizat în cadrul unor mari centre, în trei mari orașe de la frontieră: Anversa, Basilea și Strasbourg (pentru că aici treceau și poposeau numeroși reformatori).

Condamnarea doctrinelor luterane de către Sorbona prin “Determinatio” dibn 15 aprilie 1521, este precedată de alte cenzuri ale noilor erori: în februarie 1520 cea de la Lovania și cea de la Colonia; în iunie 1520 cea a bulei Exsurge. Reformatorul german reînnoiește erorile maniheilor, usiților, discipolilor lui Wyclif, catarilor, valdezilor. În special, “De captivitate babylonica” conține doctrine destul de periculoase. Condamnarea Sorboneo se revelează mai completă, mai extinsă decât cea de la Lovanio, Colonia și al lui Leon al X-lea.

Pentru a împiedica propaganda luterană, Sorbona și Parlamentul se reunesc și prin decretul său din 3 iunie 1521, curtea supremă de justiție interzice stamparea și vânzarea de opuscule și tratate privitoare la Scriptură și la reliogia creștină dacă înainte nu au fost aprobate de Facultatea de teologie ca urmare, are loc în acest sens un proces de epurare, chiar și arderi pe rug. Tot acum încep să apară scrieri în apărarea doctrinei catolice.

În fața acestor inovații religioase atitudinea suveranilor se va face culpabilă de incoerență, contraziceri și slăbiciune. La acest lucru a contribuit desigur și multitudinea de scrieri față de care se vedea o dificultate de a le categorisi. Trebuie să ținem cont și de circumstanțele externe care nu vor explica schimbările atitudinii regelui în chestiuni religioase. Francisc I nu vrea să-și trădeze religia, acea a Franței, dar intenționează să protejeze intelectualii și prin urmare nu putem explica politica sa. Între timp are loc o apropiere între Francisc și Clement al VII-lea, dar o politică de represiune a Reformei va avea loc în timpul prizonieratului regelui, când regenta Luiza de Savoia elaborează un program de acțiune cu acest scop. Au loc anchete, inchizitorii, sunt chemați la judecată Sebiville, Maigret, Caroli, Mazurier, Roussel, Nicola Mangin și Lefevre. După întoarcerea sa, Francisc I îl eliberează pe Berquin după ce, în prealabil, fusese de două ori încarcerat de Parlament. Ba mai mult, Francisc ia sub protecția lui pe Lefevre, Gerard Roussel și alți proscriși de la Meaux. Din moment ce luteranii prind din nou curaj, clerul cere ajutor din nou Parlamentului în opera sa de organizare a apărării religioase împotriva luteranismului. În 1528 mai multe concilii se reunesc la Bourges, Paris și Lion. Raporturile între Francisc și Clement nu fac altceva decât să se înăsprească cu liga de la Cognac din1526 și cu prădarea Romei din 1527.

Situația se schimbă din 1530: umanidmul cântă victoria; pacea de la Cambrai (1529) a pus capăt luptei dintre Francisc I și Carol al V-lea. Pentru a-și avea ca aliați pe principii germani împotriva împăratului, Francisc trebuia să evite persecuțiile,în timp ce Sorbona se arată dispusă să intre în relație cu Bucer și Melanghton. Între timp, din 1529 până în 1540 erezia se propagă foarte rapid. Foarte greu s-ar putea evalua forțele luteranismului în Franța către anul 1540, când Calvin se postează în fruntea Reformei. Sorbona, Parlamentele și Roma exagerează numărul adepților noii doctrine, în timp ce luteranii încearcă să-l falsifice. În realitate, penetrarea religiei venite din Germania pare puțin profundă. Doar în câteva orașe importante grupuri destul de considerabile aderă, dar în altă parte este vorba mai degrabă de cazuri izolate, deși numeroase.

3.3. Țările de Jos

Mișcarea luterană se infiltrează în țările de jos printr-o comunitate de călugări augustinieni de la Anversa care unită fiind cu congregația din Saxonia va număra în Belgia mulți discipoli ai Reformei și astfel devine cel mai vechi focar. Aici se vor aduna mulți bogați germani. Predicile aici iau nu avânt alert. La Anversa nu numai că vin din Germania operele lui Luter și ale altor reformatori, dar sunt chiar multiplicate în diferite limbi: latină, franceză și neoirlandeză. Însă, în afară de Anversa, în ținutul din Tournai, luteranismul nu își va înfinge rădăcini profunde în Belgia și mai puțin încă în Olanda de azi. Și în principatul de Liege erezia este difuzată din partea Germaniei. Ce măsuri se vor lua?

“În aceste circumstanțe Carol al V-lea, decis de a acționa foarte energic, a voit într-un prim moment să organizeze o inchiziție statală și îl numi comisar pe Francisc Van der Hulet, membru al consiliului din Brabante. Dat fiind faptul că rezultatul dorit de împărat nu se realizase din cauza slăbiciunilor judecătorilor laici, acesta instituie un nou sistem de inchiziție, propriu Țărilor de Jos, ai cărei membri erau propuși de guvern și numiți de papa. Aceștia puteau să procedeze cu sau fără ajutorul episcopilor”.

