Reflexia Teologică Asupra Sacramentului Căsătoriei și a Familiei
=== LI ===
CUPRINS
SIGLE ȘI ABREVIERI
Aa. Vv. autori diverși
Can. Canonul(ele)
Cap. capitolul(ele)
Cf. confer
Ed. editura
Ibid. același autor și aceeași operă
Idem. același autor
op.cit. operă citată
Pp. papă
Sec. secolul(ele)
v. versetul(ele)
vol. volumul (ele)
Cărțile biblice
Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni
1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni
Ct Cartea Cântarea Cântărilor
Dt Cartea Deuteronomului
Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni
Ex Cartea Exodului
Ez Cartea profetului Ezechiel
Fap Faptele Apostolilor
Gen Cartea Genezei
Ier Cartea profetului Ieremia
In Evanghelia după sfântul Ioan
Is Cartea profetului Isaia
Lc Evanghelia după sfântul Luca
Mc Evanghelia după sfântul Marcu
Mt Evanghelia după sfântul Matei
Os Cartea profetului Osea
Prov Cartea Proverbelor
1Pt Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru
Sir Cartea lui Ben Sirah
Tob Cartea lui Tobia
Documente Magisteriale
AAS Acta Apostolicae Sedis
DS Enchiridion symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum. Editio DENZINDER HENRICUS – ADOLFUS SCHÖNMETZER, Herger (Barcione – Friburgi Brisgoviae – Romae 1976).
EncVat Enchiridion Vaticanum, Documenti ufficiali della Santa Sede, Bologna 1963.
PG J. P. Migne, Patrologiae Cursus Completus. Series Graeca (Paris 1957-1966).
Documentele Conciliului al II-lea Din Vatican
AA Decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem.
AG Decretul despre activitatea misionară a Bisericii Ad gentes.
GE Declarația despre educația creștină Gravissimum educationis.
GS Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes.
LG Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium.
PC Decretul despre reînnoirea vieții călugărești Perfecte caritatis.
SC Constituția despre liturghie Sacrosantum concilium.
UR Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio.
Papa Paul al VI-lea
HV Humanae vitae, Scrisoare Enciclică a lui Paul al VI-lea din 25.07.1968.
Ins Învățături ale lui Paul al VI-lea, 16 volume, Tipografia Poliglotă Vaticană 1963-1973.
SacCoel Sacerdotalis coelibatus, Scrisoare Enciclică a lui Paul al VI-lea din 24.04.1968.
Papa Ioan Paul al II-lea
CA Centesimus annus, Scrisoare Enciclică a lui Ioan Paul al II-lea din 01.05.1991.
EV Evangelium vitae, Scrisoare Enciclică a lui Ioan Paul al II-lea din 25.03.1995.
FC Familiaris consortio, Îndemn apostolic post sinodal a lui Ioan Paul al II- lea din 2.11.1981.
GS Grandissimam sane, Scrisoare către familii a lui Ioan Paul al II-lea din 02.02 1994.
ScF Scrisoare către familii.
.
INTRODUCERE
În această lucrare intitulată Reflexia teologică asupra sacramentului căsătoriei și a familiei mi-am propus să aprofundez sacramentul căsătoriei și familia pentru că prezintă o importanță deosebită. A înțelege valoarea căsătoriei și a familiei nu este necesar, mai întâi, să avem o cunoaștere vastă în diferite domenii, dar mai importantă este, în primul rând, deschiderea față de Duhul Sfânt. Documentele Bisericii, care se referă la căsătorie și familie, sunt adevărate norme pentru cei care se dedică slujirii acestei vieți.
Mentalitatea creștinilor de astăzi referitor la căsătorie este foarte variată. Cu toate că ritul natural a fost încreștinat, conștiința unora care se căsătoresc, deși sunt botezați, nu este pe deplin încreștinată, rămânând mai departe în sfera naturalului, dacă nu chiar a superstițiilor. De aceea, sacramentul Căsătoriei este unul dintre sacramentele cale mai puțin înțelese și trăite ca semn și realitate sacră.
Din nefericire unii se apropie de căsătorie mai mult cu o mentalitate păgână, o consideră ca pe o cale liberă pentru folosirea instinctelor. Deși realitățile pozitive ale sexului, atracția reciprocă și iubirea fecundă au fost încreștinate și puse în legătură cu iubirea dintre Cristos și Biserică, totuși dacă intrăm în atmosfera celor care vor să se căsătorească și analizăm felul lor de a gândi, de a trăi, urările cu ocazia căsătoriei și viața celor căsătoriți constatăm că aspectul laic. Profan este deasupra celui creștin. Pentru alții căsătoria este un eveniment juridic și estetic, trecerea spre o normalitate juridică și un ansamblu de responsabilități reciproce, de interese economico-sociale în fața legii. Este momentul de a confirma o treaptă socială, de a ajunge la o anumită stare economică. Iubirea este considerată ca o datorie și nu ca o dăruire generoasă și liberă.
Papa Ioan Paul al II-lea consideră următoarele fenomene ca fiind foarte îngrijorătoare: răspândirea divorțului și înmulțirea divorțaților recăsătoriți, a simplelor căsătorii civile fără a ține seama că cei botezați au înainte de toate datoria de „a se căsători în Domnul”, celebrarea Căsătoriei sacramentale fără credință vie, ci din alte motive, refuzul normelor creștine referitoare la sexualitate în căsătorie (cf. FC 7). În alte cazuri, pentru unii creștini catolici, Căsătoria este un sacrament al indisolubilității, al fecundității, al abnegației, al procreației responsabile, însă fără a avea convingerea că toate acestea nu se vor realiza fără harul sacramentului însuși. A se căsători în Biserică nu este încă o alegere conștientă, dar ceva care nu poate fi evitat. Cu alte cuvinte, nu este o opțiune personală, conștientă și liberă, nu există acea dorință intimă de a se îmbogăți cu prerogativele Căsătoriei sacramentale care se află în harul sacramental primit și trăit în credință, în har și izvorul său care este Euharistia. Căsătoria creștină nu este un simplu contract, nu este un simplu pact de iubire umană reciprocă, dar este un mare sacrament, un semn privilegiat și eficace de har și de mântuire.
Pentru a înțelege ce este căsătoria creștină, care este sensul și valoarea acestui sacrament este nevoie de o pregătire intensă a tinerilor și de o cateheză matrimonială constantă, este nevoie de a anunța, de a celebra și de a sluji viața.
Trasând anumite linii fundamentale asupra sacramentului Căsătoriei și a familiei, vreau să ilustrez măreția vocației creștinilor în Cristos și obligația lor de a duce în lume roade pentru viață. Dar și să individuez din punct de vedere biblic și reflexiei teologico-pastoral, probleme existente în această instituție, familia: raportul dintre credință și sacramentul căsătoriei, fidelitatea și indisolubilitatea, fecunditatea, slujirea în Biserică și în societate. Familia, descoperindu-se ca o comunitate de viață și de iubire, întemeiată în Domnul, dar pe deplin umană, este chemată să devină semn profetic pentru ca orice familie să conștientizeze responsabilitățile ce le revin și să trăiască în mod autentic valorile prezente în ea.
CAPITOLUL I
SACRAMENTUL CĂSĂTORIEI ȘI A FAMILIEI ÎN PLANUL LUI DUMNEZEU
Premisă
În planul lui Dumnezeu bărbatul și femeia revelează o unitate originară care este fundamentul de neșters al unității lor; demnitatea de persoane umane și de constitutiva lor vocație la reciprocitate: „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său, după chipul lui Dumnezeu i-a creat, bărbat și femeie”(Gen 1,27). „De aceea bărbatul va abandona pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu soția sa iar cei doi vor forma un singur trup”(Gen 2,24). Legătura nupțială realizează reciprocitatea dintre bărbat și femeie într-o formă atât măreață și profundă încât este adesea rechemată de Vechiul Testament ca simbol al raportului de iubire dintre Dumnezeu și poporul său (cf. Os 1-3; Ier 2 și 3; Ez 16 și 23; Is 54 și 62; și Cântarea Cântărilor).
La rândul său Isus vorbește de alianța matrimonială ca de un dar și de o angajare foarte măreață, definitivă așa cum este fidelitatea Creatorului, care se exprimă în el: „Atunci se apropie de el unii farisei pentru a-l pune la încercare și îi spuse; Este licit ca un bărbat să repudieze propria soție pentru un oarecare motiv? Și el le răspunse: Nu ați citit că Creatorul de la început i-a creat bărbat și femeie și a spus: Pentru aceasta bărbatul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu soția sa și cei doi vor forma un singur trup? Așa încât nu mai sunt doi ci un singur trup. Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”(Mt 19, 3-6).
Biserica primară a văzut în legătura nupțială semnul viu al unirii conjugale între Cristos și Biserică: cei doi vor fi un singur trup, acest mister este mare; îl spun cu privire la Cristos și Biserică. De aceea reciprocitatea soților este chemată la a reflecta iubirea fidelă și totală cu care Domnul iubește Biserica (cf. Ef 5, 21-33; Col 3,18) și trebuie să tindă la creșterea comună în credință și în alianța cu Dumnezeu (cf. 1Pt 3, 1-7). Această viziune măreață și exigentă a căsătoriei nu împiedică Biserica să afirme marea valoare a fecioriei trăite ca semn al Împărăției, capabilă de profunde și vaste relații de reciprocitate în comuniune cu Dumnezeu și cu alții (cf. 1Cor 7).
În căsătorie și în fecioria consacrată se exprimă două vocații care vin de la Dumnezeu și conduc la a celebra gloria cu toată viața. Pe aceste fundamente, credința Bisericii a recunoscut în pactul eternei și indisolubilei alianțe între doi soți, un sacrament în care însăși soții sunt miniștrii, și care comunică celor doi darul întâlnirii cu Cristos, Mirele Bisericii sale, prezența sfințitoare a Duhului Sfânt și promisiunea fidelității lui Dumnezeu, nu numai în actul celebrării, ci și în orice clipă a vieții conjugale.
Deci, sacramentul căsătoriei îi pune pe soți într-o relație nouă și vivificantă cu Sfânta Treime. În raport cu Tatăl căsătoria se prezintă ca actul cu care soții se consacră împreună lui Dumnezeu și sunt primiți de el, care i-a chemat la dăruire reciprocă. Strălucește în acest semn sacramental caracterul nupțial al alianței pe care Domnul, în mod gratuit l-a stabilit cu oamenii. Dacă în relație cu Tatăl căsătoria este semn sacramental al unității soților cu Dumnezeu în timp și pentru totdeauna; în raport cu Fiul legătura nupțială este semn al alianței indisolubile dintre Cristos și Biserică și este dar eficace de har în ordine la unirea deplină a celor doi. În această lumină se înțelege cum comuniunea conjugală este sfârșitul propriu al sacramentului, pentru că face vizibilă unirea dintre Cristos cu Biserica și este hrănită și vivificată: „Soții creștini prin puterea sacramentului căsătoriei, pentru care ei semnifică misterul unității și dragostei rodnice dintre Cristos și Biserică și participă la el, se ajută reciproc să ajungă la sfințenie în viața conjugală precum și în acceptarea și educarea copiilor; prin aceasta, în starea și felul lor de viață, au un dar propriu în sânul poporului lui Dumnezeu”(LG). Exigența fidelității și indisolubilității căsătoriei se fondează deci – dincolo de dăruirea totală și fără rezerve, necesară pentru a edifica în istorie deplina unitate a celor doi, care este fundamentul familiei – pe această vocație a celor doi în a fi cu iubirea lor sacramentul unirii indisolubile a lui Cristos cu Biserica sa. În sfârșit, în raport cu Duhul Sfânt evenimentul sacramental al căsătoriei se pune ca semn și instrument de alianță. Spiritul este acela care în misterul trinitar este legătura iubirea veșnică și deschizătura darului către alții: analogic vorbind, acțiunea sa asupra soților face ca ei să aprofundeze pactul consensului uman cu harul care înrădăcinează în însăși unitatea divină iubirea lor și în același timp îmbogățește potențiala tendință naturală a iubirii conjugale la difuziunea de sine în procreare.
În întâlnirea conjugală, deschisă fecundității în maniera responsabilă, soții sunt unul pentru altul vehicolul darului Duhului Sfânt, sacrament viu al întâlnirii cu Cristos. Pe lângă aceasta, acțiunea Duhului face din soți semn și instrument a comuniunii Bisericii, angajându-i să fie mărturisitori și lucrători de unitate și de creștere a poporului lui Dumnezeu. De aceea Biserica invocă asupra mirilor binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru că în legătura consacrată de El, să condividă darurile dragostei sale, să devină unul pentru altul semnul prezenței sale, să fie un trup și o inimă, cu afectele și cu operele să edifice casa lor și să participe fii lor la școala Evangheliei pentru a deveni membrii Bisericii.
În legătură cu Sfânta Treime, sugerat în sacramentul căsătoriei, face din soți o imagine vie al iubirii veșnice și hrănește prin ei, în comunitatea ecclezială, spiritul dialogului și al solidarității. Conștienți de măreția acestui dar și al acestei misiuni, împreună experți rezistenței egoismului și fricii de a iubi, Biserica se angajează să-i ajute în drumul lor, invocând necontenit pentru ei binecuvântări divine: să te laude pe tine Doamne în bucurie; să te caute în suferință; să se bucure de prietenia ta în osteneală și de confortul tău în nevoi; să te roage în adunarea sfântă și să fie mărturisitori ai Evangheliei tale.
În cea mai înalță expresia a iubirii umane – reciproca dăruire a soților în profunzimea inimii și în unirea sexuală, ce o manifestă și o realizează ca eveniment de har – vine așa să strălucească intensitatea și fidelitatea cu care Sfânta Treime locuiește în viața omului și face di ei anticiparea și promisiunea gloriei viitoare.
Familia este o instituție umană sau divină? A vedea familia ca o instituție umană înseamnă să nu ținem cont de originea ei primară și de adevărata ei noblețe.
Având în vedere actualul context, este nevoie să privim la lumina revelației creștine pentru a descifra și orienta realitatea raportului dintre bărbat și femeie, așa cum se configurează în căsătorie și familie. Toate considerațiile noastre despre căsătorie și familie își au punctul de plecare în planul lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură ne învață că femeia este o operă divină și tocmai în aceasta constă măreția ei.
Cuvântul lui Dumnezeu nu este un tratat sistematic de norme deja codificate, însă deschide noi orizonturi către perspective de valoare, maturizate în experiența unei credințe în Vechiul și Noul Testament. Astfel se poate recunoaște cum istoria mântuirii se face cunoscută și în căsătorie, adică cum trebuie citit planul iubirii lui Dumnezeu și semnificația experienței matrimoniale. Planul de mântuire voit de Dumnezeu și realizat de Isus Cristos, primește în sine toată substanța și valoarea iubirii umane, o eliberează de ambiguități, o întărește și o transformă pentru a ne face un semn al împărăției sale. Experiența căsătoriei devine un loc în care misterul lui Dumnezeu se arată și se exprimă; mai este și un loc uman în care ne este dat să descoperim misterul lui Dumnezeu. Relația bărbat-femeie retrimite mai departe; dar acesta mai departe își găsește adevăratul semnificat și deplina realizare doar în puterea alianței dintre Dumnezeu și umanitate. Căsătoria este realitate pământească și mister al mântuirii.
Cuvântul lui Dumnezeu face să se întrevadă două importante perspective: una antropologică în care sexualitatea este relația armonioasă și fecundă; și una teologică, care acceptă sexualitatea în așteptările sale, chiar și ca profeție, vestire și mărturisire a alianței. Biblia ne propune o viziune biblică despre iubire, care este considerată astfel dintr-o perspectivă religioasă.
Pentru creștini, căsătoria are ceva particular: este o realitate pământească, care coincide cu opera creației și cu începutul istoriei omenirii, considerată mister sacramental de mântuire în prelungirea și în participarea la misterul însuși a „nunții” escatologice a lui Cristos cu Biserica sa. Și dacă fiecare sacrament implică un semn sensibil cu care este unit harul, semnul căsătoriei creștine este însăși realitatea umană fundamentală a întâlnirii consensului reciproc între doi botezați, un bărbat și o femeie, primiți și transformați de iubirea lui Dumnezeu revelată de Isus; care devine alianță de har pentru cei doi și izvor fundamental al familiei creștine. Astfel, nu numai persoana în mod individual, dar perechea cu toată realitatea sa intelectivă, afectivă, fizică și de complementaritate umană, este inclusă și invitată să participe la noutatea vieții adusă de Cristos, devenind lucrători ai Împărăției sale în lume.
1.1. Mărturia căsătoriei în Vechiul Testament
Istoria căsătoriei în Vechiul Testament, în afară de caracterizările derivate de la culturile Vechiului Orient, este marcată mai ales de două aspecte care caracterizează relatările Genezei: pe de-o parte, faptul că sacramentul căsătoriei este înălțat la o instituție divină și de aceea se consideră Sfânt; pe de altă parte, faptul că, introducându-se păcatul dezechilibrelor în căsătorie, ea nu mai apare în toată splendoarea sa primitivă și este întunecată de multe elemente negative. Ideea sacralității căsătoriei constă în a vedea gestul matrimonial ca un gest care are realizarea în prezența sa.
În relatarea despre crearea bărbatului și a femeii din cartea Genezei se pune un accent deosebit pe complementaritatea care există între cele două sexe: „și a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Gen 2,18). Bărbatul strigă plin de admirație când îi este prezentată femeia: „iată aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea…” (Gen 2, 23a). Unii exegeți consideră acest verset primul cânt de iubire. Ca să înțelegem în mod corect sacramentul căsătoriei trebuie să plecăm de la această iubire primordială. Aici ne este descoperită realitatea iubirii în toată profunzimea ei.
Opera creatoare a lui Dumnezeu culminează cu crearea bărbatului și a femeii. Tot ceea ce a creat Dumnezeu erau foarte bune, ne spune cartea Genezei în primul capitol: „și a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau foarte bune” (Gen 1,31).
Bunătatea protopărinților noștri constă în faptul că ei sunt creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu: „să facem pe om după chipul și asemănarea noastră” (Gen 1,26). Omul se deosebește de celelalte creaturi prin faptul că, spre deosebire de celelalte creaturi, primește o binecuvântare din partea lui Dumnezeu: „Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul” (Gen 1,28). Cu alte cuvinte Dumnezeu a încredințat omului toată creația pentru ca el să aibă grijă de ea.
Asemănarea dintre Dumnezeu și om nu constă numai în proprietățile individuale ale omului cum ar fi: inteligența, voința, capacitatea de a domina universul, dar mai ales în faptul că omul are o natură care se dezvoltă într-o comunitate.
Dumnezeu încă din Vechiul Testament ni se dezvăluie ca o persoană comună: „să-l facem pe om…” (Gen 1,26). Întrebarea pe care ne-o punem este cui se adresează Dumnezeu? Răspunsul la această întrebare îl găsim în Noul Testament. Isus Cristos prin venirea sa ne-a descoperit că în Dumnezeu sunt trei Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Deci Dumnezeu se adresează Fiului și Duhului Sfânt. Dumnezeu vrea ca familia să fie imaginea Trinității unde iubirea face legătura dintre persoane. Analogia dintre Trinitate și familia umană constă în faptul că atât în cadrul persoanelor divine cât și în cadrul familiei umane ceea cea unește este IUBIREA.
