Reflectii Controversate Privind Stingerea Si Transformarea Obligatiilor, Natura Juridica a Novatiei

Natura juridică a novației prevăzută în art. 665, al Codului Civil al Republicii Moldova, este tratată diferit în literatura de specialitate.Pornim de la ideea că unele mijloace de stingere a obligațiilor, sînt apreciate din punct de vedere a naturii lor juridice, atît ca mijloace de stingere a obligațiilor cît și ca mijloace de transformare a obligațiilor. De asemenea, Codul Civil al Republicii Moldova, în vigoare din 2003, comportă anumite lacune în aspectul prevederii tuturor mijloacelor de tarnsformare a obligațiilor, necesare circuitului civil.

Art. 665. al Codului Civil al RM, prevede „Obligația se stinge în baza înțelegerii dintre părți de a o înlocui cu o altă obligație.” Deci, novația ca instituție a dreptului civil, a fost prevăzută în Codul Civil al RM doar ca un mijloc de stingere a obligațiilor. În literatura de specialitate novația este definită astfel – novația este înlocuirea unei obligații vechi cu o obligație nouă. Problema imperioasă, care necesită a fi abordată, este: constituie novația un mijloc de stingere a obligațiilor sau un mijloc de transformare oligațiilor? Pentru a ne evidenția opinia, urmează să relevăm evoluția istorică a instituției, ca mai apoi să trasăm semnele ce o caracterizează. Novația își are originea în dreptul privat roman. La acea etapă inițială, se caracteriza printr-un formalism excesiv în materia încheierii și încetării contractelor. Era acceptată ca o convenție prin intermediul căreia se putea stinge un raport obligațional. Ca urmare a evoluției societății romane în timp, noțiunea de obligație încetează de a mai fi înțeleasă doar ca o simplă legătură materială. Ea devine o legătură pur juridică, adică un raport juridic în temeiul căruia creditorul poate pretinde debitorului său să execute prestația ce i se datorează. În caz de neexecutare, creditorul putea recurge la constrângere. Novația a servit drept temei pentru înlăturarea obstacolelor și accelerarea operațiunilor de transmitere a drepturilor și a obligațiilor de la o persoană la alta. Această operațiune juridică presupune stingerea unor obligații, dar în același timp presupune apariția unei obligații noi, fapt ce i-a determinat pe jurisconsulții romani să afirme că novația constă în transferul obiectivului vechii obligații în noua obligație.

Din analiza articolului 665, al (1), al Codului Civil al Republicii Moldova, rezultă că novația pentru a produce efecte juridice necesită să întrunească anumite condiții. Astfel, fiind un contract , novația trebuie să îndeplinească toate condițiile generale de valabilitate ale acestuia. Pe lîngă acestea, novația presupune și respectarea următoarelor condiții speciale:

a) existența unei obligații vechi valabile, care urmează a se stinge prin novație. Așa fiind, dacă nu există o obligație preexistentă, nu poate opera novația și noul raport nu poate lua naștere. De asemenea, o obligație lovită de nulitate absolută nu poate forma obiectul unei novații, iar dacă obligația este lovită de o nulitate relativă, novația poate însemna confirmarea ei și deci transformarea într-o obligație valabilă, în măsura în care cel ce putea invoca nulitatea obligației exprimă un consimțămînt valabil și este pe deplin capabil. Novația va fi inadmisibilă dacă lucrul care face obiectul vechii obligații a pierit fortuit, în momentul contractării noii obligații. Dacă vechea obligație era afectată de o condiție, la fel va fi o noua obligație. Prin intermediul novației se poate transforma o obligație afectată de modalități, cu una pură și simplă. Obligația afectată de un termen, la momentul expirării termenului va deveni o obligație pură și simplă, cu excepția cazului în care se stipulează un nou termen.

b) să se nască prin acordul părților o obligație nouă valabilă. Numai prin existența unei obligații valabile se stinge vechea obligație și se înfăptuiește novația. Dacă obligația nouă va fi lovită de nulitate, novația nu se va realiza. Debitorul care a influențat ilicit consimțămîntul creditorului de a nova obligația veche, nu va putea pretinde executarea noii obligații. Creditorul nu va fi lipsit de dreptul de a cere executarea obligației vechi, chiar dacă și-a manifestat voința de a nova obligația, însă care s-a dovedit a fi viciată.