Edictul din Worms din 8 Mai 1521, a fost în mod egal emanat în Țările de Jos și, încă din octombrie 1520 cărțile eretice au fost arse la Lovanio. De o mare importanță este edictul din 14 octombrie 1529: interzice de a stampa sau de a scrie, de a vinde, de a achiziționa, de a susține, de a apăra, sau de a discuta despre cărțile sau despre doctrinele lui Luter sau ale altor eretici. Era prevăzută pedeapsa cu moartea pentru cei care aveau orice fel de legătură cu ereticii, atâta timp cât aceștia nu ar fi fost denunțați în cincisprezece zile de la promulgarea edictului.

Aliat și prieten cu Carol al V-lea, principele episcop de Liege, Erardo della Marck, va proceda într-un mod asemănător, deși oarecum mai blând decât Carol al V-lea. Istoria anabaptismului în Țările de Jos meridionale își are începutul în 1535. Ca importanță numerică se situează între luteranism și calvinism (care este mai extins). Anabaptismul cuprinde sisteme diverse: toți resping botezul copiilor pentru că botezul pretinde credința. Pentru ei acest rit al botezului nu este altceva decât un simbol al nașterii religioase deoarece acești sectari resping toate sacramentele în sensul catolic. Preoția nu există pentru ei iar lumea prezentă, rea, trebuie să sfârșească, ba chiar pentru unii se consideră că ar trebui distrusă cu spada. Toți condamnă proprietatea privată și, admițând inspirația directă a Duhului Sfânt pentru lectorii Bibliei, se găsesc orice fel de închipuiri apocaliptice mai mult sau mai puțin dăunătoare.

Deja din 1525 este semnalată o anumită categorie de secte ale căror idei nu sunt în relație clară cu cele ale anabaptiștilor posteriori. Între 1529-1530 începe difuzarea doctrinelor germanului Melchior Hoffmann care predică o viață de renunțare și de ascultare a lui Dumnezeu și afirmă că un număr mic de salvați va aparține viitoarei împărății a lui Dumnezeu pe pământ. Flandra, Gand și Bruges sunt viitoarele regiuni contaminate, având ca centru acest tip de anabaptism orașul Munster. Anii foametei (1532-1534) indicară o mare răspândire a sectei. După episodul de la Munster, Ioan von Geelen, trimis de Ioan de Leida, se duse la Amsterdam să regrupeze sectarii și încercând să pună stăpânirea pe puterea comunală dar a cunoscut eșecul. Acestuia îi urmează David Joris a cărei sectă se difuzase în Westfalia și în Țările de Jos. Ușor își face simțită prezența în Țările de Jos ăi influența erorilor antisociale și apocaliptice ale lui Ioan von Batenburg care voia ca lumea să dispară prin ucideri și incendii dar a sfârșit ars pe rug în 1538. Totuși doctrina anabaptistă cea mai populară în acea epocă a fost acea a lui Mennone Simons (1559) preot originar din Frisia, care recomanda pacea interioară și făcea abstracție de orice preocupare pământească, adepții lui fiind condamnați și judecați fără milă.

În Țările de Jos ale Nordului, către anul 1550, încă mai sunt atestate comunități ce împărtășeau aceste idei. Capii lor nu împărtășeau ideile moderate ale lui Mennone. Cu toate că în această perioadă persista o perioadă precară a populației, din punct de vedere economic, totuși în comunitățile anabaptiste, unde exista un mare număr de femei, se întâlneau și persoane bogate și culte.

Față de aceste secte noi, atitudinea lui Carol al V-lea va fi foarte aspră, astfel că pe data de 10 iunie 1535 va emana o prevedere foarte severă: decretează pedeapsa cu arderea pe rug a membrilor lor care se încăpățânează, a prozeliților, “profeților, a miniștrilor sau a episcopilor” (aveau organizare regională, în frunte având un episcop); cei rebotezați care mărturisesc greșelile lor, vor fi trecuți prin sabie, dacă sunt de sex masculin, și îngropați de vii dacă sunt de sex feminin. Pedeapsa cu moartea era prevăzută și pentru cei care acordau azil rebotezaților sau celor care rebotezau. În sfârșit sunt considerați adepți, discipoli sau complici toți cei care nu i-au denunțat pe sectari. Între anii care a dominat ducele de Alba, anabaptiștii au cunoscut anii cei mai însângerați pentru ei.

Carol al V-lea va continua să emane prevederi împotriva ereticilor până în 1550. Pentru prima dată în prevederea din 1540 declară că ereticii devin incapabili de a dispune de bunurile lor din ziua în care cad în eroare; o altă prevedere din 28 aprilie 1550 interzice schimbarea de domiciliu fără un certificat al parohului ultimului loc de rezidență al persoanei interesate.