Vechiul Testament scoate în evidență prietenia care trebuie să existe între mire și mireasă. Isac a iubit-o pe Rebeca, iar Iacob s-a îndrăgostit de Rahela. Bărbatul și femeia se întâlnesc pentru a ieși din singurătate, deoarece „omul nu se poate realiza trăind în singurătate”. Dumnezeu nu vrea ca omul să fie singur ci îl cheamă la comuniune. Omul nu este făcut ca să fie singur, deoarece fiind imaginea lui Dumnezeu el trebuie să trăiască o viață asemănătoare cu al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu din natura sa este iubire, dialog și comuniune.
Crearea femeii, ca să fie alături de bărbat, este o operă divină în fața căruia omul rămâne surprins și în același timp încântat.
1.1.1. Bărbat și femeie i-a creat
Dumnezeu l-a creat pe Adam și Eva și toate animalele. În timp ce animalele sunt obiect de posesie și de dominare din partea omului (cf. Gen 2, 19-20), bărbatul și femeia sunt în report de egalitate fundamentală între ei (cf. Gen 2, 23), sunt chemați din acțiunea creatoare a lui Dumnezeu ca să trăiască în relație și comuniune pentru a se completa într-o dăruire reciprocă. Diversitatea celor două sexe se înscrie într-o complementaritate care revelează profunda lor ființă rațională: ei vor putea actualiza plinătatea vocației lor trăind într-o totală comuniune prin intermediul dăruirii reciproce de sine.
Dumnezeu însuși a creat femeia ca dar bărbatului: „îi voi face un ajutor ca să-i fie asemănător” (Gen 2, 18). Numai femeia este egală bărbatului, de aceea ea este formată dintr-o „coastă” a bărbatului. Indicația antropologică a autorului sacru este evidentă: bărbatul și femeia se aparțin în mod reciproc, ei constituie o unitate, nu numai pe planul pur fizic ci și pe planul personal ca reciprocitate totală.
Ideea voită de Dumnezeu este deci foarte clară: ființa umană, bărbat și femeie, creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este chemată să trăiască în comuniune ca și umanitate. Umanitatea, prin asemănare cu Dumnezeu, trebuie să fie un cuplu de două persoane care se mișcă unul către celălalt; două persoane cu o iubire perfectă care îi reunește în unitate. Această mișcare și această iubire îi fac asemănători lui Dumnezeu, care este aceeași iubire, unitatea absolută a celor trei Persoane. După o interpretare mai mult de luat în seamă, asemănarea cu Dumnezeu derivă din faptul că comuniunea de iubire a bărbatului și a femeii este ca imaginea acelei unice comuniuni de iubire care constituie același mister al lui Dumnezeu Unu și Întreit.
Această amprentă întipărită de Dumnezeu Unu și Întreit, care se poate numi solidaritate familiară, pentru că de la Dumnezeu nu poate să se nască decât o familie, care apoi tinde de a se face mai amplă, a intra și a face să trăiască țesutul social al Israelului ca popor foarte împreunat în el însăși, ca unică casă a căror membrii sunt între ei frați.
Însă păcatul nu numai că rupe raportul omului cu Dumnezeu dar rănește și relațiile între bărbat și femeie. Chemați să trăiască uniți în totală comuniune reciprocă, ei nu se mai simt solidari: Adam revarsă vina asupra Evei iar aceasta asupra șarpelui (cf. Gen 3, 12-13). Omul din cauza păcatului nu numai că a desfigurat în sine chipul lui Dumnezeu ci, chiar a pornit un proces de ruptură în raportul cu tovarășa sa: de-acum bărbatul și femeia au nevoie de mântuire. În planul lui Dumnezeu, creatura a introdus păcatul. Bărbatul a păcătuit cu ajutorul femeii și pentru aceasta devine tiranul și dominatorul său; femeia, care în planul originar al lui Dumnezeu trebuie să fie ajutorul său, a devenit ispită, ajutor pentru rău. Comunitatea bărbat-femeie s-a rupt: căsătoria rămâne un dar al lui Dumnezeu dar contaminat de păcat.
„Ca și chip al lui Dumnezeu, bărbatul era reprezentantul său în fața întregi creații, era ministrul și ambasadorul lui Dumnezeu în univers. Când el rupe raporturile cu Dumnezeu al cărui trimis era, misiunea sa în lume a luat în mod inevitabil direcția sa încăpățânată și tiranică de care bărbatul însuși a trebuit să suporte consecințele. În neputința care se manifestă în căsătorie era mult mai mult decât tragedia unei singure vieți conjugale, deoarece cu ea era lovită întreaga existență umană”.
Geneza prezintă căsătoria supusă unui proces de degradare care o înșeală și care o amenință mereu, dar clarifică, la început nu era așa, planul originar al lui Dumnezeu care era diferit. De aici drama omului care pe de-o parte tinde la o reîntoarcere la începutul creației într-o dorință de inocență, pe de altă parte își dă seama că va fi necesară o nouă creație, un nou început nu numai pentru a repara dar mai ales pentru a reface.
1.1.2. „Și vor fi amândoi un trup” (Gen 2,24)
Această relatare din cartea Genezei vrea să spună că Dumnezeu în planul său pune la adăpost unirea și prietenia. Este o unire care coboară în profunzime și îmbrățișează întreaga existență umană. Dumnezeu vrea ca să existe o egalitate între bărbat și femeie și mai mult decât aceasta, o complementaritate. Datoria soților nu se rezumă numai la procreare, ci ei trebuie să găsească în partenerul lor de viață un prieten devotat și un ajutor de nelipsit.
Planul lui Dumnezeu, care a existat de la început, este umbrit de păcatul protopărinților noștri. Ei nu au avut încredere în bunătatea lui Dumnezeu și s-au dovedit slabi în fața ispititorului, care a luat chipul șarpelui, deoarece era cel mai șiret dintre toate animalele (Gen 3,1-5). În urma păcatului, protopărinții noștri s-au simțit goi: „atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi”(Gen 3,7a). Rușinea în fața nudității semnul unei simplități pierdute; a unei dezordini care a slăbit capacitatea de a iubi a omului și modul în care această iubire este exprimată. Putem vorbi chiar de o divinizare în interiorul cuplului care a fost creată pentru a fi un singur trup. Adam și Eva, în acest caz nu se dovedesc a fi solidari, în primul rând Adam o acuză pe Eva: „femeia care mi-ai dat să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat”(Gen 3,12). Din acest moment putem vorbi de o solitudine care s-a instaurat în prietenia dintre bărbat și femeie.
1.1.3. Vechea alianță
Într-o perspectivă biblică globală, alianța exprimă noutate istoriei, deoarece este categoria potrivită pentru a reprezenta venire lui Dumnezeu în mijlocul nostru și legătura unică pe care el o instaurează cu umanitatea. Dumnezeul revelației biblice este Dumnezeul alianței: o alianță promisă, realizată și stabilită în mod irevocabil.
a. Semnificația alianței
Termenul ebraic corespunzător alianței este berith. Acest termen în limbajul vechiului Orient însemna un acord stabilit între două grupuri sau indivizi, în mod juridic ratificat de un rit și de precise condiții de respectat. Ritul prin care se exprima alianța consta, referitor la populațiile mai vechi, într-un schimb de sânge între contractanți ca semn de comuniune și de angajare între cele două părți. Ca urmare, acest rit se va înlocui cu jertfa unor animale oferite divinității, separate în două de unde și expresia a încheia o alianță printre care treceau contractanții, pronunțând formule blestemătoare împotriva celui care era lipsit de fidelitate față de alianță și din care consuma fiecare o jumătate.
Ritul alianței lui Avram și cel al lui Moise făceau referință la aceste obiceiuri vechi. Avram ia un vițel, o capră, un berbec, o turturică și un porumbel; le-a tăiat în două și a pus bucăți una în fața alteia, iar păsările nu le-a tăiat. Și năvăleau păsările răpitoare asupra trupurilor însă Avram le alunga. După ce a asfințit soarele și s-a făcut întuneric, iată un fum ca dintr-un cuptor și pară de foc au trecut printre bucățile acelea. În ziua aceea a încheiat Domnul legământ cu Avram, zicând: „Urmașilor tăi voi da acest pământ de la râul Egiptului până la râul cel mare al Eufratului” (Gen 15,9-18). În același fel, Moise jertfește viței ca jertfă de comuniune: ia sângele acestor jertfe și-l pune în vase; o parte din acest sânge îl varsă pe altar și cu cealaltă parte stropește poporul, după ce aceștia au acceptat să respecte cuvintele spuse de Domnul ca exigență a fidelității față de alianță. Atunci Moise a luat sângele și a stropit poporul, spunând: „Iată sângele alianței pe care Domnul l-a încheiat cu voi prin aceste cuvinte!” (Ex 24,3-8).
Alianța apare ca instituție din partea lui Dumnezeu a unei legături unice între Sine și poporul care a fost ales: în virtutea acestei alianțe Dumnezeu se angajează în mod continuu în favoarea poporului său, garantându-i realizarea promisiunii sale; la rândul său, Israel se declară dispus să respecte „codul alianței” și se angajează să fie fidel cu toată viața sa și puterile sale. Pentru aceasta, ea este reînnoită în momentele fundamentale ale istoriei Israelului și ținută constant vie în ocaziile marilor sărbători ebraice. Profeții se vor referi constant la ea fie pentru a condamna orice formă de infidelitate față de alianță, fie pentru a proclama noua alianță care se va stabili în timpurile din urmă ale mântuirii.
b. Simbologia alianței nupțiale
Vechiul Testament va recurge la imaginea nupțială dintre bărbat și femeie pentru a reprezenta legătura de alianță dintre Dumnezeu și poporul său (cf. Os 2,18; Ier 2,32). Din păcate, această legătură nu a fost întotdeauna fidelă idealului stabilit de Creator, ea a fost amenințată de spiritul de dominare, de gelozie, de infidelitate, de diviziune. Îndepărtarea de Dumnezeu produce inevitabil îndepărtarea de voi înșine, de aproapele și de universul creat. Păcatul introduce o mare dezordine în capacitatea de a iubi și în modul de a exprima iubirea. Această experiență a slăbiciunilor umane le folosește profeților pentru a percepe aspectul cel mai misterios al iubirii lui Dumnezeu: el este fidel în ciuda tuturor infidelităților, iar iubirea sa este fără margini (cf. Os 2,21-22). Totuși adevăratele căsătorii vor fi acelea ale timpului mesianic (cf. Ier 31,21-22. 31-34).
Profeții Vechiului Testament au văzut căsătoria ca mijlocul cel mai potrivit pentru a prezenta comuniunea existentă între Domnul și poporul său. Iubirea nupțială, verificabilă prin intermediul unei experiențe umane profunde și complete, scoate la lumină relația intimă între Dumnezeu și poporul: o relație în sine mister inesprimabil doar că trebuie să fie într-un fel sigur, pentru că este limitat și sărac, exprimat și comunicat. Căsătoria umană devine prin gura profeților o cale pentru a manifesta alianța lui Dumnezeu cu poporul său.
Restul vieții conjugale, cu incertitudinile și umbrelele sale, cu entuziasmele și elanurile sale, se prezintă foarte bine a exprima exaltările și pentru certe aspecte, tulbură experiența iubirii între Dumnezeu și poporul său.
Această alianță este descrisă după structurile tipice ale unei experiențe nupțiale. Dumnezeu se propune comunității, poporului său ca un Mire, chiar ca un Mire gelos, care nu acceptă ca să li se atribuie altora acea iubire care i se datorează lui (Ex 20,5; Dt 4,24). Foarte expresiv este mesajul profeților și în particular, acela al lui Osea, Ieremia, Ezechiel și al cărții lui Isaia.
Osea. Mesajul lui Osea se află în perioada în care cultul lui Jahwe era influențat de un puternic sincretism cu religia divinității zeului Baal. De acest cult au fost unite ciclurile fecundității pământului și a femeii, și aceasta a dat ocazia pentru inițierea prostituției sacre. Osea se folosește de terminologia nupțială pentru a denunța infidelitățile lui Israel față de Dumnezeul său și pentru a arăta cum fertilitatea și prosperitatea sunt numai de la Jahwe care, prin alegerea liberă, l-a ales pe Israel.
Osea primește ordin din partea lui Dumnezeu de a se însura cu Gomer, o prostituată; după puțin timp ea își abandonează soțul și se unește cu un alt om. Profetul, mereu din ordinul lui Dumnezeu, o ia din nou pe Gomer cu sine și veghează asupra ei cu iubire și sârguință (cf. primele trei capitole din Osea). Întâmplarea profetului exprimă evident mesajul de iubire al lui Dumnezeu pentru Israel, este o acțiune profetică care conține mesajul Domnului nu numai în cuvinte ci și prin întâmplarea însăși.
Mesajul lui Osea nu este oferit numai de prezicerile sale: însăși viața sa conjugală exprimă o învățătură simbolică. Osea ia de soție o femeie inițiată în prostituția sacră de la care primește trei fii, ale căror nume fac referire la aspectele de reproș ale raportului de fidelitate între Dumnezeu și popor (Os 1,6). Jahwe, mai ales, chiar dacă este rănit în iubirea sa, nu abandonează poporul său; el continuă să caute inima miresei sale (2,9-17) în așteptarea noilor nunți, a unei noi alianțe, când Israel nu va mai spune al meu-Baal, dar al meu-soț (2,18). Atunci mireasa va fi recunoscătoare Mirelui ei, într-o perfectă uniune de iubire (2,25).
Noutatea noii alianțe în simboluri nupțiale va fi astfel reconstruită în adevăr, în iubire și în fidelitate: „Și te voi logodi cu mine pe vecie, și tu te vei logodi mie după dreptate și bunăvoință întru bunătate și dragoste; și te voi logodi mie întru credincioșie, ca să cunoști că eu sunt Domnul!” (Os 2,21-22).
Căsătoria, cel puțin aceea al lui Osea, primește un sens profund, un semnificat de mântuire, de iubire între Dumnezeu și poporul alianței.
Ieremia. Profetul Ieremia contrapune infidelitatea Israelului timpurilor deșertului, când Israel era ca un tânăr logodnic plin de afecțiune și de iubire fața de Jahwe, care l-a ales (2,2-3). Ideea deșertului s-a sfârșit când Israelul s-a stabilit în Palestina, îndepărtându-se de Dumnezeu, Mirele său, pentru a se dedica cultului idolilor cananiților. De atunci Israel a avut o conduită asemănătoare cu cea a unei prostituate care atrage oamenii la colțurile străzilor, surdă la chemarea lui Jahwe (3,2-3). Abandonarea durează puțin pentru că Jahwe iubește prea mult poporul său: și astfel foarte curând îl cheamă din pământ străin și îl unește din nou cu sine (31,3-4). Ierusalim, reedificat va avea pace, bunăstare materială și elan spiritual: și toate acestea vor duce la a adera la unicul Dumnezeu, Jahwe (31,5). În acest context Ieremia se face viitorul unui nou pact de intimă uniune între Dumnezeu și popor, și anunță privilegiile esențiale a cărui purtător va fi: o alianță nouă scrisă în inimă, și nu pe table de piatră, cunoașterea lui Dumnezeu și milostivirea divină față de păcătoșii poporului.
„Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: voi pune legea mea înlăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie și le voi fi Dumnezeu, iar ei îmi vor fi popor” (31,33).
Ezechiel. Cu alegoria mirelui infidel, Ezechiel reface istoria poporului: pe de-o parte iubirea lui Dumnezeu și pe de altă parte păcatele Israelului (Ez 16).
Nelegiuirile Israelului sunt chiar cultele idolatrice care vor duce la distrugerea sa. Jahwe și Israel s-au iubit în deșert, acolo unde s-au celebrat nunțile. Căsătoria a fost consumată și constituia o înțelegere nupțială, perfectă, care nu acceptă infidelitatea, dar după intrarea în pământul promis, Israel a devenit infidel. Jahwe nu s-a descurajat: a indus mireasa la căință, punând-o la încercare și neuitând de prima tinerețe; a voit s-o unească din nou cu sine cu o alianță veșnică, într-o alianță de reciprocă încredere (Ez 16,60; 36,24-29; 54,4-10).
Isaia. Tema iubirii nupțiale este reluată și de profetul Isaia (cf. capp. 40-55). Dumnezeu este mirele Israelului, dar este și creatorul, acela care poate, chiar după falimente și trădări, să reînnoiască unirea nupțială, să primească mireasa abandonată și să celebreze cu ea nunta veșnică.
Cartea lui Isaia, în a doua parte, elaborează însăși ideea lui Ezechiel în contextul istoriei mântuirii: Jahwe este Dumnezeul noii creații care face noi toate lucrurile. Așa ca Mirele și Creatorul Israelului, el poate reînnoi uniunea căsătoriei. Noile nunți sunt continuarea primei legături a alianței, și mai ales un început absolut nou.
Reflexia Sapiențială. Aspirația către ideea monogamică, se face într-un mod mai frecvent și explicit în perioada postexilică. Cărțile Sapiențiale, în perspectiva religioasă pune în gardă împotriva caracterului distructiv ai unei sexualități dezordonate (Sir 9,2-9); în particular amintește pericolul reprezentat de femeia străină. Este propusă și elogiată femeia puternică și înțeleaptă, credincioasă căsătoriei, capabilă să-și educe fii (Prov 31,10-31). Adulterul este condamnat în mod clar, dur.
Un loc important îl ocupă Cartea Cântărilor și Cartea lui Tobia. În Cântarea Cântărilor, punctul de referință este reprezentat de frumusețea fizică și iubirea dintre doi tineri, probabil în contextul unei sărbători matrimoniale. Este o iubire pe deplin umană, profană, ne divinizată și pentru acest fapt poate fi simbolul Iubirii Infinite. Iubirea este celebrată, este unică, este veșnică și de neclintit: „Marea nu poate atinge dragostea, nici râurile s-o potolească; de-ar da cineva pentru iubire toate comorile casei sale, cu dispreț ar fi respins acela” (Ct 8,6).
Cântarea Cântărilor este unicul text în totalitate dedicat raportului bărbat-femeie: ea reprezintă originile și dezvoltarea iubirii nupțiale umane; bucuriile sale, momentele sale de intimă uniune și de dureroasa despărțire.
În Tobia găsim temele fidelității și indisolubilității: „Și acum Doamne nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoiește deci a avea milă de ea și de mine și a ne duce împreună până la bătrânețe” (Tob 8,6); chiar și binecuvântarea divină: „Și a doua zi diz-de-dimineață s-au sculat și au venit împreună la nuntă. Și Gabriel l-a binecuvântat pe Tobia și pe femeia sa” (Tob 9,6); tot în această carte mai găsim și temele fecundității, ajutorului reciproc și al iubirii.
Reflexia profetică asupra raportului dintre Jahwe și Israel manifestă un alt aspect al acțiunii lui Dumnezeu asupra realității familiei: este ideea credinței în încercare. Profeții indică prin mirele divin, triumful virtuților milostivirii și fidelității. Atenția cade asupra alianței dintre Dumnezeu și popor iar în acest mod căsătoria este implicată, luminată, permițând astfel să fie aprofundată întreaga valoare spirituală și umanizată a căsătoriei. Unirea familiară, în Vechiul Testament are o importantă funcție simbolică, care la rândul ei valorizează elementele relaționale care constituiesc: iubirea, fidelitatea, alianța și duioșia.
