Reforma Finantelor Publice Romanesti In Perspectiva Armonizarii LA Finantele Uniunii Europene

CUPRINS

Capitolul 1 – Uniunea Europeană și România

Necesitatea aderării României la Uniunea Europeană

Criterii și strategia aderării României la Uniunea Europeană

Impactul EURO asupra economiei românești

Capitolul 2 – Principalele prevederi ale legislației comunitare în domeniul finanțelor publice

Regulamentul Consiliului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 din 25 iunie 2002, privind Regulamentul Financiar aplicabil bugetului general al Comunității Europene

Regulamentul Consiliului ( EC) nr. 1260/1999 privind prevederile generale ale fondurilor structurale

Capitolul 3 – Documente programatice elaborate de România în procesul de pregătire a aderării la Uniunea Europeană

Programul economic de pre-aderare

Planul Național de dezvoltare

Capitolul 4 – Conținutul și noutățile principalelor acte normative în domeniul finanțelor publice

Scopul și necesitatea reformei în domeniul finanțelor publice

Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 45/2002 privind finanțele publice locale

Capitolul 5 – Concluzii

Bibliografie

Capitolul 1

Uniunea Europeană și românia

1.1. Necesitatea aderării României la Uniunea Europeană

La 1 februarie 1995 a intrat în vigoare Acordul European ce instituia o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și statele membre, pe de altă parte. Prevederile acestui acord stipulează faptul că România a devenit membru asociat și sunt puse bazele pentru viitoarea aderare, recunoscându-se că obiectivul final urmărit de țara noastră este de a deveni membru cu drepturi depline a U.E. și că asocierea are ca scop să ajute România să realizeze acest deziderat.

România a avut contacte și înțelegeri cu U.E. încă din deceniile sase și șapte, când au fost încheiate acorduri comerciale și tehnice și acorduri prin care beneficia de preferințe vamale comunitare. De abia în anul 1990 a fost semnat Acordul comerț, cooperare comercială și economică între România și U.E., iar din 1991 România a devenit beneficiară a asistenței financiare acordată prin Programul PHARE.

Negocierile privind asocierea României la U.E. au început în anul 1992 și s-au finalizat în același an prin parafarea Acordului de la Bruxelles. Parlamentul României a ratificat Acordul European de asociere la U.E. în 1993.

Asocierea României la U.E. înseamnă pe plan economic crearea unei zone de liber schimb, cooperarea economică și financiară, în sprijinul restructurării economiei romanești, iar în plan politic crearea unui cadru instituțional pentru realizarea unui dialog politic permanent între părți. În cadrul acordului sunt precizate o serie de principii care au în vedere:

stabilirea unei perioade de tranziție de maximum 10 ani, împărțită în două etape, trecerea la cea de a doua făcându-se în urma examinării Consiliului de asociere a aplicării pană în acel moment a prevederilor Acordului;

asimetria în acordarea de către parți a concesiilor concretizate prin faptul că, în timp ce Uniunea își va realiza angajamentul în prima etapă, România și-l va pune în aplicare în a doua ;

angajamentul părților de a se abține de la introducerea de reglementări care să vină în contradicție cu prevederile Acordului până la intrarea în vigoare;

disponibilitatea părților ca pe perioada de tranziție să procedeze de comun acord, în funcție de conjunctura existentă în sectoarele vizate, la reducerea periodică și analizarea concesiilor reciproce, inclusiv la accelerarea calendarului în aplicarea acestora.

Acordul European de asociere a României la U.E. cuprinde prevederi pentru fiecare sector principal de activitate:

în domeniul schimburilor comerciale bilaterale se prevede crearea între părți a unei zone de comerț liber care se va concretiza prin eliminarea treptată a obstacolelor tarifare și netarifare existente în acest moment în relațiile comerciale dintre România și U.E.. Acestea privesc produsele industriale, cu excepția celor textile și siderurgice, dar și produsele agricole de bază (neprelucrate sau cu grad redus de prelucrare și prelucrate). Zona de comerț liber va fi realizată în perioada de tranziție de maximum 10 ani, în mod gradual. Perioada de tranziție este asimetrică în ceea ce privește ritmul reducerii și eliminării taxelor de către România, oferindu-se astfel țării noastre o perioada mai lungă de timp pentru deschiderea pieței sale la importurile din U.E. Dacă U.E. se obligă să elimine toate taxele vamale și îngrădirile cantitative pană la sfârșitul primei etape a perioadei, România va face acest lucru la sfârșitul celei de-a doua etape. Pentru o serie de produse considerate sensibile, acordul cuprinde aranjamente speciale:

aderarea României la U.E. necesită un cadru economic care să fie compatibil cu funcționarea U.E. și cu mecanismele comunitare. Ca urmare, s-a impus grăbirea descentralizării sectorului de stat și crearea unui puternic nucleu de întreprinderi mici și mijlocii, alinierea tuturor standardelor romanești la normele comunitare, legarea cursului leului de EURO, precum și realizarea unei modificări de structură a populației ocupate în economie, pentru a ne apropia de nivelul țarilor din U.E. (10% în agricultură, 30% în industrie și peste 60% în servicii). România va trebui să aplice acele căi și mijloace care să ducă la relansarea puternică a producției, la stimularea investițiilor, la creșterea competitivității produselor, accelerarea procesului de reformă, la restructurare și privatizare, de modernizare în vederea asigurării unei macrostabilizări durabile și eliminării actualelor dezechilibre fundamentale din economie. Trebuie acordată mai multă atenție valorificării superioare a resurselor, inclusiv cele umane, creșterii productivității muncii, evoluării și folosirii eficiente a potențialului competitiv și creativ al firmelor autohtone;

pe plan instituțional, organismele centrale precum Banca Națională, Curtea de Justiție etc. vor trebui să aibă aceleași atribuții cu acelea din țările comunitare;

în domeniul legislativ vor trebui adoptate acte normative cu caracter economic și pentru alte sectoare, prin consultarea obligatorie a legislației existente în U.E., fiecare proiect de lege adoptat trebuind să cuprindă o precizare, potrivit căreia legea este conformă cu legislația comunitară.

În cadrul cooperării financiare dintre România și U.E., România va beneficia de asistența financiară din partea U.E., sub forma de donații și împrumuturi, inclusiv împrumuturi de la Banca Europeană de Investiții, pentru accelerarea și susținerea proiectului de transformare economică a țării și pentru a sprijini reajustarea structurală. O destinație importantă a împrumuturilor o reprezintă diminuarea consecințelor economice și sociale, a costurilor sociale ale tranziției la economia de piață.

Asistența financiară va fi acoperită din doua surse: programul PHARE, în cadrul căruia fondurile alocate sunt nerambursabile potrivit Reglementării Consiliului U.E.; împrumuturile acordate de Banca Europeană de Investiții până la expirarea valabilității acestora.

În Acord se stipulează faptul că asistența financiară din partea U.E. va fi evaluată periodic în funcție de prioritățile stabilite, de capacitatea de absorbție a economiei României, de posibilitatea de rambursare a creditelor, de progresul înregistrat pe linia economiei de piață și în ce privește restructurarea economică. Pentru a se realiza o utilizare optimă a acestor credite se va realiza o coordonare între contribuțiile U.E. și cele din alte surse, cum ar fi: finanțarea din partea statelor membre, alte țări din G-24, F.M.I., Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare.

Acordarea creditelor în cadrul asistenței financiare se va face numai pe baza unor documentații prezentate de România, din care să rezulte oportunitatea, modul de derulare a investiției, eficiența economică și efectele sociale defalcate pe diferite etape ale derulării investiției.

Toate aceste principii ale asocierii trebuie însă transpuse în practică în concordanță cu interesele naționale ale României. Asocierea și aderarea trebuie să servească promovării interesului național și dezvoltării potențialului economic și patrimoniului cultural românesc.

În ceea ce privește aderarea României la U.E., cererea oficială a fost depusă în anul 1995, fiind a treia țară din cele 10 care și-au depus oficial cererea de aderare: Ungaria, Polonia, Slovacia, Letonia, Estonia, Lituania, Bulgaria, Cehia, și Slovacia.

Împreună cu această cerere de aderare, țara noastră a mai depus două documente de susținere a cererii :

Strategia națională de pregătire a aderării României la U.E.;

Declarația de la Snagov, semnată de șefii tuturor partidelor parlamentare.

Pentru pregătirea condițiilor și derularea procesului de aderare a fost necesară crearea unui cadru organizatoric :

crearea Comitetului Interministerial de Integrare Europeană, condus de șeful guvernului, a Departamentului pentru Integrare Europeană din cadrul guvernului, precum și a compartimentelor corespunzătoare specializate la nivelul ministerului și instituțiilor administrației publice locale;

constituirea Comisiei comune pentru integrare economică a celor două Camere ale Parlamentului și crearea unui departament specializat pentru armonizarea legislativă în cadrul Consiliului Legislativ, care veghează la îndeplinirea Programului Național de armonizare a legislației românești cu legislația comunitară;

desfășurarea dialogului cu țările membre U.E. și cu instituțiile U.E. structurat pe două domenii de activitate, ceea ce va permite să se abordeze aprofundat toate aspectele majore ale procesului de integrare în U.E.;

înființarea de centre de informare și documentare în problemele U.E.;

realizarea Programului Național de pregătire a specialiștilor în domeniul integrării și a strategiei de imagine a procesului de pregătire a aderării României la U.E., destinată opiniei publice autohtone și europene.

Factorii de conducere și decizie în țara noastră trebuie să precizeze și să arate în modul cel mai transparent că România dorește și urmărește să se integreze cu cei care vor să coopereze pe baze egale, democratice, și nicidecum cu cei care vor să-i subordoneze pe alții.

Pornind de la stadiul dezvoltării economiei românești ar fi necesară o perioadă de timp în care țara noastră să beneficieze de un statut preferențial, perioadă în care să fie sprijinită pentru a atinge standardele europene corespunzătoare. România nu trebuie să admită, sub pretextul europenismului, subordonarea interesului național față de cei puternici, care ar crea o serie de probleme pentru dezvoltarea și suveranitatea națională. Integrarea europeană trebuie să fie concepută de țara noastră cu respectarea suveranității naționale, a demnității și drepturilor omului.

Concepția modernă pe care trebuie să se bazeze România în procesul integrării economice presupune:

constituirea sistemului de legi și reglementări ce definesc drepturile și obligațiile, fixând cadrul fundamental în care se pot dezvolta relațiile economice între parteneri;

înlocuirea instituțiilor specifice unei economii de comandă cu cele specifice de economie de piața liberă;

asigurarea factorilor care să favorizeze funcționarea profitabilă a piețelor prin punerea în valoare a factorilor de producție și a capacității întreprinzătorului;

realizarea unei interdependente normale între politicile macroeconomice și cele structurale, pe baza extinderii liberei inițiative;

conceperea modelelor de cooperare economică și etapizarea procesului de integrare economică internațională, care nu trebuie să se reducă doar la o asimilare economică.

Obiectivul fundamental al Programului Economic de Dezvoltare pe termen mediu (1997 – 2000) îl constituie obținerea unei creșteri economice durabile, care pe termen mediu – lung să reducă decalajul de dezvoltare economică a României față de Uniunea Europeană. Din acest obiectiv fundamental decurg obiectivele specifice, cum sunt: valorificarea resurselor proprii și a potențialului economic existent, în condițiile unei ajustări ample a producției industriale, evidențierea condiționării lor cauzale dintre ramuri și a posibilității de creștere a producției fiecăruia, în condițiile volumului de resurse previzibile în acest moment; stimularea proceselor de privatizare și restructurare cu precădere către ramurile și sub ramurile pentru care dezvoltare este direct condiționată de aportul capitalului străin, de noi piețe și de modificarea ofertei și a structurii de proprietăți. Toate aceste obiective specifice vizează trecerea cat mai rapidă a României la economia de piață.

Efectele integrării României în U.E. vor fi resimțite atât în perioada de pre-aderare, cat și după aceea, în domeniile politic, economic, administrativ juridic, precum și prin preluarea obligațiilor pe care le presupune calitatea de membru al U.E..

1.2. Criteriile si strategia aderării României la Uniunea Europeana

Consiliul European reunit la Copenhaga în anul 1993 a definit și precizat condițiile pe care trebuie să le îndeplinească țările asociate din Europa Centrală și de Est pentru a adera la Uniunea Europeană, condiții definite sub forma unor criterii:

Stabilitatea instituțiilor garante ale democrației statului de drept, drepturilor omului, respectului și protecției minorităților.

Potrivit prevederilor Constituției, minoritățile naționale pot fi reprezentate în Parlamentul României și în organele locale.

Reprezentarea în Parlamentul României se face în condiții speciale, reprezentantul minoritar național putând fi ales cu numai 5% din voturile necesare pentru un deputat ales obișnuit. În legătură cu participarea la viața cultural-artistică și editorială, Parlamentul României a pus la dispoziția minorităților naționale din România bani pentru finanțarea unor proiecte și programe în cadrul Companiei Europene pentru Combaterea Rasismului, Xenofobie, Antisemitismului și Intoleranței.

Din 1993 ființează Consiliul pentru Minorități Naționale, organism guvernamental din care fac parte reprezentanții tuturor minorităților naționale din România, având ca scop identificarea și soluționarea problemelor specifice ale persoanelor aparținând minorităților naționale.

Existența și funcționarea economiei de piață.