Toate prevederile luate împotriva luteranilor și anabaptiștilor au împiedicat în mod evident o vastă difuzare a erorilor lor, dar rezultatele nu au fost mereu cele scontate de împărat, lucru explicabil dacă ne gândim că aceste prevederi se dovedeau inaplicabile unui ținut cu deschidere în fiecare parte, înconjurat de regiuni contaminate și care trăia din industria și comerțul internațional.

În principatul de Liege, mișcarea luterană și anabaptistă vor constitui o dramă pentru viitorul catolic al acestei regiuni. Însă Erard della Marck și al doilea succesor al său Gheorghe de Austria (1544-1557) au început demersurile pentru a opri această mișcare. În data de 9 mai 1534 Erard va emana un edict prin care va înăspri pedepsele prevăzute anterior. În preambulul noului edict, emanat de Gheorghe de Austria nu prezintă agravarea ereziei și insuficiența măsurilor luate împotriva ei. Noul edict enumera pedepsele prevăzute pentru diferitele delicte: pedeapsa cu moartea era aplicată nu doar ereticilor dar tuturor persoanelor care cu obișnuințele și modul lor de a trăi se separau de comunitatea credincioșilor. Confiscarea bunurilor era de asemenea prevăzută. Cei încăpățânați ca recidiviștii trebuiau să fie arși pe rug în timp ce aceia care se căiau, nerecidiviștii, ar fi fost decapitați. În finalul edictului era afișat un index al cărților interzise.

3. 4. Țările Europei Meridionale

În Italia, Reforma a fost pregătită de diverse circumstanțe. În primul rând, diviziunea politică și morală a peninsulei care împiedica mult timp orice represiune bine organizată. O a doua cauză a fost constituită de situația în care se găsea clerul: preoți rău aleși, episcopi care nu își făceau datoria, conflicte între cardinali și episcopi, între episcopi și ordine religioase, dezacordul unor ordine religioase. Un rol important îl are și mișcarea intelectuală italiană, în special umaniștii, dintre care mulți se vor dovedi în mod decisiv păgâni (Academia Romana). Acești umaniști nu apreciază deloc spiritul catolicismului așa cum este înțeles la Roma și arată dispreț față de latina Sfintei Scripturi și a Liturgiei. După umaniști, favorabili Reformei erau filosofii care prin școlile lor susțineau teze anticreștine. Pietro Pomponazzi susține că doar filozofia trebuie să se ocupe de problemele metafizice și de a nu supune religiei misiunea de a reglementa viața practică.

Nifo ajunsese, deși cu prudență, să respingă supranaturalul, miracolele, îngerii, demonii și puterea divină. Tot acum ia avânt studiul limbii ebraice și dacă într-un prim moment acest lucru se făcea pentru a apăra catolicismul împotriva evreilor, ajunge să sfârșească prin credința în textele sacre. De altfel această perioadă este caracterizată de o credință vie doar de suprafață, doar dacă se privește exteriorul. Influența lui Machiavelli se face simțită și astfel pentru unii creștinismul s-ar opune adevăratei concepții despre umanitate. Condiția morală care lasă de dorit și exemplul rău al clerului, în ansamblu privit, au jucat un rol negativ deloc neglijabil.

Primii care aderă la ideile luterane sunt preoții, religioșii, persoane pioase și timp îndelungat greu se va face distincția între cei care erau îmbătați de erorile religioase și cei care rămâneau fideli Bisericii.

Raporturile Italiei cu curia romană sunt mult mai strânse și frecvente decât cele pe care le are cu alte țări. Umanismul platonizat al Renașterii a creat dispoziții mistice care se leagă cu o dorință serioasă de Reformă dar nu cu o profesiune de credință nouă. Favorabilă mai mult luteranismului decât calvinismului, populația peninsulei va reține din luteranism doar doctrinele cele mai conforme cu aspirațiile sale spirituale: credința ca unic mijloc de justificare și de mântuire; inutilitatea spovezii ca mijloc sfințitor, negarea sacramentelor afară de Botez și de Euharistie.

Controversa religioasă începe în 1543 cu publicarea la Veneția a lucrării “Tratat foarte util al binefacerii lui Isus Cristos Crucificat”, lucrare ce exalta justificarea doar prin credință. Agostino Mainardi (1482-1542) eremit augustinian ca și Luter publică “Anatomia della Messa” unde liturghia este considerată o pură invenție umană.

În istoria protestantismului italian din secolul XVI se disting trei centre principale ce răspândire: Veneția, Napoli și Nord –Vest. În Veneția deja în 1524 și 1527 sunt arse unele cărți eretice. Ca și în alte regiuni și aici mișcarea pornește din partea religioșilor. De la Veneția, mișcarea protestantă s-a difuzat în toată Italia septentrională: la Verona și la Bergamo.

Orașul Napoli a constituit centrul principal al Reformei care a cunoscut personaje foarte importante printre care Giovanni de Valdes care va exercita o influență profundă prin cenaclul instituit de el. El voia să reformeze oamenii și nu Biserica. Următoarele nume cărora le vom da citire aparțin aproape toate acestui cenacluliterar: Giuglia Gonzaga, Vittoria Colonna, Caterina Cibo, Pietro Martin Vermigli.

