Reforma Institutionala a Comisiei Europene
INTRODUCERE
Primul capitol intitulat ”Prezentarea generală a Uniunii Europene” cuprinde istoria Uniunii Europene, principalele instituții și principii ale Uniunii Europene, mai exact trăsăturile și caracteristicile specifice Consiliul și Parlamentul European, Consiliul Uniunea Europeană și Comisia Europeană și Curtea de Justiție Europeană și Curtea Europeană de conturi. Ulteior în cadrul capitolului mai sunt detaliate succint principiile generale ale Uniunii Europene: principiile de acțiune în cadrul Uniunii Europene și principiile de aplicare a dreptului comunitar. La finalul capitolului este redată o analiză a guvernării democratice la nivelul Europei. Conform Tratatului asupra Uniunii Europene, Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele statelor membre și este compus din reprezentanți ai guvernelor statelor membre, având atât putere legislativă cât și executivă. Comisia Europeană reprezintă instituția sistemului comunitar cea mai originală, îndeplinind atribuțiile unui adevărat executiv, prefigurând viitorul guvern european supranațional. Se cunoaște faptul că în bază Tratatelor de la Romă s-au creat Comisii separate, toate având sediul la Bruxelles, atât pentru C.E.E. cât și pentru EURATOM.
Cel de-al doilea capitol este intitulat ”Elemente generale specifice tratatelor Uniunii Europene” cuprinde principalele trăsături ale Tratatului de la Nisa, analiza Tratatului de la Lisabona potrivit căreia sunt redate aspectele generale și obiectivele tratatului, structura acestuia și inovațiile introduse. Pe lângă cele relatate capitolul mai exemplifică elementele specifice Tratatului de la Maastricht. La finalul capitolului sunt generalizate elementele și trăsăturile Tratatului de la Roma.
Cel de-al treilea capitol este intitulat ”Studiu de caz privind reforma instituțională a Comisiei Europene prin analiza tratatelor europene” în care este redată analiza corelației tratatelor cu reforma instituțională și aspectele Sistemul Instituțional și decizional al Uniunii Europene și noutățile Tratatelor. Ulterior sunt exemplificate implicațiile tratatelor în domeniul securității europene. La finalul capitolului este redat drumul parcurs organismele și atribuțiile Consiliului European – forum suprem al Uniunii Europene.
CAPITOLUL I
PREZENTAREA GENERALĂ A UNIUNII EUROPENE
1.1. Istoricul Uniunii Europene
Uniunea Europeană reprezintă o entitate politică, socială și economică, care este alcătuită la momentul actual din 27 țări, ea este privită ca o construcție ”sui generis”, care se situează între federație și confederație, diferența este de luare a deciziilor, în care în prima deciziile sunt luate de un organ comun, iar în cea de-a doua sunt luate în unanimitate.
Uniunea Europeană reprezintă rezultatul unui proces de cooperare și integrare, început în anul 1951, acest proces a fost complex și realizat pe mai multe etape. La început Uniunea Europeană a fost realizată pentru a reprezenta o soluție pentru criza de după cel de-al doilea război mondial, deoarece în 1945 Europa era dărâmată din punct de vedere politic, economic și militar.
Pe plan politica puterea o deținea SUA și URSS, astfel se avea în vedere cooperarea între statele europene, deoarece reprezenta singură soluție viabilă care putea încheia criză creată și reda relansarea Europei pe plan mondial. Din acel moment Franța și Germania își rezolvă problemele și se reconciliază economic.
După o perioadă de timp, la 18 aprilie 1951 la Paris se semnează Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului care deține în componența sa țările: Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. Toate aceste țări deținea structuri de conducere distincte, însă acest lucru s-a menținut doar până în anul 1965, moment în care aceste organe de conducere au fuzionat.
În anul 1992 are loc construcția europeană, care s-a realizat după 3 valuri de evenimente, mai exact se alătură:
a. în anul 1973 – Danemarca, Irlanda și Regatul Unit;
b. în anul 1981 – Grecia;
c. 1986 – Spania și Portugalia.
La 7 februarie 1992, Europa celor Doisprezece semnează la Maastricht Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE), care pune bazele Uniunii Europene, așa cum este ea organizată astăzi. Pentru prima data, cooperarea europeană, până atunci strict economică, se extinde și pe plan politic. Statele europene intră într-o noua fază a unificării, creând o noua structură, cu o noua denumire ( ”Uniunea Europeană”) și cu o organizare bazată pe existența a trei piloni de importantă inegală.
Trebuie menționat că numărul membrilor din Comunitățile Europene se mărise în urmă a trei valuri de aderare:
– Primul pilon este constituit din Comunitățile europene;
– Cel de-al doilea pilon acoperă dispozițiile referitoare la politică externă și de securitate comună (PESC) a Uniunii Europene.
– Al treilea pilon organizează cooperarea statelor UE în domeniile justiției și afacerilor interne, cooperare care, până la acel moment, se desfășurau pe bază de acorduri internaționale ocazionale.
În anul 2004 au devenit state membre ale U.E.: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria, în timp ce România și Bulgaria au aderat la 1 ianuarie 2007. Turcia și Croația și Macedonia sunt țări candidate cu care negocierile de aderare tocmai au început, dar o posibilă aderare a lor nu este prevăzută în viitorul imediat.
Principalele obiective ale Uniunii sunt:
– promovarea progresului economic și social (piață unică europeană a fost instituită în 1993, iar monedă unică – euro – a fost lansată în 1999);
– afirmarea identității Uniunii Europene pe scenă internațională;
– instituirea cetățeniei europene;
– dezvoltarea unei zone de libertate, securitate și justiție;
– să existe și să se consolideze în bază dreptului comunitar.
Limbi oficiale – 23 de limbi oficiale. Suprafața – 4.325.675 kmA². Populație – 496.000.000 locuitori.
Misiunea Europei pentru secolul XXI presupune: garantarea păcii, a prosperității și a stabilității pentru cetățenii Europei; consolidarea reunificării continentului; asigurarea securității pentru cetățenii săi; promovarea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate; soluționarea provocărilor globalizării și prezervarea identității popoarelor europene; favorizarea valorilor europene, precum dezvoltarea durabilă și protecția mediului, respectarea drepturilor omului și a economiei sociale de piață.
1.2. Principalele instituții și principii ale Uniunii Europene
Construcția europeană unică se reflectă în principal prin arhitectura instituțională.
Statele au acceptat delegarea unei părții din puterile proprii anumitor instituții comune create prin tratatele fondatoare, acele instituții care au ca scop asigurarea participării democratice a Statelor Membre la luarea de decizii.
În prezent Uniunea funcționează pe baza următoarelor instituții:
– Comisia Europeană;
– Parlamentul European;
– Consiliul de Miniștri, numit pe scurt Consiliu;
– Curtea de Justiție a Comunităților Europene (prescurtat CJCE);
– Curtea de Conturi.
Pe lângă aceste cinci instituții, Uniunea Europeană include o serie de organisme specializate:
– Mediatorul European și instituțiile financiare: Bancă Centrală Europeană și Bancă Europeană de Investiții;
– Organisme cu rol consultativ: Comitetul Regiunilor și Comitetul Economic și Social;
– Organisme interinstituționale: Oficiul de Publicații Oficiale al Comunităților Europene și Oficiul de Selecție a Personalului Comunităților Europene;
– Agenții descentralizate:
– 17 agenții comunitare specializate care funcționează în cadrul domeniul comunitar (primul pilon al Tratatului CE);
– ISIS (Institutul European pentru Studii de Securitate) și Centrul European pentru Observații din Satelit, ambele funcționale în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comună (al doilea pilon);
– Europol și Eurojust în cadrul Cooperării Polițienești și Judiciare în Materie Penală (al treilea pilon).
1.2.1. Consiliul și Parlamentul European
Consiliul European
Apariția Consiliului European la nivelul Uniunii Europene a fost în anul 1987, odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European.
Consiliul European are ca sarcină reunirea șefilor de stat sau de guvern ai statelor membre, dar și președintele Comisiei, aceștia sunt asistați de miniștrii afacerilor externe ai statelor membre și de un membru al Comisiei. Consiliul European presupune forul politic suprem al Uniunii Europene, reprezintă o instituție interguvernamentală. Are loc de minim 2 ori pe an, unde stabilește liniile și obiectivele politice fundamentale.
Consiliul se ocupă cu probleme specifice cadrului și perspectivelor generale de evoluție ale Uniunii Europene.
Pe lângă aceste activității mai are și constituirea politicii externe și de securitate comună, coordonată de șefii de stat și de guvern la întâlnirile la nivel înalt. Iar rezultatele consultărilor sunt consemnate în ”Concluziile președinției”, care apoi sunt puse în practică de celelalte instituții europene.
Parlamentul European
Înființarea Parlamentului European a avut loc prin Tratatul de la Roma în anul 1957. El s-a realizat pentru a reprezenta ”popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene", fiind singura instituție a cărei componența se stabilește pe bazza unor alegeri libere, la nivel european, și ale cărei ședințe și deliberări sunt publice.La început Parlamentul European s-a organizat ca un ansamblu deliberativ, cu funcție consultativă și constituit din membri ai parlamentelor naționale.
În concluzie membrii Parlamentului European erau aleși prin vot universal direct și prin sistemul reprezentării proporționale, grupați însă în funcție de partidele politice pe care le reprezintă și nu în funcție de naționalitățile lor.
Alegerile parlamentare sunt realizate la nivel de state membre, pe bază de sisteme diferite, astfel:
– la nivel regional: Marea Britanie, Italia și Belgia;
– la nivel național: Franța, Spania, Danemarca;
– sistem mixt: Germania.
În statele Belgia, Grecia și Luxemburg, votul este impus și are caracter obligatoriu, iar numărul de locuri este stabilit în funcție de populația statului respectiv, având ca bază un sistem de proporționalitate ce permite reprezentarea convenabilă a statelor cu o populație mai mică.
În concluzie, un parlamentar luxemburghez reprezintă 72.000 de persoane, în timp ce unul german reprezintă 82.000 de persoane, unul italian – 662.000 persoane și unul suedez – 402.000 persoane.
Tabelul nr. 1.1.
Sursa: www.uniuneaeuropeana.ilive.ro
Rolul Parlamentului în cadrul Uniunii Europene are în vedere: examinarea și adoptarea legislației comunitare, alături de Consiliul UE, prin procedura de codecizie; aprobarea bugetului U.E.; exercitarea funcției de control asupra altor instituții U.E., cu posibilitatea de a înființa comisii de anchetă și aprobarea acordurilor internaționale majore, cum ar fi acordurile privind aderarea de noi state membre și acordurile comerciale sau de asociere între U.E. și alte țări.
1.2.2. Consiliul Uniunea Europeană și Comisia Europeană
Consiliul Uniunii Europene
Conform Tratatului asupra Uniunii Europene, Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele statelor membre și este compus din reprezentanți ai guvernelor statelor membre, având atât putere legislativă cât și executivă.
În Tratatul de la Amsterdam, Secretarul General are și rolul de ”Înalt Reprezentant al Politicii Comune de Securitate și Apărare”, iar conducerea consiliului este deținută, prin rotație, de fiecare stat membru. În prezent au rămas multe domenii unde se cere unanimitate de voturi, conform informațiilor prezentate în figura nr. 1.2.
Tabelul nr. 1.2.
Sursa: www.uniuneaeuropeana.ilive.ro
Consiliul presupune principala instituție de decizie a Uniunii Europene, iar privind din perspectiva organizatorică, Consiliul are în componența sa mai multe consilii specifice, grupate pe prin sistemul reprezentării proporționale, grupați însă în funcție de partidele politice pe care le reprezintă și nu în funcție de naționalitățile lor.
Alegerile parlamentare sunt realizate la nivel de state membre, pe bază de sisteme diferite, astfel:
– la nivel regional: Marea Britanie, Italia și Belgia;
– la nivel național: Franța, Spania, Danemarca;
– sistem mixt: Germania.
În statele Belgia, Grecia și Luxemburg, votul este impus și are caracter obligatoriu, iar numărul de locuri este stabilit în funcție de populația statului respectiv, având ca bază un sistem de proporționalitate ce permite reprezentarea convenabilă a statelor cu o populație mai mică.
În concluzie, un parlamentar luxemburghez reprezintă 72.000 de persoane, în timp ce unul german reprezintă 82.000 de persoane, unul italian – 662.000 persoane și unul suedez – 402.000 persoane.
Tabelul nr. 1.1.
Sursa: www.uniuneaeuropeana.ilive.ro
Rolul Parlamentului în cadrul Uniunii Europene are în vedere: examinarea și adoptarea legislației comunitare, alături de Consiliul UE, prin procedura de codecizie; aprobarea bugetului U.E.; exercitarea funcției de control asupra altor instituții U.E., cu posibilitatea de a înființa comisii de anchetă și aprobarea acordurilor internaționale majore, cum ar fi acordurile privind aderarea de noi state membre și acordurile comerciale sau de asociere între U.E. și alte țări.
1.2.2. Consiliul Uniunea Europeană și Comisia Europeană
Consiliul Uniunii Europene
Conform Tratatului asupra Uniunii Europene, Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele statelor membre și este compus din reprezentanți ai guvernelor statelor membre, având atât putere legislativă cât și executivă.
În Tratatul de la Amsterdam, Secretarul General are și rolul de ”Înalt Reprezentant al Politicii Comune de Securitate și Apărare”, iar conducerea consiliului este deținută, prin rotație, de fiecare stat membru. În prezent au rămas multe domenii unde se cere unanimitate de voturi, conform informațiilor prezentate în figura nr. 1.2.
Tabelul nr. 1.2.
