Reforma Administratiei In Perioada de Tranzitiedocx

=== Reforma administratiei in perioada de tranzitie ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. GUVERNARE, TRANZIȚIE ȘI CORUPȚIE

Tranziție, administrație și reformă

Moștenirile instituționale

Control și represiune

Cultura intervenției statului

Corupția, administrația și tranziția

Alegeri politice strategice în timpul tranziției

Abordarea radicală versus abordarea graduală

CAPITOLUL II. PROBLEMA CORUPȚIEI ÎN ROMÂNIA

Concepte

Corupția – concept politologic

Corupția – concept sociologic

Corupția – concept juridic

Corupția – concept criminologic

Forme ale corupției

Cauze și condiții care determină sau favorizează corupția în România

Corupția în România

Nivelul la care se pot manifesta fenomenele de corupție din structurile politico-administrative românești

Corupția și mediul de securitate

Interacțiunea corupției cu factorii de risc la adresa securității naționale a României

Cooperarea între componentele sistemului național de securitate în domeniul prevenirii și combaterii corupției

Măsurarea corupției

Indicatori de măsurare a corupției

Indicele de percepție a corupției (C.P.I.)

Indicele plătitorilor de mită

Barometrul global al corupției

Corupția în ansamblul crimei organizate

CAPITOLUL III. REFORMA ADMINISTRAȚIEI ÎN PERIOADA DE TRANZIȚIE

Schimbarea regimului politic și transformarea administrației publice. Relația administrație – politică

Relația politică – administrație publică

Funcționarii publici și politicienii în procesul decizional

Dihotomia politică – administrație publică – mit sau realitate

Modele dezvoltate în relația politică – administrație publică

Consolidarea capacității administrative în contextul aderării europene. Tendințe ale statelor în tranziție

Reforma administrației publice

Reforma funcției publice

Reforma administrației publice locale

Descentralizarea administrativă și impactul asupra corupției

CAPITOLUL IV. SONDAJ DE OPINIE PRIVIND CORUPȚIA ÎN ROMÂNIA

Metodologie

Rezultate

CAPITOLUL V. CONCLUZII ȘI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

IΝTRΟDUϹЕRЕ

ϹAΡITΟLUL I

GUVERNARE, TRANZIȚIE ȘI CORUPȚIE

Tranziție, administrație și reformă

Tranziția de la socialism este un proces unic cu caracter istoric. Țările nu au încercat niciodată o transformare atât de radicală și simultană ale ambelor instituții, politice și economice. Subzidirea acestor transformări avea să fie un set complex de reforme care necesită construirea instituțiilor de bază ale unui stat, creând fundația unei economii de piață și transferarea bogăției de la stat la sectorul particular.

De ce tranziția a fost marcată de fenomenul state capture și de corupția administrativă? Cu siguranță, corupția are rădăcini adânci și a existat în aceste țări cu mult înainte de tranziție. Datorită diferențelor fundamentale în materie de corupție, în economiile de piață și nu numai, este dificil de comparat nivelurile corupției înainte de tranziție cu perioada curentă. Deci, este imposibilă furnizarea de dovezi definitive a efectului tranziției asupra corupției.

Corupția, în această configurare, a fost facilitată de trei factori: (i) rescrierea unui volum fără precedent de legi, dispoziții, și politici; (ii) redistribuirea extraordinară a avuției de la stat la sectorul particular; (iii) absența virtuală a instituțiilor, fie interne sau externe sectorului public care ar fi putut în mod efectiv să verifice abuzul autorităților publice în timpul tranziției în multe țări.

În același timp, acest fapt demonstrează variația considerabilă a nivelurilor capturii de stat și a corupției administrative în mai multe regiuni. Ce factori explică această variație? O parte a răspunsului este fixată în diferitele moșteniri instituționale și structurale cu care țările au intrat în tranziție.

Țările cu tradiții legale și instituționale, care au consolidat domnia legii par să fi început tranziția cu un avantaj. Economiile cu un nivel înalt de resurse naturale sunt mai probabil să genereze venituri mai mari care pot duce la apariția fenomenului de capturare a statului și să revendice câștigurile care rezultă din asemenea resurse.

Moștenirile instituționale și alte condiții inițiale au o influență puternică asupra primelor elemente ale procesului tranziției, ca de exemplu alegerile pentru structura instituțiilor politice și înțelegerea reformei economice. Aceste alegeri pun în mișcare căi ale tranziției unice care favorizează anumite grupuri economice și sociale și dau formă stimulentelor pentru reformele suplimentare. Țările unde tranziția a dus la o concentrare a puterii economice, au devenit în special vulnerabile la captura de stat și corupția administrativă.

Chiar dacă, condițiile inițiale explică o parte importantă a variației în tiparul corupției din regiune, aceasta repezită numai o parte problemei – cea mai mare parte a variației rămânând neexplicată. Voința politică și alegerea politică joacă un rol cheie în determinarea susceptibilității unei țări la corupție.

Moștenirile instituționale

Cercetările privind originile corupției mondiale confirmă faptul că corupția își are rădăcinile atât în funcționarea deficitară a instituțiilor, cât și în politicile care subminează comerțul liber și concurența. Natura moștenirilor instituționale de la începutul tranziției diferă substanțial în funcție de regiune în ciuda naturii aparent monolitică a comunismului. Caracteristicile principale ale acestei variații sunt explicate mai jos.

Control și represiune

Vechiul sistem a determinat fuziunea statului și economiei. Autoritarismul a distrus separația puterilor legislativă, executivă și judecătorească în stat. Cele mai multe libertăți cetățenești au fost suprimate. Organizațiile sociale, cum ar fi: uniunile comerciale, cluburile profesionale și organizațiile de tineret au existat cu adevărat, dar au fost manipulate de Partidul Comunist. Societatea civilă, ca o sferă de interacțiune autonomă față de stat, a fost foarte atenuată. Atunci când au apărut mișcările sociale independente, cum ar fi Solidaritatea în Polonia, Charter 77 și mai târziu Forumul Civic în Cehoslovacia, acestea au fost percepute de către Partidul Comunist ca fiind amenințări aduse sistemului său de control.

Partidul Comunist a încercat să controleze comportamentul autorităților publice folosind un amestec între stimulente și represiune. Un interes cheie a derivat din sistemul de numire a indivizilor în funcții cheie în administrație și economie. Aceste numiri, cunoscute drept nomenclatură, au avut privilegii speciale și, ca o consecință a pozițiilor lor, au avut acces la bunuri și servicii în ofertă redusă. Partidul Comunist și-a monitorizat cu atenție oficialii, folosind un sistem de supraveghere mutuală și represiune.

Serviciile de securitate interne au recrutat cetățeni informatori, care au furnizat detalii și, de cele mai multe ori, informații incriminatorii despre familiile, prietenii și colegii lor.

Procesul planificării centrale a servit, de asemenea, la limitarea, într-o anumită măsură, a puterii discreționare a birocraților. Activitatea economică a fost reglementată de obiectivele de plan. Controlul centralizat a fost menținut peste fluxuri financiare printr-un sistem monobancar, în care finanțele urmăreau îndeaproape planul. Emisiile și transferurile de numerar erau strict controlate. Comerțul extern era monopolizat într-o structură birocratică centralizată la nivel înalt. Chiar dacă practica actuală a planificării centralizate a lăsat o mare libertate de mișcare la discreția birocraților de la toate nivelurile, sistemul a plasat anumite limite privind corupția.

De la începutul tranziției, cea mai mare parte a acestor structuri de control a fost în mod formal demontată, chiar dacă în multe țări au ajuns să joace noi roluri. Noile instituții de control, care au derivat din astfel de modele, cum ar fi: separația puterilor statului, participarea populației în supravegherea statului și sistemele mai bune de administrație publică – au apărut încet în foarte multe țări. Pe locurile vacante, rețelele de nomenclatură preexistentă și noile elite economice au asigurat poziții dominante în mediul de tranziție, creând o nouă fuziune de putere economică și politică. În multe țări, acest lucru a creat un teren fertil pentru captura de stat și corupția administrativă.

Cultura intervenției statului

Una din moștenirile cheie a comunismului a fost cultura conceperii politicilor în care statul a jucat un rol dominant în intermedierea relațiilor economice. Birocrații erau asimilați într-un mediu în care statul determina oferta și clienții, stabilea prețurile și salariile, furniza finanțele, controla distribuția și supraveghea majoritatea aspectelor comportamentului antreprenorial.

Chiar dacă multe dintre aceste instrumente de intervenție au fost desființate sau reduse, o mare parte din ele încă există. Obiceiurile vechi rămân larg răspândite – în special în țările în care cifra de afaceri birocratică a fost scăzută în primii ani de tranziție – întrucât birocrații tind să răspundă instinctiv rapoartelor de disfuncție economică sau de criză prin intervenția directă în afacerile întreprinderilor.

Această tendință înrădăcinată îndreptată către intervenția statului, care variază în funcție de regiune, crează potențialul pentru corupție, în special atunci când entitățile legislative dețin resurse puține pentru a combate comportamentele corupte. Având în vedere faptul că tranziția reprezintă o perioadă în care trebuie formulat un corp semnificativ de noi reglementări, aceasta exacerbează de asemenea, riscul ca birocrații corupți să interfereze în adoptarea procesului legislativ de adoptare a unor noi coduri de reglementări legale.

Moștenirile instituționale diferă semnificativ în funcție de regiune, mult mai mult decât a arătat fațada comunistă. Analizele empirice sugerează faptul că aceste diferențe au avut un impact profund asupra susceptibilității țărilor la captura de stat și la corupția administrativă printr-un număr de canale. În primul rând, și cel mai important, aceste moșteniri au influențat nivelul dezvoltării unui sistem de administrație publică al unei țări. Figura 1 arată faptul că țările cu o experiență mai lungă de suveranitate au avut niveluri mai scăzute, atât în ceea ce privește fenomenul state capture, cât și corupția administrativă. Aceste țări se pare că au început tranziția având instituții ale sectorului public mult mai dezvoltate și autorități publice mai bine instruite.

Așa cum este arătat în figura 2, țările care au făcut parte din imperiul Habsburgic se pare că au beneficiat de moștenirea fostului imperiu, de un serviciu public și o administrație judiciară puternice, ca și de contactele apropiate cu Vestul.

De asemenea, se pare că au adoptat variante de socialism în timpul perioadei comuniste (socialismul de piață), care au furnizat un rol mai mic al statului în economie și o dezvoltare mare a instituțiilor de piață. O consecință importantă a acestor moșteniri, fortificatoare atât pentru o administrație publică mai puternică, cât și pentru un rol mai redus al statului, este reprezentată de nivelul corupției administrative.

O mare parte din țările cu o istorie suverană mai lungă au, de asemenea, societăți civile mult mai dezvoltate și o tradiție mai puternică a acțiunilor colective ca parte a procesului lor politic.

Tendința sub comunism pentru ca mișcările sociale să încerce periodic să stabilească un program liberal, politic și economic, a fost cu precădere mai puternică în Europa Centrală și în alte țări în care societatea civilă a jucat, din punct de vedere istoric, cel mai mare rol. Aceste țări au fost printre primele care au realizat relația delicată dintre creșterea economică și democrație și au inițiat reforme începând cu anii ’60 cu scopul liberalizării politice și economice. În timp ce multe dintre aceste reforme au fost mai târziu suprimate, aceste experiențe au furnizat o amprentă pentru modul în care mișcările sociale ar putea avea un impact profund asupra procesului schimbării. De fapt, țările cu cele mai puternice tradiții de democrație, au fost conduse spre tranziție de către mișcările din opoziție și au apărut, nu din coincidență, drept statele cel mai puțin vulnerabile pentru a fi capturate de un set concentrat de interese private, așa cum este arătat în figura 3.

Corupția, administrația și tranziția

Corupția reprezintă o parte a unui fenomen mai larg, tipic al oricărei activități civile organizate. Succesul tuturor acțiunilor sociale care au un scop depind de voința participanților de a se conforma regulilor adoptate de către organizație sau normelor și modelelor de comportament care prevalează în societăți.

Conformitatea la reguli reprezintă o condiție necesară pentru supraviețuirea unei ordini sociale – indiferent dacă aceasta este o ordine guvernată de către piață sau o ordine politică guvernată de către stat. Organizațiile caută să asigure conformitatea individuală și de grup prin utilizarea unei combinări între stimulentele pozitive, motivarea de bază și stimulentele negative. Balanța poate fi dificil de depășit, întrucât folosirea unui set de stimulente poate submina obiectivele altei organizații prin împiedicarea, de exemplu, voinței de a produce. Dar, pentru a se rezolva în mod corespunzător, trebuie ca instrumentele eficiente să fie la locul lor. Și, așa cum amintește Amartya Sen, așa trebuie să fie și normele de comportament, a căror … importanță poate fi, în mod particular, atașată comportamentului persoanelor aflate la putere sau cu autoritate.

Atunci când indivizii și grupurile dintr-o organizație urmăresc alte obiective decât cele stabilite în mod formal, organizația se găsește într-o situație de criză. O companie privată trebuie să se asigure că participanții cooperează pentru a atinge obiectivele globale. Atunci când aceștia pierd din vedere misiunea de bază și încep să-și urmărească propriile interese, impactul negativ asupra profiturilor va deveni curând vizibil.

Același lucru este valabil pentru oricare altă instituție, fie ea armata, biserica, sau o instituție academică. Corupția aparține unei categorii largi de fenomene atunci când regulile formale ale unei instituții devin inactive și activitățile oamenilor devin ghidate de preocupări exterioare misiunii organizației. Discernem corupția în interiorul acestei categorii prin rezervarea conceptului pentru domeniul public. Pentru a discuta pe înțeles despre domeniul public, trebuie să existe o distincție între public și privat. Sectorul public trebuie să emeargă ca un sistem instituțional autonom care pretinde efectiv loialitate și obediență din partea cetățenilor.

Acest aspect al problemei a fost înțeles bine de către Samuel P. Huntington. Conform acestuia: Corupția reprezintă o dimensiune a absenței unei instituționalizări eficiente. Autorităților publice le lipsește autonomia și coerența, și își subordonează rolurile instituționale la cereri exorbitante. Astfel, oricare ar fi rădăcina problemei, apariția corupției indică întotdeauna puncte slabe în instituționalizarea sferei publice. Sectorul public devine invadat sau capturat, așa cum îl numesc articolele Băncii Mondiale, de către interese și motive străine de el – clica personală, familială sau privată.

Un sistem politic matur având un sistem de legi bine dezvoltat și o putere a legii, este indispensabil pentru dezvoltarea economică, din simplul motiv că dreptul de proprietate trebuie să fie protejat, contractele trebuie garantate, puterea administrativă asupra sectorului privat trebuie limitată, uzanța acestuia să fie predictibilă, și ultima, dar nu cea din urmă, costurile sectorului public să fie tolerabile. În sfera economică, statul tinde să împrumute termeni – cum ar fi mâna care ajută, mai degrabă decât mâna care apucă. Corupția subminează abilitatea statului de a furniza asemenea servicii. Corupția înseamnă că autoritățile publice prădează sectorul privat, în timp ce anumiți oameni de afacere se întovărășesc cu autoritățile publice pentru a prăda domeniul public. Acesta este un produs al unui mediu politic deficitar și reprezintă un mare impediment pentru îmbunătățirea lui.

Problema creării unor economii și politici guvernate de către lege este, prin urmare, întreită. În primul rând, se pune problema unui model constituțional pentru stat, în al doilea rând, a culturii unei societăți și, în al treilea rând, al maturității societății civile. Toate cele trei domenii sunt inter-relaționate. În toate, societățile postcomuniste suferă din cauza unor puncte slabe serioase, chiar dacă, așa cum vom vedea în cele ce urmează, intensitatea lor variază în funcție de țară, reflectând experiența istorică a fiecăreia.

Alegeri politice strategice în timpul tranziției

Trecerea de la planificare către piață și economie, acompaniată de stabilirea unor reguli care separă res-publica de res-privata, tinde să apară ca o regulă care să reducă potențialul pentru corupție, prin regresia oportunităților de abuz asupra autorităților publice pentru câștigul personal. Trecerea la piață stabilește condițiile pentru emergența societății civile – care, în ultimă instanță, reprezintă cel mai eficient mijloc pentru a controla corupția. Această trecere, dacă ar fi modelată în mod corespunzător, înlocuiește nenumărate reguli contraproductive desemnate pentru a crea oportunități pentru renta funciară și darea de mită cu un nucleu de legi și regulamente care stabilesc cadrul pentru o interfață public-privat, bazată pe lege. Acest lucru implică, pe lângă altele, îndepărtarea bunurilor din proprietatea statului și eliminarea directă a intervenției statului din economie.

Niciunul dintre acești factori, totuși, nu reduce corupția prin absență. De fapt, reformele economice rău-intenționate, care răspund investițiilor elitelor corupte, pot crește în mod semnificativ corupția. Exemplele pot include gradualismul în îndepărtarea controlului central sau privatizării rapide în multe economii aflate în tranziție. În mod similar, tranzițiile politice pot eșua să declanșeze manifestarea activităților publice independent de controlul statului, de societatea civilă vibrantă. Numitorul comun al eșecului de reducere a corupției este reprezentat de continua penetrare a domeniului economic de către politică. Cel mai vizibil simptom al acesteia este reprezentat de urmărirea câștigurilor materiale prin politică mai degrabă, decât prin activitatea comercială. Douglas C. North vede pericolul inerent dintr-o asemenea situație, care ar putea conduce la capitalismul clandestin.

Tipurile de deprinderi și cunoștințe care se vor amortiza vor reprezenta o funcție a structurii stimulentelor inerente în matricea instituțională. Dacă cele mai înalte rate de rentabilitate într-o societate sunt din piraterie, atunci organizațiile vor investi în cunoștințe și deprinderi care îi vor transforma în pirați mai buni.

Alegerea abordării tranzițiilor politice și economice pune lumină asupra variației în incidența corupției și asupra mediului politic. Alegerile strategice cu care se confruntă țările după urmarea colapsului regimului comunist pot fi împărțite în două grupuri. În primul rând, decizia, a cărei abordare – radicală sau graduală – de a se îndrepta spre prima generație de reforme economice, ține de primul grup. Celui de-al doilea grup îi aparțin două alegeri cu privire la structura constituțională a statului: (1) alegerea dintre administrația prezidențială și cea parlamentară; și (2) alegerea sistemului de reprezentare. Alegerile strategice făcute într-o țară dată depindeau de puterea opoziției, de suportul pe care îl avea în societate, ca și de tiparul predominant al relației dintre regimul comunist și societate.

Abordarea radicală versus abordarea graduală

Gradualism versus terapia de șoc a reprezentat o problemă disputată cu ardoare pe la începutul anilor ’90. Adepții gradualismului au criticat terapia de șoc pentru costurile aparent excesive pe care această abordare le-ar impune asupra populației și economiei. Potrivit acestei păreri, liberalizarea înceată a prețurilor, condițiile de intrare în sectorul privat și condițiile de acces la piețele naționale vor preveni colapsul productivității și vor asigura o tranziție lină la o economie bazată pe piață. Dezvoltările subsecvente au demonstrat că aceasta a fost o falsă dilemă, cel puțin în cazul abordării către prima generație de reforme care au avut scopul de a asigura macrostabilitatea și trecerea de la economia bazată pe constrângerile ofertei la cea bazată pe constrângerile cererii, pentru a împrumuta termenii lui Janos Kornai. Hiperinflația, producția în declin și criza externă au constrâns țările care au respins inițial această abordare să adopte în cele din urmă măsuri similare celor implementate de reformării radicali.

În timp ce măsurile reformei de stabilizare ale C.E.E.C. și programele de transformare au variat, toate aceste țări, cu excepția României, au optat mai degrabă în favoarea abordării radicale către prima etapă a reformelor decât pentru gradualismul predominant între fostele republici sovietice din timpul primelor etape ale tranziției. Cu o ușurință uimitoare aceștia au liberalizat prețurile, au privatizat distribuția, au introdus privatizarea mică, au îndepărtat restricțiile cantitative asupra importurilor și au liberalizat tarifele.

Și mai important, cei mai buni performeri – și anume, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Polonia și Slovenia – au rezistat cu succes tentației de a inversa măsurile de liberalizare introduse. Cu anumite excepții (Republica Slovacă și Bulgaria), acestea au păstrat cursul reformei cu fermitate.