Pentru al treilea centru al Reformei în Italia, Nord – Vest, punctul de referință va fi desemnat ca fiind Ferrara, loc în care ducesa Renata, fiica lui Alois al XII-lea de Franța, deși foarte devotată catolicismului, oferea înalta sa protecție umaniștilor și celor compromiși din punct de vedere religios. Mișcarea protestantă italiană atinse apogeul sub Iulian al III-lea (1550-1555). Teribilul Paul al IV-lea va adopta energice prevederi împotriva difuzării ereziei. Dar plecând de la Sfântul Pius al V-lea (1566-1572) se semnalează un evident declin al ereziei a cărei prăbușire a fost atribuită mai ales severității Inchiziției. ”În multele straturi ale populației italiene Reforma nu era văzută ca o ruptură de Biserică ci se simțeau unele curente noi autohtone de adevărată reformă”.

Încă de la sfârșitul secolului XV funcționa în Spania o Inchiziție Statală formată din “Consejo de la Suprema” și tribunalele sale provinciale. Meritul acestei Inchiziții se concentrează în oprirea propagandei protestante, dar pe de altă parte minuțioasa ei prudență a cauzat suferință multor persoane, chiar și sfinților. Printre persoanele influente amintim pe Giovanni Valdes (care se întoarce din Napoli în 1529) și fratele său Alonso. În Spania sunt semnalate două mari centre contaminate: Valladolid și Seviglia. “În 1558 Inchiziția intră în acțiune și luând cunoștință de propaganda Christobal de Padilla, va ordona arestarea acestuia”. Ia apoi o atitudine față de cenaclul din Valladolid încarcerând mulți suspecți și demarând procesele. Au loc două arderi pe rug în 1559, la cel de-al doilea fiind prezent însuși Filip al II-lea în persoană. Locuitorii din Siviglia, considerați ca fiind protestanți, erau mai numeroși decât cei din Valladolid. Un fapt care de acum nu se mai stupefiază este că multe persoane acuzate de protestantism sunt în general religioșii și clericii.

În Boemia, luteranismul s-a infiltrat în trei grupuri religioase ale țării, dar aici Biserica Catolică nu avea ierarhia și nici forța necesară de a se opune invaziei luterane. În 1575 Maximilian al II-lea aprobă confesiunea luterană în Boemia iar Rudolf al II-lea în 1609 acordă luteranilor deplină libertate religioasă, dar bătălia de la Muntele Alb (8 noiembrie 1620) a dat lovitura de grație protestantismului boem. Așteptările lui Luter erau mari cu privire la Boemia însă multe dintre ele au fost deziluzii în final, locuitorii arătând puțină simpatie luteranilor, vinovați de a fi introdus în țară o confesiune germană și de a fi stat la originea unei mari emigrări de germani în teritoriul lor.

La începutul secolului al XVI-lea Polonia constituie o putere de prim rang: în 1386 îi era unită Lituania, Prusia occidentală îi era cedată în 1466, Prusia orientală și nordul Livoniei devenise vasale ei. Regele Sigismund (1506-1548) se căsătorise cu o principesă din casa Sforza. La fel ca și între cler și nobilime, umanismul înflorea sub protecția cardinalului și episcopului de Cracovia, Zbigniew Olesnicky și a poetului Gregorie de Sanok care devine episcop de Lwow. Centrul acestei mișcări se găsea în Universitatea din Cracovia, unde cel mai reprezentativ a fost Michele de Bystrzykow.

Luteranismul a fost introdus în Polonia prin intermediul tinerilor nobili care studiau la Wittenberg, la școala lui Melanghton. “Frecventarea acestei școli fusese interzisă printr-o interdicție emanată în 1534 însă nobilimea nu a ascultat de această prevedere ca dovadă a marii sale independențe”. Regele, catolic fervent, a încercat de două ori (1510 și 1524) să combată difuzarea și lectura scrierilor luterane dar nu a reușit să combată formarea de comunitate care includea membri în mare parte din rândul aristocrației. Totuși luteranismul a întâlnit mai multă favoare în orașele germane ale Prusiei orientale, ceea ce este lesne de înțeles.

Alois al II-lea Jagellone domnește în Ungaria din 1516 până în 1526, an în care are loc bătălia de la Mohacs și unde Suliman al II-lea îl înfrânge pe Alois, acesta fiind ucis. Se deschide astfel lupta pentru succesiune între voievodul Transilvaniei Zapolya și Ferdinand de Austria. Zapolya susținut de episcopi va domni peste Ungaria orientală în timp ce Ferdinand peste partea de sud-est. Cucerirea capitalei de către Suliman, pentru Zapolya va avea ca rezultat actul de vasalitate al acestuia din urmă față de Suliman. Văzând acestea papa îl excomunică pe Zapolya. Fiind situația de așa natură, lupta pentru succesiune, lipsa miniștrilor cultului, luteranismul s-a infiltrat mult mai repede. Ioan Houter este cel care a fondat prima comunitate luterană în Transilvania (1542). Publică în anul 1542 “Formula reformationis” și în 1547 “Reformatio ecclesiarum saxonicarum et transilvanica”. Confessio Augusta este adaptată și după moartea acestuia, chiar familia lui Zapolya devine luterană, dar în timp ce maghiarii și cehii îi urmează exemplul, românii nu abandonează Biserica ortodoxă.