Sursa: www.uniuneaeuropeana.ilive.ro
Consiliul presupune principala instituție de decizie a Uniunii Europene, iar privind din perspectiva organizatorică, Consiliul are în componența sa mai multe consilii specifice, grupate pe sectoare de activitate. În caz de unanimitate, abținerile membrilor prezenți nu împiedică adoptarea actului normativ, iar în cazul de majoritate dublu calificată, voturile de la majoritatea calificată trebuie să provină de la cel puțin două treimi din statele membre.
Comisia Europeană
Comisia Europeană reprezintă instituția sistemului comunitar cea mai originală, îndeplinind atribuțiile unui adevărat executiv, prefigurând viitorul guvern european supranațional. Se cunoaște faptul că în bază Tratatelor de la Romă s-au creat Comisii separate, toate având sediul la Bruxelles, atât pentru C.E.E. cât și pentru EURATOM. Denumirea de Comisie Europeană este cunoscută după Tratatul de Fuziune de la Bruxelles din 1965, în acesta prevăzându-se unirea celor trei Comisii existențe la acel moment într-un singură instituție, Comisia Comunităților Europene. Comisia Europeană reprezintă interesele Uniunii Europene și este organul executiv al Uniunii Europene.
Principalele competențe ale Comisiei Europene sunt:
1. de inițiativă: are monopolul inițiativei legislative în chestiuni de competență comunitară;
2. de execuție: joacă rolul unui guvern la nivel comunitar, având responsabilitatea implementării și coordonării politicilor, precum și a gestionarii Fondurilor Structurale și a bugetului anual al Uniunii;
3. de control: supraveghează respectarea Tratatului UE și implementarea legislației comunitare;
4. de reprezentare: primește scrisorile de acreditare ale ambasadorilor țărilor din afară spațiului comunitar în Uniunea Europeană și are Delegații – cu rang de ambasade – în statele candidate sau în alte state din afară Uniunii, precum și birouri de reprezentare în statele membre. Comisia Europeană este constituită în prezent din 27 de comisari, cu un mandat de 5 ani, reprezentând interesele Uniunile Europene și nu ale statelor membre din care provin.
1.2.3. Curtea de Justiție Europeană și Curtea Europeană de conturi
Curtea de Justiție Europeană
Curtea de Justiție Europeană (C.J.E.) a apărut în 1952 cu rolul de asigurare a uniformității interpretării și aplicării dreptului comunitar, având ca competență soluționarea litigiilor care implică statele membre, instituții comunitare, companii sau persoane fizice din spațiul Uniunii Europene.
În prezent Curtea de Justiție este compusă din judecători și avocați generali.
Acțiunile specifice Curții de Justiție Europene sunt:
– acțiunea în constatarea încălcării tratatelor de către statele membre;
– acțiunea în anulare, excepția de ilegalitate;
– acțiunea în constatarea abtinerii nejustificate;
– acțiunea în despăgubire;
– acțiunea preliminară;
– acțiunea contra sancțiunilor pecuniare.
Curtea are rolul de a menține echilibrul între prerogativele instituțiilor comunitare pe de o parte și între prerogativele conferite Comunității și cele păstrate de statele membre pe de altă parte.
Curtea Europeană de conturi
Curtea Europeană de Conturi (C.E.C.) a luat ființă în anul 1977, ea a dobândit statutul de institiție a Uniunii Europene numai în 1993 și reprezintă "conștiință financiară” a Uniunii. Rolul acesteia presupune controlarea aspectelor financiare ale Uniunii Europene, mai exact legalitatea operațiunilor bugetului comunitar și corespondența acestuia cu programul anual de gestionare a să.
Curtea de Conturi nu poate acordA sancțiuni în cazul descoperirii de nereguli, ci doar informează organismele comunitare competențe. Tratatul de la Nișă specifică în detaliu componența CEC. Curtea de Conturi se poate organiza în ”camere”, în vederea adoptării de rapoarte și opinii.
1.3. Principii generale ale Uniunii Europene
Recurgerea la principiile generale ale Uniunii Europene se impune în mod deosebit datorită caracterului de noutate a dreptului comunitar care se află încă în etapa consolidării sale, spre deosebire de ordinea internă a fiecărui stat care cunoaște o lungă perioadă în care ea s-a sedimentat.
1.3.1. Principii de acțiune în cadrul Uniunii Europene
Principiul atribuirii competențelor
Principiul atribuirii de competențe presupune că fiecare instituție comunitară acționează în limitele atribuțiilor prevăzute de tratatele constitutive.
Analizând tratatele comunitare rezultă următoarele tipuri de competență a instituțiilor fundamentale ale comunităților europene:
– Competența exclusivă, în domeniile în care statele membre și-au delegat total atributele de suveranitate spre instituțiile comunitare.
– Competența concurentă, în domeniile în care comunitățile au competență prioritară.
– Competența paralelă, se referă la domenii în care atât comunitățile cât și statele membre dispun de competență de reglementare.
Principiul solidarității comunitare
A fost consacrat de Tratat și promovat de Curtea de Justiție, denumit și principiul solidarității, dispune că statele membre vor lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, de a asigura îndeplinirea obligațiilor ce rezultă din Tratat ori din acțiunea întreprinsă de instituțiile Comunității și că ele facilitează acesteia îndeplinirea misiunilor ei.
Obligațiile pozitive nu au o formă concretă, ci mai curând, una generală, mai exact:
– obligația pozitivă sarcina statelor membre de a lua toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor ce rezultă din Tratat ori din acțiunea întreprinsă de instituțiile Comunității.
– o altă obligație pozitivă – facilitarea realizării sarcinilor comunitare;
– obligație – negativă –statele membre trebuie să se abțină de la orice măsură care ar primejdui realizarea obiectivelor comunitare.
Principiul egalității, nediscriminării și garantării drepturilor fundamentale
Presupune excluderea discriminării, adică un tratament egal al părților în situații identice și comparabile. Se interzice discriminarea între sexe prin aplicarea principiului că femeile și bărbații trebuie să primească plată egală pentru muncă egală și se interzice expres discriminarea pe motive de naționalitate. Se impune combaterea discriminării bazate pe sex, origine etnică ori rasială, religie ori credință, handicap, vârstă sau orientarea sexuală. Se exclude orice discriminare între producători și consumatori în cadrul Comunității în organizarea comună a piețelor agricole.
În ceea ce privește respectarea drepturilor fundamentale ale omului, Curtea a ținut seama de faptul că acestea au un dublu fundament: pe de o parte tratatele instituite în acest domeniu între state, precum și prevederile constituționale ale statelor membre.
Principiul subsidiarității și proporționalității
Principiul subsidiarității presupune că luarea deciziilor este strict în responsabilitatea cetățenilor.
Colaborarea interguvernamentală nu prevede renunțarea la principiul de suveranitate națională, desemnând o colaborare tradițională la nivel de guverne, structurile supranaționale se evidențiază printr-o renunțare substanțială la drepturile de suveranitate.
Principiul proporționalității este afirmat în diverse sisteme juridice, presupune ca legalitatea regulilor comunitare să fie supusă condiției ca mijloacele folosite să fie corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de aceste reguli și nu trebuie să depășească, să meargă mai departe decât este necesar să îl atingă și, când există o posibilitate de alegere între măsuri corespunzătoare, în principiu, trebuie să fie aleasă cea mai puțin oneroasă.
Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite de autorități trebuie să fie proporționale cu scopul lor. Unul din domeniile în care principiul se impune este cel al aplicării unor măsuri administrative sau penale.
1.3.2. Principii de aplicare a dreptului comunitar
Principiul supremației dreptului comunitar asupra celui național
Principiile ce stau la baza aplicării dreptului comunitar în statele membre (principiul efectului direct si cel al supremației) nu sunt strict conturate în Tratatele de bază ale CE, ci au avut ca izvor jurisprudența Curții Europene de Justiție, alături de legislația primară și secundară.
„Prioritatea”, „supremația” sau „superioritatea” dreptului comunitar implică două aspecte:
a) prin legi naționale posterioare nu pot fi modificate sau abrogate dispoziții normative comunitare, orice astfel de lege fiind nulă și inaplicabilă;
b) normele comunitare posterioare pot modifica sau face inaplicabile norme juridice naționale.
Principiul supremației presupune că orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale, chiar și atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare.
Principiul aplicabilității directe
Aplicabilitatea directă prezintă o serie de particularități în funcție de categoria normelor comunitare care sunt invocate, precum și caracterul efectului direct și eventualele excepții care există. Principiul are implicații asupra statelor membre ale comunităților și persoanelor particulare și a judecătorilor naționali.
Principiul Efectului direct
Efectul direct se referă la ansamblul dreptului comunitar, atât originar (primar) cât și derivat.
Doar reglementările pot fi susceptibile de a avea efect direct, jurisprudența Curții a considerat că, dimpotrivă, în sistemul tratatelor există o prezumție în favoarea efectului direct.
Insistând astfel asupra rolului individului ca destinatar al dreptului comunitar, Curtea a făcut din acesta un "instrument" al respectării de către statele membre a obligațiilor lor. Efectul direct este determinat de Curtea de Justiție, pe baza criteriilor exclusiv comunitare, conform structurii și finalității Comunităților.
Principiul recunoașterii reciproce
Este cunoscut drept «Principiul lichiorului de Dijon», principiul recunoașterii reciproce se referă la recunoașterea reciprocă de către statele membre ale Uniunii Europene a reglementărilor celorlalte state membre, în absența reglementărilor comunitare. Principiul recunoașterii reciproce asigură libera circulație a mărfurilor și serviciilor fără să fie necesară armonizarea legislațiilor naționale ale statelor membre.
Principiul se bazează pe o regulă și pe o excepție:
a) Regula generală: un stat membru nu poate interzice sau restrânge vânzarea pe teritoriul său a mărfurilor produse și comercializate legal într-un alt stat membru;
b) Excepția: statul membru poate deroga de la acest principiu și poate lua măsuri de interzicere sau restrângere a accesului acestor mărfuri pe piața națională, doar în situația în care aceste măsuri sunt necesare, referitoare la morala publică, ordinea publică, siguranța publică, protecția sănătății și a vieții persoanelor și animalelor sau conservarea plantelor, protecția patrimoniului național, protecția proprietății industriale și comerciale.
În concluzie principiul se completează cu regula privind controlul statului membru de origine.
1.4. Analiza guvernării democratice la nivelul Europei
Din perspectivă politică, Uniunea Europeană presupune o sumă de paradoxuri: nu este o națiune, dar înglobează mai multe state naționale; nu unește direct cetățenii, ci statele membre; rezultă din coexistența dimensiunii federale cu abordarea interguvernamentală, printr-o guvernare hibridă numită federalism interguvernamental.
Uniunea Europeană are la bază o imensă piață comună, care nu dispune însă de propriile bunuri publice.
Democrația europeană trebuie să țină cont de sistemul decizional actual. Noua democrație europeană nu este deductibilă dintr-un model conceptual imaginat în mediile academice, ci este produsul negocierilor dure între parteneri încă puternic acroșați egoismelor și identităților naționale.
S-a creat un nou cadru instituțional, care să răspundă mai bine cerințelor democrației complexe:
a) instituționalizarea diverselor niveluri de reprezentare, prin alegeri directe (P.E.), numire și validare supranațională (Comisia), delegare a suveranității (Banca Centrală);
b) guvernarea bicefală, prin co-decizia Parlamentului European și a Consiliului, unde P.E. are putere de veto;
c) rezolvarea parțială a problemei responsabilității, prin co-existența a două moduri de reprezentare; de aici, dubla responsabilitate, ceea ce asigură un ascendent politic în favoarea P.E.;
d) desemnarea conducerii Comisiei cu avizul P.E. și prin votul cu majoritate calificată în Consiliu. Aceste demersuri nu rezolvă însă toate problemele deficitului democratic al Uniunii Europene. Se constată că cea mai preocupantă rămâne problema răspunderii publice.
Democrația reprezintă un sistem de guvernare caracterizat prin participarea cetățenilor la procesul de conducere.
Principiile democratice orientează acțiunea politică în funcție de anumite valori, ele sunt:
– Autoritatea este prezentă în relațiile dintre oameni atât în viața privată, cât și în viața publică.
– Libertatea este capacitatea persoanelor de a acționa în conformitate cu propria lor voință și de a alege astfel modul de acțiune propriu.
– Responsabilitatea–fiecare cetățean răspunde pentru faptele sale și pentru consecințele acestora, iar cei aflați la putere trebuie să dea socoteală celor care i-au ales sau i-au numit pentru îndeplinirea mandatului lor.
– Dreptatea-respectarea de către autorități și de către cetățeni a normelor morale și juridice bazate pe drepturile omului și pe prevederile constituționale
– Proprietatea este o relație între persoane și bunuri care implică posesia, utilizarea și dispoziția.
– Principiul pluralismului se referă la existența mai multor centre efective de putere, în opoziție cu unul singur, precum în statele nedemocratice.
– Principiul separării puterilor in stat asigură exercitarea puterii politice în mod divizat de către mai multe autorități publice diferite,care au funcții specifice.
– Reprezentativitatea-democrațiile moderne funcționează ca democrații reprezentative, în care deciziile politice sunt luate în numele cetățenilor de către reprezentanți ai acestora, învestiți prin vot cu încrederea lor.
– Participare – democrațiile participative se manifestă printr-un interes crescut al cetățenilor pentru treburile publice și prin implicarea lor concrete în luarea deciziilor care privesc soarta unei comunității.
– Voința majorității și protecția minorităților – democrația se sprijină pe opinia și voința majorității, dar, în același timp oferă protecție minorităților de toate felurile: etnice, religioase, politice etc.
– Domnia legii-cetățenii unei societăți democratice se supun legilor, deoarece acestea sunt elaborate, chiar dacă indirect, de către ei înșiși.