Grație adoptării abordării radicale pentru macrostabilizare și reformele economice, cele mai multe țări C.E.E.C. au evitat capcana rentei funciare sistemice. Au fost anumite excepții, care confirmă totuși existența unei legături între corupție și progresul lent în stabilirea regimului economic liberal. De exemplu, inversările în liberalizarea prețurilor și reformele economice prost efectuate în Bulgaria în 1994-1996 sub ghidarea promisiunilor populiste au corupt privatizarea și au rezultat în transferuri semnificative de la bugetul de stat la cei ce căutau surse alternative de profit. România a fost, de asemenea, parte la dezvoltări similare. Crizele economice profunde au ajutat la depășirea opoziției investițiilor în Bulgaria și au pus țara pe traseul reformelor (Banca Mondială, 2001). Fostele republici sovietice (excluzând Statele Baltice) au adoptat inițial doctrina gradualismului. Totuși, inflația elicoidală și recesiunea prelungită le-au constrâns, în cele din urmă (cu excepția Belarusului și Uzbekistanului), în a doua jumătate a anilor ’90, să urmeze drumul timpuriu al țărilor C.E.E.C., astfel demonstrând că gradualismul nu a fost niciodată o abordare politică viabilă pentru reformele de primă generație.

Niciuna dintre ele nu a reprezentat o opțiune viabilă pentru a doua generație, reformele structurale au avut ca scop stabilirea unei interfețe public-privat care să sprijine economia de piață. De fapt, gradualismul a creat un teren fertil pentru renta funciară sistemică și a fost responsabil pentru apariția unor investiții puternice care se opuneau reformelor pentru liberalizare. A creat un ciclu vicios de reforme parțiale care au contribuit la deteriorarea economiei și la creșterea opoziției față de reforme. În economiile aflate în tranziție care au urmat gradualismului, câștigătorii au suspendat economiile într-un echilibru deficitar, oferindu-le lucruri de proastă calitate, pe cheltuiala unor costuri ridicate în respectivele societăți.

Liberalizarea incompletă a prețurilor – justificată de obicei în termeni populiști ca fiind de protejare a săracilor – a creat oportunități pentru a obține licențe comerciale pentru a exporta bunuri subvenționate de cei bine conectați la elita politică.

Având în vedere că diferențele dintre prețurile domestice și prețurile mondiale erau adesea imense, acest lucru a creat oportunități pentru a dezvolta chirii mari de către aceia care aveau legături mari cu administrația. În mod similar, controlul central asupra creditelor și ratelor dobânzilor a permis întreprinderilor să facă împrumuturi la rate atractive – și astfel fondurile obținute pot fi sifonate către întreprinderile private relaționate sau folosite pentru a finanța achiziția de bunuri subvenționate pentru a le vinde pe piețele internaționale.

Rezultatul emergenței acestui regim al rentei funciare a fost dublu: renta funciară a devenit mai profitabilă decât activitățile productive având toate consecințele negative pentru creșterea economică, atât de bine descrise de Krueger; și emergența grupurilor de interese puternice cu un risc în păstrarea regimului economic existent. Chiar dacă corupția și plățile secundare subzistă în mod evident, renta funciară nu a îndepărtat activitățile care au avut scopul de a restructura industriile ineficiente sau de a porni noi companii concurențiale pe piața domestică și internațională.

Bulgaria a adoptat inițial o abordare radicală la stabilizare și apoi s-a opus. Criza financiară din 1996 a condus la schimbarea administrației și la schimbarea abordării reformei economice în 1997. Și totuși, o alegere inițială bună de a prelua o abordare radicală la reformele de prima generație, nu face, în mod necesar, ca reformele de generația a doua (reformele legislative și administrative) să fie imune la administrația deficitară și la renta funciară.

Din contră, reformele de generația a doua sunt mult mai dificile și complexe. Esența acestora este reprezentată de stabilirea unei interfețe public-privat bazată pe lege. Această problemă implică cel puțin cinci pași critici. În primul rând, trebuie construit un cadru pentru stabilitatea macroeconomică susținută. Printre alte lucruri, acesta implică introducerea unor câștiguri financiare transparente, sonore, și a unor mecanisme de cheltuieli în finanțele publice. În al doilea rând, determină privatizarea bunurilor statului și eliminarea micromanagementului statal. În al treilea rând, necesită crearea cadrului pentru ghidarea comportamentului sectorului privat și aplicarea drepturilor de proprietate. În al patrulea rând, este necesar ca acest cadru să fie eficient prin îmbunătățirea capacității, integrității și supravegherea, atât a serviciului civil, cât și a serviciului juridic.

ϹAΡITΟLUL AL II-LEA

PROBLEMA CORUPȚIEI ÎN ROMÂNIA

Concepte

Definirea conceptului de corupție, delimitarea sferei de manifestare a acestuia în structura fenomenului infracțional, constituie, încă, un obiect de studiu pentru majoritatea specialiștilor fie ei teoreticieni sau practicieni. Această preocupare este justificată de nevoia cunoașterii dimensiunilor și implicațiilor pentru societate o fiecărui segment infracțional, în scopul stabilirii strategiei de prevenire și controlare a acestuia.

În dicționarele limbii române, găsim următoarele definiții date corupției: în dicționarul de neologisme – abatere de la moralitate, de la datorie; depravare, pervertire, venalitate; în dicționarul explicativ – abatere de la moralitate; declasare, degenerare.

Sorgintea acestui cuvânt provine din latinescul corruptio, corruptionis de la franțuzescul corruption, în ambele variante semnificând același concept de abatere de la morală, de la datorie.

În accepțiunea altor autori rădăcina cuvântului corupție ar proveni din verbul latin rumpere, care înseamnă a rupe, el desemnând, deci, o fractură, o fisură, o infracțiune. Ruptura poate consta în încălcarea unei reguli morale sau a unui cod social, de conduită, ori a unei reglementări administrative, dar de fiecare dată cel dispus la asemenea încălcări urmărește obținerea pentru sine, familie, prieteni sau un grup social, un folos care să fie recompensa directă. Conform Dictionary of Contemporary English, corupția este calificată ca fiind comportament necinstit, ilegal sau imoral, mai ales exercitat de cineva care are puterea.

Din punct de vedere etimologic și conceptual, termenul de corupție este considerat ca o entitate evolutivă, dificilă de evocat și manevrat, și, de asemenea, impersonal, putând fi considerat un concept care variază datorită diferențelor de opinie de la o societate la alta. În acest sens, John A. Gardner, cercetător în cadrul Biroului de cercetare asupra științelor sociale din cadrul Universității Illinois-Chicago, subliniază ideea majoră că fenomenului corupției nu i se poate da o definiție universal valabilă pentru toate societățile. Semnificația cuvântului corupție, după cum atestă numeroase definiții ce se dau, este evazivă și ambiguă.

Michael Johnston, profesor de științe politice și director al Departamentului de Științe Sociale al Colgate University, S.U.A., definește corupția ca fiind un abuz de funcțiile sau resursele publice pentru beneficiul privat, dar subliniază că noțiunile de abuz, public, privat și chiar beneficiu sunt controversate în numeroase societăți și cunosc diferite grade de ambiguitate în cele mai multe dintre ele.

Un alt sens care este dat corupției, este acela că ea este, în mod inevitabil, dovada eșecului sau a incapacității autorității. Corupția a fost înțeleasă și în cu totul alt sens, ca ceva natural, organic, ca o componentă ineluctabilă a procesului vieții. Corupția, concepută în cel mai popular și frecvent uzitat sens, este folosirea abuzivă a puterii în avantajul personal.

Corupția este definită în modul cel mai evident ca o corupere a funcționarului public, a sectorului public sau instituțional. De asemenea, este considerată că implică subminarea funcționarilor publici în schimbul unui câștig particular.

Numeroasele valențe care se atribuie conceptului de corupție au determinat unele legislații să elaboreze definiții legale diferite despre acest fenomen.

O anumită școală de gândire susține definițiile care se bazează pe legi sau pe alte reguli oficiale datorită relativei precizii și stabilității lor, precum și ariei largi de aplicabilitate. Criticii ripostează că legile pot avea o legitimitate redusă, sau chiar pot fi formulate de reprezentanții puterii pentru a se proteja, că definițiile corupției trebuie să ridice problema semnificației sociale a acesteia – nu doar a înțelesului său nominal – și că standardele culturale sau opinia publică oferă astfel definiții mai realiste. Totuși, dacă se ține seama numai de standardele culturale, conceptul ar putea fi relativizat într-o așa măsură sau s-ar impune atât de multe distincții și subcategorii, încât sensul său fundamental și comparațiile utile să devină obscure. Cu toate acestea, alții susțin că orice definiție bazată pe clasificarea unor acțiuni specifice ignoră problemele mai ample legate de moralitate și de justiție și neglijează valori importante, cum sunt: leadership-ul, cetățenia, reprezentarea, deliberarea și responsabilitatea.

Esențial rămâne faptul că, în toate legislațiile contemporane se promovează aceleași metode, mijloace și proceduri de combatere a corupției, i se descoperă o cauzalitate aproximativ identică și sunt recomandate același gen de măsuri de prevenție și combatere.

Corupția – concept politologic

Problema corupției a intrat în dezbaterea politologiei o dată cu noul interes pentru rolul statului în lumea în curs de dezvoltare și cu presupunerea că statul reprezintă un instrument indispensabil al dezvoltării economice, redistribuirii valorii între cetățeni și bunăstării. În contrast cu mult blamatele modele de dezvoltare de stat și cea în care statul nu se implică, există acum un consens la scară largă asupra necesității unui aparat de stat eficient, de mărime medie, cu voință politică și politici economice adecvate pentru asigurarea dezvoltării economice. Mai specific, orice evaluare a corupției trebuie să țină cont de particularitățile, dimensiunile politice ale țării.

În ultimii ani, explicațiile politice ale corupției au fost cel mai des citate și probabil au și influențat cel mai mult formularea politicilor. Totuși, corupția a atras de asemenea atenția multor științe sociale, în mod deosebit a științei politice, dar și a sociologiei și antropologiei. Pentru a înțelege corupția, factorii politici nu pot fi ignorați.

Luând în calcul factorii politici, politologia abordează fenomenul corupției în funcție de tipul de regim, cercetând cauzele acesteia în autoritar versus democratic și în regimuri orientate către dezvoltare versus legi neo-patrimoniale. Mai mult, corupția a fost de asemenea privită ca fiind dependentă de caracterele instituționale ca: balanța puterii între instituțiile de stat, independența juridică și puterea parlamentului în a contrabalansa executivul, diferitele modele ierarhice și birocrația, incluzând efectul numeroaselor reforme ale serviciilor civile, eforturile de descentralizare a puterii: privatizare, autonomie legislativă etc.

Deoarece corupția reprezintă o deviație de la modelul fundamental legal weberian al legilor democratice și birocratice, studiul corupției a schimbat într-o anumită măsură perspectiva politologiei tradiționale asupra instituțiilor oficiale. De altfel, față de teoriile democratizării și instituționalizării, au fost inițiate unele dezbateri politice la scară mare asupra legitimității, reprezentării și participării, în general sub forma unor dezbateri asupra rolului societății civile. Au fost însă inițiate și modele din antropologia socială și sociologie asupra reciprocității și rețelelor, ca și asupra clientelismului și nepotismului, în scopul explicării cauzelor corupției.

În politologia convențională, cauzele corupției se consideră a fi reprezentate de deficiențe în sistemul politic și în mod particular de deficitul democratic. Corupția are drept cauză sisteme politice care sunt deficitare în formule de distribuție democratică a puterii, în verificări și balanțe, în instituții și proceduri care oferă transparență și responsabilitate, așa cum ar trebui să existe într-un sistem de guvernare democratic ideal. Relația dintre democrație și corupție este înțeleasă eminamente negativ: cu cât există mai puțină democrație, cu atât există mai multă corupție. Răspândirea largă a corupției este văzută ca un simptom al disfuncției statului și ca o eșuare a conducerii etice, democrației și bunei guvernări. Legea democratizării, care stipulează că gradul de corupție variază invers proporțional cu gradul în care puterea este consensuală și sprijină de asemenea ceea ce a devenit argumentul principal și practic asupra corupției – și anume acela că poate fi desființată prin democratizarea statului.

O mare parte din literatura politologică asupra corupției s-a concentrat de aceea pe problema vastă a democratizării. În această largă perspectivă, au fost sugerate trei mecanisme de bază: întărirea instituțiilor democratice (incluzând parlamentul, corpurile judiciare și cele specializate pentru participarea politică, supraveghere și control); întărirea societății civile (inclusiv a mediei) și reformele în sectorul public. În politologie abundă literatura asupra democratizării și reformei instituționale, deși cu puține contribuții asupra corupției ca atare. În același timp există un număr de studii de politologie ce au făcut evaluări ale agențiilor anti-corupție, comisiilor și a altor instituții specializate de control pentru aprecierea impactului acestora.

În interiorul grupurilor sistemelor nedemocratice, corelația între modul de guvernare autoritar și nivelul ridicat al corupției pare să fie confirmată. Oricum există o mare varietate de sisteme de guvernare nedemocratice și trebuie să se facă o distincție între sisteme controlate și non-controlate, în strânsă legătură cu distincția dintre regimuri predictibile/nepredictibile și regimuri funcționale/disfuncționale. Principalul punct de analiză în legătură cu această problemă este acela conform căruia controlul autoritar asupra politicii și economiei implică, de asemenea, un control strict asupra nivelelor și mecanismelor de distribuire a corupției, această corupție controlată provocând pierderi economice mai mici. În sistemele democratice cu un grad mai mic de control, corupția este descentralizată, imprevizibilă și inhibitoare pentru investiții și antreprenori economici.

În familia regimurilor autoritare, altă distincție conexă este între elita politică adeptă a dezvoltării sau autocrații bine intenționați pe de o parte, și pe de altă parte kleptocrații. Primul tip de autocrat va căuta să maximizeze binele societății (și va fi un adept al dezvoltării), în timp ce ultimul tip va fi preocupat doar de propria sa bogăție (și va fi un adept al dezvoltării doar în măsura în care servește propriului interes).

Studiile politologice asupra corupției pot, într-o oarecare măsură, să fie categorisite în funcție de atenția acordată aspectelor formale sau informale ale puterii sau organizării politice. Politologia s-a concentrat în mod tradițional asupra aspectelor formale și instituțiilor puterii, iar multe studii politologice asupra corupției, apărute până la mijlocul anilor ’70, pot fi etichetate ca abordări politologice clasice, făcând parte din școala modernismului, cu rădăcini în dihotomia tradițional/modern din studiile asupra dezvoltării apărute la mijlocului secolului XX. Aceste studii s-au concentrat în mod explicit asupra instituțiilor oficiale necesare dezvoltării și avântului economic. Modernizarea a însemnat organizarea statului și a instituțiilor sale, astfel încât să promoveze industrializarea și creșterea economică, instituțiile studiate fiind în general cele din domeniul politicii economice. S-a observat că actul de corupție este cauzat de un proces de modernizare incomplet, un exemplu fiind rămășițele tradiționalismului în țările în curs de modernizare.

De altfel, mergând pe ideea că singura componentă importantă a modernizării este creșterea economică și implicit o agendă economică liberală, corupția a fost considerată ca ceva ce ar putea unge roțile modernizării și care va dispărea de îndată ce piețele vor deveni mai puternice, iar statul va deveni mai eficient și mai modern.

Opusă teoriei modernizării, școala dependenței, neomarxismul sau teoria subdezvoltării radicale – reprezentată printre alții de Blomström și Hettne – argumenta că din cauza poziției subordonate, neocoloniale, de exploatată a lumii a treia și a rolului politicienilor locali de marionete ale corporațiilor multinaționale și ale guvernelor occidentale, autoritarismul și subdezvoltarea politică, inclusiv corupția nu au cum să nu persiste. Implicarea imperialist-capitalistă și împiedicarea forțată a dezvoltării au fost indicate ca fiind esența economiilor dependente, ale căror consecințe logice erau autoritarismul și alte tipuri de crize politice, inclusiv corupția. Soluția sugerată a fost ruperea completă de lumea capitalistă, sau, cel puțin o metodă de protecție națională sub forma dezvoltării autogenerate sau interne și a politicilor de industrializare pentru substituirea importurilor.

O altă școală sau abordare a studiului corupției relativ răspândită și mai puțin radicală se concentrează în mod distinct pe aspectele informale ale puterii. Este vorba despre abordarea neo-patrimonială apărută la sfârșitul anilor ’80 în mediul academic francez și viza în principal Africa.

Subliniind faptul că politica africană este total diferită de oricare altă politică, această abordare reprezintă o corecție la teoriile tradiționale ale dezvoltării politice, ale democratizării și ale instituțiilor oficiale. Acești specialiști au atras atenția asupra aspectelor informale ale politicii africane, argumentând că statul este doar o mască pentru realitățile unor relații politice profund personalizate, clientelism și corupție politică (Hope și Chikulo 2000; Chabal și Daloz 1999; Bayart 1997; Bratton și van de Walle 1994; Médard 1986, 1991, 1998).

Practicile neo-patrimoniale pot fi întâlnite în toate tipurile de regimuri politice, dar reprezintă caracteristica esențială a politicii statelor africane și a altor state. Neo-patrimonialismul este numit de unii cercetători puterea individului sau politica stomacului, plebendalism sau kleptocrație. Caracteristicile fundamentale ale acesteia sunt reprezentate de relațiile personale ca bază a sistemului politic, clientelismul (uneori nepotismul), prezidențialismul (monopolizarea politică) și o foarte slabă distincție între public și privat. Aceștia sunt factori care subminează regulile formale și instituțiile și deschid calea către corupția politică și birocratică.

Conform teoriilor clasice weberiene, emergența statului și a instituțiilor politice va atrage după sine sfârșitul patrimonialismului și o separare funcțională a sferei publice de cea privată, precum și o noțiune de comunitate care să unească cetățenii cu statul. Având la bază cercetarea empirică și tradiția teoretică ce recunosc caracteristicile distincte ale dezvoltării politice africane, există și oameni de știință care se concentrează asupra instituțiilor politice, în sensul weberian și pe dezvoltarea acestora și subliniază importanța formării instituțiilor în scopul consolidării sistemelor în curs de democratizare. Astfel, majoritatea teoriilor despre neo-patrimonialism relevă integrarea practicilor tradiționale și clienteliste în instituțiile politice oficiale.

La polul opus, într-o versiune extremă a perspectivei neo-patrimoniale, Chabal și Daloz susțin că instituțiile statului sunt ca o carapace goală și că haosul politic și dezinstituționalizarea sunt o strategie politică profitabilă în Africa. În opinia lor, corupția este un aspect cheie al haosului funcțional african, este legitimă, practică și o parte obișnuită a vieții de zi cu zi, un element previzibil al oricărei activități sociale întipărit în imperativele sociale dominante.

Efectul tipului de regim asupra corupției este foarte controversat în ceea ce privește modul de conducere neo-patrimonial sau kleptocratic (care, pe o scară autoritar-democratic se situează între regimurile autocrate centralizate și regimurile democratice consolidate). Conducerea etică, responsabilitatea publică și legalitatea lipsesc de exemplu din marea majoritate a statelor africane, iar aceste sisteme neo-patrimoniale nu fac distincția între interesele publice și cele private. Potrivit lui Coolidge și Rose-Ackerman, regimurile neo-patrimoniale sunt caracterizate de comportamentul demnitarilor de a fi închiriați la cele mai înalte nivele ale guvernului, ceea ce va duce la intervenția excesivă a statului în economia națională, monopoluri ineficiente, guverne prea mari, privatizări care avantajează elita conducătoare, un șir de legi fiscale contradictorii și netransparente, investiții și cheltuieli guvernamentale, investiții pe termen prea scurt, împiedicarea creșterii economice.

Zairul lui Mobutu și Nigeria lui Shagari sunt doar două exemple de regimuri flagrant corupte, unul autocratic și unul ales, în care factorii politici și rolul regimului sunt destul de neclare. Potrivit lui Doig și Theobald, marea corupție și prădarea fără rușine a bogățiilor naționale nu au fost până acum atât de evidente în țările dezvoltate și democratice, în primul rând datorită existenței unui vast sector privat ce oferă oportunități mai bune de auto-îmbogățire decât o face sectorul public, iar în al doilea rând datorită faptului că statul este unul relativ mic și nu are o poziție strategică însemnată, iar în ultimul rând, dar nu lipsit de importanță, datorită unei mai bune funcționări a organismelor de control și a unui nivel mai mare de transparență, incluzând alegerile și media.

Informațiile destul de frecvente despre scandalurile în care au fost implicați oficiali ai Uniunii Europene, au demonstrat totuși că nici sectorul public din țările dezvoltate nu este imun la jaf. Spre exemplu, au existat numeroase scandaluri referitoare la partide obscure care finanțau și alegeau politicieni îmbogățiți în mod spectaculos prin deținerea unor funcții de conducere în cadrul unor companii, în paralel cu vânzarea de informații și contracte, la care se adăuga și luarea de mită în mod clasic.