În Moravia istoria dezvoltării luteranismului este asemănătoare cu cea a Boemiei. Paul Sperato va predica între 1522-1524 în marele oraș Iglau care devenise cu timpul capitala noii religii. În Moravia s-a predicat o largă toleranță a sectelor. În sfârșit în Austria, luteranismul s-a răspândit în ambientele aristocrației, ai cărei fii mergeau să facă studii la Wittenberg, apoi la Geneva, și în burghezia unor orașe (Klagenfurt și Graz).

În Transilvania răspândirea luteranismului s-a datorat lui Ioan Honterus, care s-a născut la Brașov dintr-o familie de sași. În tinerețe studiază la Viena. În timpul său asistăm la luptele dintre voievodul Transilvaniei și apoi rege al Ungariei Zapolya, cu Ferdinand. În 1529 orașele transilvănene trec de partea lui Zapolya, iar Honterus, partizan al lui Ferdinand, trebuie să părăsească orașul natal. După o ședere la Cracovia și Basel, în 1533 este rechemat acasă unde înființează o școală și o tipografie, prima din regiune. Nu după mult timp, în 1539, comentând unele scrieri ale Sfântului Augustin, încep să se simtă la dânsul primele simptome ale viitorului reformator. Avea mereu în minte ceea ce spunea Luter că “nu poate și nici nu vrea încă să organizeze și să pregătească o comunitate, pentru că nu avea lume”.

Pentru o mai strânsă legătura cu luteranismul german, un oarecare Valentin Wagner este delegat de mai marii orașului, să meargă la Wittenberg și să ia contact cu Melanghton. În toamna anului 1542, este introdusă la Brașov liturghia reformată. Trebuie menționat că la început Honterus intenționa o reformă in interiorul Bisericii Catolice; ne-o dovedește faptul că el recunoaște autoritatea arhiepiscopului de Esztergom, ca și a episcopului de Weissenburg, căruia îi trimite o apologie a reformei.

La scurt timp exemplul Brașovului este urmat de Sibiu, unde parohul locului introduce reforma, apoi și în alte orașe însă peste tot, tendința este aceea de a rămâne în comuniune cu ierarhia catolică, intenția reformatoare protestantă verificându-se doar în liturghie. După moartea lui Zapolya (1541) zonele din împrejurimile Timișoarei sunt administrate de Petru Petrovici, datorită căruia nu după mult timp este ales episcop reformat Matei Gonz. Spre anul 1560, cea mai mare parte a nobilimii este câștigată pentru reformă; în baza dreptului de patronat, proprietarii de pământuri încredințează teritoriile lor predicatorilor luterani și calviniști. Catolicii vor încerca să frâneze avansarea Reformei protestante., și avem ca exemplu pe Ștefan Bathory, Gheorghe Ultjesenovich, care este asasinat de adepții lui Ferdinand de Habsburg, la Oradea. Cert este că pentru mulți dintre catolici “diferențele dintre învățăturile și moștenirile tradiționale ale Bisericii Apusene și ceea ce învățau și practicau reformatorii, au apărut datorită faptului că reformatorii s-au îndepărtat de la viața bisericească comună de până atunci”.

3. 5. Pacea de la Augsburg

Pacea religioasă de la Augsburg (februarie-septembrie 1555) s-a desfășurat într-o manieră nefavorabilă catolicilor. Împăratul se găsea într-un moment dificil, fiind încolțit dinspre est de către turci și dinspre vest de către francezi. Principii catolici ecleziastici și seculari au manifestat destul curaj pentru a contrasta exigențele protestanților. Regele romanilor face un apel către toți cei care se simt creștini, să se unească în vederea salvării poporului german. “Marea Germanie a Evului Mediu, una, catolică și imperială era acum dezmembrată și ruptă”.

După lungi discuții se ajunge la un armistițiu nedefinit interzicând orice ostilitate a unei confesiuni împotriva alteia. Orice principe obținea “ius reformandi”. Cine nu voia să îmbrățișeze religia principelui trebuia expatriat. Astfel, conform principiului “ubi unus dominus, ibi sit una religio” sau “cuius regio, eius religio”, multe teritorii din Germania au devenit protestante. Ferdinand va include “Reservatum ecclesiasticum” prin care prelatul apostat pierdea teritoriul și bunurile sale, ce vor trece succesorului său legitim catolic.

Pacea de la Augsburg cuprindea:

Se stabilea, ca nimeni pe viitor, din orice ordin ar fi, nu va începe război cu alții pentru nici un motiv.

Nimeni nu trebuia să împiedice statele care împărtășeau Confessio Augustana de a-și practica credința și cultul lor, uzanțele liturgice, prescripțiile și ceremoniile, și fără a se atinge de bunurile mobiliare și imobiliare.

