Reflectarea Serviciilor Secrete In Presa Scrisa Romaneasca LA Un Deceniu Dupa Prabusirea Comunismului

REFLECTAREA SERVICIILOR SECRETE ÎN PRESA SCRISĂ ROMÂNEASCĂ LA UN DECENIU DUPĂ PRĂBUȘIREA COMUNISMULUI

CUPRINS:

I. INTRODUCERE

II. CONSTITUIREA COLEGIULUI NAȚIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITĂȚII

III. SCANDALUL „FIRUL ROȘU”

IV. SERVICIILE SECRETE – O AMINTIRE TRISTĂ A VECHII SECURITĂȚI CEAUȘISTE

V. SERVICII SECRETE ȘI POLITICĂ

VI. CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

I. INTRODUCERE

„Servicii secrete”, „putere politică”, „mass-media” constituie noțiuni care au stat și stau la baza dezbaterilor în orice stat democratic de drept, mai cu seamă în cazul în care acestea sunt considerate în varii combinații. Relația dintre mass-media și puterea politică a fost dintotdeauna problematică, la fel ca și relația dintre mass-media și serviciile secrete, dar mai ales ca cea cea dintre puterea politică și serviciile secrete. Dar atunci când mass-media ia în discuție chestiunea relației dintre serviciile politice și puterea politică, subiectele dezbaterilor nu devin deloc confortabile. Și asta mai se întâmplă mai ales în cazul în care atât serviciile secrete cât și regimul politic sunt relativ noi născute și se află într-o perioadă de tranziție, care nu poate fi nicidecum caracterizată prin echilibru. Tocmai această stare preocupă lucrarea de față, care își propune să evidențieze imaginea serviciilor secrete, așa cum reiese ea din presa scrisă. La un deceniu după înlăturarea dictaturii ceaușiste, presa scrisă era preocupată nu numai de ceea ce se întâmpla cu noile servicii secrete, cu reformarea și democratizarea acestora, dar și de ceea ce se întâmplase cu fostele cadre ale Securității.

Într-o societate democratică, rolul mass-media este de a informa

publicul, de a căuta știri și de a le prezenta poporului. Câinele de pază al democrației, mass-media are obligația de a prezenta, într-un mod cât mai obiectiv, informații publicului larg. Prin intermediul mass-mediei, instituțiile guvernamentale își fac cunoscute politicile și pozițiile față de anumite probleme sau evenimente. Dar, în același timp, mass-media veghează la buna funcționare a acestor instituții și uneori, prin plasarea anumitor probleme sau evenimente pe agenda națională, poate determina acțiunile guvernului.

Pe de altă parte, dacă avem în vedere faptul că realitatea este construită în mod individual, putem afirma că, de fapt, realitatea prezentată de mass-media este una a jurnaliștilor, a celor care intră în contact cu un anumit număr de evenimente. „Prin mijloacele de comunicare în masă aflăm cum privesc lumea juraliștii, cei care plătesc timpul de antenă, sau proprietarii acestora”.1 Și din această perspectivă, poziționarea mass-mediei față de autoritățile guvernamentale devine din nou esențială. Dacă mass-media se erijează în judecătorul de facto al acțiunilor și pozițiilor autorităților guvernamentale fără a înțelege însă background-ul determinant al acestora, realitatea prezentată, trecută prin filtrul jurnalistului justițiar, va fi una deformată.

De asemenea, într-o democrație, așa um se voia și regimul politic din România după prăbușirea dictaturii ceaușiste, puterea politică, prin urmare decidenții politici există din voința poporului ceea ce înseamnă că se bucură de legitimitate și reprezintă o parte importantă a Statului la un moment dat. Thomas Hobbes considera că puterea politică a luat naștere din cauza temerii indivizilor. În opinia sa, starea de natură, similară stării de război a devenit periculoasă pentru indivizii care au început să se teamă de moartea violentă, motiv pentru care au încredințat apărarea drepturilor lor Leviathanului. Astfel, pentru Hobbes, puterea politică există din cauza fricii indivizilor de o moarte violentă. La rândul său, John Locke demonstrează că puterea politică a luat naștere în urma apariției dorinței indivizilor de a-și apăra proprietatea. Pentru el, puterea politică este “dreptul de a face legi însoțite de pedeapsa cu moartea în vederea reglementării și conservării proprietății (property), și de a folosi forța

1 Mireille Rădoi, Serviciile de informatii si decizia politica, Ed. Tritonic, Bucuresti, 2003, p.

89

colectivității (community) atât în executarea unor asemenea legi, cât și în apărarea comunității (commonwealth).” 2

Prin urmare, puterea politică se naște din dorința indivizilor, iar menirea ei este aceea de a-și proteja creatorii. Puterea politică servește nevoii de a asigura armonia diferitelor colectivități ce formează societatea. În acest context, se poate afirma că scopul puterii politice este de a asigura existența societății, precum și dezvoltarea ei armonioasă.

Cu toate acestea, puterea politică rezultă și dintr-o necesitate externă și asta pentru că fiecare societate este în legătură cu exteriorul; fiecare societate este, direct sau indirect, în relație cu a1te societăți. În această situație, scopul puterii este să organizeze apărarea țării, să stabilească eventuale raporturi cu alte state, dar și să afirme, în raport cu exteriorul, unitatea și coeziunea, trăsăturile distincte și interesele comunității pe care o reprezintă. Astfel, suveranitatea este una dintre principalele trăsături ale puterii politice ceea ce presupune că într-o societate nu există o altă autoritate superioară ei la care să se poata face apel pentru a-i contesta deciziile.

Astfel descrisă, puterea politică ar putea părea tiranică și tocmai pentru a elimina această posibilitate trebuie instituit controlul societății care este fundamental pentru orice societate care se vrea democratică. Prin urmare, un regim democratic trebuie să echilibreze compatibilitatea controlului exercitat de putere asupra societătii cu procedurile democratice pe care societatea, la rândul ei le desfășoară pentru a menține puterea sub un control cât mai atent și riguros.

Apoi, trebuie avut în vedere faptul că nici un Stat nu poate exista fără servicii de informații a căror obligație este aceea de a-i informa pe guvernanți asupra unor situații care există sau asupra unor situații probabile astfel încât aceștia din urmă să ia deciziile corecte. Dacă indivizii

au creat puterea politică pentru a beneficia de protecție, puterea politică la rândul ei a creat serviciile de informații din aceleași motive. Astfel, serviciile de informații au ca principal scop informarea puterii politice, a guvernanților, astfel încât aceștia să poată decide corect în anumite situații care ar putea periclita starea de siguranță a Statului. Dar, înainte de a discuta despre serviciile de informații, definirea acestora se impune. Conform dicționarului de politică Oxford, “toate statele culeg informații privind “dușmanii Statului” din interior sau de peste hotare. Poliția și forțele armate colectează informații și acționează pe baza lor, dar termenul de servicii de informații se referă la servicii organizate în mod special pentru culegerea de informație secretă. Astfel de servicii își asumă de asemenea o activitate tăinuita (dezavuabilă) în numele statului ”.3 Prin urmare, așa cum sintetizează Mireille Rădoi, “serviciile de informații sunt organizații care culeg și coroborează date și informații pentru a le face relevante în decizia politică și militară la nivel național.”4

Astfel, legătura dintre puterea politică și serviciile de informații

devine evidentă, dar și problematică. În cazul unui stat totalitar, relația dintre serviciile secrete și puterea politică este una simplistă în sensul că aceasta din urmă își subordonează serviciile secrete care sfârșesc prin a se pune în slujba puterii și nu a țării transformându-se astfel în binecunoscutele poliții politice. După cum spunea Allen Dulles, “activitățile serviciilor de informații erau în favoarea unui tiran sau a unei societăți totalitare suprimând astfel libertîțile individuale sau realizând operațiuni teroriste în exteriorul țării.”5

Prin urmare, se poate lesne afirma că orice stat democratic are

nevoie de servicii de informații puternice, una dintre probleme apărând

3 Iain McLean (coord.), Oxford. Dictionar de politica, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti,

2001, p. 406-407

4 Mireille Radoi, Serviciile de informatii si decizia politica, Ed. Tritonic, Bucuresti, 2003, p.

12

5 Allen Dulles, The Craft of Intelligence, Harper and Row Publishers, New York, 1963, p.

însă atunci când relația dintre acestea din urmă și puterea politică devine una de subordonare. În această situație, serviciile secrete nu mai sunt utilizate în interesul țării, ci in interesul unei oligarhii politice, indiferent de culoare, în interesul acelei puteri politice care se află la guvernarea țării la un moment dat. Astfel, relația dintre puterea politică (cei care utilizează datele, analizele și prognozele secrete produse de către serviciile de informații) și serviciile de informații poate fi pusă în pericol în două sensuri: fie furnizorii de informație secretă sunt prea aproape de puterea politică, fie sunt prea departe6, aceasta din urmă situație periclitând siguranța națională a statului, dar și buna funcționare a societății democratice.

În primul caz avem de-a face cu ceea ce se numește politicizarea serviciilor de informații, a activității furnizorilor de informații privind siguranța națională. În cel de-al doilea caz avem de-a face cu un alt tip de disfuncționalitate: serviciile de informații tind să informeze factorii de decizie doar cu ceea ce percep că aceștia ar dori să afle. Soluția acestei dileme rezidă într-o relație suficient de apropiată între puterea politică și serviciile de informații, dar în același timp și o separare funcțională astfel încât puterea politică să aducă la cunoștinta serviciilor de informații nevoile reale de informare.

Cu toate acestea, există și o altă perspectivă, cea a tradiționaliștilor care consideră că serviciile de informații ar trebui să fie separate de puterea politică pentru a preveni orice denaturare a produsului informativ. Astfel, relația dintre serviciile de informații și decidenți poate fi comparată cu relația dintre bibliotecar și cititor: “bibliotecarii, iar nu cititorii determină ceea ce ar trebui să fie colecțiile de cărti”, adică, structurile de informații determină în mod obișnuit ce ar fi oportun pentru informarea

6 Sherman Kent, Strategic Intelligence for American Foreign Policy, Princeton, NJ: Princeton University Press, 1949, p. 195

beneficiarului7. Prin urmare, conservatorii sunt de părere că serviciile de informații ar trebui să fie neutre și apolitice. Numai că, așa cum sublinia și Alain Dewerpe, “e îndoielnic ca munca de “informații” va putea fi separată vreodată de politică pentru a servi, într-un fel, ca informare în sine.”8 De fapt, ținând cont de toate acestea, nu trebuie trecut cu vederea faptul că

„o națiune își înființează serviciul secret de care are nevoie.”9

7 Ibidem, p. 77

8 Alain Dewerpe, Spionul, Nemira, Bucuresti, 1998, p. 131

9 Thomas Gordon, Spionii lui Ghedeon. Istoria secretă a Mossad-ului, Ed. Alfa, București,

2003, p. 25

II. CONSTITUIREA COLEGIULUI NAȚIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITĂȚII

La un deceniu după prăbușirea comunismului, după îndelungi dezbateri controversate, s-a înființat Colegiul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Acesta s-a organizat și funcționează conform Legii nr.

187 din 07.12.1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea

securității ca poliție politică, act normativ publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 09.12.1999. Motivația care a stat la baza constituirii acestui organism a fost ca CNSAS să ofere societății românești o bază instituțională credibilă pentru a putea duce la bun sfârșit dificilul proces de clarificare a trecutului comunist.

Apariția CNSAS a fost una dintre principalele preocupări ale presei românești de la acea vreme. În primul rând este vorba despre modificarea proiectului de lege inițial și despre tergiversarea adoptării legii care constituie fundamentul consiliufârșit dificilul proces de clarificare a trecutului comunist.