1.2. Anunțul Noului Testament despre căsătorie
Noul Testament se referă la realitatea pământească a căsătoriei într-un mod complementar: pe de-o parte anunță că de la început nu era așa, chemând la a conduce căsătoria la planul originar al lui Dumnezeu și depășind în acest mod toate degradările la care a fost supusă în timpul vechii economii; pe de altă parte, afirmă în Cristos sosirea timpurilor escatologice a mântuirii, proclamând în consecință noutatea vieții perechi, chemată să fie semn și participare vie a alianței în mod irevocabil realizată de Cristos și Biserica sa. „Venirea lui Cristos la plinirea timpurilor realizează „Da-ul” definitiv al lui Dumnezeu pentru om, și toată realitatea umană răscumpărată de Cristos devine expresia și instrumentul mântuirii. Căsătoria și familia sunt legate în această răscumpărare. Opera răscumpărătoare a lui Cristos devine în realitățile lor darul și angajarea încredințată bărbatului și femeii”.
Pentru creștini, căsătoria are ceva particular: este o realitate pământească, care coincide cu opera creației și cu începutul istoriei omenirii, considerată mister sacramental de mântuire în prelungirea și în participarea la misterul însuși a „nunții” escatologice a lui Cristos cu Biserica sa. Și dacă fiecare sacrament implică un semn sensibil cu care este unit harul, semnul căsătoriei creștine este însăși realitatea umană fundamentală a întâlnirii-consensului reciproc între doi botezați, un bărbat și o femeie, primiți și transformați de iubirea lui Dumnezeu revelată de Isus, care devine alianță de har pentru cei doi și izvor fundamental, al familiei creștine. Astfel, nu numai persoana în mod individual, dar perechea, cu toată realitatea sa intelectivă, afectivă, fizică și de complementaritate umană, este inclusă și invitată să participe la noutatea vieții aduse de Cristos, devenind lucrători ai Împărăției sale în lume.
Căsătoria se află sub semnul revelației lui Dumnezeu în Isus Cristos și semnificația deplină a acestei revelații poate fi înțeleasă numai în lumina a ceea ce a comunicat Dumnezeu referitor la căsătorie și a realizat în istorie prin trimiterea Fiului său Unul născut și darul Duhului Sfânt comunității ecleziale.
1.2.1. Noua alianță
a. Semnificația
Proclamarea centrală a Noului Testament este că așteptarea noii alianțe s-a realizat pe deplin în Cristos și în dăruirea Duhului Sfânt făcut Bisericii.
Întruparea Unului Născut veșnic într-un „trup” uman (cf. In 1,14) constituie fundamentul noii și definitivei alianțe pe care Dumnezeu o realizează cu umanitatea. Dacă cu Moise s-a dat Legea, cu Isus a fost dat „harul și adevărul” (In 1,17). Misterul morții și-nvierii sale îndeplinește și exprimă acest mister al alianței noi și definitive, dobândită odată pentru totdeauna.
Aceasta este tema dominantă a ultimei cine, atunci când Isus, referindu-se în mod explicit la cuvintele alianței antice: „iată sângele alianței pe care Domnul a încheiat-o cu voi” (Ex 24,8), instituie noua alianță a jertfei sale de mântuire: „acest potir și această nouă alianță în sângele meu este vărsat pentru voi” (Mt 26,28; cf. Mc 14,24).
Tema este reluată și descrisă în Scrisoarea către Evrei, care subliniază în particular definitivitatea și permanența alianței lui Cristos cu privire la căderea și la transmiterea celei vechi; și cu moarte lui Cristos alianța veșnică este începută și noi putem intra în posesia celei vechi. Temele pauline ale reconcilierii și ale păcii nu fac altceva decât să exprime misterul acestei noi alianțe în sângele lui Cristos. Cristos mort și înviat este adevăratul paște al alianței.
Dacă Cristos este mijlocitorul noii și veșnicei alianțe, ea se realizează și se actualizează în Biserică prin darul Duhului. Acest dar trebuie să caracterizeze timpurile revelației alianței definitive.
b. Simbologia alianței nupțială
Ca și în Vechiul Testament, simbologia iubirii nupțiale este prezentată și în Noul Testament pentru a exprima realitatea Împărăției lui Dumnezeu; însă această viziune este acum soteriologică. Căsătoria, și cu ea raportul omului cu Dumnezeu, a suferit deteriorări care a întunecat imaginea originară, experiența păcatului a lăsat urmă asupra raportului nupțial dar împreună a insinuat cu insistență nevoia de o purificare și de o salvare-mântuire.
Aceasta se poate vedea în evanghelia lui Ioan dar mai ales în scrisorile Sfântului Paul și în Apocalipsă, că această simbologie este recuperată și aprofundată cu o diferență fundamentală: în timp ce în vechea alianță Israel a fost deseori considerat ca o mireasă infidelă, în noua alianță Biserica este văzută ca mireasă, curățită pentru totdeauna de orice vină, fiind sfântă și imaculată și dedicată slujirii Domnului său. În textul scrisorii către Efeseni, Paul arată cum iubirea conjugală va trebui să se inspire după modelul nunților celebrate de Cristos cu Biserica sa. Astfel, dacă într-un timp erau nunțile umane care ofereau un punct de plecare simbolului nupțial al alianței, acum raportul se schimbă: este misterul alianței și al iubirii lui Cristos față de Biserică care permite de a înțelege misterul propriu al căsătoriei creștine și vocația de iubire la care mirii creștini sunt chemați. Alianța Cristos-Biserică este izvorul și exemplaritatea tipică alianței matrimoniale. Apocalipsa, la rândul ei, descrie Biserica ca Ierusalimul Ceresc, Mireasa lui Cristos, gata și împodobită pentru nunțile escatologice (cf. 19,7-9). Căsătoria creștină aparține acestui mister al nunții, după dialectica deja și nu încă care este propriu timpului Bisericii.
1.2.2. Sfânta Evanghelie
În toată Evanghelia, valoarea matrimonială apare într-o formă pacifică. Isus dă o viziune globală asupra sexualității umane și căsătoriei. Participă la nunta din Cana, se bucură de prezența copiilor, trăiește o profundă prietenie cu Lazăr și surorile lui (Marta și Maria), cunoaște drama unui tată care se vede abandonat de propriul fiu, acesta merge pe calea răului după cum se vede în parabola Fiului Risipitor (Lc 15,11-32). Apelativul de mire îi este atribuit lui Isus: „Și Isus le-a spus. Pot oare nuntașii să fie triști câtă vreme este mirele cu ei? Dar vor veni zile când mirele nu va mai fi cu ei și atunci vor posti” (Mt 9,15). Acest apelativ este dat și de profeți lui Jahwe; există și parabole care reprezintă împărăția lui Dumnezeu ca și o nuntă (cf. Mt 22,2-14).
În această optică se poate vedea episodul Nunții din Cana (In 2,1-11): Împărăția Mesianică descoperită de Cristos este reprezentată sub imaginea tradițională a unei sărbători de nuntă-banchet nupțial. Nunta comuniunii lui Dumnezeu și umanitatea va fi împlinită în deplina manifestare a lui Cristos: „Și am văzut cetatea sfântă, Noul Ierusalim, coborându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Și am auzit din tron un glas puternic care zicea: iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii și El va sălășlui cu ei și ei vor fi poporul Lui și însuși Dumnezeu va cu ei” (Fap 21,2-4). Eschaton va fi prezent totdeauna în căsătorie, tensiunea care o caracterizează o trimite dincolo de orice dificultate.
Indisolubilitatea căsătoriei. Isus scoate în vedere modul precis al unității și indisolubilității căsătoriei. Această învățătură se găsește într-un mod mai explicit în sinoptici.
Problema divorțului. Matei pune de două ori în lumină intervenția lui Isus, atunci când este împotriva obiceiurilor iudaice și împotriva controversei existente între școala rabinică Shamai care era ceva mai rigidă (repudierea numai în cazul de adulter a femeii), și cea a lui Hillel care era mai permisivistă (repudierea lecită pentru orice caz).
Isus aruncă o privire asupra prototipului originar, unde se observă cum copia trebuie să tindă către forma sa de la început, conform planului fundamental al Creatorului. Isus afirmă că unitatea și indisolubilitatea căsătoriei își înfige rădăcinile lor în esența umană a căsătoriei, după cum a fost făcută și voită de Creator, care încă de la început a fost Dumnezeul mântuirii: „Așa încât nu mai sunt doi ci un singur trup. Deci ce Dumnezeu a legat omul să nu despartă” (Mt 19,6).
Isus se opune legii celei vechi prezente în Deuteronom, lege ce permite divorțul din cauza împietririi inimii: „El le-a zis: pentru învârtoșarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsați pe femeile voastre, dar la început nu era așa” (Mt 19,8). Acum a început timpul în care Dumnezeu dăruiește poporului său o inimă nouă: „Vă voi da o inimă nouă și un duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră și vă voi da o inimă de carne. Voi pune înăuntrul vostru Duhul Meu și voi face ca să umblați după legile Mele ca să păziți și să urmați rânduielile Mele” (Ez 36,26-27). Isus depășește legalitatea existentă și condamnă astfel, pe deplin divorțul. Însă nu trebuie să ne oprim doar la această imagine oarecum exigentă: în Împărăția lui Dumnezeu, milostivirea este prezentă și activă, amintind totdeauna că Isus nu a venit să cheme pe cei drepți ci pe cei păcătoși.
a. Isus Cristos și căsătoria
Promisiunile profeților se vor adeveri când iubirea lui Dumnezeu va deveni vizibilă în Isus Cristos; de acum înainte nu va mai fi experiența matrimonială aceea care va ilustra iubirea lui Dumnezeu față de poporul său, dar va fi iubirea lui Isus Cristos pentru Mireasa sa Biserica, aceea care va deveni model – prototip nu numai al iubirii care îl leagă pe Dumnezeu de oameni, dar și al comuniunii conjugale.
În această nouă realitate, Isus se prezintă ca Mire (cf. Lc 5,34-35; In 3,29), în timp ce Biserica este Mireasa iubită, purificată (cf. Fap 22,17; Ef 5,26-27). Cu ocazia Paștelui definitiv, sângele Mielului devine testament de iubire prin care Mirele se unește cu Mireasa sa. Căsătoria creștină devine semnul – sacrament al Alianței dintre Cristos și Biserică, o simbolizează și comunică harul. Cine va trăi o căsătorie sfântă va putea în aceeași iubire să trăiască marele mister nupțial care îl leagă pe Cristos de Mireasa sa Biserica.
Revenind la fragmentul din Scrisoarea către Efeseni 5,22-32 care ne descoperă această noutate sublimă a Căsătoriei creștine. Aici Sfântul Paul afirmă că în căsătoria creștină, conținutul uman, comuniune de iubire și de viață între două persoane, devine mare mister, sacrament, simbol și în același timp participare de har la unirea dintre Cristos și Biserică.
Iubirea dintre Cristos și Biserică nu este numai un ideal pentru soții creștini, ci Cristos, prin Duhul Sfânt, transformă în interior iubirea lor umană și o înalță supranatural la caritate, iubire nouă, curată și sfântă, iubire izvorâtă din iubirea lui Cristos pentru Biserică, izvor de existență nouă și de acțiune în mod divin.
Așadar Isus a venit în lume pentru a spune ultimul cuvânt: nu numai pentru a restaura Alianța dintre Dumnezeu și oameni, dar pentru a o face deplină și definitivă, pentru a face din El însuși centrul noii și eternei Alianțe. Domnul care a voit ca familia să fie prima celulă a societății civile și în același timp a societății poporului său sfânt, n-a lăsat căsătoria așa cum a găsit-o, dar a restaurat-o, a readus-o la perfecțiunea de la început, reafirmând unitatea și indisolubilitatea absolută. Isus Cristos nu admite în nici un fel desfacerea legăturii conjugale. Clauza „cu excepția cazului de desfacere” care se află în evanghelia lui Matei; dar nu și la apostolul Paul și evanghelistul Marcu, care au scris mai înainte, vrea să spună că partea inocentă poate să se separe de partea care comite adulter, fără dreptul de a încheia o nouă căsătorie.
Prin sacramentul Căsătoriei, după cum învață Conciliul al II-lea din Vatican, „autentica iubire conjugală este asumată de iubirea dumnezeiască și este călăuzită și îmbogățită de puterea răscumpărătoare a lui Cristos și de acțiunea mântuitoare a Bisericii, pentru ca soții să fie conduși la Dumnezeu, să fie ajutați și încurajați în misiunea lor sublimă de tată și de mamă” (GS 48). Duhul Sfânt, trimis de Domnul, le dă soților o inimă nouă și-i face capabili să se iubească așa precum Isus Cristos își iubește Biserica. Iubirea conjugală care este modelul propriu și specific prin care soții participă și sunt chemați să trăiască însăși caritatea lui Cristos care se dăruiește pe cruce. De aceea, în concepția creștină Căsătoria – sacrament este un lucru foarte serios și foarte frumos, care are o vocație și o misiune foarte importantă și pentru care trebuie să existe o pregătire corespunzătoare.
b. Căsătoria și fecioria
Creând pe om din iubire și chemându-l la iubire ca vocație fundamentală și înnăscută, Dumnezeu rămâne primul punct de referință în exprimarea acestei iubiri; legătura cu el trebuie să ocupe primul loc, înaintea tuturor (cf. Lc 14,26). Întotdeauna au existat în Biserică două forme de participare la această iubire de Alianță nupțială între Dumnezeu și om. Căsătoria și fecioria sunt două moduri de a exprima și de a trăi unicul mister de Alianță dintre Dumnezeu și poporul său; amândouă provin de la Domnul însuși. El este cel care le dă sens și conferă harul indispensabil pentru a le trăi în conformitate cu voința sa (cf. Mt 19,11-12).
Căsătoria și fecioria nu se exclud, ci se completează. Una este alegerea unei comuniuni profunde cu o persoană pentru a realiza apoi comuniunea cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni. Cealaltă este renunțarea la această comuniune mai specială cu Dumnezeu și împreună o comuniune mai deschisă și mai largă față de ceilalți oameni. Amândouă conduc la Dumnezeu cu o iubire nupțială.
Dacă nu ar fi prețuită căsătoria, nu ar avea sens să renunți la ea pentru împărăția cerurilor, sau după cum afirmă Papa Ioan Paul al II-lea „când nu este prețuită căsătoria nu poate exista nici fecioria consacrată; când sexualitatea umană nu este considerată ca o mare comoară dată de Dumnezeu, își pierde semnificația și renunțarea la ea pentru împărăția cerurilor”.
Prețuirea fecioriei pentru împărăția cerurilor (LG 42; PC 12) și sensul creștin al căsătoriei sunt inseparabile și se favorizează reciproc. De aceea „cine defăimează căsătoria știrbește totodată și slava fecioriei; cine o laudă sporește și admirația cuvenită fecioriei […]. Căci ceea ce nu pare un bine decât prin comparație cu un rău nu poate fi cu adevărat un bine, dar ceea ce este mai bun decât cele socotite bune este binele prin excelență”.
Încă de la începutul Bisericii au fost bărbați și femei care au renunțat la marele bine al căsătoriei pentru a imita mai îndeaproape pe Cristos în acest fel de viață al celibatului (cf. Mt 19,12), pentru a urma „Mielul oriunde merge” (Fap 14,4), pentru a se îngriji de cele ale Domnului și a se strădui să-i fie pe plac (cf. 1Cor 7,32), pentru a merge în întâmpinarea Mielului care vine (cf. Mt 25,26).
Carisma fecioriei îi permite persoanei respective de a se dărui integral lui Cristos și Bisericii în așteptarea nunții escatologice dintre Cristos și Biserică. Astfel, persoana feciorelnică anticipă în trupul său lumea nouă a învierii viitoare când nu vor mai fi nici soți, nici soții, dar vor fi ca îngerii din ceruri (cf. Mt 22,30). Fecioria este un semn care amintește că actuala căsătorie este o realitate a lumii prezente care trece (cf. 1Cor 7,3).
Căsătoria este stabilă pentru toată viața; este deci ca un vot făcut de unul celuilalt. De asemenea și fecioria aleasă pentru o iubire mai mare, pentru Isus Cristos, se exprimă în Biserică prin voturi: mai întâi voturi temporare, apoi voturi perpetue de castitate, de sărăcie și de ascultare, astfel afirmându-se în mod public că viața, din iubire, aparține Altcuiva. Această iubire, ca orice iubire conjugală, poate să se bucure de condițiile speciale de susținere și de protecție, condiții care prin Duhul Sfânt, apare în mod continuu în Biserică, și care se numesc, cu un termen general viață religioasă sau viață călugărească. Această iubire poate fi trăită și în mijlocul lumii, după exemplul apostolilor: în lume „dar nu din lume”(cf. In 17,14-16).
După cum în viața soților dificultățile nu lipsesc, în ceea ce privește fidelitatea în iubire și în vocația lor, uneori fiind nevoie de sacrificii deosebite, de spirit de mortificare și de renunțare la părerea proprie; la fel nu lipsesc dificultățile nici în viața persoanelor feciorelnice care sunt chemate, la rândul lor, să dea exemplu de fidelitate în vocația lor de iubire neîmpărțită față de Dumnezeu până la moarte.
1.2.3. Sfântul Apostol Paul
Aș vrea să mă opresc în mod particular asupra a două texte fundamentale și importante: Prima Scrisoare către Corinteni cap. 7 și Scrisoarea către Efeseni cap. 5 vv. 21-33.
Prima Scrisoare către Corinteni capitolul 7: A sta în Cristos, dar a continua a fi un singur trup; cuplul conjugal. Introduși în Cristos, creștinii deja trăiesc în realitatea escatologică, în care va fi abolită distincția dintre bărbat și femeie. Căsătoriții se găsesc într-o contradicție: pe de-o parte trebuie să se preocupe de „această lume” pentru a respecta în mod integral legea divină a creației care îi invită la unirea sexuală și invitația lui Paul, de a nu se abține de la raporturile sexuale atinge o problemă crucială pentru zilele noastre. Pe de altă parte, fiind în Cristos căsătoriții sunt deja în realitatea escatologică, unde nu este nevoie de unire corporală pentru a fi uniți.
Paul, deși a exaltat fecioria care mărește iubire și conduce în mod direct către escatologie, totuși reafirmă demnitatea căsătoriei, amintindu-ne drepturile și obligațiile căsătoriei. Faptul de a se căsători în Domnul: „Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăiește bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri este liberă să se mărite ce cine vrea, numai în Domnul” (v. 39). Soțul și soția au aceleași drepturi și obligații și ca o singură ființă trebuie să se simtă ca parte al celuilalt. Sfântul Paul învățându-ne în autoritatea lui Cristos, confirmă prin diferite argumente condamnarea divorțului: unica soluție în cazuri dramatice este separarea care trebuie să fie numai temporală, totdeauna deschisă pentru o viitoare posibilă împăcare: „iar dacă s-a despărțit să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul său, tot așa bărbatul să nu-și lase femeia” (v. 11).
