Reforma Asigurarilor de Sanatate din Romania

LUCRARE DE LICENȚĂ

REFORMA ASIGURĂRILOR DE SĂNĂTATE DIN ROMÂNIA

CUPRINS

CAPITOLUL I

CAPITOLUL I

SERVICIILE DE SĂNĂTATE ȘI ASIGURĂRILE SOCIALE

1.1 Programul mondial de servicii sociale și de sănătate elaborat de Internaționala Serviciilor Publice

Internaționala Serviciilor Publice (ISP) este una din cele mai vechi organizații sindicale de lucru creată in 1907 pentru dezvoltarea legăturilor de solidaritate îintre lucrătorii din serviciile publice din îintreaga lume.

Comitetul serviciilor sociale și de sănătate al ISP a lansat un program mondial care urmărește două teme majore:

a) Integrarea serviciilor sociale și de sănătate;

b) Funcționalitatea și calitatea serviciilor sociale și de sănătate;

a) Integrarea serviciilor sociale și de sănătate.

Integrarea serviciilor sociale și de sănătate este una din condițiile prealabile, indispensabile elaborării unui sistem ce va putea să răspundă nevoilor efective ale lumii a treia și să corecteze greșelile țărilor industrializate.

Persoanele angajate în sectorul serviciilor sociale și de sănătate trebuie să aibă anumit tip de pregătire profesionlă pentru a putea coopera, de a organiza și administra în cazul schimbăriilor de procedură.

Serviciile sociale și de sănătate trebuie să contribuie la apărarea sănătății publice și să colaboreze cu serviciile administrative din alte sectoare.

b) Funcționalitatea și calitatea serviciilor sociale și de sănătate

Acestea de mai sus depind de calificarea salariaților și de condițiile lor de muncă.

Locurile de muncă propuse angajaților din cercetare în domeniul serviciilor sociale și de sănătate trebuie să fie concepute în așa fel încât să atragă un personal suficient format.Cursurile de pregătire axate pe domenii restrânse de specializare sau pentru locuri de muncă semicalificate nu furnizează o bază destul de largă pentru a acoperi gama variată de servicii ce trebuie îndeplinite. Această pregătire trebuie să insufle salariaților respnsabilitatea și capacitatea de a lucra în echipă.

Serviciile sociale și de sănătate au rolul de a servi populația și de a munci cu oamenii.

În urma congreselor care au avut loc de-a lungul timpului, în special cel de al 22-lea Congres Mondial din 1981 de la Singapore a adoptat rezoluția numarul 4 cu privire la exigențele de bază a unui serviciu de sănătate structurat în funcție de lucrători si nevoile populației. El are în vedere creare cadrului de acțiune a diverselor organizații afiliate pentru realizarea obiectivelor de mai jos:

– a elabora, lărgi și garanta un seviciu de sănătate complet, gratuit, furnizat de stat și evident finanțat din banii publici

– a-i asigura pe lucrători și pe familiile lor de asistența și protecția materială totală a statului contra riscurilor majore (boli, accidente etc.).

1.2 Promovarea sănătății – preocupare majoră a societății

Sănătatea este esențială existenței, pentru individ, ea constituie esența participării la viața socială și politică.

Promovarea sănătății impune o serie de măsuri cum ar fi:

a) Funcționarea și structurarea unui sistem integrat de sănătate

Funcționarea și structurarea serviciilor trebuie să corespundă nevoilor populației. Ele trebuie să țină cont de bolile existente și de eventualele riscuri ce amenință sănătatea, specifice fiecărei regiuni.

b) Medicina preventivă la locul de muncă

Sănătatea lucrătorilor trebuie să fie prioritară pentru societățile care furnizează sisteme de îngrijire medicală a sănătății.

c) Asistența acordată persoanelor în vârstă

Privatizarea îngrijirii medicale a persoanelor în vârstă nu este altceva pentru proprietarii azilelor de bătrâni, decât un alt mod de-a câștiga bani.

În numeroase țări (printre acestea se află și România) calitatea îngrijirii medicale de care dispun persoanele in vârstă din azile lasă de dorit, lipsa igienei, dezinteresul personalului medical, intoxicațiile alimentare sunt la ordinea zilei.

1.3 Probleme actuale din domeniul serviciilor de sănătate

În timp ce în numeroase țări lipsesc fondurile (printre acestea se află și România), facilitățile și personalul necesare pentru cât o mai bună îngrijire a bolnavului, în țările dezvoltate acestea au o evoluție negativă. Este și motivul pentru care trebuie descoperite lacunele și inlocuite cu un sistem dezvoltat de servicii sociale și de sănătate orientat spre: îmbunătățirea condițiilor de viață din țările în curs de dezvoltare, problemele legate de interesele lucrătorilor din serviciile sociale și de sănătate, repercursiunilor asupra lucrătorilor, evoluția noilor tehnologii, evoluția serviciilor de sănătate , normele de pregătire calificată a celor verificați în domenil îngrijirii medicale.

1.4 Sistemul Serviciilor de Sănătate a populației

Sistemul de asigurare a stării de sănătate a populației este format din ansamblul furnizorilor de servicii medicale, indiferent dacă sunt persoane fizice sau persoane juridice.

Cei mai importanți furnizori de servicii de sănătate sunt:

a) Dispensarul medical este veriga de

bază organizată în diferite localități, întreprinderi și instituții, pentru aplicarea măsurilor sanitare și acordarea asistenței medicale generale.

b) Spitalul este unitatea sanitară care asigură asistența medicală completă, intr-o anumită zonă teritorială, având drept atribuții apararea sănătății populației și prevenirea îmbolnăvirilor, asistența medicală a populației și a bolnavilor internați.

Pe lângă aceste instituții medicale care asigură și mențin starea de sănătate a populației mai funcțonează în sistemul sanitar și alte unități specializate: stațiile de salvare, centrele de recoltare și conservare a sângelui, sanatoriile și preventoriile, rețeaua farmaceutică, centrele sanitaro-antiepidemice.

Centrele de diagnosticare și tratament au apărut în urma reorganizării unor dispensare, policlinici existente, din dorința de a facilita accesibilitatea populației la serviciile medicale de specialitate. Centrele de diagnostic și tratament sunt bunuri publice destinate prestării de servicii medicale de specialitate în condiții de eficiență sporită.

Centrele de sănătate reprezintă furnizorul de servicii de îngrijire primara de sănătate a populației din zone geografice greu accesebile din cauza condițiilor naturale, a distanțelor și a stării drumurilor. Aceste centre sunt defapt mici unități de diagnostic și tratamente echipate cu tehnologie medicală avansată și în care lucrează un personal medical adecvat.

Relația medic-pacient trebuie să fie una strict profesională, supravegherea modului de respectare a drepturilor pacienților asigurați revenind casei de asigurări.

1.5 Responsabilitatea instituțiilor de îngrijire a sănătății

Pentru a funcționa în mod eficient, directorii din cadrul instituțiilor de sănătate trebuie să fi conștienți de aspectele legislative care pot să se iviească în activitatea lor și în luarea deciziilor. De aceste aspecte trebuie să fie conștiente toate persoanele implicate în funcționarea instituțiilor de sănătate (administratorii, medicii, chirurgii, supraveghetorii, șefii de departamente).

Legea prevede datoria oricărei organizații de îngrijire a sănătății de a a acorda îngrijirea corectă a paciențiilor. Un spital are datoria legală de a asigura pacienților săi un personal bine instruit, echipamente și medicamente adecvate. Dacă spitalul nu își respectă îndatoririle acesta va fi sancționat conform legii.

Instituția este direct răspunzătoare de acțiunile sale în relație cu pacienții. Chiar dacă un angajat al instituției comite o neglijență, instituția respectivă este răspunzătoare pentru acțiunile salariatului său, este o obligație indirectă care are la bază doctrina responsabilului superior. Pentru ca instituția să aibă statutul de răspunzător superior, este necesar ca patronul să aibă dreptul de control al acțiunilor angajaților săi in cadrul activității acestora.

Mai există și doctrina “căpitanului de navă” care este mai restrânsă aceasta aplicându-se numai în sălile de operație. Conform acestei doctrine chirurgul este răspunzător pentru neglijențele care apar în timpul operației.

Respnsabilitatea legală a instituțiilor de îngrijire a sănătății pentru ceea ce se petrece în cadrul lor crește în mod rapid și determină îngrijorarea administratrilo, supraveghetorilor și angajaților. Personalului sanitar i se cere un standard tot mai înalt în activitatea pe care o desfășoară și este tras la răspundere pentru neglijențele în serviciu, de accea trebuie să se familiarizeze cu aspectele juridice ale activității lor.

1.6 Ocrotirea sănătății și principiile asigurărilor sociale de sănătate.

Prin ocrotirea sănătății se înțelege un complex de măsuri luate de stat pentru prevenirea bolilor, întărirea și refacerea sănătății, prelungirea vieții și a capacității de muncă a oamenilor.

Fiecare om are dreptul la ocrotirea sănătății care se regăsește in art. 33 din Constituția României și in Declarația Universală a Drepturilor Omului la art. 25, aliniatul 1.

În România până la apariția Legii asgurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997, sistemul de ocrotire a sănătății a fost coordonat în mod centralizat de către Ministerul Sănătății. În perioada 1990-1998, s-a utilizat un sistem dualist de tipul finanțare de la bugetul de stat/finanțarea complementară fond special de sănătate (O.G. nr. 22/1992) precum și finanțarea externă, împrumuturi de la Banca Mondială ( Legea nr.79/1991), fonduri Phare și donații. Începutul reformei sanitare a presupus reorganizarea serviciilor de sănătate și a sistemului de finanțare a serviciilor de sănătate. Princiipile de organizare ale sistemului sanitar s-au imbunătățit simțitor prin acces gratuit la serviciile medicale, asistență medicală cu plată, acoperire națională, transferul responsabilitățiilor Direcțiilor Sanitare Județene, Colegiul Medicilor din România, alegerea liberă a medicului, apariția noțiunii de medic de familie și apariția sectorului privat.

În iulie 1997 a fost adoptată de Parlamentul României și promulgată de președintele țării, Legea Asigurărilor Sociale de Sănătate, Legea nr. 145/1997. Acesta a urmărit modelul de asigurări tip Bismark, cu asigurarea de sănătate obligatorie, bazat pe principiul solidarității și funcționând în cadrul unui sistem descentralizat. Legea 145/2002 a asigurărilor sociale de sănătate, primul act normativ care a introdus principiile asigurărilor sociale de sănătate, a venit cu caracteristici noi și democrate (cuprinderea obligatorie a populației într-un sistem unitar de protecție socială, alegerea liberă a medicului, unității sanitare și a casei de asigurări de sănătate, acordare pachet definit de servicii medicale regelementate prin contract, finanțare prin subvenții de stat, echilibrul financiar, funcționare descentralizată, solidaritatea și subsidiaritatea în colectarea și utilizarea fondurilor, echitate, accesibilitate în acordarea serviciilor medicale). În perioada 1997-2001, Legea asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 a fost modificată succesiv prin O.U.G nr. 30/1998, O.U.G nr. 72/1998, O.U.G. nr. 180/200. Începând cu data de 20 noiembrie 2002 Legea nr. 145/1997 a fost abrogată de O.U.G nr. 150/2002 privind organizarea și funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate. Din data de 17 noiembrie 2005 s-a publicat O.U.G. nr. 158/2005 privind indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, astfel CNAS a preluat, de la 01.01.2006, o atribuție care ani de zile a aparținut Casei Naționale de Pensii și Asigurărilor Sociale. Apariția Ordinului nr. 60/32/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor O.G.U. nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate este pasul logic care a urmat.