În timp ce marea corupție e din ce în ce mai vizibilă și probabil mai dăunătoare în țările în curs de dezvoltare, corupția la un nivel mai mic este și ea mai vizibilă și, cu siguranță, mai răspândită în țările dezvoltate. În același timp, există o diferență foarte mare chiar între țările sărace în ceea ce privește măsura în care se cere mită în diferite puncte-cheie și pentru oferirea serviciilor publice, fapt ce indică importanța culturii politice și a instituțiilor politice.

În contradicție cu literatura analitică, descriptivă despre neo-patrimonialism, cercetarea empirică a efectelor democratizării asupra corupției este mult mai puțin dezvoltată, iar probele mai puțin concludente. Neo-patrimonialismul și politica stomacului ilustrau și explicau bine cauzele profunde ale corupției în aceste țări ale întipăririi corupției în logica politică clientelistă și oferă astfel un motiv pentru democratizare. Dar se simte încă nevoia unor cercetări ale efectelor democratizării în diferite circumstanțe și ale diferitelor căi ale democratizării pentru a servi mai bine cauzei anticorupției.

Cele mai schematice teorii vor susține faptul că nivelul corupției va scădea în funcție de gradul de democratizare, însă o teorie mai rafinată va susține că această relație nu este lineară, ci una cu graficul în formă de clopot. Cele mai totalitare sisteme pot controla nivelul corupției și astfel o pot păstra la un nivel economic viabil (vezi exemplele de corupție controlată din Asia de sud-est), pe când țările în tranziție sunt cele mai corupte. Atunci când controlul totalitar este contracarat și distrus prin liberalizare economică și democratizare politică, dar încă nu este înlocuit de verificări și balanțe democratice, de instituții legale și credibile, nivelul corupției va crește și va atinge vârful înainte de a putea fi redus prin creșterea nivelului de control democratic.

Relația dintre tipul de regim și nivelele și tipurile de corupție a fost totuși un subiect larg dezbătut. În testarea ipotezei generale a relației de proporționalitate inversă dintre democrație și corupție, studii recente ale efectului tipului de regim asupra nivelelor de corupție – utilizând studiile Transparency International și Freedom House – au arătat că există o relație inversă între democratizare și corupție, însă corelația nu este foarte puternică. Într-adevăr, nivelul corupției a fost redus substanțial doar prin consolidarea democrației în termenii unei democrații profunde. De fapt, aceasta reprezintă o corelație statistică, și nu în mod neapărat o relație cauzală. Paldam, de exemplu, a observat că în general corupția scade o dată cu creșterea nivelului democrației, dar și că această covarianță prezintă largi variații în funcție de diferitele niveluri de democrație (sau mai degrabă de diferitele stadii ale transformărilor politice – tranzițiilor politice). El sugerează că efectul direct al democratizării asupra nivelului corupției este fals.

De fapt, chiar dacă relația dintre democrație și corupție a fost considerată ca fiind în general negativă (cu cât există mai multă democrație, cu atât există mai puțină corupție), există puține studii sistematice ale acestei covariații în raport cu indicatorii economici și (cum s-a menționat anterior) cauzalitatea rămâne incertă. Cunoscând faptul că țările sărace sunt mult mai corupte decât cele bogate și că țările sărace au sisteme mai autoritare decât cele bogate (în general, cu câteva excepții binecunoscute), este încă imposibil să se determine dacă dezvoltarea economică (factorii economici) sau democratizarea (factorii politici) favorizează reducerea nivelului de corupție, așa cum este imposibil să se determine dacă dezvoltarea economică reprezintă cauza democratizării sau vice versa.

Efectul democratizării și pluripartitismului asupra corupției a fost de aceea dezbătut în literatura de specialitate. De exemplu, s-a observat că politicile competitive probabil vor intensifica cererea pentru fonduri în campaniile electorale și astfel reprezintă un factor de încurajare al problematicelor influențe politice.

Conform lui Harris-White și White (1996), procesul democratizării a dus în Filipine și Thailanda la creșterea corupției. Corupția în aceste țări a devenit în plus mai descentralizată și mai neorganizată. În legătură cu China și Coreea de Sud, autorii argumentează că: departe de a îmbunătăți starea de fapt pe termen scurt și pe termen mediu, democratizarea poate chiar crește sursele și scara corupției, fără a întări capacitatea de compensare politică sau instituțională.

Într-un studiu, utilizând indicele de percepție a corupției introdus de T.I. ca variabilă majoră dependentă pentru regresii, Treisman a observat că gradul actual de democrație într-o țară nu prezintă nici diferență în funcție de cât de coruptă este percepută a fi țara respectivă. Ceea ce contează, potrivit lui Treisman, este dacă această țară a fost sau nu democratică de decenii întregi. Rezultatele regresiei sugerează un proces lent și laborios prin care democrația să submineze fundamentele corupției. Acele țări cu cel puțin 40 de ani consecutiv de guvernare democratică beneficiază de o corupție semnificativă, deși la nivel redus.

În același timp, câțiva factori care se asociază cu democratizarea vor acționa în sens invers. De exemplu, a fost observat faptul că democrația (și formarea pieței libere) crește atât oportunitățile de extorcare, cât și posibilitatea expunerii deoarece șansa de a dezvălui autoritățile corupte este mai mare în societățile democratice, libere. O mai mare implicare civică poate conduce la o monitorizare mai atentă a expunerii funcționarilor publici și politicienilor.

Mai importante din punctul de vedere al disciplinării conducătorilor sunt alegerile libere și nefraudate. În sistemele democratice toți deținătorii de funcții politice vor simți că sunt datori față de cei care i-au votat și astfel vor fi ținuți în frâu prin posibilitatea de a nu fi votați în guvern la viitoarele alegeri. Mai mult, concurenții pentru un loc în guvern sunt stimulați să descopere și să raporteze abuzurile guvernanților. De fapt, libertatea presei și dreptul liberei asocieri dă naștere posibilității jurnaliștilor și grupurilor de interes public să expună abuzurile.

Câteva probe empirice sunt generate de asemenea de impactul variabilelor democratizării politice asupra corupției. De exemplu, există indicatori cum ar fi calitatea instituțiilor publice și predictibilitatea birocratică care au arătat că pot afecta corupția, prin faptul că o mai bună funcționare a sectorului public, cu promovări și angajări raționale vor reduce corupția.

Corupția – concept sociologic

Corupția nu este numai o infracțiune, ci și un fenomen social. Ca fenomen social, corupția este expresia unor manifestări de descompunere morală și degradare spiriruală. Ea reprezintă o problemă socială complexă ale cărei modalități de manifestare, consecințe sociale și căi de soluționare interesează opinia publică și nivelul instituționalizat al controlului social.

Sociologii privesc corupția ca pe o încălcare a normelor sau atribuțiilor legale și a îndatoririlor prevăzute de statutul social prin utilizarea unor mijloace reprobabile (mită, șantaj, etc.) și exploatarea unor carențe morale (venalitate, vicii, desfrâu, depravare).

Din perspectivă sociologică, corupția, ca patologie socială, vizează un ansamblu de activități imorale, ilicite, ilegale realizate nu numai de indivizi cu funcții de conducere sau care exercită un rol public, ci și de diverse grupuri și organizații publice și private, în scopul obținerii unor avantaje materiale sau morale ori a unui statut social superior, prin utilizarea unor forme de constrângere, șantaj, înșelăciune, mituire, cumpărare, intimidare.

Pentru sociologi, corupția nu înseamnă numai cele patru infracțiuni definite într-un fel sau altul în legislațiile naționale, ci înglobează acea rețea (formală și informală) de indivizi, grupuri și organizații între care există relații de complicitate, tăinuire și acoperire, reciprocă, în scopul satisfacerii unor interese materiale, morale, publice sau private. Acest fenomen, care apare ca o abdicare de la respectul față de lege și morală, reflectă starea de decădere a societății.

Într-un studiu realizat de Institutul Național de Cercetări Economice, corupția este definită ca devianța socială de conștiință și comportament uman în scopul însușirii unor avantaje nemeritate, adică a unui profit în interes personal.

Fenomenul este caracterizat ca un viciu uman, ca o crimă deliberată comisă atunci când avantajele ce se pot obține prin ocolirea legii sunt mult mai mari, decât costul implicat prin fraudarea ei.

Corupția poate fi practicată, în opinia autorului studiului, doar de persoanele care au în puterea lor un bun sau un serviciu de care se folosesc ilegal. Corupția nu are naționalitate și nu se oprește la graniță, iar adversarii ei sunt sau pot deveni autorii ei, aceasta pentru că organele de control sunt adesea atinse de virusul corupției.

Modul în care fenomenul este perceput de opinia publică și reacția socială, au fost reținute de sociologi pentru definirea corupției.

Astfel, în urma unei anchete de opinii, realizate de sociologii români, fenomenul corupției a fost definit de cetățeni ca desemnând un act antisocial foarte frecvent și deosebit de grav, care favorizează intreresele unor particulari, mai ales în aria economică și care afectează, în același timp, interesele colective prin: însușirea, deturnarea și folosirea resurselor publice în interesul personal; ocuparea unor funcții publice prin relații preferențiale; obținerea unor avantaje materiale sau morale prin îndeplinirea obligațiilor unor funcții publice; încheierea unor afaceri și tranzacții prin eludarea normelor morale și legale.

Potrivit acestei definiții abuzul de putere se manifestă nu numai prin acte clasice de corupție, ci și prin fraude care afectează resursele publice. De aici extinderea conceptului și includerea unor fapte antisociale care afectează patrimoniul public, ca: furtul, delapidarea, evaziunea fiscală, înșelăciunea, gestiunea frauduloasă.

Privind corupția ca o abatere de la moralitate, sociologii includ în acest concept și: corupția sexuală, șantajul, instigarea la mărturie mincinoasă, concurența neloială, înșelăciunea, contrafacerea, fapte care se regăsesc în sfera ilicitului penal și sunt sancționate distinct.

Există o serie de fapte care, însă, nu cad sub incidența răspunderii penale, ca de exemplu: nepotismul, pierderea voită a unor sume de bani la jocurile de noroc în favoarea anumitor persoane și care constituie numai abateri de la moralitate. Acestea reprezintă numai forme mascate de pervertire morală, de cumpărare a conștiințelor în vederea realizării unor interese personale.

Toate aceste definiții rețin că fenomenul corupției reprezintă o formă de manifestare antisocială, un abuz de putere, ce se regăsește în diferite sectoare ale societății și care aduce beneficii importante unor persoane sau grupuri de persoane, dar și o abatere de la moralitate, de la valori unanim acceptate.

Expresie a discrepanței dintre valorile social-culturale existente în societate și așteptările legitime ale indivizilor, grupărilor sociale, corupția, ca fenomen antisocial, reprezintă manifestarea de dereglare economică, normativă și morală, a scăderii sentimentului solidarității sociale și a slăbirii mecanismelor de control.

Corupția – concept juridic

În general, din punct de vedere juridic sfera termenului de corupție este mai restrânsă, prin fapte de corupție fiind desemnate numai anumite acțiuni ilegale incriminate ca atare în dreptul penal, strâns legate de favorizarea uneia sau mai multor persoane de către un funcționar, în schimbul obținerii unor foloase. În unele sisteme de drept penal noțiunea analizată este mai largă, în sfera corupției intrând atât faptele menționate mai sus cât și alte fapte ilicite referitoare la utilizarea abuzivă și frauduloasă a puterii (politice, administrative, judecătorești), dar și la fapte care privesc obținerea unor foloase. Pe această linie se înscriu codurile penale spaniol, portughez, german și altele.

Astfel, pentru majoritatea sistemelor penale, corupția este un concept prioritar normativ însemnând încălcarea sau transgresiunea ilegală ori morală a normelor referitoare la îndatoririle funcționarului public, agenților economici sau persoanelor care efectuează diferite operații financiare ori bancare. O asemenea viziune asupra corupției o au codurile penale ale S.U.A. și Franței.

Legislația română nu dă o definiție a corupției sau a infracțiunilor de corupție – ea reține doar infracțiunile de luare de mită și dare de mită, și traficul de influență, prevăzute de Codul penal, în articolele 289-292, ca fiind infracțiuni de corupție.

Observăm că niciuna dintre infracțiunile menționate nu se referă la aspecte propriu-zise de corupție, termenul fiind impus mai mult de principii morale decât juridice. Mai mult, infracțiunile din Codul penal al României, care vizează strict faptele de corupție în înțelesul cvasigeneral (luarea de mită, darea de mită, primirea, și traficul de influență) nu fac parte dintr-un capitol distinct în a cărui denumire să fie utilizat termenul de corupție, acestea fiind cuprinse într-un capitol mai larg referitor la infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul. Aceste infracțiuni incriminează acele fapte legate de activitatea unui funcționar care, direct sau indirect primește bani ori alte foloase care nu i se cuvin sau acceptă promisiunea unor astfel de foloase ori nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau cu scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.

În țara noastră, în afara acestor infracțiuni de corupție, atât în Codul penal cât și în legi speciale, mai sunt încriminate și alte infracțiuni ce pot fi încadrate în această sferă, precum infracțiunile prevăzute de Legea 78/2000 ce cuprinde și alte fapte conexe celor din Codul penal: trădarea, trădarea prin transmitere de secrete, spionajul precum și alte infracțiuni prevăzute de Codul penal.

Chiar dacă în legislația română corupția nu este sancționată ca infracțiune de sine stătătoare, tehnica adoptată de enumerare a unor categorii de infracțiuni ce pot fi incluse în acest concept, poate răspunde exigențelor reale ale societății românești.

Legislația penală română aflată în concordanță cu Convenția penală a Consiliului Europei privind corupția – semnată în ianuarie 1999 și ratificată la 16 ianuarie 2002 – sancționează atât corupția activă cât și cea pasivă, manifestată în sectorul public și privat.

Corupția activă este definită de convenția menționată ca fiind promisiunea, oferirea sau darea cu intenție, de către o persoană, direct sau indirect, a unui folos necuvenit pentru sine ori pentru altul sau acceptarea unei oferte sau promisiuni a unui astfel de folos, în vederea îndeplinirii ori abținerii de la a îndeplini un act în exercițiul funcțiilor sale.

Corupția pasivă desemnează solicitarea ori primirea, cu intenție, de către un funcționar public, direct sau indirect a unui folos necuvenit, pentru sine ori pentru altul, sau acceptarea unei oferte sau promisiuni a unui astfel de folos, în vederea îndeplinirii ori abținerii de la a îndeplini un act în exercițiul funcțiilor sale.

Având în vedere cele de mai sus, ținând cont de elementele esențiale ale fenomenului definim corupția ca fiind ansamblul activităților care se desfășoară între două părți în care una dintre ele, făcând apel la funcția sau calitatea celei de-a doua, oferă acesteia un folos ilegal în schimbul unui avantaj reciproc.

Corupția – concept criminologic

Din punct de vedere criminologic corupția este un concept mai larg, mai complex, ce reliefează starea generală de normalitate și moralitate a societății la un moment dat.

Corupția scoate în evidență atitudinea față de morală și etică și ține de abuzul de putere, de incorectitudine în luarea unei decizii. Ea implică utilizarea abuzivă a puterii publice în scopul obținerii, pentru sine ori pentru altul a unui câștig necuvenit: abuzul de putere în exercitarea atribuțiilor de serviciu; frauda (înșelăciunea și prejudicierea unei alte persoane sau entități); utilizarea fondurilor ilicite în finanțarea partidelor politice și a campaniilor electorale; favoritismul;

instituirea unui mecanism arbitrar de exercitare a puterii în domeniul privatizării sau al atribuțiilor publice; conflictul de interese (prin angajarea în tranzacții sau dobândirea unei poziții ori a unui interes care nu este compatibil cu rolul și îndatoririle oficiale).

Corupția este privită de unii autori, ca o transgresiune ilegală sau imorală a normelor predominante, în avantajul unei persoane sau al unui grup de persoane. Ea apare ca o distorsiune a motivațiilor politice și sociale, care determină redistribuirea bogăției și a puterii în profitul unor privilegiați. Unii specialiști definesc corupția prin antiteză cu conceptul de integritate.

Dacă integritatea desemnează folosirea puterii publice în beneficiul publicului, corupția semnifică folosirea neadecvată a puterii publice pentru interes personal.

Acești autori omit faptul că noțiunea de corupție nu trebuie legată numai de activitatea funcționarului public. Ea are în vedere și acțiunile ilegale și imorale ale agentului privat, include și conflictul de interese, frauda, deturnarea de fonduri, finanțarea ilegală a partidelor politice, nepotismul precum și abuzul de putere al altor categorii de persoane cum ar fi magistrații, funcționarii străini sau ai unor organizații internaționale.

Conform opiniei profesorului Joseph S. Nye, de la Universitatea Harvard din Statele Unite corupția este comportamentul care deviază de la responsabilitățile oficiale ale funcției publice, ca urmare a unor interese personale (de familie sau a unui grup special de apartenență) în scopul obținerii unor avantaje materiale sau a unui statut social superior sau care încalcă normele ca urmare a exercitării anumitor tipuri de influență personală. Aceasta include mituirea, nepotismul și deturnarea de fonduri bănești.

Strategia Națională Anticorupție reflectă angajamentul politic necondiționat, în ceea ce privește lupta împotriva corupției. În această strategie prin corupție se înțelege: devierea sistematică de la principiile de imparțialitate și echitate care trebuie să stea la baza funcționării administrației publice, și care presupun ca bunurile publice să fie distribuite în mod universal, echitabil și egal și substituirea lor cu practici care conduc la atribuirea către unii indivizi sau grupuri a unei părți disproporționate a bunurilor publice în raport cu contribuția lor.

Actele de corupție sunt acele demersuri care lezează această distribuție universală și echitabilă cu scopul de a aduce profit unor persoane sau grupuri. Legea nr. 78/2000 stabilește ca element central utilizarea funcției publice ca sursă de venituri, de obținere a unor avantaje materiale, sau de influență personală, pentru sine sau pentru altul. Această abordare converge spre definiția dată corupției în cadrul Programului Global împotriva corupției derulat de O.N.U.: esența fenomenului corupției constă în abuzul de putere săvârșit în scopul obținerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat.

Forme ale corupției

John A. Gardinier reține ca forme ale corupției percepute de opinia publică: corupția neagră, corupția cenușie și corupția gri. Corupția neagră există atunci când actul ilicit este condamnat de opinia publică și de elitele societății și se dorește pedepsirea lui. Corupția cenușie există atunci când numai unii membri ai societății și îndeosebi elitele doresc pedepsirea actului ilicit. În fine, corupția albă este întâlnită în situația când atât opinia publică, cât și elitele nu sprijină cu entuziasm încercarea de a pedepsi o formă anumită de corupție, pe care ele o găsesc tolerabilă.

În funcție de polul în care localizăm faptele de corupție, acestea pot fi: fapte de corupție activă, care se referă la acțiunea desfășurată de elementul corupător, sub forma dării de mită, sancționate de obicei mai blând; fapte de corupție pasivă, care privesc activitatea infracțională a elementului corupt, denumite și luare de mită, sancționate mai sever.

După sfera de putere în care acționează elementul corupt, distingem:

Faptele de corupție comise în sfera politică, care presupun o acțiune sau inacțiune din partea unui factor politic (înalți demnitari ai statului, lideri politici, membri ai partidului de guvernământ) care deviază de la îndatoririle oficiale, favorizând indivizi sau grupuri de indivizi pentru obținerea unor interese materiale. În aceste condiții au apărut numeroase partide politice, care nu aveau susținere reală, formate din câteva persoane. Numărul de semnături, necesare înscrierii partidului, au fost obținute prin înșelăciuni, oamenii, în special cei de la țară, crezând că, în felul acesta obțin locuințe, butelii de aragaz sau pământ. Prin aceste mijloace s-au obținut semnături pentru susținerea unor candidați la alegerile locale și generale. Sumele de bani primite din partea statului au fost cheltuite de aceste partide de buzunar pentru achiziționarea unor spații comerciale, autoturisme de lux, imobile.

Faptele de corupție comise de persoane din sfera administrației, caracterizate printr-o largă arie de răspândire și forme de manifestare, de la micul șperț pretins de funcționarul mărunt de la ghișeu, până la acțiuni de mare gravitate comise de funcționari cu autoritate din administrație (miniștri, funcționari guvernamentali, funcționari din cadrul autorităților de control și
altele). Uneori, în spatele actelor de corupție, se ascund fapte mai grave, care afectează însăși siguranța națională.

Fapte de corupție comise de persoane din sfera justiției, prin favorizarea unor indivizi care au încălcat legea penală sau avantajarea unor indivizi în procese civile, comerciale ș.a.

Fapte de corupție comise de persoane aflate în funcții la diverse societăți comerciale, care favorizează pe cei ce solicită încadrarea în anumite funcții sau pe salariații de rang inferior, cu ocazia promovărilor, acordarea unor prime, normarea activității desfășurate etc.