În cadrul economiei de piață, echilibrul între cerere și ofertă se stabilește prin jocul liber al forțelor de piață. O economie de piață funcționează atunci când sistemul juridic, inclusiv reglementarea dreptului de proprietate, este pus la punct și gata să fie aplicat. Funcționarea economiei de piață este facilitată și de stabilitatea macroeconomică și de consensul forțelor politice în adoptarea strategiei economice. Un sistem financiar bine dezvoltat și structurat și absența barierelor la intrarea și ieșirea de pe piața a agenților economici contribuie și ele la funcționarea eficientă a economiei de piață.

România face eforturi însemnate pentru realizarea economiei de piață. Au fost liberalizate prețurile, principalele bariere comerciale au fost înlăturate, s-a trecut la privatizarea întreprinderilor și la restructurarea activităților, însă se mai menține într-o măsură importantă implicarea guvernului în viața economică. Drepturile de proprietate nu sunt pe deplin asigurate, mai ales asupra fondului funciar, iar organismele de control nu sunt complet instalate și nu au capacitatea de a asigura respectul și aplicarea legii.

Deciziile privind strategia dezvoltării economiei suferă din lipsă de coerență și drept urmare realizările în domeniul macrostabilizării sunt inegale; performanțele în domeniul creșterii economice sunt fluctuante, inflația și șomajul au ajuns la cote alarmante. Agenții economici consideră că actualul mediu economic nu este suficient de stabil încât să stimuleze economiile și investițiile interne și externe.

Se apreciază că programul de rentabilizare a activităților economice și de restructurare va mai dura încă mulți ani, la care se adaugă drumul sinuos al reformei și instabilitatea macroeconomică care determină agenții economici să nu accepte în totalitate reforma.

Instabilitatea politică din România nu este în măsură să asigure consolidarea mecanismelor de piață instaurate și să funcționeze suficient. Administrația publică nu este deocamdată în măsură să asigure o aplicare a legilor după adoptarea lor. Sectorul financiar s-a dovedit pană în prezent incapabil să-și asume riscul de intermediere financiară. Pentru a deveni pe deplin viabil este necesară continuarea privatizării și realizarea unui sistem de control mai eficace. Sectorul bancar va trebui în mai mare măsură să asigure disciplina financiară a întreprinderilor.

Capacitatea de a face față presiunilor concurențiale și forțelor pieței.

Se poate aprecia că încă de pe acum pot fi identificate câteva elemente care oferă indicații în legătură cu capacitatea economiei naționale de a face față concurenței agenților economici comunitari. Este necesar un cadru juridic național în care agenții economici să acționeze, asemănător cerințelor funcționării Pieței Interne Unice. În industrie se mai mențin încă sectoare energointensive care sunt dependente de importul de materii prime; costurile salariale și cu forța de muncă sunt încă ridicate, restructurarea marilor combinate se face greoi.

Deși cadrul legislativ pune accent pe dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, lipsa fondurilor și incapacitatea de a elabora studii pentru susținerea financiară străină au făcut ca acest sector să nu cunoască amploarea prognozată.

Investițiile străine în economia României se consideră că sunt modeste, din mai multe motive: cadrul judiciar insuficient dezvoltat și instabil, presiunile fiscale ridicate și sinuoase de la o perioada la alta, instabilitatea politică și socială care determină concesii succesive din partea guvernului cu efecte negative asupra mersului reformei.

Actuala structură a economiei și a proprietății, capacitatea de care dispun agenții economici, ne arată că nivelul de integrare economică a României în viața U.E. este relativ scăzut și drept urmare o expunere prematură a economiei românești la exigențele și presiunile concurențiale ale pieței unice ar reprezenta un șoc pentru agenții economici și populație, cu consecințe extrem de grave pentru situația economică a țării.

Capacitatea asumării obligațiilor ce îi revin unui membru al Uniunii Europene.

Aderarea unei țări la Uniunea Europeana implică în mod necesar și asumarea unor obligații ce derivă din criteriile ce stau la baza aderării:

tranziția la economia de piață și la democrație trebuie să țină pasul sau chiar să devanseze momentele cheie ale perioadei de tranziție în calitate de asociat al U.E.;

elaborarea cadrului legislativ intern pentru democrație și economie de piață trebuie să dea prioritate acelor aspecte și elemente care fac posibilă funcționarea Acordului European conform calendarului convenit;

reformele legislative și instituționale trebuie să coboare în profunzimea structurii societății, ca o condiție a valorificării avantajelor Acordului European;

colaborarea politică cu U.E. deschisă de prevederile Acordului European trebuie permanent consolidată cu acțiuni concrete de cooperare comercială, economică și financiară, de natură să accelereze facilitățile economiei;

grăbirea procesului de macrostabilizare economică;

dezvoltarea cooperării cu celelalte țări asociate ca o condiție a constituirii unei structuri compatibile cu cele existente în U.E.

Scurta prezentare a cerințelor și exigențelor procesului de asociere și aderare a României la U.E. demonstrează complexitatea acestui proces, eforturile pe care țara noastră trebuie să le facă pe drumul dezvoltării democrației și vieții economice pentru a atinge standardele vieții europene. De aceea este greu de precizat un orizont de timp pentru admiterea României în U.E. Dorința noastră depinde de măsura în care vor fi îndeplinite cerințele cuprinse în Acordul de Asociere și a prevederilor criteriilor de aderare la U.E.

Strategia aderării României la U.E.

În conformitate cu obiectivul major stabilit de România pentru actuala etapă de dezvoltare, crearea condițiilor pentru aderarea, într-o perspectivă apropiată, la U.E., principiile fundamentale ce stau la baza dezvoltării economiei și înfăptuirii reformei sunt: reforma societății românești pentru recunoașterea și afirmarea valorilor morale și democratice, așezarea dreptului de proprietate la temelia societății românești, accelerarea reformei instituționale începând cu Guvernul României pentru crearea unui stat modern, restructurarea și modernizarea industriei românești în sensul redimensionării și privatizării acesteia în vederea asigurării unei creșteri economice durabile, reorientarea și dezvoltarea agriculturii în direcția cerințelor economiei de piață prin sprijinirea sistemelor de producție și valorificare, reforma sistemului finanțelor publice potrivit principiului finanțării obiectivelor viabile economic, distribuirea echitabilă a costurilor tranziției în sprijinul solidarității sociale, așezarea României cu demnitate în lumea democratică și dezvoltată a Europei.

Așezând la baza dezvoltării economico-sociale aceste principii, strategia aderării României la U.E. cuprinde o serie de obiective sintetizate în următoarele politici : politica macroeconomică, politica de restructurare a economiei, politici privind drepturile omului, culte și minorități și politici privind capitalul uman.

Politica macroeconomică a guvernului își propune în domeniul valutar-monetar următoarele:

reducerea inflației, înfăptuirea stabilității interne și externe a monedei naționale, respectiv introducerea unor măsuri de politică economică menite să asigure previziunea evoluției cursului monedei;

recâștigarea încrederii în moneda națională și creșterea vitezei de rotație a banilor;

limitarea deficitului bugetar în vederea diminuării ponderii statului în utilizarea resurselor financiare ale economiei;

menținerea ratelor dobânzii la niveluri pozitive, în termeni reali, pentru a asigura creșterea și utilizarea eficientă a resurselor de capital financiar;

asigurarea unui nivel competitiv și realist al cursului de schimb valutar;

asigurarea deplinei convertibilități a contului curent și pregătirea condițiilor de trecere graduală la convertibilitatea contului de capital;

administrarea cu prudență sporită și într-o manieră transparentă a datoriei publice interne și externe;

practicarea unor dobânzi pentru depozite bancare ale băncilor comerciale la Banca Națională a României sub nivelul dobânzii pe piața interbancară;

diversificarea emiterii de obligațiuni de stat pe termen mediu, ca instrument al Băncii Naționale a României de reglare a masei monetare și pentru finanțarea deficitului bugetar.

Politicile de restructurare a economiei își propun mai întâi măsuri de consolidare a mecanismelor concurențiale care să permită României îndeplinirea condițiilor necesare semnării Acordului European de evaluare a conformității. Va fi încurajată activitatea Consiliului Concurenței pentru a întări capacitatea acestuia de a pune în aplicare legislația protecției concurenței.

În prezent, acțiunile privind crearea condițiilor de aderare a României la U.E. vizează: includerea permanentă a problematicii specifice a integrării pe agenda contactelor politice bilaterale și multilaterale; pregătirea temeinică a fiecărei etape de negociere în formarea unui corp de negociatori competenți; consolidarea coordonării de către Departamentul pentru Integrare Europeană a procesului, alături de alte instituții cu responsabilități în domeniu, prin alocarea unor resurse suplimentare (umane și materiale) capabile să gestioneze în mod adecvat acest proces; utilizarea cu eficiență maximă a programelor comunitare de asistență și colaborare; obținerea unui acces mai larg, în condiții echitabile, la sursele de finanțare și investiții; ameliorarea regimului de liberă circulație în spațiul comunitar a cetățenilor români.

Țara noastră va trebui să pună cât mai curând în aplicare prevederile Programului de pre-aderare pentru a pregăti cât mai bine condițiile pentru începerea negocierilor în vederea aderării ca membru cu drepturi depline la U.E.

Dintre măsurile cele mai importante a căror punere în aplicare a început deja menționăm:

realizarea programului național de armonizare legislativă vizând îndeosebi crearea unui cadru adecvat de participare la piața unică a U.E.;

pregătirea condițiilor pentru punerea în aplicare a prevederilor din acordul de asociere referitoare la libera circulație a forței de muncă și a capitalului și elemente complementare dezvoltării comerțului și investițiilor;

dezvoltarea de proiecte specifice pentru valorificarea întregului pachet de asistență europeană în domeniul restructurării si privatizării, pentru desăvârșirea procesului de ajustare structurală, al protecției sociale, al dezvoltării infrastructurii si al edificării societății civile;

dezvoltarea cooperării și încheierii de acorduri de liber schimb cu țările asociate la U.E., ca bază a revigorării comerțului dintre ele.

Derularea contemporană a procesului de integrare a țărilor din U.E., caracterizat de adâncirea acestuia și marcat de încheierea procesului de formare a pieței unice și pregătirea uniunii monetare, ridică probleme noi și deloc ușoare pentru niște candidați cu economiile în transformări profunde, care doar de câțiva ani au trecut la convertibilitatea de cont curent a monedei naționale, liberalizarea comerțului exterior, crearea și consolidarea mecanismelor de piață concurențială etc.

Analiza costurilor și beneficiilor extinderii U.E. prezintă o măsură importantă pentru România. Studiile efectuate relevă că riscurile potențiale ale neextinderii sunt mai mari pentru țările U.E. decât pentru cele candidate, pe când beneficiile extinderii sunt mai mari decât costurile pentru țările U.E.

Efectele pe termen lung ale integrării și implicațiile cantitative ale acestora constituie un puternic stimulent pentru impulsionarea eforturilor de integrare.

e poate aprecia că procesul de îndeplinire a criteriilor de aderare la U.E. de către țările candidate se va desfășura în mod continuu, pe parcursul mai multor ani. Dialogul instituționalizat cu U.E. va stabili nu când o țară dorește să adere la U.E., ci când este pregătită să facă acest demers în conformitate cu strategia de la Essen (decembrie 1994) și cu hotărârile Consililui European de la Luxemburg (1997) și Conferinței Europene de la Londra (1998).

România consideră că îndeplinirea criteriilor stabilite de U.E. implică o redresare economică cat mai puternică și accelerată a țării, prin mobilizarea factorilor interni, potentați de cooperarea cat mai stransă cu țările comunitare, al căror sprijin îndeosebi financiar și tehnico-economic trebuie să fie mai substanțial, dar și de o colaborare multilaterală cu celelalte țări aderente la U.E.

Perspectivele integrării rapide în U.E. vor trebui să determine autoritățile romane să analizeze cu seriozitate costurile acestui proces în raport cu beneficiile scontate, termenul necesar armonizării legislative și cat de benefic este procesul pentru reforma în curs de desfășurare in țara noastră.

1.3. Impactul EURO asupra economiei românești

În contextul în care pentru majoritatea țarilor vest –europene este aproape unanim acceptat avantajul utilizării monedei unice, se apreciază că și pentru România, al cărei comerț exterior este orientat în proporție de aproximativ 2/3 către această piață, adoptarea monedei unice va aduce reale beneficii.

Pentru a deveni stat membru al U.E., România va trebui să-și clădească un sistem de referință, în care moneda de referință să fie EURO, și nu dolarul american. Noua monedă va fi un factor de stabilitate care va reduce mult pierderile agenților comerciali autohtoni datorită fluctuațiilor dolarului față de valutele țărilor din U.E.

Având în vedere perspectivele monedei euro, interesul României de aderare la structurile europene și semnalele pozitive pe care le-am primit în acest sens, băncile autohtone își manifestă interesul să construiască și să dezvolte depozite în moneda europeană (EURO), folosind astfel o singura monedă față de cele 15 utilizate în prezent, valabilă pentru toate operațiunile financiare, bancare și comerciale.

În prezent, agenții economici pot alege pentru derularea tranzacțiilor fie euro, fie moneda națională. Se așteaptă ca marile companii multinaționale să fie deschizătorii de drumuri în utilizarea euro. Acestea vor începe să opereze în euro și vor influența clienții să procedeze la fel.