Începând cu anul 2006 sistemul de asigurări sociale de sănătate se pregătește pentru schimbari substanțiale, prin aprobarea de către Parlamentul României a pachetului de legi privind reforma in domeniul sanitar, Legea nr. 95/2006.

CAPITOLUL 2

REFORME ÎN SISTEMUL SERVICIILOR DE SĂNĂTATE

2.1 Obiectivele reformelor biectivele reformelor în sistemul serviciilor de sănătate în Europa

Reformele serviciilor de sănătate urmăresc:

– echilibrarea alocării resurselor financiare (teritorial și între categorii de servicii) și controlul costurilor;

– reducerea inechitățiilor în ofertă și accesul la servicii;

– îmbunătățirea gradului de satisfacție a furnizorilor și a utilizatorilor de îngrijiri;

– ameliorarea eficacității și impactului sistemului de îngrijiri de sănătate asupra stării de sănătate;

– reducerea utilizării inadecvate a tehnologiilor moderne;

– corectarea stimulării inadecvate a consumului medical;

– introducerea competiției controlate (între furnizorii publici și privați, organizațiile de asigurări etc.);

– separarea furnizorilor de servicii (medici, spitale) de cumpărătorii de servicii;

– plata medicilor și a instituțiilor pe baza unor criterii de performanță;

– introducerea metodelor manageriale moderne în conducerea serviciilor de sănătate;

– descentralizarea sistemului îngrijirilor de sănătate prin deconcentrare, devoluție și delegarea autorității;

2.2 Priorități în reformarea sistemelor îngrijirilor de sănătate în România

Reformarea sistemului de îngrijiri de sănătate au următoarele priorități:

– descentralizarea sistemuli de îngrijiri de sănătate;

– modificarea metodelor de planificare și gestionare;

– menținerea unei largi accesibilități;

– dezvoltarea serviciilor de sănătate comunitare;

– dezvoltarea serviciilor preventive bazate pe factori de risc prevalenți;

– îmbunătățirea sistemului de formare a personalului de sănătate;

2.3 Servicii medicale în cadrul asigurărilor medicale de sănătate

Asigurații au dreptul, potrivit art. 11 din Legea nr. 145/1997, la servicii medicale, medicamente, materiale sanitare, precum și la dispozitive medicale.

Potrivit art. 12 alin. 2) din Legea nr. 145/1997 serviciie medicale suportate de casa de asigurări sunt:

– servicii de asistență medicală preventivă și de promovare a sănătății, inclusiv pentru depistarea precoce a bolilor;

– servicii medicale ambulatorii;

– servicii medicale spitalicești;

– servicii de asistență stomatologică;

– servicii medicale de urgență;

– servicii medicale complementare pentru reabilitare;

– asistență medicală prenatală, intranatală și postnatală;

– îngrijiri medicale la domiciliu;

– medicamente, materiale sanitare, proteze, orteze;

Accesibilitatea la serviciile medicale se consideră optimă dacă:

– este asigurat accesul fiecărei persoane la serviciile medicale;

– există o libertate mare de a alege între diferiți ofertanți de servicii medicale de îngrijire și chiar a diferiților plătitori, care să fie pe măsura opțiunilor și posibilităților populației;

– există informarea continuă asupra tuturor ofertanților de servicii medicale;

– există participarea adecvată a grupelor respective la organizarea sistemului de sănătate;

În conformitate cu prevederile art. 14 alin 1 din Legea nr. 145/1997, în serviciile medicale suportate de casa de asigurări de sănătate, nu se includ:

– servicii de sănătate acordate în caz de risc profesional: boli profesionale și accidente de muncă;

– unele servicii medicale de înaltă performanță;

– unele servicii medicale de asistență stomatologică;

– asistența medicală curativă la locul de muncă;

– servicii hoteliere cu grad înalt de confort;

2.4 Reforma sistemului sanitar din România

2.4.1 Alinierea la legislația europeană privind sistemul sanitar

În prezent instituția care monitorizează la nivel european schimbările înregistrate în realizarea reformei sistemului sanitar di România este Biroul Regional al Organizației Mondiale a Sănătății (O.M.S.) pentru Europa.

România este membră a O.M.S din anul 1948, în perioada 2004-2007, România a fost membră a Consiliului Executiv al O. M.S, fiind reprezentată în respectiva structură a organizației la nivel de ministru al sănătății publice.

Domeniile prioritare pentru România în relația cu O.M.S sunt următoarele:

– reforma sanitară;

– controlul tuberculozei;

– sănătatea mintală;

– bolile cardiovasculare;

– controlul consumului de produse din tutun;

– cancerul de sân și de col uterin;

– sănătatea femeilor și copiilor, planificarea familială;

– bolile transmisibile, în general; riscurile legate de H5N1;

– sistemele de tratament de urgență (cu accent pe victimele accidentelor rutiere);

– conștientizarea/prevenire la nivelul populației;

Deși s-au făcut unele modificari prin reforma sanitară respectiv modificări structurale de trecere de la un sistem centralizat, bazat pe buget de stat, la unul descentralizat, bazat pe asigurările sociale de sănătate, totuși starea de sănătate a populației s-a degradat progresiv.

2.4.2 Scopurile și obiectivele reformei

Sistemul de ocrotire a sănătății din România a fost, până în 1989 și în bună măsură și după această dată, un sistem caracterizat prin centralism, egalitarism și limitarea libertății de opțiune.

Scopurile fundamentale declarate ale procesului de reformă de după 1990 au fost:

-imbunătățirea stării de sănătate a populației;

– creșterea eficienței în folosirea resurselor;

– schimbarea relației medic-pacient;

– creșterea nivelului satisfacției populației și a furnizoriilor de servicii medicale;

Principiile politicii sanitare pe baza cărora urma să se atingă aceste scopuri erau:

– asigurarea accesului echitabil la serviciile de sănătate;

– acoperirea întregii populații cu aceste servicii;

– solidaritatea în finanțarea serviciilor medicale;

– stimularea furnizării de servicii eficace și eficiente;

– acordarea serviciilor în funcție de nevoile de sănătate;

– libertatea pacientului de a-și alege medicul;

– autonomia profesioniștilor în domeniul medical;

– colaborarea serviciilor de sănătate cu alte sectoare care influențează starea de sănătate (educație, servicii sociale etc);

Obiectivele strategice ale reformei, în sensul celor de mai sus, au fost:

– reconstruirea unitară a cadrului legislativ și organizatoric;

– introducerea Asigurărilor Sociale de Sănătate;

– diversificarea mecanismelor de generare a resurselor financiare;

– plata serviciilor bazată pe eficiența și calitatea actului medical;

– asigurarea unei mai bune accesibilități a populației la servicii de sănătate;

– trecerea centrului de greutate al serviciilor de sănătate către asistența ambulatorie;

– creșterea calității serviciilor medicale;

– stimularea privatizării sub diverse forme, introducerea competiției între furnizori;

– descentralizarea sistemului de sănătate, prin creșterea rolului autorităților locale, asociațiilor profesionale, instituțiilor finanțatoare, a comunitățiilor etc.

Principalele activități ale reformei s-au desfășurat în domeniul conducerii sistemului medical și asigurarea cadrului legislativ, finanțării serviciilor de sănătate, ca și al resurselor umane și resurselor fizice din sistemul sanitar.

2.4.3 Îmbunătățirea cadrului legislativ

Atât aprobarea legilor necesare, cât și trecerea de la actul normativ aprobat la modificările structurale concrete și la demararea efectivă a activităților specifice din cadrul reformei sistemului s-a dovedit un drumul lung si dificil din cauza lipsei resurselor necesare dar și a mentalității celor din politică.

S-au aprobat normele privind îmbunătățirea asistenței medicale de urgență. În domeniul resurselor umane s-a definitivat sistemul de formare a medicilor, obținerea liberei practici medicale prin susținerea examenului de licență în mod unitar pe țară.

Începând cu anul 2005 s-a început noua reformă în sistemul de sănătate care se va realiza în conformitate cu strategia prevăzută în Programul de Guvernare și va cuprinde două componente majore: cadrul instituțional și serviciile medicale. Programul de Guvernare prevede mai multe legi:

1) Legea Spitalelor

Practic noua lege redefinește rolul statului în ceea ce privește implicarea în supravegherea și controlul activității spitalelor. Se va introduce avizul conform al Ministerului Sănătății la numirea și schimbarea din funcție a conducerii spitalelor, precum și posibilitatea de intervenție administrativă în situații grave prevăzute de lege. De la intrarea în vigoare a legii managerul spitalului fie că este el persoană fizică sau juridică, încheie un contract de management cu Ministerul Sănătății pe o perioadă de 3 ani cu evaluare anuală. Se va prevede în cadrul spitalului separarea managementului de alte activități, astfel directorii de spitale nu pot să desfășoare nici o altă activitate. Șefii de secție nu mai au alte respnsabilități medicale (profesionale), nu și administrative.

Legea mai prevede înființarea unui nou tip de spital și anume spitalul regional. Acesta va asigura asistența medicală pentru mai multe județe și va avea și atribuția de a rezolva urgențele ce nu se pot rezolva la nivelul spitalelor județene.

Această lege a mai prevăzut ca Ministerul Sănătății împreună cu Ministerul Administrației și Internelor să realizeze sistemul integrat de medicină de urgență (112). Noul sistem cuprinde spitalele publice regionale, spitalele județene, serviciile de ambulanță și serviciile mobile de urgență, reanimare și descarcerare.

2) Legea asigurărilor sociale de sănătate

Această lege stabilește mecanismul privind plata contribuției pentru asigurările sociale de sănătate, iar pentru anumite categorii reglementează clar modul în care contribuie acestea la Fondul Național unic de asigurări sociale de sănătate. Această lege mai prevede definirea condițiilor de stabilire a pachetului de bază de servicii medicale decontate din asigurările sociale de sănătate, definirea listei de medicamente care se vor supune gratuității și compensării parțiale în funcție de starea de sănătate a populației, a bugetului alocat și a altor condiții care să reflecte o acoperire cât mai corectă a nevoilor populației. Mai prevede și introducerea unui sistem de decontare mixt pentru medicii de familie, per capita și pe servicii medicale, care să asigure creșterea activității în ambulatori și scăderea în sistemul spitalicesc, cu efect pe reducerea cheltuielior din spitale.