Apariția CNSAS a fost una dintre principalele preocupări ale presei românești de la acea vreme. În primul rând este vorba despre modificarea proiectului de lege inițial și despre tergiversarea adoptării legii care constituie fundamentul consiliului. Proiectul Legii accesului la dosarele Securității poartă semnătura fostului senatorul PNȚCD, Constantin Ticu Dumitrescu, motiv pentru care actualul act normativ este cunoscut și ca

„Legea Ticu”. În calitate de președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici

din România (AFDPR), Ticu Dumitrescu a întreprins prima acțiune în justiție împotriva unor slujitori ai regimului comunist (securiști, comandanți de lagăre și închisori, gardieni, magistrați, militari, membrii ai Comitetului Central). Astfel, în 1991 a fost depus un denunț penal la Procuratura Generală, însă, moartea lui Alexandru Nicolski și dispariția lui

Alexandru Drăghici – chiar în ajunul audierii la Procuratura Generală – au fost cauzele care au condus la anularea acțiunii.

Cu toate acestea, Ticu Dumitrescu a mers mai departe continuând lupta pe cale parlamentară și inițiind mai multe proiecte de lege. În 1993, a extins o moțiune mai veche dându-i forma unui „Proiect al legii deconspirării Securității”. Apoi, a urmat un proiect de lege a lustrației (1994) – „Accesul la funcțiile publice și politice al foștilor demnitari comuniști si al membrilor aparatului de opresiune”. De asemenea, în anul

1997, a fost depus un proiect privind anularea sentințelor politice date în

perioada comunistă de tribunalele militare. În sfârșit, tot în 1997, în speranța că va avea mai multe șanse în condițiile în care CDR ajunsese la putere, Ticu Dumitrescu a redepus în Parlament Proiectul de lege privind deconspirarea Securității. Legea a fost votată în 1999, după ce au fost modificate o serie de articole esențiale, printre care prevederea potrivit căreia SRI ar fi trebuit să predea CNSAS întreaga arhivă sau cea prin care întreaga Securitate era definită drept poliție politică.

În aceeași logică trebuie amintit și faptul că Ticu Dumitrescu a fost

suspendat din PNȚCD. Existau voci în presa de la acea vreme care afirmau că suspendarea din partid a senatorului a fost urmarea declarației publice a senatorului prin care atrăgea atenția că împotriva proiectului se aflau și parlamentari ai noii Puteri, inclusiv conducerea partidului din care făcea parte, și că această împotrivire era interesată. Mai mult, în 1998, constatând amendamentele ce făceau nule efectele legii, și-a declinat calitatea de inițiator, declarând: „prin modificarea proiectului meu se naște o lege a conspirării Securității, ceea ce poate deveni o arma politică foarte periculoasă pentru cei care sunt la Putere”. Ticu Dumitrescu propusese legea după modelul inițiat de Institutul „Gauck” din Germania, care a deschis accesul la arhivele poliției politice din fosta RDG, STASI. Asfel, el spera că, pe baza legii propuse, „se va afla dimensiunea reală a activității de supraveghere a populației, desfășurată de fosta Securitate”.

Tergiversat timp de trei ani și supus nenumăratelor amendamente, Proiectul de Lege privind deconspirarea Securității a fost acceptat de Senat în iunie 1998. După încă un an în care legea a stat la Camera Deputaților, în ultima lună a lui 1999, a fost adoptată cu 281 de voturi, unul împotrivă și patru abțineri.

Amânarea la nesfârșit a adoptării proiectului de lege apare în presa scrisă de la acea vreme ca fiind motivată de interesele unor demnitari foști turnători ai securității sau ca lipsă de funcționalitate a forului legislativ suprem al țării. Însă, ideea propovăduită de întreaga presă scrisă este aceea că, de fapt, tergiversarea adoptării legii privind deconspirarea Securității a fost vădit dorită. Intenția de a amâna promulgarea unui act normativ de o asemenea importanță este datorată, pe de o parte, apropierii momentului alegerilor, iar pe de altă parte, obsesiei de a amenda principalele articole. Într-o primă instanță, faptul că aspiranții la diverse funcții în stat urmau a fi verificați dacă au colaborat cu vechea Securitate le-a stârnit acestora teama și, prin urmare, au încercat amânarea adoptării legii. Presa scrisă a vremii aprecia că Legea privind deconspirarea securității va avea astfel toate șansele să intre în vigoare după alegerile din anul 2000, „când mulți dintre cei cu „musca pe căciulă”, aflați fie la Putere, fie în Opoziție, își vor fi asigurat imunitatea ca

„reprezentanți ai națiunii”.

Mai mult, se insista asupra ideii conform căreia tergiversarea și modificarea Legii Ticu își găsesc cauzele chiar în structura Parlamentului. Chiar și fostul șef al celui mai important serviciu de informații din țară, Virgil Măgureanu afirma că Legea a fost aprobată de foștii turnători de Securitate. Astfel, în momentul în care reporterii ziarului Evenimentul Zilei au insistat întrebând dacă nu cumva Legea Ticu Dumitrescu nu fusese aprobată în forma ei inițiala pentru că o parte însemnată din membrii Parlamentului erau foști turnători de Securitate, Măgureanu a răspuns:

„Cred că aveți dreptate. Aceasta este cauza pentru care legea a fost atât de mult tergiversată și modificată”10.

În același context, presa scrisă insista asupra faptului că Parlamentul poartă răspunderea pentru tergiversarea Legii accesului la dosarele Securității, ceea ce determină menținerea structurilor cripto-comuniste în lumea politică și permite apariția altor germeni ai comunismului. În prima jumătate a anului 1998, cotidianul Ziua titra că „mai sunt 7 noduri și se strânge lațul pentru securiști”, referindu-se la faptul că în vederea supunerii spre aprobare a legii trebuie discutate încă 7 articole. Însă, pe lângă tentativa de a evidenția tenacitatea cu care, unii dintre senatori, făceau tot ceea ce se putea pentru tergiversarea Legii, articolul lasă să se întrevadă optimismul prin afirmația că, „în pofida tuturor opreliștilor, Legea este ca și votată”.11 Numai că, entuziasmul votării Legii este stins de un material care datează din octombrie 1998 și în care președintele Alianței Civice, Ana Blandiana afirma că „Legea lui Ticu Dumitrescu moare sub ochii noștri de bătrânețe, ea nu suportă decât tracasări și modificări savante”. De asemenea, aceeași Ana Blandiana sublinia că „dacă totuși Legea se va naște, pe parcursul moșirii a fost astfel amputată, încât nu va mai putea fi un instrument terapeutic”12.

Modificarea proiectului de lege inițial face obiectul mai multor

materiale din presa scrisă a acelei vremi. Însă, așa cum reiese din mai multe materiale, dar mai ales din rândurile publicate de ziarul Ziua în luna iunie 1998, articolul 22 al legii a fost cel care a stârnit cele mai aprige dezbateri în Parlament. Considerat cheia de boltă a proiectului, articolul a fost într-atât de mult modificat, chiar și de către Comisia Juridică, cea care acceptase în primă fază forma propusă de fostul inițiator, încât, „în forma actuală, grație „amendamentului Quintus”, legea a rămas fără obiect”.

10 Evenimentul Zilei, 31 ianuarie 2000

11 Ziua, 29 mai 1998

12 Ziua, 25 octombrie 1998

Acet amendament prevede ca arhivele fostei Securități să rămână în administrarea instituțiilor care le-au păstrat și până la ora actuală, și nu cum se voia în fostul articol 22, ca ele să fie preluate în totalitate de către instituția Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor fostei Securități. Mai mult, subliniază redactorul cotidianului Ziua,”noua formă a articolului

22 prevede limitarea accesului mai sus numitului Consiliu la dosarele care fac atingere la siguranța națională.13

În sfârșit, chiar și un an mai târziu, presa scrisă marșa pe aceeași idee a modificării Legii Ticu astfel încât s-a reușit, după îndelungi amânări, masacrarea conținutului esențial al acesteia. La începutul lunii iunie 1999, senatorul PNȚCD, Ioan Moisin afirma: „Ceea ce s-a aprobat din Legea lui Ticu are mari omisiuni, acoperindu-se o mare parte din ticăloșia care a permis strivirea populației de către comuniști. O asemenea lege strâmbă permite salvarea multor ticaloși”.14

În fapt, cel mai important aspect este că legea făcea liber accesul

cetățenilor la propriul dosar de Securitate și dădea posibilitatea mass- mediei să facă public statutul de colaborator al respectivei instituții pentru persoanele care ocupau sau candidau pentru ocuparea unor demnități în stat. Dar, pentru punerea ei în aplicare, după promulgare, urma să fie instituit un Consiliu Național de Administrare a dosarelor Securității, consiliu condus de un Colegiu, alcătuit din 11 persoane, votate de Parlament în termen de 30 de zile, după ce comisiile grupurilor parlamentare vor fi analizat candidaturile.

Doar că, nici acest pas nu s-a realizat fără controverse și

tergiversări, presa scrisă relatând că au existat discuții în Parlament pe tema componenței Consiliului, apoi pe tema desemnării Colegiului. Nu a fost deloc simplă nici găsirea unei locații în care urma să funcționeze Consiliul, dar nici alocarea unui buget pentru aceasta.

13 Ziua, 26 iunie 1998

14 Ziua, 1 iunie 1999

Astfel, la începutul lunii ianuarie 2000, cotidianul Evenimentul Zilei aprecia că înființarea Consiliului pentru Studierea Arhivelor Securității urma să rămână blocată până în luna februarie, atunci când avea să înceapă sesiunea ordinară a Parlamentului. Motivația era simplă: deși comisia juridică de la Senat era programată să lucreze în vacanță, de pe

24 pe 27 ianuarie, prioritatea acesteia era de fapt realizarea raportului la legea imobilelor naționalizate. Prin urmare, se sublinia că „este puțin probabil ca Parlamentul să fie convocat în sesiune extraordinară pentru a vota lista conducerii consiliului.15

Astfel, o lună mai târziu, ziarul Adevărul scria că, săptămâna

următoare, urma să fie desemnată componența Consiliului pentru Studierea Arhivelor Securității, motiv pentru care „vor fi prezenți în Parlament pentru a primi votul: Horia Roman Patapievici, Claudiu Secașiu, Viorel Mircea Nicolescu (propuși de PNȚCD), Andrei Pleșu și Mircea Dinescu (propuși de PD), Gheorghe Mihai, Florian Chirițescu și Aurel Pricu (propuși de PDSR), Gheorghe Onișoru (propus de PNL), Csender Ladislau (propus de UDMR) și Constantin Buchet (propus de PRM)”16. Numai că, după alte zece zile, la 18 februarie, același cotidian titra cu titlu de-o șchioapă că puterea și opoziția au dovedit că nu vor Legea Ticu dat fiind că

„majoritatea parlamentarilor a reușit să amâne accesul la dosarele Securității”. „Opoziția – PDSR, PUNR, PRM – a părăsit sala, acuzând încălcarea procedurilor de avizare a candidaților. Coaliția, deși a fost sprijinită de ApR și UFD, nu a putut să-și aducă toți parlamentarii în sală.”17 Astfel, rezultatul votului nominal a fost de 234 pentru și 3 împotrivă, de unde a rezultat nulitatea votului pe motivul lipsei cvorumului pentru care ar mai fi trebuit 6 parlamentari.

15 Evenimentul Zilei, miercuri, 5 ianuarie 2000

16 Adevărul, 8 februarie 2000

17 Adevărul, 18 februarie 2000

Dezamăgirea acestei noi amânări apare atât în rândurile jurnalistei Rodica Ciobanu care redactează știrea, cât și printre parlamentari. Deputatul liberal Șerban Rădulescu Zoner declara că intră în grevă parlamentară. Mai mult, el sublinia că dacă într-o săptămână nu se dă verde Legii Ticu, va intra în greva foamei. Revolta jurnalistei reiese din concluzia amară pe care o transmite publicului cititor în finalul știrii: „dacă în următoarele zile nu se desemnează conducerea Consiliului pentru Arhivele Securității, acest organism nu va putea funcționa, nefiind inclus în bugetul de stat”.