Introducerea euro va avea efecte pozitive asupra comerțului exterior al României, având în vedere că 2/3 este orientat către țările U.E. Noua monedă va stimula importurile și exporturile firmelor romanești. Pană în prezent, majoritatea contractelor comerciale erau exprimate în dolari SUA. Doar contractele cu Germania, Franța, Marea Britanie erau exprimate în moneda națională a acestora. În tranzacțiile cu țările a căror monedă este mai slabă (Italia, Portugalia) se folosea dolarul. Pe viitor, pentru aceste tranzacții se folosește euro. Acest lucru va avea ca efect reducerea influențelor de curs datorate fluctuațiilor dolarului față de valutele țărilor din U.E.

România a pierdut sume mai de bani datorită faptului că până acum erau alese ca monedă de contract fie dolarul SUA, fie monedele unor țări din U.E. al căror curs fluctua.

Introducerea euro va fi un factor de stabilitate care va reduce mult pierderile agenților comerciali autohtoni cauzate de riscurile de curs valutar.

Pentru început, agenții economici ar trebui ca, pentru a se familiariza cu euro, să folosească în tranzacțiile pe care le efectuează atât euro, ca monedă de plată, cat și dolarul SUA, ca monedă de consolidare, spunea Mihai Ionescu – secretar general al Asociației Exportatorilor și Importatorilor din România.

Euro va reduce costurile pe care firmele le suportă ca urmare a schimburilor valutare. Costurile acestea au fost estimate la 1-2% din valoarea tranzacției. Tot datorită euro se economisește timp prețios în activitatea de gestiune, dispărând necesitatea analizei riscului și a raportului cheltuieli – profit pentru fiecare în parte, efectuată de firmă.

De asemenea, se simplifică evaluarea rezultatelor comerciale efectuate din punct de vedere al întreprinderii, nemaifiind necesar să se țină cont de volatilitatea monedei.

O dată eliminate barierele monetare din cadrul U.E., exportatorii vor beneficia de un acces mult mai facil pe piețele oricăreia dintre țările membre. Astfel se va reduce numărul de intermediari, întreprinderile mărindu-și veniturile ca urmare a exporturilor directe.

Un alt avantaj important oferit de moneda unică este transparența. Exprimarea tuturor prețurilor în euro va ajuta firmele românești să își aleagă furnizorii care să le asigure cele mai mici cheltuieli și să exporte în țările de unde pot obține veniturile cele mai mari.

Alături de moneda euro, o importanță deosebită pentru România o are și Banca Centrala Europeană, care și-a început activitatea la Frankfurt și a preluat o serie de atribuții ale F.M.I. privind finanțarea și urmărirea unor politici consecvente de stabilitate a prețurilor.

CAPITOLUL 2

Principalele prevederi ale legislației comunitare în domeniul finanțelor publice

2.1. Regulamentul Consiliului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 din 25 iunie 2002, privind Regulamentul Financiar

aplicabil bugetului general al Comunitatii Europene

Pentru a lua în considerare evoluțiile importante de la adoptarea sa în anul 1977, Regulamentul Financiar aplicabil bugetului general al Comunității Europene a necesitat reconstituirea prin prisma clarității.

Prevederi importante:

Stabilirea si implementarea bugetului trebuie sa respecte patru principii fundamentale ale legii bugetare (unitatii, universalitatii, specificitatii, anualitatii), si principiile exactitatii si echilibrului bugetului, unitatii de cont, managementului financiar solid si transparentei bugetare.

Principiul unitatii si acuratetei bugetului inseamna ca toate veniturile si cheltuielile Comunitatii si ale Uniunii, cand sunt suportate de buget, sa fie inregistrate in buget.

Referitor la principiul universalitatii prevede renunțarea la practicile de rambursare a platilor in cont si de reutilizare a acestora; Aceste amendamente nu trebuie sa implice reguli speciale aplicabile Fondurilor Structurale.

Referitor la principiul specificitatii, este necesar ca institutiile sa detina un anumit grad de flexibilitate a managementului in transferurile de fonduri alocate. Regulamentul nr. 1605 trebuie sa permita o prezentare integrata a alocarii resurselor financiare si administrative in functie de scop. Procedurile de transferare a alocarilor trebuie, de asemenea, armonizate pentru toate celelalte institutii astfel incat transferurile personalului si alocarilor operationale sa nu constituie o problema pentru fiecare institutie. In ceea ce priveste transferurile alocarilor privind cheltuielile operationale, Comisia poate realiza transferuri intre capitole, in cadrul unuia sau aceluiasi titlu in cadrul unei limite totale de 10% din alocarile pentru exercitiul financiar care apare in linia din care s-a efectuat transferul. Autoritatii bugetare trebuie sa i se permita sa constituie rezerve in numai doua cazuri: cand nu exista act de baza sau cand nu este sigur faptul ca alocarile sunt adecvate.

Referitor la principiul anualitatii trebuie retinuta diferenta intre alocarile diferentiate si cele nediferentiate. Deciziile privind transferurile alocarilor de angajament si plata trebuie luate de fiecare institutie. Perioadele suplimentare trebuie sa fie limitate exclusiv la cazurile cand ele sunt absolut necesare, si anume platile FEOGA.

Principiul echilibrului constituie o regula bugetara de baza. In legatura cu aceasta, trebuie accentuat faptul ca apelarea la imprumuturi nu este compatibila cu sistemul resurselor proprii al Comunitatii. Cu toate acestea, principiul echilibrului nu impiedica operatiunile de acordare sau luare cu imprumut garantate prin bugetul general al Uniunii.

Unitatea de cont in care este intocmit bugetul este un alt principiu si care este, de asemenea, utilizata in scopul implementarii si prezentarii conturilor.

Principiul managementului financiar solid trebuie definit avand in vedere principiile economiei, eficientei si eficacitatii si in conformitate cu acele principii verificate prin indicatori de performanta stabiliti pe activitate si masurabili astfel incat rezultatele sa poata fi evaluate. Institutiile trebuie sa realizeze o evaluare ex ante si ex post, in conformitate cu liniile directoare determinate de catre Comisie.

Referitor la principiul transparentei, trebuie imbunatatite informatiile privind implementarea bugetului si conturilor. Trebuie retinuta, de asemenea, posibilitatea unei rezerve negative.

Referitor la stabilirea si prezentarea bugetului, prevederile actuale trebuie armonizate si simplificate prin eliminarea distinctiei, care nu are impact aplicabil, intre bugetele suplimentare si bugetelor de amendare.

In ceea ce priveste implementarea bugetului, există o clarificare a variatelor metode posibile pentru implementarea bugetului, fie pe o baza centralizata de Comisie fie pe o baza impartita cu Statele Membre sau pe o baza descentralizata cu tarile terte care primesc ajutor extern sau impreuna cu organizatiile internationale.. Metodele de implementare garantează faptul ca procedurile pentru protejarea fondurilor comunitare sunt respectate, oricare ar fi entitatea responsabila pentru aceasta implementare, in intregime sau partial, si trebuie sa confirme ca responsabilitatea finala pentru implementarea bugetara revine Comisiei, in concordanta cu articolul 274 al Tratatului.

Întrucat Comisia este responsabila cu implementarea bugetului, aceasta nu poate delega nici o sarcina de autoritate publica care sa implice utilizarea de puteri discretionare. Regulamentul aplicabil bugetului comunitar este menit sa reafirme acest principiu si sa specifice scopul sarcinilor care pot fi delegate. De asemenea, trebuie mentionat ca organismele din sectorul privat, altele decat acelea care au o misiune de serviciu public si in conditii specifice, nu pot sa isi asume nici o masura de implementare bugetara, ci doar sa furnizeze servicii tehnice sau administrative specializate sau sa indeplineasca sarcini pregatitoare sau auxiliare.

În scopul concordantei cu principiile transparentei si al managementului financiar solid, organismele din sectorul public sau organismele cu o misiune de serviciu public carora le sunt delegate sarcini de implementare in numele Comisiei trebuie sa aiba proceduri transparente de achizitii, controale interne eficiente, un sistem de prezentare a conturilor care sa fie separat de celelalte activitati ale acestora si un audit extern.

În concordanta cu articolul 279(c) al Tratatului, Regulamentul defineste imputernicirile si raspunderile responsabililor cu autorizarea, contabilului autorizat si ale auditorului intern.

Responsabili cu autorizarea sunt in totalitate raspunzatori pentru toate operatiunile de venituri si cheltuieli executate sub autoritatea acestora si trebuie sa fie trasi la raspundere pentru actiunile lor, inclusiv, acolo unde este necesar, prin proceduri disciplinare. Aceasta imputernicire trebuie, de asemenea, intarita prin inlaturarea controalelor centralizate anterioare si, in special, prin eliminarea aprobarii in avans a operatiunilor de venituri si cheltuieli de catre controlorul financiar si verificarii de catre contabilul autorizat ca plata constituie o eliberare valida.

Contabilul autorizat continua sa fie reponsabil pentru executarea adecvata a platilor, pentru colectarea veniturilor si recuperarea datoriilor. Auditorul intern isi indeplineste sarcinile in concordanta cu standardele internationale de audit. Rolul sau este de a verifica functionarea corecta a sistemelor de gestiune si control stabilite de responsabili cu autorizarea.

Auditorul intern nu este implicat in operatiunile financiare si nu are rol de exercitare a controlului asupra acestor operatiuni inaintea deciziilor luate de catre responsabili cu autorizarea. Responsabilii cu autorizarea trebuie sa isi asume deplina responsabilitate pentru aceste decizii.

Raspunderea responsabililor cu autorizarea, contabililor autorizati si a administratorilor conturilor in avans nu este diferita de cea a altor reprezentanti oficiali si a personalului si face obiectul, conform Regulamentului de Personal al reprezentantilor oficiali din Comunitatea Europeana si Conditiilor de angajare a altor functionari ai Comunitatii Europene, aplicarii masurilor disciplinare si de compensare financiara existente. Pe de alta parte, anumite prevederi specifice cu privire la identificarea cazurilor de abuzuri ale contabililor autorizati si ale administratorilor de conturi in avans, data fiind natura speciala a responsabilitatilor acestora, trebuie retinute; acestia nu vor mai avea alocatie sau asigurare speciala. Mai departe, raspunderea responsabilului cu autorizarea trebuie clarificata. In cazurile care nu implica frauda, in vederea asigurarii autoritatii de desemnare cu expertiza necesara, fiecare institutie va stabili un grup specializat in neconcordante financiare care va determina daca s-a ivit sau nu vreo neregularitate care l-ar putea face pe un oficial sau pe un alt functionar, subiectul unei actiuni disciplinare sau al unei plati de compensare si, daca acest grup a detectat probleme cu sistemele, sa raporteze responsabilului cu autorizare sau auditorului intern. In cazurile de frauda, totusi, acest Regulament face referire la prevederile in vigoare cu privire la protejarea intereselor financiare ale Comunitatilor Europene si la lupta impotriva coruptiei care implica persoane oficiale ale Comunitatilor Europene sau persoane oficiale ale Statelor Membre ale Uniunii Europene.

Conceptele de angajament bugetar și legal al cheltuielilor, precum si conditiile pentru aplicarea acestora sunt definite. In vederea restrictionarii volumului de angajamente stagnante, perioada in care pot fi facute angajamente legale individuale pe baza angajamentelor totale ale bugetului este limitata. Mai mult, o prevedere de dezangajare este introdusa pentru angajamentele individuale care nu au implicat nici o plata de-a lungul unei perioade de trei ani.

Regulamentul definește tipologia platilor care pot fi facute de responsabilii cu autorizarea. Asemenea plati trebuie efectuate in principal in functie de eficienta actiunii si a rezultatelor care decurg din aceasta.

Conceptele vagi de avans și plata în cont sunt înlăturate; plățile trebuie făcute sub forma de pre-finanțare, plăți intermediare și plăți ale soldului final, atunci când întreaga suma nu este plătită într-o singură tranșă.

Acest Regulament prevede faptul ca operatiunile de validare, autorizare si plata trebuie finalizate intr-o limita de timp care va fi stabilita in regulile de implementare si ca, in cazul in care nu se respecta aceasta limita de timp, creditorii vor fi indreptatiti sa primeasca dobanzi, care vor fi suportate de la buget.

In ceea ce priveste granturile, prin acest regulament s-a implementat un cadru referitor la acordarea si monitorizarea granturilor Comunitatii, un cadru care sa cuprinda prevederi specifice pentru implementarea principiilor transparentei, tratamentului egal, cofinantarii, interzicerii acordarilor retrospective si controlului.

In ceea ce priveste contabilitatea si prezentarea conturilor, se prevede ca aceste conturi sa cuprinda conturi generale si conturi de buget si trebuie adaugat faptul ca aceste conturi generale sunt bazate pe un sistem de contabilitate accrual in timp ce conturile de buget sunt menite sa stabileasca contul de executie al bugetului si rapoartele privind implementarea bugetului.

Se specifică că utilizarea sistemelor computerizate de management financiar nu va restrictiona in nici un fel drepturile Curtii Auditorilor de acces la documentele justificative.

In ceea ce priveste auditul extern si decizia de eliberare, desi Comisia este in totalitate responsabila pentru implementarea bugetului, importanta managementului impartit cu Statele Membre implica cooperarea lor in procedurile de audit de catre Curtea Auditorilor si in decizia de eliberare de catre autoritatile bugetare.

Comisia va prezenta Parlamentului European, la solicitarea sa, orice informatie necesara pentru aplicarea corespunzatoare a procedurii de eliberare pentru exercitiul financiar in cauza, in concordanta cu articolul 276 al Tratatului Comisiei Europene.

Prevederi speciale sunt stabilite pentru anumite politici ale Comunitatii; astfel de prevederi vor trebui sa fie in conformitate cu principiile de baza al acestui Regulament.