3) Legea asigurărilor voluntare de sănătate

Introduce sistemul de asigurare voluntară privată de sănătate, respectiv a unui pachet suplimentar față de cel social. Prevede utilizarea numai a unităților medicale acreditate de casele private de asigurări de sănătate care au incheiat contracte pe bază de performanță medicală și economică. Asigură dezvoltarea unui sistem de investiții în infrastructura medicală din partea caselor de asigurări private de sănătate. Responsabilizează cetățeanul plătitor și furnizorul de servicii medicale. Stabilește o legătură mai strânsă intre beneficiar și furnizor. Definește modul de utilizare și condițiile de decontare a serviciilor medicale.

4) Legea farmaciei

Reglementează, prin lege, organizarea și funcționarea farmaciilor (în prezent aceastea sunt stabilite prin ordin al ministrului sănătații). Definește în mod clar farmacia ca instituție sanitară, aflată în serviciul public. Introduce principiul competenței profesionale, al stabilității și continuității serviciilor farmaceutice. Astfel se prevede eliminarea monopolului în domeniul medicamentului prin eliminarea sau desființarea lanțurilor de farmacii sau limitarea numarului acestor farmacii dintr-un lanț la maximum 4 farmacii într-o localitate cu pana la 400000 locuitori, utilizându-se acest multiplu pentru localitați cu populație mai mica sau mai mare, a interzicerii cumularii activitații de import cu depozitarea, distribuția și desfacerea prin farmacii proprii. Se prevede introducerea de criterii suplimentare la autorizarea de farmacii, pe langa cel demografic, adăugându-se altele cu privire la distanțe minime, existența a cel puțin unui farmacist pe tura etc. Prevede ca proprietarii și membrii consiliilor de administrație ale unitaților farmaceutice să fie in majoritate de profesie farmaciști autorizați. Stabilește atribuția Ministerului Sănătății de a autoriza, în vederea funcționării, toate unitațile farmaceutice și drogheriile și de a retrage autorizația în condițiile prevăzute de lege. Stabilește condiții de sprijin si facilități pentru înființarea și dezvoltarea farmaciilor în mediul rural.

Pe lângă aceste legi descrise mai sus, Programul de Guvernare a mai cuprins și alte legi cum ar fi:

– legea privind cardul European și Cardul Național de Asigurări Sociale de Sănătate;

– legea privind exercitarea profesiei de medic, precum și organizarea și funcționarea colegiului medicilor din România;

– legea privind Fondul Național de Sănătate;

– legea privind efectuarea prelevărilor și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană, în scop terapeutic;

– legea privind programele naționale de sănătate;

– legea privind malpraxisul;

– legea medicamentului;

– legea privind sistemul național integrat de serviciile medicale de urgență și de prim ajutor calificat;

– legea colegiului farmaciștilor;

– legea cadru pentru sănătatea publică;

2.4.4 Îmbunătățirea accesului la serviciile de sănătate

Creșterea ponderii asistenței ambulatorii a dus la creșterea accesibilității populației la asistența medicală prin posibilitatea de a-și alege atât medicul de familie, cât și medicul specialist.

În zonele izolate accesibilitatea la serviciile de sănătate a scăzut. Accesibilitatea la serviciile de sănătate a fost inegală. Accesibilitatea depinde de mai mulți factori printre care:

– interesul manifestat de autoritățile locale pentru a crea facilități speciale pentru atragerea medicilor și a personalului medical în localitățile și zonele defavorizate.

– sistemul birocratic de aprobări necesare deschiderii unui cabinet medical;

– infrastructura zonală și baza materială existentă în localitățile deficitare;

– motivația medicului și a celorlalte cadere medicale de a lucra în aceste zone;

– motivația administrațiilor locale de a oferi facilități pentru medicii din zonele respective;

În România accesul la serviciile medicale de chirurgie estetica și/sau solicitarea unor condiții de spitalizare cu confort crescut, precum și serviciile medicale efectuate la cererea pacientului, fără a avea o recomandare medicală în acest sens, accesul este teoretic, permis la orice serviciu medical recomandat. Din acest punct de vedere, populația nu a resimțit o modificare importantă în noua reformă. Resursele financiare fiind, totuși limitatea, au fost găsite alte căi de limitare a numărului de servicii și implicit a costurilor: accesul la servicii de specialitate, în general mai costisitoare, este permis numai cu recomandare de la medicul de familie, investigațiile paraclinice și de laborator sunt permise numa în raport cu diagnosticul și pot fi prescrise numai de anumiți medici, prescripțiile de medicamente compensate și gratuite sunt limitate ca număr de medicamente și ca sumă prescrisă.

La acestea se mai enumără și limitările la accesul la acest pachet, prin restricții financiare. Terminarea fondurilor pentru anumite servicii sau medicamente compensate, gratuite au adus la situația când deși legal pacienții aveau dreptul la acel serviciu sau medicament, nu au putut beneficia în fapt de el. Acesta a fost o modalitate prin care sistemul “și-a reglat” funcționarea financiară, dar a indus inechitate.

2.4.5 Creșterea calității serviciilor medicale

Calitatea asistenței medicale este apreciată prin rezultatul evaluării complexe al unor servicii medicale diversificate, în baza unor standarde naționale sau internaționale.

Pentru asigurarea creșterii calității actelor medicale și pentru o mai bună accesibilitate, Ministerul Sănătății a derulat acțiuni de îmbunătățire a infrastructurii spitalelor, a unor centre de sănătate, realizând dotarea prioritară cu aparatură de performanță a unor instituții și centre clinice pentru a deveni unități de referință.

Creșterea calității serviciilor medicale este strâns legată de informatizarea acestora, prin informatizarea sistemului de sănătate se va acorda mai mult timp actului medical în sine.

Calitatea serviciilor medicale din sistemul public clasează România pe locul 26 între cele 30 de țări care au participat la acest studiu. Au fost luați în calcul mai mulți indicatori, împărțiți în patru categorii: drepturile pacienților, timpii de așteptare, finalitatea actului medical, generozitatea sistemului public de sănătate și industria farmaceutică. Printre indicatorii la care țara noastră a obținut cel mai mic punctaj se numără accesul la medicamente noi, rapiditatea cu care se introduc pe piață noi medicamente pentru cancer, gradul de compensare al medicamentelor eliberate pe bază de rețetă, dar și transplantul de rinichi și timpul de așteptare pentru o scanare RMN.

Ministerul Sănătății, ca autoritate de stat, aprobă sistemele naționale menite să controleze calitatea serviciilor medicale și de îngrijiri în spital și procedeele de diagnostic și tratament în sistemul de asistență medicală ambulatorie.

2.4.6 Privatizarea instituțiilor sanitare

Privatizarea instituțiilor sanitare și asigurarea principiului de liberă practică în asistența medicală primară și de specialitate ambulatorie sunt menite să afirme inițiativa privată în organizarea și asigurarea serviciilor medicale, independent de intervenția autorităților publice de stat și locale.

Privatizarea asigură în primul rând o mai mare răspundere a medicului față de pacient. Medicul și cabinetul medical ca instituție trebuie să înfrunte concurența.

Privatizarea cabinetelor medicale s-a realizat în baza Ordonanței Guvernului nr. 124/1999 privind organizarea cabinetelor medicale. Aceasta Ordonanță conținea și inițiativa de a acorda în comodat spațiile și aparatura din fostele dispensare rurale și urbane cât și din policlinici medicilor din aceste cabinete medicale. Tot prin prevederile acestui act normativ au putut fi înființate ambulatorii de spital, care au asigurat posibilitatea ca și medicii din spital să poată asigura asistența medicală de specialitate ambulatorie, prin contractarea acestor servicii cu casele județene de asigurări de sănătate. Aplicarea acestu act normativ a permis privatizarea aproape 100% a asistenței medicale primare, atât în mediul urban, cât și în mediul rurral, precum și într-o proporție de peste 70% a asistenței de specialitate ambulatorii.

Privatizarea distribuirii produselor farmaceutice, atât a marilor distribuitori, cât și a farmaciilor, s-a terminat in anul 1992. Prin lipsa organismelor de reprezentare patronale, cât și prin lipsa unui sistem eficient de control al prețurilor din partea statului, s-a ajuns ca produsele farmaceutice din import sa fie mai scumpe decât în multe țări vecine și mult mai scumpe decât în țările de origine.

Prin înființarea Agenției Naționale a Medicamentulu (ANM) și emiterea Ordonanței Guvernului nr. 125/1998 s-a realizat separarea politicii medicamentului de activitatea profesional științifică privind produsele farmaceutice, care este realizată de ANM. O consecință favorabilă a fost și creșterea investițiilor străine în producerea medicamentelor și a produselor biologice.

2.4.7 Descentralizarea serviciilor sanitare

Scurt istoric

Sistemul sanitar din România se află într-o perioadă de transformari profunde, de la faza în care era aproape în întregime proprietatea statului și era coordonat de Ministerul Sănătății prin direcțiile județene de sănătate publică și a Municipiului București, la situația actuală în care majoritatea unitățiilor sanitare sunt unități autonome, în administrarea autorităților locale sau județene.

Resursele financiare alocate pentru competențele descentralizate

Odată cu apariția sistemului de asigurări sociale de sănătate peste 80% din fondurile destinate sănătății au fost asigurate din Fondul Național Unic de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătății asigurând fonduri de la bugetul de stat pentru instituțiile sanitare direct subordonate, pentru programele naționale de sănătate, investițiile în infrastructură și în aparatură de înaltă performanță.

Resursele umane transferate

Aproximativ 70% din numărul de posturi finanțate de la bugetul de stat a fost transferat, cu finanțare din Fondul Național Unic de asigurări sociale de sănătate. Numărul posturilo finanțate integral de la bugetul de stat a fost redus în perioada 2000-2005 cu un procent de 52%. Până în anul 2005, 4000 de posturi (circa 2000 de posturi în anul 1998) au fost transferate de la direcțiile de sănătate publică la casele de asigurări de sănătate județene.

Baza materială transferată autorităților publice locale

a) Cabinetele medicale, centre medicale și centre de diagnostic și tratament. Spațiile cu destinație de cabinete medicale, indiferent de forma de organizare, la acest moment sunt atât în proprietatea unitățiilor administrativ teritoriale, cât și în proprietatea medicilor care își desfășoară activitatea în aceste cabinete, urmând ca prin aplicarea OUG 110/2005, privind vânzarea spațiilor proprietate privată a statului sau a unitățiilor administrativ-teritoriale, cu destinația de cabinete medicale, precum și a spațiilor în care se desfășoară activități conexe actului medical, să treacă integral în proprietatea furnizorilor de servicii medicale.

b) Spitalele, unele imobile compuse din construcții și terenuri aferente în care își desfășoară activitatea unitățile sanitare respective, au trecut din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății în domeniul public al județelor, municipiilor, orașelor și comunelor și în administrarea consiliilor județene sau consiliilor locale, după caz, conform:

• H.G. Nr. 866/2002 privind trecerea unor imobile din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al municipiilor, orașelor și comunelor și în administrarea consiliilor locale respective, cu modificările ulterioare.

• H.G. Nr. 867/2002 privind trecerea unor imobile din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al județelor și în administrarea consiliilor județene respective.