În sfârșit, la începutul lunii martie 2000, presa scrisă făcea cunoscută publicului cititor numele celor investiți de parlament să gestioneze dosarele securității: H.R. Patapievici, Claudiu Secașin, Viorel Mircea Nicolescu, Andrei Pleșu, Mircea Dinescu, Gheorghe Mihai, Florea Chiriațescu, Aurel Pricu, Gheorghe Onișoru, Csendes Ladislau, Constantin Buchet. Se afirma despre acești oameni că de acum înainte au o responsabilitatea comună extrem de importantă în ceea ce privește curățirea vieții publice de foștii colaboratori ai securității. „Alegerea Colegiului este numai glazura de pe tort. Trebuie să facem acestă instituție să funcționeze, până la alegeri să verificăm măcar dosarele senatorilor și deputaților», spunea Mircea Dinescu. Opiniei acestuia i se alătura și Andrei Pleșu: „La Parlament s-a făcut doar primul pas. Adevărata muncă abia de acum începe”18.

A urmat, cum era și firesc, desemnarea Colegiului care avea să

conducă CNSAS. La aproape o săptămână după constituirea Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității, membrii acestuia s-au întrunit, într-o sală a Senatului, pentru a-și alege conducerea. Așa cum relatează cotidianul Ziua, după un vot deschis, președintele acestui organism a fost ales Gheorghe Onișoru (propus de PNL), vicepreședinte – Mihai Gheorghe

18 Adevărul, 9 martie 2000

(PDSR), iar secretar, Claudiu Secasiu (PNȚCD). Aceeași publicație ține să sublinieze și faptul că, „înainte de a trece la vot, domnii Andrei Pleșu, Mircea Dinescu și Horia Roman Patapievici au precizat că nu doresc să candideze pentru o funcție de conducere”. În cadrul aceleiași ședințe, cei

11 membri „au convenit ca relațiile din interiorul Colegiului să nu fie determinate de criterii de partid, ci să fie determinate în mod unic de principiile care au stat la baza Legii de înființare și anume principiul asanării morale a societății românești”.19

O dată desemnată și conducerea CNSAS, s-a pus problema sediului

în care acesta urma să-și desfășoare activitatea, dar și problema bugetului de care acesta avea nevoie. Evenimentul Zilei sublinia faptul că președintele României însuși a făcut un apel către toate instituțiile statului să acorde sprijinul lor pentru buna funcționare a Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Astfel, Emil Constantinescu a insistat asupra faptului ca instituțiile statului trebuie să acorde un spațiu pentru consiliu, aceasta fiind principala problemă pe care membrii acestuia o au în prezent. În același context, cotidianul sublinia ironic oferta imobiliară din partea primarului general al capitalei Viorel Lis, ofertă care s-a concretizat în acordarea subsolului unui imobil, la parterul căruia se afla o gogoșerie.20

La sfârșitul lunii martie 2000, același Evenimentul Zilei scria pentru

opinia publică despre faptul că „CNSAS stă la mila Camerei Deputaților” după ce membrii acestuia au umblat din instituție în instituție pentru a fi găzduiți temporar până când „Consiliul Municipiului București binevoiește să le acorde sediu”. Ca urmare, ține să sublinieze ironic publicația, Camera Deputaților „s-a milostivit” și a hotărât să permită colegiului să-și desfașoare activitatea în sala Comisiei pentru decorații.21 Ziarul Ziua din

19 Ziua, marți, 14 martie 2000

20 Evenimentul Zilei, joi, 16 martie 2000

21 Evenimentul Zilei, marți, 28 martie 2000

28 martie 2000 arăta că decizia conducerii Camerei Deputaților de a acorda CNSAS acel spațiu a fost luată în urma unei întâlniri a Colegiului CNSAS cu președintele Ion Diaconescu. Astfe, președintele CNSAS, Gheorghe Onișoru, declara: „Am primit adresa semnată de președintele Camerei Deputaților, Ion Diaconescu, prin care ni se atribuie acest spațiu provizoriu.22 Cu toate acestea, Evenimentul Zilei din aceeași dată sublinia că deși primise ca spațiu de lucru sala Comisiei pentru decorații, Colegiul CNSAS se reunise în sala de ședințe a Comisiei economice a Camerei, unde lucra la elaborarea propriului Regulament pe baza căruia urma să funcționeze.23

Dar, problema acordării unui sediu CNSAS nu se închiase, astfel că,

la începutul lunii aprilie 2000, cotidianul Ziua publica o știre conform căreia Colegiul CNSAS primise confirmarea oficială a faptului că sediul instituției va fi în clădirea de pe Calea Victoriei nr. 91-93, unde la momentul acela funcționa Romenergo. Publicația preciza că respectivul sediu se afla în curs de evacuare, „CNSAS urmând să se mute în casa nouă, cel mai probabil la începutul lunii mai, iar paza obiectivului urmând a fi asigurată de Jandarmerie.”24

Numai că, nici acest demers nu a fost încununat de succes, la

jumătatea anului 2000, președintele CNSAS, Gheorghe Onișoru aflându-se în situația de a declara că „dacă nu vor primi sprijinul necesar pentru construcția instituțională a CNSAS astfel încât să poată duce la îndeplinire obiectivele prevăzute de lege, vor demisiona în bloc”. El preciza că sunt implicate multe instituții în acest sprijin și se referea, în primul rând, așa cum susținea cotidianul Ziua, la aprobarea unui buget corespunzător, la acordarea unui sediu și la aplicarea legii până la nivel local. Aceeași

22 Ziua, marți, 28 martie 2000

23 Evenimentul Zilei, marți, 28 martie 2000

publicație, afirma că, „mai mult ca sigur, sediul este prima prioritate, deoarece ieri, la Senat nimeni nu știa de întâlnirea Colegiului.25

Abia în luna septembire 2000, problema sediului CNSAS pare că are o soluție, Gheorghe Onișoru declarând că această instituție urma să aibă un sediu în Piața Victoriei, într-un bloc de cinci etaje, având o suprafață de

1400 de metri pătrați, ales în urma unei licitații. Aceeași publicație Ziua reținea că președintele CNSAS nu a precizat valoarea chiriei imobilului, dar a adăugat că sumele necesare fuseseră obținute prin economisirea banilor obținuți de CNSAS de la buget.26

Chestiunea sediului și a dotării acestuia a fost pe deplin tranșată la

începutul anului 2001. Dintr-un articol publicat în ziarul Adevărul aflăm că sediul CNSAS se află de acum pe strada Dragoslavele, „așezat printre cocioabe și maidane, la doi pași de piața Victoriei din București”. Dar, acolo, la sediu, „totul miroase a nou”: „de la pixuri, la mobilier și până la automobilele de serviciu (11 Renaul megane cu șoferi pentru membrii Colegiului), copiatoare de mare capacitate, televizoare Sonz cu ecran plat, biblioteci, dulapuri, fotolii, canapele moderne și, în pereți, montate la vedere, dispozitive de securitate.”27

Dar, toate acestea au putut fi realizate grație unui buget care a fost

la fel de mult tergiversat și discutat. La jumătatea lunii martie 2000, Evenimentul Zilei făcea cunoscut opiniei publice că CNSAS are nevoie de un buget de 45 de miliarde de lei, dar că guvernul nu i-a alocat decât cinci miliarde, deci de nouă ori mai puțin. În fapt, comisiile de apărare și ordine publică ale Parlamentului au fost cele care s-au ocupat de bugetul CNSAS, iar acestea își dăduseră avizul final. Acest aviz urma să fie trimis comisiilor reunite de buget-finanțe, care aveau să studieze avizele tuturor comisiilor de specialitate, urmând să întocmească un raport comun asupra

25 Ziua, 1 iunie 2000

26 Ziua, marți, 26 septembrie 2000

proiectului de buget realizat de guvern. În același context, era prezentată și ideea acordării unui buget mai mare CNSAS cu ajutorul banilor din rezerva guvernului. Astfe, președintele Comisiei de apărare din Senat, Nicolae Alexandru, declara că „diferența de 40 de miliarde de lei pentru bugetul colegiului poate fi acoperită din rezerva guvernului.”28

După numai o săptămână, aceeași publicație nota faptul că membrii

Consiliului pentru Studierea Arhivelor Securității au cerut premierului Mugur Isărescu acordarea unui avans din bugetul pe anul 2000 pentru începerea activității. Ceea ce cereau reprezentanții consiliului era majorarea alocației bugetare pentru anul în curs de la 5 miliarde de lei, la

45 miliarde de lei. Rândurile articolului subliniau disponibilitatea premierlui de a face să funcționeze CNSAS arătând că primul ministru i-a asigurat pe membrii Consiliului de sprijinul său pentru activitatea instituției și a afirmat că studierea arhivelor fostei Securități trebuie să se facă în condiții decente și de siguranță.29

Spre deosebire de caracterul liniștitor al acestei știri, Adevărul

publică la numai două zile distanță un articol tranșant în care se afirmă că, de fapt, ceea ce au primit până acum cei 11 sunt „telefoanele mobile, luate pe încredere, de la o firmă specializată, de Andrei Pleșu.”30 Aceeși idee a autogospodăririi apare și în contextul unei știri din 30 martie 2000, unde președintele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Gheorghe Onișoru, declara că cei 11 membri ai colegiului au donat, fiecare în parte, câte o suta de mii de lei pentru a plăti ștampilele necesare instituției.31

Dar, în cele din urmă, majorarea „substanțială” a bugetului CNSAS

devenea posibilă pentru Comisiile de buget-finanțe ale celor două Camere ale Parlamentului, deși ministrul finanțelor, Decebal Traian Remeș, refuza

28 Evenimentul Zilei, vineri, 17 martie 2000

29 Evenimentul Zilei, joi, 23 martie 2000

30 Adevărul, 25 martie 2000

să accepte majorarea bugetului CNSAS până când consiliul nu va avea un sediu și un contabil. În acest context, temându-se de noi tergiversări, președintele CNSAS a avertizat că dacă CNSAS va primi sumele necesare abia în luna august, această instituție nu își va atinge scopul fundamental, respectiv verificarea dosarelor candidaților pentru alegerile generale.32

Prin urmare, eforturile pentru majorarea bugetului CNSAS s-au

intensificat astfel că, la începutul lunii aprilie 2000, instituția solicita Biroului Permanent al Camerei Deputaților să ceară Ministerului Muncii să inițieze o Ordonanță de urgență prin care să reglementeze creșterea bugetului CNSAS, precum și salarizarea personalului acestuia. Conducerea Camerei a decis să-i trimită premierului Isărescu o scrisoare prin care să ceară introducerea în proiectul Bugetului de Stat a unui articol privind suplimentarea fondurilor alocate CNSAS33.

Dintr-un articol publicat în ziarul Ziua la 7 aprilie 2000, aflăm că

CNSAS „lucrează pe marginea bugetului de 45 miliarde de lei pe care urmează să-l aibă pe 2000 și cu care trebuie să ducă la bun sfârșit misiunea de verificare a candidaților la alegerile parlamentare și prezidențiale din anul în curs”.34

Numai că, așa cum reiese dintr-un material publicat la începutul lunii

ianuarie 2000, Legea accesului la dosarele Securității nu impunea nici un termen pentru funcționarea efectivă a instituției care urma să verifice trecutul demnitarilor și al candidaților la funcții publice”. Prin urmare, inițiatorul legii considera la acel moment că alegerile locale, parlamentare și prezidențiale nu se vor desfășura pe baza legii.35

Aceeași idee era vehiculată în presa scrisă și o lună mai târziu, ziarul

Adevărul titrând că „alegerile pot veni liniștit pentru mulți dintre parlamentarii noștri.” Se susținea că amânarea implementării Legii Ticu

32 Evenimentul Zilei, joi, 30 martie 2000

33 Ziua, marți, 4 aprilie 2000

34 Ziua, vineri, 7 aprilie 2000

este dorită tocmai pentru ca momentului alegerilor să treacă astfel încât demnitarii și „reprezentanții poporului” să nu mai poată fi verificați dacă au colaborat sau nu cu fosta Securitate.36

În primăvara lui 2000 însă, președintele CNSAS, Gheorghe Onișoru declara că activitatea instituției ar putea debuta foarte curând astfel încât să fie verificate dosarele tuturor celor care intenționau să candideze pentru alegerile locale.37 El a explicat, la numai două săptămâni distanță după această declarație, că „după cele mai optimiste estimări, Colegiul consiliului ar putea să-și intre în atribuții până la alegerile locale, când ar putea verifica, înaintea turului al doilea, dosarele candidaților la primăriile marilor orașe.38