În ceea ce priveste Fondurile Structurale trebuie reținută prevederea pentru rambursarea platilor in cont si punerea la dispozitie din nou a alocarilor cuprinse in declaratia Comisiei anexata Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1260/1999 din data de 21 iunie 1999 care stabileste prevederile generale ale Fondurilor Structurale, amendat ultima data prin Regulamentul (CE) nr. 1447/2001.

In ceea ce priveste actiunile externe, descentralizarea managementului ajutorului extern este autorizata, datorita faptului ca Comisiei i se ofera garantii de management financiar solid si ca Statul beneficiar este responsabil in fata Comisiei pentru fondurile platite de aceasta catre el.

2.2. Regulamentul Consiliului ( EC) nr. 1260/1999 privind prevederile generale ale fondurilor structurale

a) Sistemul Resurselor Proprii

În ceea ce privește primul aspect, respectiv Sistemul Resurselor Proprii, de menționat este faptul că resursele proprii ale Comunității Europene pot fi definite ca fiind venituri impozabile alocate o dată și pentru întreaga Comunitate în scopul de a finanța bugetul U.E. sau/și ajungând în buget în mod automat, fără a fi nevoie de o decizie ulterioară a autorității naționale. Resursele proprii ale Comunității sunt stabilite, încasate, plătite și controlate în conformitate cu regulile Sistemului Resurselor Proprii aflate în vigoare în prezent, respectiv Decizia Consiliului nr.2000/597/CE, Euratom și cele două Regulamente de implementare ale acesteia: Regulamentul Consiliului (CE, Euratom) nr.1150/2000 și Regulamentul Consiliului (CE, Euratom) nr.1553/89.

Problema resurselor proprii este extrem de importantă din punct de vedere politic: proveniența resurselor proprii determină relațiile între cetățeni, state membre și organe comunitare, privind în același timp și problema autonomiei financiare a comunităților. Discuțiile purtate în jurul resurselor proprii se leagă, din punctul de vedere al Comunității, cu discuțiile de ordin general pe marginea integrării europene, în cadrul căreia se disting două opinii: federalismul și interdependența guvernelor.

Un scurt istoric al sistemului resurselor proprii este necesar pentru înțelegerea evoluției sistemului de finanțare a bugetului Uniunii Europene.

În ceea ce privește finanțarea Comunității Economice Europene, Tratatul de la Roma semnat la 25 martie 1957, prevedea o perioadă de tranziție cu contribuții din partea statelor membre și, apoi, trecerea la un sistem de resurse proprii. Principiul resurselor proprii era deja cuprins în art.201 al Tratatului: „Bugetul se finanțează integral – sub rezerva altor venituri – din resurse proprii”.

Resursele proprii pot fi definite ca mijloace proprii de finanțare, care sunt independente de statele membre.

Este vorba de resurse cu caracter fiscal, destinate, în transe unitare și definitive, Comunității, în scopul finanțării bugetului acesteia, și care îi sunt transmise de drept, fără a fi necesară de fiecare dată o hotărâre în acest sens din partea fiecărei autorități în plan național.

Astfel, statele membre sunt obligate să plătească Comunități sumele prevăzute pentru finanțarea acesteia.

De atunci și până la adoptarea Deciziei nr. 21/4/70 s-au făcut diverse încercări de transfer a resurselor proprii în finanțarea Bugetului Comunitar, adică de înlocuire a contribuțiilor naționale cu Resursele Proprii, însă fără rezultat.

Astfel, s-a ajuns la Decizia din 21 aprilie 1970, care a legiferat și consacrat tranziția de la sistemul bazat pe contribuții naționale, prin intermediul căruia statele membre asigurau controlul politicilor comunitare, la un sistem autonom de finanțare, prin intermediul resurselor proprii „ tradiționale” (contribuții agricole și taxe vamale) și a unei resurse bazate pe impozitarea valorii adăugate.

Resursele tradiționale se consideră resurse proprii „prin natura lor”, deoarece sunt venituri în cadrul politicilor comunitare si nu venituri provenite de la state membre sub forma contribuțiilor naționale. Taxele vamale aferente importurilor se încasează potrivit Tarifului vamal adoptat in 1968. Taxele vamale au fost cuprinse în Tratatul de la Roma ca fiind o resursa acordata inițial UE, pentru finanțarea cheltuielilor acesteia. Taxele vamale oțel-cărbune au fost încorporate acestei resurse în 1988.

Contribuțiile agricole au fost consacrate în 1962 și au fost încorporate în resursele Comunității la 21 aprilie 1970. Este vorba de resurse ce variază în funcție de prețurile pieței mondiale și europene. Acestor taxe, care se încasează din tranzacțiile cu produse agricole cu țările terțe în cadrul Politicii Agricole Comune (P.A.C.), li se adaugă contribuțiile pentru producția și păstrarea zaharului (rezerve) și a izoglucozei. Aceste ultime contribuții privesc piața interna a Comunității, spre deosebire de taxele pe importul produselor agricole.

Resursa TVA a fost consacrată prin Decizia adoptată la 21 aprilie 1970, întrucât resursele proprii tradiționale nu mai erau suficiente pentru finanțarea bugetului comunitar. După precizarea termenilor în care se face aplicarea acestui sistem, această resursă, complicată în natura ei, a fost aplicată pentru prima dată în anul 1980. Se obține prin aplicarea unei cote asupra unei baze de impozitare determinate printr-o metoda unitara.

Din 1988 până în 1994, această bază de impozitare nu putea să depășească 55% din PNB-ul statelor membre. Din 1995 și în continuare, această limită a fost fixată la 50% din PNB-ul statelor membre, al căror PNB pe cap de locuitor este mai mic de 90% decât media pe ansamblul Comunității. Între anii 1995 și 1999, această modificare s-a extins progresiv tuturor statelor membre.

Decizia adoptată în 1970, limita cota maximă referitoare la resursa TVA la 1% din baza de impozitare predeterminată. A doua Decizie referitoare la resursele proprii, din 7 mai 1985, a crescut această cotă la 1,4%, cu valabilitate din 1 ianuarie 1986, data aderării statelor iberice. Această creștere, se aștepta să acopere cheltuielile ocazionate de extinderea respectivă.

Consiliul European întrunit la Fontainbleau în anul 1984, a hotărât cu privire la corecția în favoarea Marii Britanii. Respectivul mecanism restituie Marii Britanii echivalentul a 0,66% din soldul financiar net al acesteia. Finanțarea „Corecției britanice” se împarte între restul statelor membre, în conformitate cu cota lor la PNB – ul comunitar (cu excepția Germaniei, a cărei cota se micșorează cu o treime).

În anul 1988, Consiliul a hotărât să statueze un al patrulea tip de resurse proprii, pe baza calculării PNB. Această resursă se prevedea să înlocuiască resursa TVA în rolul acesteia de „echilibru financiar”. Cu aceeași hotărâre – cea din 24 iunie 1988, s-a determinat limita superioară pentru resursele proprii, ca fiind o cotă aplicată PNB. Aceasta revenea la 1.14% în 1988 și la 1,27% în 1999. Resursa PNB provine din aplicarea unei cote, determinate pentru fiecare an financiar în cadrul procedurii bugetare, pe o bază de impozitare care corespunde sumei PNB al statelor membre la preturile pieței. Respectiva resursă se calculează ca fiind diferența între cheltuielile și veniturile celorlalte resurse proprii. Reprezintă o „resursă cheie”, ținând cont de faptul că determină limitarea superioară a bazei de impozitare TVA, repartizarea corecției britanice și limita superioară a totalului resurselor în cadrul perspectivelor financiare.

Există și anumite „resurse speciale”, provenite din acțiunile întreprinse de Comunitate, cum ar fi impozitul pe venit și contribuțiile personalului angajat, dobânzile, garanțiile și diverse alte taxe, contribuții și impozite.

Sistemul resurselor proprii a fost evaluat de către Comisie în Raportul său din octombrie 1998.

În baza acestui Raport, Consiliul Europei întrunit la Berlin a hotărât aplicarea, din 2002, a unui nou sistem de resurse proprii, cu următoarele caracteristici:

Păstrarea cotei superioare la limita de 1,27% din bugetul comunitar;

Creșterea cheltuielilor de încasare pentru resursele tradiționale de la 10% la 25%

Micșorarea cotei maxime aferente bazei TVA de la 0,75% în 2003 și la 0,50% din 2004 și în continuare.

Germania, Tarile de jos, Austria și Suedia vor achita numai ¼ din cota aferentă în finanțarea corecției britanice, restul de ¾ va fi achitat de celelalte state membre.

Pentru corecția britanică, se vor aplica doua adaptări de ordin tehnic, ce vor echilibra consecințele extrem de preferențiale ale creșterii cheltuielilor de încasare și a cheltuielilor de preaderare.

Pana în prezent, nu s-a adoptat nici un tip nou de resurse, dar Comisia este chemată să prezinte un raport în acest sens înainte de sfârșitul anului 2005.

Despre resursa bazată pe TVA, de menționat sunt următoarele aspecte:

Baza unică de impozitare pentru resursa bazată pe TVA

Este adevărat că atunci când se vorbește de resursa proprie TVA predomină impresia că este vorba despre o ”sumă de bani”, o valoare absolută ce corespunde unui coeficient aplicat veniturilor obținute din încasările TVA ale unui stat membru. Această percepție s-a creat probabil din cauza faptului că prin utilizarea expresiei „…determinarea unei baze unice TVA în vederea calculării resursei proprii TVA prin metoda veniturilor” se percepe mecanismul de calcul al bazei TVA ca pe o noțiune care se identifică cu rezultatul aplicării ei. Trebuie deci să fie clarificate următoarele aspecte:

„Resursa proprie TVA” nu este un procent din veniturile TVA pe plan național ci un procent aplicat valorii totale a activităților supuse TVA, conform celei de a 6-a Directive și Regulamentului 1553/89. Totalul acestor valori reprezintă totodată și Baza Resursei TVA.

Baza Resursei TVA:

Exprimă valoarea totală a consumului final intern al domeniului public și privat, precum și al domeniilor scutite de impozitarea TVA din economie;

Este alcătuit din suma valorilor adăugate realizate pe ansamblul activității economice a statelor membre și supuse impozitării cu TVA conform Directivei a 6-a și a Regulamentului 1553/89 și nu in conformitate cu legislațiile lor naționale.

Resursa TVA, pentru a constitui o „contribuție judicioasă și corectă”, trebuie să rezulte dintr-o bază care se va determina în același mod pentru toate statele membre și în conformitate cu regulile comunitare. Pentru ca acest lucru să se întâmple ar fi trebuit ca toate statele membre, nu numai să-și fi armonizat legislația conform Directivei a 6-a dar și să aplice TVA urmând aceste reguli.

Regulile în conformitate cu care trebuie determinate Baza TVA rezultă:

Din Directiva a 6-a TVA a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea cadrului legislativ al statelor membre privind impozitarea cifrei de afaceri – Sistem comun de impozitare a valorii adăugate: baza de impozitare unică, în care se precizează noțiunea de bază TVA;

Din Regulamentul (UE, Euratom) nr.1553/89, care cuprinde dispozițiile necesare pentru determinarea in mod unitar a resursei TVA în situațiile în care Directiva a 6-a prevede că statele membre pot opta între impozitarea sau scutirea la impozitare a unor activități.

Prin urmare, Directiva a 6-a dă posibilitatea statelor membre să se abată de la reguli în mai multe situații. Acest lucru determină realizarea mai multor corecții asupra bazei TVA, astfel încât să se ia în considerare și să se elimine orice particularități ale legislațiilor naționale în aplicarea TVA.

Metoda veniturilor

Metoda veniturilor constă în considerare drept punct de plecare în efectuarea calculelor veniturile din TVA ce au fost încasate și pe baza acestora să se determine din nou valoarea impozabilă și drept urmare baza resurselor proprii.

Această metodă este una foarte simplă, deoarece:

Se cunosc veniturile încasate din TVA;

În situația aplicării mai multor cote de TVA, se poate calcula o cotă medie ponderată pentru a determina „Baza de impozitare”;

În situația în care se aplică exceptările, se pot cuantifica influențele acestor exceptări asupra „bazei de impozitare” și, anulându-le, se readaptează baza astfel încât să se ajungă la o „bază de impozitare unitară pentru resursa TVA”.

Important de reținut este faptul că orice/oricâte modificări s-ar opera în legislația națională a statelor membre în legătură cu aplicarea TVA, acestea nu influențează contribuția statelor membre respective la Bugetul Comunitar. Contribuția unui stat membru este influențată numai atunci când se modifică consumul final intern sau când se modifică reglementările comunitare în domeniu.

Regulamentul (CE, Euratom) nr.1553/89 stabilește în detaliu modul de determinare a bazei resursei TVA. Astfel:

Articolul 2 se referă la activitățile ce trebuie luate în considerare;

Articolul 3 se referă la metoda care se va folosi;

Articolele 5 și 6 stabilește modul în care vor fi luate în calcul activitățile;

Articolele de la 7 la 13 cuprind dispoziții în vederea înregistrării contabile și dispunerii resurselor, precum și dispoziții referitoare la controlul determinării bazei.