• HG Nr. 1096/2002 privind trecerea imobilelor în care își desfășoară activitatea unele unități sanitare de interes local din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al municipiului București și în administrarea consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București.

• O.G. Nr. 70/2002 privind administrarea unităților sanitare publice de interes județean și local, cu modificarile si completarile ulterioare ce stabilește competentele Ministerului Sănătății, direcțiilor de sănătate publica si consiliilor județene/locale, potrivit cărora autoritățile administrației publice de la nivelul județelor, orașelor, comunelor și a sectoarelor municipiului București , asigură resurse financiare pentru cheltuielile de întreținere și gospodărire, reparații, consolidare, extindere și modernizare a unităților sanitare publice, în limita creditelor bugetare aprobate cu această destinație în bugetele locale. În baza acestui act normativ au fost înființate unitățile medico sociale, unități în subordinea consiliilor locale sau județene.

Descentralizarea sistemului de sănătate a fost și este parte integrantă a procesului de reformă în domeniul sanitar. Atît reorganizarea cât și descentralizarea finanțării și furnizării serviciilor de sănătate au început concomitent cu introducerea sistemului de asigurări sociale de sănătate, când pentru prima dată, cetățeanul/pacientul a fost pus în centrul sistemului de sănătate, prin posibilitatea liberei alegeri de către acesta a furnitorului de îngrijiri de sănătate.

Descentralizarea finanțării sistemului de sănătate s-a realizat în anul 1998 prin înființarea Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și a caselor județene de asigurări de servicii de sănătate, concomitent cu descentralizarea furinizării serviciilor de sănătate, prin apariția de furnizori de sănătate autonomi (medici de familie, ambulatoriu de specialitate, spitale etc).

Descentralizarea organizării serviciilor de sănătate a continuat prin trecerea în 2002 a unităților sanitare publice de interes județean și local în administrarea administrației publice locale, inclusiv prin transferul patrimoniului sanitar de la nivel central la nivel local. Procesul de descentralizare din sistemul de sănătate trebuie sa continue în etape bine definite, printr-un proces care să aibă la bază evaluarea populației la serviciile de sănătate.

Experiența ultimilor ani arată o implicare inegală a administrației publice locale în administrarea unitățiilor sanitare, cu variații mari între județe sau între localități. În sistemul de sănătate, descentralizarea deciziei privin serviciile publice trebuie realizată gradual și strict corelată cu întărirea capacității instituționale a structurilor din administrația publică locală.

CAPITOLUL 3

ORGANIZAREA SPITALELOR DIN ROMÂNIA

3. 1 Dispoziții generale

Conform legii nr. 95 din 14/04/2006 privind reforma în domeniul sănătății spitalul este unitatea sanitară cu paturi, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care furnizează servicii medicale.

Spitalul poate fi public, public cu secții private sau privat. Spitalele de urgență se înființează și funcționează numai ca spitale publice.

Secțiile private ale spitalelor publice sau spitalele private pot furniza servicii medicale cu plată.

Serviciile medicale acordate de spital pot fi preventive, curative, de recuperare și/sau paleative.

Spitalele participă la asigurarea stării de sănătate a populației.

Competențele pe tipuri de spitale se stabilesc în conformitate cu criteriile Comisiei Naționale de Acreditare a Spitalelor și se aprobă prin ordin al ministrului sănătății publice, iar pentru spitalele din subordinea ministerelor și instituțiilor cu rețea sanitară proprie și cu avizul ministrului de resort sau al conducătorului instituției.

Activitățile organizatorice și funcționale cu caracter medico-sanitar din spitale sunt reglementate și supuse controlului Ministerului Sănătății Publice, iar în spitalele din subordinea ministerelor și instituțiilor cu rețea sanitară proprie, controlul este efectuat de structurile specializate ale acestora.

Spitalul poate furniza servicii medicale numai dacă funcționează în condițiile autorizației de funcționare, în caz contrar, activitatea spitalelor se suspendă, potrivit normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătății publice.

În spital se pot desfășura și activități de învățământ medico-farmaceutic, postliceal, universitar și postuniversitar, precum și activități de cercetare științifică medicală. Aceste activități se desfășoară sub îndrumarea personalului didactic care este integrat în spital. Activitățile de învățământ și cercetare vor fi astfel organizate încât să consolideze calitatea actului medical, cu respectarea drepturilor pacienților, a eticii și deontologiei medicale.

Colaborarea dintre spitale și instituțiile de învățământ superior medical, respectiv unitățile de învățământ medical, se desfășoară pe bază de contract, încheiat conform metodologiei aprobate prin ordin comun al ministrului sănătății publice și al ministrului educației și cercetării.

Cercetarea științifică medicală se efectuează pe bază de contract de cercetare, încheiat între spital și finanțatorul cercetării.

Spitalele au obligația să desfășoare activitatea de educație medicală și cercetare (EMC) pentru medici, asistenți medicali și alt personal. Costurile acestor activități sunt suportate de personalul beneficiar. Spitalul public poate suporta astfel de costuri, în condițiile alocărilor bugetare.

Spitalul asigură condiții de investigații medicale, tratament, cazare, igienă, alimentație și de prevenire a infecțiilor nozocomiale, conform normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătății publice.

Spitalul răspunde, în condițiile legii, pentru calitatea actului medical, pentru respectarea condițiilor de cazare, igienă, alimentație și de prevenire a infecțiilor nozocomiale, precum și pentru acoperirea prejudiciilor cauzate pacienților.

Ministerul Sănătății Publice reglementează și aplică măsuri de creștere a eficienței și calității serviciilor medicale și de asigurare a accesului echitabil al populației la serviciile medicale.

Pentru asigurarea dreptului la ocrotirea sănătății, Ministerul Sănătății Publice propune, o dată la 3 ani, Planul național de paturi, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Orice spital are obligația de a acorda primul ajutor și asistență medicală de urgență oricărei persoane care se prezintă la spital, dacă starea sănătății persoanei este critică. După stabilizarea funcțiilor vitale, spitalul va asigura, după caz, transportul obligatoriu medicalizat la o altă unitate medico-sanitară de profil.

Spitalul va fi în permanență pregătit pentru asigurarea asistenței medicale în caz de război, dezastre, atacuri teroriste, conflicte sociale și alte situații de criză și este obligat să participe cu toate resursele la înlăturarea efectelor acestora.

Cheltuielile efectuate de unitățile spitalicești, se rambursează de la bugetul de stat, prin bugetele ministerelor sau instituțiilor în rețeaua cărora funcționează, prin hotărâre a Guvernului, în termen de maxim 30 de zile de la data încetării cauzei care le-a generat.

3.2 Organizarea și funcționarea spitalelor publice din România

Conform legii nr. 95 din 14/04/2006 privind reforma în domeniul sănătății spitalele se organizează și funcționează, pe criteriul teritorial, în spitale regionale, spitale județene și spitale locale (municipale, orășenești sau comunale).

Spitalele se organizează și funcționează, în funcție de specificul patologiei, în spitale generale, spitale de urgență, spitale de specialitate și spitale pentru bolnavi cu afecțiuni cronice.

Spitalele se organizează și funcționează, în funcție de regimul proprietății, în:

a) spitale publice, organizate ca instituții publice;

b) spitale private, organizate ca persoane juridice de drept privat;

c) spitale publice în care funcționează și secții private.

Din punct de vedere al învățământului și al cercetării științifice medicale, spitalele pot fi:

a) spitale clinice cu secții universitare;

b) institute.

În înțelesul prezentului titlu, termenii și noțiunile folosite au următoarea semnificație:

a) spitalul regional – spitalul clinic județean care deține competențele și resursele umane și materiale suplimentare necesare, în vederea asigurării îngrijirilor medicale complete pentru cazurile medicale complexe, mai ales în cazul urgențelor și al pacienților aflați în stare critică, pentru cazurile ce nu pot fi rezolvate la nivel local, în spitalele municipale și orășenești, la nivelul județului respectiv, precum și pentru toate cazurile din județele arondate, ce nu pot fi rezolvate complet la nivelul spitalelor județene, din cauza lipsei de resurse materiale și/sau umane sau din cauza complexității cazului, în conformitate cu protocoalele în vigoare;

b) spitalul județean – spitalul general organizat în reședința de județ, cu o structură complexă de specialități medico-chirurgicale, cu Unitate de Primire Urgențe, care asigură urgențele medico-chirurgicale și acordă asistență medicală de specialitate, inclusiv pentru cazurile grave din județ care nu pot fi rezolvate la nivelul spitalelor locale;

c) spitalul local – spitalul general care acordă asistență medicală de specialitate în teritoriul unde funcționează, respectiv municipiu, oraș, comună;

d) spitalul de urgență – spitalul care dispune de o structură complexă de specialități, dotare cu aparatură medicală corespunzătoare, personal specializat, având amplasament și accesibilitate pentru teritorii extinse. În structura spitalului de urgență funcționează obligatoriu o structură de urgență (U.P.U., C.P.U) care, în funcție de necesități, poate avea și un serviciu mobil de urgență – reanimare și transport medicalizat;

e) spitalul general – spitalul care are organizate în structură, de regulă, două din specialitățile de bază, respectiv medicină internă, pediatrie, obstetrică-ginecologie, chirurgie generală;

f) spitalul de specialitate – spitalul care asigură asistență medicală într-o specialitate în conexiune cu alte specialități complementare;

g) spitalul pentru bolnavi cu afecțiuni cronice – spitalul în care durata de spitalizare este prelungită datorită specificului patologiei. Bolnavii cu afecțiuni cronice și probleme sociale vor fi preluați de către unitățile de asistență medico-sociale, precum și de către așezămintele de asistență socială prevăzute de lege, după evaluarea medicală;

h) spitalul clinic – spitalul care are în componență secții clinice universitare care asigură asistență medicală, desfășoară activitate de învățământ, cercetare științifică-medicală și de educație continuă, având relații contractuale cu o instituție de învățământ medical superior acreditată. Institutele, centrele medicale și spitalele de specialitate, care au în componență o secție clinică universitară sunt spitale clinice. Pentru activitatea medicală, diagnostică și terapeutică, personalul didactic este în subordinea administrației spitalului, în conformitate cu prevederile contractului de muncă;

i) secțiile clinice universitare – secțiile de spital în care se desfășoară activități de asistență medicală, învățământ medical, cercetare științifică-medicală și de educație medicală continuă (EMC). În aceste secții este încadrat cel puțin un cadru didactic universitar, prin integrare clinică. Pentru activitatea medicală, diagnostică și terapeutică, personalul didactic este în subordinea administrației spitalului, în conformitate cu prevederile contractului de muncă;

j) institutele și centrele medicale clinice – unități de asistență medicală de specialitate în care se desfășoară și activitate de învățământ și cercetare științifică medicală, de îndrumare și coordonare metodologică pe domeniile lor de activitate, precum și de educație medicală continuă; pentru asistența medicală de specialitate se pot organiza centre medicale în care nu se desfășoară activitate de învățământ medical și cercetare științifică;

k) unitățile de asistență medico-sociale – instituții publice specializate, în subordinea autorităților administrației publice locale, care acordă servicii de îngrijire, servicii medicale, precum și servicii sociale persoanelor cu nevoi medico-sociale;

l) sanatoriul – unitatea sanitară cu paturi care asigură asistență medicală utilizând factori curativi naturali asociați cu celelalte procedee, tehnici și mijloace terapeutice;

m) preventoriul – unitatea sanitară cu paturi care asigură prevenirea și combaterea tuberculozei la copii și tineri, precum și la bolnavii de tuberculoză stabilizați clinic și necontagioși;

n) centrele de sănătate – unități sanitare cu paturi care asigură asistență medicală de specialitate pentru populația din mai multe localități apropiate, în cel puțin două specialități.