Este afirmat așa-zisul „privilegiu Paulin”, în care ipoteza unei căsătorii, atunci când persoana păgână nu consimte deloc cu partea creștină, separarea poate să aibă lor. Inițiativa trebuie să plece de la persoana necreștină: „Dacă cel necredincios se desparte, să se despartă. În astfel de împrejurare, fratele sau sora nu sunt legați; căci Dumnezeu ne-a chemat spre pace. Căci ce ști tu femeie, dacă-ți vei mântui bărbatul? Sau ce ști tu bărbate, dacă-ți vei mântui femeia?” (vv. 15-16). Doar astfel ar putea exista o nouă căsătorie: „Ar trebui să fie vorba de o situație atât de anormală, încât partea creștină nu să găsește deloc în condiția de a-și putea trăi propria căsătorie: din acest punct de vedere căsătoria devine nulă deoarece este privată de orice semnificat creștin. Credința este un fapt determinant și în căsătorie”.
Scrisoarea către Efeseni 5, 21-33: căsătorie creștină, figura alianței. Relația salvifică a lui Cristos cu Biserica este prototip, izvorul și modelul relației nupțiale între creștini. Comparația cu această pagină permite de a descoperi rădăcinile de statutul sacramental al căsătoriei.
Aici Sfântul apostol Paul ne oferă o teologie mult mai profundă a căsătoriei. Discursul asupra căsătoriei și familiei se dezvoltă sub semnul iubirii: ființa supusă nu este condiția de dependență de sclavi, ci dependență de iubire: „Astfel și voi, fiecare așa să-și iubească femeia ca pe sine însuși; iar femeia să se teamă de bărbat” (v. 33). Raportul dintre soț și soție este modelul după raportul dintre Cristos și Biserică, care este în mod esențial un raport de iubire: „Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum Cristos a iubit Biserica, și s-a dat pe sine pentru ea” (v. 25). Referința la legătura dintre Cristos și Biserică, nu înseamnă pentru soți o simplă privire spre model. Cristos purifică această realitate pentru a o înălța către o imagine edificatoare a raportului cu Biserica și cu întreaga umanitate.
„Raportul dintre Cristos și Biserică face existent acest punct de referire obligatorie care trebuie să fie prezent în fiecare căsătorie, cu toată fragilitatea care exprimă o alianță dintre creaturi”. Adică, familia creștină se înrădăcinează în misterul însuși al lui Dumnezeu, mister ce reprezintă planul său de mântuire culminant în Întrupare, ceea ce înseamnă o creștere a Bisericii. Familia se deschide către orizonturi mult mai ample în dimensiunea eclezială, slujind la edificarea și creșterea Bisericii. Aici se profilează elementele sacramentale ale căsătoriei creștine, ca izvor și rezervă de har pentru a trăi în iubire și a-i educa pe alții la iubire.
Dimensiunea escatologică însuflețește căsătoria și familia creștină. Există o atracție privitor la ceea ce există dincolo în interiorul experienței conjugale. Familia nu are numai o limită, dar are deja în sine o valoare care rămâne: prezența iubirii lui Cristos. Astfel este introdus semnificatul fecioriei și al celibatului pentru Împărăția Cerurilor, ceea ce ține vie în Biserică conștiința misterului căsătoriei apărând orice reducere. „Cel care nu este căsătorit din iubire pentru Cristos, este semn că se deschide către Mirele Cristos cu toată libertatea sa, caracterul căsătoriei arată celibatarului că o existență escatologică nu poate însemna fuga de lume, ci un mod particular de a sluji în lume”.
CAPITOLUL II
SACRAMENTUL CĂSĂTORIEI ȘI A FAMILIEI ÎN SFINȚII PĂRINȚI ȘI MAGISTERIUL BISERICII
2.1. Sfinții Părinți
Deja cu realitatea pământească căsătoria – în planul primordial al creației – de origine divină, cu structurile fundamentale ale unicității și ale indisolubilității. Anunțul Noului Testament – cum s-a văzut – nu afirmă numai că sacramentul căsătoriei este recondus la idealul său originar, dar că el participă, deoarece este înfăptuit de doi botezați, la misterul de har și de sfințire pentru miri.
Plecând de la această conștiință, credința creștină, încă de la început a afirmat caracterul sacramental al căsătoriei creștine. Părinții Bisericii, după călăuzirea textelor biblice trăite și în baza unei lecturi „tipologice” a episodului evanghelic a nunților din Cana (In 4,46-54), descoperă în mod repetat că introducerea vitală a mirilor creștini în „ceremonia de căsătorie” celebrată între Cristos și Biserică constituie fundamentul noii iubirii între miri, chemați să „se iubească cum Cristos a iubit Biserica sa și s-a dat pe sine pentru ea”. Această corespondență Cristos-Biserică / soț-soție nu este văzută – în perspectiva istorico-salvifică a teologiei patristice – numai la nivel de model sau de exemplu, ci mai ales ca expresie a unei includeri și participări reale la realitatea interioară a unirii conjugale și la realitatea superioară – este într-adevăr supranatural – al unirii Cristos-Biserică. În acest mod Părinții Bisericii au simțit și au exprimat idealul unei întâlniri a căsătoriei la nivel de sacrament.
În primele secole, clima din cheia escatologică a comunității creștine tinde să exalte idealul virginității, cu repercusiuni mai mult sau mai puțin negative cu privire la căsătorie și familie, considerând-o ca o stare inferioară în urmarea lui Cristos. Căsătoria nu este ceva rău, dar este trăită ca o stare mai puțin perfectă, care consimte la mântuire fără o angajare profundă.
Toate discuțiile se mișcă într-un dificil echilibru datorită curentelor gnostice și maniheiste, care aveau o viziune mai negativă asupra căsătoriei, pentru apărarea căsătoriei și familiei, marii Sfinți Părinți cum ar fi : Grigore de Nisa, Ambroziu, Ioan Gură de Aur se opun acestor curente.
Mesajul Biblic, în orizontul alianței dintre Dumnezeu și poporul său, este de fapt luminoasa realitate conjugală între valența sa pozitivă. După Efeseni 5, familia creștină este chemată să devină imaginea iubirii lui Cristos pentru comunitatea sa. Prin acest fapt se deschide realitatea sa sacramentală ca icoană, participare, imitare. De fapt căsătoria va fi numită sacrament pentru prima dată în Sinodul local de la Verona din 1184 și este pusă alături de celelalte sacramente la al doilea Conciliu din Lateran din 1274.
Sfinții Părinți doreau ca viața de familie să fie trăită într-un mod creștin, după credința baptismală. „Creștinii se căsătoresc ca și ceilalți oameni”, dar trăiesc căsătoria și viața familiară după credința în Isus Cristos. Atenția Sfinților Părinți vrea să evite anumite aspecte păgâne de celebrare și astfel să se apere categoria celor slabi. Se dezvoltă chiar și o reflexie de tip finalistic-funcțional, întinderea către o legitimitate a căsătoriei prin intermediul unor etape care devin finalizate.
2.1.1. Viziunea Sfinților Părinți în primele trei secole
Se poate afirma cu destulă siguranță că în primele trei secole creștinii, în ceea ce privește căsătoria, se conformau rânduielilor sociale existente în lumea păgână. Epistola către Diognet (cf. 5; PG 2, 1173) afirmă că creștinii se uneau în căsătorie ca și păgânii, și Sinodul din Elvira din 306, admite căsătoria creștină care era celebrată ca și cea păgână. Dacă se face excepție de la recomandarea sfântului Ignațiu din Antiohia de a celebra căsătoria „cu aprobarea episcopului”, care evident nu conține o indicație juridică ci exprimă numai o grijă pastorală, se poate afirma că creștinii Bisericii Primitive considerau căsătoria ca o afacere familială. Erau, mai ales, părinții primii interesați și se aprecia de obicei ca fiind de prisos intervenția clerului.
Primii Sfinți părinți ai Bisericii, trebuiau să apere căsătoria și familia, între două extreme opuse: encratism – un rigorism ascetic cu consecința disprețului față de căsătorie și sexualitate; și libertinism – exercițiul sexualității este indiferent: nici o regulă, nici o căsătorie, iubire liberă. Astfel, Sfinții Părinți au apărat căsătorie bazându-se pe datele biblice, pe gândirea iudaică sau pe cele mai bune elemente ale filozofiei păgâne.
În primele două secole, sfinții Părinți au văzut în căsătorie un fapt religios salvific, datorită simbolisticii uniuni dintre Cristos și Biserica sa. Punctul central al gândirii lor a fost reflexia asupra textului Efeseni 5, conștientizând sacramentalitatea căsătoriei și dezvoltarea sa. Au insistat foarte mult asupra fidelității, fără a crea distincții între bărbat și femeie, indisolubilității și unității căsătoriei. S-a subliniat foarte mult procreația ca scop exclusiv al căsătoriei.
În secolul al treilea, datorită dezvoltării teologice adevărate și proprii căsătoriei, se observă și intervenția pontificală în Materie matrimonială. Apar unele doctrine cu privire la acest subiect atât în Occident cât și în Orient.
Tertulian: simte o puternică contrapoziție între creștinism și păgânism. Prezintă căsătoria ca o totală comuniune de viață. Odată cu botezul – afirmă Tertulian – viața conjugală acumulează o semnificație particulară; soții creștini primesc forța necesară pentru a trăi vocația lor conjugală din sacrament, din euharistie și din rugăciune. El se declară contra căsătoriilor mixte și a recăsătoriri.
Clement Alexandrinul, încearcă completarea teologiei matrimoniale combătându-i astfel pe gnosticii care erau de tendință encratistă și laxistă. Pentru el căsătoria este legitimă, deoarece: este instituită de Dumnezeu, care este mereu prezent în viața soților; soții colaborând la dezvoltarea planului lui Dumnezeu. Scopul căsătoriei este doar unul singur, procrearea. Dezvoltând o reflexie asupra iubirii conjugale, se bazează doar pe planul spiritual.
În primele trei secole după cum se observă, Sfinții Părinții aveau o poziție destul de rigidă în ceea ce privește exercițiul sexualității în cadrul căsătoriei, admițând legitimitatea doar în vederea procreației. Acest principiu al procreaționismului va pierde foarte mult din susținători pentru că își dau seama că sexualitatea nu servește numai procreației, dar servește și ca remediu incontinenței (remedium concupiscentiae).
2.1.2. Viziunea Sfinților Părinți în secolele IV și V
În secolul IV găsim câteva mărturii al celebrării căsătoriei „cu binecuvântarea preotului”, care însă a fost întâlnită într-un context de sărbătoare al familiei la care preotul putea participa ca invitat. În orice caz este conștiința că sfințirea căsătoriei nu derivă din prezența lui: creștinii datorită credinței lor și al botezului sunt deja „în Cristos” și deci se căsătoresc in Domnul. Aceste binecuvântări ale preotului sau ale episcopului nu sunt în mod normal cerute pentru validitatea juridică a căsătoriei.
Unele mărturii de celebrări religioase și de liturghii matrimoniale încep să apară în secolele IV și V; (însă ele sunt prevăzute pentru cei care aparțin la ordinele minore ale clerului, în timp ce pentru laici nu erau obligatori. Se poate spune că această situație rămâne intactă până la sfârșitul secolului X). Aceste liturghii care încep să apară se pot interpreta ca expresie a preocupării Bisericii de a interveni cu rugăciuni și ritualuri asupra unui eveniment, în care creștinii erau protagoniști, având caracter pur religios.
În secolul IV și V are loc o mare dezvoltare a teologiei matrimoniale. În această epocă de aur a patristicii, în dezvoltarea acestei teologii își fac apariția doi mari Sfinți Părinți:
Sfântul Augustin care pe drept cuvânt era numit maestrul căsătoriei creștine, a afirmat că, căsătoria este un lucru sfânt și semnul unei realități sfinte, cum subliniază cu multă atenție Pr. Andrès, dacă pentru el căsătoria este sacrament „în acceptarea sa mai restrânsă”.
În schimb toată gândirea Scolastică se interesează de structura internă a semnului sacramental, de eficacitatea și validitatea sa. După o amplă și aprofundată controversă teologico-speculativă scolastică se dă spațiu la concepții teoretice; teologia speculativă scolastică definește căsătoria ca o acțiune rituală care conferă cu semnul harul care sfințește.
Sfântul Augustin pentru Biserica nord-africană propune trei valori intrinsece ale căsătoriei: bonum prolis – procrearea, care va deveni preponderentă în legitimitatea sexuală; bonum fidei – pactul de fidelitate; și bonum sacramenti – în sensul de jurământ, indisolubilitate, în grad să garanteze educația creștină a fiilor. Unul din motivele care întemeiază bunătatea căsătoria este procreația, care pentru Sfântul Augustin este un dar al actului matrimonial, considerat ca numai un fapt biologic. Pentru Sfântul Augustin, există o netă separare între sexualitate și iubirea conjugală, între aspectele biologice și aspectele personale spirituale.
Un alt aspect important al Sfântului Augustin este concepția sa față de căsătoria ca sacrament; pune în lumină sacramentalitatea căsătoriei. Este privită ca un simbol, o reală participare la unirea dintre Cristos și Biserica sa, imagine folosită și de Sfinții Părinți din primele două secole.
Sfântul Ioan Gură de Aur are o orientare mult mai diversă față de alți autori, argumentând căsătoria plecând de la concepția existentă in 1Cor 7,2: căsătoria a fost instituită nu pentru a ne abandona libertinajului și necurăției, ci pentru a ne păstra curați. Ar fi două motive pentru care a fost introdusă căsătoria: pentru a păstra castitatea și pentru a deveni părinți. Încetul cu încetul își aprofundează tot mai mult viziunea asupra căsătoriei și familiei, până ajunge să vorbească în termeni personalistici și a recunoaște valoarea pozitivă chiar și în concupiscență.
Rezumând în câteva cuvinte, învățătura acestor părinți prezintă multe aspecte pozitive dar și anumite limite în ceea ce privește căsătoria; totuși în această perioadă învățătura Sfântului Augustin va domina foarte mult.
2.2. Perioada Medievală
După secolul al V-lea, mentalitatea nordică legată cu dreptul roman, desemnează o dezvoltare juridică: „datorită lipsei de legislație juridică în materie de căsătorie Biserica se preocupa foarte mult de actul de început al căsătoriei lăsând în penumbră datoria evanghelizatoare de a trăi căsătoria în lumina batezimală”. Biserica revendică o competență juridică și are ca punct de plecare consensul exprimat în mod public înaintea preotului.
În secolul IX începe să se observa tendința de a face căsătoria dintre creștini un fapt ecleziastic. Această tendință, totuși, nu trebuie să fie interpretată ca o substituire de roluri, voită de Biserică în relațiile cu Statul. Granița dintre jurisdicția eclezială și civilă în privința căsătoriei sunt în mod istoric nedefinite din cauza distincției neclare al rolului ecleziastic și cel civil. Se poate afirma că în secc. XI și XII și-a asumat o jurisdicție completă în materie matrimonială. În sec. XIV vom găsi formula liturgică: „Et ego (sacerdos) coniugo vos…”, și contemporan toate simbolurile care s-au consolidat în obiceiurile familiare și civile, precum inelul, unirea mâinilor, vălul au intrat să facă parte din liturgia matrimonială.
În sec. XI-XIII se asistă la un efort considerabil speculativ pentru a afirma căsătoria în sens strict ca sacrament. În aceste aprinse discuții speculative ia naștere problema: ce face din căsătorie sacrament? Consimțământul sau copula – unirea carnală dintre soți? În modul cum s-a pus întrebarea presupune existența a două sisteme juridice diverse: acel roman, pentru care consimțământul constituie căsătoria; și acel franco-german care afirmă ca componentă a căsătoriei copula. Decretul lui Gratian presupune o sinteză între cele două teorii: consimțământul este cauza eficientă a căsătoriei, dar pentru ca ea să fie indisolubilă este necesar să fie „consumată”.
Teologia Scolastică a găsit anumite dificultăți pentru a preciza în ce sens căsătoria este sacrament valid și eficace, și prin ce act are un început. Se cere ca element esențial schimbul consimțământului in fecie ecclesie. Orizontul rămâne minimalistic, interpretând harul sacramental ca har dătător de viață, care reflectă excesele sexualității. Prevalează concepția căsătoriei ca remediu al dezordinii concupiscenței.
Sacramentul este redus la actul care este celebrat, fără să se vorbească de o stare matrimonială. „Preocuparea juridică asupra actului inițial al căsătoriei, desemnează o pierdere a valorii simbolice însăși a căsătoriei. Iubirea lui Cristos față de Biserică se reduce la un exemplu de urmat în sens ascetic; nu este deloc fundamentul căsătoriei creștine”. În mod analogic, aspectul comunitar – ecclezial se reduce la un contract valid.
Sinteza tomistă asupra celor două scopuri – binele fiilor și binele soților – va desemna drumul succesiv, exprimând o anumită mentalitate în comparație cu sexualitatea și căsătoria chiar dacă vor da roade datorită sacramentalității căsătoriei, recunoscând prezența unui har care îi ajută pe soți să facă binele.
Reforma protestantă, ei neagă orice sacramentalitate a căsătoriei. Datorită motivelor teologice, exegetice și pastorale, bisericile nord-europene atrag atenția asupra dificultăților de a compune împreună elemente juridice-etice (indisolubilitatea) și elemente simbolico-religioase (căsătoria ca semn al iubirii lui Cristos față de Biserică), iar în consecință atribuie statului orice competență, în mod paradoxal pentru a apăra în căsătorie caracterul creației luiDumnezeu.
2.3. Magisteriul Bisericii
La rândul său, Conciliul Tridentin, în opoziție cu negările protestanților, va defini cum căsătoria creștină este una din cele șapte sacramente ale Noii Legi, instituită de Cristos și deci, un adevărat și propriu dar sacramental care conferă mirilor harul sfințitor și harurile actuale necesare împlinirii lor în viață.
2.2.1. Conciliul Tridentin
Numai conciliul Tridentin clarifică pe plan teologic și definește doctrina asupra sacramentului căsătoriei. Conciliul declară că ea este cu adevărat una dintre cele șapte sacramente înființate de Cristos (DS 1601, 1800) și conferă harul care ea o semnifică (DS 1606, 1608); apoi acest har „completează iubirea naturală a soților” și este confirmată indisolubilitatea caracterului (pactului) monogamic și sfințirea soților (DS 1799). Conciliul în plus proclamă solemn caracterul monogamic al sacramentului (DS 1802) și dreptul Bisericii de a fixa piedicile care-l fac invalid (DS 1804); declară că o căsătorie în mod legal valid, care nu a fost consumat în raport, ratum et non consummatum, poate fi dezlegat de Biserică (DS 1806); în fine afirmă superioritatea statutului virginal deasupra celui conjugal „în vederea împărăției lui Dumnezeu (DS 1810). Conciliul introduce și forma canonică validă a căsătoriei: decretă că este de a reține valid numai căsătoria încheiată în prezența unui paroh sau a unui delegat și de a avea cel puțin doi martori.