Principalele condiții care trebuie îndeplinite

Statul membru candidat trebuie:

1. Să fi aplicat corespunzător sistemele naționale și procedurile de control, astfel încât să poată furniza date exacte pentru încasările TVA, să facă posibilă verificarea contabilizării acestora și să se asigure de faptul că s-au luat toate măsurile necesare pentru evitarea evaziunii fiscale;

2. Sa fie capabil să transmită Comisiei, înainte de 31 iulie în fiecare an după aderare, o situație care să conțină valoarea totală a bazei TVA pentru anul calendaristic anterior;

3. Să poată transmite Comisiei, înainte de 15 aprilie în fiecare an după aderare, evaluări ale bazei TVA pentru următorii 3 ani;

4. Să poată informa Comisia în legătură cu modul de înscriere al plătitorilor de TVA, cu modul în care se declară și se încasează aceasta;

5. Să fie pregătit să participe, încă de la data aderării sale, la întrunirile Comitetului Consultativ pentru Resurse Proprii (ACOR).

În prezent resursele proprii se compun din:

resurse proprii tradiționale (RPT), respectiv taxe vamale, taxe agricole și taxe privind zahărul. Taxele vamale și taxele agricole rezultă din aplicarea legislației vamale a Comunității și Politicii Agricole Comune (PAC) privind importurile din țările terțe. Taxele privind zahărul se aplică asupra producătorilor din sectorul zahărului și sunt utilizate pentru a acoperi cheltuielile Comunității în acest sector. Deși RPT sunt venituri ale Comunității ce rezultă din legislația acesteia, totuși, cel care colectează aceste resurse este statul membru și acesta își reține un anumit procent care reprezintă o compensație pentru costurile colectării acestor resurse.

resursa bazată pe ”TVA”, care derivă din aplicarea unei rate uniforme, valabilă pentru toate statele membre, la bazele de evaluare a TVA armonizate, determinate conform reglementărilor comunitare. Baza de evaluare a TVA a unui stat membru nu poate depăși 50% din PNB-ul acelui stat membru.

resursa bazată pe „VNB”, reprezintă o resursă de echilibru bugetar fiind utilizată pentru a furniza veniturile necesare acoperirii cheltuielilor atunci când toate celelalte surse de finanțare au fost epuizate și este calculată prin aplicarea unei cote uniforme a sumei VNB- urilor tuturor statelor membre.

O trăsătură a Sistemului Resurselor Proprii este corecția Marii Britanii, ce reprezintă un mecanism de corecție care reduce dezechilibrul bugetar al Marii Britanii printr-o reducere a plăților legate de TVA și VNB. Costul acestei corecții este suportat de celelalte state membre în legătura cu partea lor din VNB-ul Comunității. Oricum, contribuția financiară a Austriei, Germaniei, Olandei și Suediei este restricționată la ¼ din contribuția lor obișnuită.

Pentru Resursele Proprii Tradiționale statele membre sunt responsabile de colectarea acestora, fapt pentru care stabilesc, justifică, recuperează și pun la dispoziție Comisiei RPT în conformitate cu reglementările stabilite prin Regulamentul (CE, Euratom) nr.1150/2000. Pentru aceasta statele membre trebuie să aibă o infrastructură adecvată de control pentru a se asigura că administrațiile lor, mai ales Autoritatea Vamală, își îndeplinesc sarcinile în mod adecvat. Statele membre rețin în mod curent 25%, sub forma costurilor de colectare, din RPT plătite către Comunitate.

RPT sunt puse la dispoziția Comisiei lunar, până în prima zi lucrătoare după cea de a 19-a zi din luna următoare stabilirii dreptului. Statele membre informează Comisia privind RPT ce urmează a fi creditate în cont printr-o declarație detaliată a drepturilor stabilite. Comisia controlează administrațiile statelor membre pentru a se asigura că RPT au fost colectate în conformitate cu legislația vamală și cea referitoare la zahăr.

Resursele proprii bazate pe TVA și VNB sunt plătite Comisiei în fiecare lună, atunci când 1/12 din suma conținută în bugetul aprobat sau bugetul rectificativ aprobat este creditată și în numele Comisiei.

Rolul statului membru și al Comisiei în Sistemul Resurselor Proprii

În cadrul acestui sistem statele membre și Comisia au roluri diferite. Statele membre sunt, printre altele, responsabile cu:

colectarea și punerea la dispoziția Comisiei a resurselor proprii tradiționale;

calcularea bazelor TVA și VNB;

plata resurselor provenind din TVA și VNB.

Comisia este, printre altele, responsabilă cu:

calcularea contribuției statelor membre provenind din TVA și VNB, pe baza cotei uniforme impuse de TVA și cotei uniforme impuse de VNB și reducerii acordate Marii Britanii;

calcularea sumei reducerii acordate Marii Britanii;

prezentarea proiectului preliminar de buget, care reprezintă previziunea generală a cheltuielilor și a finanțării UE pentru următorul exercițiu financiar, autorității bugetare (Consiliul și Parlamentul European). De asemenea, Comisia poate propune amendarea bugetului aprobat prin proiecte de buget preliminare de amendare;

realizarea de controale pentru a se asigura că statele membre se conformează legislației comunitare în domeniul resurselor proprii ale Comunității Europene.

Legătura între Comisie și statele membre este instituționalizată prin Comitetul Consultativ al Resurselor Proprii (ACOR) și Comitetul VNB. Comitetele sunt alcătuite din reprezentanți ai statelor membre și ai Comisiei.

Politica europeană de coeziune economică și socială

În țările Europei Occidentale, de-a lungul unei perioade de peste 40 de ani, obiectivele și instrumentele specifice acestei politici au cunoscut schimbări și evoluții notabile.

Principiile unei potici de dezvoltare regională au fost stabilite, la nivel European, încă din 1957, o dată cu semnarea Tratatului de la Roma de către cele 6 tari "din prima linie" care au pus bazele Comunității Economice Europene (CEE).

În chiar preambulul tratatului se fac referințe explicite la nevoia de consolidare a unității economice a statelor membre și de a reduce disparitățile dintre acestea: ".. .să întărească unitatea economiilor lor și să asigure dezvoltarea armonioasă a acestora reducând decalajul dintre diferitele regiuni și întârzierea celor mai puțin favorizate".

Încă de la crearea sa, CEE a urmărit dezvoltarea armonioasa și echilibrată a statelor membre, în scopul atingeri unui nivel economic ridicat care să asigure standarde de viată din ce în ce mai înalte tuturor cetățenilor.

În accepțiunea fondatorilor CEE, atingerea unui nivel egal de dezvoltare economică având ca rezultat egalizarea condițiilor de viață din statele membre era, alături de alți factori, un element cheie al stabilității relațiilor de bună înțelegere dintre state, menit să asigure reducerea și eliminarea pericolului apariției tensiunilor și al degenerării acestora în conflicte. Acest obiectiv a fost realizat în etape succesive, în cadrul unui proces gradual de construire a unui sistem comun, care a mers de la unitatea vamală la integrarea economică și socială și care continuă azi cu integrarea monetară, tinzând în viitor către realizarea integrării politice.

Odată cu progresul comunității pe calea integrării, problema dezvoltării economice armonioase și echilibrate și a atingerii unui nivel de viată ridicat a început să fie transferată tot mal mult de la nivelul țărilor la nivelul regiunilor. Aceasta pentru că într-un corp comun cum a ajuns să fie Uniunea Europeană, din punct de vedere al dezvoltării economice și al condițiilor de viață, rolul entităților mici componente ale întregului a devenit mai important.

Problema disparităților

Uniunea Europeană este o comunitate de state, regiuni și popoare, de o mare diversitate geografică, lingvistică și culturală. Realizarea coeziunii economice și sociale este o expresie a solidarității europene și o cerință pentru eficiența economică și competitivitate globală.

Îmbunătățirea coeziunii economice și sociale este în fapt un corolar al unei piețe unice, fără frontiere interne. De avantajele unei piețe lărgite, create prin eliminarea tuturor barierelor care împiedicau libera circulație a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului, trebuie să poată profita toți în mod egal. Problema este că nu toate statele membre și mai ales nu toate regiunile componente ale acestora sunt la fel de bine echipate și pregătite pentru a face față concurenței crescute în noul mediu creat, regiunile mai puțin dezvoltate neputând beneficia în mod corespunzător de noile condiții. Fără a se interveni asupra acestei situații, decalajele față de regiunile dezvoltate tind să se adâncească.

Regiunile mai puțin dezvoltate, mai slab "echipate" se caracterizează, în general, prin:

infrastructura inadecvată sau depășită, în special în domeniul căilor de comunicație și al infrastructurii pentru protecția mediului;

structuri industriale neperformante sau uzate moral, folosind metode și tehnologii depășite, sau producând bunuri neadaptate cerințelor pieței;

un sector agricol dominat de structuri arhaice, fenomene de depopulare urbană, dar mai ales rurală, cu consecințe negative în plan social și economic cât și asupra mediului înconjurător;

rata înaltă a șomajului cu impact deosebit asupra tinerilor.

Instrumentele U.E. pentru reducerea disparităților

Principalele instrumente pentru reducerea disparităților și întărirea coeziunii economice și sociale sunt Fondurile structurale și Fondul de coeziune. Acestea "consuma" o mare parte a bugetului comunitar, în afara acestora, UE a mai creat instrumente de mai mica anvergură, destinate susținerii de proiecte în domenii considerate prioritare precum educația, mediul, cercetarea, dezvoltarea comunitară și mai poate de asemenea acorda împrumuturi în condiții avantajoase prin intermediul Băncii Europene de Investiții.

Principalul mijloc și instrument pe care-l folosește UE pentru a promova politica sa de dezvoltare regională este reprezentat de așa numitele "Fonduri Structurale". Aceste fonduri constituite din contribuțiile financiare ale țărilor membre, proporțional cu nivelul de dezvoltare al acestora, sunt redistribuite conform unui cadru reglementator și procedural foarte complex, către acele state sau regiuni ale UE, care sunt rămase în urmă ca nivel de dezvoltare economico – socială.

Prevederile generale ale Fondurilor Structurale sunt cuprinse în Regulamentul Consiliului (CE) Nr.1260/1999.

Principii generale instituite prin Regulamentul Consiliului (CE) Nr.1260/1999 privind prevederile generale ale Fondurilor Structurale.

Fondurile Structurale, BEI și celelalte instrumente financiare existente vor contribui fiecare într-o manieră adecvată la atingerea următoarelor trei obiective prioritare:

Promovarea dezvoltării și ajustării structurale a regiunilor slab dezvoltate, denumit „Obiectivul 1”;

Sprijinirea conversiei economice și sociale a zonelor care se confruntă cu dificultăți structurale, denumit „Obiectivul 2”;

Sprijinirea adaptării și modernizării politicilor și sistemelor de învățământ, instruire și ocupare a forței de muncă, denumit „Obiectivul 3”. Acest obiectiv va oferii asistență financiară în afara regiunilor acoperite de Obiectivul 1 și va oferi un cadru de referință pentru politici pentru toate măsurile în vederea promovării resurselor umane într-un teritoriu național fără a prejudicia caracteristicile specifice ale fiecărei regiuni.

Asistența financiară comunitară în domeniul politicilor structurale se realizează prin intermediul:

Fondurilor structurale;

Fondului de Coeziune;

Altor măsuri structurale:

Banca Europeană de Investiții;

Fondul European de Investiții;

Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică.

Fondurile Structurale – reprezintă instrumente financiare prin care Uniunea Europeană acționează pentru eliminarea disparităților economice și sociale între regiuni în scopul realizării economice și sociale. Acestea sunt:

FEDER – Fondul European de Dezvoltare Regională, fond structural creat în anul 1975 în scopul reducerii dezechilibrelor regionale, destinat regiunilor mai puțin dezvoltate, care finanțează investiții în sectorul:

Productiv;

Infrastructură;

Educație;

Sănătate;

Dezvoltare locală

IMM

FSE – Fondul Social European, fond structural creat în anul 1960 în scopul sprijinirii pregătirii profesionale, recalificării forței de muncă și destinat politicii sociale a Uniunii Europene care sprijină măsuri de ocupare a forței de muncă și dezvoltare a resurselor umane;

FEOGA – Fondul European pentru Orientare și Garantare în Agricultură – Secțiunea Orientare, fond structural creat în anul 1962 în vederea sprijinirii programelor de îmbunătățire a condițiilor de producție și marketing în agricultură;

IFOP- Instrumentul Financiar de Orientare a Politicii Pescuitului, fond structural creat în anul 1993 și este destinat poticii comunitare în domeniul pescuitului;

FEOGA – Secțiunea Garantare – va contribui la atingerea Obiectivului 2 în conformitate cu Regulamentul (EC) Nr. 1257/1999. Obiectivul 2 sprijină conversia economică și socială a zonelor care se confruntă cu dificultăți structurale;

Fondul de Coeziune – instrument financiar creat în anul 1993 care sprijină investiții în domeniul infrastructurii de transport și mediu. Obiectivul enunțat al acestui fond îl reprezintă reconsolidarea coeziunii economice și sociale prin ajutor acordat statelor mai puțin prospere (al căror PIB – este sub 90% față de media pe Comunitate) pentru a participa la uniunea economica și monetară.

Fondurile Structurale împreună cu Fondul de Coeziune sunt denumite instrumente structurale.

Instrumentele structurale și alte masuri structurale (B.E.I., EURATOM. F.E.I) sunt denumite Instrumente financiare.

Principii privind alocările din Fonduri Structurale

Sursele comunitare sunt alocate din Fondurile Structurale pe baza planurilor financiare ale fiecărui Program Operațional. Planurile financiare pentru proiectele componente ale măsurilor incluse în programele operaționale sunt realizate de beneficiarii finali și fac parte integrantă din contractele încheiate cu Autoritatea de Management sau Organismele Intermediare.

Elaborarea Programelor Operaționale sunt în competența fiecărei Autorități de Management pentru fiecare dintre acestea.