Fapte de corupție comise de persoane care își desfășoară activitatea în diverse organizații sau asociații (sindicate, organizații culturale, sportive, de protecție a mediului ș.a.), care, deși la prima vedere par de un pericol social mai redus, uneori pot avea consecințe negative deosebite.

Fapte de corupție comise de persoane din sistemul financiar-bancar. Acest tip de corupție – numită și corupție economică – alimentează economia subterană, care subminează economia românească.

În funcție de cel căruia i se oferă un avantaj în schimbul mitei, faptele de corupție pot fi: în folosul unei societăți comerciale sau orice altă organizație formală sau informală; în folosul unui individ.

După continuitatea și frecvența lor, faptele de corupție pot fi: fapte de corupție izolate, de conjunctură, atunci când ele nu se repetă, iar înțelegerea dintre cei doi poli a vizat un anumit comportament din partea elementului coruptibil care s-a manifestat într-o perioadă scurtă de timp și s-a încheiat; fapte de corupție cu caracter continuat care presupun atât un comportament de favorizare permanentă a factorului coruptibil de către factorul de putere corupt, cât și repetarea stimulării, respectiv oferirea unor foloase sau alte avantaje.

După succesiunea actelor de însușire a avantajelor și de favorizare a persoanelor interesate, faptele de corupție pot fi: fapte de corupție imediate, comise în scopul favorizării actuale a elementului corupător activ, caracterizate prin exprimarea clară a avantajului așteptat în urma oferirii foloaselor reprezentantului autorității; fapte de corupție de așteptare, comise sub forma acceptării unor daruri sau altor foloase aparent nevinovate de către persoane cu autoritate într-un anumit domeniu, dăruitorii urmărind prin aceasta obținerea bunăvoinței și punerea la adăpost pe termen lung, pentru situații când vor fi nevoiți să solicite întoarcerea serviciului oferit.

După regimul sancționator la care sunt supuse, faptele de corupție pot fi: incriminate în legislația penală și sancționate ca atare; neincriminate juridic, de o mai mică gravitate și constau în încălcarea unor norme morale și etice.

Michael Jhonston definește patru sindroame – noi le vom denumi forme – ale corupției și anume:

Corupția de tip piață de influență presupune eforturi din partea unor interese private în vederea obținerii accesului și a influenței în cadrul unor procese bine instituționalizate de elaborare a politicilor, adesea prin intermediul unor personalități politice acționând ca mediatori. Acesta este tipul de corupție cel mai caracteristic democrațiilor de piață avansate, însă, deși a modelat concepțiile fundamentale referitoare la reformă, diferă în puncte importante de cele care se întâlnesc în numeroase alte societăți.

Corupția de tip cartel de elite, se manifestă, în funcție de societatea în care se dezvoltă, între rețele de elite politice, economice, militare, birocratice sau etnice și comunitare și ajută la menținerea lor. Ea le ajută să-și apere hegemonia într-un climat de concurență politică din ce în ce mai mare și instituții a căror putere este doar moderată.

Corupția de tip oligarhi și clanuri se manifestă într-un context riscant și uneori violent al oportunităților economice și politice aflate într-o expansiune rapidă și al instituțiilor slab dezvoltate. Ea e dominată de personalități ce pot fi reprezentanți ai guvernului sau magnați, a căror putere este însă una de ordin personal și atrage un număr mare de susținători.

Corupția de tip moguli oficiali. În această ultimă categorie instituțiile statului sunt foarte slabe, politica rămâne nedemocratică ori se află într-un proces de deschidere lent, însă economia este în curs de liberalizare, cel puțin într-o anumită măsură. Atât posibilitățile de îmbogățire, cât și noile riscuri care îi amenință pe cei deja îmbogățiți sunt numeroase, dar puterea politică este personală și se abuzează de ea de multe ori cu impunitate.

Cauze și condiții care determină sau favorizează corupția în România

În literatura de specialitate română și străină se admite idea că oricare persoană angajată în viața economică poate, în anumite circumstanțe, să comită un delict economic. Cu toate că speranța câștigului este adesea cauza principală a unui delict de afaceri, nu este mai puțin adevărat că profitul este obiectivul principal și legitim al tuturor activităților economice. Pentru realizarea profitului, omul de afaceri nu va ezita să utilizeze metode și mijloace aflate la limita legii, sau chiar ilicite.

Deci, dorința de câștig nu este o trăsătură particulară a delicvenților din afaceri, ci o caracteristică a oricărei activități economice. Din această perspectivă, a face diferența între delicvenții care caută să se salveze dintr-o situație proastă, recurgând la mijloace necinstite și delicvenții al căror singur scop este de a se îmbogăți, nu este de natură a contribui la descoperirea cauzelor criminalității în afaceri.

În România, în perioada post-decembristă, factorii generatori ai criminalității economico-financiare și ai corupției au fost amplificați și diversificați de măsurile și fenomenele specifice perioadei revoluționare și de tranziție spre economia de piață, descentralizarea bruscă a deciziilor și structurilor administrative, liberalizarea economică și autonomia funcțională a instituțiilor publice și agenților economici, criza de autoritate manifestată de organele cu atribuții de control, manifestarea unor fenomene de dezorganizare socială, încercarea de soluționare a unor revendicări de grup prin forță, impactul negativ al scăderii nivelului de trai concomitent cu creșterea șomajului, aplicarea defectuoasă și cu întârziere a legislației privind procesul de privatizare, aplicarea incorectă a prevederilor unor legi adoptate în această perioadă și multe altele.

Prima dintre cauze este specifică evenimentelor revoluționare în general și rezidă în declanșarea unei stări anomice de ansamblu, cu consecințe greu de evaluat pe termen mediu și lung. Starea de anomie, înțeleasă ca o stare de anormativitate socială determinată de crize sociale de amploare, determină o devalorizare a sistemului de norme și valori care par să aparțină unei epoci vetuste. Această stare a condus la o diminuare considerabilă a respectului față de lege și față de instituțiile însărcinate cu impunerea acesteia.

Starea de timorare a reprezentanților acestor instituții a încurajat în bună măsură un val infracțional multidimensional. Lipsa lor de reacție a permis crearea unei false imagini asupra drepturilor și obligațiilor indivizilor certați cu normele morale și legale, care și-au imaginat că democrația permite orice și că pot scăpa nepedepsiți pentru faptele lor antisociale.

O altă cauză a fost lipsa de reacție a factorilor de putere care nu au putut, sau nu au dorit, să intervină pentru eradicarea practicilor specifice corupției.

Trecerea la economia de piață și adoptarea măsurilor specifice acesteia, a amplificat criminalitatea economico-financiară și a determinat apariția de noi infracțiuni economice și metode de comitere.

Spre deosebire de planificarea și dirijismul total al economiei din perioada socialistă, care a generat îndeosebi criminalitatea economică, caracterizată prin însușirea bunurilor comunității, apariția pieței negre și a actelor de speculă, perioada de tranziție spre economia de piață a generat noi tipuri de infracțiuni și o goană acerbă după profit.

În această perioadă au apărut noi forme de spoliere a avuției naționale, precum transferuri ilegale de capital și bunuri, bancrute frauduloase, abuzuri și înșelăciuni între agenții economici, gestionarea frauduloasă a patrimoniului public și privat, falsuri în documentele contabile și financiare, evaziunea fiscală, scoaterea din țară a unor importante valori și bunuri aparținând patrimoniului cultural, trafic de droguri, arme și muniții etc.

De fapt, criminalitatea economico-financiară, în orice societate, este reflexul sistemului economic adoptat.

În general, în cadrul economiei de piață, cu cât guvernele intervin pentru a se opune forțelor pieții și pentru protejarea membrilor vulnerabili ai colectivității, cu atât criminalitatea în afaceri crește, pentru simplul motiv că multiplicarea reglementărilor antrenează criminalitatea unui mare număr de activități. De altfel, complexitatea reglementărilor cere și întărirea controlului.

Tot la nivelul ansamblului social post-revoluționar se remarcă apariția unei cauzalități economice din ce în ce mai pronunțate, determinată – pe de o parte de furia devastatoare a goanei după o îmbogățire rapidă, iar pe de altă parte de lipsa efectivă a mijloacelor de trai, în anumite cazuri. Această situație are toate șansele să se adâncească în cazul unei deteriorări mai grave a nivelului de trai.

Infracțiunile economico-financiare și corupția, pot fi generate de recesiune sau de prosperitate, văzute ca simple fluctuații de conjunctură economică. Bancrutele și manoperele frauduloase în materie de credit, emiterea de cecuri fără acoperire în cont, înșelăciuni între agenții economici și chiar actele de contrabandă, sunt infracțiuni de afaceri tipice perioadelor de recesiune și de tranziție spre un nou sistem economic.

Pentru realizarea unor acumulări rapide și apărarea lichidităților societăților (neplata taxelor și impozitelor), numeroși agenți economici au recurs la mijloace frauduloase pentru obținerea unor credite și bunuri materiale fără plată, prin falsificarea bilanțurilor contabile, neînregistrări în documentele primare și evidențe contabile, emiterea unor documente false etc.

Măsurile dispuse prin Hotărârea Guvernului nr. 768/1991 privind obligativitatea agenților economici de a vinde băncilor autorizate contra lei, la cursul de schimb al zilei, toate sumele în valută realizate din exporturi (măsură impusă în acea vreme de lipsa de valută a statului), a determinat creșterea activităților infracționale prin efectuarea de schimburi ilegale de valută, trafic și contrabandă cu mijloace de plată străine, transferuri ilegale de valută, operațiuni bancare ilicite, bancrute frauduloase privind ascunderea unor părți din activul societății etc., antrenând, totodată, corupția în rândul funcționarilor cu atribuții de avizare și control în aceste domenii.

Anularea ulterioară a acestei măsuri a dus la scăderea stării infracționale generată de această cauză.

În perioadele de prosperitate, posibilitățile de a realiza profituri mari în anumite ramuri ale vieții economice conduc adesea la formarea societăților fictive. Această posibilitate atrage speculanții care înființează societăți în nume colectiv sau în numele altora și invită piața capitalurilor să participe la aceste întreprinderi. În apelurile la subscripția publică, precum și în bilanțuri, ei afirmă că sunt deținătorii unor fonduri importante pe care, în realitate, nu le au și încearcă uneori să se justifice prin invocarea profiturilor scontate.

În anumite situații criminalitatea economico-financiară este influențată de intervenția statului pe piață în susținerea unor activități comerciale sau fenomene economice care nu mai corespund perioadei pe care o parcurge societatea.

Menținerea subvențiilor la unele produse perioade mari de timp (carne, lapte, unt, pâine etc.) și acordarea unor subvenții legate de importul și prelucrarea de la cetățeni a unor produse agricole, au generat și favorizat săvârșirea a numeroase infracțiuni și alte ilegalități.

Dreptul de a obține credite fără prezentarea unor evidențe contabile corespunzătoare, pe baza unor criterii abstracte sau abuzive, a condus la întocmirea de către unii beneficiari ai subvențiilor, de documente fictive privind realizarea criteriilor de acordare, obținerea de producții, realizarea de importuri în condițiile solicitate precum și numeroase acte de abuzuri și corupție din partea organelor abilitate să acorde subvențiile respective.

În multe cazuri infracțiunile săvârșite în legătură cu subvențiile acordate, au fost favorizate și de lipsa controlului guvernamental sau al organismelor abilitate să realizeze acest lucru.

Atunci când organismele statului nu au verificat în ce măsură au fost îndeplinite condițiile necesare acordării subvențiilor, oamenii de afaceri au fost tentați să obțină subvenții prin mijloace frauduloase.

O altă cauză a criminalității orientate spre profit, a constituit-o în această perioadă sistemele de taxare progresivă exagerate și tarifele vamale protecționiste; când o mare parte din beneficii sunt prelevate de stat, evaziunea fiscală și actele de contrabandă devin, în mod deosebit, tentante.

Modul de organizare și reglementare juridică a unei societăți comerciale poate fi de asemenea un important factor de criminalitate. Astfel, statutul juridic al societății comerciale cu răspundere limitată, antrenează uneori numeroase abuzuri și alte fapte ilegale din moment ce administratorul are o răspundere limitată față de creditorii societății și, în același timp, se consideră proprietar de drept și de fapt al patrimoniului acesteia.

Mai mult, legislația din România, spre deosebire de reglementările din majoritatea țărilor occidentale, permite înființarea de societăți cu răspundere limitată cu asociat unic al tuturor părților sociale.

În aceste condiții, deși societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, este o societate comercială cu personalitate juridică, indiferent dacă asociatul unic este o persoană fizică sau juridică, administratorii dispun și confundă, de cele mai multe ori, patrimoniul societății comerciale cu patrimoniul său ca persoană fizică.

În perioada de tranziție spre economia de piață au fost comise de către asociații unici numeroase infracțiuni de gestiune frauduloasă sau bancrută frauduloasă prin însușirea, folosirea sau dispunerea, după bunul plac, de patrimoniul societăților comerciale.

Societățile comerciale cu capital de stat au constituit, de asemenea, în perioada de tranziție spre economia de piață, prin forma lor de organizare și desfășurare a activităților economice, tributare încă economiei planificate și centralizate, prin lipsa de preocupare a factorilor de conducere în administrarea și apărarea patrimoniului, precum și prin desființarea inițială a oricărei forme de control, un important factor generator de infracțiuni și alte nereguli cauzatoare de importante pagube materiale. Au predominat în această perioadă transferuri ilegale de patrimoniu către sectorul particular, vânzarea de active subevaluate, creditarea unor societăți comerciale cu capital privat și furturile de mari proporții etc.

Criminalitatea în domeniul corupției este favorizată și de lipsa și disfuncționalitățile existente în organizarea, conducerea și finalizarea activităților de control și luptă împotriva corupției.

În climatul euforic creat imediat după evenimentele din decembrie 1989, legiuitorul a subestimat necesitatea măsurilor de control a activităților economice.

S-a acreditat idea evitării sau marginalizării actului de control în sine, precum și a unor ministere și instituții abilitate cu exercitarea lui. În perioada 1990-1991 a fost desființată orice formă de control începând de la sistemele de pază până la cele de control financiar intern și de gestiune, iar o dată cu apariția Legii nr. 58/1991 a constituirii Adunărilor Generale ale Acționarilor și a numirii Consiliilor de Administrație, s-a apreciat că organismele de control din ministere și instituții publice nu mai au competențe legale de a interveni cu acțiuni de verificare și control la agenții economici.

Astăzi, multe din organismele statului recunosc că absența unui veritabil control provoacă infracțiuni economico-financiare, iar un control eficient presupune adesea o cooperare directă între servicii guvernamentale și locale, între autoritățile competente în materie de impozite, venituri, prețuri, protecția consumatorilor, poliție, minister public etc.

Lipsa controalelor interne și a organizării și ținerii contabilității comerciale, indiferent de forma de proprietate constituită, de asemenea, o cauză a criminalității economico-financiare și, corelativ, a corupției.

Potrivit legii, fiecare comerciant este obligat să țină anumite registre de contabilitate, în care se consemnează operațiunile cu caracter patrimonial efectuate în cursul exercițiului comerțului și să facă recapitularea lor periodică prin întocmirea inventarului și a bilanțului.

Bilanțul contabil, care constituie documentul oficial de gestiune al comerciantului, se întocmește obligatoriu anual, precum și în cazul fuziunii ori încetării activității comerciale și se publică în condițiile stabilite de lege.

O contabilitate completă și la zi constituie elementul cel mai important în lumea afacerilor. Uneori, când finanțarea unei societăți crește datorită unui credit, contabilitatea indică marja de risc și de manevră de care dispune omul de afaceri.

Verificarea completă a contabilității este, deci, un instrument de control care servește la prevenirea delicvenței în afaceri.

De asemenea, o contabilitate corectă și la zi, constituie o garanție împotriva deturnărilor de fonduri pe care le pot comite funcționarii.

În concluzie, se poate spune că slăbiciunile controalelor sunt un factor care incită la criminalitatea în afaceri.

Într-o economie de piață, infracțiunile economico-financiare crează un avantaj pentru unul din concurenți, avantaj pe care rivalul său este adesea în imposibilitatea de a-l recupera, în special în cazul actelor de contrabandă, fraudelor fiscale sau al obținerii de subvenții prin mijloace frauduloase.

În fața handicapului care îl amenință pe planul concurenței, rivalul este tentat de a combate rămânerea sa în urmă, comițând delicte de același gen. Edificatoare în acest sens sunt infracțiunile de contrabandă comise de agenții comerciali arabi sau turci cu țigări, cafea sau băuturi alcoolice, precum și cele comise în zona Clisura Dunării în perioada embargoului impus Iugoslaviei.

Acest fenomen se explică în literatura de specialitate occidentală prin teoria psihologică a uceniciei; atunci când un anumit delict este preluat de ramuri întregi ale economiei prin efectul reacției în lanț se asistă la proliferarea pe scară largă a criminalității în afaceri.

Este un fapt de necontestat că, pentru anumiți indivizi și categorii de persoane, libertatea câștigată a creat posibilități de săvârșire a unor fapte antisociale, în scopul vădit de înavuțire rapidă, fără muncă, prin: speculă, fraudă, contrabandă, trafic de bunuri, valută, droguri, arme și muniții, spălarea banilor murdari, delapidare, escrocherii, spolierea patrimoniului național cultural, evaziune fiscală.

Se poate aprecia că, pentru o importantă pătură socială, s-a ridicat la rangul de principiu câștigul personal ilicit, acumulare de capital material și financiar prin orice mijloace, inclusiv prin eludarea legii, atât de către persoane din sfera puterii, a funcționarului public, cât și de către managerii societăților comerciale cu capital de stat sau privat, precum și de alte persoane fizice române sau străine.

Așa cum am arătat în prezentarea factorilor economici, toate afacerile urmăresc eficacitatea (profitul), puterea și un maximum de productivitate și aceasta în orice sistem economic.

Niciunul dintre aceste motoare ale vieții afacerilor nu este criminogen prin el însuși, însă urmărirea lor cu orice preț și aplicarea sloganului în afaceri trebuie să ajungi înaintea altora indiferent de alte consecințe, devine un factor generator de infracțiuni.

În această metodă de funcționare, morala profesională nu există în mod onorabil decât în stare rudimentară. În afaceri, actele cele mai blamabile sunt adesea absolvite pe plan moral, datorită succesului obținut pentru că limita între ceea ce este permis și ceea ce este interzis, între ceea ce este drept și ceea ce este nedrept, nu are nimic fix, dar pare a putea fi deplasată, aproape arbitrar, de către indivizi.

În aceste condiții, nu este de mirare că anumiți oameni de afaceri nu au deloc scrupule în comiterea delictelor, convinși fiind că rămân ființe oneste care nu-și fac decât datoria de conducător, ceea ce înseamnă și riscuri în căutarea celui mai bun profit.

Caracteristicile inerente ale vieții de afaceri, așa cum este văzută de tot mai mulți agenți economici, sunt rapiditatea și eficacitatea, mai mult decât siguranța, ceea ce înseamnă că riscul face parte din viața cotidiană a oricărui om de afaceri. Orice decizie, chiar puțin importantă, se ia pe baza unei comparații între profitul preconizat (în sens mai larg cuprinzând puterea și productivitatea) și riscul, care poate fi prevăzut. Adesea se consideră că a comite un delict este un risc ca oricare altul.

De altfel, riscul trebuie să fie considerabil pentru a influența omul de afaceri să renunțe la infracțiune și să aleagă o cale mai puțin rentabilă, dar mai sigură. De asemenea, delicventul din mediul afacerilor are, în plus față de alții, mijloace de a scăpa uneori de executarea unei condamnări uzând de influențele pe care le crează (politică, bani sau pur și simplu, dispunând de mijloace pentru a se stabili în străinătate).

În cele mai multe cazuri, infracțiunile sunt semnalate Poliției sau Parchetului prin intermediul unui denunț sau al unei plângeri. Acest din urmă procedeu este mai rar întâlnit în cazul infracțiunilor economico-financiare și de corupție, cu excepția cazurilor de: înșelăciuni, emiterea de cecuri fără acoperire, înșelăciuni în convenții etc., când unii agenți păgubiți reclamă starea de fapt și solicită recuperarea prejudiciului.

În situația agenților cu capital privat, victima se poate găsi în diferite ipostaze în raport cu infracțiunea, poziția care o poate determina sau nu, să sesizeze fapta prin care a fost păgubită.