Politica demografică este destinată să controleze numărul populației dintr-un anumit teritoriu, țară sau pe plan mondial, tot ea pune probleme deontologice aparte: a nu perturba un proces vital deoarece nu se pot controla toate consecințele acțiunilor la aceea de a nu face rău cuiva.
În analiza unor cazuri speciale, se poate constitui un obiectiv de politică demografică în sensul celui expus anterior.
S-a vorbit și s-a scris mult despre deficitul demografic al Uniunii Europene, iar cu timpul acest domeniu a declanșat un număr considerabil de tentative de eliminare a discrepanței dintre instituții și cetățeni, nerezumându-se la a fi doar un teren fertil de dezbateri teoretice.
Deficitul democratic presupune acel concept utilizat cu referire la Uniunea Europeană, în sensul că instituțiile și organismele comunitare sunt mai puțin democratice decât omoloagele lor din statele membre.
Democrația europeană reprezintă la monentul actual o idee extrem de contestat și în litigiu.
În consecință, propunerile diferă în mare măsură cu privire la modul de a diminua deficitul democratic al Uniunii Europene.
CAPITOLUL II
ELEMENTE GENERALE SPECIFICE TRATATELOR UNIUNII EUROPENE
2.1. Trăsăturile specifice Tratatului de la Nisa
Consiliului European de la Helsinki întrunit în 10 decembrie 1999, a redat unele concluzii care ulterior au fost confirmate la Nisa în decembrie 2000, impuneau ca Uniunea Europeană să primească până la finele anului 2002, noile state membre pregătite pentru aderare.
Obiectivul Tratatului de la Nisa, era indispensabil extinderii viitoare, pe motivul că el deținea anumite prevederi care asigura o activitate instituțională în momentul în care Uniunea deținea mai mult de 30 de membri. Obiectivul se încadra în viziunea unei reforme instituționale ale cărei trei axe principale sunt:
– componența și modul de funcționare al instituțiilor europene;
– procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniștri;
– consolidarea cooperării între instituții.
Semnarea la 26 februaruie 2001 a Tratatulului de la Nisa și intrarea sa în vigoare la 1 februarie 2003, a fost ratificat de fiecare stat membru, prin vot în parlamentul național și prin referendum. Cu timpul au fost introduse numeroase modificări la nivel instituțional.
Prin Tratatul de la Nisa s-a consolidat rolul de colegislator al Parlamentului European, procedura de codecizie a fost ulterior aplicată și în domeniile: lupta împotriva discriminărilor, coeziune economică și socială, vize, azil, imigrație.
Conform Tratatului de la Nisa, din 2005, în componența Comisiei Europene intră numai câte un comisar de proveniență din fiecare stat membru, iar în momentul în care numărul membrilor uniunii o să fie mai mare de 27, numărul comisarilor va rămâne același (adică 27) și va fi instaurat un sistem de rotație ale cărui reguli vor fi stabilite de către Consiliu prin vot în unanimitate.
La data de 1 mai 2004, Uniunea Europeană a mai adăugat încă zece noi state membre, acestea aveau un nivel scăzut sau moderat de populație, însă va crește ponderea totală relativă a țărilor cu o populație mai mică în comparație cu țările cele mai populate (doar două dintre țările candidate sunt mai populate decât media statelor membre actuale).
Tratatul de la Nisa urmărește să facă instituțiile comunitare mai eficiente și legitime, dar și să pregătească Uniunea Europeană pentru extinderea majoră a acesteia pentru a include țări din Europa de Est.
Tratatul de la Nișă reprezintă rezultatul activității laborioase a Conferinței Interguvernamentale a Uniunii Europene, acesta a avut ca activitate tot anul 2000 și a fost finalizat de Consiliul European la finele anului.
Tratatul de la Nisa se înscrie în filosofia construcției europene, a interdependenței între procesul de extindere și procesul de adâncire a integrării europene, iar aplicarea sa a dus la schimbări majore în interiorul Uniunii Europene.
Din perspectivele furnizate de analiștii politici, marele învingător al Tratatului de la Nișă a fost Germania, din rândul țărilor membre, și Polonia – dintre cele candidate.
Lupta între Germania și Franța s-a finalizat cu acceptul ca Franța să-și mențină actuala paritate de voturi în Consiliul de Miniștri, Germania primind recunoașterea importanței din punct de vedere demografic.
Potrivit Tratatului de la Nișă, deciziile luate în Consiliile de Miniștri trebuie să dețină un procent de 62% din numărul de locuitori ai celor 27 de membre ale Uniunii Europene, însă acest procent nu poate fi atins dacă nu sprijină pe cele 17% ale Germaniei.
Deci majoritatea specialiștilor și cercetătorii au apreciat că Tratatul de la Nișă favorizează statele mari ale Uniunii Europene. Se cunoaște că dintre țările candidate, Polonia a fost țara cea mai avantajată, urmată de Spania, ocupând astfel unul dintre primele șase țări ale Europei.
În prima parte a Tratatului sunt cuprinse principalele modificări fundamentale, astfel prima dintre acestea presupune măsurile și modalitatea de adoptare a acestor măsuri în situația în care s-ar constată că există din partea unui stat membru încălcări grave ale Tratatului Uniunii.
Tratatul de la Nișă se orientează și asupra politicii externe și de apărare comună.
Noul tratat are în vedere relația dintre politica de apărare a Uniunii și specificitățile politicilor de apărare a unor state, respectând angajamentele statelor membre față de NATO.
Tratatul de la Nisa precizează faptul că ”strânsa cooperare în domeniul juridic între autoritățile competențe ale statelor membre, inclusiv cooperarea în cadrul Cooperării Juridice Europene (Eurojust)”, facilitează accelerarea cooperării între ministerele competențe și autoritățile juridice în statele membre.
La finalul acestui tratat este specificată perioada nelimitată de încheiere a lui și faptul că acesta intră în vigoare în prima zi a celei dea două luni care urmează depunerii instrumentului de ratificare de către ultimul stat semnatar care îndeplinește această formalitate.
La Consiliul de la Nisa s-au fixat că obiectivul de transformare rapidă a Uniunii Europene reprezintă de fapt o forță operațională.
Textul Tratatului de la Nișă preia ideile din Tratatul de la Amsterdam, însă el modifică și completează condițiile în care acestea trebuie să se desfășoare. Deci cooperarea intermediară trebuie:
– să tindă la favorizarea realizării obiectivelor Uniunii Europene și Comunității, să prezerve, să servească și să întărească procesul de integrare.
– să respecte tratatele și cadrul instituțional unic al Uniunii;
– să respecte acquis-ul comunitar și celelalte măsuri luate în bază dispozițiilor tratatelor;
– să rămână în limitele competenței Uniunii și ale Comunității Europene și să nu aducă atingere domeniilor ce țin de competență exclusivă a Comunității.
– să nu aducă atingere pieței interne, nici coeziunii economice și sociale;
– să nu constituie o piedică sau o discriminare în calea schimbărilor dintre statele membre și să nu provoace distorsiuni a concurenței dintre acestea;
– să reunească minimum opt state membre;
– să respecte competențele, drepturile și obligațiile statelor membre neparticipante;
– să nu afecteze dispozițiile Protocolului ce integrează acquis-ul Schengen în cadrul Uniunii Europene.
– să fie deschisă spre toate statele membre.
În concluzie era foarte clar pentru toți participanții la Conferința interguvernamentală din 2000, că un acord unanim între 27 de membri va fi imposibil de atins.
Ratificarea Tratatului de la Nișă are ca urmări extinderea aplicării majorității calificate la încă 30 de dispoziții, guvernate până atunci de regulă unanimității. Însă pe viitor, majoritatea calificată va fi definită în funcție de adeziunile necesare, însă decizia trebuie să se bucure de votul favorabil al tuturor statelor membre.
Conferința interguvernamentala a căutat o soluție privind eficientizarea acestei instituții, însă Tratatul de la Nișă prevede posibilitatea Curții de a crea camere jurisdicționale specializate în anumite domenii specifice, iar acestea vor putea statua în litigii legate de aplicarea actelor care se referă la proprietatea intelectuală. Se cunoaște că Tratatul de la Nisa conține un statut al partidelor politice europene și regulile relative la finanțarea lor.
Pentru a putea lărgirii Uniunea, Tratatul de la Nisa a limitat numărul de membri ai la 732 de deputați, acest tratat a prevăzut repartiția egală a locurilor între Statele Membre și țările candidate.
Tratatul de la Nisa stabilește că Curtea de Conturi va cuprinde un institut național de fiecare stat. Pentru o crea o bună cooperare tratatul invită instituțiile naționale să coopereze cu Curtea de Conturi, această cooperare urmează să se materializeze printr-un comitet de contact. Textul Tratatului precizează că această instituție trebuie să includă diferite componente ale societății civile organizate, având un rol consultativ.
Tabelul nr. 2.1.
Numărul membrilor din statele europene
Sursa: www.uniuneaeuropeana.ilive.ro
Tratatul de la Nișă vine cu noutatea că pentru a realiză o mai bună legătură între Comitet și colectivitățile pe care le reprezintă, este obligatoriu ca membrii săi să aibă un mandat politic efectiv.
Tratatul de la Nișă a optat, în redactarea ce înlocuiește vechiul text al articolului 222, pentru un număr de numai opt avocați generali, eliminând astfel un avocat, deci o analiză din perspectivă economică a Tratatului de la Nișă a scos în evidența faptul că, indiferent de aspectele preponderent politice și instituționale, tratatul este un instrument al continuării și întăririi integrării economice.
Potrivit aspectelor menționate se exemplifică faptul că în noile condiții, Uniunea Europeană poate funcționa eficient la parametrii ceruți de creșterea concurenței pe piață mondială, însă pentru a-și putea menține rolul de pol de putere în cadrul acesteia, a fost necesară e o revizuire a tratatelor anterioare, prin elaborarea unui act normativ care să corespundă noilor condiții.
Acesta a fost Tratatul de la Nisa, care a apărut mai mult datorită stării Uniunii Europene.
Creșterea cooperării între state a fost privită ca o intensificare a relațiilor între toate statele membre, în acest mod ea se poate transforma într-o barieră sau un element de discriminare în comerțul dintre statele membre și poate determină deteriorarea mediului concurențial format în timp. Un alt aspecte important al Tratatului de la Nisa privește acele modificări care au intervenit în procesul de decizie cu privire la reprezentarea, în plan internațional, a Uniunii, în problemele economice și monetare.
Prevederile dedicate politicii comerciale le completează pe cele legate de introducerea monedei unice și de întărirea puterii de piață a acesteia. Însă tratatul ăși orientează atenția către tranzacțiile cu bunuri tangibile și într-o mai mică măsură pe cele de servicii, însă politicile comerciale „traditionale” sunt completate de principiul uniformizării tratamentului comercial, care este strict legat de drepturile de proprietate intelectuală, comerțul cu servicii audio-vizuale și desigur serviciile educaționale sau cele cu privire la securitatea socială și sănătatea.
2.2. Analiza Tratatului de la Lisabona
2.2.1. Aspectele generale și obiectivele tratatului
Tratatul de la Lisabona, a fost cunoscut și sub numele de Tratatul de Reformă, el reprezintă un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituțional european, proiect abandonat ca urmare a respingerii, prin referendum, de către Olanda și Franța.
Denumirea oficială este de Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene.
Semnarea Tratatului a avut loc în data de 13 decembrie 2007, după care a fost ratificat de România în anul 2008 pe baza Legii nr.13/2008, aceasta fiind al patrulea stat membru al Uniunii Europene care a încheiat procedura de ratificare parlamentară, după finalizarea acestui proces în Ungaria, Slovenia și Malta.
După ratificarea celorlalte state membre, documentul a intrat în vigoare la data de 01 decembrie 2009, având ca scop asigurarea răspunsului Uniunii Europene la noile provocări globale și la problemele cetățenilor, aducând Europa mai aproape de aceștia.
Potrivit prevederilor art.1 alin.(4) din acest Tratatul de la Lisabona, obiectivele acestuia urmăresc:
– formarea unei Uniuni mai democratice și mai transparente;
– crearea unei Uniuni mai eficiente, cu metode de lucru și reguli de vot simplificate, cu instituții moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acționeze mai bine în domenii de prioritate majoră;
– construirea unei Europe a drepturilor, libertății, solidarității și siguranței, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta Drepturilor Fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate și asigură o mai bună protecție a cetățenilor europeni;
– promovarea Europei ca actor pe scena internațională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici.
După analiza principalelor obiective ale Tratatului, se constată că pentru prima oară, Uniunea Europeană și-a stabilit ca obiectiv protecția cetățenilor față de efectele globalizării, iar competitivitatea nu mai reprezintă un obiectiv în sine, ci devine un instrument în strategiile de dezvoltare ale mediului economic.
De asemenea, prin utilizarea termenului valori: „Uniunea Europeană se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept” în locul termenului principii, este oferită o viziune mai largă asupra obiectivelor Uniunii, aceasta conturându-se atât din punctul de vedere al nuanțării și al preciziei acestora în raport cu drepturile omului, cât și în context global, în raport cu dreptul internațional.
Accentul este orientat de la componenta economică și socială către valori, pace și bunăstare, reprezentând, astfel, noua viziune asupra construcției europene a statelor membre semnatare.
Orientarea spre cetățeni reprezintă o constantă a modificărilor introduse de Tratatul de la Lisabona, care doreste să ofere Uniunii legitimitatea democratică, după cum reise și din rolul parlamentelor naționale în Uniune, cât și din rolul sporit al Parlamentului European și din legătura dintre cele două nivele de reprezentare specifice.