În sensul prezentului titlu în categoria spitalelor se includ și următoarele unități sanitare cu paturi: institute și centre medicale, sanatorii, preventorii, centre de sănătate și unități de asistență medico-socială.

Structura organizatorică a unui spital poate cuprinde, după caz: secții, laboratoare, servicii de diagnostic și tratament, compartimente, servicii sau birouri tehnice, economice și administrative, serviciu de asistență prespitalicească și transport urgențe, structuri de primiri urgențe și alte structuri aprobate prin ordin al ministrului sănătății publice.

Spitalele pot avea în componența lor structuri care acordă servicii ambulatorii de specialitate, servicii de spitalizare de zi, îngrijiri la domiciliu, servicii paraclinice ambulatorii. Furnizarea acestor servicii se negociază și se contractează în mod distinct cu casele de asigurări de sănătate sau cu terți în cadrul asistenței medicale spitalicești sau din fondurile alocate pentru serviciile respective.

Spitalele publice se înființează și, respectiv, se desființează, prin hotărâre a Guvernului, inițiată de către Ministerul Sănătății Publice, cu avizul Consiliului local, respectiv județean, după caz.

Spitalele din rețeaua sanitară proprie a ministerelor și instituțiilor altele decât cele ale Ministerului Sănătății Publice se înființează și, respectiv, se desființează prin hotărâre a Guvernului, inițiată de ministerul sau instituția publică respectivă, cu avizul Ministerului Sănătății Publice.

Structura organizatorică, reorganizarea, restructurarea, schimbarea sediului și a denumirilor pentru spitalele publice se aprobă prin ordin al ministrului sănătății publice, la propunerea conducerii spitalelor, prin autoritățile de sănătate publică, cu avizul consiliului județean sau al consiliului local, după caz. Structura organizatorică a unităților sanitare din subordinea ministerelor și instituțiilor cu rețea sanitară proprie se stabilește prin ordin al ministrului, respectiv prin decizie a conducătorului instituției, cu avizul Ministerului Sănătății Publice.

Spitalele private se înființează sau se desființează cu avizul Ministerului Sănătății Publice, în condițiile legii. Structura organizatorică, reorganizarea, restructurarea și schimbarea sediului și a denumirilor pentru spitalele private se fac cu avizul Ministerului Sănătății Publice, în condițiile legii.

Secția privată se poate organiza în structura oricărui spital public. Condițiile de înființare, organizare și funcționare se stabilesc prin ordin al ministrului sănătății publice.

Se asimilează spitalelor private și unitățile sanitare private înființate în cadrul unor organizații nonguvernamentale sau al unor societăți comerciale, care acordă servicii medicale spitalicești.

Autorizația sanitară de funcționare se emite în condițiile stabilite prin normele aprobate prin ordin al ministrului sănătății publice și dă dreptul spitalului să funcționeze. După obținerea autorizației sanitare de funcționare, spitalul intră, la cerere, în procedura de acreditare.  Procedura de acreditare nu se poate extinde pe o perioadă mai mare de cinci ani. Neobținerea acreditării în termen de 5 ani, de la emiterea autorizației de funcționare, conduce la desființarea spitalului în cauză.

Acreditarea garantează faptul că spitalele funcționează la standardele stabilite potrivit prezentului titlu, privind acordarea serviciilor medicale și conexe actului medical, certificând calitatea serviciilor de sănătate în conformitate cu clasificarea spitalelor, pe categorii de acreditare.

Acreditarea se acordă de către Comisia Națională de Acreditare a Spitalelor, instituție cu personalitate juridică, ce funcționează în coordonarea Primului Ministru, finanțată din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat.

Componența, atribuțiile, modul de organizare și funcționare a Comisiei Naționale de Acreditare a Spitalelor se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Sănătății Publice.

Din Comisia Națională de Acreditare a Spitalelor vor face parte reprezentanți ai Președinției, Guvernului, Academiei Române, Colegiului Medicilor din România, Ordinului Asistenților Medicali și Moașelor din România. Membrii Comisiei Naționale de Acreditare a Spitalelor, precum și rudele sau afinii acestora până la gradul IV inclusiv, sunt incompatibili cu calitatea de membru în organele de conducere ale spitalelor și nu pot deține cabinete sau clinici private.

Pentru obținerea acreditării, se percepe o taxă de acreditare, al cărei nivel se aprobă prin ordin al Comisiei Naționale de Acreditare a Spitalelor, la propunerea ministrului sănătății publice.

Veniturile încasate din activitatea de acreditare sunt venituri proprii ale Comisiei Naționale de Acreditare a Spitalelor, care urmează a fi utilizate pentru organizarea și funcționarea Comisiei Naționale de Acreditare a Spitalelor, în condițiile legii.

Procedurile, standardele și metodologia de acreditare se elaborează de către Comisia Națională de Acreditare a Spitalelor și se aprobă prin ordin al ministrului sănătății publice. 

Lista cu unitățile spitalicești acreditate și categoria acreditării se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Acreditarea este valabilă 5 ani. Înainte de expirarea termenului spitalul solicită evaluarea în vederea reacreditării.

Reevaluarea unui spital se poate face și la solicitarea Ministerului Sănătății Publice, a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate sau după caz a ministerelor și instituțiilor cu rețea sanitară proprie. Taxele legate de reevaluare sunt suportate de solicitant.

Dacă în urma evaluării se constată că nu mai sunt îndeplinite standardele de acreditare, Comisia Națională de Acreditare a Spitalelor acordă un termen pentru conformare sau retrage acreditarea pentru categoria solicitată.

3.3 Conducerea spitalelor publice din România

Conform legii nr. 95 din 14/04/2006 privind reforma în domeniul sănătății spitalul public este condus de un manager, persoană fizică sau juridică.

Managerul persoană fizică sau reprezentantul desemnat de managerul persoană juridică trebuie să fie absolvent al unei instituții de învățământ superior și al unor cursuri de perfecționare în management sau management sanitar, agreate de Ministerul Sănătății Publice și stabilite prin ordin al ministrului sănătății publice.

Managerul, persoană fizică sau juridică, încheie contract de management cu Ministerul Sănătății Publice sau cu ministerele, respectiv instituțiile cu rețea sanitară proprie, după caz, pe o perioadă de 3 ani. Contractul de management poate fi prelungit sau poate înceta înainte de termen, în urma evaluării anuale, efectuate pe baza criteriilor de performanță stabilite prin ordin al ministrului sănătății publice.

Modelul contractului de management, în cuprinsul căruia sunt prevăzuți și indicatorii de performanță a activității, se aprobă prin ordin al ministrului sănătății publice, cu consultarea ministerelor și instituțiilor cu rețea sanitară proprie. Nivelul indicatorilor de performanță a activității se stabilește anual de către Ministerul Sănătății Publice, respectiv ministerul de resort, în funcție de subordonarea spitalului. Contractul de management va avea la bază un buget global negociat, a cărui execuție va fi evaluată anual.

Ministerul Sănătății Publice, respectiv Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului organizează concurs sau licitație publică, după caz, pentru selecționarea managerului, respectiv al unei persoane juridice care asigură managementul unității sanitare, care va fi numit prin ordin al ministrului sănătății publice, sau după caz, al ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului.

Managerul persoană fizică va fi selectat prin concurs, de o comisie numită de ministrul sănătății publice sau după caz de ministrul transporturilor, construcțiilor și turismului, potrivit normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătății publice, sau după caz, al ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului, avizate de Ministerul Sănătății Publice.

Pentru spitalele din sistemul de apărare, ordine publică, siguranță națională și autoritate judecătorească, funcția de comandant/director general, sau după caz manager, se ocupă de o persoană numită de conducătorul ministerului sau instituției care are în structură spitalul, conform reglementărilor proprii adaptate la specificul prevederilor prezentului titlu.

Selecția managerului persoană juridică se efectuează prin licitație publică, conform dispozițiilor legii achizițiilor publice.

Funcția de manager persoană fizică este incompatibilă cu :

a) exercitarea oricăror alte funcții salarizate, nesalarizate sau/și indemnizate inclusiv în cadrul unei autorități executive, legislative ori judecătorești;

b) exercitarea oricărei activități sau oricărei alte funcții de manager, inclusiv cele neremunerate;

c) exercitarea unei activități sau a unei funcții de membru în structurile de conducere ale unei alte unități spitalicești;

d) exercitarea oricărei funcții în cadrul organizațiilor sindicale sau patronale de profil.

Constituie conflict de interese deținerea, de către manager, persoană fizică, manager persoană juridică, ori reprezentatnt al persoanei juridice, de părți sociale, acțiuni sau interese, la societăți comerciale sau organizații nonguvernamentale care stabilesc relații comerciale cu spitalul la care persoana în cauză exercită sau intenționează să exercite funcția de manager. Dispoziția de mai sus se aplică și în cazurile în care astfel de părți sociale, acțiuni sau interese sunt deținute de către rudele sau afinii până la gradul IV inclusiv, ale persoanei în cauză.

Incompatibilitățile și conflictul de interese sunt aplicabile atât persoanei fizice, cât și reprezentantului desemnat al persoanei juridice care exercită sau intenționează să exercite funcția de manager de spital.

Dacă managerul selectat prin concurs ori reprezentantul desemnat al persoanei juridice selectate în urma licitației se află în stare de incompatibilitate sau în conflict de interese, acesta este obligat să înlăture motivele de incompatibilitate sau de conflict de interese în termen de 30 de zile de la apariția acestora. În caz contrar, contractul de management este reziliat de plin drept. Ministerul Sănătății Publice sau, după caz, ministerul sau instituția publică semnatară a contractului de management, va putea cere persoanelor în cauză despăgubiri, conform clauzelor contractului de management.

Persoanele care îndeplinesc funcția de manager la spitalele și celelalte unități sanitare care au sub 400 de paturi, cu excepția spitalelor din subordinea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, pot desfășura activitate medicală în instituția respectivă.

Atribuțiile managerului sunt stabilite prin contractul de management.

În domeniul politicii de personal și al structurii organizatorice managerul are, în principal, următoarele atribuții:

a) stabilește și aprobă numărul de personal, pe categorii și locuri de muncă, în funcție de normativul de personal în vigoare;

b) aprobă organizarea concursurilor pentru posturile vacante, numește și eliberează din funcție personalul spitalului;

c) aprobă programul de lucru, pe locuri de muncă și categorii de personal;

d) propune structura organizatorică, reorganizarea, schimbarea sediului și a denumirii unității, în vederea aprobării de către Ministerul Sănătății Publice sau după caz de către ministerele care au spitale în subordine ori în administrare sau rețea sanitară proprie;

e) numește membrii comitetului director.