Astfel, de multe ori, ea nu este conștientă de starea sa de victimă (acționarul care nu cunoaște că bilanțul societății respective a fost falsificat); cunoaște că este victimă, însă ignoră mijloacele legale de protecție; cunoaște mijloacele de protecție de care dispune însă este descurajată de complexitatea demersurilor juridice pe care trebuie să le facă pentru a fi dezdăunat; este tentat de profitul personal care ar decurge din ansamblul operațiunilor (acționarul știe că bilanțul a fost falsificat, însă speră ca în final să obțină profituri sporite); este lezată în interesele sale, dar nu dorește să-și strice imaginea sau prestigiul comercial.

În cazul regiilor autonome și societăților comerciale cu capital de stat, situația este mai complicată întrucât victima este statul, iar cei care comit infracțiunea sunt chiar factorii de conducere sau salariații care au atribuții de administrare și protecție a patrimoniului statului.

Iată și de ce sunt puține cazurile de sesizare a unor fapte antisociale ce se comit în aceste unități, majoritatea infracțiunilor economico-financiare fiind descoperite prin controale sau sesizare din oficiu, ca urmare a unor activități specifice desfășurate de poliție, gardă sau alte organe cu atribuții în acest domeniu.

Observațiile mai sus menționate pot, eventual, explica și pozițiile și lipsa de energie de care dau dovadă unii reprezentanți ai mediului judiciar în urmărirea criminalității economico-financiare și corupției.

În majoritatea cazurilor, lipsa de reacție se datorează mai întâi considerațiilor de ordin tehnic: complexitatea delictelor în afaceri; mijloacele de consultanță juridică și expertiză de care dispun infractorii; caracterul dificil al proceselor (expertize, contraexpertize ce se desfășoară uneori pe parcursul mai multor ani) și, prin urmare, tergiversările acestora. În cazul în care delicventul este judecat la mult timp după săvârșirea infracțiunii, cu siguranță că tribunalul va fi mai indulgent.

Complexitatea procedurilor judiciare, precum și numărul mare de afaceri, constituie cauza scoaterii de sub urmărire penală, schimbărilor de soluții ori punerea în libertate pentru insuficiență de probe, acestea dispărând în timpul desfășurării procesului sau fiind neutralizate prin contraprobe și contraexpertize.

Sistemul juridic, prin imperfecțiunile sale, incluzând aici și marea sa complexitate, poate fi el însuși apreciat drept factor de delicvență.

Începerea procesului de tranziție spre relațiile și economia de piață, a găsit România într-un vid legislativ, funcționând o bună parte din timp în virtutea inerției și a vechiului cadru normativ totalitarist, iar viteza de înlocuire a acestuia a fost lentă și, de multe ori, inadecvată, incapabilă să reglementeze modalitățile de realizare a reformei și privatizării în domeniile vitale ale economiei, afacerilor, operațiunilor de import-export și financiar-bancare și să prevină apariția și proliferarea unor forme inedite de delite economice.

Deși s-au produs transformări și modificări esențiale în sistemul legislativ și de legislație, întronarea legii prin restabilirea principiilor legalității, legitimității și justiției sociale înregistrează anumite limite, datorate unor cauze intrinseci aparținând modului de elaborare și aplicare a legislației, dar și extrinseci de natură economică, politică, morală și spirituală.

Menținerea în continuare a unor discriminări juridice între proprietatea publică și privată generează, de asemnea, o stare de alienare, de demoralizare, precum și o scădere a prestigiului și virtuților legislației în rândul populației.

Se constată, în același timp, numeroase decorelări, lipsă de coerență între actele normative în virtutea cărora acționează organismele de control pentru prevenirea, limitarea și stoparea infracționalității și corupției.

Insuficiența dreptului penal internațional în anumite domenii de activitate (colaborarea între state), poate constitui o incitare la fraudă și corupție.

Exemplul cartelurilor exportatoare este semnificativ din acest punct de vedere: larg utilizate în cazul societăților multinaționale, aceste carteluri scapă, la ora actuală, oricărei incriminări penale în cele mai multe legislații.

Astfel se ajunge la paradoxul în care, în timp ce numeroase state interzic, mai mult sau mai puțin sever, atentatele la libera concurență pe teritoriul propriu, întreprinderile lor naționale și multinaționale pot să penetreze piața internațională prin acorduri și practici concrete.

Puține dintre țările afiliate la I.N.T.E.R.P.O.L. permit extrădarea pentru infracțiuni economice și fiscale chiar în prezența unui tratat international; cele mai multe însă, se prevalează de existența diverselor condiții restrictive.

În același timp, poliția dispune de mai puțină competență în acest domeniu decât în materie de criminalitate tradițională pentru că, în cvasitotalitatea țărilor, există un secret bancar, fie în virtutea unei dispoziții legale, fie a unei obligații contractuale, fie a unei practici recunoscute. De aceea, anumite probleme se dovedesc extrem de delicate pe plan internațional.

Corupția în România

În саzul țărіі nоаstrе, соrupțіа nu еstе fеnоmеn nоu, еа а еxіstаt șі în tіmpul rеgіmuluі tоtаlіtаr, аspесt саrе îі соnfеrеа еlеmеntе dе соntіnuіtаtе în еvоluțіа sа.

Numărul іnfrасțіunіlоr dе соrupțіе а сrеsсut în pеrіоаdа 1990-1999, lа fеl șі numărul pаrtісіpаnțіlоr, асеstа fііnd dе 6 оrі mаі mаrе (dе lа 18.618 lа 113.036). Dеаsеmеnеа, еstе gеnеrаtă аpаrіțіа unоr іnfrасțіunі nоі, са dе еxеmplu: еvаzіunе fіsсаlă, dеturnаrе dе fоndurі, bаnсrutа frаudulоаsă.

Соnfоrm Bаrоmеtruluі оpіnіеі publісе, сеtățеnіі іntеrvіеvаțі аu аprесіаt сă fеnоmеnul dе соrupțіе а еvоluаt dіfеrеnțіаt în următоаrеlе іntеrvаlе dе tіmp: 1990-1992, prіmіі 2 аnі аі trаnzіțіеі, în саrе nіvеlul соrupțіеі pеrсеputе аprоаpе s-а dublаt; 1992-1996, соrupțіа pеrсеpută сrеștе dаr sе păstrеаză rеlаtіv соnstаntă pоndеrеа сеlоr саrе о аprесіаză drеpt fоаrtе mаrе; 1996-1999, аtrіbutul fоаrtе mаrе dеvіnе dоmіnаnt, prоbаbіl șі în rеlаțіе сu соmpаnіа аntісоrupțіе putеrnіс mеdіаtіzаtă; сеlе сâtеvа саzurі dе соrupțіе, tіp. Țіgаrеtа ІІ саrе іmplісă pеrsоаnе dіn prіmul еșаlоn аl putеrіі; 1996-2000, înсеpе să fіе аbоrdаtă putеrnіс dе сătrе guvеrnаnțі prоblеmа соrupțіеі;

Са urmаrе а dеzbаtеrіі rаpоrtuluі Соmіsіеі pаrlаmеntаrе dе аnсhеtă prіvіnd асtеlе dе соrupțіе, аu аpărut hоtărârіlе Pаrlаmеntuluі Rоmânіеі dіn 14 осtоmbrіе 1993 șі 5 осtоmbrіе 1994, саrе аfіrmă nесеsіtаtеа аdоptărіі dе асtе nоrmаtіvе rеfеrіtоаrе lа prеvеnіrеа șі соmbаtеrеа соrupțіеі șі а fеnоmеnuluі іnfrасțіоnаl.

În аnul 1994, Pаrlаmеntul îșі аfіrmă hоtărârеа dе а аdоptа șі аltе prоіесtе dе lеgі nесеsаrе, în vеdеrеа соmplеtărіі саdruluі lеgіslаtіv dе соmbаtеrе а асtеlоr dе соrupțіе, сеrând Guvеrnuluі să еlаbоrеzе șі să înаіntеzе, іаr соmіsііlоr pаrlаmеntаrе să аnаlіzеzе șі să еlаbоrеzе rаpоаrtеlе în vеdеrеа dеzbаtеrіі următоаrеlоr prоіесtе dе lеgі: prоіесtul dе lеgе prіvіnd stаtutul dеputаtuluі șі аl sеnаtоruluі; prоіесtul dе lеgе prіvіnd răspundеrеа mіnіstеrіаlă; prоіесtul dе lеgе prіvіnd stаtutul funсțіоnаruluі publіс; prоіесtul dе lеgе prіvіnd dесlаrаrеа аvеrіlоr șі а vеnіturіlоr rеаlіzаtе dіn асtіvіtаtеа есоnоmісă, dе сătrе dеmnіtаrі șі funсțіоnаrі publісі; prоіесtul dе lеgе prіvіnd prеvеnіrеа șі соmbаtеrеа асtеlоr dе соrupțіе; prоіесtul dе lеgе prіvіnd stаtutul pоlіțіstuluі.

În dаtа dе 7.01.1997 а fоst înfііnțаt Соnsіlіul Nаțіоnаl dе Асțіunе Împоtrіvа Соrupțіеі șі Сrіmеі Оrgаnіzаtе (С.N.А.І.С.С.О.). Асtіvіtаtеа соmіsіеі s-а rеzumаt lа prіmіrеа șі înrеgіstrаrеа dе plângеrі dе lа сеtățеnі. Hоtărârіlе соmіsіеі nu аu fоst luаtе în sеаmă dе асtіvіtățіlе аbіlіtаtе să сеrсеtеzе асtеlе dе соrupțіе аvând са mоtіv, lіpsа unuі tеmеі lеgаl pеntru funсțіоnаrеа соmіsіеі Аstfеl, соmіsіа s-а dеsfііnțаt după 6 lunі.

În аnul 1998 а fоst сrеаt Dеpаrtаmеntul dе Соntrоl аl Guvеnuluі, саrе аvеа са аtrіbuțіі соnstаtаrеа оrісărеі înсălсărі а dіspоzіțіlоr lеgаlе în саdrul Guvеrnuluі, mіnіstеrеlоr șі іnstіtuțііlоr subоrdоnаtе Guvеrnuluі. S-а înсеrсаt șі сrеаrеа unеі соmіsіі nаțіоnаlе аntісоrupțіе, prоіесt rеspіns în аprіlіе 1999 dе сătrе Sеnаt.

În lunа nоіеmbrіе 2001, Guvеrnul Năstаsе lаnsеаză Prоgrаmul Nаțіоnаl dе Prеvеnіrе а Соrupțіеі șі Plаnul Nаțіоnаl dе Асțіunе împоtrіvа соrupțіеі.

Dеpаrtаmеntul dе Соntrоl аl Guvеrnuluі sе rеоrgаnіzеаză în Dеpаrtаmеntul dе Соntrоl șі Аntісоrupțіе, асеаstă sсhіmbаrе fііnd unul dіn punсtеlе саrе trеbuіа îndеplіnіt dе Rоmânіа în vеdеrеа іntеgrărіі în struсturіlе еurоpеnе.

În lunа fеbruаrіе 2000, Rоmânіа а luаt pаrtе lа Іnіțіаtіvа dе Соmbаtеrе а Соrupțіеі dіn Sud Еstul Еurоpеі, dіn саdrul Pасtuluі dе Stаbіlіtаtе.

În lunа осtоmbrіе 2001 а fоst vоtаtă dе сătrе Pаrlаmеnt, Lеgеа ассеsuluі lа іnfоrmаțііlе dе іntеrеs publіс rоlul еі fііnd rеfоrmаrеа аdmіnіstrаțіеі publісе șі rеduсеrеа соrupțіеі dіn асеst sесtоr pеntru сă, prіn Lеgеа ассеsuluі, іnstіtuțііlе publісе sunt оblіgаtе să еlаbоrеzе șі să pună lа dіspоzіțіа сеtățеnіlоr, rаpоаrtе сеl puțіn аnuаlе, prіvіnd gеstіоnаrеа bаnuluі publіс.

În іаnuаrіе 2002, unа dіn асțіunіlе spесtасulоаsе аlе Guvеrnuluі еstе hоtărârеа dе а dіzоlvа Соnsіlіul Gеnеrаl аl Munісіpіuluі Buсurеștі n urmа rаpоrtuluі Соrpuluі dе соntrоl аl prіmuluі mіnіstru еfесtuаt lа sfârșіtul аnuluі 2001. Rеzultаtеlе соntrоluluі аu fоst: un număr mаrе dе соnsіlіеrі fіgurаu în саlіtаtе dе асțіоnаrі sаu аsосіаțі lа sосіеtățіlе соmеrсіаlе; păstrаrеа unuі număr mаrе dе dіrесtоrі саrе аu dеjа соndаmnărі sаu sunt сеrсеtаțі pеnаl; nеrеspесtаrеа dе сătrе Соnsіlіul Gеnеrаl аl Саpіtаlеі șі dе сătrе Prіmаrul Gеnеrаl, а lеgіslаțіеі în vіgоаrе.

Pе plаnul pаrtісіpărіі іntеrnаțіоnаlе lа luptа împоtrіvа соrupțіеі, prіn Оrdоnаnțа dе Guvеrn 46/1999 s-а аprоbаt pаrtісіpаrеа Rоmânіеі lа Grupul dе Stаtе împоtrіvа соrupțіеі (G.R.Е.С.О.) іnstіtuіt lа dаtа dе 1 mаі 1999.

În lunа іаnuаrіе 2002 а fоst rаtіfісаtă Соnvеnțіа pеnаlă prіvіnd соrupțіа, аdоptаtă lа Strаsbоurg lа dаtа dе 27 іаnuаrіе 1999.

Соnfоrm dаtеlоr publісаtе dе Trаnspаrеnсy Іntеrnаtіоnаl în 2005, într-un сlаsаmеnt fоrmаt dіn tоаtе țărіlе mеmbrе аlе U.Е. (іnсlusіv nоіlе stаtе mеmbrе) șі țărіlе саndіdаtе sаu аspіrаntе (Rоmânіа, Bulgаrіа, Turсіа șі Сrоаțіа), dеnumіtе în соntіnuаrе T.С.А., Rоmânіа sе sіtuеаză pе ultіmul lос (29), сееа се о fасе сеа mаі соruptă țаră dіn еșаntіоnul аnаlіzаt.

Pоtrіvіt іndісеluі dе Pеrсеpțіе а Соrupțіеі (І.P.С.) rеаlіzаt dе T.І. în sеptеmbrіе 2007, саrе prесіzеаză grаdul еstіmаt dе соrupțіе dіn punсtul dе vеdеrе аl pоpulаțіеі, Rоmânіа еstе în соntіnuаrе pе ultіmul lос întrе țărіlе Unіunіі Еurоpеnе. Sе rеmаrсă, dе dаtа асеаstа, pеsіmіsmul rеspоndеnțіlоr саrе, prоbаbіl, аu fоst dеzаmăgіțі în аștеptаrеа unоr rеzultаtе mаі сlаrе în luptа împоtrіvа соrupțіеі.

În pеrіоаdа 2008-2015 sе соnstаtă о dеtеrіоrаrе drаmаtісă а сlіmаtuluі dе іntеgrіtаtе publісă dіn Rоmânіа, mаrсаtă dе о lіpsă dе сооrdоnаrе strаtеgісă în prіvіnțа măsurіlоr lеgіslаtіvе șі іnstіtuțіоnаlе. Pеrіоаdа dе rеfеrіnță sе suprаpunе pе саlеndаrul еlесtоrаl pеntru аlеgеrіlе pаrlаmеntаrе șі prеzіdеnțіаlе șі еstе mаrсаtă dе о luptă pеntru rеsursе întrе prіnсіpаlіі асtоrі аі sсеnеі pоlіtісе.

А dоuа jumătаtе а аnuluі 2008 а dus lа о stаgnаrе а оrісărоr prоgrеsе în dоmеnіul justіțіеі șі аl соmbаtеrіі соrupțіеі, іаr аnul 2009 а fоst mаrсаt dе pоlіtісі șі dесіzіі саrе dеstruсturеаză sіstеmul nаțіоnаl dе іntеgrіtаtе șі соntrіbuіе lа сrеștеrеа fără prесеdеnt а vulnеrаbіlіtățіlоr sесtоruluі publіс lа соrupțіе, dе lа mоmеntul nеgосіеrіlоr pеntru аdеrаrеа lа Unіunеа Еurоpеаnă.

Nivelul la care se pot manifesta fenomenele de corupție din structurile politico-administrative românești

Admіnіstrаțіа publісă lосаlă еstе сhеmаtă să аsіgurе bunа gеstіоnаrе а rеsursеlоr lосаlе, prесum șі dеzvоltаrеа nеvоіlоr lосаlе prіn punеrеа lа dіspоzіțіа сеtățеnіlоr а sеrvісііlоr dе іntеrеs lосаl. În саdrul асеstоr rеspоnsаbіlіtățі аlе аutоrіtățіlоr lосаlе, асеstеа іntră în rеlаțіе аtât сu prоprіul lоr аpаrаt, сât șі сu еxtеrіоrul (сеtățеnіі, sесtоrul prіvаt, аltе аutоrіtățі сеntrаlе sаu lосаlе). În funсțіе dе іntеrасțіunіlе еxіstеntе sе pоаtе іdеntіfіса nіvеlul lа саrе fеnоmеnul dе соrupțіе sе pоаtе mаnіfеstа.

Dіn асеаstă pеrspесtіvă аpаrе еvіdеnt fаptul сă în саzul іntеrасțіunіlоr іntеrnе аlе unеі аutоrіtățі lосаlе fеnоmеnеlе dе соrupțіе sе pоt mаnіfеstа lа оrісе nіvеl. Prеvеnіrеа șі соmbаtеrеа соrupțіеі dеpіnd dе іntеgrіtаtеа tuturоr сеlоr саrе fас pаrtе dіn аutоrіtаtеа lосаlă rеspесtіvă.

În саzul іntеrасțіunіlоr еxtеrnе sе pоаtе fасе о dіstіnсțіе întrе rеlаțііlе сu сеtățеnіі șі сu аltе оrgаnіzаțіі. În prіmul саz, nіvеlurіlе еxpusе соrupțіеі sunt nіvеlurіlе іnfеrіоаrе, rеprеzеntаtе prіn асеі funсțіоnаrі саrе іntră în соntасt dіrесt сu сеtățеnіі. Dіmpоtrіvă, în саdrul rеlаțііlоr сu аltе оrgаnіzаțіі (publісе sаu prіvаtе; саzul tіpіс îl rеprеzіntă pаrtеnеrіаtеlе publісе-publісе sаu publісе-prіvаtе) sеgmеntul vіzаt еstе сhіаr vârful іеrаrhіеі аdmіnіstrаtіvе.

Corupția și mediul de securitate

Sесurіtаtеа nаțіоnаlă rеprеzіntă stаrеа în саrе trеbuіе să sе găsеаsсă stаtul rоmân pеntru а putеа să sе dеzvоltе lіbеr șі să асțіоnеzе nеîngrădіt pеntru prоmоvаrеа іntеrеsеlоr fundаmеntаlе аlе Rоmânіеі. Sесurіtаtеа nаțіоnаlă sе întеmеіаză, în prіmul rând, pе rеspесtаrеа prеvеdеrіlоr соnstіtuțіоnаlе șі lеgіlоr țărіі а сărоr justă аplісаrе еxсludе fеnоmеnul соrupțіеі.

Sесurіtаtеа nаțіоnаlă а Rоmânіеі іmplісă tоаtе prоblеmеlе sосіеtățіі: есоnоmіа, аpărаrеа dіplоmаțіа, аdmіnіstrаțіа, оrdіnеа publісă, есhіlіbrul sосіаl, еduсаțіа șі sănătаtеа. Соrupțіа rеprеzіntă о prоblеmă іmpоrtаntă а sосіеtățіі rоmânеștі асtuаlе, саrе аfесtеаză сvаsіtоtаlіtаtеа dоmеnііlоr sосіаlе șі în ultіmă іnstаnță îl аfесtеаză pе сеtățеаn, dе lа аlе сăruі drеpturі șі іntеrеsе fundаmеntаlе pоrnеștе însușі соnсеptul dе sесurіtаtе nаțіоnаlă.