Se poate deci afirma că Conciliul Tridentin definind în mod dogmatic sacramentalitatea căsătoriei creștine, deja învață, cel puțin implicit, de atâtea secole și confirmă „constanta convingere a creștinilor, în măsura, în care căsătoria atât dorită cât și trăită plecând de la credință, ea efectiv îi mântuiește pe soți, readucând după cuvântul lui Dumnezeu căsătoria lor la origini, eliberând-o de înstrăinări, făcând-o capabilă de a se realiza, autodepășindu-se în ordinea mântuirii”.
Conciliul Tridentin printre altele explică, că harul specific sacramentului căsătoriei este văzut după o triplă finalitate: „perfecționează iubirea naturală, confirmă unitatea indisolubilă, sfințește soții” (DS 1797). Relația iubire-indisolubilitate-har este afirmată astfel în unitatea sa mai profundă. Pentru pereche creștină nu există pe de-o parte iubirea iar pe de altă parte indisolubilitatea și harul sacramental, ca ceva care se suprapune; ci însăși iubirea care fondează realitatea pământească a căsătoriei și care explică deja în sine indisolubilitatea, este primită și consacrată de Cristos în sacramentul căsătoriei; ea „perfecționează” iubirea umană, „confirmă” indisolubilitatea pactului conjugal și „sfințește” soții. Iubirea celor doi – în toată valența sa pozitivă – este primită în iubirea lui Cristos pentru Biserică și devine semnul și modelul concret și imediat pentru a trăi sacramentalitatea căsătoriei creștine.
Conciliul din Trento reafirmă sacramentalitatea căsătoriei, încercând să restituie iubirii umane deplina sa semnificație în lumina cristologică. Există o dezvoltare teologică asupra harului propriu al căsătoriei nu numai dătător de viață dar și perfectiv-înălțător. Este înfruntată marea problemă a căsătoriilor clandestine, declarate nule de decretul Tametsi, pe când conciliul din Lateran IV din 1215 le-a declarat ilicite. Se stabilește o normă canonică, care trebuie să se desfășoare în fața preotului sau a unui preot autorizat de el, având cel puțin doi martori, pentru validitatea căsătoriei.
În perioada post-tridentină, tind să prevaleze în ambientul catolic elementul juridic pastoral. O asemenea sensibilitate ajunge până la Papa Pius al XI-lea în enciclica Casti connubi (31.12.1930) și la discursurile Papei Pius al XII-lea.
Enciclica „Casti connubi” depășește perspectiva instituțională a căsătoriei creștine, pentru a se deschide unei concepții umane, morale și spirituale. În fața anumitor tendințe romantice și rasiale cu posibilele lor degenerări, Pius al XI-lea readuce doctrina augustiniană a celor trei bunuri: bonum prolis, bonum fidei, bonum sacramenti. În enciclică apare și dimensiunea inter-personală a comuniunii și valorizarea căsătoriei ca sacrament permanent.
2.2.2. Conciliul al II-lea din Vatican
Personalismul creștin care se dezvoltă în primele decenii ale ultimului secol, oferă importante stimulări pentru anumite situați. Implicat în mod direct este Conciliul al II-lea din Vatican prin toate enciclicile și documentele emanate. În multe state pentru a descoperi căsătoria creștină ca consacrarea de iubire care unește două persoane realizând maxima înflorire a căsătoriei naturale, se urmărește anumite dimensiuni mult mai actualizate chir și din punct de vedere teologic.
Conciliul al II-lea din Vatican a prezentat doctrina căsătoriei, mai ales în constituția dogmatică Lumen Gentium și în cea pastorală Gaudium et Spes, unde a subliniat această unitate armonioasă între realitatea pământească a căsătoriei și înălțarea sa sacramentală. Punctul cheie al acestei unități este prezentarea sacramentului căsătoriei în perspectiva istoriei mântuirii, a alianței între Dumnezeu și Israel, între Cristos și Biserică. Simbolismul biblic al alianței, în special sub aspectul căsătoriei, este reluat de Conciliu în tematicele cu referire la profeții Osea, Ieremia, Ezechiel, Isaia și în mod particular Scrisoarea către Efeseni. Toată viața conjugală este reconsiderată în raportul său vital cu Cristos.
În această perspectivă este evidențiată noutatea și bogăția specifică a căsătoriei creștine pentru că rămâne vie și operantă în soți „după cum Dumnezeu i-a ieșit odinioară în întâmpinarea poporului său cu un legământ de iubire și fidelitate, tot astfel, acum Mântuitorul oamenilor și Mirele Bisericii iese în întâmpinarea soților creștini prin sacramentul căsătoriei” (GS 48). Această întâlnire a Mântuitorului cu mirii în comunitatea eclezială fondează participarea lor la iubirea totală și sfințitoare a lui Cristos față de Biserica sa. O astfel de întâlnire este începutul unei prezențe pământești: Cristos „rămâne” cu toți și li se dăruiește lor, „pentru ca, așa cum el însuși a iubit Biserica și s-a dat pentru ea, la fel soții să se poată iubi unul pe celălalt în mod fidel pentru totdeauna cu dăruire reciprocă” (GS 48).
În perspectiva Conciliului al II-lea din Vatican harul sacramental are in caracter în mod radical eclezial, deoarece fondează un nou mod de a fi în Biserică și face din familia care reiese din sacramentul căsătoriei „o biserică domnească” (LG 11; AA 11), ca o mică biserică – comunitate de har și sfințire – în interiorul marii Biserici, Mireasa lui Cristos și Trupul său în lume. Iubirea creștină a căsătoriei are o bază solidă în aceeași iubire umană, în fața căreia maturitatea personalității umane depinde de raportul și de deschiderea către celălalt (cf. GS 12). Fundamentul a toate acestea este misterul alianței lui Dumnezeu cu Israel și a lui Cristos cu Biserica sa.
Aceste teme sunt astăzi pe larg discutate și aprofundate de teologie și reprezintă directiva de bază după care se inspiră teologii contemporani. Conciliul al II-lea din Vatican mișcându-se într-o perspectivă mai mult teologico-pastorală, caută armonizarea noilor presiuni, evitând blocarea în anumite discuții asupra scopurilor căsătoriei prin enciclicile și documentele emanate.
a. Căsătoria și familia ca operă a lui Dumnezeu
Biserica s-a ocupat foarte mult de familie, dar spre deosebire de alții ea s-a plasat cea dintâi în mod principal la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu; a căutat să redescopere adevărata concepție despre familie extrăgând-o din gândul originar al lui Dumnezeu și din planul lui Dumnezeu restaurat și sfințit de Cristos.
Conciliul al II-lea din Vatican și-a orientat doctrina sa asupra căsătoriei și familiei sprijinindu-se în mod cu totul deosebit pe fundamentele biblice ( cf. GS 46).
Prin tentativele de secularizare se numără și aceea care consideră căsătoria și familia ca un produs al istoriei sau o invenție a oamenilor și de aceea, astfel de realități, odată cu apariția culturii moderne, ar trebui considerate ca depășită. Doctrina Bisericii afirmă că Dumnezeu însuși este autorul familiei, că El a întemeiat prin legi foarte precise „intima comuniune de viață și de iubire conjugală” (GS 48). De comun acord cu doctrina conciliară, Papa Paul al VI-lea printr-un important discurs a declarat:
„Căsătoria și familia nu sunt doar opera omului, o construcție umană produsă și dominată în intima ei esență de condițiile istorice și ambientale și deci schimbătoare. Căsători și familia vin de la Dumnezeu: sunt opera lui Dumnezeu și răspund unui proiect esențial pe care El însuși l-a creat și depășește schimbătoarele condiții ale timpului”.
Prin alte cuvinte, căsătoria și familia nu sunt o invenție a omului ci al lui Dumnezeu; se nasc din voința divină cu o structură și o funcție bine definită.
Fiind plan divin, ea nu se schimbă, dar este valabilă pentru totdeauna, în mod independent de condițiile schimbătoare ale timpurilor și ale culturilor. În acest mod căsătoria și familia ocupă un loc de valoare în planul divin. Ele sunt instituțiile cele mai vechi ale istoriei umane. Conciliul al II-lea din Vatican afirmă că familia însăși a primit de la Dumnezeu această misiune pentru ca să fie prima și vitale celulă a societății (cf. Aa 11). Însuși Papa Paul al VI-lea afirmă de mai multe ori că familia este „nucleul social prim și sacru”, „prim nucleu natural”, „celula naturală a societății umane”, „prima societate sacră întemeiată de Dumnezeu Creatorul și guvernată de legile sale”. O asemenea instituție, atât de importantă și de fundamentală, nu putea să se nască din niște combinații întâmplătoare sau diferite tentative umane:
„Căsătoria nu este deci efectul întâmplării sau produsul evoluției unor forțe naturale inconștiente; este o înțeleaptă instituție, făurită de Creator pentru a realiza în omenire planul său de iubire, și au o transcendență relație cu Dumnezeu; de la El vin și către El sunt orânduite; familiile se întemeiază și trăiesc inițial pe pământ, dar sunt destinate să se reunească în cer”.
Desigur, acesta este un plan ce trebuie considerat cu ochii credinței într-o perspectivă escatologică, conform căreia toate lucrurile sunt orânduite de Dumnezeu pentru mântuirea și fericirea supranaturală a oamenilor. Numai în această lumină se poate avea o idee clară despre căsătorie și familie:
„Orice concepție sau doctrină care nu ține în mod suficient de această relație esențială a căsătoriei și a familiei cu originea sa divină și cu destinul său care transcende experiența umană, nu va înțelege realitatea lor profundă și nici nu va putea găsi calea exactă pentru a rezolva problemele lor”.
Căsătoria și familia trebuie să redescopere planul divin asupra lor. Acest lucru este posibil numai în lumina revelației exprimată în Sfânta Scriptură și interpretată în mod autentic de către Magisteriul Bisericii.
b. Familia o comunitate prin care se exprimă iubirea
Biserica prin învățătura sa a încercat să intervină asupra iubirii ce trebuie să existe în viața de familie, aducând-o astfel la demnitatea sa. Acest lucru a făcut ca de multe ori să nu fie înțeleasă corect, fiind acuzată că ar fi dușman al iubirii umane. Papa Paul al VI-lea, afirmă că: „Foarte adesea Biserica a părut, bineînțeles pe nedrept neîncrezătoare față de iubirea umană. De aceea voim astăzi să vă spunem în mod clar: nu, Dumnezeu nu este dușmanul marilor realități umane și Biserica nu desconsideră nicidecum valorile trăite zilnic de milioane de cupluri”.
Creându-l pe om, Dumnezeu nu l-a lăsat singur și nu l-a destinat la solitudine, după cum El însuși zice: „nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18). De unul singur omul nu poate fi nici imaginea lui Dumnezeu care este iubire, care este comuniune de persoane. Omul avea nevoie de cineva care să-i fie asemenea, pentru a contempla, pentru a intra în relație de iubire și de comuniune. De aceea „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său; bărbat și femeie i-a creat” (Gen 1,27).
Domnul ne-a făcut bărbați și femei pentru a ne învăța să iubim. Întipărită în natură această lege, care este finalitatea sa, proiectul său. Vrea ca bărbatul și femeia să învețe a se iubi prin faptul că ei sunt complementari și caută acea integrare, unitate și inter-personalitate care mâine va fi, dacă va voi Dumnezeu, a familie.
Nici o tendință, nici o atracție nu este atât de puternică în natura bărbatului și a femeii ca aceea care îi atrage să se iubească și să se unească într-o comunitate de viață diferită. În concret: „această unire vrea să semnifice o unire foarte intimă și profundă, unire nu numai a trupurilor și a instinctelor, dar o unire totală a gândurilor, a inimilor, a întregii persoane, unire care face din cei doi o singură inimă și un singur suflet”.
Iată într-o privire de ansamblu planul lui Dumnezeu asupra bărbatului și asupra femeii, care sunt chemați la iubire, la dăruire reciprocă, la unire definitivă într-o comunitate de viață și de iubire. Acesta este rezultatul fericit al Conciliului al II-lea din Vatican care, tratând despre căsătorie și familie nu doar prin prisma unor aspecte juridice, dar bazându-se în primul rând pe planul divin, redescoperă valoarea iubirii personaliste și a familiei ca unitate. Pe această bază familia este definită: „intima comuniune de viață și de iubire conjugală, fondată de Dumnezeu și structurată după legi proprii” (GS 48).
Paul al VI-lea, urmând cu fidelitate doctrina conciliară insistând asupra vocației bărbatului și a femeii de a alcătui o comuniune de iubire și de viață, vorbește despre familie ca despre: „prima societate umană instituită de bunătatea creatoare a lui Dumnezeu tocmai ca societate de iubire, a dăruirii a două ființe umane făcute una pentru alta, pentru a alcătui o singură viață în comunicare și sentimente, de afecte, de conviețuire, de colaborare, de ajutor reciproc, izvor de fericire mutuală”.
În acest sens se admite că instituția conjugală trebuie să îmbrățișeze întreaga persoană și trebuie să tindă neîncetat spre perfecțiune, făcând astfel ca soții să fie tot mai vizibil imaginea lui Dumnezeu. Aceasta este vocația bărbatului și a femeii potrivit planului lui divin: ei sunt chemați să se iubească, să se dăruiască, să se unească pentru totdeauna în căsătorie și familie, care familie este și trebuie să fie comunitate de viață și de iubire.
c. Familia, născătoare de viață
Un fapt important observat în Conciliul al II-lea din Vatican este că în doctrina matrimonială nu mai există o ierarhie a scopurilor, ierarhie care avea pe primul loc procrearea. Totuși, cu reevaluarea personalistică a iubirii conjugale, procrearea nu-și pierde importanța sa. Conciliul însuși declară în mod explicit că „prin caracterul său natural, instituția însăși a căsătoriei și a iubirii conjugale este orânduită spre procreare și educarea copilului” (GS 48). Deci natura însăși a iubirii conjugale este cea care tinde să se dăruiască, să se răspândească, să se continue prin intermediul fecundității, așa după cum se observă în enciclica Humanae Vitae: „Este în fine o iubire fecundă, care nu se epuizează în comuniunea dintre soți, dar este destinată să se continue, dând naștere la noi vieți”.
Trebuie subliniat că Dumnezeu nu numai că a creat natura umană și a unit pe bărbat și femeie, dar le-a spus în mod expres sub formă de precept: „Fiți roditori și înmulțiți-vă și umpleți pământul” (Gen 1,28). El a încredințat în felul acesta soților sarcina de a continua opera primei creații, de a completa universul creat de El este o sarcină de miniștrii ai planului lui Dumnezeu asupra viații omenești, de miniștri ai puterii sale creatoare, și din acest motiv ei pot fi numiți co-creatori în opera de conservare și de organizare a lumii, așa după cum spune Humanae Vitae: „liberi și responsabili colaboratori ai lui Dumnezeu creatorul”.
Conciliul al II-lea din Vatican confirmă această misiune făcând din ea o datorie foarte gravă a părinților. Aceștia, „deoarece au transmis fiilor lor viața, au obligația foarte gravă de a-i educa” (GE 3). Nu din întâmplare în Familiaris Consortio, Papa Ioan Paul al II-lea pune în același capitol, îndată după slujirea dată vieții, dreptul – datoria părinților de a da educație (cf. PC 28-41). Soții sunt chemați să colaboreze cu Dumnezeu nu numai în a da viață fizică fiilor lor, dar și în a cultiva spiritul lor, deci de a fi nu numai născători ci dimpotrivă, părinți.
Din această sinteză făcută de conciliu, cu privire la familie în planul lui Dumnezeu, cu legi și scopuri determinate, ca și o comunitate de viață și de iubire, ca o comunitate izvorâtoarea de viață. Importanța Revelației este incontestabilă în căutarea identității familiei, ba mai mult, fără lumina Sfintei Scripturi nu se poate avea o idee clară despre familie.
2.2.2.1. Familia ca „o mică biserică”
Conciliul al II-lea din Vatican, în Lumen Gentium, după ce afirmă că soții creștini au „în starea lor de viață și în ordinea lor propriul dar în mijlocul poporului lui Dumnezeu”, astfel continuă: „Din această unire provine familia… în ceea ce s-ar putea numi Biserică familiară, părinții trebuie să fie pentru copii lor, prin cuvânt și exemplu, primii vestitori ai credinței și să vegheze la vocația proprie a fiecăruia, acordând atenție specială vocației sacre” (LG 11). În decretul aspra apostolatului laicilor se povestește că familia, „prim reciproca afecțiune a membrilor și rugăciunea făcută lui Dumnezeu în comun, se manifestă ca sanctuarul domnesc al Bisericii” (AA 11).
2.2.2.2. „Mica Biserica” ca și comunitate
Familia dincolo de metodele particulare cu care se poate prezenta, este în realitatea sa mai profundă un fapt comunitar. În consecință, orice teologie a familiei trebuie să plece da la realitatea comunitară a familiei.
a. „Comunitatea” în istoria mântuirii
Acum dacă există o dată constantă în toată economia biblico-creștină a mântuirii, ea este constituită de comunitate. Aceasta este adevărat pentru vechea economie a mântuirii: Israel este o comunitate; și este adevărat pentru noua economie: Biserica este noua comunitate salvifică. „Dumnezeu vrea să sfințească și să salveze oamenii nu în mod individual și fără nici o legătură între ei, dar vrea ca să constituie din ei un popor care să-l recunoască în adevăr și în mod fidel să-l slujească” (LG 9; AG 2). Planul lui Dumnezeu este în mod esențial comunitar. Primii discipoli ai lui Cristos s-au înțeles ca o koinonia, o comuniune care face comunitate (cf. Fap 2,42-48; 1Cor 10,16-17; 12,12) și că în acest mod să devină semn de mântuire pentru toți („în orice zi Domnul îi adaugă comunității pe cei salvați”, Fap 2,48). Această „comunitate”, care exprimă prezența mântuirii în istorie, este rodul liberei și gratuitei inițiative divine, înainte și mai mult decât inițiativa umană. Pentru aceasta, ea trebuie să trăiască în ascultarea cuvântului Domnului și în atitudinea de continuă aducere de mulțumire. Dacă botezul este fundamentul apartenenței la această comunitate, euharistia este „inima” de la care derivă și plăsmuiește în continuu.
b. Familia, comunitate în comunitatea eclezială
În puterea sacramentului căsătoriei, familia – în realitatea sa cea mai profundă – aparține de această economie comunitară a mântuirii, ca și comunitate de credință și de har în interiorul celei mai mari comunități a Bisericii. Această legătură familie – Biserică implică un dublu aspect: pe de-o parte, familia nu poate trăi propria realitate vocațională creștină decât participând la viața Bisericii și la momentele sale puternice ale Cuvântului, Liturghiei și Slujirii; pe de altă parte, familia creștină „manifestă tuturor via prezență a Mântuitorului în lume și genuina natură a Bisericii” (LG 48).
2.2.2.3. Comunitatea trinitară, izvor-model-scop al comunității familiare
Dacă principiul și supremul model al Bisericii este misterul unității în Trinitatea persoanelor unui singur Dumnezeu, Tatăl și Fiul în Duhul Sfânt (cf. UR 2), comunitatea familială repropune, în propriul ambient, în însăși realitatea comunicațională.