Dacă noua obligație este nulă absolut, creditorul își va putea exercita dreptul său la acțiune în sens material oricînd. Însă dacă obligația este nulă relativ, ea poate fi supusă acțiunii în anulare, în termenul de prescripție prevăzut de lege.

c) noua obligație trebuie să conțină un element nou (aliquid novi) față de cea veche. Structura raportului de creanță trebuie să sufere anumite schimbări. Aceste modificări pot consta în schimbarea uneia dintre părți, a obiectului, a cauzei obligației vechi ori înlăturarea unei condiții care afectează obligația existentă. Schimbarea creditorului intervine, de exemplu, cînd cumpărătorul unui bun se obligă la cererea vînzătorului să efectueze plata prețului către o altă persoană. O astfel de novație se aseamănă cu cesiunea de creanță, dar se deosebește prin faptul că se face cu acordul debitorului, fără îndeplinirea formalităților cerute pentru opozabilitate față de terți și are ca efect stingerea obligației debitorului față de creditorul inițial și nașterea unei alte obligații față de noul creditor. Elementul nou poate consta, de asemenea, în schimbarea obiectului, cînd părțile se înțeleg ca debitorul să execute o altă prestație decît cea stabilită în obligația care se stinge. Schimbarea cauzei ar fi schimbarea scopului urmărit de părți prin încheierea actului juridic. Este de remarcat faptul că va fi o novație, cînd se va schimba scopul imediat. Aceasta deoarece, schimbarea imboldului interior (motivul) al părților sau a uneia din părți, nu va fi o novație. Scopul mediat în literatura de specialitate este exprimat ca scopul actului juridic, pe cînd scopul imediat este scopul obligației. Prin urmare schimbarea scopului mediat nu va constitui o novație.

d) intenția părților de a nova. Intenția de a nova trebuie să rezulte din actul novației. În lipsa acestui element ar exista doar două obligații alăturate. Această manifestare de voință trebuie să fie neîndoielnică și limpede exprimată de părți prin actul novației.

După retrospectiva și analiza făcută, putem constata că de la apariția sa, această instituție a dreptului civil a fost inclusă în mijloacele de stingere a obligațiilor, și nu în a celor de transformare a obligațiilor. Opinia pe care o susținem, este că novația nu este un mijloc veritabil de stingere a obligațiilor, dar unul de transformare a obliigațiilor. Pentru a ne argumenta poziția, vom începe de la analiza unui raport juridic de creanță. În literatura de specialitate majoritatea autorilor menționează că un raport juridic obligațional, ca și orice alt raport juridic, este constituit din trei elemente: subiecte, obiect și conținut. Unii autori, mai enumără și al patrulea element și anume sancțiunea. În lipsa acestui element obligația nu se va putea cere executarea ei silită, deoarece vom fi în prezența unei obligații naturale, dar nu civile. Apare întrebarea: dacă va fi schimbat numai subiectul acestui raport sau numai obiectul lui, raportul juridic de creanță va înceta sau se va transforma? Considerăm că raportul juridic obligațional nu se va stinge, dar se va transforma în altul nou, deoarece a fost schimbat doar un element, celelalte rămîn în continuare. Autorul rus А. П. Сергеев menționează că în cazul mijloacelor de stingere, raportul juridic de creanță dispare, iar în cazul mijloacelor de transformare a obligațiilor, obligațiile continuă să existe, dar modificate.

Dacă tratăm instituția novației, la acest moment, ca un mijloc de transformare a obligațiilor, atunci care a fost cauza că de o perioadă îndelungată de timp (începînd cu dreptul privat roman), novația a existat ca un mijloc de stingere a obligațiilor civile? Un argument ar fi specificul gîndirii logico-juridice în perioada dreptului privat roman. Jurisconsulții romani aveau niște pîrghii logice foarte abstracte de soluționare a unei situații de drept. O influență asupra apariției acestei erori, îl constituia statutul juridic deosebit al persoanelor. Se considera obligația stinsă dacă debitorul înrobit se obliga la o altă prestație, acceptată de către creditor. Pe cale de consecință, putem afirma că aceasă eroare a apărut de la mijlocul de stingere a obligației „darea în plată”. Aceasta deoarece, obligația se stingea prin plata altui lucru decît cel datorat. Reieșind din cele menționate propunem de lege ferenda, o altă definiție a instituției novației, potrivit naturii sale juridice și anume „ Novația este acel mijloc de transformare a obligațiilor, prin care părțile de comun acord, pot modifica un anumit element esențial al obligației.” Deci atunci cînd are loc novația, nu se modifică toate elementele obligației, ci doar cel mult două. Ca exemplu în acest sens, putem menționa : dacă depozitarul va cere de la deponent de a i se transmite în locațiune bunul care a fost depozitat, iar deponentul va accepta, se va realiza o novație.