Perioada de programare cuprinde, pentru România, perioada 2007- 2009. Sumele care reflectă alocările din Fondurile Structurale, Fondul de Coeziune, alte măsuri structurale reprezentând resursele U.E., vor fi negociate în toamna acestui an.

Proiectele individuale pe baza cărora sunt realizate Programele Operaționale finanțate din Fonduri Structurale se realizează în sistem descentralizat și nu necesită aprobare din partea C.E. Autoritățile de Management pentru Programele Operaționale au responsabilitatea finală pentru aprobarea proiectelor.

Contribuția comunitară din Fondurile Structurale este determinată în funcție de costul eligibil total ori cheltuiala publica totală ori alte cheltuieli echivalente (naționale, regionale, locale) după cum s-a prevăzut în cadrul legal al fiecărui program.

Contribuția din fonduri se face conform limitelor și procentelor prevăzute la art. 28-30 din Regulamentul C.E. 1260/1999.

Finanțarea din Fondurile Structurale are la bază acoperirea cheltuielilor eligibile și efectiv plătite care sunt justificate prin facturile care atestă efectuarea lor.

Restricții în folosirea fondurilor structurale

Potrivit Regulamentului Consiliului (EC) Nr.1260/1999 sumele totale primite de orice stat membru de la Fondurile Structurale, incluzând și asistentă din Fondul de Coeziune nu trebuie sa depășească 4 % din P.I.B. național

Asistența comunitară din Fonduri Structurale în perioada de programare se indexează cu 2 %.

Finanțarea preferențială între Fondurile Structurale și FEOGA – secțiunea Garantare este exclusă.

Finanțarea preferențială între Fondurile Structurale și Fondul de Coeziune este exclusă.

Principii privind alocările din Fondul de Coeziune

Asistența acordată din Fondul de Coeziune acoperă proiecte independente, grupuri de proiecte în domeniul infrastructurii de transport și mediu.

Comisia Europeană are responsabilitatea selecției finale a proiectelor și determinarea contribuției acordate. Fiecare din proiectele selectate vor fi aprobate printr-o decizie particulară.

Contribuția din Fondul de Coeziune se face conform limitelor și procentelor prevăzute la art. 29 (3a), teza a doua din Regulamentul C.E. 1260/1999.

Pentru proiectele finanțate din Fondul de Coeziune se urmărește stimularea participării resurselor private de la beneficiarii finali.

Restricții în folosirea Fondului de Coeziune

Alocarea națională totală din Fondul de Coeziune va fi împărțită în mod egal între sectorul de transport si mediu.

Finanțarea preferențială între Fondurile Structurale și Fondul de Coeziune este exclusă.

Finanțarea preferențială între Fondul de Coeziune și FEOGA – secțiunea Garantare este exclusă.

Resursele Uniunii Europene din Fondul de Coeziune vor fi alocate pe baza planurilor financiare pentru fiecare proiect. Organele intermediare sub Autoritatea de Management sunt responsabile pentru realizarea planurilor financiare pentru fiecare proiect împreună cu beneficiarii finali .

Proiectele finanțate din Fondul de Coeziune se implementează în cursul a mai mulți ani financiari. Planificarea financiară a acestor proiecte trebuie să asigure finanțarea sustenabilă pe întreaga perioadă de implementare.

Angajamentele bugetare ale comisiei și determinarea lor pentru Fondul de Coeziune

Alocările din Fondul de Coeziune vor fi stabilite de Comisia Europeană într-o sumă specificată prin decizie a acesteia. Angajamentele bugetare ale Comisiei Europene sunt făcute numai pentru proiecte aprobate.

Angajamentele bugetare ale Comisiei Europene vor fi valide pentru o perioadă determinată de natura proiectului respectiv și de condițiile specifice stabilite pentru implementarea lui.

Suma angajamentelor anuale va fi determinată de CE anual până la data de 30 aprilie. Autoritatea de plată pentru Fondul de Coeziune va prezenta estimările de cheltuieli pentru anul bugetar și pentru următorul an Comisiei Europene nu mai târziu de 30 aprilie. Pentru realizarea acestor estimări, Autoritatea de Management pentru Fondul de Coeziune va prezenta Autorității de Plată necesarul alocărilor financiare din Fondul de Coeziune pentru anul bugetar și următorul an până la data de 30 martie pe baza informațiilor și documentelor prezentate de organismele intermediare pentru Fondul de Coeziune .

În afara cazurilor temeinic justificate, C.E. poate anula sprijinul său pentru acele proiecte finanțate din Fondul de Coeziune la care implementarea nu începe în 2 ani de la data emiterii deciziei C.E. de acordare a contribuției din Fondul de Coeziune.

Principiile care guvernează Fondurile Structurale

Principiul subsidiarității – respectiv acțiunile comunitare vor completa sau contribui la operațiunile corespondente naționale. La aplicarea principiului subsidiarității, implementarea asistenței va fi în responsabilitatea statelor membre, la nivelul teritorial corespunzător, în funcție de aranjamentele specifice fiecărui stat membru și fără a prejudicia puterile cu care a fost învestită Comisia, în special pentru implementarea bugetului general al Comunității Europene.

Principiul unui parteneriat între Comisia europeană și Statul Membru. Acțiunile comunitare vor completa sau contribui la operațiunile corespondente naționale. Acestea vor fi elaborate în strânsă consultare, denumită „parteneriat” între Comisie și statul membru, împreună cu autoritățile și organismele desemnate de statul membru în cadrul regulilor sale naționale și practicilor curente, și anume:

Autorități regionale și locale și alte autorități publice competente;

Parteneri economici si sociali

Alte organisme relevante.

Principiul multianualitații – finanțarea măsurilor din programele operaționale pe o perioadă de mai mulți ani;

Principiul bunei gestiuni, potrivit căruia statele membre vor coopera cu Comisia pentru a se asigura că Fondurile Comunității sunt folosite în conformitate cu principiile unei bune gestionări financiare

Principiul adiționalității – pentru a obține un impact economic real creditele din fonduri nu se pot substitui cheltuielilor publice sau altor cheltuieli structurale echivalente ale României. Ca regulă generală, nivelul acestor cheltuieli va fi cel puțin egal cu suma cheltuielilor anuale medii în termeni reali obținută în perioada de programare anterioară și va fi determinată în contextul circumstanțelor macroeconomice generale în care are loc finanțarea, deși trebuie ținut cont și de anumite situații economice specifice. Și anume: privatizări, un nivel excepțional al efortului public structural sau un efort echivalent din partea statului membru pe durata perioadei de programare anterioare și tendințele economice naționale.

Programele complement sunt prezentate Comisiei pentru informare în 3 luni de la aprobarea programelor operaționale de comisie.

Legat de funcționarea în România a Fondurilor Structurale și de Coeziune, în perioada 2003 – 2004, au fost continuate eforturile asupra sistemului de management și implementare a fondurilor structurale pentru a asigura operativitatea fluxurilor de resurse de la Uniunea Europeana cât și cofinanțarea națională.

În acest context, trebuie precizat faptul că Documentul de poziție complementară la Capitolul 21 intitulat „Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale”, elaborat recent în procesul de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, include aspecte legate de cadru instituțional, programarea bugetară multianuala, fluxurile de fonduri de la Uniunea Europeană. către beneficiarii finali, controlul fondurilor comunitare. În ceea ce privește cadrul legislativ pentru programarea bugetară multianuală și asigurarea flexibilității bugetare, acesta este asigurat prin Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.45/2003 privind finanțele publice locale, aprobată cu modificări prin Legea nr.108/2004 și legile bugetare anuale.

Principalele prevederi legate de cadrul multianual cuprinse în legislația românească se refera la:

Cadrul de cheltuieli pe termen mediu. Acesta include anul bugetar (anul pentru care se elaboreaza bugetul) și urmatorii 3 ani;

Regimul fondurilor externe nerambursabile, incluse în anexa la bugetele ordonatorilor principali de credite și care se derulează potrivit memorandumurilor de întelegere și acordurilor internationale încheiate cu partenerii externi;

Asigurarea flexibilitatii bugetare. Este realizată prin mai multe instrumente instituite prin Legea nr.500/2002, printre care virari de credite bugetare de la un capitol la altul al clasificatiei bugetare, precum și între programe în limitele și procentele prevazute în actele normative stipulate mai sus, pe baza unor justificari corespunzatoare, dar și posibilitatea de a realoca fondurile publice destinate cofinanțării între Autoritățile de Management.

Cadrul bugetar multianual este întărit prin legea bugetară anuală care prevede că ordonatorii principali de credite au obligatia de a asigura cu prioritate fonurile necesare reprezentând componenta locală, pentru a derula programele și proiectele cu finantare internatională. Bazele cadrului multianual au fost puse încă din anul 2002, cand ordonatorii principali de credite au prezentat o dată cu proiectul de buget și un document intitulat “Documentul de politica și strategie”, care cuprindea principalele priorități ale anului bugetar și estimări petru urmatorii trei ani. Acest document însoțește proiectul de buget pe parcursul procedurii parlamentare.

În România cadrul legal privind operaționalitatea Fondurilor Structurale este pregătit în conformitate cu legislația Comunității Europene și este reglementat, pentru început, prin Hotărârea Guvernului nr. 497/2004 privind stabilirea cadrului instituțional pentru coordonarea, implementarea și gestionarea instrumentelor structurale.

Obiectul acestei hotărâri îl constituie stabilirea cadrului conceptual și procedural privind Fondurile Structurale, fluxurile informaționale dintre organismele implicate (beneficiari finali, Autorități de Management pentru Programele Operaționale Sectoriale (POS), Autoritatea de Management pentru Cadrul de Sprijin Comunitar, Autoritatea de Plată, Organisme Intermediare) și Comisia Europeană privind acordarea asistenței financiare comunitare prin instrumente financiare.

Cadrul instituțional

Hotărârea mai sus menționată statuează cadrul instituțional pentru coordonarea, implementarea și gestionarea instrumentelor structurale.

Astfel, organismele implicate în această activitate sunt:

a) Pentru fondurile structurale:

Ministerul Finanțelor Publice – Autoritate de Management pentru cadrul de sprijin comunitar;

Ministerul Economiei și Comerțului – Autoritate de Management pentru programul operațional ,,Competivitate Economică”;

Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului – autoritate de Management pentru programul operațional ,,Infrastructura de Transport și Energie”;

Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor – autoritate de Management pentru programul operațional ,,Infrastructura și Mediu”;

Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei – Autoritate de management pentru programul operațional ,,Dezvoltarea Resurselor Umane”;

Ministerul Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Regoinale – Autoritate de management pentru programul operațional ,,Agricultură , Dezvoltare rurală, și Pescuit”;

Ministerul Integrării Europene – Autoritate de management pentru ,,Programul operațional regional”;

Organisme intermediare în subordinea Autorităților de Management pentru programele operaționale care au delegate atribuții de către autoritățile de management sau autoritatea de plată.

b) Pentru Fondul de Coeziune

Ministerul Finanțelor Publice – Autoritate de Management pentru Fondul de Coeziune;

Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului – organism intermediar pentru proiecte de transport.

Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor – organism intermediar pentru proiecte de mediu.

Pentru Fondurile Structurale și Fondul de Coeziune este desemnată ca Autoritatea de Plata Ministerul Finanțelor Publice.

Capitolul 3

Documente programatice elaborate

de România în procesul de pregătire a aderării la Uniunea Europeană

3.1. Programul Economic de Pre-aderare

Începând din anul 2001 a fost elaborat și transmis Comisiei Europene Programul Economic de Preaderare – edițiile 2001, 2002, 2003, precusor al Programelor de stabilitate și convergență din zona Uniunii Europene, care cuprinde un capitol distinct dedicat finanțelor publice, respectiv Capitolul 3 „Finanțe publice”. În ceea ce privește domeniul finanțelor publice, acest document prezintă pentru anul pentru care se elaborează cât și pentru următorii 3 ani, următoarele aspecte :

Obiectivele și tendințele politicii fiscale pentru perioada mai sus menționată;

Obiectivele si tendințele politicii bugetare pentru același orizont de timp;

Estimările de venituri și cheltuieli bugetare pentru următorii trei ani, pentru analiza sustenabiltății pe termen mediu a finanțelor publice;

Aspecte legate de datoria publică și finanțarea acesteia;

Riscurile bugetare

O dată cu aderarea României la Uniunea Europeană, Programul Economic de Preaderare va fi înlocuit de Programul de Stabilitate și Convergență.

3.2. Planul Național de Dezvoltare

Planul Național de Dezvoltare 2004-2006 (PND) are o importanță deosebită pentru România, fiind primul document unitar de programare multianuală a acelor investiții și construcții instituționale finanțate din Fonduri de Preaderare și fonduri publice naționale. Ținând seama de faptul că ținta României în ceea ce privește integrarea în Uniunea Europeană este anul 2007, Planul Național de Dezvoltare 2004-2006 reprezintă ultimul exercițiu de planificare din Fonduri de Preaderare, motiv pentru care s-a încercat ca acest document să fie, în cât mai mare măsură, asemănător cu un Cadru de Sprijin Comunitar pentru Fondurile Structurale (CSF).

PND a fost elaborat în largi parteneriate în cadrul cărora ministerele au fost chemate să colaboreze între ele pentru identificarea și obținerea unui larg consens asupra priorităților și a tipurilor de măsuri, pornind de la analize economice și sociale, precum și de la strategiile sectoriale și regionale de dezvoltare.