În concluzie se consideră că Tratatul de la Lisabona constituie fundamentul noilor dimensiuni europene, de natură să conducă la creșterea semnificativă a eficienței abordării problematicilor de interes pentru toți cetățenii, începând de la dimensiunea socio-economică a Strategiei Lisabona și continuând cu cele privind mediul și energia, terorismul internațional, crima organizată transfrontalieră, azilul și imigrația, precum și la creșterea influenței Uniunii Europene ca actor internațional major, în contextul globalizării.
Tratatul contribuie la întărirea legitimității democratice a Uniunii și a procesului decizional european, la consolidarea rolului de actor internațional, parlamentele naționale devenind, la rândul lor, actori importanți pentru consolidarea construcției comunitare, iar cetățenilor oferindu-li-se posibilitatea implicării în deciziile care îi privesc.
2.2.2. Structura Tratatului de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona este compus dintr-un preambul, șapte articole, două serii de protocoale, o anexă, actul final și 65 de declarații cu privire la dispozițiile tratatelor.
Tratatul de la Lisabona presuoune un tratat de amendare a tratatelor existente, el a intrat în vigoare la data de 01 decembrie 2009, dată în care au fost amendare potrivit prevederilor incidente cele două tratate majore ale Uniunii:
– Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE, Maastricht, 1992);
– Tratatul de instituire a Comunității Europene (Roma, 1957).
Tratatul de instituire a Comunității Europene a fost redenumit Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Cu titlu separat va fi menținut Tratatul privind Comunitatea Energiei Atomice Europene (Euratom), nu trebuie uitat și faptul că sunt anexate o serie de Protocoale și de Declarații.
Tratatul de la Lisabona deține în componența sa 7 articole, dintre care primele două sunt alcătuite din numeroase paragrafe, ele cuprind substanța propriu-zisă, în vreme ce ultimele cinci articole formulează dispozițiile finale.
Articolul 1 modifică Tratatul Uniunii Europene (Maastricht 1992, cu modificările ulterioare) în ceea ce priveste instituțiile, cooperarea consolidată, politica externă și de securitate, politica de apărare, și reflectă cadrul general al Uniunii și principiile sale.
2.2.3. Inovații introduse de Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona asigură răspunsul Uniunii Europene la noile provocări globale, precum și la problemele cu care se confruntă cetățenii.
Inovațiile aduse prin Tratat sunt importante pentru funcționarea eficientă a Uniuni, prin noile aranjamente instituționale și mecanisme de lucru, astfel încât Uniunea să devină mai eficientă în luarea deciziilor, promovarea politicilor comune și reprezentarea externă.
Printre principalele inovații se numără:
1. Acordarea personalității juridice unice Uniunii Europene (art.47 din Tratatul privind Uniunea Europeană)
Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană nu dispunea de personalitate juridică, aceasta fiind mai mult un concept politic decât unul juridic.
Dobândirea personalității juridice prin efectul Tratatului de la Lisabona, care conferă Uniunii o dimensiune juridică alături de cea politică, reprezintă o premisă a cresterii rolului său pe plan internațional, inclusiv a capacității sale de reprezentare individuală în organizații și conferințe internaționale, Uniunea acționând, astfel, ca o singură entitate.
2. Președintele Consiliului European (art.15 din Tratatul privind Uniunea Europeană)
În domeniul Consiliului European, una dintre cele importante noutăți aduse de Tratatul de la Lisabona a fost înființarea postului de Președinte al Consiliului European. Acesta este ales de Consiliul European pentru un mandat de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii o singură dată, și are rolul de a asigura pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European și de a găsi soluții care să conducă la obținerea consensului.
Președintele Consiliului European asigură, la nivelul său și în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme privind politica externă și de securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor.
Înaltului Reprezentant a Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate. Prin crearea sa, acest post oferă continuitate de acțiune la nivelul Consiliului European, având în același timp și o semnificație simbolică de stabilitate a acestui post.
3. Asigurarea coerenței pe plan extern prin redimensionarea Politicii Externe și de Securitate Comună (prevederile Titlului V din Tratatul privind Uniunea Europeană) și înființarea postului de înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate (art.18 din Tratatul privind Uniunea Europeană).
Prin Tratatul de la Lisabona este introdusă posibilitatea unei cooperări mai strânse între statele membre interesate în domeniul de securitate și apărare. De asemenea, sunt asigurate vizibilitatea și coerentă acțiunii europene în aceste domenii, prin înființarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de securitate.
Înaltul Reprezentant are o dublă misiune: în primul rând este împuternicitul Consiliului pe probleme de politică externă și de securitate comună, însă este și comisar european pentru relații externe. Responsabil pentru elaborarea politicii externe și a politicii de apărare comună, Înaltul Reprezentant prezidează reuniunile periodice ale ministrilor de externe ai statelor membre.
Înaltul Reprezentant deține și funcția de vice-președinte al Comisiei Europene. El reprezintă politica externă și de securitate comună a Uniunii pe scena internațională, fiind asistat de un serviciu european pentru acțiune externă, format din funcționari ai Consiliului, Comisiei și serviciilor diplomatice naționale.
Conform dispozițiilor Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European dobândește competențe sporite la nivel legislativ, bugetar și în materie de acorduri internaționale. La nivel legislativ, este extins dreptul de co-decizie al Parlamentului la mai multe domenii ca justiția, imigrarea ilegală, cooperarea judiciară în materie penală, cooperarea polițienească, politica comercială, politica agricolă etc.
La nivel bugetar, Parlamentul European aprobă bugetul general anual și stabileste, împreună cu Consiliul, cadrul financiar multianual.
Parlamentul European își dă avizul asupra tuturor acordurilor internaționale referitoare la aspectele ce țin de competențele sale. Practic, Parlamentul European devine co-legislator în cvasitotalitatea domeniilor de competență. Tot el alege în mod direct Președintele Comisiei, pe baza propunerilor Consiliului European.
Procedura co-deciziei, prin care statele membre (Consiliul) și reprezentanții direcți ai cetățenilor europeni (Parlamentul) iau decizii de pe poziții de egalitate, devine procedura ordinară.
Consolidarea rolului Parlamentului European în sistemul instituțional european presupune majorarea reprezentativității cetățenilor statelor membre la procesul decizional, întărindu-se, astfel, legitimitatea democratică a Uniunii.
Creșterea rolului parlamentelor naționale (art.12 din Tratatul privind Uniunea Europeană și alte dispoziții specifice).
Printre obiectivele Tratatului de la Lisabona se poate exemplifica consolidarea legitimității democratice a Uniunii, pe baza acestuia se oferă parlamentelor naționale modalități concrete de a contribui în mod activ la buna funcționare a Uniunii:
– primirea informațiilor relevante și a proiectelor de acte normative direct de la instituțiile Uniunii, nu doar prin intermediul executivelor naționale;
– verificarea respectării principiului subsidiarității de către proiectele noilor acte normative;
– implicare în procedura revizuirii tratatelor;
– notificarea cu privire la solicitările statelor terțe de a deveni membrii Uniunii Europene (art. 49 Tratatul privind Uniunea Europeană);
– cooperarea interparlamentară atât cu Parlamentul European, cât și cu parlamentele naționale din alte state membre.
Inițiativa cetățenească (art.11 alin.4 din Tratatul privind Uniunea Europeană)
Introdusă de Tratatul de la Lisabona, inițiativa cetățenilor permite ca un milion de cetățeni, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, să solicite în mod direct Comisiei Europene să prezinte o inițiativă de interes pentru ei într-un domeniu de competență a Uniunii.
Pentru prima oară în istoria Uniunii Europene, cetățenii statelor membre beneficiază de dreptul direct de inițiativă legislativă comunitară. Deci reprezintă prima manifestare formală a dreptului cetățenilor de a lua parte la procesul decizional comunitar, accentuând legitimitatea democratică a Uniunii Europene.
Condițiile și procedurile de exercitare a inițiativei cetățenilor sunt stabilite printr-un regulament adoptat de către Parlamentul European și Consiliu, pe baza propunerii Comisiei Europene.
Relația dintre Uniunea Europeană și drepturile omului (art.6 din Tratatul privind Uniunea Europeană)
Tratatul de la Lisabona aduce două inovații extrem de importante în acest domeniu, una referindu-se la forța juridică a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, iar cealaltă la relația Uniunii cu Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO).
Carta reprezintă un compendiu al drepturilor de care beneficiază cetățenii față de legislația europeană, precum dreptul la integritate, interdicția torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante, dreptul la libertate, respectul vieții private si familiale, dreptul la educație, dreptul de proprietate, nondiscriminarea, egalitatea între sexe, diversitatea culturală, lingvistică și religioasă, drepturi sociale aplicate întreprinderilor etc.
Carta include și anumite drepturi suplimentare, care nu apăreau în CEDO precum protecția datelor cu caracter personal, bioetica și dreptul la o bună administrare.
Carta reafirmă măsuri importante vizând eliminarea discriminării pe motiv de sex, rasă și origine etnică. Carta urmează să aibă aceeași valoare juridică cu cea a Tratatelor.
Tratatul de la Lisabona arată că Uniunea recunoaste drepturile și libertățile prevăzute în acest document, reiterând și întărind legitimitatea democratică a acesteia, însă Carta nu extinde competențele Uniunii, așa cum au fost definite în tratate.
Derogări de la aplicarea acestui document au obținut țările: Marea Britanie, Polonia și Republica Cehă.
Principalul obiectiv al Tratatului de la Lisabona prevede faptul că Uniunea Europeană trebuie să adere la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO).
Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate prin această aderare.
Protocolul nr. 8 la Tratatul de la Lisabona, cu privire la art. 6 alin. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, circumstanțiază condițiile care vor fi avute în vedere în legătură cu viitorul Acord privind aderarea Uniunii Europene la CEDO: acest acord trebuie să reflecte necesitatea de a conserva caracteristicile specifice ale Uniunii și ale dreptului acesteia, îndeosebi în privința modalităților specifice ale eventualei participări la autoritățile de control ale CEDO, precum și a mecanismelor necesare pentru a garanta că acțiunile statelor nemembre Uniunii Europene și cele individuale sunt corect îndreptate împotriva statelor membre sau, după caz, împotriva Uniunii Europene.
Art.6 alin.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale, constituie principii generale ale dreptului Uniunii. Astfel Tratatul de la Lisabona, ca urmare a acordării forței juridice obligatorii Cartei, se recunosc drepturile copilului ca valoare a Uniunii de sine-stătătoare, astfel încât aceștia nu mai sunt, la nivel comunitar, mini-cetățeni cu mini-drepturi, ci devin cetățeni cu drepturi depline.
2.3. Exemplificarea elementelor specifice Tratatului de la Maastricht
Tratatul de la Roma a constituit un edificiu, care a fost ulterior completat de Actul Unic European, acesta angaja comunitatea către o politică economică și monetară foarte ambițioasă, având ca scop final monedă unică. Evenimentele produse între țările Uniunii Europene, a avut ca urmări efectuarea unor modificări care să faciliteze, libera circulație a capitalurilor în spațiul comunitar.
În anul 1989 s-a prezentat un raport privind crearea UME de către Președinte și în decembrie 1991 la Maastricht a fost finalizat.
Uniunea a fost fondată pntru comunitatea Europeană și întregită de noi forme de cooperare.
În anul 1992 tratatul a fost ratificat de cele 12 state membre Uniunii europene, iar la 1 noiembrie 1993 a intrat în vigoare, aducând modificări tratatelor încheiate anterior (CECO-1951, CEE-1957 și Euratom-1957) pe linia reformei începută de Actul Unic European.
După aplicarea sa, comunitățile Europene s-au numit U.E. și CEE s-au numit Comunitatea Europeană.
La data de 1 iulie 1987 a intrat în vigoare Actul Unic European, act care a stabilit data realizării definitive a Pieței Unice la 31 decembrie 1992, prevăzând liberă circulație a bunurilor, serviciilor,capitalului și persoanelor pe tot cuprinsul comunității.
Înainte, majoritatea hotărârilor erau supuse deciziilor unanime al Consiliului, însă procesul era extrem de lent, fapt pentru care Actul Unic european a prevăzut că toate hotărârile necesare realizării Pieței unice, să fie luate cu vot majoritar.
Actului are ca principiu de bază "subsidiaritatea", el presupune că nici o hotărâre care trebuie luată la nivel inferior nu trebuie luată la nivelul guvernului european.
Comunitatea nu intervine în domeniile care nu țin de competență exclusivă conform principiului subsidiarității, decât atunci când obiectivele acțiunii avizate nu pot să fie realizate de o manieră satisfăcătoare pentru statele membre și pot deci, având în vedere dimensiunile sau efectele acțiunii avizate, să fie mai bine realizate la nivel comunitar.
Însă acțiunea comunității nu depășesc ceea ce este necesar pentru a atingerea obiectivelor tratatului de la Maastricht.
Pe lângă principiul subsidialității specifice Uniunii Europene mai sunt: codecizia și solidaritatea.
La 1 ianuarie 1993 comunitatea a devenit cea mai mare piață unificată din lume. Firmele europene urmau să beneficieze de producția pe scară largă, lucru de care s-a bucurat până în prezent doar Japonia și Statele Unite ale Americii. Prețul de cost a fost mai scăzut pentru firmele capabile să vândă pe o imensă piață internă, acest lucru a condus și la scăderea prețului de export.
Pe baza Tratatului de la Maastricht, liderii celor 12 țări europene au trecut peste divergențele care îi separă de Japonia și SUA.
Tratatul de la Maastricht vine în completarea celorlalte tratate cu ideea de uniune politică vest-europeană și cu introducerea unei monede comune europene, dar și adăugarea drepturilor civice europene, competențele noi ale Comunității Europene, intensificare protecției comunitare a consumatorilor, etc.