În aceeași logică se înscrie și un material publicat de ziarul Ziua la

jumătatea lunii aprilie 2000 și în care se face cunoscut opiniei publice faptul că CNSAS și-a exprimat intenția de a verifica din oficiu colaborarea cu fosta Securitate a persoanelor care urmau să candideze sau să fie numite în funcții publice, atât la alegerile locale cât și la cele generale, precum și a persoanelor care dețineau funcții sau demnități publice. De asemenea, articolul menționa că cererile de verificare a candidaților la alegeri sau a demnitarilor puteau veni și din partea cetățenilor români cu domiciliul în țară sau în străinătate, a presei scrise și audiovizuale, a partidelor politice, a organizațiilor guvernamentale, a autorităților și a instituțiilor publice. Mai mult, era evidențiată obligația Biroul Electoral Central de a furniza CNSAS, în termen de 24 ore, listele cu candidaturi. Verificările asupra unui candidat sau a unui demnitar se sistau dacă acesta își retrăgea candidatura sau demisiona din funcție în 15 zile de la începerea verificărilor.39

36 Adevărul, 18 februarie 2000

37 Evenimentul zilei, joi, 16 martie 2000

38 Evenimentul Zilei, joi, 30 martie 2000

La o lună după ce a scris că se vor începe verificările candidaților la alegerile locale, parlamentare și prezidențiale, aceeași publicație Ziua titrează cu litere de-o șchioapă: „Candidații la locale au scăpat, deocamdată, de controlul la dosar”. Președintele CNSAS, Gheorghe Onișor, afirma că nu mai exista timpul necesar pentru verificarea candidaților la alegerile locale, dosarele acestora urmând a fi cercetate ulterior momentului electoral”. 40 Dar, chiar înaintea alegerilor locale, presa scrisă informa că, deși nu fuseseră semnate protocoale de colaborare cu unele instituții deținătoare de arhive, pe baza informațiilor și documentelor de arhivă furnizate de SRI, SIE și MapN, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității i-a verificat pe cei 35 de candidați pentru funcția de primar general al Municipiului București. Dintre aceștia, a rezultat că șase au fost colaboratori ai organelor de Securitate ca poliție politică, în accepțiunea articolului 5, aliniatul 4 din Legea nr. 187/1999: Mihai Barbuliceanu, Marcian Bleahu, Iulian Cretu, Mihai Cornel Marmara, Paul Daniel Mircescu, Ioan Popescu Rusavat.41

În ceea ce privește alegerile generale, în toamna anului 2000, presa

scrisă făcea cunoscut publicului cititor că CNSAS va cere liderilor partidelor parlamentare să prezinte acestui organism listele de candidați în alegerile generale înainte de termenul legal de depunere a acestora, pentru a putea fi verificate în timp util.42 Dar, o lună mai târziu, CNSAS mai așteapta încă, listele cu numele și datele acestora de la partide.43

Și dacă verificările dosarelor de securitate ale candidaților la alegeri locale s-au făcut fără a fi semnate protocoale cu instituțiile deținătoare de arhive, existau speranțe că acestea urmau a fi antamate curând. Astfel, la

16 martie 2000, cotidianul Adevărul aprecia importanța deosebită pe care o are CNSAS pentru președintele țării, Emil Constantinescu. Acesta afirma

40 Ziua, 11 mai 2000

41 Ziua, 2 iunie 2000

42 Ziua, 8 septembrie 2000

că vede noul organism ca pe „o piedică în calea zvonurilor, a falsului și a șantajului politic” și că, o dată cu funcționarea lui, va ieși la suprafață și adevărul. De asemenea, cotidianul anunța că președintele statului și-a desemnat consilierul pe probleme de apărare, pe generalul Constantin Degeratu, pentru a ține legătura între SRI, SIE, Ministerul de Interne, Ministerul Apătării și Ministerul Justiției pe de o parte și CNSAS, pe de altă parte.44

Două luni mai târziu, cotidianul Ziua informa publicul cititor despre

faptul că CNSAS urmează să semneze protocoale cu instituțiile ce dețin arhiva Securității. La acel moment, președintele CNSAS, Gheorghe Onișor afirma că următorii pași pe care urmează să-i facă instituția pe care o conduce vor fi „în direcția încheierii unor protocoale cu deținătorii de arhive și cu SRI”. El ținea să sublinieze însă că „în acest ultim document va fi reglementat modul de acces la dosare, precum și stabilirea documentelor care privesc siguranța națională.45 Această precizare are ca fundament un articol foarte important, dar și foarte controversat din Legea 187/1999. Este vorba despre articolul 20, al cărui alineat 6 afirmă că stabilirea în concret a dosarelor care privesc siguranța națională se va face de comun acord de Consiliu, împreună cu conducerea Serviciului Român de Informații, în caz de divergență, hotărârea urmând a fi adoptată de Consiliul Superior de Apărare a Tării. În presa vremii, acest articol este văzut ca „o portiță de scăpare pentru demnitari”.46

În acest context, este de remarcat faptul că SRI devine principalul

vinovat atât pentru modificarea legii și pentru tergiversarea ei cât și pentru faptul că nu a fost semnat un protocol de colaborare SRI-CNSAS într-un timp util. Astfel, încă de la sfârșitul anului 1999, prin intermediul ziarului Ziua, inițiatorul Legii deconspirării foștilor colaboratori ai Securității critica

44 Adevărul, 16 martie 2000

45 Ziua, 11 mai 2000

dur serviciile secrete românești postdecembriste. El afirma că, „după o revoluție anticomunistă, primul pas pe care trebuiau să-l facă atât SRI, SIE cât și celelalte servicii secrete era desprinderea reală de trecutul lor securisto-comunist. Dar n-au făcut-o și cea mai clară dovadă este aceea că n-au vroit să renunțe la arhivele Securității, care de fapt înseamnă menținerea legăturii cu trecutul tiraniei roșii”47. Mai mult, Ticu Dumitrescu subliniază faptul că era o obligație a SRI, moștenitorul principal al Securității, să aducă la cunoștința opiniei publice că, începând de mai bine de 20 de ani, toate datele și documentele care privesc peste două milioane de oameni au fost stocate pe calculator și că la Centrul de Calcul din Câmpineanu poți avea în câteva minute fișa completă a oricărui cetățean, care ar fi avut într-un fel sau altul tangențe cu Securitatea48. Trei luni mai târziu, un articol din jurnalul Adevărul informa despre faptul că „unii membrii ai Consiliului nu exclud posibilitatea unor subtilizări de dosare din arhive, Mircea Dinescu admițând că „este posibil să se fi umblat cu furca în aceste dosare”49

Așa că, deja prevestită cu jumătate de an înainte, în iunie 2000 a

debutat criza dintre CNSAS și SRI. Astfel, președintele CNSAS amenința la

14 iunie 2000 că va suspenda verificarea candidaților din turul doi la primăriile din marile orașe și din București, din cauza faptului că SRI nu le permite membrilor CNSAS să aibă acces direct la dosarele Securității. El susținea că în urma verificării dosarelor unor candidați pentru turul doi al alegerilor locale, membrii CNSAS au descoperit ca aceste dosare fuseseră

„cosmetizate”, adică fie lipseau pagini, fie fuseseră adăugate unele noi, fie

lipseau dosare cu totul, ca cel al lui Andrei Pleșu sau al lui Mircea Dinescu. Gheorghe Onișoru își exprima revolta și pentru faptul că tratativele de a încheia un protocol de colaborare cu SRI eșuaseră de fiecare dată dat fiind

47 Ziua, marți, 28 decembrie 1999

48 Ziua, marți, 28 decembrie 1999

că SRI avea propuneri de genul: „CNSAS să dețină doar dreptul de a solicita informații de la SRI, fără a avea posibilitatea să consulte direct arhivele aflate în custodia SRI”. 50

În același context, ziarul Ziua publica și opinia lui Mircea Dinescu, membru al CNSAS, care sublinia faptul s-a ajuns la acest impas întrucât SRI nu a renunțat, probabil, la informatorii recrutați de Securitate și „unii au sentimentul că li se ia marfa de pe tarabă”.51 În replică, același cotidian publica și poziția SRI care susținea că a răspuns la toate cererile formulate de membrii CNSAS, trimițându-le acestora „în original” toate dosarele pe care le-au solicitat. Iar în ceea ce privește semnarea unui Protocol de colaborare intre cele doua instituții, SRI subliniază că Gheorghe Onișoru și Costin Georgescu stabiliseră să se întâlnească pe 19 iunie pentru a definitiva și semna acest document.

La o lună după această criză, puteam citi în Evenimentul Zilei precizarea lui Gheorghe Onișoru conform căreia greva CNSAS din iunie „s- a datorat descoperirii unui dosar care era modificat, din care erau scoase file și pe care erau făcute adnotări cu pixul”. Acest motiv îl determina pe președintele CNSAS să susțină vehement faptul că „este clar că în zece ani s-a umblat destul de puternic în aceste arhive”.52

50 Ziua, 15 iunie 2000

51 Ziua, 15 iunie 2000

III. SCANDALUL “FIRUL ROȘU”

Evident că scandalul “Firului roșu” este un scandal politic, așa cum reiese și din presa scrisă a anului 2000. Dar, trebuie remarcat faptul că prin natura și amploarea pe care le dobândește la acel moment, scandalul atrage în dezbaterea presei scrise și nume ale unor servicii secrete precum SIE și SRI, dar în primul rând STS.

Pe scurt, scandadul „Firului roșu” a debutat la începutul lunii martie

2000. Astfel, în numărul din 10 martie 2000, săptămânalul moscovit

„Zavtra”, o publicație gen „România Mare”53- cum o cataloga cotidianul Ziua – sau o revistă apropiată de cercurile fostului KGB54 – cum o prezenta Evenimentul Zilei -, publica, pe prima pagină, o notă în care se afirma că în perioada 1993-1995, FAPSI (Serviciul de comunicații secrete al Președinției ruse), „a purtat negocieri cu colegii români” în legătură cu

instalarea unei linii telefonice secrete între președinții Federației Ruse și

României.55

Știrea a fost preluată de secția română a BBC intrând mai apoi și în dezbaterea presei scrise care a tratat-o în mod diferit. De exemplu, ziarul Adevărul cataloga dezvăluirea drept o „diversiune”, o intoxicare în contextul alegerilor generale de la sfârșitul anului: „Probabil că vom asista în următoarele zile la aprinderea de noi trepte ale rachetei diversiunii. Acestea vor duce confruntarea într-o zonă pe cât de bătucită, pe atât de neconvingătoare pentru marele public: trecutul comunisto-sovietic al lui

53 Ziua, 17 martie 2000

54 Evenimentul Zilei, 20 martie 2000

Ion Iliescu.”56 La rândul său, Evenimentul Zilei atrage atenția asupra faptului că, încă de la începutul scandalului „mass-media din România s-au împărțit în două tabere. Una care a catalogat dezvăluirea drept o intoxicare ieftină. Care a bagatelizat cazul chiar și după apariția în ziare a protocolului de negociere. Ziarul Adevărul se întreaba, prin vocea redactorului-șef, Cristian Tudor Popescu, „Ce are de făcut ziarul „Adevărul” în toată această mocirlă în care e tot mai singur?”. Și tot el răspunde:

„Nimic altceva decât să ramână el însuși și să creadă cu tărie în cititorii săi”.57

Cu toate acestea, faptul că este vorba despre o diversiune sau nu este mai puțin important în contextul în care criza „Firului roșu” introduce în scenă numele serviciilor secrete. Chiar și prin astfel de scandaluri strict politice, imaginea serviciilor secrete românești poate avea de suferit. Astfel, presa a făcut diverse scenarii, de la cel prezentat mai sus ca aparținând ziarului Adevărul și până la a acuza Serviciul de Informații Externe al României că s-ar afla în spatele acestei făcături și ar fi intoxicat publicația moscovită.58

Motivarea acestor scenarii diverse apare tot în paginile publicației

Ziua care subliniază că „imediat după ce a izbucnit în presa românească scandalul „Firului roșu”, toate instituțiile statului care ar fi putut face ceva lumină în acest caz. În loc să păstreze transparența și să informeze exact opinia publică despre ce e vorba cu adevărat, au devenit mai opace ca oricând, adoptând politica struțului în fața unui pericol iminent.59 În fapt, acest articol motivează comportamentul presei scrise și încearcă să explice faptul că aceasta nu-și face decât datoria prin eforturile de a afla adevărul din diverse surse și, pe cale de consecință, prin prezentarea a tot felul de scenarii. Ceea ce este și mai important însă și rămâne inevitabil în mintea

56 Adevărul, 23 martie 2000

57 Evenimentul Zilei, 22 martie 2000

58 Ziua, 15 martie 2000

59 Ziua, 17 martie 2000

cititorului, se referă la simplul fapt că instituțiile statului care ar fi putut să lumineze acest caz, nu au făcut-o. Așadar, concluzia cititorului devine simplă: instituțiile statului sunt vinovate pentru că refuză să declare adevărul pe care presa se străduie din răsputeri și prin orice mijloace să-l descopere.