PND urmărește prin implementarea acestor măsuri reducerea progresivă a discrepanțelor existente între România și statele membre ale Uniunii Europene, prin atingerea simultană a următoarelor obiective:

asigurarea creșterii veniturilor pe termen lung prin creșterea competitivității globale a economiei românești în termeni de creștere a valorii adăugate;

asigurarea unui nivel de ocupare adecvat ținând seama de posibilele consecințe ale continuării procesului de restructurare economică;

realizarea coeziunii economice și sociale, însemnând, între altele, și asigurarea de șanse egale grupurilor sociale dezavantajate și stoparea decuplării de la creșterea economică a unor zone rămase în urmă.

În perspectiva aderării României la Uniunea Europeană PND va reprezenta principalul instrument de coordonare a politicilor ce vor fi finanțate din Fonduri Structurale și din buget, consistente cu politicile structurale europene și va fi formulat în condițiile unei perspective financiare solide pe termen mediu.

Procesul de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, și, implicit adoptarea acquis-ului comunitar, au determinat revizuirea Legii nr.72/1996, concretizată în adoptarea Legii privind finanțele publice, nr.500/2002.

CAPITOLUL 4

CONȚINUTUL ȘI NOUTĂȚILE PRINCIPALELOR ACTE NORMATIVE ÎN DOMENIUL FINANȚELOR PUBLICE

4.1. SCOPUL ȘI NECESITATEA REFORMEI ÎN DOMENIUL FINANȚELOR PUBLICE

Schimbările intervenite în economia românească după anul 1990, noile orientări economice și politice, precum și necesitatea creării unor mecanisme de piață eficiente și viabile, dimensiunea și valențele procesului de aderare a României la Uniunea Europeană au determinat acordarea unei atenții deosebite reformei legislative în toate domeniile de activitate în vederea adoptării acquis-lui comunitar.

În acest context, reforma legislației în domeniul finanțelor publice a avut un rol prioritar, știut fiind faptul că aceasta conduce la instituirea unui cadru conceptual, instituțional, procedural, compatibil cu mecanismele economiei de piață, la instituirea unui management financiar solid în gestionarea banilor publici, la derularea cu operativitate a proceselor economice și sociale.

Reforma legislației în domeniul finanțelor publice a avut în vedere, pe de o parte modificarea unor legi deja existente în domeniul finanțelor publice cu scopul perfecționării lor, respectiv Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, care abrogă Legea privind finanțele publice nr.72/1996, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.45/2003 privind finanțele publice locale, care abrogă Legea nr.189/1998 privind finanțele publice locale, iar pe de altă parte adoptarea de noi acte normative, cum ar fi Hotărârea Guvernului nr.497/2004 privind fondurile structurale pentru a corespunde cerințelor și exigențelor procesului de aderare al României la Uniunea Europeană.

Lucrarea de față își propune să aducă în prim plan cele mai importante acte normative din domeniul finanțelor publice care au fost modificate, perfecționate sau nou adoptate după 1990 și până în prezent.

Primul act normativ în domeniul finanțelor publice emis după 1989 a fost Legea finanțelor publice, nr. 10/1991, care aducea primele modificări în sistemul finanțelor publice din România și încerca, la acea vreme, să adapteze sistemul finanțelor din România la regulile și principiile bugetare care guvernează societatea modernă.

Perioada care a urmat a demonstrat că era nevoie de instituirea unor reguli și principii noi, reglementarea altor domenii cum ar fi cel al finanțelor publice locale, precum și cel al datoriei publice, astfel încât în anul 1996 a fost adoptată Legea privind finanțele publice, nr.72/1996. Această lege cuprindea, pe lângă regulile și principiile bugetare după care se elabora, aproba, executa și contola bugetul de stat și prevederi referitoare la elaborarea și execuția bugetelor unitaților administrativ-teritoriale, precum și o serie de prevederi referitoare la datoria publică.

4.2. Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice

Prin Legea privind finanțele publice nr.500/2002 sistemul bugetar din România a fost mult îmbunătățit. Comparativ cu cele două legi anterioare, respectiv Legea nr.10/1991 și Legea nr.72/1996, care corespundeau cerințelor perioadei de tranziție de la economia centralizată la economia de piață, această nouă lege, elaborată după modelul legislației franceze în domeniul bugetar, face trecerea de la principiile și procedurile instituite de cele două legi anterioare concentrate mai ales pe latura cantitativă a procesului bugetar, pe mecanisme mai puțin flexibile, pe formularea bugetară pornind de la datele istorice ale anilor precedenți, și mai puțin pe latura calitativă a procesului bugetar, la proceduri și reguli concentrate pe evaluare, rezultate, eficiență, performanță, management solid al fondurilor publice.

Prin intrarea în vigoare, începând cu anul 2003, a noii Legi privind finanțele publice, nr. 500/2002 întregul proces bugetar a fost orientat spre obiective, rezultate, performanțã.

Necesitatea apariției unei noi legi privind finanțele publice a fost determinatã de:

● cerințele etapei actuale de formulare a unui buget în contextul unui management modern al fondurilor publice;

● evidențierea legãturii strânse dintre bugetul național și implicațiile lui asupra economiei naționale;

● compatibilizarea legislației naționale în materie de finanțe publice cu acquis-ul comunitar privind regulile și principiile Comunitãții Europene în domeniul procedurilor bugetare.

Importanța noii legi privind finanțele publice constă în:

aduce un plus de rigoare legislativã într-un domeniu atât de complex cum este cel al finanțelor publice;

conferã mai multã predictibilitate și flexibilitate procedurii bugetare;

antreneazã într-o mãsurã mai mare responsabilitatea ordonatorilor principali de credite în utilizarea eficientã a fondurilor publice.

Schematic, principalele noutãți aduse de Legea privind finanțele publice, nr.500/2002 sunt sintetizate în figura urmatoare:

Dintre principalele noutăți cuprinse în Legea nr.500/2002, de menționat sunt următoarele:

1. Definirea clară a conceptelor, termenilor și expresiilor utilizate în cuprinsul legii pentru aplicarea unitară și fără interpretări de către toate instituțiile implicate în procesul bugetar, precum și introducerea unor concepte noi ca: “angajament bugetar”, “angajament legal”, “credite de angajament”, “acțiuni multianuale”, “co-finanțare”, “lichidarea cheltuielilor”, “ordonanțarea cheltuielilor” etc. Au fost preluate o serie de noțiuni consistente cu Regulamentul Consiliului Europei (CE, Euratom) nr. 1605/2002 din 25 iunie 2002, privind Regulamentul Financiar aplicabil bugetului general al Comunității Europene, respectiv:

credite de angajament;

acțiuni multianuale;

credite destinate acțiunilor multianuale;

fazele execuției bugetare: angajare, lichidare, ordonanțare și plată;

principiul separării atribuțiilor în procesul bugetar, respectiv cele ale ordonatorilor principali de credite de cele ale contabilului.

2. O nouă structurare a legii pe capitole, iar în cadrul acestora pe articole, clar definite pentru a prezenta în mod explicit și precis principiile de bază ale construcției bugetare, principalele etape ale procedurii bugetare, atribuțiile instituțiilor implicate în procesul bugetar, implementarea, execuția și controlul bugetului;

3. Stabilirea unui calendar pragmatic în cadrul procedurii bugetare, prin stipularea unor termene precise pentru etapele procesului bugetar privite în relația cauzală dintre ele, precum și eliminarea etapei de stabilire a modificării veniturilor și cheltuielilor pe anul următor față de anul în curs (acest calendar este prezentat în anexa, comparativ cu cel din Legea nr. 72/1996 privind finanțele publice), etapă care de altfel nu se regăsește nici în Regulamentul Consiliului Europei (CE, Euratom) nr. 1605/2002 din 25 iunie 2002, privind Regulamentul Financiar aplicabil bugetului general al Comunității Europene.

4. Conturarea cadrului macroeconomic, transmiterea scrisorii cadru și stabilirea limitelor de cheltuieli pentru ordonatorii principali de credite încă din prima parte a anului pentru a conferi mai multă stabilitate politicii macroeconomice. Stabilirea cadrului macroeconomic la începutul anului reprezintă un element deosebit de important al procesului bugetar, reflectând:

stabilitatea economiei romanești;

rezultatele remarcabile obținute în coordonarea politicilor macroeconomice, nemaifiind necesară revizuirea sistematică și periodică a agregatelor macroeconomice și bugetare;

creșterea operativității elaborării proiectului de buget deoarece nu mai sunt necesare numeroase revizuiri ale țintelor bugetare.

5. Informarea Parlamentului asupra obiectivelor fiscale și bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget și următorii trei ani, care va permite o mai bună conlucrare între Guvern și Parlament, precum și posibilitatea ca Parlamentul să-și exprime o opinie asupra obiectivelor propuse și a relevanței acestora.

6. Introducerea cadrului indicativ pe trei ani, un instrument de planificare bugetară multianuală și un cadru de referință pe termen mediu ce va permite crearea unui spațiu de manevră în decursul procedurii bugetare. Important de menționat este faptul că acest cadrul indicativ pe trei ani este consistent cu prevederile Regulamentului Consiliului Europei (CE, Euratom) nr.1605/2002 din 25 iunie 2002. Acesta stipulează că bugetul comunitar reflectă bugetul pentru un an anterior anului pentru care se elaborează proiectul de buget, anul bugetar (anul pentru care se elaborează bugetul) și următorii trei ani anului bugetar. Această prevedere introdusă în legislația românească este deosebit de importantă pentru predictibilitatea politicii fiscal–bugetare, oglindind întregul efort bugetar în perspectiva pe termen mediu, și permițând în același timp o direcționare a resurselor bugetare pentru susținerea unor politici consistente cu politica de ansamblu a Uniunii Europene: capital uman, dezvoltare regională, agricultură, transport, mediu, infrastructură etc.

7. Posibilitatea finanțării instituțiilor publice sau acțiunilor noi, în cazul în care bugetul nu este aprobat în termenul legal.

8. Delimitarea creditelor destinate unor acțiuni multianuale în credite de angajament și credite bugetare, pentru un mai bun control al fondurilor publice și avându-se, totodată, în vedere compatibilizarea cu regulile bugetului Comunității Europene. În legislația românească acțiunile multianuale sunt cele de natura investițiilor și cele aplicabile fondurilor externe nerambursabile. Legea nr. 500/2002 prevede că se reportează pentru anul următor sumele reprezentând fonduri externe nerambursabile și cofinanțarea aferentă acestora, aflate în contul structurilor de implementare. În legislația românească principiul repotărilor este mai restrâns decât în legislația comunitară, tocmai pentru a întări responsabilitatea ministerelor pentru utilizarea eficientă a resurselor bugetare.

9. Cuprinderea și explicarea principiilor bugetare în textul proiectului de lege, pentru a preveni orice confuzie în alocările de fonduri, atât în stadiul de angajament, cât și în stadiul de execuție și anume: principiul universalității, unității, anualității, specializării bugetare, unității monetare, publicității. Aceste principii sunt prezente și în Regulamentul Consiliului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 din 25 iunie 2002, privind Regulamentul Financiar aplicabil bugetului general al Comunității Europene.

10. Creșterea transparenței în alocarea fondurilor publice prin interzicerea reținerii și utilizării în sistem extrabugetar a veniturilor bugetare, precum și includerea în bugetul de stat a fondurilor speciale, asigurându-se astfel înscrierea în tendința de unificare a instrumentelor bugetare. Din acest punct de vedere, bugetul a cunoscut un amplu proces de restructurare. Astfel:

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.32/2001 pentru reglementarea unor probleme financiare (publicată în Monitorul Oficial nr.110/2001) au fost incluse un număr de 7 fonduri speciale în bugetul de stat și a fost desființat un alt fond special, ceea ce a condus la simplificarea și creșterea transparenței procedurilor bugetare, știut fiind că fondurile speciale conduc la fragmentarea bugetului și reflectă un mod de capturare de venituri și de evitare a competiției pentru resurse.

Fondurile speciale care au fost incluse în bugetul de stat sunt: fondul special pentru sănătate publică, fondul special de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap, fondul special pentru dezvoltarea și modernizarea punctelor de control pentru trecerea frontierei, precum și a celorlalte unități vamale, fondul special pentru promovarea și dezvoltarea turismului, fondul special al aviației civile, fondul special pentru susținerea învățământului de stat, fondul național pentru solidaritate, iar fondul special pentru reducerea riscurilor tehnologice la utilaje, echipamente și instalații industriale a fost desființat. În prezent, se constituie distinct, ca anexe la legile bugetare, următoarele fonduri speciale: fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și fondul pentru asigurări de șomaj;

În anul 2003 au fost cuprinse în bugetul de stat ca venituri și cheltuieli cu destinație specială veniturile și cheltuielile fondurilor pentru dezvoltarea sistemului energetic și cel al drumurilor publice.

În Regulamentul Consiliului Europei (CE, Euratom) nr. 1605/2002 din 25 iunie 2002, se prevede că bugetul este instrumentul care, pentru fiecare exercițiu financiar, prognozează și autorizează toate veniturile și cheltuielile considerate necesare pentru Comunitatea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Bugetul EURATOM este considerat un buget satelit al bugetului Comunității Europene.

11. Delimitarea sarcinilor, competențelor și responsabilităților instituțiilor implicate în procesul bugetar (Parlamentul, Guvernul, Ministerul Finanțelor Publice, ordonatorii de credite), accentuându-se rolul central al Ministerului Finanțelor Publice în conducerea managementului bugetar. Delimitarea precisă a acestor sarcini și responsabilități a fost efectuată pe baza prevederilor constituționale, urmărindu-se eliminarea interferențelor și paralelismelor din procesul bugetar, precum și stabilirea clară a sarcinilor între puterea executivă și cea legislativă.