Aceleași state vor lăsa în pace, fără a le cauza vreo molestare, statele vechii religii, seculare sau ecleziastice.

Cei care nu aparțineau la nici una din aceste două religii erau excluși de la Pacea religioasă de la Augsburg.

Se păstrează “Reservatum ecclesiasticum” al lui Ferdinand.

Dat fiind faptul că unele state confiscaseră fundații, mănăstiri și alte bunuri ecleziastice, folosindu-le pentru a susține biserici, școli opere de caritate, vor putea să păstreze astfel de confiscări dacă sunt anterioare tratatului de la Passau din 1552.

Episcopii vechii religii nu vor exercita jurisdicție ecleziastică în teritoriile care urmează Confessione Augustana.

Nici un stat sau principe nu-i va incita pe supușii altuia să abandoneze religia lor, nici nu îi va apăra sau proteja împotriva autorităților lor proprii.

Cei care nu vor accepta religia principelui lor vor putea în mod liber să emigreze într-o altă țară cu familia, vânzând mai întâi averea bunurilor lor.

În acele orașe libere și imperiale, unde se găsesc cele două confesiuni, vor continua pe viitor să coexiste în mod pașnic cu paritate de drepturi.

Pacea de la Augsburg a influențat pentru o perioadă destul de lungă raporturile dintre cele două confesiuni. Ea a făcut atât de stabilă diviziunea religioasă din Germania, încât chiar și astăzi este menținută în mare parte în limitele geografice de atunci. Statele care în 1555 au rămas catolice, formează și astăzi regiuni catolice (Bavaria, Renania) și invers. “Reforma luterană duce la crearea de Biserici teritoriale în care principele temporal este șeful suprem, exercitând funcția de episcop”. Este o opinie comună că unitatea politică nu poate să subziste fără unitatea religioasă; de aceea cetățenii unui stat trebuie să urmeze cu toții aceeași religie; “unus rex, una fides, una lex”. Pe de altă parte, nu era străină acestei linii religioase-politice dificultatea, ca să nu spunem imposibilitatea unei conviețuiri pașnice a două confesiuni religioase pe același teritoriu; aceasta datorită imaturității cetățenilor și intoleranței care exista pe atunci în mod obișnuit. “Foarte lent se va impune o nouă ordine, care va căuta un alt fundament pentru unitatea politică, posibil să se mențină chiar și într-o societate pluralistă din punct de vedere religios”.

Așadar, Germania anului 1555 se vede divizată în două confesiuni. De asemenea, se poate spune că în acel moment luteranismul a atins extensiunea maximă, cucerind circa două treimi din națiune. Deceniile următoare se vor remarca prin contrareforma catolică, susținută de eforturile ordinelor religioase, mai ales de capucini, de iezuiți și de unii episcopi excelenți, ca și de sprijinul imperial; rezultatul: unele zone vor deveni cel puțin parțial catolice. Tocmai această “recucerire” catolică va provoca reacția protestanților care își văd rezultatele amenințate, iar pe de altă parte vor fi nemulțumiți de concesiile obținute la Augsburg. Până la urmă pacea de la Vestfalia, semnată la Munster și Omabruck, la 28 octombrie 1648, va da Germaniei o ordine mai stabilă. Succes sau insucces pentru Luter? “Martin Luter, înmormântat la Wittenberg de opt ani și jumătate, triumfase, cel puțin în parte, iar triumful său însemna pentru împărat o înfrângere. Trebuia să apară noi idei, noi metode, noi impulsuri spirituale”.

CONCLUZIE

Atât numele cât și definiția Reformei sunt întrucâtva condiționate de concepția istoricului. Istoricul romano-catolic nu o va considera niciodată altceva decât o revoltă a protestanților împotriva Bisericii Catolice. Istoricul protestant o consideră o reformă care a readus viața religioasă în tiparul Noului Testament. Istoricul secular o consideră o mișcare revoluționară.

Dacă Reforma este privită numai din punctul de vedere al organizării sau al conducerii Bisericii, ea poate fi considerată o revoltă împotriva autorității Bisericii Romei și a capului ei, papa. Admițând în felul acesta că Reforma a avut un caracter revoluționar, nu se înțelege neapărat că adevărata Biserică era limitată la Roma. “Reformatorii și mulți alții care i-au precedat au încercat fără succes să aducă reforma în Biserica Romano – Catolică medievală dinăuntrul ei, dar au fost forțați să iasă afară din organizația mai veche din cauza ideilor lor reformatoare”.

Termenul mai familiar de “Reformă protestantă” a fost consacra în timp; și deoarece Reforma a fost o încercare de întoarcere la puritatea originală a creștinismului Noului Testament, este înțelept să se continue folosirea termenului pentru a descrie mișcarea religioasă dintre anii 1517 și 1545. Reformatorii erau dornici să dezvolte o teologie care să fie în acord total cu Noul Testament, fiind convinși că această teologie nu va deveni niciodată o realitate atât timp cât Biserica va fi autoritatea finală în locul Bibliei.