În cadrul spitalelor publice se organizează și funcționează un comitet director, format din managerul spitalului, directorul medical, directorul de cercetare – dezvoltare pentru spitalele clinice, directorul financiar-contabil, și după caz, directorul de îngrijiri, precum și alți directori, potrivit normelor interne de organizare a spitalelor. Ocuparea funcțiilor specifice comitetului director se face prin concurs organizat de managerul spitalului.

Pentru ministerele și instituțiile cu rețea sanitară proprie, structura comitetului director se stabilește de către acestea, în conformitate cu regulamentele interne proprii.

Atribuțiile comitetului director sunt stabilite prin ordin al ministrului sănătății publice.

În spitalele clinice, directorul medical poate fi un cadru didactic universitar medical.

Secțiile, laboratoarele, și serviciile medicale ale spitalului public sunt conduse de un șef de secție, șef de laborator sau, după caz, șef de serviciu. Aceste funcții se ocupă prin concurs sau examen, după caz, în condițiile legii, organizat conform normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătății publice.

În spitalele publice funcțiile de șef de secție, șef de laborator, farmacist-șef, asistent medical șef sunt funcții de conducere și vor putea fi ocupate numai de către medici, farmaciști, biologi, chimiști și biochimiști sau, după caz, asistenți medicali, cu o vechime de cel puțin 5 ani în specialitatea respectivă.

Șefii de secție au ca atribuții îndrumarea și realizarea activității de acordare a îngrijirilor medicale în cadrul secției respective și răspund de calitatea actului medical, precum și atribuțiile asumate prin contractul de administrare.

La numirea în funcție, șefii de secție, de laborator sau de serviciu vor încheia cu spitalul public, reprezentat de managerul acestuia, un contract de administrare, cu o durată de 3 ani, în cuprinsul căruia sunt prevăzuți indicatori specifici de performanță. Contractul de administrare poate fi prelungit și poate înceta, înainte de termen, în principal, în cazul neîndeplinirii indicatorilor specifici de performanță. Pe perioada existenței contractului de administrare, eventualul contract de muncă încheiat cu o altă instituție publică din domeniul sanitar se suspendă. Conținutul contractului și metodologia de încheiere a acestuia se vor stabili prin ordin al ministrului sănătății publice. Dacă șeful de secție selectat prin concurs se află în stare de incompatibilitate sau conflict de interese, acesta este obligat să le înlăture în termen de maxim 30 de zile sub sancțiunea rezilierii unilaterale a contractului de administrare.

Calitatea de șef de secție este compatibilă cu funcția de cadru didactic universitar.

În secțiile clinice universitare funcția de șef secție se ocupă de către cadrul didactic cu gradul cel mai mare de predare, la recomandarea senatului sau a consiliului profesoral al instituției de învățământ medical superior în cauză.

În cazul în care contractul de administrare, prevăzut la alin. (4), nu se semnează în termen de 7 zile de la emiterea recomandării, se va constitui o comisie de mediere numită prin ordin al ministrului sănătății publice sau după caz, al ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului. În cazul în care conflictul nu se soluționează într-un nou termen de 7 zile, postul va fi scos la concurs, în condițiile legii.

Pentru secțiile clinice și pentru secțiile neclinice, condițiile de participare la concurs vor fi stabilite prin ordin al ministrului sănătății publice, iar în cazul spitalelor aparținând ministerelor sau instituțiilor cu rețea sanitară proprie, condițiile de participare la concurs vor fi stabilite prin ordin al ministrului, respectiv prin decizie a conducătorului instituției, cu avizul Ministerului Sănătății Publice. În cazul în care la concurs nu se prezintă nici un candidat în termenul legal, managerul spitalului public va delega un alt medic în funcția de șef de secție, pe o perioadă de până la șase luni.

Șefii de secție vor face publice, prin declarație pe proprie răspundere, afișată pe site-ul spitalului și al autorității de sănătate publică teritorială sau pe site-ul Ministerului Sănătății Publice sau după caz al Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului pentru unitățile sanitare subordonate acestuia, legăturile de rudenie până la gradul IV inclusiv, cu personalul angajat în secția pe care o conduce.

Medicii care împlinesc vârsta de pensionare după dobândirea funcției de manager de spital, director medical sau șef de secție vor fi pensionați conform legii. Medicii în vârstă de cel puțin 65 de ani nu pot participa la concurs și nu pot fi numiți în nici una dintre funcțiile de manager de spital, director medical sau șef de secție.

În spitalele clinice, profesorii universitari pot ocupa funcții de șef de secție până la vârsta de 70 de ani, cu avizul Colegiului Medicilor din România și aprobarea ministrului sănătății publice.

În cadrul spitalelor publice funcționează un consiliu etic, un consiliu medical și un consiliu științific, pentru spitalele clinice și institutele și centrele medicale clinice. Directorul medical este președintele consilului medical. Directorul științific este președintele consilului științific.

Componența și atribuțiile consiliului etic și consiliului științific se stabilesc prin ordin al ministrului sănătății publice.

Consiliul medical este alcătuit din șefii de secții, laboratoare, farmacistul șef, asistentul șef.

Principalele atribuții ale consiliului medical sunt următoarele:

a) îmbunătățirea standardelor clinice și a modelelor de practică în scopul acordării de servicii medicale de calitate în scopul creșterii gradului de satisfacție a pacienților;

b) monitorizarea și evaluarea activității medicale desfășurate în spital în scopul creșterii performanțelor profesionale și utilizării eficiente a resurselor alocate;

c) elaborarea proiectului de plan de achiziții al spitalului în limita bugetului estimat;

d) întărirea disciplinei economico-financiare.

În cadrul spitalului public funcționează un consiliu consultativ, care are rolul de a dezbate principalele probleme de strategie și de organizare și funcționare a spitalului și de a face recomandări managerilor spitalului în urma dezbaterilor.

Membrii consiliului consultativ sunt:

a) doi reprezentanți ai Ministerului Sănătății Publice sau ai autorității de sănătate publică, cu personalitate juridică pentru spitalele din subordinea Ministerului Sănătății Publice;

b) doi reprezentanți ai ministerelor și instituțiilor cu rețea sanitară proprie pentru spitalele aflate în subordinea acestora;

c) doi reprezentanți numiți de consiliul județean ori local, respectiv al consiliului general al municipiului București, dintre care unul specialist în finanțe publice locale, pentru spitalele aflate în administrarea consiliilor județene sau locale, după caz;

d) managerul spitalului public;

e) doi reprezentanți ai universității sau facultății de medicină, pentru spitalele clinice, institutele și centrele medicale clinice;

f) doi reprezentanți ai mediului de afaceri, nominalizați de către patronatele reprezentative la nivel național pentru spitalele din rețeaua Ministerului Sănătății Publice.

Reprezentanții sindicatelor legal constituite în unitate, afiliate federațiilor sindicale semnatare ale contractului colectiv de muncă la nivel de ramură sanitară au statut de invitați permanenți la ședințele consiliului consultativ.

Membrii consiliului consultativ al spitalului public se numesc prin ordin al ministrului sănătății publice după nominalizarea acestora de către instituțiile enumerate mai sus. O persoană nu poate fi membru decât într-un singur consiliu consultativ al unui spital public.

Consiliul consultativ se întrunește, în ședință ordinară, cel puțin o dată la trei luni, precum și ori de câte ori va fi nevoie, în ședințe extraordinare. Deciziile consiliului se iau în prezența a cel puțin 2/3 din numărul membrilor săi, cu majoritatea absolută a membrilor prezenți.

Pentru ministerele și instituțiile cu rețea sanitară proprie, componența consiliului consultativ se stabilește conform reglementărilor proprii, prin ordin sau decizie, după caz.

Persoanele din conducerea spitalului public, respectiv, managerul, membrii comitetului director, șefii de secție, laborator sau serviciu și membrii consiliului consultativ, au obligația de a depune o declarație de interese, precum și o declarație cu privire la incompatibilitățile prevăzute mai sus, în termen de 15 zile de la numirea în funcție, la Ministerul Sănătății Publice, sau după caz, la ministerele și instituțiile cu rețea sanitară proprie.

Declarația prevăzută mai sus se actualizează ori de câte ori intervin modificări în situația persoanelor în cauză; actualizarea se face în termen de 30 de zile de la data apariției modificării precum și încetării funcțiilor sau activităților.

Declarațiile se afișează pe site-ul spitalului.

Modelul declarației de interese și cel al declarației referitoare la incompatibilități se aprobă prin ordin al ministrului sănătății publice.

Persoanele din conducerea spitalului au obligația de a depune și o declarație de avere, al cărei model se aprobă prin ordin al ministrului sănătății publice.

3.4 Finanțarea spitalelor publice din România

Conform legii nr. 95 din 14/04/2006 privind reforma în domeniul sănătății spitalele publice sunt instituții publice finanțate integral din venituri proprii și funcționează pe principiul autonomiei financiare. Veniturile proprii ale spitalelor publice provin din sumele încasate pentru serviciile medicale, alte prestații efectuate pe bază de contract, precum și din alte surse, conform legii.

Prin autonomie financiară se înțelege:

a) organizarea activității spitalului pe baza bugetului de venituri și cheltuieli propriu, aprobat de conducerea unității și cu acordul ordonatorului de credite ierarhic superior;

b) elaborarea bugetului propriu de venituri și cheltuieli, pe baza evaluării veniturilor proprii din anul bugetar și a repartizării cheltuielilor pe baza propunerilor fundamentate ale secțiilor și compartimentelor din structura spitalului.

Spitalele publice au obligația de a asigura realizarea veniturilor și de a fundamenta cheltuielile în raport cu acțiunile și obiectivele din anul bugetar pe titluri, articole și alineate, conform clasificației bugetare.

Contractul de furnizare de servicii medicale al spitalului public cu casa de asigurări sociale de sănătate reprezintă sursa principală a veniturilor în cadrul bugetului de venituri și cheltuieli și se negociază de către manager cu conducerea casei de asigurări sociale de sănătate, în funcție de indicatorii stabiliți în contractul-cadru de furnizare de servicii medicale.

În cazul refuzului uneia dintre părți de a semna contractul de furnizare de servicii medicale, se constituie o comisie de mediere formată din reprezentanți ai Ministerului Sănătății Publice, respectiv ai ministerului de resort, precum și ai Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, care, în termen de maxim 10 zile, soluționează divergențele.

Spitalele pot încheia contracte de furnizare de servicii medicale și cu casele de asigurări de sănătate private.

Spitalele publice primesc, în completare, sume de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, care vor fi utilizate numai pentru destinațiile pentru care au fost alocate, după cum urmează:

a) de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Sănătății Publice sau al ministerelor ori instituțiilor centrale cu rețea sanitară proprie, precum și prin bugetul Ministerului Educației și Cercetării, pentru spitalele clinice cu secții universitare;

b) de la bugetul propriu al județului, pentru spitalele județene;

c) de la bugetele locale, pentru spitalele de interes județean sau local.