Deoarece legiuitorul a consacrat novația ca un temei de stingere a obligațiilor, dar nu unul de transformare, propunem ca novația să fie exclusă din secțiunea „Alte temeiuri de stingere a obligațiilor” și să fie consacrată într-un capitol aparte, care să fie întitulat „Temeiurile de transformare a obligațiilor”. Anume aceast capitol să fie prevăzut imediat după capitolul VI – „Mijloacele de garantare a executării obligațiilor”. Lipsa unui asemenea capitol în Codul Civil al Republicii Moldova, constituie o lacună. Deși în istoria dreptului civil moldovenesc, instituția transformării obligațiilor nu a existat sub denumirea unui capitol aparte, totuși ea a fost alipită instituției stingerii obligațiilor. Introducerea unui capitol nou în Codul Civil al RM, va constitui momentul nașterii reale a instituției transformării obligațiilor în dreptul civil moldovenesc. propunem ca art. 665, să fie exclus din secțiunea „Alte temeiuri de stingere a obligațiilor” și să fie inclus în capitolul nou „Temeiurile de transformare a obligațiilor”. Reglementrea novației într-un singur articol, este una incompletă. Aceasta deoarece nu sînt prevăzute în Codul Civil al RM condițiile pe care trebuie să le îndeplinească actul novației și nici felurile novației ( perfectă și inperfectă). De aceea, propunem de lege ferenda să mai fie introduse în noul capitol condițiile novației, precum și felurile novației. Lipsa la nivel legislativ a condițiilor actului novației, poate duce la o interpretare greșită a operării legale a novației.

Împreună cu novația în aceast capitol, propunem să fie prevăzut și un alt mijloc de transformare a obliagațiilor „Delegația”. În literatura română de specialitate, delegația este definită ca o convenție prin care un debitor aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor alături de el sau în locul lui. În raporturile de delegație sunt implicate subiecte, care poartă denumiri specifice de:

a) delegant – debitorul inițial, cel care propune creditorului un alt debitor în locul său, cel care face delegația;

b) delegat – persoana care se obligă alături sau în locul debitorului;

c) delegatar – creditorul care acceptă angajamentul.

În genere, delegatul este debitorul delegantului, iar delegantul este debitorul delegatrului.

Delegația prezintă utilitate practică din mai multe motive:

a) ea poate fi utilizată pentru a face liberalități ca, de exemplu, în cazul în care delegantul creditor al delegatului îl împuternicește pe acesta să predea ceea ce îi datorează delegatarului, față de care delegantul nu este obligat, ci înțelege să-l gratifice în acest mod, delegatul obligându-se astfel să plătească o datorie a delegantului către delegatar;

b) prin ea se poate evita o dublă plată, când delegantul este debitor al delegatarului, dar și creditor al delegatului, caz în care, prin operațiunea delegației, rămâne o singură obligație și anume aceea a delegatului față de delegatar;

c) prin ea se poate realiza un împrumut, când delegantul, care dorește să predea delegatarului o sumă pe care, nu o are dă delegație unei persoane ca acesta să predea suma delegatarului;

d) prin ea se poate realiza o garanție personală, când delegantul aduce pe delegat, care devine și el obligat față de delegatar, fără ca obligația delegantului să înceteze.

Delegația spre diferență de novație nu este prevăzută în Codul Civil al RM, deși în legislația altor state, este reglementată. Codul civil român nu prevede o reglementare distinctă a instituției delegației, deși este evocată întîmplător printre rîndurile textelor care reglementează novația. În doctrină, delegația este considerată o operație juridică distinctă de novație. Propunerea de lege ferenda este de a introduce această instituție în Codul Civil al RM, deaoarece legislația civilă la acest capitol comportă anumite lacune. Această teză se poate argumenta, prin prisma specificului sistemului de drept civil bazat pe pandect. Anume acest sistem presupune că normele din partea generală a Codului Civil, trebuie să aibă o desfășurare în partea specială. Din acest considerent, facem mențiunea, că normele generale cu privire la raporturile specifice fidejusiunii, nu sînt reglementate în partea generală ale Codului Civil al RM. Prin urmare, se constată un dezechilibru între reglementările părții speciale ale Codului Civil al RM și a celei generale. Dacă va fi completată partea generală cu instituția de drept delegația, acest dezechilibru va fi înlăturat. Mai mult ca atît, nu vor exista opiniile controversate în ceea ce privește aspectul situării reglementarii instituției fidejusiunii (de situat în partea generală a Codului Civil sau în partea specială).