În cea mai mare parte, Reforma a fost limitată la Europa de apus și la popoarele teutonice. Nici Biserica de Răsărit, nici popoarele latine din vechiul Imperiu Roman nu a acceptat Reforma. “În acele părți încă stăpâneau idealurile medievale de unitate și de uniformitate, dar în nordul și vestul Europei popoarele teutonice au trecut de la unitate și uniformitate religioasă la diversitatea protestantismului”.

Luter a fost desigur una din personalitățile titanice ale Bisericii datorită influenței sale asupra epocii lui cât și asupra timpurilor ce au urmat. Bisericile luterane naționale din Germania și din țările scandinave au fost un rezultat al activității lui. Acestor Biserici el le-a dat Catehismul mare și Catehismul mic; Comentariile, care erau ajutor pentru predici pentru preoți; un sistem de conducere al Bisericii, dezvoltat de el în mare măsură; Biblia germană care a ajutat la standardizarea limbii germane; cântări minunate care erau cântate în limba națională de către întreaga adunare. El a înființat un sistem de educație elementară universală în Germania, pentru ca oamenii să fie învățați să citească Biblia în limba lor. Trebuie să recunoaștem în mare parte că Luter a greșit. “Era necesar să se opună Romei, dând foc, în mod public, la Wittenberg, bulei trimise de papa? Cum a ajuns el să vadă literalmente, în fiecare adversar (nu numai în papa) un diavol? Nu a fost Luter vinovat de urmările răscoalei țăranilor din Germania?”. Este evident că nu este ușor să ne facem o imagine clară despre personalitatea lui Luter. Aceasta nu pentru că ar fi avut un caracter greu de înțeles, ci mai ales pentru că în fantezia multora el a devenit un fel de figură mitică, un simbol a tot ceea ce poate fi și bun, și rău în același timp. Este aproape mișcător cum, în jurul celor mai aspre injurii împotriva lucrurilor sacre, apare iubirea sa față de Dumnezeu.

Luter și-a găsit acest timp oportun să facă această “gaură” în Biserică deoarece atât societatea cât și Biserica Occidentală trecea printr-un moment de declin. Ceea ce este valabil pentru Biserică, luată în ansamblul ei, se referă în mod analog, mai mult sau mai puțin, și la instituțiile și oficianții săi. Trebuie să vedem omenescul din ei și să îl luăm în serios, pentru a putea concepe divinul. Numai acela care a învățat să diferențieze oficiul de persoană, fără însă a le separa sau chiar a le opune, numai acela va putea aprecia în mod corect principiul întrupării în întregul context al fenomenului mântuirii. Totuși lumea medievală aștepta o ridicare spirituală din partea instituțiilor; de la ultimul preot până la Suveranul Pontif, dar asta era situația. “Papalitatea din Evul Mediu a ridicat în curând pretenții concrete de stăpânire lumească, față de care ne întrebăm îngrijorați dacă nu reprezentau o realitate prea pământească, prea legată de lumea seculară, sau chiar înstrăinată de misiunea ce I-a fost încredințată de Cristos”.

Critica evoluției bisericești era mereu legitimă, ba chiar salutară, dacă ea contribuie la regăsirea scopurilor și îndreptarea căilor care duc spre mântuire, potrivit misiunii divine, și la imprimarea de noi impulsuri vieții spirituale. Nu îi este îngăduit nici Suveranului Pontif, nici episcopului, nici preotului și nici unei persoane consacrate să cadă în greșeala, de a căuta să fixeze viața într-o formă oarecare. Mereu au fost decăderi și multe din ele s-au datorat bogățiilor, abuzurilor și desfrâurilor în orice clasă a societății și a ierarhiei bisericești dar și momente de creștere. “Perioade întunecate au alternat mereu cu epoci luminoase și fiecare din ele și-au lăsat întărite urmele pe chipul Bisericii. Aceste ridicări și decăderi nu pot fi explicate și înțelese decât în totalitatea lor și în ampla lor corelație istorică. O astfel de examinare, presupune, desigur, credința în misterul divin al mântuirii. Pentru creștinul credincios, Biserica însăși este un mysterium fidei”.

Luteranii azi sunt împărțiți dar și răspândiți și este de înțeles de ce mulți afirmă că Luter într-un fel sau altul rămâne o persoană istorică, totuși Biserica a avut un mare ajutor în teologii de atunci. “Operele teologilor au contribuit la rezolvarea teologiei catolice, punând-o în contact cu Sfânta Scriptură și Părinții Bisericii”:

Cel ce studiază istoria Bisericii a remarcat lucrarea forței transformatoare a Evangheliei pe parcursul secolelor manifestată în refacerea vieților oamenilor și a națiunilor, și vede problemele doar ca și chemări la un efort reînnoit în puterea Duhului Sfânt. Întotdeauna Biserica a fost confruntată cu probleme, dar “sfera de cuprindere, si intensitatea problemelor de azi par a fi mai mari decât oricând înainte în istorie”: Datorită marii creșteri numerice a populație lumii și datorită numărului de oameni care aderă la religiile necreștine reînviate, creștinismul devine o religie minoritară în lume. Cei care devin pesimiști datorită acestor probleme ar trebui să își amintească de faptul că “trezirile spirituale au făcut ca Biserica să devină mai riguroasă”. Cu încredere neclintită în Domnul ei înviat, Biserica va face față problemelor prezentului tot așa cum a făcut față și problemelor din trecut.