De la bugetul de stat se asigură:

a) desfășurarea activităților cuprinse în programele naționale de sănătate;

b) dotarea cu echipamente medicale, în condițiile legii;

c) investiții legate de construirea de noi spitale, inclusiv pentru finalizarea celor aflate în execuție;

d) expertizarea, transformarea și consolidarea construcțiilor grav afectate de seisme și de alte cazuri de forță majoră;

e) modernizarea, transformarea și extinderea construcțiilor existente, precum și efectuarea de reparații capitale;

f) activități specifice unităților și instituțiilor cu rețea sanitară proprie;

g) activități didactice și de cercetare;

h) alte cheltuieli curente și de capital.

Bugetele locale participă la finanțarea unor cheltuieli de întreținere, gospodărire, reparații, consolidare, extindere și modernizare a unităților sanitare publice, de interes județean sau local, în limita creditelor bugetare aprobate cu această destinație în bugetele locale.

Spitalele publice pot realiza venituri suplimentare din:

a) donații și sponsorizări;

b) legate;

c) asocieri investiționale în domenii medicale ori de cercetare medicală și farmaceutică;

d) închirierea unor spații medicale, echipamente sau aparatură medicală către alți furnizori de servicii medicale, în condițiile legii;

e) contracte privind furnizarea de servicii medicale încheiate cu casele de asigurări private sau agenți economici;

f) editarea și difuzarea unor publicații cu caracter medical;

g) servicii medicale, hoteliere sau de altă natură, furnizate la cererea unor terți; 

h) servicii de asistență medicală la domiciliu, furnizate la cererea pacienților;

i) contracte de cercetare și alte surse;

j) alte surse, conform legii.

Proiectul bugetului de venituri și cheltuieli al spitalului public se elaborează de către comitetul director pe baza propunerilor fundamentate ale conducătorilor secțiilor și compartimentelor din structura spitalului, în conformitate cu normele metodologice aprobate prin ordin al ministrului sănătății publice și cu contractele colective de muncă și se publică pe site-ul Ministerului Sănătății Publice pentru unitățile subordonate, al autorității de sănătate publică sau pe site-urile ministerelor și instituțiilor sanitare cu rețele sanitare proprii, după caz, în termen de 15 zile calendaristice de la aprobarea lui.

Pentru ministerele și instituțiile cu rețea sanitară proprie, normele metodologice se aprobă, prin ordin sau decizie, de către conducătorul acestora, cu avizul Ministerului Sănătății Publice.

Bugetul de venituri și cheltuieli al spitalului public se aprobă de către ordonatorul de credite ierarhic superior, la propunerea managerului spitalului.

Bugetul de venituri și cheltuieli al spitalului public se repartizează pe secțiile și compartimentele din structura spitalului, nivelul acestora fiind indicator al contractului de administrare.

Execuția bugetului de venituri și cheltuieli se urmărește pe secții și compartimente, fiind un indicator al contractului încheiat între manager și șefii secțiilor și compartimentelor din structura spitalului. Abaterile față de indicatorii din contractul cu managerul se analizează și soluționează de conducerea spitalului cu conducerile structurilor în cauză.

Execuția bugetului de venituri și cheltuieli se raportează lunar, respectiv trimestrial unităților deconcentrate cu personalitate juridică ale Ministerului Sănătății Publice și, respectiv ministerului sau instituției cu rețea sanitară proprie, în funcție de subordonare și se publică pe site-ul Ministerului Sănătății Publice pentru unitățile subordonate, al autorității de sănătate publică sau pe site-urile ministerelor și instituțiilor sanitare cu rețele sanitare proprii.

Execuția bugetului de venituri și cheltuieli se raportează lunar și trimestrial și consiliului local și/sau județean, după caz, dacă beneficiază de finanțare din bugetele locale.

Unitățile deconcentrate cu personalitate juridică ale Ministerului Sănătății Publice, respectiv direcțiile medicale ori similare ale ministerelor și instituțiilor cu rețea sanitară proprie, analizează execuția bugetelor de venituri și cheltuieli lunare și trimestriale și le înaintează Ministerului Sănătății Publice, respectiv ministerului sau instituției cu rețea sanitară proprie, după caz. Dacă se constată abateri față de indicatorii din contractul de administrare, le sesizează și face propuneri, pe care le supune spre aprobare conducerii Ministerului Sănătății Publice, respectiv ministerului sau instituției cu rețea sanitară proprie.

În cazul existenței unor datorii la data încheierii contractului de management, acestea vor fi evidențiate separat, stabilindu-se posibilitățile și intervalul în care vor fi lichidate, în condițiile legii.

Auditul public intern se exercită de către structura deconcentrată a Ministerului Sănătății Publice pentru spitalele cu mai puțin de 400 de paturi, iar pentru spitalele cu peste 400 de paturi de către un compartiment funcțional de audit la nivelul spitalului.

Auditul public intern pentru spitalele aparținând ministerelor și instituțiilor cu rețea sanitară proprie se exercită în conformitate cu dispozițiile legale și cu reglementările specifice ale acestora.

Controlul asupra activității financiare a spitalului public se face, în condițiile legii, de către Curtea de Conturi, Ministerul Sănătății Publice, de ministerele și instituțiile cu rețea sanitară proprie sau de alte organe abilitate prin lege.

Fondul de dezvoltare al spitalului se constituie din următoarele surse:

a) cotă-parte din amortizarea calculată lunar și cuprinsă în bugetul de venituri și cheltuieli al spitalului, cu păstrarea echilibrului financiar;

b) sume rezultate din valorificarea bunurilor disponibile, precum și din cele casate cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare;

c) sponsorizări cu destinația „dezvoltare”;

d) o cotă de 20% din excedentul bugetului de venituri și cheltuieli înregistrat la finele exercițiului financiar;

e) sume rezultate din închirieri, în condițiile legii.

Fondul de dezvoltare se utilizează pentru dotarea spitalului.

Soldul fondului de dezvoltare rămas la finele anului se reportează în anul următor, fiind utilizat potrivit destinației.

Decontarea contravalorii serviciilor medicale contractate se face conform contractului de furnizare de servicii medicale, pe bază de documente justificative, în funcție de realizarea acestora, cu respectarea prevederilor contractului-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului asigurărilor sociale de sănătate.

În cazul unor activități medicale sau farmaceutice pentru care unitatea spitalicească nu are specialiști competenți în astfel de activități sau manopere medicale, se poate încheia un contract privind furnizarea unor astfel de servicii medicale sau farmaceutice cu un cabinet medical specializat, respectiv furnizor de servicii farmaceutice ori cu o altă unitate medicală publică sau privată acreditată. Unitățile spitalicești pot încheia contracte privind furnizarea de servicii auxiliare necesare funcționării spitalului.

Salarizarea personalului de conducere din spitalele publice, precum și a celorlalte categorii de personal se stabilește potrivit legii.

Salarizarea personalului din spitalele private se stabilește prin negociere între părți.

CAPITOLUL 4

ORGANIZAREA SPITALULUI CLINIC MUNICIPAL ARAD

4.1 Scurt istoric

Spitalul Clinic Municipal din Arad s-a inființat în 27.12.1980, prin Decizia nr. 932 a Consiliului Popular al Județului Arad, ordonator terțiar de credite în subordinea Direcției de Sănătate Publică a Județului Arad și a Consiliului Local al Municipiului Arad. La început spitalul avea doar 50 de angajați, 75 de paturi și 5 secții, treptat însă spitalul se mărește, ajungând să aibă în prezent 625 de salariați (din care 91 de medici, 294 cadre sanitare medii, 12 cadre cu alte studii superioare, 3 TESA și alte categorii de muncitori), 565 de paturi, 17 secții (din care 12 sunt cu profil județean).

Putem spune că Spitalul Clinic Municipal din Arad este poate cel mai important din județ datorită faptului că asigură asistență medicală de specialitate (ambulatorie și spitalicească) pentru circa 173.000 de locuitori ai Municipiului Arad și circa 462.000 de locuitori din localitățile județului Arad.

Din 1986 și până în prezent spitalul s-a modernizat, s-au înființat secții noi, datorită investițiilor și finanțărilor s-au făcut dotări cu echipamente și aparatură performantă, astfel pacienții beneficiind de cele mai bune condiții.

4.2 Prezentare generală

Spitalul Clinic Municipal Arad, este un spital al urbei cetățenilor Aradului. Spitalul acordă asistență medicală de specialitate atât populației municipiului, cât și județului, inclusiv pentru populația din județele limitrofe, cetățenilor străini stabiliți în municipiu sau aflați în tranzit, județul Arad fiind poarta de intrare în țară din partea de vest. De asemenea Spitalul Clinic Municipal Arad este una din principalele baze de instruire practică a studenților de la Facultatea de Medicină din cadrul Universității de Vest “Vasile Goldiș Arad”. Spitalul funcționează în baza deciziei de înființare emisă de autoritățile publice locale, are autorizație sanitară de funcționare, respectă normele în vigoare cu privire la numărul de paturi pe secții, are regulamente de organizare și de funcționare și are constituite toate comisiile prevăzute de actele normative în vigoare.

În conformitate cu Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sanitar, Spitalul clinic Municipal Arad este:

– un spital municipal în funcție de configurația geografică;

– un spital general din punct de vedere al patologiei;

– un spital public în funcție de modul de organizare și regimul juridic proprietății;

– un spital clinic din punct de vedere al învățământului și cercetării științifice medicale;

4.3 Organizarea și conducerea Spitalului Clinic Municipal Arad

Conducerea Spitalului Clinic Municipal Arad este asigurată de Comitelul Director constituit conform legii 95/2006 cu urmatătoarea componență:

Manager

Director Financiar

Director Medical

Director Administrativ

Director Îngrijiri

Spitalul este structurat pe 17 secții și anume:

1) Secția Clinică Chirurgie Generală:

Are un medic șef.

Are un colectiv de medici (format din 2 medici).

Are un medic în ambulatoriul de chirurgie generală.

Blocul operator are 4 asistente de medicină generală.

Pe secția chirurgie sunt 10 asistente de medicină generală.

Secția are 30 de paturi.

2) Secția Clinică Urologie:

Are un medic șef.

Are un colectiv de medici (format din 2 medici).

Are un număr de 40 de paturi, 3000 de bolnavi sunt tratați pe an.

3) Secția Clinică A.T.I:

Are un medic șef.

Are un colectiv de medici (format din 2 medici).

Are un medic în ambulatoriul de chirurgie generală.

Are o echipă medicală formată din 13 asistente medicale cu grad principal, registrator medical și 5 infirmiere, absolvenți ai cursurilor de medicină de urgență, transfuzie sanguină, curs de infecții nozocomiale, de EKG, de HIV, de management sanitar și de anestezie. Secția are un număr de 15 paturi.

4) Secția Clinică Medicină Internă:

Are un medic șef și un colectiv de medici format din 3 medici. Are un număr de 40 de paturi.