Introducerea acestei instituții în Codul Civil al RM nu va fi o juxtapunere cu instituția cesiunii de creanță și preluării de datorie, deoarece această instituție este distinctă de instituția delegației. Deosebirile dintre cesiunea de creanța și delegație sunt:

a)delegația este o instituție juridică triunghiulară, care se realizează sau se perfectează prin consimțămîntul a trei persoane: delegantul, delegatul și delegatarul; consimțămîntul delegatului, adică al debitorului, este absolut necesar; de aceea el trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu. Dimpotrivă, cesiunea de creanță este o convenție încheiată exclusiv între cedent și cesionar, fără consimțămîntul debitorului cedat; debitorul cedat poate fi și o persoană lipsită de capacitatea de exercițiu sau cu capacitatea restrînsă de exercițiu;

b)delegația dă naștere întotdeauna unui raport de obligații între delegat și delegatar; în cazul cesiunii de creanță nu se naște un nou raport de obligații, efectul său constînd doar în transmiterea dreptului de creanță de la cedent la cesionar;

c) delegația produce uneori efect extinctiv, în sensul că atunci cînd este perfectă, (delegația se împarte în delegație perfectă și imperfectă) stinge raportul de obligații preexistent dintre delegant și delegatar; cesiunea de creanță produce în mod direct exclusiv efecte translative: creanța se transmite de la cedent la cesionar cu toate accesoriile și garanțiile sale;

d) delegația imperfectă, nefiind dublată de o novație, are ca efect consolidarea sau întărirea situației delegatarului, care dobîndește uneori și al doilea debitor și, prin urmare, va avea la dispoziție două gajuri generale pentru a-și realiza creanța; cesiunea de creanță implică acceptarea de către cesionar a unui anumit risc, deoarece îl are ca debitor numai pe cedat.

De asemenea, există și o deosebire dintre delegație și preluarea de datorie și anume, această deosebire se evidențiază prin aspectul diferit al cauzei angajamentului delegatului și al cauzei obligației originare existente între delegant și delegatar.

Coraportul dintre delegație și fidejusiune este unul de gen și specie. Sub aspectul său specific fidejusiunea precum și raportul triunghiular reglementat de această instituție este deosebit față de cel al delegației. Enumerăm deosebirile:

a) fidejusiunea și orice altă garanție personală propriu-zisă este întotdeauna accesorie datoriei debitorului principal, a cărei soartă juridică o urmează; nulitatea sau orice cauză de ineficacitate a obligației principale determină și desființarea și ineficacitatea obligației de garanție. Din contra, în cazul delegației, raportul obligațional dintre delegat și deligatar este independent de raporturile existente între delegant și deligatar;

b) fidejusorul este ținut să plătească datoria altuia; delegatul este obligat să plătească propria datorie.

c)după ce a plătit datoria debitorului principal, fidejusorul are dreptulde regres împotriva sa pentru a obține tot ceea ce a plătit creditorului; dimpotrivă, delegatul nu are acțiunea în regres împotriva delegantului, după ce a făcut plata către delegatar;

d) fidejusorul urmărit de creditor are dreptul prevăzut expres de lege de a invoca excepția beneficiului de discuție; în schimb, delegatul nu poate opune în temeiul legii o asemenea excepție delegatarului.

Un aspect important legat de stingerea și modificarea obligațiilor, este expirarea termenului de prescripție extinctivă. Prin expirarea termenului de prescripție obligațiile își pierd sancțiunea, devenind astfel obligații naturale. În dreptul roman, obligațiile naturale erau sancționate nu printr-o acțiune, dar printr-o excepțiune. Astfel dacă debitorul plătea de bună-voie nu putea cere recepțiunea. Obligațiile naturale au apărut în dreptul roman clasic ca urmare a faptului că sclavii nu se puteau obliga. Statutul juridic diferit al persoanelor, permitea ca creditorul să ceară executarea obligației de la debitorul său, fără a fi limitat în timp.

În literatura de specialitate autohtonă se susține că expirarea termenului de prescripție extinctivă a obligației, care a devenit exigibilă, este un mod de stingerea obligațiilor civile. Opiniem că prescripția extinctivă este un mijloc de transformare a obligațiilor, deoarece la momentul expirării termenului de prescripție extinctivă, obligațiile civile degenerează în obligații naturale. Locul, rolul și efectul acestui mijloc de transformare a obligațiilor este unul specific, în comparație cu celelalte mijloace de transformare a obligațiilor (novația și delegația). Dacă cu ajutorul novației și delegației sunt în dinamică elementele structurale ale raportului juridic de creanță, atunci în cazul prescripției extinctive se transformă în totalitate categoria obligației..

În principiu, dacă vor exista în literatura de specialitate opinii controversate privind unele aspecte legate de stingerea sau transformarea obligațiilor, totul va fi tratat doar spre obținerea unei legislații mai perfecte și înlăturarea lacunelor de drept.