Prin harul Duhului primit în dar la celebrarea sacramentului căsătoriei, soții sunt în mod vital incluși în alianța lui Cristos cu Biserica. Familia care reiese nu este o simplă agregație de persoane, ci „o mică comunitate eclezială” care trăiește în sine și revelează în istorie misterul însuși al lui Cristos și al Bisericii. Rădăcina ultimă de la care provine și de la care se alimentează continuu această „comunitate” este în mod precis darul Duhului revărsat asupra mirilor în plinătate: este el care dă origine și susține comunitatea familială. Un asemenea dar nu se adaugă nici nu se suprapune în mod simplu structurii naturale a comunității familiale, dar o transformă din interior, ca fundament inviolabil și forță inepuizabilă pentru o continuă creștere. Perceptibilă în credință și de trăit în caritate activă între fiecare membru al familiei.
Părtași la comuniunea trinitară prin darul Duhului Sfânt, comunitatea familială este chemată să se inspire de la aceeași logică care conduce viața persoanelor în Sfânta Treime: o logică de gratuitate și de dăruire în care realizează fie substanța fiecărei persoane ca și deplina lor comuniune. Fiecare persoană a Treimii este ea însăși în relație de dăruire cu cealaltă: Tatăl este Tată pentru că generează din vecie pe Fiul,… . În Trinitate este depășită opoziția pe care noi deseori o facem între realizarea de sine și dăruirea pentru altruitatea celuilalt, într-o căutare constantă de comuniune făcută din dăruirea unuia celuilalt.
O asemenea logică ne duce dincolo de moarte, spre deplina participare la comuniunea trinitară, ca scop deplin al speranței spre care toată istoria umană este îndreptată în Cristos și în Biserică.
2.2.3. Familia în viziunea Papei Ioan Paul al II-lea
De la natura familiei ca „biserică domnească”, expresie – în biserica universală – a comuniunii trinitare inaugurată de Cristos și de darul Dudului Sfânt în istorie, derivă misiunea proprie a familiei creștine în lumea contemporană. Această misiune a fost într-un mod magistral prezentată de Papa Ioan Paul al II-lea în îndemnul apostolic Familiaris Consortio din 17 dec. 1981. Mă limitez la acest îndemn apostolic și voi prezenta temele esențiale cuprinse în el.
a. Formarea unei comunități de persoane
Prima datorie a fiecărei familii este de a realiza în sine însăși o adevărată comunitate-comuniune de persoane, după diferitele nivele care o constituie: între părinți și copii, între frați și surori, între rude și alți familiali. Principiul interior și forța permanentă pentru realizarea acestei comunități este iubirea: fără de ea nu este posibil a realiza o adevărată comuniune. Această iubire constituie comunitatea familială ca o comunitate unită și nedespărțită; duce la plinătate legăturile naturale de sânge și de carne; promovează demnitatea și vocația fiecărei persoane și în particular a femeii în interiorul familiei și a societății, a bărbatului ca soț și tată, a copiilor și a bătrânilor.
b. Slujirea vieții
Soții sunt chemați să fie cooperatori liberi și responsabili ai lui Dumnezeu Creator. Această cooperare se realizează fie în transmiterea vieții cât și în educarea fiilor.
Datoria de a transmite viața, din partea părinților creștini, trebuie să se realizeze în conformitatea cu legile înscrise de Dumnezeu în ordinea naturală și să corespundă învățăturii morale a Bisericii, după care iubirea conjugală, în manifestările sale fizice, „trebuie să fie pe deplin umană, exclusivă și deschisă la noua viață”.
De această datorie este inseparabil legată cea a educației. „Părinții sunt constituiți de Dumnezeu ca primii și principalii educator ai fiilor. Această iubire este inalienabilă și nu poate fi delegată cu totul altora, și nici nu va fi uzurpată de alții. Statul și Biserica au datoria de a oferi familiei toate acele ajutoare în mod adecvat. Le revine așadar părinților să creeze în sânul propriei familii acea atmosferă de iubire și de evlavie față de Dumnezeu care este premiza fiecărei educații adevărate. Familia este prima școală de umanitate și de viață creștină”.
c. Participarea la dezvoltarea societății
Ca „prima și vitala celulă a societății” (AA 11), familia constituie fundamentul comunității umane: din ea se nasc locuitorii, și în familie găsesc prima școală a întregii societății. Familia are așadar o datorie precisă socială: de includere și de angajare în orașul pământesc. Această datorie corespunde planului lui Dumnezeu asupra familiei și a umanității; ea este chemată de Dumnezeu însuși să ofere tuturor mărturia unei dedicări generoase și coerente problemelor sociale. Alegerea sa preferențială sunt săracii, indigenii, bătrânii, bolnavii, toxico-dependenții, cei fără familie.
d. Participarea la viața și la misiunea Bisericii.
Deoarece este „Biserică domnească”, familia creștină are un loc al său în viața și în misiunea Bisericii: este comunitate evanghelizată și evanghelizatoare, comunitate ministerială (profetică, preoțească și regală) și misionară. Sub acest aspect, familiile creștine oferă Bisericii o contribuție esențială. Dar pentru a putea realiza o asemenea datorie, familia este chemată să crească zi de zi mai mult în sfințirea lui Cristos și a Bisericii pentru care sacramentul căsătoriei este izvor permanent și apelul inepuizabil în puterea Duhului.
e. Exigențele pastoralei familiei astăzi.
Căsătoria și familia ca realitate de trăit în Domnul recer o formare umană și creștină potrivită. Realizarea unei pastorale a căsătoriei și a familiei este în acest sens o exigență iludibilă, fie în faza de pregătire a tinerilor la viața conjugală, fie în predispunerea formelor de însoțire, de oferit mirilor și familiei pentru ca să fie capabili să realizeze pe deplin misiunea la care sunt chemați. Modalitățile sunt multiple. Familiaris Consortio și diferite documente ale Conferinței Episcopale subliniază între altele că evanghelizarea căsătoriei și a familiei se referă la toate Comunitățile creștine, și în ea, toți și fiecare credincios, după locul lor și minister („familia se evanghelizează prin familie”) și pregătirea de muncitori familiari potrivit de calificați.
O reflexie este oferită pentru pastorala familială în cazuri dificile și în situații neclare. Primii sunt de exemplu, „familiile emigranților pentru motive de muncă; familiile acelora care sunt constrânși la lungi absențe, ca de exemplu, militarii, navigatorii; familiile celor închiși, celor exilați; familiile care în multe orașe trăiesc marginalizați; cele care nu au casă, cele incomplete sau mono-parentale; familii cu fii handicapați sau drogați; familii alcoolice, cele dezrădăcinate din ambientul lor cultural și social sau cu riscul de a-l pierde; cele discriminate din motive politice sau pentru alte motive; familii care în mod ideologic separate; cele care suportă violența sau nedrepte tratamente din cauza propriei credințe; cele compuse din soți minori; bătrânii, uneori constrânși să trăiască în singurătate și fără mijloace potrivite de viață”.
Situațiile neclare sunt date de ceea ce este numit „căsătorii pentru experiment”, de „uniunile libere”, în cazul catolicilor uniți numai prin căsătorie civilă, de cei separați necăsătoriți, de divorțați căsătoriți. Pentru fiecare din aceste situații sunt oferite indicații pastorale precise care caută să adopte caritatea pastorală a Bisericii care după imaginea Bunului Păstor se apropie de doctrina stabilită de magister în linie cu învățătura lui Cristos asupra exigențelor și natura căsătoriei și în particular asupra unității sale și indisolubilității. „Viitorul umanității trece prin familie! Este așadar, indispensabil și urgent ca fiecare om de bunăvoință să se angajeze să salveze și să promoveze valorile și exigențele”, proclamă Papa Ioan Paul al II-lea și adaugă: „Le revine creștinilor datoria de a vesti cu bucurie și convingere vestea cea bună asupra căsătoriei și a familiei”.
CAPITOLUL III
REFLEZIE TEOLOGICĂ ASUPRA SACRAMENTULUI CĂSĂTORIEI ȘI A FAMILIEI
3.1. Căsătoria religioasă și civilă
Codul de drept canonic stabilește că în cazul a două persoane, dintre care cel puțin una este botezată, singura căsătorie validă este cea religioasă. Dacă ele ar încheia numai căsătoria civilă, Biserica nu le-ar considera ca persoane căsătorite, ci concubine.
Majoritatea legislațiilor civile au o viziune total diferită: pentru ele singura căsătorie necesară și validă este căsătoria civilă.
Ținând seama de aceasta și mai ales de faptul că credincioșii sunt și cetățeni, care trebuie să se adapteze legilor societății, Biserica s-a obișnuit cu existența căsătoriei civile deși nu-i recunoaște decât efectele strict civile, și celebrează căsătoria religioasă numai după ce a fost oficiată cea civilă. Ea nu vrea ca credincioșii să fie privați de drepturile cetățenești izvorâte din această oficiere (de exemplu drepturile de moștenire).
Există cazuri când cele două părți sau nu vor, sau nu pot să se prezinte la starea civilă. Există de exemplu, credincioși care nu vor să se căsătorească civil pentru a nu pierde pensia, iar alții care nu pot, deoarece tribunalul civil nu a pronunțat încă sentința de divorț, în urma separării de fapt, în cazul unei căsătorii civile încheiate anterior de cel puțin unul dintre ei.
În astfel de situații, pentru ca o căsătorie religioasă să fie celebrată licit, este necesară permisiunea prealabilă a Ordinarului locului.
Biserica are dreptul originar și exclusiv de a stabili pentru membrii ei forma celebrării căsătoriei, deoarece căsătoria dintre cei botezați a fost ridicată de Cristos Domnul la demnitatea de sacrament.
Forma canonică este forma impusă de Biserică și constă în faptul că o căsătorie poate fi încheiată în mod valid numai în fața Ordinarului locului sau a parohului locului, sau în fața unui preot sau diacon delegat de Ordinarul locului sau a parohului, și în prezența a doi martori.
Forma canonică sau juridică este diferit de forma sacramentală a căsătoriei, care constituie substanța căsătoriei și fără de care nu poate avea loc o căsătorie; forma sau semnul sacramental al căsătoriei constă în pactul conjugal, adică în manifestarea consimțământului matrimonial irevocabil prin care cei doi miri își exercită preoția baptismală și devin imitatori și părtași ai iubirii lui Cristos față de Biserica sa.
3.2. Semnul, materia și forma
Căsătoria este constituită din pactul conjugal, sau din consimțământul irevocabil prin care cei doi soți în mod liber și reciproc se dăruiesc și se primesc astfel încât să devină „un singur trup” (cf. Gen 2,24; Mt 19,6), și rugăciunea de binecuvântare a mirilor. A fi liberi înseamnă a putea exprima propria adeziune fără constrângeri și fără piedici. Dacă o astfel de libertate lipsește, căsătoria este invalidă.
3.2.1. Materia sacramentului căsătoriei
Biserica socotește că exprimarea consimțământului reciproc al mirilor este elementul indispensabil prin care se încheie Căsătoria; dacă lipsește consimțământul, nu este căsătorie. Consimțământul este actul uman prin care soții se dăruiesc unui altuia și se acceptă reciproc: eu te iau de soție, eu te iau de soț. Consimțământul trebuie să fie un act liber din partea mirilor, dacă intervine constrângerea sau amenințarea din afară, căsătoria nu este validă. Consimțământul prin care mirii se dăruiesc și se acceptă reciproc este pecetluit de însuși Dumnezeu.
a. Consensul reciproc
La nivel doar teologic, semnul sacramental al căsătoriei este constituit de liberul act de voință prin care cei doi își schimbă consensul, cu pact irevocabil, oferind și primind în mod reciproc pe sine pentru a constitui căsătoria. „Intima comunitate de viață și de iubire conjugală, fondată pe Creator și structurată cu legi proprii – proclamă Conciliul al II-lea din Vatican – este stabilită de pactul conjugal, merită să spunem de irevocabilul consens reciproc” (GS 48). Acest consens este și trebuie să fie exprimat în mod perceptibil, în mod normal prin cuvinte și gesturi manifestate de intenția interioară. Chiar pentru faptul că semnul sacramental al căsătoriei între doi botezați este constituit de consensul între cei doi, există identitatea între pactul matrimonial, prin care bărbatul și femeia stabilesc o comuniune-comunitate pentru toată viața, și nu poate exista un pact valid matrimonial a doi miri creștini care să nu fie în același timp sacrament. În consecință ceea ce face nul pactul matrimonial, face nul actul sacramental.
b. Soții, miniștrii ai sacramentului
În baza a ceea ce s-a spus, reiese clar de ce sunt soții, mirii înșiși miniștrii umani prin care semnul – cu condițiile stabilite de Biserică – este exprimat iar evenimentul sacramental se realizează. În puterea caracterului lor baptismal, mirii îndeplinesc un adevărat act cu schimbul de consens care implică, constituie semnul sacramental însuși, mirii sunt miniștrii sacramentului și intră în semnul sacramental înțeles în mod integral.
În ciuda nesiguranțelor unor autori antici, trebuie să se afirme că nu face parte din acest semn binecuvântarea ministrului sfințit; aceasta este o doctrină comună și în Orient, unde este cerut pentru validitatea actului matrimonial. „Din căsătoria validă se naște între soți o legătură care prin natura ei este veșnică și exclusivă; mai mult, consacrați printr-un sacrament special pentru îndatoririle și demnitatea stării lor”.
În trecut, în Europa, și astăzi la majoritatea popoarelor din Asia și din Africa, părinții aranjau căsătoriile copiilor în funcție de anumite criterii și interese ale familiei, clanului, dinastiei. Uneori soarta unui stat depindea de combinarea unei căsătorii. Deși nu aceste interese stau la baza căsătoriei creștine, Biserica nu consideră că aceste căsătorii nu sunt valabile de vreme ce mirii, în încheierea lor, își dau consimțământul. Biserica totuși se străduiește să-i facă conștienți pe creștini de idealul nobil care stă la temelia Căsătoriei creștine: acela de a fi semn al legăturii dintre Cristos și Biserica sa.
Dacă în trecut amestecul familiei, al părinților, în căsătoriile copiilor era adesea prea mare, astăzi, dimpotrivă, copii au tendința de a nu mai ține cont de părinți când se căsătoresc. Biserica nu consideră consimțământul părinților necesar pentru validitatea căsătoriei, dar socotește că este o imprudență și o lipsă de respect a copiilor față de părinți a nu-i consulta sau a se căsătorii împotriva voinței lor, când aceștia au motive juste să se împotrivească.
Iubirea nu este esențială pentru încheierea căsătoriei și valabilitatea ei: pentru valabilitatea căsătoriei este suficient consimțământul pe care un bărbat și o femeie, liberi fiind, și-l dau reciproc, indiferent de sentimentele lor. Sentimentul de iubire este efemer, schimbător, poate să fie la încheierea căsătoriei și apoi să dispară, poate să nu fie la început și apoi să apară; de aceea, căsătoria nu poate avea ca temelie o asemenea iubire. Însă iubirea este aceea care îi ajută pe soți să-și ducă la îndeplinire obligațiile căsătoriei și să rămână fideli unul altuia.
3.2.2. Forma sacramentului căsătoriei
„O Dumnezeule, în actualizarea misterului mântuirii tale ai vrut ca comuniunea de viață între bărbat și femeie, simbol al vechii alianțe cu poporul tău, să devină semn sacramental al iubirii care îl unește pe Cristos cu Biserica sa”.
Această rugăciune de binecuvântare asupra mirilor are o mare importanță; de-a lungul secolelor ea a fost unica expresie liturgică a căsătoriei între creștini. Diferite studii au arătat valoarea tipică a acestei rugăciuni: binecuvântarea nupțială invocată asupra mirilor exprimă cuvântul de binecuvântare pronunțat de Dumnezeu încă de la începutul istoriei umane și care rămâne pentru totdeauna. De această idee fundamentală se leagă misterul Paștelui, inima istoriei mântuirii, și tema nunților lui Cristos cu Biserica între care se pune o alianță ca între doi botezați.
Căsătoria între doi botezați aparține gradualei actualizări a misterului mântuirii și este semn al iubirii care îl unește pe Cristos cu Biserica sa. Pactul de viață pe care cei doi soți și-l exprimă și îl schimbă este primit în planul salvific al lui Dumnezeu și devine semn sacramental al acțiunii harului lui Isus Cristos în favoarea Bisericii sale.
3.2.3. Ritul căsătoriei
Misterul sacramental al căsătoriei creștine – ca semn-realitate-realizare – se exprimă, se realizează și se fondează pe ritul căsătoriei ca celebrare sacramentală trăită de doi botezați, în Biserică, a evenimentului alianței lui Cristos cu Trupul său și participarea harului la acest eveniment.
a. Forma celebrării căsătoriei
Biserica în virtutea puterii primite de la Cristos cu privire la modul de a celebra sacramentele, are dreptul de a prescrie, sub vină de nulitate, forma celebrării sacramentului căsătoriei. Aceasta s-a făcut fie în Orient fie în Occident. În ce privește aceasta din urmă, forma recerută este aceea care prevede prezența parohului său, a delegatului său pentru însăși validitatea actului celebrativ (cann. 1108-1123). În puterea de a învăța, Biserica are ș puterea de a stabili care sunt restricțiile care fac nulă sau ilicită o căsătorie și de a exercita dreptul administrării unora dintre ele (cann. 1073-1107).
b. Celebrarea căsătoriei, eveniment al alianței
După tradiția creștină , mai antică, creștinii se căsătoresc în Domnul; aceasta înseamnă că unindu-se în căsătorie, fac alianță în El și cu El. Celebrarea căsătoriei exprimă și realizează acest eveniment. Noul rit al Căsătoriei, promulgat în ediția latină în 1975, în conformitate cu reforma liturgică promovată de Conciliu (cf. SC 77-78), manifestă această credință făcând mereu referire la simbolismul biblic al alianței. Acest simbolism este înainte de toate pus în evidență de lecționarul care propune o bogată alegere de lecturi a Vechiului și Noului Testament care proclamă semnul și realitatea căsătoriei în cadrul historia salutis și referindu-se, în mod explicit și implicit, la misterul alianței care constituie conținutul central al acestei istorii.
Același simbolism este exprimat în trei prefațe rituale care se unesc, în mod constant, cu planul lui Dumnezeu creator și cu noutatea escatologică a lui Cristos și a Bisericii în a cărui continuitate se pune misterul sacramental al căsătoriei.
În mod particular expresiv, în acest sens, este a doua prefață care stabilește un raport elocvent între Paști-Biserică-Căsătorie:
„Tu ai stabilit cu Poporul tău o alianță nouă, pentru ca în Cristos, mort pentru mântuire noastră și înviat în mod glorios, umanitatea să devină părtașă a vieții tale nemuritoare și co-moștenitor a gloriei în ceruri. În alianța bărbat și femeie ne-ai dat imaginea vie a iubirii lui Cristos pentru Biserică, și în sacramentul nupțial revelezi misterul inefabil al iubirii tale”.
A treia prefață recitește la rândul ei întreaga experiență matrimonială în lumina iubirii care caracterizează alianța matrimonială:
„Astfel, în marea ta bunătate, care la început a creat familia umană, neîncetat o împingi la o vocație de iubire, spre bucuria unei comuniuni fără sfârșit. Și în acest plan minunat sacramental, care consacră iubirea umană, ne dăruiești un semn al carității tale”.