5) Secția Clinică de Reumatologie:

Are un medic șef. Echipa medicală este formată din 5 asistente medicale cu grad principal, 3 au în plus studii universitare, 1 registratoare medicală principală și 5 infirimere. Are un număr de 15 paturi.

6) Secția Clinică de Medicina Muncii:

Are un medic șef și un colectiv de medici format din 2 medici. Echipa medicală este formată din 6 asistente medicale, toate au gradul de asistent medical principal. Are un număr de 25 de paturi.

7) Secția Clinică de Recuperare Cardiologică:

Are un medic șef și un colectiv de medici format din 1 medic. Echipa medicală este formată din 7 asistente medicale, din care 6 au gradul de asistent medical principal. Are un număr de 25 de paturi.

8) Centrul de Hemodializă și Compartimentul de Nefrologie:

Are un medic șef pentru Centrul de Hemodializă și un medic șef pentru Compartimentul de Nefrologie, iar colectivul de medici este format dintr-un medic. Compartimentu nefrologie are un număr de 13 paturi iar în centrul de hemodializă exista un număr de 9 aparate.

9) Secția Clinică de Recuperare Medicină Fizică și Balneologie:

Are un medic șef, iar colectivul de medici este format dintr-un medic. Echipa medicală este formată din 2 profesori de cultură fizică medicală, 10 asistente medicale de fizioterapie, 4 asistenți de masaj și 5 infirmiere. În această secție există un număr de 34 de paturi din care 9 paturi în compartimentul recuperare medicală neurologică.

10) Secția Clinică Oncologie:

Are un medic șef, iar colectivul de medici este format din 2 medici. Echipa medicală este formată din 14 asistente, 11 cu grad principal. În această secție există un număr de 45 de paturi.

11) Secția Clinică de Dermato-Venerologie:

Are un medic șef și un colectiv de medici format din 2 medici. În această secție există un număr de 30 paturi.

12) Secția Clinică O.R.L:

Are un medic șef și un colectiv de medici format din 2 medici. În această secție există un număr de 30 de paturi.

13) Secția Clinică Oftamologie:

Are un medic șef iar colectivul de medici este formată din 6 medici. Echipa medicală este formată dintr-o asistentă principală șefă, 4 asistente principale, 2 asistente principale în sala de operație, 2 asistente medicale, 1 infirmieră în sala de operație, 5 infirmiere și un reg. med. primar. În această secție există un număr de 25 de paturi.

14) Secția Clinică de Pneumoftiziologie I:

Are un medic șef, iar echipa medicală este formată din o asistentă șefă, 22 asistente medicale toate cu grad principal, 9 infirmiere și 2 statisticiene medicale.

15) Secția Clinică de Pneumoftiziologie II:

Are un medic șef, colectivul de medici este format dintr-un medic, iar echipa medicală este formată din 8 asistente medicale, 4 asistente cu competență în transfuzii, 1 registrator medical principal și 5 infirmiere.

16) Secția Gastroenterologie:

Are un medic șef, colectivul de medici este format din 2 medici, iar echipa medicală cuprinde 6 asistente cu grad principal. În această secție există un număr de 25 de paturi.

17) Compartimentul Primire Urgențe:

Are un medic șef, colectivul de medici este format din 2 medici, iar echipa medicală cuprinde 6 asistente care au cursuri de perfecționare în medicina de urgență. În această secție există un număr de 4 paturi.

Directorul unității sanitare asigură conducerea curentă a spitalului, ia măsuri pentru îmbunătățirea activității unității și de asemenea angajează unitatea în relațiile cu persoane juridice și fizice în fața organelor jurisdicționale. Directorul administrativ se ocupă și cu organizarea și răspunderea de planurile de investiții, reparații capitale, aprovizionare, dotare, asigurarea unor condiții corespunzătoare de muncă.

Atribuțiile medicului șef:

Medicul șef are următoarele relații:

a) ierarhice – este subordonat Managerului, Directorului medical și Directorului de Dezvoltare al spitalului.

b) funționale – colaborează cu celelalte secții/compartimente sau subunități funcționale ale spitalului, în scopul realizării sarcinilor de serviciu și coordonării activității secției pe care o conduce, precum și în scopul furnizării de servicii medicale în sistemul asigurărilor sociale de sănătate.

Este mebru al consiliului medical, format din șefii de secții, al cărui președinte este Directorul Medical, având în principal următoarele atribuții:

– monitorizarea și evaluarea activității medicale desfășurate în spital în scopul creșterii performanțelor profesionale și utilizării eficiente a resurselor alocate;

– elaborarea proiectului de plan de achiziții al spitalului în limita bugetului estimat;

– întărirea disciplinei economico-financiare;

Organizează și răspunde de întreaga activitate în secția pe care o conduce, astfel încât să fie realizați indicatorii de performanță prevăzuți și stabiliți de comitetul director, care să contribuie la îndeplinirea contractului individual de administrare închieiat între Mangerul Spitalului și Șeful Secției.

Atribuțiile asistentei șefe:

Asistenta șefă are următoarele relații:

a) ierarhice – este subordonată medicului șef de secție și directorului de îngrijiri

b) funcționale – cu compartimentele, secțiile și serviciile din cadrul unității sanitare.

c) de colaborare – cu asistenții șefi și asistenți medicali coordonatori din alte secții ale spitalului.

Câteva din atribuțiile asistentei șef sunt : stabilește sarcinile de serviciu ale întregului personal din subordine, pe care le poate modifica doar dacă își anunță superiorii, organizează activitatea de tratament, explorări funcționale și îngrijire din secție, asigură și răspunde de calitatea acestora, coordonează și controlează activitatea desfășurată de personalul din subordine, participă la selecționarea asistenților medicali, a surorilor medicale și a personalului auxiliar prin concurs, evaluează și apreciază ori de câte ori este necesar, individual, global, activitatea personalului din secție etc.

Atribuțiile asistentei medicale:

Asistenta medicală se subordonează asistententului șef și are relații funcționale cu medicii și asistenții din secția din care face parte. Are rolul de a asigura aplicarea corectă a procedurilor de îngrijire a bolnavilor dispuse de medicul specialist.

CONCLUZII

În sectorul de sănătate din România trebuie să se mărească eficiența cheltuielilor pentru serviciile de asistență medicală și cea mai importantă problemă în acest sens în sectorul de sănătate o constituie predilecția către sectorul spitalicesc. Aproximativ 53% din bugetul pentru sănătate al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate se cheltuiește pentru îngrijirile acordate prin spitalizare. O importantă sursă de ineficiență o constituie numărul excesiv de cazuri spitalizate care ar trebui tratate în ambulator.

Restructurarea din trecutul apropiat a agravat discrepanța în favoarea asistenței medicale spitalicești. În 2002, România a introdus plata per caz. Până atunci, spitalele primiseră un buget pe baze istorice, iar apoi fuseseră plătite pe baza numărului de zile de spitalizare. Numărul de paturi era prea mare, iar regelementările legau numărul de doctori și asistente de numărul de paturi. Reducerile de personal al spitalelor din ultimii ani au vizat cu precădere personalul auxiliar și ne-medical. Acasta a duls la creșterea cheltuielilor spitalelor, întrucât salariile, conform regelementărilor reprezintă cheltuieli fixe. Presiunea constantă pentru angajarea de noi doctori și asistente, în special în spitalele universitare, determină o creștere și mai mare a cheltuielilor.

Dacă durata medie de spitalizare a scăzut semnificativ în decursul timpului și rata de ocupare a paturilor este relativ ridicată comparativ cu alte țări din Europa Răsăriteană, ceea ce face ca sistemul spitalelor din România să pară eficient, faptul reflectă în realitate metoda curentă de a crește ratele de utilizare printr-o creștere a internărilor depășind cu mult efectul scurtării duratei de spitalizare.

Spitalul Clinic Municipal Arad are un număr de 625 de salariați și 565 de paturi însă dacă ar fi să ne raportăm la normele sanitare, spitalul funcționează cu un deficit de personal de 40% față de necesar. Acest deficit este cauzat de exodul de personal, atât de medici, cât mai ales de asistente medicale care dau curs unor oferte avantajoase venite din străinătate. Spitalul mai are probleme și cu personalul auxiliar, pentru că o mare parte din această categorie de personal se pensionează, iar posturile fiind blocate spitalul nu poate angaja pe nimeni în locul celor care se pensionează. Din punct de vedere economic spitalul are o situție economică destul de bună.

Bibliografie

1. Androniceanu, A., Management public, Editura Economică, București, 1998

2. Androniceanu, A., Noutăți în managementul public, Editura Economică, București, 2003

3. Dragomir, I., Formarea și utilizarea forței de muncă în domeniul sanitar, Editura ASE, București, 2002

4. Hanganu, S., Management public, suport de curs, Arad, 2008

5. Plumb, I., Androniceanu, A., Abăluță, O., Managementul serviciilor publice, Editura ASE, București, 2003

6. Tufan, C., Ștefan, V., Asigurările Sociale de Sănătate, Editura Lumina Lex, București, 2001

7. *** Strategia națională privind reforma în unitățile sanitare cu paturi

8. *** Strategia privind îmbunătățirea sistemului de finanțare din sănătate

9. *** Strategia Ministerului Sănătății referitoare la asistența medicală comunitară

10. *** Strategia privind politica națională a medicamentului

11. *** Strategia națională în domeniul materiarelor sanitare

12. *** Legea nr. 95 din 14/04/2006 privind reforma în domeniul sănătății

13. *** Legea nr.270 din 18/06/2003 Legea Spitalelor

14. *** Legea nr.145 din 24/07/1997 Legea Asigurărilor Sociale de Sănătate

15. *** Legea nr. 319 din 14/07/2006 Legea Securității și Sănătății în muncă.

Bibliografie

1. Androniceanu, A., Management public, Editura Economică, București, 1998

2. Androniceanu, A., Noutăți în managementul public, Editura Economică, București, 2003

3. Dragomir, I., Formarea și utilizarea forței de muncă în domeniul sanitar, Editura ASE, București, 2002

4. Hanganu, S., Management public, suport de curs, Arad, 2008

5. Plumb, I., Androniceanu, A., Abăluță, O., Managementul serviciilor publice, Editura ASE, București, 2003

6. Tufan, C., Ștefan, V., Asigurările Sociale de Sănătate, Editura Lumina Lex, București, 2001

7. *** Strategia națională privind reforma în unitățile sanitare cu paturi

8. *** Strategia privind îmbunătățirea sistemului de finanțare din sănătate

9. *** Strategia Ministerului Sănătății referitoare la asistența medicală comunitară

10. *** Strategia privind politica națională a medicamentului

11. *** Strategia națională în domeniul materiarelor sanitare

12. *** Legea nr. 95 din 14/04/2006 privind reforma în domeniul sănătății

13. *** Legea nr.270 din 18/06/2003 Legea Spitalelor

14. *** Legea nr.145 din 24/07/1997 Legea Asigurărilor Sociale de Sănătate

15. *** Legea nr. 319 din 14/07/2006 Legea Securității și Sănătății în muncă.