Cât despre instituțiile care au fost interogate în primul rând, aflăm poziția acestora din cotidianul Evenimentul Zilei. Astfel, Serviciul de Telecomunicații Speciale declara că „se ocupă de instalarea sau securitatea firelor directe între liderii altor state cu demnitarii români. STS asigură securitatea comunicațiilor guvernamentale doar pe teritoriul național.” Pe cale de consecință, la 14 martie, STS susținea că nu a purtat niciodată discuții nici cu omologii din Federația Rusă și nici cu serviciile secrete ruse”. Apoi, fostul șef al Direcției de Informații Militare (DIM), generalul Decebal Ilina, afirma că serviciul nu are competențe în acest domeniu și arăta spre SIE: „Eu am fost la Moscova în decembrie 1996, având discuții cu serviciul de informații militare al Rusiei pe cu totul alte teme decât instalarea unui fir direct între președințiile celor două țări. În primul rând, DIM nu avea competențe în domeniu, ci Serviciul de Informații Externe”. La rândul său, directorul Serviciului Român de Informații, Costin Georgescu, susținea că SRI nu se ocupă de problemele comunicațiilor speciale, dar că, totuși, a dispus „verificări interne pe marginea celor semnalate de mass-media, iar concluziile lor vor fi comunicate CSAT”.60 În aceeași logică se înscria și declarația fostului șef al SRI, Virgil Măgureanu care afirma că atât timp cât a fost directorul SRI nu a existat un fir roșu cu Moscova. Mai mult, el sublinia și faptul că acest fir roșu n-a existat după

1990, deși ar fi fost necesar dat fiind că existența lui presupune întreținerea unor relații bune cu Rusia. Măgureanu își argumenta ideea precizând faptul că „în timp ce țările occidentale – începând cu SUA – care

60 Evenimetul Zilei, 14 martie 2000

au relații cu Rusia dispun de astfel de comunicații directe cu Moscova, România nu a avut așa ceva”. 61

În vederea soluționării crizei și dezlegării misterului, comisiile de apărare și de control SIE au avut rolul principal, cum era și firesc într-un stat democratic de drept. Totuși, Evenimentul Zilei își exprimă părerea conform căreia ar fi fost mai utilă „crearea unei comisii speciale, unice, care să ancheteze de la cap la coadă acest caz”.62 Existau și voci care considerau necesară elucidarea cazului și cu ajutorul SRI, nu numai al Parlamentului și al CSAT. De exemplu, secretarul general al PNȚCD, Remus Opriș cerea atât Parlamentului, cât și SRI și Consiliului Suprem de Apărare a Țării să se implice în rezolvarea cazului „Firul roșu Cotroceni-Kremlin”. El considera că în condițiile în care scandalul aducea atingere interesului național al țării, „e importantă elucidarea acestor aspecte pentru a asigura opinia publică de corectitudinea instituțiilor statului”.63

Rând pe rând, serviciile considerate a fi implicate în acest scandal au

ieșit din arena scandalului. În urma audierii șefului Serviciului de Informații Externe, Cătălin Harnagea, – după cum arată Evenimentul Zilei -64 sau a adjunctului directorului SIE, Constantin Rotaru, – după cum reiese din Ziua

– la 21 martie 2000, Comisia parlamentară pentru controlul SIE a concluzionat că SIE nu este implicat în nici un fel în negocierea tratatelor privind instalarea „firului roșu” între Moscova și Bucuresti și nici nu are cunoștință de existența unei asemenea legături telefonice. De asemenea, pedeseristul Radu Timofte sublinia că „nu există nici un document care să ateste implicarea SIE în acest caz, iar dacă la SIE nu există documente, atunci înseamnă că acest caz nu există”.65 În această logică a lui Radu Timofte se înscria și cererea PDSR de a se realiza o anchetă parlamentară

61 Evenimentul Zilei, 22 martie 2000

62 Evenimentul Zilei, 21 martie 2000

63 Evenimentul Zilei, 21 martie 2000

64 Evenimentul Zilei, 21 martie 2000

65 Ziua, 22 martie 2000

asupra implicării SRI și SIE în disputa politică internă și folosirea lor pentru compromiterea adversarilor actualei puteri.66 Concret, serviciile secrete erau suspectate de faptul că ar servi interesele politice ale puterii ceea ce nu le asigura acestora o poziție foarte comodă. Cât despre impactul pe care îl are o asemenea afirmație asupra opiniei publice nu este nevoie de prea multe comentarii pentru că devine evident.

Așa cum reiese din presa scrisă, singurul serviciu rămas în disputele crizei este STS. Astfel, în urma audierilor de la comisiile parlamentare, șefii acestui serviciu au recunoscut, conform unor declarații făcute de membrii ai comisiilor din Parlament, că negocierile pentru instalarea unui sistem de telefonie secretizat cu Moscova au avut loc. Mai mult, Evenimentul Zilei scria că șefii STS au dezvăluit și faptul că fusese încheiat un acord tehnic pentru instalarea celebrului „fir roșu” între Cotroceni și Kremlin67. Dar, de fapt, CSAT a fost cel care a cerut Ministerului Afacerilor Externe și STS să întreprindă demersurile diplomatice și tehnice necesare reorganizării liniei telefonice deja existentă, dar nefuncțională. Astfel, după cum declară generalul Constantin Degeratu în același cotidian, în perioada 1993-1996, cele doua instituții au purtat negocieri cu structurile corespunzătoare ale Federației Ruse. Așadar, din această declarație rezulta clar că MAE și STS au acționat pentru punerea în practica a hotărârilor CSAT, Consiliu care, așa cum bine se știe este prezidat de președintele în exercițiu al țării care, la acea vreme era Ion Iliescu.

66 Ziua, 21 martie 2000

67 Evenimentul Zilei, 22 martie 2000

IV. SERVICIILE SECRETE – „O AMINTIRE TRISTĂ A VECHII SECURITĂȚI CEAUȘISTE”

Este lesne de remarcat că, la zece ani după prăbușirea regimului comunist, presa românească suspecta încă serviciile secrete că aplică tehnicile și strategiile folosite de vechea securitate ca poliție politică. Deși o serie de reforme veniseră să restructureze și să democratizeze serviciile secrete, iar poziția acestora era total schimbată în sensul existenței controlului parlamentar asupra activității specifice, în sensul deschiderii către societate, iar încrederea populației în aceaste instituții crescuse chiar la 56% în anul 199868, presa scrisă sublinia încă disfuncționalități care aminteau de vechiul regim.

În primul rând, presa scrisă reproșa serviciilor secrete că i-au menținut în funcții de conducere pe „vechii securiști”, pe „dinozauri”. Dar, ceea ce trebuie remarcat încă de la început, se rezumă la faptul că aceeași percepție asupra serviciilor de informații românești exista și în rândul autorităților occidentale cu atribuții în domeniul securității. Astfel, în timpul vizitei lui Bill Clinton la București din 1997, Jim Steinberg, consilierul adjunct pentru securitate natională al Casei Albe, declara că „serviciile secrete românești sunt pline cu foști ofițeri de securitate cărora nu li se pot încredința secrete NATO”. Deși această declarație avea loc cu trei ani înaintea perioadei luată în considerare de lucrarea de față, ea trebuie reținută în contextul în care presa scrisă românească insistă asupra faptului că acești foști ofițeri de securitate se regăseau și după 2000 în

68 Ziua, 26 iunie 1998

funcții importante. Câteva exemple pe care presa scrisă le amintește în acest sens sunt: Ristea Priboi, Marian Ureche și Dan Gheorghe.

Dupa alegerile din 2000, deputatul Ristea Priboi a fost instalat șef al Comisiei comune a celor două camere ale Parlamentului pentru exercitarea controlului asupra Serviciului de Informații Externe, deși înainte de 1989 el a fost adjunctul șefului departamentului din Direcția de Informații Externe (DIE) care se ocupa de postul de radio „Europa Liberă”. De asemenea, presa scrisă amintește că Priboi a fost încadrat în DIE în perioada care corespunde celei în care direcția a organizat atentatul cu bombă la sediul din München al Europei Libere, tentative de asasinat asupra unor ziariști angajați ai Europei Libere si asupra dizidentului Paul Goma. Dar, ca urmare a presiunilor venite atât din exterior cât și din interior și după o dezbatere publică de câteva luni de zile, Ristea Priboi a fost forțat să demisioneze din funcția de șef al Comisiei parlamentare de control a SIE.

În fruntea Serviciului Independent de Protecție și Anticorupție (SIPA), în fapt serviciul de informații al Ministerului de Justiție, a fost numit Marian Ureche care, la începutul anilor '80 a lucrat la Securitatea Municipiului București, iar în decembrie '89 era adjunct al comandantului Direcției I a Departamentului Securității Statului (DSS), direcție care reprezenta poliția politică propriu-zisă, cea care se ocupa direct cu urmărirea persoanelor incomode regimului Ceaușescu.

Fost șef al serviciului secret al Ministerului de Interne (U.M.0215), în

perioada 1993-1997, generalul Dan Gheorghe a fost reactivat și angajat în cadrul SRI, după ce, între anii 1958-1968, în calitate de șef al rezidenței de spionaj din Paris, a condus cunoscuta „rețea Caraman”, care a izbutit să sustragă unele documente din cadrul sediului NATO.

Dar presa scrisă nu se rezuma doar la a deconspira foștii ofițeri de

securitate, ci reușea să pună serviciile secrete ca și instituții într-o lumină

nefavorabilă. Astfel, la începutul anului 1999, publicația Ziua aprecia că

„Serviciul Român de Informații s-a ținut și se ține țanțoș că este un

serviciu secret cu totul și cu totul nou și curățel, fără nici o legătură cu odioasa securitate. Un argument forte în acest sens a fost numărul mare de „cadre” din vechea securitate care nu au fost preluate de noul SRI. Poate ca marea masă a securiștilor de rând a fost epurată. Mii de oameni au fost îndepărtați din structurile informative. Executanții. În general, oameni mai tineri. Bătrânii, ofițerii superiori, generalii, șmecherii și mafioții adică, au fost menținuți, în mare majoritate, pe poziții și de către fosta și de către actuala conducere a SRI. Este vorba de câteva sute de ofițeri. Când întreabă cineva de ei, sunt prezentați drept profesioniști, indispensabili, universal valabili, fideli, cinstiți și, evident, buni români, eventual marginalizați de către Ceaușescu, Iulian Vlad sau Postelnicu pentru că ar fi refuzat să facă poliție politică”69.