Potrivit Tratatului de la Maastricht Uniunea Europeană își propune următoarele obiective:
– să promoveze un progres economic și social echilibrat și durabil, pe baza creării unui spațiu fără frontiere interioare, prin accentuarea coeziunii economice și sociale, dar și prin crearea unei uniuni economice și monetare care să dispună în perspectivă de o monedă unică.
– să-și afirme identitatea pe plan internațional prin promovarea unei politici externe și de securitate comună, dar și prin definirea în perspectivă a unei politici de apărare comună care ar putea să conducă la un moment dat la o apărare comună.
– să întărească protecția drepturilor și intereselor resortisantilor statelor membre, prin instituirea unei cetățenii a Uniunii,
– să dezvolte o cooperare restrânsă în domeniul justiției și afacerilor interne;
– să mențină acquis-ul comunitar și să-l dezvolte în scopul de a examină în ce măsură politicile și formele de cooperare instaurate prin tratat vor trebui să fie revizuite în vederea asigurării eficacității mecanismelor instituțiilor comunitare.
Acțiunile Comunității a avut o evoluție pozitivă care a determinat:
– coordonarea politicilor economice ale statelor membre pe piață internă;
– definirea de obiective comune;
– respectarea principiului unei economii de piață deschise, în care concurență este liberă.
Se cunoaște însă că acțiunile statelor membre și ale comunității implică respectarea următoarelor principii: prețuri stabile, finanțe publice și condiții monetare sănătoase și o balanță de plăți stabilă.
Politicile Tratatului de la Maastricht prevăd că statele membre să considere politicile lor economice comune pentru a le coordona în cadrul Consiliului, de asemenea la propunerea Comisiei, Consiliul adoptă cu majoritatea voturilor, proiectul marilor orientări ale politicilor economice ale statelor membre și ale comunității, și prezinte un raport despre această Consiliului European.
Tratatul prevede că este obligatoriu pentru statele membre să evite deficitele publice excesive. Europa unită nu va fi privit ca un stat centralizat cu structuri rigide, deoarece diversitatea regiunilor țărilor va fi menținută.
Părțile Tratatului de la Maastricht asupra Uniunii Europene sunt:
a) Uniunea Economică: liniile generale ale politicii economice ale statelor membre și ale Comunității europene sunt adoptate de către consiliul de miniștri, însă este necesar de știut că supravegherea evoluția economică în fiecare stat membru și în Comunitate. Consiliul are ca sarcină implementarea unor măsuri speciale în cazul în care politica nu corespunde directivelor sau riscă să pună în pericol funcționarea însăși a uniunii economice și monetare. Statele membre încerca să evite deficitele guvernamentale excesive.
b) Uniunea monetară: de la începutul fazei finale a Uniunii Economice Monetare, mai exact prin 1999, avea o singură politică monetară. Tot atunci exista un singur etalon monetar – ECU (EURO) și o nouă instituție, Bancă Centrală Europeană care forma, împreună cu băncile centrale ale statelor membre, Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.).
Prin Tratatul de la Maastricht se stabileau măsurile ce urmau a fi luate pentru realizarea a Uniunii Economice Monetare, eșalonată pe trei etape distincte.
În prima etapă, a început în luna iulie 1990 prin liberalizarea mișcării capitalurilor între statele membre ale comunității Europene și s-a finalizat în decembrie 1993 prin realizarea convergenței economice a statelor. Astfel fiecare stat stabilea, când era nevoie, programele plurianuale carre asigurau convergența durabilă, indispensabilă realizării a Uniunii Economice Monetare, în special în ceea ce privește stabilitatea prețurilor și starea sănătoasă a finanțelor publice. În concluzie se are în vedere crearea Uniunii Monetare, cu obiectivul de creștere a performanțelor economice, întărirea coordonării politicilor economice și monetare în cadrul instituțional existent și renunțarea în totalitate de către țările Sistemului Monetar European la controlul asupra capitalurilor.
Ce-a dea doua etapă a început la 1 ianuarie 1994 și s-a finalizat în decembrie 1996, fiind privită ca faza de tranziție către etapă finală și vizează realizarea Uniunii Monetare.
Această etapă întâmpină dificultate la organizarea transferului puterii de decizie a autorităților naționale în mână unei instituții europene. Statele membre acționează cu scopul de a evita înregistrarea deficitelor publice excesive și realizează independența față de băncile lor centrale.
În anul 1990 i-a ființă Banca Centrală Europeană (EUROFED), bancă care este precedată de crearea Institutului Monetar European (I.M.E.), reprezentând embrionul viitoarei Bănci Centrale Europene (B.C.E.), funcționând din ianuarie 1994, cu sediul la Frankfurt.
Atribuțiile Institutului Monetar European sunt:
– întărirea coordonării politicilor monetare ale statelor membre în vederea asigurării stabilității prețurilor;
– întărește cooperarea între băncile centrale naționale,
– supervizează funcționarea Sistemului Monetar European;
– organizează consultări referitoare la problemele aflate în competența băncilor centrale naționale și care afectează stabilitatea instituțiilor și piețelor financiare;
– facilitează utilizarea E.C.U. (singurul etalon) și supraveghează dezvoltarea sa.
Tratatul de la Maastricht având în vedere mișcările de capitaluri dintre statele membre și țările terțe, prevede derogarea de la principiul totalei liberalizări a circulației capitalurilor între statele membre și țările terțe, deoarece statele membre care au beneficiat din 31 decembrie 1993, de o derogare în virtutea dreptului comunitar în vigoare au fost autorizate să mențină, până cel târziu 31 decembrie 1995, restricțiile privind circulația capitalurilor autorizate prin derogările existențe la această data.
Pentru alăturarea la Uniunea, este obligatoriu ca o țară să îndeplinească următoarele criterii de convergență:
– rata inflației să fie maxim de 1,5% față de media celor mai mici rate ale inflației în primele trei țări, adica 3%, primele trei țări performante.
– rata dobânzii, pe o perioadă mare de timp să fie maxim de 2%, procent realizat din media a trei țări care dețin cele mai mici rate de dobânzi, mai exact o rată care este sub 8,5%.
– să se fii devalorizat moneda proprie pe parcursul ultimilor doi ani de la intrarea în Uniunea.
– deficitul bugetar să nu depășească 3% din Produsul Intern Brut.
– datoria publică să nu fie mai mare de 60% din Produsul Intern Brut.
– valută națională să facă parte din ERM de minim 2 ani.
Deco dacă majoritatea țărilor ar fi îndeplinit aceste condiții enunțate anterior, atunci cea de-a treia etapă ar fi început în ianuarie 1997, însă nici o țară U.E. nu îndeplinea simultan cele 5 criterii de convergență, astfel ea a început de abia în 1999, moment în care au fost incluse următoarele 12 state: Austria, Irlanda, Olanda, Finlanda, Belgia, Luxemburg, Spania, Portugalia, Germania, Italia, Franța, Turcia.
În martie 1998 IME și Comisia Europeană a publicat un raport care spunea că 14 din 15 țări au înregistrat o rată a inflației de maxim 2% pe o perioadă de un an, acestea au respectat criteriul stabilității prețurilor, criteriul ratelor dobânzii pe termen lung, iar monedele a 10 state membre au participat pe o perioadă 7 ani la mecanismele de schimb europene, însă 12 din 15 țări au participat la mecanismul de schimb european, iar cursul monedelor acestora s-au situat aproape la nivelul central stabilit. Nu trebuie uitat faptul că 14 din 15 țări au înregistrat un deficit bugetar mai mic sau egal cu 3% din Produsul Intern Brut în anul 1997.
A treia etapă începută la 1 ianuarie 1999, se încheie tot în anul 1999, este însă etapa în care funcțiunează sistemul european al băncilor Centrale (S.E.B.C.) format din bancă Centrală Europeană (B.C.E.) și băncile centrale naționale (B.C.N.) ale statelor membre, și se adoptată o monedă unică E.C.U., după care moneda EURO care a înlocuit monedele naționale ale statelor membre. Însă această etapă face trecerea la parități fixe și atribuirea competențelor economice și monetare instituțiilor comunitare.
Fixarea parității irevocabile a devenit efectivă în unele țări, iar tranziția către o politică monetară unică a fost asigurată de IME.
Pentru a intră în ultima fază finală a înfăptuirii Uniunii Economice și Monetare statele membre trebuiau să îndeplinească următoarele criterii de convergență:
– stabilitatea prețurilor – inflația din țările membre trebuia să fie maxim 1,5 puncte procentuale față de media celor mai performanțe trei state comunitare în materie de inflație,
– finanțele publice – deficitul bugetar să fie maxim 3% din PIB;
– datoria publică să nu fie mai mare de 60% din PIB;
– ratele de schimb nu trebuie să depășească marjele normale prevăzute în cadrul Sistemului Monetar European;
– rata dobânzii trebuie să fie de maxim 2 procente față de media pe termen lung a primelor trei state performanțe în acest domeniu.
În ședința C.E.E. din iunie 2000, 11 state au îndeplinit criteriile de convergență, iar alte trei state deși au îndeplinit aceste criterii, nu au aderat la moneda unică (aceste state au fost Anglia, Danemarca și Suedia), iar alte două nu au reușit să îndeplinească aceste criterii precum Grecia și Spania.
Deci din 1 iulie 1998, BCE a început să funcționeze, ea a preluat o parte din atribuțiile autorităților monetare ale celor 11 state, iar participarea la un spațiu monetar comun, presupunea unele avantaje și costuri, dintre care beneficiile erau:
a. reducerea costurilor pentru schimburile valutare.
În momentul în care un importator plătește pentru mărfurile importate, trebuie să convertească la o bancă, monedă națională în moneda exportatorului sau în moneda convenită pentru contract, după care se preia un comision de către bancă pentru operațiunea de schimb valutar efectuată. Iar la un volum mai mare de mărfuri exportate și costurile sunt cu mult mai ridicate, costuri care urmeau a fi recuperate din prețuri mai mari suportate de consumatori, conform unor studii s-a preconizat că acele costuri au fost majorate de 0,4% din Produsul Net Brut al țărilor membre.
b. reducerea riscului valutar.
Țările europene au stabilit limite de fluctuație a cursurilor valutare și au pus în practică ajustări ale cursurilor în momentul când modificările dintr-o țara erau mult mai mari decât în alte țări. Iar nesiguranța cursului valutar a determinat anumite riscuri ale importatorilor și exportatorilor.
c. prevenirea devalorizărilor competitive.
Țările europene au avut în vedere acțiuni denumite generic ”devalorizări competitive”. O țara și-a devalorizat moneda națională pentru a sprijini creșterea exporturilor; partenerii ei comerciali au procedat la fel cu monedele lor naționale pentru a contracara măsurile din țara parteneră și a sprijini exporturile lor.
d. preîntâmpinarea unor atacuri speculative.
Mecanismul valutar premergător monedei unice era vulnerabil din perspectivă atacurilor speculative, pe motivul că acesta dacă prevede o devalorizare a unei monede naționale, vinde imediat cantități deținute din astfel de monedă. Guvernele au acționat împotrivă speculațiilor cu monedă națională prin majorarea dobânzilor, determinând majorarea deținerilor în monedă respectivă. Însă această acțiune a determinat ulterior o majorare a costurilor la împrumuturi.
e. Monedă unică favoriza extinderea și fuzionarea piețelor financiare. Astfel utilizarea acesteia la nivelul tranzacțiilor comerciale a condus la diminuarea utilizării dolarului american (USD), care în prezent este folosit frecvent în comerțul internațional.
Partea a doua a Tratatului de la Maastricht face referie la Uniunea Politică care are următoarele componente:
– o politică externă de securitate și de apărare comună (P.E.S.C.), care are obiectivul de a întării identitatea și rolul uniunii ca actor pe scenă internațională. Aceasta cuprinde formularea pe termen lung a unei politici de apărare, procesul conferinței asupra securității și Cooperării în Europa (C.S.C.E.), dezarmare și controlul armamentului în Europa. În concluzie principalele decizii care privesc politica de securitate și implicațiile în sferă apărării sunt puse în practică în cadrul instituțional al U.E.O.;
– creșterea rolului Parlamentului European;
– sporirea competenței Comunității;
– o politică comună în domeniul juridic și al afacerilor interne, un birou european de poliție (EUROPOL) a fost create în scopul organizării schimbului de informații asupra drogurilor la nivelul celor cincisprezece state membre.
În Tratatul Uniunii Europene, șefii de state și de guverne au hotărât să dezvolte gradual politica externă și de securitate comune, care era orientată pe următoarele obiective:
– salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței uniunii,
– întărirea securității Uniunii și a statelor membre sub toate formele sale;
– menținerea păcii mondiale și întărirea securității internaționale, conform principiilor cartei ONU, ca și a principiilor și obiectivelor Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) stabilită prin Actul final de la Helsinki din 1975 și în Carta de al Paris din 1990;
– promovarea cooperării internaționale;
– dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept și asigurarea respectului pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Politică externă și de securitate presupune un domeniu plasat tradițional în zona în care statele insistă asupra păstrării suveranității. Datorită diversității statelor comunitare și al statutelor de putere diferite, interesele comune sunt dificil de formulat.
Domeniile de acțiune comună definite de politică externă sunt:
– Organizația pentru Securitate și Cooperare (OSCE);
– politică de dezarmare și controlul armamentelor în Europa;
– neproliferarea armelor nucleare;
– aspectele economice ale securității.
Tratatul de la Maastricht presupune obligația statelor membre de a se consulta, informa și coordona între ele. Forumul unde au loc toate acestea este Consiliul Uniunii Europene.
Politica de securitate comuna se sprijină pe structuri și este privită ca o parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene, având ca sarcină elaborarea și implementarea deciziilor și acțiunilor Uniunii, care au implicații de securitate.