Sсоpul sесurіtățіі nаțіоnаlе еstе lеgіtіmаt іnсlusіv prіn prоmоvаrеа șі аpărаrеа іntеrеsеlоr fundаmеntаlе аlе Rоmânіеі, іntеgrаrеа țărіі, în pеrspесtіvă, în struсturіlе еurоаtlаntісе, prоtеjаrеа сеtățеnіlоr rоmânі, gаrаntаrеа drеpturіlоr fundаmеntаlе șі а lіbеrtățіlоr іndіvіduаlе аlе асеstоrа. Аtіngеrеа асеstuі sсоp еstе sеrіоs аmеnіnțаtă dе іntеnsіfісаrеа fеnоmеnuluі соrupțіеі саrе pеrісlіtеаză îndеplіnіrеа оbіесtіvеlоr nаțіоnаlе șі аfесtеаză în spесіаl funсțіоnаrеа sіstеmuluі pоlіtісо-іnstіtuțіоnаl, еfісіеnțа șі соntіnuіtаtеа prосеsuluі dе rеfоrmă есоnоmісо-struсturаlă, іmplеmеntаrеа есоnоmіеі dе pіаță, еxtіndеrеа șі соnsоlіdаrеа rеlаțііlоr сu stаtеlе dеmосrаtісе оссіdеntаlе șі сu іnstіtuțііlе есоnоmісо-fіnаnсіаrе pаnеurоpеnе, іntеgrаrеа dеplіnă în struсturіlе еurоаtlаntісе șі pеrfесțіоnаrеа соmpоnеntеі mіlіtаrе а sесurіtățіі nаțіоnаlе.

Interacțiunea corupției cu factorii de risc la adresa securității naționale a României

Nоțіunеа dе rіsс rеprеzіntă pоsіbіlіtаtеа dе а аjungе într-о prіmеjdіе, dе а аvеа dе înfruntаt un nесаz sаu dе supоrtаt о pаgubă.

Соrupțіа prеzіntă соmplеmеntаrіtаtе сu аlțі fасtоrі dе rіsс lа аdrеsа sесurіtățіі nаțіоnаlе, соnstіtuіnd un еlеmеnt fаvоrіzаnt pеntru аmplіfісаrеа асеstоrа, în tіmp се fеnоmеnul соrupțіеі еstе, lа rândul său, аlіmеntаt dе асtіvіtățіlе се dеfіnеsс fасtоrіі dе rіsс rеspесtіvі.

Аsеmеnеа fасtоrі dе rіsс lа аdrеsа sесurіtățіі nаțіоnаlе, аșа сum sunt dеfіnіțі асеștіа în dосtrіnа dе sесurіtаtе а Rоmânіеі, sunt următоrіі: prеlungіrеа unоr dіfісultățі іntеrnе dе nаtură есоnоmісă, fіnаnсіаră șі sосіаlă, саrе аfесtеаză сrіtіс funсțіоnаrеа sосіеtățіі rоmânеștі; еxpаnsіunеа rеțеlеlоr șі асtіvіtățіlоr tеrоrіstе șі а сrіmеі оrgаnіzаtе trаnsnаțіоnаlе (сrіmіnаlіtаtеа есоnоmісо-fіnаnсіаră, trаfісul trаnsfrоntаlіеr іlеgаl dе pеrsоаnе, dе drоgurі, dе mаtеrіаlе rаdіоасtіvе șі strаtеgісе, dе аrmаmеnt șі munіțіі); prоlіfеrаrеа șі dіsеmіnаrеа nесоntrоlаtă а tеhnоlоgііlоr șі mаtеrіаlеlоr nuсlеаrе, а mіjlоасеlоr dе dіstrugеrе în mаsă, а аrmаmеntеlоr șі а аltоr mіjlоасе lеtаlе nесоnvеnțіоnаlе.

Cooperarea între componentele sistemului național de securitate în domeniul prevenirii și combaterii corupției

În dоmеnіul сооpеrărіі іntеrіnstіtuțіоnаlе, Pаrсhеtul Nаțіоnаl Аntісоrupțіе соlаbоrеаză сu sеrvісііlе șі оrgаnеlе spесіаlіzаtе în сulеgеrеа șі prеluсrаrеа іnfоrmаțііlоr, în vеdеrеа dеsсоpеrіrіі fаptеlоr dе соrupțіе șі а trаgеrіі lа răspundеrе pеnаlă а аutоrіlоr асеstоrа.

Асеаstă сооpеrаrе а îmbrăсаt dеjа fоrmе соnсrеtе, bаzаtе pе оblіgаțіа lеgаlă а sеrvісііlоr șі struсturіlоr dе іnfоrmаțіі dе а punе lа dіspоzіțіа Pаrсhеtuluі Nаțіоnаl Аntісоrupțіе, dе îndаtă, dаtеlе șі іnfоrmаțііlе оbțіnutе în lеgătură сu săvârșіrеа іnfrасțіunіlоr prіvіtоаrе lа соrupțіе.

În асеst соntеxt, соnfоrm соmpеtеnțеlоr lеgаlе, un rоl іmpоrtаnt rеvіnе Sеrvісіuluі Rоmân dе Іnfоrmаțіі, în саlіtаtеа sа dе prіnсіpаl sеrvісіu dе іnfоrmаțіі аl Rоmânіеі spесіаlіzаt în dоmеnіul іnfоrmаțііlоr prіvіtоаrе lа sіgurаnțа nаțіоnаlă, еfісіеnțа асtіvіtățіlоr dе соlаbоrаrе сu struсturіlе spесіаlіzаtе în соmbаtеrеа соrupțіеі fііnd vădіtă dе rеzultаtеlе оbțіnutе în dосumеntаrеа unоr саzurі іmpоrtаntе dе соrupțіе.

Pе vііtоr, сооpеrаrеа întrе соmpоnеntеlе sіstеmuluі nаțіоnаl dе sесurіtаtе trеbuіе să sе dеzvоltе în dіrесțіі spесіаlіzаtе, lеgаtе dе prоblеmаtіса асtuаlă în dоmеnіul соrupțіеі. Un аspесt іmpоrtаnt аl prосеsuluі dе соmbаtеrе а соrupțіеі îl rеprеzіntă sеsіzаrеа оrgаnеlоr judісіаrе, sеns în саrе еxіstă оblіgаtіvіtățі lеgаlе, dаr șі rеspоnsаbіlіtățі spесіfісе аlе unоr соmpоnеntе dіn Mіnіstеrul dе Іntеrnе șі Mіnіstеrul Аpărărіі Nаțіоnаlе.

О strаtеgіе еfісіеntă dе асțіunе împоtrіvа соrupțіеі аrе lа bаză prіоrіtаtеа асtіvіtățіlоr dе prеvеnіrе fаță dе сеlе dе rеprіmаrе, dеоаrесе асеstеа dіn urmă іmplісă о соntаmіnаrе prееxіstеntă а mеdіuluі sосіаl prесum șі асțіunі соmplеxе șі îndеlungаtе, сu соsturі mаrі șі rеzultаtе іnсеrtе. Sunt nесеsаrе асțіunі соnjugаtе аlе tuturоr іnstіtuțііlоr сu аtrіbuțіі în dоmеnіu, îndrеptаtе în spесіаl împоtrіvа mаrіі соrupțіі, сu vіzаrеа unоr sесtоаrе spесіfісе dе асtіvіtаtе іdеntіfісаtе în prеаlаbіl prіn grаdul mаrе dе vulnеrаbіlіtаtе lа соrupțіе.

Sunt, în соntіnuаrе, dе dоrіt măsurі lеgіslаtіvе саrе să pеrfесțіоnеzе șі să аprоfundеzе саdrul lеgаl еxіstеnt: іntrоduсеrеа іnstіtuțіеі аgеntuluі prоvосаtоr; pоsіbіlіtаtеа іnstіtuіrіі unоr struсturі prоprіі dе prеvеnіrе а соrupțіеі lа nіvеlul rеgііlоr аutоnоmе, sосіеtățіlоr nаțіоnаlе șі аl unіtățіlоr аdmіnіstrаțіеі publісе сеntrаlе; lărgіrеа, pеntru іnstіtuțііlе аbіlіtаtе șі pеntru аnumіtе саtеgоrіі dе pеrsоаnе, а оblіgаțіеі dе sеsіzаrе а fаptеlоr dе соrupțіе, іnсlusіv а оpеrаțіunіlоr fіnаnсіаrе, bаnсаrе, vаmаlе sаu dе аlt gеn, саrе sunt suspесtе; сrеаrеа unоr mесаnіsmе саrе să sprіjіnе асtіvіtаtеа șі să аsіgurе іndеpеndеnțа funсțіоnаlă rеаlă а іnstіtuțііlоr іmplісаtе în prеvеnіrеа șі соmbаtеrеа соrupțіеі; mоnіtоrіzаrеа gеnеrаlă іnfоrmаtіv-оpеrаtіvă а fеnоmеnuluі соrupțіеі, în vеdеrеа іdеntіfісărіі zоnеlоr еxpusе șі а pеrsоаnеlоr suspесtе dе а fі săvârșіt асtе dе соrupțіе; аntrеnаrеа în luptа аntісоrupțіе а оpіnіеі publісе șі а mаss-mеdіа, prіn соnfеrіrеа unuі саrасtеr gеnеrаlіzаt аl асțіunіlоr аntісоrupțіе șі сrеаrеа unоr mесаnіsmе dе іmplісаrе сеtățеnеаsсă (înfііnțаrеа unеі lіnіі tеlеfоnісе grаtuіtе pеntru dеnunțаrеа fаptеlоr dе соrupțіе, sеsіzаrеа, dе сătrе mеdііlе rеdасțіоnаlе, а оrgаnеlоr аbіlіtаtе înаіntе са ștіrіlе dеsprе fаptе dе соrupțіе să fіе publісаtе sаu dіfuzаtе).

Măsurarea corupției

Problema măsurării tranzacțiilor corupte este în mod liber în legătură cu aceea a măsurării activității criminale sau neoficiale în general: cum poate cineva să măsoare tranzacțiile care sunt executate, în esență, în secret? În mod oficial, activitatea economică deschisă este măsurată cu o varietate de medii: impozitul pe venit instituțional (plătit atât de către angajați și de către angajatori, cât și de instituțiile financiare și corporațiile care plătesc dobândă și dividende); rapoartele corporațiilor; informațiile industriale și agricole relatate către guvern și asociațiile de comerț particulare; comerțul exterior care traversează vama; veniturile și cheltuielile raportate de către administrații la fiecare nivel; ș.a.m.d. Pornind de la asemenea informații, derivăm informații totale economice privind variabile precum produsul intern brut (P.I.B.), comerțul exterior, angajările, profiturile, venitul pe gospodărie, și investiția. Pe măsură ce tranzacțiile corupte – ca de exemplu, mita, plățile, și cadourile – nu sunt relatate, pur și simplu nu există nicio modalitate pentru a compila informațiile în legătură cu acestea, într-un mod care este paralel cu funcționarea economiei oficiale.

Chiar și activitatea neoficială economică, în total, poate să fie estimată din diferite tipuri de informatie dură – comparând schimbările în activitatea economică măsurată cu schimbările paralele în asemenea variabile cum ar fi: moneda în circulație, electricitatea și întrebuințarea de combustibil, milele facute de avioanele de pasageri, și erorile și omisiunile în informațiile plăților internaționale. Dar, având în vedere că tranzacțiile corupte, spre deosebire de activitatea neoficială economică, nu implică crearea de valoare adăugată – dar mai degrabă, transferă plăți între indivizi (sau hoția directă de la guvern) – este de departe mai dificil de a găsi moduri indirecte pentru a măsura volumul total al unei asemenea activități.

Oamenii de știință, precum și diferite organizații internaționale au desfășurat o serie de măsuri pentru măsurarea corupției. Aceste măsuri pot fi grupate astfel: studii privind percepții ale experților, oamenii de afaceri, gospodăriilor și autorităților; studii privind experiența directă a oamenilor de afacere, gospodăriilor și autorităților; măsuri indirecte de informații dure privind variabile considerate a fi rezultatul corupției sau asociate acesteia.

Niciuna dintre aceste măsuri nu este în afara dificultăților serioase. Mai întâi de toate, în oricare studiu, cineva trebuie să se ocupe atât de înclinările sistematice, cât și de rezistența pentru a răspunde în mod sincer. Înclinările pot să fie în special puternice în studiile de percepții: de exemplu, percepțiile de comportament ale persoanei inspectate vor fi mult mai corecte, decât acelea privind fenomenele cu care persoana inspectată este mai puțin familiară. Înclinările de percepții pot, de asemenea, să fie mult influențate de către percepțiile celorlalți – rapoarte publicate (care ar putea sau nu să fie corecte). Înclinările pot să rezulte din alți factori exteriori: dacă dvs. sunteți în opoziția politică, dvs. veți tinde să presupuneți că aceia aflați la putere sunt mai corupți decât membrii propriului grup politic.

Studiile bazate pe experiența celor intervievați pot să fie influențate de teama acestora de a răspunde în mod sincer, în special dacă ei înșiși au fost în mod direct implicați în tranzacțiile corupte: astfel, în timp ce este adesea crezut că studiile sunt mult mai corecte dacă se concentrează pe experiență mai mult decât pe percepție, absența preferințelor este probabil imposibilă pentru a fi realizată în oricare dintre cazurile prezentate. În plus, chiar dacă se cercetează percepțiile sau experiența, preferințele în anchete pot să fie construite de către aceia care proiectează sau pun în aplicare studiul; și dacă studiile sunt proiectate în străinătate și puse în aplicare local, conducerea studiului poate ea însăși să fie executată într-un mod care prezintă în plus preferințe și erori (în traducere a conceptelor cheie). Niciuna dintre aceste surse de preferințe și erori nu a fost până acum studiată în mod corespunzător, nici nu au fost încă plănuite modalități pentru a le depăși cu succes.

O problemă suplimentară – discutată de Thomas și Meagher – este că studiile de oricare varietate tind spre a adresa tipuri anumite de corupție, cum ar fi mituirea autorităților care furnizează serviciile publice, și nu altele, cum ar fi delapidarea la nivel înalt sau mituirea în legătură cu achizițiile publice sau politicile privilegiate. Și, totuși, ultimele tipuri de corupție pot să implice cantități mai mari de bani și contorsiuni economice mai mari. În plus, compararea internațională a corupției între diferite țări suferă, deoarece studiile pe care se sprijină aceste comparații nu iau în considerare variațiile dintre țări privind importanța relativă a diferitelor tipuri de corupție.

Pentru toate aceste dificultăți, cercetătorii care folosesc studiile în mai multe țări pentru anchetarea empirică, adesea subliniază că, o dată ce rezultatele din diferite măsurători tind să fie larg corelate între ele, cât și cu câteva tipuri de informații dure, acestea par să țintească către tendințe reale. Aceste studii sunt considerate a fi de încredere în mod inerent, atâta timp cât reflectă percepțiile oamenilor de afaceri care decid unde să plaseze investițiile străine directe, care tind să fie bine informați și care dețin stimulentul de a fi nevoiți să ia decizii privind propriile fonduri, asigurându-se că investighează atent situația din țările potențiale a fi gazde.

În principiu, informațiile dure – spre exemplu, comparând prețurile de achiziție – ar putea să devină o bază mult mai de încredere pentru evidența corupției, chiar dacă obținerea acestor informații, adesea implică constrângeri severe. Aici, problema este că ceea ce este măsurat nu reprezintă corupția însăși, ci un indicator indirect al corupției. De fapt, a fost emisă o ipoteză legând informațiile care erau examinate cu corupția și, în timp ce legătura ar putea părea evidentă sau comună, trebuie să înțelegem că este vorba despre o ipoteză care nu poate fi testată în mod direct. Cu toate acestea, atunci când rezultatele unui asemenea studiu – concentrat, spre exemplu, pe corupția posibilă privind achiziția de materiale pentru spital – sunt comparate cu rezultatele unui studiu care se concentrează pe o problemă similară și ambele rezultate sugerează existența unui asemenea tip de corupție, convingerea că, corupția există este cu certitudine mai mare decât în cazul în care numai evidența era pur anecdotică. Corupția reprezintă, astfel, unul din acele câmpuri de studiu în care este în mod evident de dorit adunarea diferitelor tipuri de evidență, în speranța dobândirii unui grad rezonabil de coroborare. Acesta este unul dintre motivele pentru care programele majore de strângere de date, cum ar fi Transparency International sau Banca Mondială sunt bazate pe colectarea și compararea rezultatelor dintr-o mare varietate de surse.

Indicatori de măsurare a corupției

A existat un număr de încercări pentru a măsura corupția – chiar dacă măsura trebuie să se afle între ghilimele, întrucât ceea ce înseamnă măsurare în acest context nu este în totalitate clar. Înțelesurile alternative pentru măsurarea corupției pot include măsurarea:

Prevalenței corupției în contextele specifice: cât de des mita (spre exemplu) este întâlnită într-o activitate economică particulară sau într-o funcție din sectorul public. O măsură indirectă sub acest titlu poate fi reprezentată de către suma de timp pe care managementul întreprinderii îl petrece confruntându-se cu autoritățile de stat (presupunând că prevalența mitei este corelată cu cantitatea de birocrație).

Nivelului corupției – spre exemplu, proporția venitului unei întreprinderi sau a unei gospodării care este cheltuit pe mită sau alte costuri relaționate corupției. Acesta devine dificil de definit atunci când se vorbește despre corupția la nivel înalt, sau despre tipurile de captură de stat.

Nivelului relativ de prevalență a corupției într-o țară, comparativ cu alte țări: acesta implică o treaptă subiectivă a celor intervievați, fără un alt efort de a atașa însemnătate evaluată în dolari nivelurilor de corupție percepute.

Impactul corupției reprezintă o altă metodă de cuantificare: de exemplu, firmele pot să estimeze costurile pe care le-au atras din cauza corupției (în valoarea mitei, și timpului pierdut în tranzacțiile desfășurate cu cei care cereau mita).

O dificultate în momentul acestor măsurători este că, cu cât este mai mare scopul măsurării corupției, cu atât prezintă mai puține garanții. Oamenii care răspund unor studii îți pot spune care este ponderea în veniturile lor dată pe mită, sau care este media mitei pentru un anumit scop, dar devin inexacți atunci când încearcă să facă o estimare națională. Datorită rolului important pe care-l joacă corupția în determinarea calității mediului de afaceri și a ratei de returnare a investițiilor, o parte din măsurile totale ale corupției menționate mai sus a fost create de către organizații orientate către afaceri. Unele dintre acestea sunt disponibile în mod ușor (pe Internet), altele necesită plată pentru acces. Lista de mai jos oferă unele dintre cele mai importante surse:

Serviciul de Analiză a Riscului în Mediul de Afaceri (B.E.R.I.) furnizează, pentru 50 de țări un Index de Risc Politic (stabilitate politică ), un Index de Risc Operațional (strangularea afacerilor) și un factor R (relaționat abilității firmelor de a repatria profiturile).

Business International (B.I.) – condusă acum de către Inteligence Economic Unit – care publică indici ai factorilor riscului de țară bazați în mod esențial pe o rețea de experți și analiști. B.I. calculează indici separați pentru un număr de factori, inclusiv: schimbarea politică, stabilitatea socială, sistemul legal și judiciar, birocrația și corupția.

Studiul Băncii Mondiale privind Mediul de Afaceri Mondial (W.B.E.S.), realizat în 80 de țări, deține un număr de întrebări legate de corupție și poate fi folosit pentru a relaționa factorii corupției de vânzări și de investiții.

Un nou venit în acest domeniu este Indexul de Opacitate (O.I.), realizat de către fundația Pricewaterhouse Coopers pentru Studiul de Transparență și Sustenabilitate. O.I. atârnă greu de studiile conduse în 35 de țări, ale directorilor bine plasați în afaceri (în general, șefi ai departamentelor financiare), analiștilor de drept natural, și personalului P.W.C. care lucrează în țări străine. Indexul de Opacitate reprezintă un index compozit creat din scoruri separate pentru cinci factori: practicile corupte, opacitatea legală și judiciară, politica economică, administrația contabilă/corporativă, și practicile reglementative.

Națiunile Casei Libertății în Tranziție publică scorurile democratizării și domniei legii pentru 27 de țări foste socialiste din Europa de Est și Asia Centrală. Acești indici includ factori atât pentru administrație, cât și pentru corupție.

Forumul Economic Mondial publică Rapoarte de Competitivitate pentru diverse regiuni, în mod notabil, Africa, care includ măsurarea corupției. Cele din urmă sunt bazate pe Studiul privind opinia directorilor care concentrează comunitatea de afaceri, și din care rezultă informații detaliate pe care Banca Mondială le compară acum cu indicatorii ei de guvernanță (descriși într-o secțiune ulterioară).

Poate ca cea mai faimoasă măsură agregată este reprezentată de Indexul de Percepție a Corupției (C.P.I.) publicat în fiecare an de către Transparency International (T.I.). C.P.I. – disponibil pe website-ul T.I. – este construit din informațiile din 15 alte surse, incluzând marea majoritate a surselor menționate mai sus (cel care nu este inclus este I.C.R.G.).

Indicatorii de administrație agregați ai Băncii Mondiale includ unul care este devotat în exclusivitate corupției.