Perspectiva alianței atinge deplina sa expresie de realizare în semnul strângerii mâinii, însoțit de reciprocul consens de a se dărui și de a se primi cu o angajare totală, exclusivă și pământească. „Eu N… te iau pe tine X… ca soție(soț) și promit să-ți fiu fidel pentru totdeauna, în bucurie și în durere, în sănătate și în boală, și să te iubesc și să te cinstesc pentru toate zilele vieții mele”. Acest consimțământ este dezbătut de binecuvântarea și de schimbarea verighetelor; un ultim semn care exprimă alianța care se celebrează, cu structurile sale fundamentale de iubire și de fidelitate. Întreaga existență a mirilor apare în acest mod ca un adevărat și propriu eveniment al alianței care îi unește în mod irevocabil pe cei doi miri, unul cu altul, după imaginea alianței irevocabile a lui Cristos cu Biserica sa. Unitatea acestui simbolism arată bogăția legăturii conjugale ca și adeziunea perechii, în totalitatea a ceea ce este și a ceea ce este chemată să fie, marele mister al lui Cristos și al Bisericii. După intenția noului Rit, toate acestea sunt exprimate în mod mai semnificativ când căsătoria este celebrată în timpul, în cadrul Liturghiei, mister de actualizare a noii și veșnicei alianțe. Toată viața mirilor apare, în orice caz, în mod vital inclusă în acest mister la care este chemată să fie semn viu.
3.3. Scopurile familiei
Scopurile esențiale ale Căsătoriei, care le includ pe celelalte sunt: binele soților, care constă în realizarea personalității lor prin iubire și dăruire reciprocă, nu numai pe plan fiziologic ci în primul rând sentimental, psihologic, spiritual; iar în al doilea rând, procrearea copiilor. Familia din natura sa este rânduită spre binele soților și spre procrearea și educarea fiilor.
3.3.1. Iubirea dintre soți
Iubirea căruia Apostolul Paul i-a consacrat un imn în scrisoarea către Corinteni – iubirea care este răbdătoare, iubirea care este binevoitoare și care toate le îndură (1Cor 13,4.7) – este desigur o iubire exigentă. În aceasta constă frumusețea ei, în faptul de a fi exigentă, căci astfel ea edifică adevăratul bine al omului și-l face să strălucească asupra celorlalți. Așa cum am spus, iubirea este fundamentul pe care se construiește edificiul familiei. Nu putem vorbi de căsătorie fără să nu amintim de necesitatea iubirii. Ea este liantul care face legătura dintre membrii familiei și cu cât iubirea este mai puternică cu atât familia este mai sănătoasă.
Familia creștină, însuflețită și condusă de legea nouă a Duhului Sfânt, în intimă comuniune cu Biserica este chemată să trăiască în fapte datoria de slujire în iubire a lui Dumnezeu și a fraților. Soții sunt chemați să-și manifeste iubirea lor în cadrul familiei dar și în exterior. Nimic nu este mai frumos decât să vezi familii care contribuie la rezolvarea unor probleme din cadrul societății. Societatea are nevoie de oameni deschiși care să fie gata oricând să intervină în ajutorul acelora care suferă din cauza bolilor și calamităților naturale.
3.3.2. Transmiterea vieții
Datoria fundamentală care îi revine familiei este transmiterea vieții. Fecunditatea este semnul iubirii conjugale, mărturie vie a dragostei dintre soți: „Adevăratul cult al iubirii conjugale și întreaga structură familiară care se naște de aici, fără a trece cu vederea alte scopuri ale căsătoriei, tind să-i determine pe soți să fie dispuși să coopereze cu iubirea Creatorului și a Mântuitorului, care prin ei înmulțește mereu și îmbogățește familia sa” (cf. GS 50).
Prin însăși natura lor, atât instituția căsătoriei cât și iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării, a transmiterii vieții: „Copii sunt darul cel mai prețios al căsătoriei și contribuie în cea mai mare măsură la binele părinților însăși. Dumnezeu care a spus: Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18) și care „l-a creat pe om de la început bărbat și femeie” (Mt 19,4), voind să-i comunice o anume participare la lucrarea sa creatoare i-a binecuvântat: „Crește-ți și înmulțiți-vă” (Gen 1,28). Rodnicia dragostei conjugale se extinde la roadele vieții morale, spirituale și supranaturale pe care părinții le transmit copiilor lor. Deci „misiunea fundamentală a căsătoriei și a familiei este să fie în slujba vieții”.
Căsătoria nu este efectul întâmplării sau un produs al forțelor naturale inconștiente: este o înțeleaptă orânduire a Creatorului cu scop de a realiza planul său de iubire. Prin dăruirea reciprocă și personală unde soții urmăresc comuniunea ființelor lor în vederea unei realizări reciproce și personale pentru a colabora cu Dumnezeu la nașterea unei noi vieți.
Biserica consideră viața umană un dar al lui Dumnezeu și vrea să arate din nou tuturor, cu cea mai clară și puternică convingere, că ea promovează viața umană și o apără împotriva oricărei uneltiri. Ea este conștientă de problemele pe care soții din zilele noastre le întâmpină în împlinirea rolului de transmițător al vieții.
3.3.3. Educația copiilor
Obligația de educație a părinților își are rădăcinile în vocația inițială a soților de a participa la opera creatoare a lui Dumnezeu, pentru că aducând pe lume o nouă făptură din iubire și pentru iubire, ei își asumă responsabilitatea de a o ajuta efectiv să trăiască o viață pe deplin umană: „Deoarece au dat viață copiilor, părinții au obligația gravă de a-i educa; ei sunt primii și principalii lor educatori. Această funcție educativă este atât de importantă încât dacă lipsește, poate fi înlocuită cu foarte mare greutate. Părinților le revine obligația de a crea a în sânul familiei o atmosferă întărită de iubire și evlavie față de Dumnezeu și oameni, atmosferă care favorizează educația completă a copiilor în sens personal și social. Deci, familia este prima școală a virtuții sociale de care duce atâta lipsă societatea”.
În cadrul educației nu trebuie neglijată nici problema esențială a discernerii vocației: „Copii să fie educați în așa fel încât, ajunși la maturitate, să-și urmeze cu simț de răspundere chemarea, inclusiv cea religioasă, și să-și poată alega starea de viață. Dacă aleg căsătoria, să își poată întemeia o familie. Este datoria părinților sau a tutorilor ca în întemeierea unei familii să-i călăuzească pe tineri prin sfaturi prudente pe care aceștia să le asculte cu plăcere se vor feri totuși de a exercita asupra lor vreo constrângere directă sau indirectă, fie spre a-i împinge la căsătorie, fie pentru a le alege partenerul” (GS 52).
Printre altele trebuie să existe un schimb de servicii educative: „Diferitele forme de apostolat, mai ales asociațiile de familii, să se străduiască, prin învățătură și acțiune, să-i întărească pe tineri și pe soți, mai ales pe cei de curând căsătoriți și să-i formeze pentru viața familiară, socială și apostolică” (GS 52). Pentru a se putea face față este necesară o putere spirituală care nu se găsește decât în Cel care a iubit până la moarte (In 13,1).
a. Familia – „sanctuar al vieții”
Înăuntrul propriei vieți și pentru viață este decisivă răspunderea familiei: este o responsabilitate ce izvorăște din însăși natura ei – de a fi comunitate de viață și de iubire, bazată pe căsătorie – și din misiunea ei de a „ocroti, dezvălui și împărtăși iubirea”. Este în cauză însăși iubirea lui Dumnezeu, ai cărei colaboratori și interpreți sunt constituiți în transmiterea vieții și educarea ei conform cu planul său de Tată (cf. GS 50). Este așadar iubirea care se face gratuitate, primire, dăruire: în familie este recunoscut, respectat și cinstit pentru că e persoană și dacă cineva are mai mare nevoie, grijă față de el e cu atât mai intensă și mai atentă. Familia este implicată în întregul arc de existență al membrilor săi, da la naștere până la moarte. Ea este cu adevărat „sanctuarul vieții […], locul în care viața, darul lui Dumnezeu, poate fi primită așa cum se cuvine și apărată de numeroasele atacuri la care este expusă, locul unde ea se poate dezvolta conform exigențelor unei creșteri umane autentice”. De aceea este hotărâtor și de neînlocuit rolul familiei în construirea dezvoltării vieții.
Este o îndatorire ce-i privește în primul rând pe soți, chemați să fie transmițători ai vieții, pe baza unei reînnoite conștiințe asupra sensului zămislirii ca eveniment privilegiat în care se vădește că viața umană este un dar primit pentru a fi, la rându-i, dăruit. În procrearea unei noi viați părinții observă că copilul „dacă este rodul dăruirii lor reciproce de iubire, este la rându-i un dar pentru amândoi, un dar care izvorăște din dar”.
Familia își îndeplinește misiunea de a vesti evanghelia vieții, mai ales prin educarea copiilor. Prin cuvânt și exemplu, în relațiile și alegerile de fiecare zi și prin gesturi și semne concrete, părinții își inițiază copii la libertatea autentică ce se realizează în dăruirea de sine, și cultivă în ei respectul față de celălalt, simțul de dreptate, primirea cordială, dialogul, slujirea generoasă, solidaritatea și orice altă valoare ce ajută la trăirea vieții ca pe un dar. Acțiunea educativă a părinților creștini trebuie să se facă slujire a credinței copiilor și ajutor oferit lor ca să-și îndeplinească vocația primită de la Dumnezeu. În misiunea educativă a părinților e cuprins faptul de a-și învăța copii și a le da mărturie despre adevăratul sens al suferinței și al morții, o vor putea face dacă vor ști să fie atenți la orice suferință pe care o vor întâlni în jurul lor și, în primul rând, dacă vor ști să dezvolte atitudini de apropiere, asistență și participare față de bolnavi și bătrâni în mediul familial.
b. Familia, comunitate de viață a părinților cu fii lor
Legea nouă a iubirii, legea prezentată în Noul Testament, trebuie să însuflețească familia; această iubire duce către un raport nou între părinți și fii lor, făcându-i să crească într-o autenticitate deplină. Logica dăruirii, slujirea gratuită și disponibilitatea fac să crească o intenționalitate ce determină atitudini, forme și condiții concrete în viața de familie. Cu toate limitele lor, părinții, sunt chemați să devină călăuze înțelepte și sigure în relațiile cu fii lor.
Conviețuirea părinților cu fii lor, face parte din existența familiei, încât orice tentativă de a distruge această celulă începe chiar de aici. Acest lucru, s-a manifestat într-o manieră destul de clară în utopiile comuniste, care prin împletirea lor raționalistă a unei escatologii secularizate, și al unei realități colectivistice, sunt mult mai înrădăcinate și antice decât se pare la prima vedere.
În a cincia carte „Republica”, Platon a proiectat un stat ideal, în care membrii claselor militare nu posedau nimic în afară de trupul lor. Sentinelele nu puteau avea case, pământuri sau alte bunuri. Copii și femeile erau în comun, fapt prin care un tată nu-și putea recunoaște niciodată fiul și nici fiul nu-l putea recunoaște pe tatăl său. Imediat după naștere, copii sunt duși în casa sugarilor, acolo unde mamele lor putea intra doar pentru scurtul timp acordat alăptării, iar supraveghetorii trebuiau să caute în toate modurile posibile să le împiedice în a-și recunoaște proprii lor copii. Au existat diferita utopii, care au căutat să dizolve mica comunitate a familiei, de a distruge ceea ce Dumnezeu a creat.
Acestor utopii ostile familiei, doctrina creștină se opune cu o comunitate care nu renunță la viață, destinată să dezvolte două obligații: dobândirea bunurilor materiale și grija pentru valorile creștinești, spirituale și religioase. În viața cotidiană a familiei, aceste două obligații nu se pot separa pentru că modul, felul da a conduce și a organiza viața în familie exercită în același timp și o influență educativă.
3.4. Caracteristicile sacramentului căsătoriei
Alianța matrimonială, prin care un bărbat și o femeie constituie între ei o unitate de viață și de iubire, a fost întemeiată și dotată cu legi proprii de către Creator, iar Cristos a îmbogățit-o cu haruri speciale prin sacrificiul său pascal, ridicând-o la demnitatea de sacrament.
Proprietățile esențiale ale căsătoriei, sunt identificate în unitatea care exclude poligamia, în indisolubilitatea care exclude orice ruptură de legătura validă încheiată și consumată, și în fecunditatea care exclude sterilitatea voluntară a unui raport care tinde să scindeze momentul unitiv de cel procreativ în comuniunea conjugală . Voi încerca în cele ce urmează să punctez unele caracteristici sau proprietăți esențiale ale sacramentului căsătoriei: harul sacramental, unitatea, indisolubilitatea, fecunditatea, fidelitatea.
3.4.1. Harul sacramental
Căsători este eveniment de har și consacrare nu de persoane singure ci de o relație interpersonală. Sacramentul căsătoriei este un eveniment de har și oferă un har sacramental propriu. Acest har, care exprimă prezența însăși a Domnului înviat în viața mirilor și darul Duhului său, transformă iubirea umană a mirilor și o face senină, imagine vie a misterului lui Cristos și a Bisericii. Aceasta arată cum, pentru miri, nu este pe de-o parte iubirea umană și pe de altă parte sacramentul primit; dimpotrivă, aceeași iubire care a izvorât din inima lor și i-a dus la pactul matrimonial înaintea lui Dumnezeu, este pentru totdeauna primit și consacrat de harul sacramentului căsătoriei. Aceasta înseamnă că iubirea adevărată prin care mirii se angajează reciproc unul pentru altul și se dăruiesc după modelul lui Cristos-Biserică, reprezintă modelul concret și vizibil cu care ei manifestă și realizează aproape o consacrare care recuperează și transformă întreaga existență a mirilor și fondează propria lor spiritualitate în Biserică.
Soții creștini, prin sacramentul căsătoriei, posedă un dar propriu: acest dar penetrează în întregime viața lor. Acest dar unește căsătoria la viața poporului lui Dumnezeu: această căsătorie nu este pentru sine, închisă în circuitul a două persoane, ea este adevărata căsătorie creștină numai în ambientul comunității ecleziale, destinată sieși, pentru că este cuprinsă în viața salvifică și nupțială a Bisericii, care trebuie să o primească și să o valorifice așa cum este.
3.4.2. Unitatea și indisolubilitatea
Transformând realitatea pământească a căsătoriei și „perfecționând – confirmând – sfințind” iubirea umană, sacramentul căsătoriei ratifică și realizează pe deplin unitatea și indisolubilitatea căsătoriei. Harul propriu care reiese din participarea mirilor la misterul alianței lui Cristos cu Biserica, îi unește unul pe altul în mod irevocabil și îi chemă să realizeze o alianță la fel de irevocabilă. Alianța lui Cristos cu Biserica este principiul și modelul alianței unice și indisolubile a mirilor. Numai moartea va putea separa ceea ce Dumnezeu a unit (cf. Mt 19,3-9). „De la valida celebrare a căsătoriei reiese între soți o legătură prin natura sa perpetuă și exclusivă”. Această legătură nu reprezintă un simplu acord uman dar o alianță stabilă în Domnul: o alianță care își are rădăcinile în cea a lui Cristos cu Biserica sa, a cărui dimensiune de unitate irevocabilă o reproduce.
Unitatea. Iubirea conjugală comportă o totalitate în care intră toate componentele persoanei. Ea are ca scop o unitate profund personală, aceea care, pe lângă unirea într-un singur trup, să fie și o singură inimă și un singur suflet, așa încât nu mai sunt doi „ci un singur trup” (Mt 19,6; Gen 2,24). Unitatea căsătoriei confirmată de Domnul apare în mod evident și în egala demnitate personală atât a bărbatului cât și a femeii, care trebuie să fie recunoscută în iubirea reciprocă și deplină (GS 49).
Indisolubilitatea. Din structura de alianță nupțială a căsătoriei creștine derivă indisolubilitatea sa. Sacramentul căsătoriei confirmă această indisolubilitate și o ratifică, introducând-o în misterul alianței lui Cristos cu Biserica.
Reflexiile teologice tind a prezenta indisolubilitatea căsătoriei într-o lumină mai bogată. Dacă, căsătoria este eveniment salvific al alianței lui Dumnezeu cu poporul său și a lui Cristos cu Biserica, da-ul fără întoarcere a lui Dumnezeu care cere un da definitiv din partea omului; orice căsătorie între botezați este un eveniment salvific definitiv. Iubirea reciprocă a soților este cuprinsă în totala și indisolubila iubire a lui Cristos pentru Biserică; acum a vorbi de indisolubilitatea căsătoriei semnifică a spune că ea este sacrament, adică acțiune salvifică a lui Cristos.
Indisolubilitatea căsătoriei primește aici un fundament sacramental care trece peste simplul fapt juridic; este de la inserarea ontologică a soților în misterul care izvorăște indisolubilitatea sa, nu ca ceva cu care se ajunge la căsătoriei din exterior, ci ca exigență internă și forma sa de realizare. În acest fel există un circuit ermeneutic între sacramentalitatea căsătoriei și indisolubilitate: sacramentalitatea căsătoriei reprezintă fundamentul indisolubilității matrimoniale iar indisolubilitatea matrimonială este fundamentul pentru recunoașterea sacramentalității sale.
Opusul acestor două calități sunt: poligamia, care contrazice planul originar al lui Dumnezeu și ofensează demnitatea egală personală a bărbatului și a femeii, care prin căsătorie se dăruiesc unul altuia cu o iubire totală și de aceea va fi unică și exclusivă; divorțul, întrucât separă ceea ce a unit (cf. Mt 19,6) și contrazice acea iubire nupțială definitivă care își are fundamentul și puterea în Cristos Isus.
3.4.3. Fidelitatea
Iubirea conjugală este o iubire fidelă și exclusivă până la moarte; așa este concepută de către soți în ziua căsătoriei lor când, în mod liber și în mod deplin conștient, fiecare afirmă: „promit să-ți fiu fidel întotdeauna, în bucurie și în durere, în sănătate și în boală, să te iubesc și să te respect în toate zilele vieții mele”(Ritualul Căsătoriei). Fidelitatea exprimă statornicia în a menține cuvântul dat. Dumnezeu este fidel; opusul fidelității este adulterul. Profeții au considerat adulterul ca o formă de idolatrie: adulterul este o nedreptate, este o rană făcută legăturii matrimoniale care compromite unirea stabilă a părinților și binele fiilor lor.
De la însăși realitatea căsătoriei ca alianță în Domnul derivă obligația fidelității reciproce. Contrar Israelului, Mireasa lui Cristos, este confirmată într-o alianță definitivă și fidelă din partea lui Dumnezeu. Căsătoria creștină este figura și participarea vie la această alianță. Afirmația exigenței fidelității soților creștini – mai mult decât realitatea pământească a adevăratei iubiri – reiese așadar de la această natură profundă a căsătoriei. Această „intimă uniune, dăruire reciprocă dintre două persoane precum și binele copiilor, pretind fidelitatea deplină a soților și unitatea indisolubilă dintre ei” (GS 48). Această fidelitate este modul concret pentru a manifesta și a realiza deplina semnificație a evenimentului de har al căsătoriei. Da-ul pe care mirii l-au spus „în Domnul” a intrat să facă parte din da-ul pe care Cristos l-a spus Bisericii și îl reclamă ca răspuns trăit în „realitatea” pe care sacramentul căsătoriei îl realizează între miri și pentru miri.