În prezent politica de apărare comună nu face parte din politica de securitate comuna: scopul său este de dezvoltarea cadrului pentru formularea unei politici de apărare. În raport cu tratatele anterioare, Tratatul de la Maastrichtul aduce un supliment de natura politică unei construcții până atunci esențialmente economică și comercială.
2.4. Generalizarea elementelor specifice Tratatului de la Roma
Despre contextul aparitiei tratatelor
La data de 25 martie 1957, la Roma, s-au semnat 2 tratate, ele au fost semnate de Comunitatea economică europeană și Comunitatea europeană a energiei atomice. Tratatele s-au încheiat pe perioadă nelimitată de timp intrând în vigoare la 1 ianuarie 1958, dupa ratificarea lor de către statele Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Belgia și Țările de Jos.
La început, numele complet al tratatului era Tratat de instituire a Comunității Economice Europene. Totuși, Tratatul de la Maastricht l-a amendat eliminând, printre alte lucruri, cuvântul "Economic" atât din numele comunității cât și al tratatului. Din acest motiv tratatul este denumit de cele mai multe ori Tratat de instituire a Comunității Europene sau Tratatul CE.
În aceași zi a mai fost semnat un tratat care instituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA, Euratom) : cele două tratate, împreună cu Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, care a expirat în 2002, au devenit Tratatele de la Roma. Atât Tratatul de la Roma, cât și Tratatul CEEA au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Tratatul a fost semnat de către următorii:
– Paul-Henri Spaak și J. Ch. Snoy et d'Oppuers din partea Belgiei.
– Konrad Adenauer și Walter Hallstein din partea Germaniei.
– Christian Pineau și Maurice Faure din partea Franței.
– Antonio Segni și Gaetano Martino din partea Italiei.
– Joseph Bech și Lambert Schaus din partea Luxemburgului.
– Joseph Luns și J. Linthorst Homan din partea Olandei.
În Tratatul de la Roma instituind CEE se arată la nivelul art. 2 faptul că comunitatea are ca misiune ca prin stabilirea unei piețe comune și prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre europene să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților economice în ansamblul Comunității, o expansiune continuă și echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viață și cât mai strânse relații între statele membre”.
Tratatul privind instituirea CEE prevede:
– armonizarea politicilor economice ale statelor membre;
– stabilirea unor politici sectoriale comune în domeniul agriculturii, transporturilor, relatiilor comerciale externe.
Tratatul CEEA cuprinde dispoziții care vizează integrarea sectorială a energiei nucleare civile, prin formarea și creșterea accelerată a „industriilor nucleare”, urmărind în același timp ridicarea nivelului de viață în statele membre și dezvoltarea schimburilor cu alte țări.
În concluzie obiectivul Tratatului de la Roma era integrarea economiei comune, crearea unei piețe comune, instituirea celor "4 libertăți", exculederea oricarei discriminări naționale, pentru a funcționa însă, avea nevoie de un fundament juridic, erau necesare armonizări legislative, astfel, rolul Curții Europene de Justiție se arata extrem de important.
CAPITOLUL III
STUDIU DE CAZ PRIVIND REFORMA INSTITUȚIOANALA A COMISIEI EUROPENE PRIN ANALIZA TRATATELOR EUROPENE
3.1. Analiza corelației tratatelor cu reforma instituțională
Comisia este independentă de guvernele naționale, având ca misiune reprezentarea și susținerea interesele Uniunii Europene ca întreg. Ea elaborează propuneri de legi europene noi, pe care le prezintă Parlamentului European și Consiliului. Comisia reprezintă organul executiv al Uniunii Europene, este responsabilă pentru aplicarea deciziilor Parlamentului și Consiliului. Comisia răspunde politic în fața Parlamentului, care deține puterea de a demite întreaga Comisie prin adoptarea unei moțiuni de cenzură.
Comisiei Europene îi revin patru funcții principale:
– Propunerea de proiecte legislative Parlamentului și Consiliului. Comisia are drept de inițiativă legislativă, care au ca obiectiv apărarea intereselor Uniunii și ale cetățenilor săi și nu pe cele ale unor anumite țări sau industrii;
– Administrarea și aplicarea politicilor și bugetului Uniunii Europene. În calitate de organ executiv al Uniunii Europene, Comisia este responsabilă de administrarea și aplicarea bugetului Uniunii Europene.
– Asigurarea respectării legislației Uniunii Europene. Comisia acționează ca „gardian al tratatelor”. Comisia, alături de Curtea de Justiție, are responsabilitatea de a se asigura că legislația Uniunii Europene se aplică în mod adecvat în toate statele membre.
– Reprezentarea Uniunii Europeane la nivel internațional, spre exemplu prin negocierea acordurilor între UE și alte țări. Comisia Europeană este un purtător de cuvânt important al Uniunii Europene la nivel internațional.
Comisia Europeană reprezintă interesele Uniunii Europene, ea presupune organul executiv al Uniunii Europene. Principalele competențe ale Comisiei sunt:
• competențele de control în care se supraveghează respectarea Tratatului Uniunii Europene și implementarea legislației comunitare;
• competențele de inițiativă conform căreia deține monopolul inițiativei în chestiuni de competență comunitară;
• competențele de execuție conform căruia joacă rolul unui guvern la nivel comunitar, având responsabilitatea implementării și coordonării politicilor, precum și a gestionării Fondurilor Structurale și a bugetului anual al Uniunii;
• competențele de reprezentare primește scrisorile de acreditare ale ambasadorilor țărilor din afara spațiului comunitar în Uniunii Europene și are Delegații în statele candidate sau în alte state din afara Uniunii.
Comisia Europeană este constituită dintr-un număr de 20 de comisari, pe o perioadă de 5 ani, reprezentând interesele Uniunii Europene:
– Consiliul nominalizează un candidat la președinția Comisiei;
– Parlamentul European aprobă nominalizarea;
– Consiliul alcătuiește o listă cu candidați pentru funcția de comisari, de comun acord cu președintele desemnat;
– lista este supusă aprobării PE;
– odată lista aprobată, comisarii sunt numiți de către Consiliu.
Sediul Comisiei este la Bruxelles, iar activitatea comisarilor se desfășoară la Bruxelles și la Luxemburg, fiind susținută de un aparat birocratic format din 24.000 de funcționari și organizat în direcții generale, direcții, servicii specializate și unități.
Reforma instituțională propusă de Constituția europeană are în vedere:
– din anul 2009 să aibă lor schimbarea componenței Comisiei, să cuprindă: președinte, ministru de afaceri externe/vice-președinte și 13 comisari aleși pe baza unui sistem de rotație;
– crearea, în cadrul Comisiei, a funcției de ministru al afacerilor externe.
Textul Tratatului de la Lisabona presupune o reformă a instituțiilor Uniunii Europene extinse și ieșirea din impasul în care Uniunea intrase.
În acest sens, se pot menționa următoarele elemente de noutate în domeniul reformei instituționale aduse de Tratatul de la Lisabona:
1) O comisie cu un comisar pe stat membru. Comisia Europeană deține un rol central. Se are în vedere ca din 2014 Tratatul de la Lisabona să permită reducerea numărului de comisari. Pe baza acordului încheiat în decembrie 2008 Consiliului European s-a decis menținerea principiului unui comisar pe stat membru.
2) Un Consiliu European întărit. Consiliul European reprezintă șefii de stat și de guverne ale statelor membre ale Uniunii Europene, având scopul de a definii marile orientări europene. Tratatul de la Lisabona vine cu inovația creării unei președinții stabile a Consiliului European.
3) Un nou mod de decizie în Consiliul de Miniștri. Consiliul de Miniștri al statelor membre din Uniune reprezintă principala instituție legislativă a Uniunii Europene. În acest sens, aportul Tratatului de la Lisabona are unele prevederi:
a) Consiliul de Miniștri lucrează deschis, în momentul când deliberează și votează, procedură care se înscrie pe linia democratizării Uniunii Europene, fapt care permite jurnaliștilor să informeze cetățenii asupra dezbaterilor care au loc în sânul Consiliului;
b) modificarea procedurii de votare. Exceptând Parlamentului European, unde se votează cu majoritate simplă, regula de vot a Consiliului ia în calcul „greutatea” fiecărui stat unde votarea se reflectă atât voința majorității cetățenilor europeni, cât și influența statelor membre ale Uniunii. Aceasta poartă denumirea de dubla majoritate a statelor și cetățenilor.
Tratatul de la Lisabona privește un sistem transparent și democratic fondat pe o dublă majoritate a statelor și populației, în care o lege va fi adoptată în cadrul Consiliului dacă ea a obținut acordul a cel puțin 55% din statele Uniunii, reprezentând cel puțin 65% din populația Uniunii Europene. Acest sistem nou este concomitent mai democratic și mai eficace în comparație cu sistemul anterior, cel propus de Tratatul de la Nisa, pe motivul că facilitează formarea majorităților și luarea deciziei.
4) Un Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afacerile Externe și Politica de Securitate. Tratatul de la Lisabona a creat postul de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, care înglobează funcțiile actuale pentru politica externă și de securitate comună și ale Comisarului european.
Noul Tratat European a fost semnat la 13 decembrie 2007 la Lisabona și intrat în vigoare în decembrie 2009, el a înlocuit Tratatul Constituțional semnat în 2005. Construcția Uniunii Europene, formează una din cele mai mari puteri comerciale ale lumii, care este în prezent „curtată de agenți economici, dorită de statele din Est, urmărită cu neliniște sau admirație de cei din afara ei”.
Tratatul de la Lisabona permite o cooperare consolidată și în acest domeniu între țările membre interesate . Se autorizează printr-o decizie a Consiliului, luată în unanimitate.
În concluzie textul Tratatului de la Lisabona, prin inovațiile instituționale, presupune o reformă a instituțiilor Uniunii Europene extinse și ieșirea din impasul în care Uniunea intrase în timpul ratificării proiectului constituțional.
3.2. Aspecte Sistemul Instituțional și decizional al Uniunii Europene și noutățile Tratatelor
Aspectele Sistemului Instituțional și decizional al Uniunii Europene
Din 1990 s-a pus problema reformei instituționale atât pe linia eficienței guvernanței, creșterii transparenței și reducerii deficitului democratic, cât și legat de marile provocări din fața Uniunii Europene: extinderea Europei, globalizarea și problemele energetice sau climatice, integrarea socială și politică ș.a.
Astfel a luat ființă conceptul integrării flexibile sau diferențiate, care a fost pus în practică prin cooperarea întărită și exemplele pe care le oferă zona euro din care fac parte numai 16 țări sau integrarea socială și politică la care Marea Britanie este reticentă să participe.
Orice reformă serioasă pe plan instituțional presupune implicarea partidelor politice și o participare mai intensă a cetățenilor prin organizațiile consumatorilor, femeilor, tinerilor, ecologiștilor și asociațiilor civice sau ONG-urilor.
Dezbaterile pe tema îmbunătățirii guvernanței Uniunii Europene sunt numeroase și intense degajând diverse variante: sistemul colegial, practicat în Elveția; sistemul neo-parlamentar care ar presupune un rol sporit pentru Parlamentul European (să fie bicameral și din rândurile sale să fie aleasă Comisia Europeană) sau sistemul prezidențial, adică alegerea unui președinte prin vot secret direct de către cetățenii europeni și un cabinet format din actuala Comisie Europeană, iar Consiliul UE să fie a doua cameră a Parlamentului European.
Preocupările de mai sus și soluțiile nu și-au găsit încă consacrarea și în măsuri practice, atât Tratatul de la Amsterdam din 1997, cât și cel de la Nisa din 2001 au adus numai progrese minore perfecționării sistemului instituțional al Uniunii Europene. Semnalele date de lansarea Strategiei de la Lisabona, de Cartea albă a Guvernanței Europene și, mai ales, de Tratatul Constituțional și varianta finală, cea a Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, pot conduce la concluzia că sistemul instituțional al Uniunii Europene va deveni mai democratic și eficient în viitor.
Deciziile se adoptă prin vot cu majoritate simplă, majoritate calificată sau unanimitate. Noul Tratat ar urma să aducă un plus de coerență și unitate politicii economice a Uniunii Europene în sensul următoarelor:
• politica economică națională trebuie considerată o problemă de interes comun, adică comunitar, și de aceea va fi coordonată de Consiliul Uniunii Europene prin elaborarea unui proiect cu orientările generale ce va fi aprobat de Consiliul European;
• în baza proiectului aprobat, țările vor primi recomandările necesare și obiectivul principal va fi macrostabilitatea, în sensul evitării deficitelor excesive (deficit bugetar de sub 3% din P.I.B. și datorie publică nu mai mare: de 60% din P.I.B.);
• politica economică națională va fi monitorizată de către Comisia Europeană și în cazul unor derapaje, prin Consiliul U.E., se poate face recomandări (avertismente) și atribui sancțiuni.
Politica externă și de securitate comună va căpăta mai multă consistență și coerență prin introducerea în Tratat a unor obligații mai clare pentru statele membre și prin Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate în problemele de politică externă și securitate majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 72% din membri Consiliului și 65% din populație, dacă propunerea nu vine din partea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant.
Consiliul hotărăște cu majoritate simplă în chestiuni de procedură sau adoptarea regulamentului.
Sistemul dublei majorități este nu numai mai democratic dar și mai eficace în comparație cu sistemul menționat în Tratatul de la Nisa, deoarece el facilitează formarea majorităților și deci luarea deciziei, ceea ce este esențial într-o Uniune compusă din 27 de state. Acest sistem se va aplica din 2014.