12. Luarea în considerare a efectelor financiare asupra bugetului pe următorii 4 ani, în cazul inițierii unor proiecte de acte normative cu implicații asupra veniturilor și cheltuielilor bugetare, cu obligația ca Guvernul, prin Ministerul Finanțelor publice să întocmească o fișă financiară pentru a vedea impactul asupra veniturilor si cheltuielilor.

Fișa financiară este un document:

destinat să ofere imaginea clară a necesităților de finanțare privite în perspectiva pe termen mediu, precum și o reflectare a dimensionării acestor necesități în funcție de modificările aduse unei astfel de inițiativă legislativă până la adoptarea sa.

care presupune o colaborare firească și transparentă între instituțiile publice în a căror sferă de competență intră aplicarea prevederilor respective și Ministerul Finanțelor Publice.

De menționat este faptul că articolul 28 din Regulamentul Consiliului Europei (CE, Euratom) nr. 1605/2002 din 25 iunie 2002, prevede că orice propunere aprobată de către autoritatea legislativă care poate avea implicații bugetare trebuie să fie însoțită de o declarație financiară și de evaluarea prevazută în articolul 27(4), iar evaluarea trebuie să fie aplicată tuturor programelor și activităților care atrag după sine cheltuieli importante și evaluarea rezultatelor diseminate autorităților bugetare, legislative și ordonatorilor de credite.

13. Elaborarea și aprobarea de programe pentru unele activități, asigurându-se astfel o apreciere corectă a cheltuielilor de către legislativ, precum și creșterea responsabilității executivului în alocarea resurselor. Legea nr. 500/2002 are în vedere obligația ordonatorilor principali de credite de a prezenta anual performanțele fiecărui program care trebuie să cuprindă acțiunile, costurile asociate, obiectivele urmărite, rezultatele obținute și așteptate pentru anii viitori, măsurate prin indicatori preciși a căror alegere este justificată, precum și rapoarte anuale de performanță pe fiecare program, punând în evidență diferențele față de previziunile bugetare.

Importanța elaborării bugetului pe bază de programe constă în:

aceastea orintează întreaga activitate a ministerelor spre rezultate, obiective, performanță;

se fundamentează pe priorități multianuale;

permit finalizarea politicilor începute în anii anteriori;

măresc stabilitatea și predictibilitatea politicii bugetare.

Ideea eficienței activității ministerelor și orientarea activității acestora spre performanță este prezentă și în Regulamentul Consiliului Europei (CE, Euratom) nr.1605/2002 din 25 iunie 2002, potrivit căruia ,,cheltuielile bugetare trebuie utilizate în conformitate cu principiul unui management financiar solid și, în special, acelora ce privesc economia, eficiența și eficacitatea costurilor “.

Obiectivele specifice, măsurabile, realizabile, relevante și definite în timp vor fi stabilite pentru toate sectoarele activității cuprinse în buget. Realizarea acelor obiective va fi monitorizată prin indicatori de performanță pentru fiecare activitate, iar ordonatorii de credite vor furniza informații autorității bugetare. Astfel de informații, vor fi furnizate anual și cel mai târziu în documentele care însoțesc proiectul preliminar de buget”.

14. Stabilirea unor reguli referitoare la cofinanțarea anumitor programe prin participarea, atât a organismelor internaționale, cât și a bugetului, ceea ce demonstrează că efortul național este susținut și prin sprijin extern, direcționat, în bună parte, pentru dezvoltarea domeniilor prioritare ale reformei;

15. Instituirea unor măsuri de asigurare, pe parcursul execuției, a echilibrului bugetar aprobat, prin limitarea de către Guvern a deschiderilor de credite bugetare în funcție de estimarea încasării veniturilor bugetare și de posibilitățile de finanțare a deficitului bugetar, precum și reținerea de către ordonatorii principali de credite a 10% din prevederile aprobate acestora, cu excepția cheltuielilor de personal și a celor ce decurg din operații internaționale, pentru asigurarea unei execuții bugetare prudente;

16. Definirea și delimitarea celor 4 etape ale efectuării cheltuielilor în procesul executării bugetului, respectiv, angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata, ceea ce demonstrează că execuția bugetară funcționează pe baza practicii bugetare convenționale și pe principiul separării atribuțiilor ordonatorilor de credite față de contabil.

Prin Ordinul ministrului finanțelor nr. 1792/2002 au fost aprobate ,,Normele metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor instituțiilor publice, precum și organizarea și conducerea evidenței angajamentelor bugetare, în care se specifică conținutul fiecărei faze, atribuțiile persoanelor implicate și circuitul documentelor specifice acestor operațiuni.

17. Eliminarea articolelor referitoare la elaborarea, aprobarea, execuția și încheierea execuției bugetelor locale, precum și a celor referitoare la finanțarea și refinanțarea datoriei publice, care făceau la vremea aceea obiectul altor legi, respectiv Legea privind finanțele publice locale, nr.189/1998 și Legea datoriei publice, nr.81/1999;

18. Reformularea articolelor referitoare la programele de investiții, prin introducerea noțiunii de credite de angajament în programarea cheltuielilor de capital, cuprinderea obiectivelor de investiții în buget pe baza analizei cost-beneficiu, precum și coordonarea monitorizării programelor de investiții de către Ministerul Finanțelor Publice.

19. Reglementarea de principiu a contabilitatii publice, care cuprinde:

contabilitatea trezoreriei;

contabilitatea de patrimoniu;

contabilitatea costurilor programelor.

4.3. Ordonanța de urgență a Guvernului nr.45/2003

privind finanțele publice locale

Perfecționarea legislației în domeniul administrației publice locale a avut o importanță deosebită după 1990. Eforturile în acest sens au fost făcute pentru creșterea gradului de autonomie al unităților administrației publice locale prin descentralizarea unor activități, în principal, în domeniul învățământului preuniversitar, consultanței agricole ș.a..

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.45/2003 privind finanțele publice locale a fost abrogată Legea nr.189/1998 privind finanțele publice locale, care la rândul ei abroga capitolul III intitulat "Elaborarea, aprobarea, execuția și încheierea execuției bugetelor locale" și alte prevederi referitoare la bugetele locale din Legea nr. 72/1996 privind finanțele publice, capitolul VIII "Administrarea finanțelor publice" din Legea administrației publice locale nr.69/1991, Decretul Consiliului de Stat nr.151/1975 privind autofinanțarea unor activități ale instituțiilor de stat – pentru prevederile referitoare la instituțiile publice și activitățile de subordonare locală. Legea nr. 189/1998 privind finanțele publice locale a reunit pentru prima dată după 1990 toate prevederile referitoare la bugetele locale care existau în alte acte normative pentru a avea o concepție unitară asupra activității unităților administrației publice. Pe măsura apariției de noi sarcini și activități legate de procesul de aderare a României la Uniunea Europeană a apărut necesitatea revizuiri Legii nr. 189/1998.

Astfel, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.45/2003 privind finanțele publice locale a fost elaborată și aprobată ca urmare a:

necesității armonizării cu principiile și procedurile incluse în Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, lege cadru a procesului bugetar din România;

necesității armonizării cu legislația comunitară.

Ordonanța de urgență a Guvernului privind finanțele publice locale, nr.45/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr.108/2004:

aduce un plus de reguli și proceduri clare și explicite în domeniul finanțelor publice locale;

reorientează întreaga gestiune publică către criteriul performanței;

conferă mai multă predictibilitate și flexibilitate procedurii bugetare;

antrenează într-o măsură mai mare răspunderea autorităților administrației publice locale în administrarea și utilizarea eficientă a fondurilor publice.

Pe lângă prevederile determinate de punerea de acord cu Legea privind finanțele publice, nr.500/2002, Ordonanța de urgență a Guvernului privind finanțele publice locale, cuprinde o serie de reglementări, dintre care de menționat sunt următoarele:

definirea clară a conceptelor, termenilor și expresiilor utilizate în cuprinsul actului normativ, în vederea aplicării unitare și fără interpretări de către toate instituțiile implicate în procesul bugetar, precum și introducerea unor concepte noi: angajament bugetar și legal, cotă și sumă defalcată, credit de angajament, cofinanțare, consolidare, exercițiu bugetar, fond de risc, lichidarea cheltuielilor, ordonanțarea cheltuielilor, proces bugetar, program;

o nouă structurare a Ordonanței de urgență a Guvernului pe capitole, iar în cadrul acestora pe secțiuni și articole, care cuprind principiile de bază ale construcției bugetelor locale, etapele principale ale procedurii bugetare, competențe și responsabilități în procesul bugetar, implementarea, execuția și controlul bugetelor locale;

stabilirea unor reguli referitoare la cofinanțarea unor programe prin participarea, atât a organismelor internaționale, cât și a bugetului de stat și a bugetelor locale, ceea ce demonstrează susținerea efortului național prin sprijin extern, direcționat în cea mai mare parte pentru dezvoltarea infrastructurii locale;

delimitarea creditelor destinate unor acțiuni multianuale în credite de angajament și credite bugetare, pentru un mai bun control al fondurilor publice și avându-se, totodată, în vedere compatibilizarea cu regulile bugetare ale Comunității Europene;

elaborarea și aprobarea de programe pentru unele activități, asigurându-se astfel o apreciere corectă a cheltuielilor de către autoritățile deliberative, precum și creșterea responsabilității autorităților executive în alocarea resurselor;

stabilirea fazelor privind efectuarea cheltuielilor în procesul execuției bugetare și delimitarea atribuțiilor ordonatorilor de credite de cele ale persoanelor cu atribuții în efectuarea plăților la comune, orașe, municipii, județe și municipiul București;

modificarea termenelor de elaborare și aprobare a bugetului local, în scopul corelării acestora cu etapele procesului bugetar la nivel național;

stabilirea criteriilor de repartizare a sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale, atât pe ansamblul județului, cât și pe unități administrativ-teritoriale din cadrul județului;

posibilitatea de majorare, în situații deosebite, prin legea bugetului de stat a nivelului cotelor defalcate din impozitul pe venit;

repartizarea sumelor și cotelor defalcate din impozitul pe venit pe unități administrativ-teritoriale în cadrul județului, prin hotărâre a consiliului județean, după consultarea primarilor de către o comisie constituită la nivelul fiecărui județ din președintele consiliului județean, prefect, reprezentanții structurilor asociative de la nivelul comunelor, orașelor și municipiilor și directorul general al finanțelor publice;

acordarea de dobânzi la disponibilitățile Fondului de rulment, constituit la nivelul unităților administrativ-teritoriale;

constituirea de către autoritățile administrației publice locale a Fondului de risc pentru acoperirea riscurilor financiare, care rezultă din garantarea de către acestea a împrumuturilor contractate de agenții economici și de serviciile publice de subordonare locală;

posibilitatea autorităților administrației publice locale de a deschide conturi la bănci comerciale pentru derularea împrumuturilor contractate;

utilizarea Fondului de rezervă bugetară la dispoziția consiliilor locale și pentru acordarea unor ajutoare către unitățile administrativ-teritoriale în situații de extremă dificultate.

Schematic, reforma în domeniul finanțelor publice se poate observa în figura următoare:

CAPITOLUL 5

CONCLUZII

Se poate aprecia ca România a făcut progrese semnificative pe linia legislației în domeniul finanțelor publice, in perspectiva procesului de aderare la Uniunea Europeană, care vor permite:

instaurarea unor mecanisme eficiente și viabile de alocare a resurselor prin intermediul piețelor, posibilitatea de a face fata competiției si forțelor concurențiale ale pieței unice, odată cu aderarea la U.E.

acordarea statului de economie de piața, care trebuie primit din partea Comisiei încă din anul 2004.

Printre principalele progrese înregistrate în acest domeniu sintetizăm :

Introducerea programării multianuale;

Un mod de abordare a bugetului, respectiv bugetul pe baza de programe;

Posibilitatea ca ordonatorii principali de credite să poată încheia angajamente care conduc la întărirea disciplinei în alocarea resurselor bugetare.

Posibilitatea de a folosi alături de resursele interne si a celor care provin din fonduri externe nerambursabile ;

Instituirea cadrului instituțional, conceptual si procedural privind înființarea fondurilor structurale și de coeziune .

Instituirea cadrului conceptual si procedural privind mecanismul resurselor proprii , respectiv a contribuției României la bugetul Uniunii Europene.

Se poate aprecia că eforturile pe linia armonizării cu legislația comunitară vor continua mai ales pentru întărirea capacității de funcționare a fondurilor structurale și de coeziune , precum și pe linia mecanismului resurselor proprii , respectiv a contribuției României la bugetul Uniunii Europene.

Bibliografie

Comisia Europeană – „Towards an Internal Market without Tax Obstacles”, document COM (2001) 582, Brussels, 2001

Comisia Europeană – „Directiva nr.90/435/EEC”, 23 iulie 1990

Comisia Europeană – „VAT Rates Applied in the Member States of the European Community”, DOC/2905/2001, Bruxelles, 2001

Comisia Europeană – „Report on the Structure and Rates of Excise Duty Applied on Cigarettes and Other Manufactured Tabacco Products”, document COM (2001) 133, Bruxelles, 2004

Stolojan Th., Raluca Tatarcan – „Integrarea și politica fiscală europeană”, Editura Infomarket, Brașov, 2002

Stolojan Th. – „Integrare economică europeană”, curs universitar, Editura Universității „Aurel Vlaicu”, Arad, 2002