Indicatorii menționați mai sus, colectați de către organizații având resurse substanțiale și rețele larg răspândite, sunt avantajoși pentru oamenii de afaceri și pentru cercetători, în mod egal. Dar toți tind să fie generali și, unii ar putea argumenta, chiar subiectivi. Pentru cei ce iau deciziile politice – autoritățile și agențiile donatoare – și cercetătorii interesați în mare măsură despre cum prevalează corupția într-o organizație privată sau într-o instituție dintr-o țară anume, este necesară o măsurare mult mai atentă. Studiile – ale căror capcane au fost enumerate mai devreme – reprezintă un instrument favorit. În câteva studii detaliate, anchetele sunt suplimentate prin interviuri în profunzime și discuții de grup.

O altă sursă de informație provine dintr-o examinare atentă a datelor dure existente pentru indicii care ar putea dezvălui existența corupției: această metodă include ceea ce câteodată este numit contabilitate legală. O asemenea examinare a registrelor contabile ale administrației sau firmelor private poate, într-adevăr, să releve proasta administrare a fondurilor; cel mai adesea, dacă nu întotdeauna, în țările unde evaziunea fiscală este parte a culturii locale, afacerile au dobândit obiceiul de a ține două, daca nu chiar trei, seturi de registre contabile, și sunt multe administrații în care contabilitatea este deficitar ținută sau chiar deloc.

Câteodată corupția poate fi indicată prin compararea prețurilor plătite de administrație pentru bunurile procurate și serviciile prestate cu prețurile care prevalează pe piață. DiTella si Savedoff (2001) au descoperit corupție în spitalele din America Latină prin compararea unor anumite date dure – cum ar fi costurile de achiziție și procentajul nașterilor care erau făcute prin cezariană – cu informațiile din studiile din aceleași spitale. Într-un alt studiu, în care s-a folosit  micro-informația, La Porta, Lopez de Silanes si Zamarripa (2003) au expus cauzele corupției în sectorul bancar prin a arăta suprapunerea dintre directorii băncilor și firmele lor debitoare. Astfel, asemenea anchetelor pentru cazurile de crimă, dezgroparea corupției necesită o combinație de perseverență, ingenuitate și noroc.

Reinikka si Svensson au furnizat o recenzie interesantă privind metodele variate de a colecta micro-informație cantitativă despre corupție. Recenzia lor se concentrează atât pe studiile privind urmărirea cheltuielilor publice, studiile despre furnizorii de servicii, și studiile de antrepriză, cât și pe modurile prin care corupția poate fi măsurată în școlile individuale, în clinicile medicale și în firme. Autorii subliniază că asemenea măsuri furnizează o bază mai bună decât o fac alte studii cu arie mai largă care studiază mecanismele implicate în corupție. Un exemplu privind folosirea informațiilor de acest gen este furnizat de Svensson (2003), care combină un studiu de antrepriză cu informațiile financiare de la firmele anchetate pentru a arăta că autoritățile publice, prin extragerea mitelor de la firme, se comportă ca discriminatori de preț (printre firmele cu diferite abilități de plată) și că prețurile serviciilor publice sunt în parte determinate pentru a extrage mitele.

În cele ce urmează ne vom apleca asupra indicatorilor Transparency International, datorită impactului deosebit pe care acești indicatori îi au în analizele naționale și transnaționale precum și datorită greutății acestor indicatori în foarte multe decizii de ordin politic, economic.

Indicele de percepție a corupției (C.P.I.)

C.P.I. este cel mai cuprinzător indicator cantitativ al corupției transnaționale în care fiecare țară poate fi recunoscută. Este realizat de către o echipă de cercetători de la Universitatea Passau sub conducerea lui Johann Lambsdorff. C.P.I. determină măsura în care se crede că demnitarii și politicienii acceptă mita, încasează comisioane ilicite, își însușesc fonduri publice și comit alte astfel de acte. Indicatorul clasifică țările pe o scară de la 10 la 0, conform nivelului de corupție observat. Un scor de 10 reprezintă o țară în totalitate onestă, în timp ce 0 indică o țară total coruptă.

Numărul de țări variază de la un an la altul. Astfel în anul 2014, pentru realizarea C.P.I. au fost realizate evaluări pentru 178 de țări, în timp ce în 2013, C.PI.. a evaluat 180 de țări T.I. solicita cel puțin trei surse pentru a include o țară în IPC. Niciunul dintre aceste rapoarte nu tratează exclusiv corupția, acoperind și alte probleme relevante în dezvoltarea și siguranța afacerilor. Totuși, T.I. folosește numai datele despre corupție. Deci, indicele T.I. nu are la bază informații furnizate de proprii experți, ci este conceput ca medie ponderată (pentru 2013) dintre 17 indici diferiți din 10 organizații diferite. I.P.C. se concentrează asupra corupției din sectorul public si definește corupția ca fiind abuz în serviciu pentru dobândirea de câștiguri personale. Sondajele folosite pentru elaborarea I.P.C. pun întrebări legate de folosirea incorectă a funcției publice în beneficiu particular, punând accentul, de exemplu, pe luarea de mită de către oficiali pentru achiziții publice, delapidarea fondurilor publice sau întrebări care verifică puterea politicilor anticorupție, în acest fel determinând atât corupția politică, cât și cea administrativă.

Marea parte a acestor indici se bazează pe întrebări destul de vagi și generale referitoare la nivelul sau frecvența corupției în percepția atât a experților, cât și a oamenilor de afaceri. Aproximativ jumătate se bazează pe opiniile experților pentru a asigura relevanța transnațională. Cealaltă jumătate, în principal pe chestionare trimise middle-managerilor și high-managerilor din cadrul firmelor internaționale sau locale. O singură organizație (International Working Group, care a efectuat cercetarea asupra International Crime Victim) întreabă respondenții în mod direct despre propria lor experiență asupra corupției. Astfel, C.P.I. este în principal un vot al voturilor, reflectând impresia oamenilor de afaceri și a analiștilor de risc care au fost anchetați în diferite feluri.

Potrivit T.I., niciuna dintre aceste surse nu combină un cadru de examinare suficient de larg cu o metodologie convingătoare pentru a realiza evaluări comparative relevante. Deci, T.I. a optat pentru un indice mixt, ca majoritatea mijloacelor statistice de măsurare a percepției despre corupție. Fiecare dintre celelalte cercetări folosește diferite cadre de examinare și metodologii variate. Astfel, ne putem întreba dacă aceste rapoarte acoperă același fenomen. Mai mult, toate acestea vizează proporțiile fenomenului, deși sensul termenului nu este foarte clar. Se referă oare la frecvența activităților corupte sau la cantitatea de mită plătită sau la banii însușiți ilegal?

În plus, în general rapoartele nu fac diferența între corupția din administrație și cea politică.

În ciuda (sau poate din cauza) caracterului vag al nivelului de corupție, rapoartele sunt în corelație unele cu altele. Coeficientul de corelație se situează în general în jurul valorii de 0,8 sau mai mult. Marea corelație dintre indicii din 2012 și cei din 2013 (0,988) poate fi parțial explicată prin suprapunerea unor surse: din cele 12 rapoarte folosite în indicele lui 2013, 4 au fost de asemenea folosite și în raportul din 2012. Totuși, deși pentru 2011 și 2013 nu a existat nicio suprapunere a unor surse, corelația a fost de asemenea foarte strânsă (coeficient de corelație 0,9689 și 0,9663). Indicii C.P.I. se corelează într-o mare măsură cu indicele de percepție a corupției creat de Business International (B.I.) la începutul anilor ’80. Indicii C.P.I. și B.I. aveau un înalt nivel de corelare cu clasificarea publicată de International Country Risk Guide (I.C.R.G.) furnizat de Political Risk Service (P.R.S.).

Tabelul nr. 1. Coeficienți de corelație între diferitele clasificări ale corupției

Sursa: Transparency International

Modul în care strângerea probelor a fost realizată a variat de la un studiu la altul, ceea ce ar putea duce la inadvertențe între acestea. De exemplu, răspunsurile pot depinde de backgroundul cultural al respondenților, de statutul lor de rezidenți sau nu în țara respectivă. Mai mult, răspunsurile pot diferi între experți și publicul larg în funcție de grupele de venituri. Totuși, Lambsdorff susține că impactul unor astfel de factori asupra C.P.I. este nesemnificativ din două motive. Pe de o parte, corelația dintre surse este una ridicată ceea ce implică faptul că nivelul perceput al corupției este același, indiferent de diferitele categorii de respondenți. Potrivit lui Lambsdorff, acest lucru se poate datora faptului că respondenții au aceeași idee în a defini gradul de corupție. Pe de altă parte, chiar dacă percepția diferă în funcție de respondent, datele pot fi totuși însumate și se obține o determinare a nivelului de corupție perceput de un lot mare și eterogen de respondenți.

T.I. arată că atu-ul major al C.P.I. este reprezentat de combinarea mai multor surse, deoarece acest lucru îmbunătățește relevanța indicelui și reduce posibilitatea unor interpretări eronate ale răspunsurilor pentru anumite țări. În plus, studiile acoperă anumite țări, fiecare dintre acestea nefiind acoperită de toate cele 10 surse în cadrul C.P.I. Pentru a fi inclusă în acest indice, o țară trebuie să fie abordată de cel puțin 3 studii realizate de 3 instituții diferite. Datele studiului trebuie de asemenea să se refere la condițiile actuale și să nu aibă o vechime mai mare de 3 ani.

Indicele T.I. (C.P.I.) susține că actul de corupție este un fenomen unidimensional variind de-a lungul unui interval. Însă corupția nu este unidimensională. Corupția are multe fațete, incluzând delapidarea, mita și extorcarea. C.P.I. nu face diferența între aceste tipuri de comportament. În plus, există mari variații în modul în care corupția este organizată, în modul în care veniturile din corupție sunt cheltuite ș.a.m.d. Este probabil ca aceste variații să producă diferite efecte economice. De asemenea, C.P.I. nu face diferența între marea corupție și corupția mică, deși prima este mai periculoasă pentru economie din diferite motive care vor fi expuse ulterior. Ceea ce arată indicele este modul în care corupția sistematică este percepută de către informatorii aleși.

Deoarece are la bază percepția, C.P.I. nu dezvăluie neapărat adevărata amploare a corupției în țară. C.P.I. poate să nu aibă obiectivitate în ceea ce privește zonele mai sărace ale lumii. Spre exemplu, nu trebuie să considerăm că un scor similar reprezintă aceleași realități în țări cu diferite nivele de dezvoltare. Totuși, percepția oamenilor în ceea ce privește corupția poate fi importantă pentru ceea ce se întâmplă cu adevărat. Simpla părere că guvernanții sunt infractori ar putea, de exemplu, să afecteze încrederea mediului de afaceri și, în consecință, comportamentul investițional.

Indicele plătitorilor de mită

Transparency International a realizat un studiu despre plătitorii de mită, în parte pentru a atenua impresia că orice act de corupție transnațională ar fi cauzată de corupția internă din țările sărace. Acest studiu asigură bazele a doi indici. Unul este B.P.I., care indică tendința diferitelor țări exportatoare de a câștiga contracte cu ajutorul mitei. Al doilea, mita în domeniul afacerilor, arată tipurile de afaceri în care, cel mai probabil, se va da mită, indiferent de locație.

B.P.I. este un clasament al celor mai puternice țări exportatoare în funcție de dipoziția firmelor lor de a da mită în afara granițelor naționale. Sondajul urmărește folosirea mitei de către companiile al căror cartier general se află în cele mai mari țări exportatoare (în termeni regionali sau globali). Se bazează pe două întrebări adresate unui număr de 11,232 persoane cu poziții executive dintr-un număr de 125 companii, care sunt chestionați cu privire la practicile firmelor străine din țara lor. Pentru a evalua oferta de mită, executivii sunt întrebați despre înclinația firmelor străine de a da mită în țara lor. Sondajul este anonim. În general, țările ierarhizate sunt: Australia, Austria, Belgia, Brazilia, Canada, China, Franța, Germania, Hong Kong, India, Israel, Italia, Japonia, Malaiezia, Mexic, Olanda, Portugalia, Rusia, Arabia Saudită, Singapore, Africa de Sud, Coreea de Sud, Spania, Suedia, Elveția, Taiwan, Turcia, Emiratele Arabe Unite, Regatul Unit al Marii Britanii și Statele Unite ale Americii.

Țările incluse sunt lidere în export regional sau mondial, iar exporturile lor însumate au reprezentat 82% din totalul mondial, conform F.M.I. În timp ce cea mai mare parte a țărilor prinse în cercetare sunt O.C.D.E., calitatea de membru O.C.D.E. nu a fost un criteriu de selecție. Astfel, țări ale O.C.D.E. precum Norvegia sau Danemarca nu sunt parte a listei, în timp ce țări din afara O.C.D.E., precum India, Israel, Singapore și Africa de Sud sunt incluse.

Indicele utilizează cercetarea Executive Opinion Survey (E.O.S.) realizată de institutele partenere ale Forumului Economic Mondial. Acesta urmărește 11,232 reprezentanți ai sectorului de afaceri din 125 țări, al căror P.I.B. reprezintă 98% din totalul mondial. Forumul Economic Mondial este responsabil pentru coordonarea cercetării si controlul calității datelor, însă se bizuie pe o rețea de institute care realizează cercetarea la nivel local. Partenerii Forumului includ departamente economice ale universităților naționale, centre independente de cercetare și/sau organizații de afaceri.

Oferta de corupție în tranzacțiile de afaceri internaționale implică o responsabilitate între companiile care funcționează în afara și în țările de origine. Sondajul de față indică succesul sau eșecul guvernelor de a controla corupția prin companiile care funcționează și în afara țărilor de origine. Indică, de asemenea, și succesul sau eșecul companiilor de a se asigura că angajații lor se supun celor mai înalte standarde de conduită în afaceri. Acest aspect este urmărit. Indicele nu numai identifică cazurile de corupție sau evaluează comportamente la nivelul companiei.

Cu mai mult de 60,000 de corporații multinaționale, cu alte 600,000 de firme afiliate, un clasament bazat pe experiența fiecărei companii în parte ar cere un sondaj de piață de o altă natură. În plus, evaluarea și clasamentul companiilor individuale ar necesita un alt tip de cercetare. Cerând executivilor să evalueze conduita firmelor străine care face afaceri în țara lor, mai degrabă decât să le solicite să numească companii, cercetarea poate identifica tendințe bazate pe experiențele respondenților, mai degrabă decât pe cazuri specifice.

Respondenții au fost rugați să dispună nivelele mitei în tranzacții pe o scară de la 0 la 10, unde 0 reprezintă nivelele ridicate de mită. Cu un punctaj de 8,3 în indicele din 2013, Suedia este numărul 1, ceea ce înseamnă că firmele suedeze sunt considerate cele mai puțin active în actele de mituire peste hotare. În cadrul studiului în domeniul afacerilor, lucrările publice, contractele și construcțiile sunt considerate cele mai vulnerabile la corupție (un punctaj de 1,5). Un rezultat surprinzător este acela că întreprinderile cu capital american aveau o mare tendință de a mitui în străinătate (cum ar fi întreprinderile din Germania) în ciuda faptului că exista legislație americană în domeniul practicilor de corupție în străinătate în vigoare de mai bine de 2 decenii.

T.I. a căutat sa îmbunătățească metodologia B.P.I. și să asigure cea mai bună calitate a analizei datelor. Pregătirea metodologiei si analiza datelor a fost realizată în consultare cu Comitetul Consultativ pentru Indici al T.I., care este format din experți internaționali în domeniul corupției, econometriei și statisticii. Membrii acestuia pot face sugestii de îmbunătățire, însă managementul T.I. ia decizii despre metodologia folosită. Analiza statistică a fost realizată de prof. Gertrud Moosmüller, care conduce cadetra de statistică a Universității din Passau, Germania.

Indicele conține doua întrebări. Respondenții au fost întrebați:

Din lista de țări de mai jos, va rugăm să selectați acele naționalități ale companiilor străine care afaceri în cea mai mare măsură în țara dvs. Apoi au clasat țările într-o scală de 7 puncte (de la 1 = mita este comunî, la 7 = mita nu are loc) răspunzând întrebării.

După experiența dvs., în ce măsură firmele din țările selectate fac plăți neoficiale sau dau mită?

Pentru a ușura construcția indexului, scala de 7 puncte a fost convertită într-una de 10. O medie a fost calculată pentru fiecare țară în funcție de numărul de evaluări oferite de respondenți, cu excepția evaluărilor privind propria țară. Țările sunt clasate în funcție de punctajele medii obținute pentru fiecare țară.

Deviația standard precizata în Raportul de analiză indică gradul de convergență a opiniilor respondenților în relație cu fiecare țară în parte. Cu cât este mai mică deviația standard, cu atât este mai mare consensul. Rezultatele sunt asemănătoare, în ciuda locului din clasament.

Marja de eroare pentru o confidență de 95% este de asemenea precizată. Aceasta arată că există o probabilitate de 95% ca valoarea rezultatelor sa fie în intervalul definit de marja de eroare pentru fiecare punctaj.

Barometrul global al corupției

Barometrul Global al Corupției, realizat de Transparency International, reprezintă a patra ediție a unui sondaj de opinie ce măsoară percepția publicului larg asupra corupției si experiențele oamenilor legate de acest fenomen. Barometrul are aproximativ 59,000 de respondenți din 62 de țări și colectează opiniile publicului asupra celor mai corupte elemente ale sectorului public, asupra acelor aspecte ale vieții (viața de familie, mediul de afaceri sau cel politic) cel mai afectate de corupție, precum și asupra acțiunilor întreprinse de guverne pentru a lupta împotriva corupției. El cercetează mai în profunzime ca oricând problema mitei, prezentând informații despre frecvența cu care oameni obișnuiți plătesc mita, către cine o plătesc și care este cuantumul acesteia. Este un sondaj de opinie publică. Aceasta înseamnă că se concentrează asupra publicului larg, nu a experților. Pentru fiecare țară inclusa în cercetare a fost ales un eșantion reprezentativ pentru publicul larg. Respondenții sunt bărbați si femei cu vârste de peste 15 ani. Unele eșantioane sunt naționale, altele urbane; cercetătorii au avut grijă ca toate eșantioanele să corespundă caracteristicilor populațiilor naționale și mondiale. Sondarea opiniei publice este realizată de către Gallup International pentru Transparency International, ca parte a studiului Voice of the People. Gallup cooperează cu partenerii săi din fiecare țară, care traduc chestionarul și efectuează sondajul de opinie. În unele cazuri T.I. și Gallup apelează la alte institute de cercetare de renume pentru a executa Barometrul într-o anumită țară.

Barometrul Global al Corupției este singurul sondaj de opinie la scară mondială ce investighează percepții și experiențe legate de corupție. Adresându-se publicului larg și cuprinzând anul trecut mai mult de 60 de țări, Barometrul reprezintă un indicator al succesului luptei împotriva corupției în întreaga lume. Pe baza Barometrului se pot stabili evoluții în timp.

Barometrul este un sondaj de opinie publică, în timp ce Indicele Plătitorilor de Mită se realizează pe baza opiniilor exprimate de experți ai mediului de afaceri. El prezintă viziunea publicului larg asupra corupției, impactul fenomenului asupra vieții oamenilor obișnuiți, precum și experiența individuală a corupției. Indicele Plătitorilor de Mită ia în considerare opiniile celor din interiorul sistemului, prezintă oferta de corupție și nu include date privitoare la experiența directă cu acest fenomen.

Chestionarul ce stă la baza Barometrului este verificat de către un comitet consultativ, compus din experți în domeniul corupției, al econometriei și statisticii. Membrii comitetului fac sugestii de îmbunătățire a Barometrului, însă echipa de management a Transparency International este cea care ia deciziile finale asupra design-ului sondajului și asupra modul în care acesta va fi folosit.

Corupția în ansamblul crimei organizate

Fenomenul corupției nu este tocmai o formă de crimă organizată în adevăratul sens al cuvântului. Peisajul crimei organizate nu cunoaște organizații criminale care să aibă ca scop singular coruperea anumitor categorii de persoane fără ca prin acest lucru să nu se urmărească de fapt un alt interes. În schimb, prezența acestui flagel o simțim universal în toate societățile și însoțind în mod inevitabil toate celelalte forme ale crimei organizate, indiferent că este vorba de trafic de droguri, trafic de mașini furate, comerțul cu carne vie, spălarea banilor murdari sau orice alte moduri de manifestare a crimei.

Pentru a-și asigura funcționarea în clandestinitate și în permanentă confruntare cu autoritățile, organizațiile criminale trebuie să corupă pe cei care ar trebui să lupte împotriva acestora sau care le sprijină, în orice mod, activitatea.