Noutățile Tratatului Constituțional și ale celui de la Lisabona
Prezentarea acestor noutăți pe plan instituțional și decizional sunt în cea mai mare parte păstrate în varianta de Tratat de la Lisabona care a intrat în vigoare în anul 2009 deși respingerea acestuia prin referendum de către Irlanda în iunie 2008 a creat o problemă ce însă a fost rezolvată (menționăm că aceasta l-a respins și pe cel de la Nisa în 2001, însă l-a adoptat în 2002 printr-un al doilea referendum. Irlanda este singura țară din Uniunea Europeană a cărei Constituție prevede aprobarea Tratatelor Uniunii Europene prin referendum și nu de către parlamentul național).
Tratatul de la Lisabona a fost ratificat cu întârziere și de către alte țări, cazul Poloniei, Germaniei și al Cehiei, aceasta fiind chiar ultima în noiembrie 2009.
Aceste noutăți sunt:
– Introducerea sistemului de vot cu dublă majoritate în Consiliul Uniunii Europene, propunere reluată și în Tratatul de la Lisabona, conform căruia, deciziile cu majoritate calificată necesită sprijinul a 55% din statele membre, reprezentând 65% din populația Uniunii.
Pentru a nu favoriza statele mari ale Uniunii, Tratatul prevede că o decizie ce se ia cu majoritate calificată poate fi blocată doar dacă i se opun minimum 4 state, care să dețină 35% din populație, iar dacă pragul de blocaj este aproape de a fi atins, atunci statele membre vor face eforturi pentru identificarea unei soluții de consens. La insistențele Poloniei introducerea noii proceduri de vot a fost amânată pentru 2014.
– Carta Drepturilor Fundamentale ale Cetățenilor Uniunii Europene a fost introdusă în Declarația anexată la Tratat, primind forță juridică, deschizându-se astfel calea spre aderarea la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce s-a și întâmplat întrucut prin Tratatul de la Lisabona;
– Uniunea Europeană primește personalitate juridică unică (mai puțin Tratatul EURATOM) și astfel poate negocia și încheia Tratate în numele țărilor membre;
– Asigură o mai bună repartizare și definiție a competențelor Uniunii Europene în raport cu statele membre, fără a stabili un catalog rigid.
– Simplifică instrumentele legislative și executive ale Uniunii și stabilește o ierarhie a normelor europene.
– Se creează funcția de Președinte al Consiliului European, ales prin vot cu majoritate calificată de către șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, pentru un mandat de 2,5 ani, reînnoibil o singură dată.
Președinția Consiliului Uniunii Europene urma să fie exercitată de o echipă de câte 3 state membre, pentru o perioadă de 18 luni; fiecare membru al echipei prezidând-o timp de 6 luni, exceptând existența unor alte aranjamente în cadrul echipei. Se înființa postul de Ministru de Externe al Uninii Europene; el fiind vicepreședinte al Comisiei Europene, prezidând Consiliul Relații Externe și având drept de inițiativă în domeniul PESC.
Ministrul de Externe al Uniunii Europene fiind asistat de către un Serviciu de Acțiune Externă compus din funcționari ai Comisiei, Secretariatului General al Consiliului și din personal detașat din serviciile diplomatice naționale.
În varianta Lisabona acesta nu se va numi ministrul de externe, ci înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, va prezida Consiliul miniștrilor afacerilor externe din țările membre și va implementa politica UE din acest domeniu.
Între 2009-2014, Comisia Europeană va fi formată din câte un reprezentant național al fiecărui stat, conform prevederilor Tratatului de la Nisa, după care Colegiul va fi redus la 2/3 din numărul total al țărilor membre, exceptând situația când Consiliul European ar decide altfel.
Președintele Comisiei va fi ales de către Parlamentul European. Din 2014 și nu 2009 curți prevedea Tratatul Constituțional, Comisia va avea 18 comisari.
Noul Tratat renunța la sistemul "pilonilor Uniunii Europene" introdus în 1993 prin Tratatul de la Maastricht. Aceleași instrumente și proceduri juridice vor fi aplicate într-un cadrul instituțional unic; regulamentele, directivele și deciziile rămân singurele instrumente pe care Uniunea le poate adopta.
Codecizia Consiliului de Miniștri și Parlamentului European devine regulă pentru adoptarea deciziilor și actelor normative comunitare.
Majoritatea calificată este extinsă la noi domenii-cheie: imigrare, control la frontiere, cooperarea judiciară penală, proprietatea intelectuală, cultura, protecția civilă, securitatea socială a muncitorilor imigranți, fondurile structurale și de coeziune, energia, turismul, PESC, azilul, EUROPOL, EUROJUST, cooperarea structurală, politica spațială, sportul, serviciile, ajutorul umanitar, etc.
Tratatul constituțional introducea un mecanism al "frânei de urgență" ce permitea posibilitatea blocării deciziei adoptate cu majoritate calificată și trimiterea sa către Consiliul European, care trebuia să se pronunțe într-un interval de 4 luni, în caz contrar statele care sunt favorabile deciziei putând stabili. automat, o cooperare consolidată în domeniul respectiv, ceea ce se regăsește și în Tratatul de la Lisabona.
Noul Tratat prevedea dezvoltarea unei veritabile apărări europene și introducea o clauză de solidaritate a statelor Uniunii Europene în fața unui atac extern asupra unuia dintre ele. Era stabilit un nou mecanism de "cooperare structurată" permanentă în domeniul apărării, care permitea unui grup de state membre să coopereze mai strâns în domeniul militar.
Tratatul consolidează rolul Parlamentului European deoarece, cu câteva excepții, acesta adoptă legile europene împreună cu Consiliul, iar competențele sale bugetare și de control sunt întărite.
Tratatul recunoaște dimensiunea socială a Uniunii, menționând între obiectivele acesteia dezvoltarea unei economii sociale de piață și progresul social. Sunt extinse competențele Uniunii în domeniul sănătății publice și este creată o bază juridică europeană pentru serviciile de interes general. Este recunoscută specificitatea serviciilor sociale, culturale, de sănătate și educație în cadrul politicii comerciale comune a Uniunii.
Noul Tratat consolidează autonomia decizională a statelor din zona Euro, dar și rolul Comisiei Europene în asigurarea respectării Pactului de Stabilitate și Creștere.
În domeniile justiției și afacerilor interne, Tratatul prevedea înființarea unui Parchet European competent în lupta contra fraudelor la bugetul comunitar, dar și împotriva criminalității grave cu dimensiune transfrontalieră.
3.3. Implicațiile tratatelor în domeniul securității europene
În 18 aprilie 1950 primul Consiliu a fost cel sub forma Înaltei Autorități pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului înființată în 1951, în baza Tratatului semnat la Paris.
În 1957, odată cu Tratatul de la Roma care a pus bazele Comunității Economice Europene, a fost înființat și Consiliul de Miniștri al acesteia.
În 1967 au fost unificate Instituțiile Comunităților Europene, respectiv cele ale Comunității Economice Europene, Comunității Europene a Energiei Atomice și Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului.
În 1992, prin Tratatul de la Maastricht, Consiliul de Miniștri și-a schimbat denumirea în Consiliul Uniunii Europene, pe care a purtat-o până la intrarea în vigoare a celui de la Lisabona de când se numește Consiliul.
Consiliul Uniunii Europene este constituit din reprezentanții statelor membre, abilitați să negocieze și să ia hotărâri în numele țărilor pe care le reprezintă.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona funcționează și Consiliul Afacerilor Externe, care, spre deosebire de celelalte este condus de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate.
În baza Tratatelor U.E. Consiliul U.E. are puteri decizionale, acquis-ul comunitar (legislația UE.) fiind opera acestuia, iar în ultimul timp și a Parlamentului European. Consiliul poate lua măsuri în special la propunerea Comisiei Europene, după consultarea Parlamentului sau în tandem cu acesta. Articolul 15 din Tratatul de la Lisabona prevede că "Împreună cu Parlamentul European, Consiliul exercită funcțiile legislativă și bugetară”.
Coordonează Politica Externă și de Securitate Comună – P.E.S.C., Consiliul Uniunii Europene.
Reprezentând principala formă de desfășurare a "cooperării interguvernamentale" și în acest domeniu.
Asigură cooperarea în domeniul Justiției și al Afacerilor Interne statuată de Tratatul de la Maastricht și preluată de cel de la Lisabona vizează aspecte ca: azilul, imigrația, reglementări referitoare la trecerea frontierelor externe, cooperarea judiciară în materie civilă și penală, cooperarea vamală și polițienească, combaterea traficului de droguri, arme și ființe umane, a fraudelor internaționale și a crimei organizate, a contrabandei și contrafacerilor etc.
În 1957 prin semnarea Tratatelor de la Roma de înființare a Comunității Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice – EURATOM, s-au constituit alte două Adunări Parlamentare, toate cele 3 au fost unificate în 1958, când a fost ales ca președinte Robert Schuman. În 1962 Adunarea Parlamentară Europeană își schimbă denumirea în Parlamentul European.
În 1976 Consiliul European hotărăște ca alegerea parlamentarilor europeni să fie tăcută prin sufragiu universal direct și primele alegeri directe (până atunci parlamentarii erau desemnați de către Parlamentele naționale) se efectuează în 1979.
Întârzierea introducerii votului direct (a durat 26 de ani) s-a datorat mai mult unor cauze politice decât tehnice.
Problema principala asupra căreia s-a discutat mult a fost cea a numărului de europarlamentari care să revină fiecărei țări membre. Inițial, cele 4 mari puteri ale Uniunii Europene (Germania, Franța, Italia și Marea Britanie) au primit un număr egal, la fel cele mici (Belgia, Olanda, Danemarca, Irlanda și Luxemburg), ceea ce conducea la situația ca acestea din urmă (în special Irlanda și Luxemburg) să fie suprareprezentate.
În perioada 2004-2009 Parlamentul european are structura prezentată în tabelul nr. 3.1.
Tabelul nr. 3.1.
Numărul de europarlamentari care revine fiecărei țări și gradul de participare la alegerile din 2004 și 2009
Sursa: Comment functionne l'U.E., Luxembourg, 2003, pag. 11 și www.infoeuropa.ro
*) Alegerile au fost în 2007.
Comparând repartizarea europarlamentarilor pe țări cu cea a voturilor din Consiliul Uniunii Eurooene se poate constata că nu există o simetrie între ele, dacă la stabilirea numărului de locuri în Parlament hotărâtor a fost numărul populației, la cel a numărului de voturi, a contat și puterea economică.
Numărul total de eurodeputați s-a redus de la 785 în 2007 la 736 în 2009, trei dintre țările membre (Marea Britanie, Franța și Italia), reducându-și numărul cu câte 6 deputați, iar Spania și Polonia cu câte 4, România cu 2. Indiferent de numărul țărilor membre (extinderile viitoare), Parlamentul nu va mai depăși numărul de 751 conform Tratatului de la Lisabona.
Parlamentul European are aceleași funcții ca parlamentele naționale, deosebirea constă în faptul că acestea sunt stabilite prin Tratate constitutive ale Uniunii Europene și nu prin Constituții, ca în cazul celor naționale.
De asemenea, o importantă deosebire este aceea că funcțiile principale – legislativă și bugetară – le exercită în comun cu Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri), iar inițiatorul actelor normative (acquis-ului comunitar) este, în principal, Comisia Europeană și nu Consiliul de miniștri, ca în cazul parlamentelor naționale. Se cunoștea că funcția bugetară a evoluat în timp, dacă Tratatul de la Roma (1957), rezerva Parlamentului numai un vot consultativ, hotărârea finală revenind Consiliului Uniunii Europene, din anii 70, dar mai ales după Tratatul de la Maastricht (1993), Consiliul împarte competențele bugetare cu Parlamentul și în anumite privințe înclină balanța către Parlament.
Controlul democratic al activității instituțiilor Uniunii Europene, în special asupra executivului Uniunii Europene, reprezentat de Comisia Europeană, este exercitat de către Parlamentul European. Acest control de natură politică se efectuează prin:
– Dreptul la informare prin rapoarte, întrebări/interpelări, petiții și mediatorul european / avocatul poporului.
– Controlul asupra Comisiei Uniunii Europene.
– O altă instituție a Uniunii Europene supusă controlului, deși este autonomă, este Banca Centrală Europeană, în sensul că Parlamentul este consultat în problema nominalizărilor pentru președinte și Comitetul executiv al Băncii.
3.4. Drumul parcurs organismele și atribuțiile Consiliului European – forum suprem al Uniunii Europene
La 7 februarie 1992, Europa celor Doisprezece țări membre semnează la Maastricht Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE). Acest tratat pune bazele Uniunii Europene, în același mod cum este organizată și în prezent. Astfel pentru prima data, cooperarea europeană, care până în 1992 era strict economică, se extinde și pe plan politic. Totodată, 1992 reprezintă și anul în care au fost stabilite și misiunile pe care UEO le putea îndeplini, misiuni cunoscute sub numele de Petersberg. Statele europene intră într-o nouă fază a unificării, creând o nouă structură, cu o nouă denumire ( ”Uniunea Europeană”) și cu o organizare bazată pe existența a trei piloni de importantă inegală.
Consiliul European este o întrunire periodică (forum de dezbatere și decizie) a șefilor de state și de guvern ai țărilor membre ale U.E. care nu trebuie confundat cu Consiliul Europei, organism internațional distinct cu sediul la Strasbourg.
Acquis-ul comunitar s-a dezvoltat continuu, astfel încât a ajuns la circa 7000 de reglementări, care se întind pe circa 70 000 de pagini. Dimensiunile atât de mari ale acestuia dovedesc atât extinderea integrării la noi domenii, cât și aprofundarea acestuia, în sensul accentuării politicii comune în cât mai multe sectoare ale vieții economice, monetare și sociale.