3.4.4. Fecunditatea
Fecunditatea este semnul și rodul iubirii conjugale, mărturia vie a reciprocei dăruiri depline a soților, expresia concretă a vocației de a fi de partea vieții. Iubirea conjugală tinde prin natura sa proprie să fie fecundă, din momentul ce, cele două semnificații ale sale, unitate și procreație, formează unitatea actului conjugal voit de Dumnezeu. Soții sunt chemați printr-o vocație specială să fie colaboratorii lui Dumnezeu Creatorul și al lui Cristos Mântuitorul care prin ei răspândește și îmbogățește în mod continuu familia umană. Fiind un pact de iubire pe deplin uman, deci nu numai instinct și sentiment, soții trebuie să îndeplinească datoria lor conjugală cu responsabilitate umană și creștină. Prin paternitatea responsabilă se înțelege conștiința de a fi miniștrii planului lui Dumnezeu și de a se folosi de sexualitate după dinamismul originar al dăruirii totale, fără manipulări și alterări. De asemenea, iubirea trebuie să fie salvată de pericolele egoismului și ale agresivității, promovând-o spre realizarea sa deplină. Aceasta comportă alegerea ritmurilor naturale ale fecundității, distanțarea pentru motive serioase a nașterilor fiilor, cât și primirea lor după criterii responsabile.
Fecunditatea iubirii conjugale nu se reduce numai la procrearea copiilor, dar trebuie să continue prin toate acele roade de viață morală, spirituală pe care tatăl sau mama sunt chemați să le dea copiilor și prin copii, Bisericii și lumii. Dând naștere în iubire și prin iubire la o nouă persoană, părinții se angajează să o educe să trăiască o viață pe deplin umană și creștină (cf. GS 49).
3.5. Ținte
„Să coboare asupra mirilor bogăția binecuvântărilor tale, pentru că în darul reciproc al iubirii, să înveselească cu fii familia lor și comunitate eclezială. Să te laude, Doamne în bucurie, să te caute în suferință; să se bucure de prietenia ta în efortul, în confortul și în necesitate; te rugăm în sfânta adunare, să fie martori ai evangheliei tale…” (Rugăciunea de binecuvântare a mirilor).
Semnul și realitatea fac referire la o „realizare”: misterul căsătoriei, ca mister al alianței în Cristos și Biserică, cere să fie trăit, după scopurile care îi sunt proprii, ca vocație de sfințenie și mister conjugal în slujirea comunității ecleziale și a societății umane.
3.5.1. Scopul căsătoriei
Deja la nivelul realității pământești, căsătoria este prin sine finalizată de complementaritatea – creșterea reciprocă a bărbatului și a femeii și cu generarea – educarea fiilor, în care se exprimă și se află deplina realizare a complementarității – creșterii conjugale. „Astfel bărbatul și femeia care prin legământul conjugal nu mai sunt doi, ci un singur trup (Mt 19,6), își oferă unul altuia ajutor și slujire prin unirea intimă a persoanelor și a faptelor lor; în felul aceste ei experimentează sensul unității lor și îl aprofundează tot mai deplin” (GS 48).
Prin însăși natura lor, instituția căsătoriei și iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării și educării copiilor și prin aceasta își află încoronarea. Această finalitate este primită și transformată, în toată plinătatea sa, de sacramentul căsătoriei. În acest mod soții creștini sunt colaboratori și aproape consacrați de harul sacramentului căsătoriei. „Și ei îndeplinindu-și misiunea conjugală și familială, pătrunși de spiritul lui Cristos prin care întreaga lor viață este străbătută de credință, speranță și iubire, ei se apropie tot mai mult de propria desăvârșire și de sfințirea reciprocă, contribuind astfel împreună la preamărirea lui Dumnezeu” (GS 48).
3.5.2. Vocația la sfințenie
Inclusă în misterul alianței Cristos – Biserică, toată viața soților este o vocație la sfințenie. „Soții creștini, prin puterea sacramentului căsătoriei, prin care ei semnifică misterul unității și dragostei rodnice dintre Cristos și Biserică și participă la el, se ajută reciproc să ajungă la sfințenie în viața conjugală precum și în acceptarea și educarea copiilor. Prin aceasta, în starea și felul lor de viață, au un dar propriu în sânul poporului lui Dumnezeu” (LG 11).
Chemarea la sfințenie în viața conjugală nu este ceva care se supune aproape din exterior realității căsătoriei între doi botezați, dimpotrivă își are rădăcinile în botezul lor – care este vocația universală la sfințenie (LG 39-42) – și se specifică în relație cu darul și cu condiția proprie soților în Biserică. Această specificitate este caracterizată în mod esențial de comuniunea dintre cei doi, deoarece mirii realizează deja propria vocație nu ca singure persoane, dar ca pereche, împreună. Legătura de iubire devine, prin sacramentul căsătoriei, o legătură matrimonială: două vieți se unesc în mod sacramental, pentru totdeauna; două ființe se angajează, iubindu-se, să trăiască în această nouă condiție de har, creată pentru ei de Dumnezeu în ei și pentru ei, ajutându-se să crească în credință. Nu numai că se susțin reciproc, dar se sfințesc oferindu-se și în aceeași măsură în care se dăruiesc unul altuia. Și mântuirea se realizează pentru amândoi și fiecare soț este responsabil, într-o anumită măsură, de celălalt.
Ministerul soților. Dacă sacramentul căsătoriei înseamnă dar de har și vocație la sfințenie, ea fondează în același timp misterul propriu al soților creștini pentru edificarea Bisericii în lume. Împreună cu Biserica, soții sunt chemați să „devină martori ai aceluiași mister de iubire pe care Domnul l-a revelat lumii prin moartea și învierea sa” (GS 52). În întâlnirea sacramentală, Domnul încredințează soților un minister propriu în Biserică, îmbogățindu-i la acest scop al harului său și a ajutoarelor necesare, pentru ca să poată realiza în toată plinătatea cerută.
În realizarea vocației lor la sfințenie și al ministerului lor, soții vor întâmpina dificultăți, obstacole și ispite de diferite feluri; înainte de toate, ei sunt chemați să se încreadă în Providența divină și să cultive o spiritualitate pe deplin pascală, după modelul lui Cristos care „a iubit Biserica și s-a dat pe sine pentru ea”(Ef 5,25).
3.6. Necesitate pregătirii
Pentru a nu fi reduse la niște gesturi magice sau pur și simplu decorative sau folclorice, sacramentele trebuie să fie „evanghelizate”, adică anunțate ca semne ale credinței, pentru că numai prin credință sacramentul ajunge la deplina eficacitate de har. Căsătoria nu ajunge din întâmplare în viața a două persoane, și de aceea pregătirea nu se face în ultimul moment. Din contra, căsătoria trebuie să devină punctul de sosire al unui itinerar educativ îndelungat, care să se îngrijească nu numai de dezvoltarea unei maturități umane, dar și de formarea unei mentalități de credință.
Cauza fundamentală a decăderii familie de astăzi este lipsa de pregătire serioasă și temeinică pentru întemeierea familiei. „Pentru acesta Biserica trebuie să promoveze cele mai bune și cele mai intense programe de pregătire la căsătorie, pentru a elimina, pe cât posibil, dificultățile în care se zbat atâtea cupluri și, mai mult, pentru a favoriza începutul și maturizarea căsătoriilor reușite”. Așadar, pentru ca viitorii soți să poată întemeia o familie cu o cunoștință luminată, trebuie să fie dispuși, cum se cuvine pentru marele act care va determina starea și viitorul lor, printr-o pregătire serioasă la căsătorie, pregătire continuată prin formarea permanentă.
Există mai multe faze în această pregătire și anume: pregătirea îndepărtată, proximă, imediată și formarea permanentă. Prin urmare, această pregătire trebuie să înceapă de când copii ajung la uzul rațiunii. Când vor crede oportun, părinții trebuie să le dea explicații în privința sexualității și a maturității afective. Aceeași misiune le revine și celorlalți educatori ai Bisericii. Desigur, apar multe probleme pentru că astăzi nu mai există o adevărată viață de familie și pentru că mass-media a creat un climat de erotism. De aceea este necesară o educație continuă din partea tuturor celor responsabili, o educație care să vizeze pregătirea vocațională a vieții, dezvoltarea maturității umane și formarea unei mentalități de credință printr-o cateheză adecvată.
Perioada logodnei este foarte importantă fiindcă este vorba de aprofundarea în cunoașterea reciprocă în vedere unei posibile căsătorii. În același timp, perioada logodnei trebuie să fie un timp de har, de creștere și de pregătire serioasă. De aceea, pastorala creștină va programa foarte bine acest timp de diferite posibilități de întâlnire, dialog, cursuri și alte momente spirituale. Este necesar ca lecțiile de pregătire să fie cel puțin șase la număr, și în limita posibilităților se recomandă ca la acestea, pe lângă preoți, să-și dea aportul și alte cadre specializate: cateheți, pedagogi, medici, soți creștini.
Desigur, cateheza matrimonială va deține un loc de frunte, cateheza prin care căsătoria va fi prezentată după planul lui Dumnezeu, va fi ascultat cuvântul lui Dumnezeu care conduce la cunoașterea și la primirea noutății creștine a existenței conjugale și a naturii adevărate a căsătoriei. Va fi încurajată participarea la sacramentul Pocăinței care îi va ajuta pe viitorii soți să învingă înclinațiile rele, egoismul, căutarea propriei plăceri și să se deschidă dăruirii reciproce pentru a deveni semn credibil al acelei iubiri de dăruire la care Domnul îi cheamă pe soți în întâlnirea sacramentală. Vor fi îndemnați la rugăciunea individuală dar și la rugăciunea făcută în comun, mai ales la recitarea Sfântului Rozariu pentru a edifica o familie care să fie un sanctuar familial.
Cât privește pregătirea imediată, se va pune accentul pe cateheza liturgică prin explicare tuturor gesturilor, rugăciunilor și conținutului celebrării cununiei religioase. Toată această perioadă a logodnei trebuie să fie un adevărat timp de har, de lumină și de forță, pentru a depăși toate obstacolele inerente, pentru a crește în iubirea onestă și pură, în caritatea reciprocă.
3.7. Celebrarea sacramentului
Conciliul al II-lea din Vatican a voit ca Ritualul Căsătoriei să fie revizuit și îmbogățit în așa fel încât să fie semnificat mai clar harul sacramentului Căsătoriei și să fie manifestate datoriile soților (cf. SC 77). Noul Ritual al Căsătoriei, care a fost și primul al reformei liturgice postconciliare, a fost publicat în anul 1967. În anul 1990 a fost publicată a doua ediție a Ritualului, mai bogată în premise, în rituri și în rugăciuni precum și alte schimbări în conformitate cu normele Codului de drept canonic din 1983.
Celebrarea sacramentului căsătoriei trebuie să fie pregătită cu multă atenție, pe cât posibil împreună cu logodnicii care pot alege textele liturgice, forma de exprimare a consimțământului, formularele pentru binecuvântarea verighetelor, intențiile la rugăciunea credincioșilor, cântece dorite, etc. În conformitate cu exigențele pastorale celebrarea va fi în cadrul sau în afara Sfintei Liturghi.
Celebrarea căsătoriei trebuie să fie:
evenghelizatoare, adică trebuie să fie făcută în așa fel încât chiar și pe plan extern să fie proclamare a cuvântului lui Dumnezeu și mărturisire de credință despre ceea ce Biserica cere.
ecclezială, căsătoria este un eveniment care îi privește nu numai pe soți si pe rudele lor, dar întrucât este sacrament al Bisericii, ea trebuie să intereseze și să mobilizeze la participare întreaga comunitate creștină. De aceea, locul normal al celebrării căsătoriei este comunitatea parohiei în care logodnicii sunt inserați și vor merge să trăiască. Va trebui să se descurajeze cu fermitate obiceiul unora de a se căsători în alte Biserici unde prevalează spectacolul.
Dat fiind faptul că Cristos îi face pe toți să participe în mod gratuit la mântuirea sa, se cuvine ca celebrarea să se desfășoare într-o manieră demnă și decentă, fără acel lux ostentativ care poate să contrazică sărăcia atâtor oameni. Totuși, ultimul Ritual afirmă că este just ca să fie exprimat caracterul festiv al celebrării, dar fără preferințe de persoane, ci pentru toți la fel.
CONCLUZIE
Scopul pe care l-am propus, a fost acela de a descoperi și de a prezenta o sinteză a identității umane și creștine a familiei, și responsabilitatea în fața atâtor dileme prezente în lumea contemporană.
Oprindu-mă asupra câtorva directive particulare, făcând în mod special apel la lumina indispensabilă a Revelației și Magisteriului Bisericii, am văzut cum familia nu este o lucrare a omului, ci a lui Dumnezeu. Ea este o înțeleaptă instituție a Creatorului, structurată cu legi și finalități determinate, voită ca o comunitate de iubire indisolubilă și fecundă.
Planul divin a fost apoi reconfirmat de Cristos prin legea indisolubilității, și mai mult, a fost sfințit prin sacramentul căsătoriei, prin intermediul căruia soții tineri primesc harul de a simboliza și participa la misterul de iubire dintre Cristos și Biserică, prin urmare, de a se desăvârși și sfinți în viața conjugală și de familie.
Astfel, familia creștină este chemată să devină o „mică Biserică”. Aceasta este concepția teologiei spirituale a familiei, fapt exaltat foarte mult de Conciliul al II-lea din Vatican. Familia „construiește” Biserica atunci când este un sanctuar al iubirii creștine și evanghelizării. Tot în Conciliul al II-lea din Vatican, este subliniată obligația primară și de neînlocuit a părinților de a educa pe fii lor în cele referitoare la credință și la rugăciunea în comun, fiind ei înșiși primul și autenticul exemplu pentru copii. Într-un cuvânt, familia trebuie să fie comunitate stabilă și unită în membrii ei, comunitate de viață și de iubire, de speranță și de apostolat, comunitate care construiește Biserica și întreaga societate umană.
Familia nu este destinată să rămână închisă în ea însăși, dar trebuie să fie deschisă, interesată de problemele religioase și sociale și să ia parte activă la ele, cu alte cuvinte nu trebuie să fie numai destinatară sau obiect, ci subiect și protagonist în apostolat.
Responsabilitatea morală pe care familia trebuie să o ducă la îndeplinire, este destul de evidentă în planul lui Dumnezeu, nu rămâne decât ca familia să redescopere adevărata sa identitate umană și creștină, trăind în mod realist valorile sale de unitate, de viață, de iubire și demnitate.
BIBLIOGRAFIE
Aa.Vv., La chiesa salvezza dell΄uomo vol. II, Cittá Nuova Editrice, Roma 1986.
, Nuovo enciclopedia del matrimonio, Ed. Queriniana Brescia 1975.
, Corso di morale, vol. III. Ed. Queriniana, Brescia 1984.
, La chiesa salvezza dell΄uomo vol. III, Cittá Nuova Editrice, Roma 1986.
, Mysterium salutis, vol. VIII, Ed. Queriniana, Brescia 1975.
, La chiesa salvezza dell΄ uomo, vol. II, Ed. Cittá Nuova, Roma 1986.
, Sposi cristiani: un dono e un compito, Dehoniane, Bologna 1994.
Beni A., I sacramenti nella vita del cristiano, Milano 1987.
Bișoc A., „Sacramentele. Semnele credinței și ale harului”, Ed. Saphientia, Iași 2001.
BÖckle F., „Teologoa pastorale del matrimonio”în Marimonio, Penitenza, Unzione, Brescia 1971.
Campanini G., Realtà e problemi della famiglia contemporana, compendio de sociologia della famiglia, Ed. Paoline, Cinisello B. 1989.
Cereti G., Matrimonio în Enciclopedia di Pastorale, vol. III, Piemme, Casale Monferato 1988.
Concetti G., Roma 1980; Il matrimonio comunitá d΄amore. Giovanni Paolo II alle familie, Ed. II, Milano 1980.
Congregatio De Culto Divino et Disciplina Sacramentorum, Decretum Ritus celebrandi matrimonium (19.03.1990), EncVat XII.
Crispiero m.da., Il matrimonio cristiano, Ed. Marietti, Torino 1976.
Duss-von Werdt J., Teologia del matrimonio. Il carattere sacramentale del Matrimonio, Queriniana, Brescia 1975.
Fuchs E., Desiderio e tenerezza, Ed. Claudiana, Torino 1984.
Gatti G., Morale matrimoniale e familiare, Queriniana, Brescia 1984.
Giglioni P., I sacramanti di Cristos e della Chiesa. Una sinfonia tra Dio e l΄uomo,,Cittá del Vaticano 1994.
Grelot P., La coppia umana nella Sacra Scrittura, vita e pensiero, Milano 1986.
Gurvitch G., Trattato di sociologia, Ed. Il Sagiatore, Milano 1972.
Ioan Gură De Aur, De Virginitate, X, 1.
Jedin H – Reinhardt K., Il matrimonio. Una ricerca storica e teologica, Brescia 1981.
Kasper W., Teologia del matrimonio cristiano, Ed. Queriniana, Brescia 1985
Maggioni B., Teologia del matrimonio, Ed. Queriniana , Brescia 1975.
Masciarelli M.G., Sposarsi nel Signore e davanti alla cumunià. Sussidio pastorale per la preparazione al matrimonio cristiano, Leumann Torino 1992.
Mazzoni A., La pastorale nella parocchia moderna, Leumann, Brescia 1968.
Padovese L., L΄uomo e dona a imagine di Dio. (Lineamenti di Morale sessuale e familiare), Edizione Messaggero, Padova 1996.
Pegoraro R., Morale familiare¸Ed. Piemme, Roma 1991.
Pompei A., Matrimonio, în Nuovo Dizionario di Teologia, Ed. Paoline, Alba 1977.
Pp. Ioan Paul al II – lea., Catechesi sul matrimonio,
, Litterae familiis datae Grandissimam sane, (02.022.1994), EncVat XIV, 12.
, Epistola Novo incipiente ad universos Ecclesiae sacerdotes, (08.04.1979), EncVat VI, 9.
Rey-Mermet Th., Credere. La fede celebrata nei sacramenti, Dehoniane, Bologna 1979.
Rocchetta C., I sacramanti delle fede, Dehoniane, Bologna 1982.
, Il sacramento della coppia. (Saggio di teologia del matrimonio cristiano), Dehoniane, Bologna 1996.
Sacra Congregatio Rituum, Decretum Ordo celebrandi matrimonium (19.03.1969), EncVat III.
Schillebeeckx E., Il matrimonio, vol. I, Ed. Paoline, Roma 1968.
, Il matrimonio, realtà terrena e mistero di salvezza, Ed. Paoline, Milano 1986.
Tura E. R., Il Signore cammina con noi. Introdizzione ai sacramanti, Ed. Gregoriana, Padova 1987.
, Il sacramento del matrimonio: storia e teologia, Ed. Gregoriana, Padova 1987.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reflexia Teologică Asupra Sacramentului Căsătoriei și a Familiei (ID: 167036)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.