Unii autori au apreciat că nu există organizații criminale în afara sferei corupției, aceste structuri fiind alcătuite din profesioniști ai crimei și corupției. Se apreciază că orice organizație criminală presupune existența unei funcții de corupător, care depune toate diligențele să identifice persoanele pretabile la corupție, mituiește, cumpără, intimidează și negociază cu funcționarii din poliție, justiție, administrație ș.a. Organizațiile criminale mari, îndeosebi cele transnaționale, au mai mulți corupători specializați pe domenii de activitate (vamă, poliție, parlament etc.) și pe zone geografice.

Sociologul american D. Cressey, spre deosebire de alți teoreticieni care referitor la faptele de corupție fac distincție între organizația criminală și coruptul dintr-o structură publică, include persoana predispusă la fapte de corupție în structura organizației criminale de la care primește mită. În acest sens, consideră că într-o organizație din sfera crimei organizate trebuie să existe cel puțin patru funcții: o funcție ocupată permanent sau temporar de persoane a căror datorie este să apere organizația față de lege, prin mituire, corupție, șantaj, intimidare, ori altă formă de influențare a funcționarilor publici (corupător); o funcție ocupată permanent sau temporar de persoane care se află în stare de complementaritate cu corupătorul, care acceptă să se lase mituit pentru a favoriza interesele organizației (corupt); o funcție ocupată permanent sau temporar de persoane cu atribuții în menținerea integrității organizației, care în baza legilor interne aplică corecții membrilor devianți dispuși la a colabora cu autoritățile (executor); o funcție ocupată permanent sau temporar de persoane care planifică, organizează și supraveghează desfășurarea activităților ilicite ale organizației (planificator). În lucrarea sa, D. Cressey identifică patru organizații criminale: varianta A (delegatul special – comisionarul), B (corupător, corupt, executor), C (corupător și corupt), D (planificator și strateg).

Observăm că din cele patru funcții identificate într-o organizație, primele trei se referă la asigurarea securității acesteia dintre care două se situează în sfera actelor de corupție. Ce poate fi mai sugestiv în a sublinia legătura strânsă dintre organizația criminală și corupție?

Extinderea activității crimei organizate la nivelul sistemului bancar, al firmelor de investiții și a altor instituții cu obiect de activitate onorabil, care servesc ca acoperire membrilor crimei, s-a realizat numai împreună cu dezvoltarea fenomenului de corupție, inclusiv în sfera politicului, legislativului și justiției.

Criminalitatea organizată a avut capacitatea de a umple o parte din golurile create de tranziție pe plan social, economic, mai ales în condițiile în care existau puternice structuri care să reacționeze la schimbările intervenite după decembrie 1989.

Perioada de tranziție a societății românești, inflația, sărăcia, șomajul, deteriorarea ordinii civile, vidul legislativ, mișcarea rapidă a mărfurilor, banilor și persoanelor, prin deschiderea frontierelor, a constituit o ofertă generoasă pentru organizațiile criminale internaționale și un fond propice pentru crearea unor astfel de grupuri infracționale autohtone.

Analizând cele două fenomene din perspectiva etiologică, putem observa o serie de factori criminogeni comuni.

Astfel, din teoriile care se fundamentează pe factorul biologic, este demnă de reținut teoria inadaptării biologice a criminologului suedez Olf Kingberg.

În cadrul variantei constituționale, în raport de funcția morală și de capacitatea de a reacționa la stimuli morali, Kingberg distinge patru categorii de subiecți. Din aceste categorii, cea de-a patra, care se referă la indivizi bine adaptați la regulile de conduită acceptate, ce nu manifestă nici un semn exterior care să ateste o funcție morală defectuoasă, dar sunt insensibili față de actele imorale, corespunde celor care comit acte de corupție sau infracțiunile specifice gulerelor albe. Aceștia, de cele mai multe ori cunosc și respectă regulile de conduită, numai că atunci când interesele lor o cer, devin insensibili la actele imorale.

Teoriile sociologice apreciază că, starea de anomie, ca reacție a individului față de neconcordanța dintre scopurile urmărite și mijloacele de realizare, reprezintă o cauză comună a celor două fenomene. Anomia se manifestă cu precădere în societățile aflate în criză din punct de vedere social, economic, moral, în care posibilitățile de realizare a individului sunt extrem de reduse, determinându-l pe acesta să inoveze. Mai exact, acesta trebuie să recurgă la căi ilicite pentru atingerea scopurilor propuse. Este elocvent exemplul României și al societății aflate în tranziție, în care corupția, aderarea la grupuri infracționale care trafichează valori importante ale patrimoniului, mașini furate, arme, stupefiante, copii, ș.a., contrabanda, evaziunea fiscală, sunt inovații menite să asigure bunăstarea individului care aspiră la un nivel de trai occidental. Sărăcia, șomajul, salarizarea necorespunzătoare, declinul economic și financiar, lipsa protecției sociale, trezesc tendințe de îmbogățire rapidă a unor persoane și implicit alimentează corupția și determină infracțiunile specifice criminalității organizate. Astfel, renunțarea la controlul financiar intern și de gestiune în societățile comerciale au contribuit la agresionarea patrimoniului public și au condus la generalizarea corupției în raporturile dintre agenții economici. De altfel, din analiza infracțiunilor comise din 1990 și până în prezent în România, rezultă că agresiunea economiei publice, prin retrocedări de mari proporții, abuzuri și alte ilegalități, a fost însoțită, în cea mai mare parte, de acte de corupție.

Insuccesul guvernamental și restricțiile de orice fel generează și amplifică nu numai criminalitatea organizată ci și corupția.

Adam Smith, în lucrarea Bogăția națiunilor, afirma că economia subterană apare acolo unde guvernele sunt corupte, unde există cel puțin o suspiciune generală cu privire la o cheltuială inutilă sau o utilizare greșită a venitului public și legile nu sunt respectate în totalitate.

Teoria asociațiilor diferențiate, cu toate limitele sale, ar putea oferi o explicație pentru devianța organizațională ce se manifestă la nivelul criminalității organizate, dar și ca o nouă tendință în cadrul corupției. Este adevărat însă că această teorie nu răspunde la întrebarea care este originea primară a fenomenelor criminale și de ce unii indivizi învață comportamentul criminal și alții nu.

O atenție deosebită ar trebui acordată teoriilor controlului social, acestea evidențiind o serie de trăsături comune în expunerea cauzelor corupției și criminalității organizate.

Criza de autoritate, slăbirea mecanismelor de control social, încurajează deopotrivă atât corupția, cât și criminalitatea organizată.Astfel, în condițiile nefuncționării mecanismelor de control social în societatea românească postrevoluționară s-au creat premisele amplificării corupției și apariției unor forme noi de manifestare a fenomenului infracțional ca: traficul de droguri, arme, materiale radioactive, carne vie, infracțiuni economico-financiar-bancare ș.a. Toate aceste fenomene formează și alimentează economia subterană și încurajează organizațiile criminale, care au beneficiat și de o serie de contradicții grave apărute în perioada de tranziție. Astfel, grupuri de interese au profitat de contradicțiile apărute ca urmare a demolării vechilor structuri economice, mai înainte de a se clarifica, în mod concret, ce fel de organizare economică va fi adoptată, ceea ce a condus la pierderi majore în producție, în special cea industrială. S-au agravat contradicțiile dintre producție (care a înregistrat scăderi mari) și consum, dintre marile fonduri valutare consumate și lipsa de efecte economice de profunzime în viața țării, mai ales în producție. S-a adâncit contradicția dintre masa bancară aflată în circulație, care creștea și scăderea mărfurilor aflate pe piață și sărăcia serviciilor, ceea ce a condus la creșterea inflației.

Faptul că privatizarea a început în sectorul comercial, pe când producția de bunuri a scăzut (sectorul productiv a început să se privatizeze mai târziu și mai greu), a încurajat fenomenul speculativ, implicit al economiei subterane. Lipsa controlului social, criza de autoritate, au condus, în final, la diminuarea încrederii populației în instituțiile și valorile sociale.

O altă cauză comună este aceea a lipsei de educație, de cultură și a răsturnării sistemului de valori morale. Obținerea banilor și a puterii, indiferent prin ce mijloace, a condus la negarea normelor morale ce se impuneau a fi respectate pentru o funcționare normală a societății. Uneori mass-media aduce deservicii societății prin prezentarea ca modele de reușită socială a unor gangsteri sau persoane care au recurs la corupție pentru atingerea unor standarde maximale de viață.

De asemenea, vidul legislativ, legislația incoerentă, neadaptată realităților social-economice, nu fac altceva decât să creeze premisele apariției și dezvoltării unor fenomene specifice corupției și criminalității organizate. Luând ca exemplu situația României, abrogarea unor legi, ca cea a patrimoniului național, a încurajat traficul organizat cu obiecte de artă. De multe ori, scoaterea din țară a unor asemenea valori s-a realizat pe fondul corupției organelor vamale.

Dezincriminarea unor dispoziții legale care instaurau o disciplină în materie comercială și financiar-bancară (ca de exemplu: dezincriminarea temporară a bancrutei frauduloase, a tentativei la contrabandă) nu a făcut altceva, decât să acopere o serie de activități ilegale și să încurajeze comiterea lor pe viitor.

Neadoptarea la timp a legilor privind prevenirea și sancționarea corupției și crimei organizate, statutului funcționarului public, absența unor dispoziții legale care să asigure protecția martorului și a victimei, precum și a celor ce permit utilizarea agenților acoperiți, se repercutează negativ asupra activităților de controlare a fenomenului corupției și criminalității organizate. Utilizarea tehnicilor de neutralizare, care în opinia lui David Matza, favorizează fenomenul infracțional, în general, are capacitatea de a potența corupția și criminalitatea organizată. David Matza, încercând să explice modul în care se dobândește eticheta de delincvent, a examinat raporturile dintre delicvență și sistemul de justiție penală și a ajuns la concluzia că aceasta, în loc să combată delicvența, mai degrabă o produce, oferindu-i individului diferite tehnici de neutralizare.

D. Cressey folosește termenul de tehnică de neutralizare pentru a desemna justificarea morală a actelor de fraudă și pentru a păstra imaginea de respectabilitate pe care și-o atribuie persoana care a comis aceste acte. Cazurile de impunitate prevăzute de legea penală română, care permit mituitorului denunțător să scape de răspunderea penală, pot fi considerate tehnici de neutralizare.

Birocratismul excesiv, lipsa de transparență a administrației, sunt folosite ca pretext pentru recurgerea la anumite acte ilegale specifice corupției și criminalității económico-financiare.

În cazul societăților aflate în perioada de tranziție, corupția și criminalitatea organizată apar ca un rezultat al reformei neduse până la capăt.

Privatizarea ilegală, retrocedarea unor proprietăți au creat ocazii pentru coruperea unor funcționari, magistrați și posibilitatea organizațiilor criminale de a crea acea economie subterană care le aduce venituri importante, dar care subminează economia națională.

Procesul de tranziție către o democrație reală și o economie de piață, a produs și efecte secundare negative, precum apariția unor grupări infracționale, a căror existență, uneori, a fost negată, care au profitat și exploatat, rapid, slăbiciunile de ordin legislativ, organizatoric, economic al vieții românești, pentru impunerea intereselor acestora.

Fenomenul criminalității organizate este mai complex decât cel al corupției, care constituie numai una din componentele sale și numai atunci când deservește interesele organizațiilor criminale. Pe lângă corupție, criminalitatea organizată presupune și alte activități infracționale care afectează diferitele relații sociale și valori ca viața, sănătatea, libertatea oamenilor, patrimoniul public sau privat, securitatea națională. Astfel, în componența criminalității organizate intră infracțiuni de trafic de arme, droguri, obiecte furate, bunuri culturale, carne vie, acte de terorism, infracțiuni financiar-bancare, contrabandă, bancrută frauduloasă, pirateria cibernetică ș.a.

În cazul unor forme de corupție cum ar fi cele de luare de mită, primire de foloase necuvenite, subiectul activ are calitatea de funcționar, ce nu este cerută pentru majoritatea formelor de manifestare ale criminalității organizate.

Criminalitatea organizată presupune existența unei structuri organizatorice cu anumite ierarhii, în care fiecare membru își are rolul său și care acționează, în mod planificat, organizat.

Spre deosebire de structurile mafiote, la care predomină legea tăcerii, lege care o dată încălcată este pedepsită cu moartea, corupția nu acceptă ca fenomen în sine mecanisme și acte de violență.

Violența atrage oprobriul opiniei publice și face nepopulară criminalitatea organizată, pe când corupția fiind mai discretă, ajunge mai greu la cunoștința opiniei publice.

Dacă criminalitatea organizată nu mai poate exista fără corupție, acest din urmă fenomen poate ființa și poate avea o evoluție distinctă.

Privită din punct de vedere al scopurilor propuse, se poate observa că, criminalitatea organizată urmărește mai mult decât obținerea unor foloase materiale și morale. Dorința de a deține puterea, de a controla teritorii, piețe ori sectoare ale vieții economico-sociale, a unui stat sau al întregului glob, practic de a conduce întreaga lume, particularizează criminalitatea organizată în raport cu fenomenul corupției.

Cauzele criminalității organizate sunt mai complexe decât cele ale corupției, dată fiind componența acestui fenomen ce include infracțiuni de violență, infracțiuni care aduc atingere patrimoniului, siguranței naționale, normelor de conviețuire socială, sănătății publice, libertății persoanei.

În cazul criminalității organizate, reacția este mult mai promptă și mai severă, societatea conștientizând imediat pericolul acesteia.

Infracțiunile care afectează patrimoniul, omorurile, jafurile, actele de terorism, sunt percepute mai repede de opinia publică, care deseori, a exercitat presiuni asupra autorităților pentru a lua măsuri în vederea instaurării legalității, inclusiv cu demonstrații de stradă. Nu același lucru se petrece însă cu fenomenul corupției, care se manifestă cu o doză mai mare de clandestinitate și este cunoscută mai greu sau tardiv.

Relația între corupător și corupt este ocultă și rareori ajunge la cunoștința opiniei publice, întrucât interesele ambelor părți sunt satisfăcute. Lipsa de reacție sau reacția întârziată poate fi

În Chicago și Philadelphia, judecătorii și procurorii au fost prinși primind bani pentru a aranja procesele penale, și drept urmare, traficanții de droguri și alții la fel de periculoși, au fost puși în libertate. În New York, contractele pentru serviciile publice au fost obținute nu de societățile care sunt cele mai eficiente, ci de cele care au plătit mai bine, în detrimentul interesului cetățenilor. În Alabama și Luisiana, frauda la vot și corupția în sistemul electoral i-a privat pe cei în vârstă și pe reprezentanții unor minorități de dreptul de vot, la alegerile publice și au asigurat alegerea în funcții de răspundere a unor funcționari corupți. În aceste condiții mai putem spune că fenomenul corupției este inofensiv și nu face victime?

Procurorul american atrage atenția că, necontrolată, corupția prezintă o amenințare majoră pentru societatea democratică: Ea distruge încrederea cetățenilor în instituțiile guvernamentale și deturnează procesul democratic prin care un număr limitat de resurse ar trebui acordat celor mai meritorii cereri, în mod rațional, proces care, adesea sfârșește prin a afecta negativ categoriile dezavantajate ale populației. Toate acestea subminează legitimitatea guvernului și speranța că există un funcționar al guvernului dispus să servească, mai degrabă, decât să-i vândă interesele. Costurile corupției, în final, sunt suportate de buzunarul omului cinstit.

Corupția este atât de adânc înrădăcinată în mentalitatea unor popoare, încât apare ca un fenomen firesc, necesar, indispensabil funcționării societății. Pentru aceste considerente reacția generală este mai slabă. Numai în societățile în care corupția a atins cote alarmante, a început să se simtă o reacție adecvată din partea opiniei publice, care încearcă să urnească mecanismele sociale pentru contracararea acestui fenomen.

ϹAΡITΟLUL AL III-LEA

REFORMA ADMINISTRAȚIEI ÎN PERIOADA DE TRANZIȚIE

Schimbarea regimului politic și transformarea administrației publice. Relația administrație – politică

BIBLIOGRAFIE

Alexandru, I., Administrația publică. Teorii, realități, perspective, ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Lumina-Lex, București, 2002.

Alexandru, I., Politică, administrație, justiție, Ed. All Beck, București, 2004.

Amundsen, I., Political corruption: An introduction to the issues, Working Paper 99:7, Chr. Michelsen Institute, Bergen, 1999.

Anderson, J., J. Dethier, N. Dudwick, K. Kuehnast, M. Shkaratan, The Impact of Corruption on the Poor in Transition Countries, 1999.

Anechiarico, F., B. Jacobs, The Pursuit of Absolute Integrity. How Corruption Control Makes Government Ineffective, The University of Chicago Press, 1996.

Banciu, D. Corupția și crima organizată în România, Ed. Continent XXI, Buucrești, 1994.

Bardhan, P., „Corruption and Development: A Review of Issues”, Journal of Economic Literature, vol. 35, 1997.

Bardhan, P., D. Mockerjee, Relative Capture of Local and Central Governments: An Essay in the Political Economy of Decentralization, Paper C99-109, Center for International Development Economics Research, University of California, Berkeley, 2004.

Caraușan, M., Politică și administrație publică, suport de curs S.N.S.P.A., 2004.

Cherciu, E. Corupția. Caracteristici și particularități în România, Ed. Lumina Lex, București, 2004.

Ciuncan, D. Corupția în spațiul public, Ed. Universul Juridic, 2013.

Ciuncan, D. Corupție și politică. Cronica de jurisprudență penală, Ed. Universul Juridic, 2014.

Cornea, S. Corupția, directocrația și economia, Ed. Sedona, Timișoara, 1996.

Crook, R., J. Manor, Democratic Decentralization, OED Working paper no. 11, World Bank, Washington DC, 2004.

Deepak, L., „Political corruption”, Bussines Standard, 18 aprilie 2006.

Diamond, L., M. F. Plattner, The Global Resurgence of Democracy, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1993.

Doig, A., R. Theobald, Corruption and Democratisation, Frank Cass, London, 2000.

Freedom House, Inc, Politicile anticorupție ale guvernului României, Raport de evaluare, 2005.

Girling, J., Coruption, capitalism and democracy, Routledge, London, 1997.

Goel, R., M. Nelson, Causes of coruption: History, geography and government, 2008, www.bof.fi/NR/rdonlyres/853DA296-812A-4A54-8D79…/DP0608.pdf.

Harris-White, B., G. White (eds.), „Liberalization and the new corruption”, IDS Bulletin, 27(2). Sussex, 1996.

Heidenheimer, A., M. Johnston, T. LeVine, Political Coruption. A Handbook, Transaction Publishers, New Brunsick, 1996.

Huntington, S. P., Political Order in Changing Societies, Yale University Press, London, 1968.

Ioniță, S., Corupție si politici publice. Abordare teoretică și studiu de caz pe societățile în tranziție, teză de doctorat, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, 2004.

Johnston, M., Corupția și formele sale. Bogăție, putere și democrație, Ed. Polirom, 2007.

Klitgaard, R., Orașe corupte. Ghid practic de tratament și prevenire, Ed. Polirom, 2007.

Matei, D., Comparații pe plan național și internațional privind legislația și mecanismele anticorupție, Ed. Centrul de Informare și Documentare Economică, București, 2005.

Mogâldea, I., Corupția în România, Ed. Majadahonda, București, 1998.

Nicolae, E., Corupția și politicile anticorupție, Ed. Polirom, Iași, 2010.

Nye, J. S., „Coruption and political development”, American Political Science Review, vol. 61, no. 2, 1967.

Pedrero, M., Corupția marilor puteri. Strategii și minciuni în politica mondială, Ed. Litera Internațional, București, 2008.

Pollit, Ch., G. Bouckaert, Reforma managementului public – Analiză comparată, Ed. Epigraf, Chișinău, 2004.

Profiroiu, M., Etică și corupție în administrația publică, Ed. Economică, București, 1999.

Robinson, M., Coruption and development, Frank Cass, London, 1998.

Rose-Ackerman, S., Coruption. A Study in Political Economy, Academic Press, London/New York, 1978.

Rose-Ackerman, S., Coruption and Government. Causes, Consequences and Reform, Cambridge University Press, 1999.

Serra, Danila, „Empirical determinants of coruption: A sensitivity analysis”, Public Choice, vol. 126, 1-2, 2006.

Treisman, D., „The causes of coruption: a cross national study”, Journal of Public Economics, vol. 76, 2006.

Zamfir, E., C. Zamfir, Politici sociale. România în context european, Ed. Alternative, București, 1995.

http://www.igsu.ro/documente/RU/Ghid_Anticoruptie_2010.pdf.

http://www.transparency.org.ro/publicatii/publicatiiti/2008/GACAP.pdf.

http://www.transparency.org.ro/servicii/ghidurile_cetateanului/ghiduri/Ghid%20anticoruptie%20in%20justitie%20pentru%20cetateni%20si%20oameni%20de%20afaceri.pdf.