O altă concluzie la care poate conduce această situație este și birocratizarea exagerată a activităților Uniunii Europene, existența unor reglementări prea amănunțite, ceea ce explică și hotărârea ca orice reglementare viitoare să nu depășească 30 de pagini. După numărul de reglementări, agricultura este cea care deține recordul cu peste 3 000 din totalul de 7 000, este urmată de libera circulație a bunurilor cu 600, pescuit 400, P.E.S.C. 350, protecția mediului 300, justiție și afaceri interne 290, statistică 230, uniunea vamală 210, energie 190 și transporturi 180. Portalul UE (surse de informație și știri on-line) conține 1,5 milioane de pagini.
Asimilarea și implementarea acquis-ului comunitar este în funcție de natura reglementărilor, în sensul că, unele regulamente sau directive necesită transpunere în legislația națională, altele nu, întrucât se aplică ca atare. În ce privește România, aceasta a realizat acest lucru, în special, în perioada negocierilor, mai ales în 2004. De exemplu, în decembrie 2004, gradul de transpunere era de 900/0, iar cel de compatibilitate 92%.
În prezent problema principală este cea a implementării. În legătură cu modalitatea adoptării deciziilor și documentelor acquis-ului comunitar de către Consiliul Uniunii Europene sunt importante următoarele precizări:
– în conformitate cu prevederile Tratatelor Uniunii Europene votul în Consiliu ar trebui să urmeze, în principiu, regula majorității, iar pentru majoritatea simplă este suficient ca fiecare țară să aibă un vot;
– totuși, pentru a evita riscul ca țările "mici" să blocheze decizii importante și să se exercite presiuni politice asupra acestora., ceea ce n-ar fi posibil asupra celor "mari", s-a introdus alocarea unui număr de voturi fiecărei țări în funcție de puterea ei economico-demografică.
În prezent aceste voturi sunt repartizate astfel: câte 29 Germania, Franța, Italia și Marea Britanie; 27 Spania și Polonia; 14 România; 13 Olanda; 12 Belgia, Bulgaria, Cehia, Grecia, Portugalia și Ungaria; 10 Austria și Suedia; 7 Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania și Slovacia, 4 Cipru, Estonia, Letonia, Luxembourg și Slovenia; 3 Malta.
Majoritatea simplă din totalul celor 347 de voturi înseamnă 174 voturi favorabile (51%), iar calificată 251 (72,3%).
Țările membre pot să ceară confirmarea majorității și cu o pondere de 62% din populația Uniunii a celor care au votat favorabil (conform prevederilor Tratatului de la Nisa) și în caz de neîndeplinire și acestui criteriu decizia (documentul) nu se poate adopta.
În conformitate cu noul Tratat European (cel de la Lisabona), majoritatea calificată, va însemna (din 2014) că hotărârile și documentele Consiliului Uniunii Europene nu vor putea fi adoptate decât dacă 55% din țările membre sunt favorabile,cuprinde cel puțin 15 membri ai Uniunii Europene și reprezintă cel puțin 65% din populația Uniunii.
Majoritatea de blocare trebuie să includă cel puțin numărul minim (4) de membri din Consiliu care reprezintă mai mult de 3% din populație plus un membru, în caz contrar majoritatea calificată este întrunită. Aplicarea acestui sistem de vot a fost amânată pentru 2014 (si nu 1 Noiembrie 2009 cum prevede Tratatul respectiv).
Pentru 2009-2014 și 2014-2017 sistemul de vot va face obiectul unor dispoziții tranzitorii. Tot Tratatul de la Lisabona prevede că (art. 238) dacă propunerile nu sunt făcute de Comisie sau Înaltul reprezentant, pentru întrunirea majorității calificate sunt necesari 72% din membri și 65% din populație.
Acțiunile membrilor prezenți nu implică adoptarea hotărârilor pentru care este necesară unanimitatea. În conformitate cu prevederile art. 289 din Tratat regulamentele, directivele și deciziile vor trebui adoptate în comun de către Consiliu și Parlament la propunerea Comisiei, după o procedură stabilită de art. 294 în care un rol important îl are Comitelul de Conciliere la care participă reprezentanții celor trei instituții. Actele adoptate se semnează de președintele Consiliului și respectiv cel al Parlamentului se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și intră în vigoare la data prevăzută în textul adoptat sau în lipsa acesteia, în 20 de zile de la publicare.
În vederea eficientizării activității Consiliului Uniunii Europene în viitor se renunță la președinția semestrială și se trece la una pentru 18 luni, conducerea asigurând-o o echipă formată, prin rotație, de către trei state membre.
La presiunea Uniunii Europene, procesul de reformă din administrația publică a înregistrat unele progrese, în această direcție înscriindu-se programele multianuale de modernizare, care ar trebui să cuprindă:
– Strategia proprie de modernizare a fiecărei instituții, care să prezinte contextul intern prioritățile sectoriale identificate, acțiunile de modernizare și procedurile de implementare, monitorizare și evaluare;
– Planul de acțiune care ar cuprinde măsurile preconizate, rezultatele așteptate, indicatorii de progres, termenele de realizare, responsabilii și sursele de finanțare;
– Raportul anual de monitorizare prin care se cuantifică realizarea obiectivelor propuse, reprogramarea acțiunilor restante și introducerea de noi priorități în planul de acțiune pe anul următor.
Cadrul de auto-evaluare a modului de funcționare a instituțiilor administrației publice ca instrument de măsurare a performanțelor printr-o analiză diagnostic. Acest cadru stabiilt la nivelul Comisiei Europene are ca obiective: identificarea trăsături lor specifice ale instituției, îmbunătățirea performanțelor, asigurarea legăturilor dintre modelele managementului prin calitate, studierea comparativă a performanțelor diferitelor instituții.
Din păcate, aceste programe au rămas numai pe hârtie și rezultatele o dovedesc, ineficienta admnistrației publice centrale și locale fiind dovedite.
În concluzia tratatului de Reformă: „Competența Uniunii în materie de politică externă și de securitate comună include toate domeniile politicii externe, precum și chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare comune care poate conduce la o apărare comună.
Politica externă și de securitate comună face obiectul aplicării unor norme și proceduri speciale. Adoptarea de acte legislative este exclusă”.
.
CONCLUZII
Procesul de democratizare și eficientizare continuă a sistemului instituțional al Uniunii Europene și aproprierea acestuia de cetățean este realizat și de către Parlamentul European. Astfel creșterea rolului acestuia pe viitor reprezintă o certitudine.
Uniunea Europeană reprezintă rezultatul unui proces de cooperare și integrare, început în anul 1951, acest proces a fost complex și realizat pe mai multe etape. La început Uniunea Europeană a fost realizată pentru a reprezenta o soluție pentru criza de după cel de-al doilea război mondial, deoarece în 1945 Europa era dărâmată din punct de vedere politic, economic și militar.
Misiunea Europei pentru secolul XXI presupune: garantarea păcii, a prosperității și a stabilității pentru cetățenii Europei; consolidarea reunificării continentului; asigurarea securității pentru cetățenii săi; promovarea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate; soluționarea provocărilor globalizării și prezervarea identității popoarelor europene; favorizarea valorilor europene, precum dezvoltarea durabilă și protecția mediului, respectarea drepturilor omului și a economiei sociale de piață.
Comisia Europeană reprezintă instituția sistemului comunitar cea mai originală, îndeplinind atribuțiile unui adevărat executiv, prefigurând viitorul guvern european supranațional. Se cunoaște faptul că în bază Tratatelor de la Romă s-au creat Comisii separate, toate având sediul la Bruxelles, atât pentru C.E.E. cât și pentru EURATOM.
Denumirea de Comisie Europeană este cunoscută după Tratatul de Fuziune de la Bruxelles din 1965, în acesta prevăzându-se unirea celor trei Comisii existențe la acel moment într-un singură instituție, Comisia Comunităților Europene. Comisia Europeană reprezintă interesele Uniunii Europene și este organul executiv al Uniunii Europene.
Consiliului European de la Helsinki întrunit în 10 decembrie 1999, a redat unele concluzii care ulterior au fost confirmate la Nisa în decembrie 2000, impuneau ca Uniunea Europeană să primească până la finele anului 2002, noile state membre pregătite pentru aderare.
Denumirea oficială este de Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene.
Semnarea Tratatului a avut loc în data de 13 decembrie 2007, după care a fost ratificat de România în anul 2008 pe baza Legii nr.13/2008, aceasta fiind al patrulea stat membru al Uniunii Europene care a încheiat procedura de ratificare parlamentară, după finalizarea acestui proces în Ungaria, Slovenia și Malta.
Tratatul de la Lisabona presuoune un tratat de amendare a tratatelor existente, el a intrat în vigoare la data de 01 decembrie 2009, dată în care au fost amendare potrivit prevederilor incidente cele două tratate majore ale Uniunii.
ANEXA
PUTEREA DE DECIZIE ÎN U.E.
Sursa: http://www.ier.ro/documente/formare/EU.pdf
BIBLIOGRAFIE
Angelescu C. Convergențe economice în Uniunea Europeană. –București: Editura Economică, 2002.
Avram I. ”Uniunea Europeană”, Editura Sylvi, București, 2001;
Balaban C-tin. Gh. – “ Securitatea și dreptul Internațional. Provocări la început de secol XXI”; Studii Juridice, Editura C.H. Beck, București 2006;
Băluță O. , Bălan C. ”Justiție și Afaceri Interne”, Editura Tritonic, București, 2007;
Bărbulescu I. ”Uniunea Europeană de la economic la politic”, Editura Tritonic, București, 2005;
Bărbulescu I. ”De la Comunitățiile Europene la Uniunea Europeană”, Editura Trei, București, 2001;
Bărbulescu I. ”Politiciile extinderii”, Editura Tritonic, București, 2007;
Bercea R. ”Drept comunitar. Principii”, Editura C.H. Beck, 2007;
Bibere O. ”Uniunea Europeană între real și virtual”, Editura All, București, 1999;
Bichigean G. ”Istoria Europeană”, Editura Thausib, Sibiu, 2001;
Borzel A.T. Politici europene de mediu între succes și eșec. –Iași: Editura Institutului European 2007.
Căprioară F.M. Strategii și polemici publice. –Iași: Editura Institutului European, 2007.
Cociuban A. ”Extinderea Uniunii Europene și România”, Editura Apimondia, București, 2002;
Coman-Kund, Liviu. Construcția și extinderea Uniunii Europene, Editura Fundației Universitare “Dunărea de Jos”, Galați, 2005.
Coman F. ”Drept comunitar european”, Editura Universul Juridic, București, 2003;
Corbett R., Jacobs F., Shackleton M. ”Parlamentul European”, Regia autonomă „Monitorul Oficial” București, 2007;
Costea M. Integrarea României în Uniunea Europeană provocări și perspective. Institutul European, Iași, 2007.
Crăcană M., Căpățână M. ”Libera circulație a persoanelor, bunurilor, seviciilor și capitalurilor”, Editura Tritonic, București, 2007.
Dacian C. D. ”Uniunea Europeană – Instituții. Mecanisme”, ediți a –III-a, Edituea All Beck, București, 2005.
Darie N. ”Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Legislație. Politici comune. Dezvoltare”, Editura Matrix Rom, București, 2001.
Dragomir Eduard, Niță Dan „Tratatul de la Lisabona”, Editura Nomina Lex, 2009;
Ducaru S.D. Determinări politice si economice ale integrării României în Uniunea Europeană, Teză de doctorat. –București: ASE, 2005.
Duțu Petre, Dinu Mihai Ștefan, Politica Europeană de Securitate și Apărare – cadrul de manifestare și dezvoltare a intereselor de securitate națională, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007.
Ecobescu N., coordonator. Manualul Consiliului Europei. –București: Ed. Monitorul Oficial, 2006.
Iancu Gh. ”Instituții de drept constituțional al Uniunii Europene”, Editura Lumina Lex, București, 2007;
Manolache O., Tratat de Drept comunitar, ediția a –V-a, Editura C.H.Beck, București, 2006;
V.Marcu, N.Diaconu, Drept comunitar general ,Editura Lumina Lex, București, 2002
Miron Dumitru (coordonator), Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul, București, 2003.
Mureșan M., Mureșan D. Istoria economiei. –București: Ed. Economică, 2003.
Naumescu Valentin ”Sisteme politice comparate, elemente de bază”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj–Napoca, 2003;
Năstase Adrian – România europeană, Editura MondoMedia, București, 2007.
Niță I. – Guvernanță U.E. – sistemul internațional și decizional în contextul ”Tratatului de la Lisabona”, ediția I, Editura Best Publishing România, București, 2010.
Păun Nicolae ”Istoria construcției europene, Vol. I”, Cluj–Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2000;
Steven O. McGiffen ”Uniunea Europeană, Ghid critic”, Editura R.A.Monitorul Oficial, București, 2007;
Vese Vasile, Ivan Adrian ”Tratatul de la Nisa”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001;
Tudoroiu Theodor ”Tratatul de la Amsterdam, Tratatul asupra Uniunii Europene și Tratatul instituind Comunitatea Europeană cu modificările aduse de tratatul de la Amsterdam, Editura Lucretius, București, 1999.
Walter Cairus – "Introducere în legislația Uniunii Europene", Editura Universal Dalsi, București, 2001.
Țâu N. Rolul diplomației economice în promovarea relațiilor internaționale, Sesiune științifică internațională a ULIM. -Chișinău, ULIM, 2006.
Vese Vasile, Ivan Adrian ”Tratatul de la Nisa”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
Zlatescu I.M., R.C.Demetrescu, Prolegomene la ia un drept instituțional comunitar, Editura Economică, 2003
www.circa.europa.eu
www.eesc.europa.eu
www.europeana.ro
www.eur-lex.europa.eu
www.europa.eu
www.institutiieuropene.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reforma Institutionala a Comisiei Europene (ID: 129486)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.