Chiar și un an mai târziu, la începutul anului 2000, însuși

președintele statului de la acea vreme, Emil Constantinescu declara că „se simte mai terorizat astăzi de Securitatea lui Ceaușescu decât era până în

'90”. În aceeași logică, el atrăgea atenția asupra faptului că „vechii securiști grupați în PRM și PDSR” l-au făcut victimă acum învingându-l prin răspândirea „oricărei porcării, pe care pot s-o folosească oricum”.70

Nici exilul nu credea în dispariția securiștilor din cadrul serviciilor secrete, o dezbatere a Forumului Presei Române de Pretutindeni cu tema

„Serviciile secrete și exilul” punea pe tapet aceste suspiciuni la jumătatea anului 2000. Publicat în cotidianul Ziua, sumarul acestei dezbateri avea ca idee principală necesitatea „reconstituirii de la zero a serviciilor secrete”. Jurnalistul liberal Dinu Zamfirescu de la Paris, revenit după 1989 în țară a era de părere că aceste structuri securiste se regăseau la acel moment chiar în PRM. Dar, mai mult decât atât, în ciuda restructurărilor de personal anunțate, serviciile secrete erau puse în umbră nu numai pentru că au păstrat în funcții de conducere foști securiști, dar și pentru că au

69 Ziua, 29 ianuarie 1999

70 Evenimentul Zilei, sâmbătă, 26 februarie 2000

manifestă tendința de a instrui noile cadre conform ideilor și practicilor existente în vechiul regim comunist.

Astfel, fostul președinte al Comisiei de control a activității SIE, George Șerban a spus că, la sfârșitul anului trecut, în SIE 65% din personalul activ era format din cei veniți după '89. Cât în ceea ce privește cel mai important serviciu de informații din țară, cercetătorul Ștefan Marițiu de la arhivele SRI, a precizat ca în acest serviciu 83% din personal este nou și că media de vârstă este de 35 de ani. De asemenea, reprezentantul SRI a subliniat faptul că nu poate comenta afirmațiile făcute de ceilalți vorbitori deoarece este tânăr și nu are o funcție executivă. Vehicularea tuturor acestor cifre a stârnit dispute aprige, Doru Braia, reprezentantul societății Timișoara susținând că nu crede în curățirea SIE fiindcă faptele contrazic acest lucru. „Unde se află Securitatea, că nu a murit? Ei regizează crah-uri fondurilor de investiții”, iar școlirea tinerilor SRI-iști la Institutul Național de Informații constă de fapt în îndoctrinarea acestora cu aceleași idei ca și înainte de 1989. concluzia lui Braia era că „Securitatea continuă să vlăguiască România, până o va duce de râpă”.71 În aceeași logică, presa scrisă atrăgea atenția și asupra faptului că înnoirea cadrelor în serviciile secrete după 1990 s-a făcut, de fapt, „printr-o infuzie de militari” din cadrul armatei.72

Reacția presei scrise în fața afirmației șefului SRI care susținea că

doar 20% din cadrele instituției sunt ofițeri care au făcut parte din vechea securitate, este tot una de suspiciune.73 Astfel, deși neîncrezătoare, publicația Ziua ia de bun procentul de 20%, însă ține să sublinieze că acești ofițeri se află tot la comandă, SRI fiind „pe mâna lor”. „Toate compartimentele cheie, toate diviziunile și majoritatea covârșitoare a serviciilor județene sunt conduse de securiștii lui Dej și ai lui Ceaușescu”.

71 Ziua, 9 iunie 2000

72 Adevărul, 11 martie 2000

73 Ziua, vineri, 11 iunie 1999

Iar vinovat pentru această situație este directorul SRI care, dacă nu este chiar complicele acestora, complicele poliției politice, atunci, este doar un personaj prins în cursă. Și, pentru ca SRI să reziste, este suficeient ca el să-i schimbe pe securiștii aflați la comandă. În acest context, presa scrisă ajunge la concluzia că directorul SRI este fie prea laș pentru a schimba această stare de fapt, fie este chiar complice la existența acestei situații.

Mai mult, presa scrisă se întreabă de ce ar crede că 80% din SRI e

curat dat fiind că nu i-a controlat nimeni. Dacă 80% dintre ofițerii SRI au intrat în instituție după 1990, nu înseamnă că sunt curați și că nu au făcut sau nu fac poliție politică; ei au fost pervertiți.74 Prin urmare, ceea ce putem desprinde ca și imagine a presei scrise despre serviciile secrete este lipsa de încredere, suspiciunea continuă precum și dificultatea de a înțelege nevoia acestora de a beneficia de experiența acumulată de cei care au făcut parte din vechea Securitate, fără să fi făcut neapărat poliție politică. Faptul că anumite persoane din cadrul instituției serveau interese personale sau de grup a dus, așa cum am remarcat și cum vom vedea și mai jos, la sancționarea și la etichetarea instituțiilor în sine de către presa scrisă.

În acest sens, pentru a-și susține proiectul de lege prin care toți cei care intenționau să ocupe sau să candideze la o funcție publică în stat – președinte, deputat, senator, ministru etc. – trebuiau să depună și o declarație pe propria răspundere în care să precizeze dacă au făcut sau nu parte din structuri ale serviciilor străine de informații sau dacă au colaborat cu acestea, deputatul Adrian Vilău declara că s-a săturat de „culpabilizarea celor care au colaborat cu serviciul intern de informații și poate n-au făcut rău, unii dintre ei, în timp ce alții, care au adus prejudicii intereselor naționale, sunt curați și cinstiți și scoși de sub orice vină”. Mai mult, el susținea că cei care se ocupau de dosarele securității nu trebuia să pună

74 Ziua, 11 iunie 1999

doar etichete celor pe care îi descopereau a fi colaborat cu Securitatea, ci trebuia să dea publicității și faptele înscrise în dosare, mai exact să se precizeze și ce anume au făcut în perioada colaborării.”75

Scandalul Bădescu

La începutul anului 1999, publicația Ziua titra cu litere de-o șchioapă faptul deja mult bătătorit de presa scrisă și anume că funcțiile de conducere din SRI aparțin foștilor securiști care fac în continuare poliție politică. În cazul analizat, era vorba despre generalul SRI Dumitru Bădescu, șef al Diviziei de Contrainformații Economice a SRI (UM 0146 sau Diviziunea „C”). Pe scurt, articolul vorbește despre „acțiunea de poliție politică” pe care a perfectat-o generalul folosindu-se de un civil și nu de un agent al SRI. Plătit cu regularitate „din fondurile instituției”, civilul urma să îndeplinească următoarea misiune: plasarea în redacția Ziua a unui dosar compromițător despre ministrul Finanțelor, liberalul Traian Remeș, pentru a urmări cum folosește directorul publicației, Sorin Roșca Stănescu informațiile primite, căror politicieni le transmite sau dacă procedează la șantaje. Apoi, datele compromițătoare despre Remeș urmau să fie obținute de la un om de afaceri care, în schimbul documentelor secrete, urma să fie numit deputat pe listele PDSR de la viitoarele alegeri.

Publicația lansează și o serie de argumente pentru care generalul

Bădescu ar fi făcut acest joc. „Bădescu trece printr-o perioadă proastă. Imaginea sa a fost șifonată recent prin presă, care a semnalat implicarea sa în unele afaceri dubioase. Dacă ar fi reușit să obțină datele secrete și compromițătoare despre ministrul Remes, ar fi putut negocia poziția sa, în caz că cineva i-ar fi periclitat funcția. Apoi, dacă ar fi folosit o parte din aceste informații prin filiera amintită, el ar fi reușit să infiltreze în sânul

PDSR „persoana” din anturajul lui Remeș, care, la viitoarele alegeri, ar fi devenit un parlamentar-marionetă în mâinile sale. De asemenea,l-ar fi compromis și pe, Sorin Roșca Stănescu, pe care dacă nu l-ar fi prins într- un eventual șantaj, l-ar fi putut intoxica pe viitor cu informații false”.

Relatând toate aceste fapte, Ziua ținea să sublinieze că „SRI e infestat încă de elemente securiste, care pun în pericol siguranța cetățenilor și implicit siguranța națională”. Astfel, Ziua evidențiază și faptul că existența unor elemente ca generalul Bădescu în fruntea Serviciului de Informații demonstrează că șeful statului și directorii SRI, Costin Georgescu și Mircea Gheordunescu, nu au reușit încă să curețe instituția de indivizi tributari vechilui regim, care sunt preocupați numai de afaceri personale și diversiuni politice.76

Ca reacție la acest articol, poziția conducerii SRI a fost tranșantă,

directorul instituției declarând că „generalul Dumitru Bădescu nu are voie să desfășoare acțiuni de contrainformații economice, decât cu personal de specialitate din SRI.” Mai mult, el a subliniat că „dacă Bădescu a racolat un civil și l-a antrenat în asemenea operațiuni, el a încalcat grav legea deoarece asta înseamnă că și-a creat o rețea paralelă, ceea ce, în cazul contrainformațiilor economice este interzis!”77

În ciuda acestei poziții conciliatoare, ziarul Ziua continua să se

întrebe câți Bădești mai exista în SRI, câte servicii paralele și în slujba căror persoane, organizații sau partide sunt puse? De fapt, toate aceste întrebări erau cuprinse într-una singură titrată ca și titlu de articol: „Cât de putred este SRI?” Același material exprima atât entuziasmul descoperirii faptelor oneroase ale generalului Bădescu, cât și suspiciunea în ceea ce privește pedeapsa pe care acesta o va primi.78 La această din urmă întrebare răspunde tot publicația Ziua, la mai bine de un an și jumătate:

76 Ziua, 28 ianuarie 1999

77 Ziua, 28 ianuarie 1999

78 Ziua, 29 ianuarie 1999

deși a fost demis din funcția de Diviziei de Contrainformații Economice,

„generalul Bădescu nu a fost dat afară din SRI, ci este consilier al șefului

SRI”.79

Cazul Anca Cernea

În primăvara anului 2000, un nou scandal apărut în presa scrisă continuă să discrediteze imaginea SRI, despre care se afirma că acționa după normele poliției politice. Cotidianul Ziua vorbea despre „incredibilul caz de spionare a funcționarilor guvernamentali”. În fapt, era vorba despre Gelu Marian Trandafir, funcționar în cadrul Direcției Relații Internaționale a Departamentului pentru Administrația Publică Locală, care fusese supus la presiuni din partea unui agent SRI pentru a deveni informator.

În fapt, scandalul debutează cu declarația funcționarului Gelu Marian

Trandafir care afirmă că, în perioada în care șefa sa, Anca Maria Cernea, se afla într-o vizită în Polonia (6-10 decembrie 1999), a fost contactat de către un agent SRI care îi propusese să-i furnizeze informații despre activitatea instituției la care lucra. Agentul i-a dezvăluit funcționarului că știa că Anca Cernea avea încredere în el și îi ceruse să îi țină locul în timpul deplasării în Polonia. Mai mult, agentul i-a dezvăluit că tocmai Polonia constituie problema. De asemenea, funcționarul povestea că agentul și-a argumentat ideea printr-o „poveste aiuritoare despre federalizarea României, Helsinki, buna și reaua credință a unor politicieni și funcționari, cooperarea trans-frontalieră și interesele pe care servicii de informații străine le au față de toate acestea. Relatarea individului a fost condimentată cu informații minore despre un reprezentant al polonezilor în Parlamentul României, Iohan Babias, deputat care ar fi reclamat la Helsinki că Prefectura Suceava nu a asfaltat un drum într-un sat de polonezi,

79 Ziua, 9 iunie 1999

acuzând astfel țara noastră că nu respectă drepturile acestei minorități. În cursul unei vizite, președintele Kwasniewski și-ar fi murdărit pantofii de noroi și președintele Constantinescu ar fi fost pus într-o situație delicată”80.

În continuare, refuzând să colaboreze cu agentul SRI și sfătuindu-l să ceară lămuriri, oficial, șefilor Anca Cernea și Vlad Roșca, funcționarul relata că agentul ar fi refuzat la rândul lui pe motiv că „SRI chiar dacă cere oficial domnului Roșca clarificarea anumitor probleme, lucrarea ajunge tot la doamna Cernea, care dă un raspuns sec, ce nu folosește la nimic”.81

La rândul ei, Anca Cernea susținea că era vorba doar de poliție

politică dat fiind că „acuzația de spionaj în favoarea Poloniei este ineptă”. Totodată, ea recunoștea ca fiind adevărat faptul că avea mulți prieteni polonezi, iar în anii '90-'91 fusese de multe ori în Polonia”.82

Oricum, poziția Ancăi Cernea era susținută și de articolele din presă, toate marșând pe ideea că situația semnalată „este de o gravitate excepțională” deoarece dovedește că „ofițeri SRI continuă să acționeze sub diferite identități, să spioneze chiar și funcționari guvernamentali, să încerce să-i racoleze prin intimidare și să obțină informații pentru a le utiliza, nu în scopul apărării siguranței naționale ci în interese ținând de activitatea tipică de poliție politică”.