BIBLIOGRAFIE

Aa.Vv., Histoire de l’église, vol. XVI, Paris 1950.

______ , Istoria papilor, Arhiepiscopia Romano – Catolică, București 1996.

______ , Nouvelle Histoire de L’eglise, vol. III, Réforme et Contre-Réforme, Seuil, Paris 1968.

______ , Storia della Chiesa, vol. XVI, La cristi religiosa del secolo XVI, S.A.I.E., Torino 1968.

______ , Storia della Chiesa, III, L’epoca delle riforme, Morcelliana, Brescia 1990.

______ , Storia ecumenica della Chiesa, vol. II, Medioevo e riforma, Queriniana, Brescia, 1981.

Atkinson J., Lutero la parola scatenata, L’uomo e il pensiero, Claudiana, Torino 1983.

Bota i., Istoria Bisericii Universale și a Bisericii Românești, Viața Creștină, Cluj-Napoca 1994.

Cattaneo e., Il culto cristisano in Occidente, Liturgiche, Roma 19842.

Cessi r., Martin Lutero, Giulio Einaudi, Torino 1954.

Congar Y., Réforme dans l’église, Du Cerf, Paris 1968.

Delumeau J., Naissanc et affirmation de la réforme, Presses Universitaires de France, Paris 1988.

DEDIEU J., Instabilite du protestantisme, Bloud & Gay, Paris 1928.

DENIFLE H., Luther et lutheranisme, vol. I, Augfuste Picard, Paris 19162.

Dictionaire de Theologie Catholique, vol. II, Paris 1982.

Dizionario dei Concili, a cura di Pietro Palazzini, Città Nuova, Roma 1966.

Dumea C., Religii, biserici, secte privite din perspectivă catolică, Sapientia, Iași 2002.

Dumea E., Istoria Bisericii, vol. II, Secolele XIII-XX, Iași 2000.

Earle C. C., Creștinismul de-a lungul secolelor, Cartea Creștină, Oradea 19812.

Enciclopedia Catolica, vol. III, G .C. Sansoni, Firenze 1949.

Erikson H. E., Il giovane Lutero, Armando, Roma 1967.

Eslin J. C., Dumnezeu și puterea, traducere de Irina Floare și Petrache Tatiana, Anastasia, București 2001.

Georgescu I., Istoria Bisericii creștine universale, Blaj 1931.

GrisAr H., Lutero, la sua vita e le sue opere, Società internazionale, Torino 19333.

Hergenöther G., Storia universale della Chiesa, Fiorentina, Firenze 19084.

Hertling L., Istoria Bisericii, traducere de Emil Dumea, Ars Longa, Iași 2001.

Horia V., Dicționarul Papilor, Saeculum, București 1999.

Jedin H., Storia della Chiesa, vol. VI, Riforma e Contrariforma, Jaca Book, Milano 1975.

Küng H., Teologia in camino, traducere de Giovanni Moretto, Arnaldo Mondadori, Milano 1987.

Lutero M., Le 95 tesi, traducere de Italo Pin, Studio Tesi, Roma 1984.

Marcora C., Storia dei papi, vol. III, Librarie italiane, Milano 1963.

Martina G., La Chiesa nell’etá dell’assolutisimo del liberalismo del totalitarismo, vol. I, L’etá della Riforma, Morcelliana, Brescia 1990.

Mullett A. M., Dissenso religioso e societá civile, Il Mulino, Bologna 1083.

Penco G., Storia della Chiesa in Italia, vol. I, Dalle origini al Concilio di Trento, Jaca Book, Milano 1977.

RAps D., Ces Chrétiens nos fréres, Fayard, Paris 1965.

______ , L’église de la renaissance et de la réforme, Fayard, Paris 1955.

Saba A., Storia della Chiesa, vol. III, Dai pontefici di Avignone a Pio XII, Torino 1954.

Suttner E. C., Relația alternativă dintre Bisericile Răsăritului și Apusului de-a lungul istoriei bisericești, traducere de Mihai Săsăujan, Ars Longa, Iași 1998.

Tramontin S., Storia della Chiesa moderna e contemporanea, Piemme, Milano 1991.

Villoslada R. G., Martin Lutero, vol. I, Il frate assetato di Dio, Instituto Propaganda Libreria, Milano 1985.

______ , Martin Lutero, vol. II, In lotta contro Roma, Instituto Propaganda Libreria, Milano 1987.

von Pastor B. L., Storia dei papi dalla fine del Medio Evo, vol. VI, Pontefici, Roma 1944.