Interesant de remarcat este faptul că presa scrisă nu vede o altă ipoteză în acest caz, ci doar aceea a incriminării SRI care adăpostește vechi securiști, vechi practici securiste. Dacă într-adevăr Anca Cernea dăduse motive temeinice pentru a fi suspectată de spionaj în favoarea Poloniei, iar toată acțiunea agenților SRI consta în a descoperi adevărul despre aceasta? Dacă faptul că acest caz a ajuns în atenția presei se datorează neprofesionalismului unuia sau a celor doi agenți? Pornind de la ideea că nici o acțiune reușită a unui serviciu de informații nu ajunge în

80 Ziua, 3 mai 2000

81 Ziua, 3 mai 2000

82 Ziua, 5 mai 2000

presa scrisă, iar cele eșuate ajung să facă deliciul acesteia, putem lua în calcul și ipoteza mai sus amintită. Cu atât mai mult cu cât, însăși Anca Cernea afirma că răspunsul pe care l-a primit de la adjunctul SRI „nu o satisface în totalitate, dar cuprinde elemente importante. Îl recunoaște pe Leonard ca fiind al lor, îmi cere scuze și declară că nu am dosar”.83

83 Ziua, 5 mai 2000

V. SERVICII SECRETE ȘI POLITICĂ

La începutul anului 2000, în presa scrisă apărea scandalul legat de declarațiile purtătorului de cuvânt al PDSR, Ioan Mircea Pașcu. Acesta susținea că serviciile secrete române s-ar implica în politică, ceea ce așa cum considera și președintele Comisiei de control asupra activității SIE, George Șerban, era extrem de grav și aducea prejudicii imaginii României în perspectiva integrării în UE. Astfel, sub titlul „SIE ține la imaginea sa”, cotidianul Ziua făcea publică solicitarea directorului SIE, Cătălin Harnagea, către Comisia parlamentară de control asupra activității acestui serviciu. Se cerea audierea lui Pașcu pe motiv că, prin declarațiile sale, deputatul PDSR aducea prejudicii majore serviciului și lucrătorilor săi84. În urma audierii lui Mircea Pașcu însă, Comisia parlamentară de control a SIE a consemnat doar “o greșeală a unui om politic”. Acesta a refuzat să prezinte Comisiei parlamentare de control al SIE “indiciile” pe care susținea că le are în legătură cu implicarea serviciilor secrete din România în viața politică a țării. Pe parcursul audierilor, Pașcu s-a declarat mulțumit de felul cum au reacționat atât Comisia SIE, cât și conducerea SIE la afirmațiile sale, și a promis că va fi circumspect față de toate indiciile și sesizările pe care le va mai primi în acest sens.85 Dar dacă SIE s-a sesizat în acest caz nedorind să aibă o imagine șifonată, SRI nu a trimis nici o solicitare de audiere a lui Mircea Pașcu către Comisia parlamentară de control.86

84 Ziua, 3 februarie 2000

85 Ziua, 4 februarie 2000

86 Ziua, 3 februarie 2000

Astfel de scandaluri, de natură politică în ultimă instanță, aduc în atenția publicului cititor poziția serviciilor secrete din care se conturează imaginea acestora. În condițiile în care se aduc asemenea acuze unui serviciu de informații, chiar dacă acestea sunt considerate tendențioase și deplasate și prin urmare, lipsite de interes, reacția instituțiilor acuzate devine eminamente necesară. Altfel, opinia publică se formează eronat pe baza unei frânturi de informație.

În aceeași logică a discreditării imaginii serviciilor de informații, se înscrie și articolul apărut în cotidianul Adevărul, la începutul lunii decembrie. Este vorba despre materialul „Bătălie politică la vârful SIE”, argumentat, cum era și firesc cu ajutorul „surselor care doresc să-și păstreze anonimatul.” În acest caz este acuzat Serviciul de Informații Externe care „a fost folosit pentru întocmirea unor dosare cu vinovății prestabilite”. Președintele României, Emil Constantinescu este de asemenea un protagonist al acestui eveniment, el „încercând să implice serviciile secrete într-o luptă politică ce are ca scop atingerea unor interese personale”. Astfel, serviciile secrete „au ajuns să acționeze contrar legislației, pentru a lovi pe unii adversari politici ai puterii sau, dimpotrivă, pentru a-i apăra pe alții”.

Povestea care duce la concluziile mai sus prezentate, este simplă: la jumătatea anului 2000, directorul SIE a trimis CSAT o scrisoare prin care se solicita înființarea unei comisii speciale care să evalueze activitatea fostei Întreprinderi de Comerț Exterior „Dunărea” și a fostului compartiment Acțiuni Valutare Speciale din SIE, solicitare aprobată de CSAT și semnată de Emil Constantinescu. Autorul materialului reproșează directorului SIE faptul că „uită de existența Legii 23/1977 privind păstrarea secretului de stat, a Legii 163/1991 privind siguranța națională a României sau a Legii Arhivelor Naționale și cere deconspirarea unor unități din SIE după mai puțin de 20 de ani de la înființarea lor.” Cât despre interesele din interiorul SIE, articolul arată că „este vorba despre o răfuială între

directorul Cătălin Harnagea și locțiitorul său, Constantin Rotaru. Acesta din urmă ar fi refuzat să-i ofere lui Cătălin Harnagea o serie de documente compromițătoare despre unele personalități politice din România și, în consecință, s-a luat măsura îndepărtării sale din SIE. În susținerea acestei ipoteze e faptul că Rotaru a fost director la „Dunărea” până în 1989, iar declasificarea prevăzută prin hotărârea CSAT-ului ar putea să-l compromită definitiv.”87

Astfel de articole nu fac decât să știrbească încrederea cetățenilor, a

publicului cititor, în instituții ale statului însărcinate să vegheze la siguranța și securitatea statului. Cu atât mai mult cu cât, materialul nu este urmat de nici o reacție a serviciului, care ca în orice stat democratic, avea dreptul la replică.

În altă ordine de idei, trebuie avut în vedere și faptul că în presa scrisă a vremii apar și o serie de articole prin care, de data aceasta, se încearcă discreditarea unui partid politic. Acestea nu sunt deloc de trecut cu vederea deoarece se folosește imaginea odioasei Securități ceaușiste. Chiar dacă aceste articole nu aduceau atingere imaginii serviciilor secrete, din ele se desprinde ideea conform căreia românii se află încă sub sceptrul fostei securități dat fiind că o serie dintre reprezentanții nației au fost colaboratori ai Securității sau chiar cadre active ale acestei instituții.

Alegerile parlamentare și prezidențiale din 2000 au constituit contextul favorabil pentru asemenea dezvăluiri. Dacă înaintea primului tur de scrutin, presa scrisă nu a insistat asupra colaborării președintelui PRM, C.V. Tudor cu fosta securitate, în perioada premergătoare celui de-al doilea tur, articolele pe această temă au abundat. În febra respingerii ideii de a avea o guvernare peremistă extremistă, înaintea turului doi, pentru care se calificaseră, la distanță destul de mică de procente, C.V.Tudor, PRM, (28,34% din voturile exprimate) și Ion Iliescu, PDSR, (36,35% din

87 Adevărul, 1 decembrie 2000

voturile exprimate), presa scrisă încerca să discrediteze imaginea PRM

apelând la subiectele mai sus amintite.

Astfel, cu chiar două zile înaintea celui de-al doilea tur, cotidianul Evenimentul Zilei publica declarația fostului director al SRI, Virgil Măgureanu, conform căreia Ion Iliescu nu a fost colaborator al Securității în timp ce, în ceea ce-l privește pe Vadim, afirma: „i-am zis lui C.V. Tudor că nu-i pot da acea disculpare pe care o cerea, așa cum i-am dat-o regretatului Corneliu Coposu”. De asemenea, același Măgureanu declara că

„a văzut câteva dosare ale unor oameni asupra cărora și azi planează

suspiciunea că prezentau pericol pentru statul român” și că „proporțional, există informatori ai Securității în diverse partide”.88

Dar nu numai șeful PRM este protagonistul unor articole cu o asemenea tentă, ci și mare parte din acoliții acestuia, parlamentarii PRM. Despre aceștia, cotidianul Evenimentul Zilei susține că „unii sunt implicați în procese penale, fiind condamnați la inchisoare cu suspendare” în timp ce alții sunt foști ofițeri de Securitate, atrași de zgomotul naționalist al lui Vadim sau de diverse interese particulare.

În această din urmă categorie se înscriu parlamentari peremiști precum senatorul de Bihor, Ștefan Mărgineanu care a fost ofițer de contrainformații militare la o unitate din Huedin. Apoi, senatorul de Neamț, Dumitru Badea, a fost colonel de Securitate la Piatra Neamț, fiind comandantul unității pentru câteva luni în 1989. Tot în cadrul fostei Securități a activat și la Timișoara. A fost parlamentar PRM din 1996. Sever Meșca a ajuns deputat de Bacău. Dan Ioan Mirescu, fost demnitar al PRM, afirma despre el că face parte din grupul de securiști aciuați pe lângă Vadim.

Colonelul Dănuț Saulea, deputat PRM de Galați, a fost angajat al

Serviciului de Protecție și Pază. Colonelul Saulea a fost concediat din SPP

pentru suspiciuni privind implicarea sa în afaceri cu uraniu, alături de mafiotul de la Chișinau, Vitali Usturoi și alte cadre militare. Așa cu relatează autorul articolului din Evenimentul Zilei, colonelul Saulea se pare că avea cunoștință de niște tranzacții cu uraniu, descoperite de poliție în

1994, în parcarea de la Vila 23 Snagov. Cu toate acestea însă, colonelul a fost readus la SPP de omul lui Emil Constantinescu, fost director al Serviciului, Nicu Anghel. Colonelul Saulea a părăsit SPP o dată cu restructurarea impusă de generalul Anghel Andreescu.

Apoi, căpitanul Constantin Bucur este un personaj cunoscut prin

implicarea sa în declanșarea scandalului interceptărilor ilegale ale SRI, în

1997. Ofițer al Serviciului „T” al SRI, Constantin Bucur a predat mai multe casete lui Vadim, acuzând că acestea au fost interceptate ilegal din ordinul conducerii SRI. Vadim a speculat momentul pentru a acuza SRI, iar Bucur s-a bucurat de protecția acestuia, fiind nominalizat cap de lista la Camera Deputaților în județul Gorj. Constantin Bucur a fost condamnat cu suspendare de instanța de judecată, iar acum are imunitate parlamentară.

În sfârșit, colonelul Ilie Merce a fost șef al Securității Buzău, iar apoi

în cadrul Direcției I a DSS a răspuns de sectorul artă-cultură-presă. După

1990 a fost cadru activ al SRI, fiind demis de Virgil Magureanu în 1995 pentru furnizare de informații secrete lui Vadim Tudor. A fost trimis în fața instanței de judecată. Foarte important de reținut în acest context, este și faptul că presa scrisă vorbește despre colonelul Merce ca fiind întemeietorul unui serviciu paralel de informații al PRM, constituit din foști ofițeri de Securitate, miliție și armată. Totodată, presa subliniază că, de fapt, oficial, Merce este șeful Serviciului de documentare-informare din cadrul conducerii partidului89.

În aceeași logică se înscrie și un caz frecvent apărut în presa scrisă a

acelei vremi, cel al peremistului Adrian Zeno. Deputat PRM de Severin,

89 Evenimentul Zilei, marți, 5 decembrie 2000

acesta a fost șeful Serviciului de Contrainformații Economice de la Securitatea din Caraș-Severin, pensionându-se după revoluție. Zeno a fost condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare în anul 1999 pentru afirmația că președintele Emil Constantinescu a fost spion american și că ar fi fost urmărit informativ într-un dosar al Securității, codificat

„Geologul”. Sentința instanței a fost ca, timp de cinci ani Adrian Zeno să fie pus sub supraveghere penală, fiind obligat să comunice poliției orice deplasare peste opt zile din județ.

Numai că, în completarea acestei informații, vine un articol al

Evenimentului Zilei, publicat la jumătatea lunii ianuarie 2001. Este vorba despre alegerea lui Andrei Zeno ca deputat PRM, ceea ce înseamnă că acesta dobîndește imunitate parlamentară și, prin urmare, scapă de procesul în care era judecat pentru ofensă adusă autorității. Astfel, a devenit foarte simplu pentru avocatul lui Zeno să depună, pe masa instanței de la Curtea Supremă de Justiție un certificat din care rezulta că fostul securist devenise deputat PRM de Caraș-Severin. În acest context, autorul articolului ține să sublinieze că, „deocamdată, Andrei Zeno, la fel ca și alți doi inculpați din diverse dosare, deveniti deputați pe listele PRM, este protejat de imunitatea parlamentară”. În același timp, el precizează că această protecție prin invocarea imunității parlamentare ar putea înceta totuși în momentul în care se va aproba modificarea Constituției, în sensul că parlamentarii vor avea imunitate doar în legatură cu opiniile lor politice și nu în legatură cu infracțiuni comise înainte de a fi aleși, așa cum este cazul lui Andrei Zeno, dar și al altor actuali deputați, până de curând foști inculpati90.

90 Evenimentul Zilei, 13 ianuarie 2001

Schimbarea directorilor serviciilor secrete

Schimbarea directorilor serviciilor secrete o dată cu schimbarea guvernării a constituit subiectul preferat al presei scrise de la începutul anului 2001. În decembrie 2000, guvernarea de dreapta a președintelui Emil Constantinescu a fost schimbată prin revenirea în forță a guvernării PDSR și a lui Ion Iliescu în funcția supremă din stat. Noua guvernare era, de fapt, o acceptare de către cetățenii români a „răului mai mic” în contextul votului negativ acordat lui Ion Iliescu la 10 decembrie 2000 când s-a ajuns la a alege între un partid extremist, în speță PRM și un partid considerat de fapt descendentul aripii reformatoare a PCR, respectiv PDSR. Dar, o dată cu schimbarea președintelui țării și a guvernării, s-a pus rapid și problema schimbării directorilor serviciilor secrete, ceea ce, pentru presa scrisă, societatea civilă, dar și pentru cetățenii de rând angajați civic însemna lipsa de reformare și de democratizare a serviciilor, precum și tentativa guvernanților de a le subordona politicului. În acest sens, politologul dan Pavel afirma: „Dacă vrei să înțelegi ce se petrece într-o țară după alegerile generale, uită-te la modul în care se fac schimbările de cadre la nivelul conducerii serviciilor secrete de intelligence, armatei, poliției! Acesta este un criteriu pentru judecarea profunzimii schimbărilor în guvernare sau pentru a aprecia gradul de democratizare al unei tări. Graba exagerată a președintelui Iliescu de a schimba conducerile serviciilor secrete de informații este un semn cu privire la menținerea acestor instituții în sfera rivalităților și luptelor pentru putere dintre partide și lideri politici”.

Prin urmare, Dan Pavel ținea să sublinieze că aceste instituții care ar trebui să joace un rol important în prevenirea riscurilor și amenințărilor de securitate la adresa Romaniei sunt de fapt folosite ca prelungiri instituționale ale partidelor care vin la putere, în luptele împotriva celor din opoziție. În opinia lui, normal ar fi fost ca șefii din servicii secrete, armată,

interne să fie menținuti o vreme, pentru a face o predare a gestiunii și cunoașterii problemelor curente. Faptul că ei sunt dați rapid jos din funcții și inlocuiti cu oamenii lui Iliescu și ai PDSR-ului demonstrează că de fapt se schimbă un sistem clientelar cu altul.91

Pe această idee a înlocuirii directorilor serviciilor după o vreme de la

instalarea unei noi guvernări pare să funcționeze Mossad-ul. Astfel, în Israel președintele statului are un mandat de 7 ani, în vreme ce mandatul Parlamentului este de 4 ani. La o simplă privire, putem observa că șefii serviciului au avut cu toții mandate de peste 5 ani, iar doi chiar de 8 ani. Excepție de la această observație fac excepție legendarul șef al Mossad- ului, Isser Harel (1952-1963), care s-a menținut în funcție pentru mai bine de 11 ani și Danny Yatom (1996-1998) care a fost director general al renumitei instituții pentru numai 2 ani.92

În aceeași logică a suspiciunii schimbării șefilor serviciilor secrete se

înscria și articolul lui Vladimir Balaban publicat în Evenimentul Zilei din 8 ianuarie 2001. Acesta susținea că schimbarea directorilor serviciilor secrete o dată cu schimbarea guvernării a devenit un act de normalitate la noi în țară, un firesc care însă ar putea împinge lucrurile pe un făgaș periculos, acela în care șefii acestor servicii sunt împinși să răspundă,

„întocmai și la timp”, cerințelor politice ale puterii care i-a numit. Astfel, el consideră că subordonarea politică a serviciilor secrete nu este altceva decât un afront adus democrației și că, în acest context, „cetățeanul obișnuit se poate firesc întreba dacă serviciile secrete mai rămân cu adevărat independente, devreme ce fiecare putere numește șefii acestor servicii exclusiv pe criterii politice. În fond, menirea lor este să apere ordinea constituționala și nu o putere sau alta”.93

91 Ziua, 15 ianuarie 2001

92 Gordon Thomas, Spionii lui Ghedeon. Istoria Secretă a Mossad-ului, Ed. Alfa, București, 2003, p. 346

93 Evenimentul Zilei, 8 ianuarie 2001

Același articol aducea la cunoștință publicului cititor că există cazuri în țările cu democrații solide, unde schimbarea puterii permite și schimbarea șefilor serviciilor secrete, aceasta fiind privită chiar ca o practică, numai că acolo situația în serviciile secrete este într-atât de așezată încât a depășit de mult faza suspiciunilor privind manipularea politică. Mai mult decât atât, există și cazuri de lungă continuitate, cum ar fi cel al lui J.E. Hoover, cel care a condus F.B.I. între anii 1935-1972, acoperind mandatul mai multor presedinți ai S.U.A. Cazul lui Hoover însă face parte din categoria excepțiilor care confirmă regula că schimbarea conducerilor serviciilor secrete la schimbarea puterii nu presupune subordonare politică. „La noi în țară însa, nu există nici o astfel de excepție, după 1990 încoace. Ba sunt dimpotrivă destule semne care arată că, în România, serviciile secrete sunt privite ca instrumente în folosul puterii”94.

Așadar, în SUA, directorul general și directorul adjunct al Agenției

Centrale de Informații a SUA sunt numiți direct de către președinte și trebuie confirmați de Senat. CIA a fost creată în 1947, o dată cu Consiliul Național de Securitate (NSC), căruia îi este subordonată. Din 1978, în baza unui ordin executiv prezidențial, directorul CIA devine și coordonatorul comunității informative americane, care cuprinde toate serviciile de spionaj ale armatei, Departamentului de Stat, Departamentului Trezoreriei, Biroului Federal de Investigatii (FBI) etc. Schimbarea conducerii CIA de către un președinte nou ales nu este neobișnuită, existând și cazuri în care un președinte a schimbat doi directori.

În cazul Marii Britanii, șefii serviciilor secrete sunt numiți de guvern. Serviciul de informații externe al Marii Britanii (MI6, anterior SIS – Secret Intelligence Service) a fost încă de la crearea sa, în 1911, în subordinea Foreign Office (ministerul de externe), deci a guvernului. Spre deosebire

94 Evenimentul Zilei, 8 ianuarie 2001

de CIA, MI6 nu desfășoară operatiuni interne, iar bugetul său este secret. Directorul acestui serviciu este numit de guvern, dar coloratura executivului nu influențează radical conducerea MI6. de exemplu, David Spedding, a fost numit în 1994, de către conservatori, și mu a fost schimbat de laburiști. Cu doi ani mai vechi decât MI6, Serviciul de Securitate (MI5) are ca obiect de activitate contraspionajul și combaterea eventualelor acțiuni subversive desfășurate exclusiv pe teritoriul Marii Britanii și al coloniilor acestora. Subordonat al Home Office (ministerul de interne), MI5 colaborează strâns cu numeroase servicii de spionaj străine, precum și cu MI6. Ca și ân cazul Serviciului de informații externe, schimbarea guvernului nu atrage automat și o nouă numire în fruntea MI5.

Revenind la ceea ce relata presa scrisă la începutul anului 2001

despre schimbarea șefilor serviciilor secrete, cotidianul Adevărul scria că, la numai o săptămână după alegerea noului președinte al României, se discuta despre înlocuirea șefilor serviciilor speciale ca despre o acțiune “probabilă și normală”, “actualii șefi ai serviciilor secrete și speciale, numiți de președintele Emil Constantinescu, așteaptând să treacă perioada de grație a instalării noii administrații pentru a-și prezenta demisiile”. În același material, Ioan Talpeș, cel care urma să fie consilier pentru apărare, Siguranță și Ordine Publică, afirma că decizia de schimbare a șefilor serviciilor secrete aparținea în primul rând președintelui statului Ion Iliescu, aceasta fiind, de altfel, o decizie care “face parte din normalitate”.95

Tot într-un „gest de normalitate”, criticat de presa scrisă, apare și

demisia generalul Virgil Bercaru, fostul șef al Serviciului Independent de Protecție și Anticorupție – SIPA, unitate care funcționa în subordinea ministrului justiției. Noul ministru al justiției, Rodica Stănoiu, în urma unei analize a rezultatelor activității SIPA, a concluzionat că acest serviciu a

făcut greșeli, unele cu consecințe grave, privind verificarea propriului personal și că au existat situații în care informațiile obținute de SIPA nu au fost valorificate în mod corespunzător. Prin urmare, „asumându-și greșelile manifestate în activitatea SIPA, directorul acestui serviciu a raportat că a solicitat trecerea sa în rezervă, decizie aprobată de ministrul justiției”96.

De altfel, trebuie reținut faptul că, în materialele redactate pe acest

subiect al schimbării șefilor serviciilor secrete o dată cu schimbarea puterii, se remarcă criticile vehemente ale jurnaliștilor de presă scrisă. Astfel, Adevărul sublinia că, nu după mult timp de la învestirea sa în cea mai importantă funcție în stat, președintele Ion Iliescu anunța că urmează să analizeze în CSAT „conducerile serviciilor secrete”. În acest context, se poate lesne observa împotrivirea presei scrise față de acest act, publicația în speță notând: „șeful statului a adăugat că este probabil să fie schimbați toți șefii serviciilor secrete și speciale și, deși jenat de insistența ziariștilor, a precizat că așa se întâmplă în toate țările democratice la schimbarea de regim”.97

Din Evenimentul Zilei aflăm că revenirea PDSR la conducerea tării „a

fost deja însoțită de câteva măsuri în ceea ce privește soarta serviciilor de informații”. „Membrii ai staff-ului fostului președinte reclamă un surplus de originalitate în prima ședință a CSAT. Astfel, ei susțin că ar fi cu totul inexplicabilă absența de la ședință a șefilor SRI și SIE în exercițiu, ambii membri de drept, după lege, ai CSAT, Costin Georgescu și Cătălin Harnagea, numiți de către Emil Constantinescu; se știa că urmează să fie schimbați din funcție, însă ei nu primiseră telefon de convocare la ședință.”

„Unul dintre cei doi, Cătălin Harnagea, și-a prezentat în prima zi de lucru a noului an demisia din funcție. Directorul SRI, Costin Georgescu, se afla ieri la serviciu și nu își înaintase demisia. Legea de funcționare a CSAT permite luarea deciziilor „cu majoritatea membrilor consiliului și în prezența a cel

puțin două treimi din numărul membrilor săi” și nu se poate vedea motivul pentru care nu au fost consultați cei doi șefi ai SRI și SIE și au fost consultați, pe de altă parte, președinții celor două camere ale Parlamentului care nu sunt membri CSAT”. O altă decizie controversată a primului CSAT ar fi schimbarea șefului SPP.98

Astfel, președintele Ion Iliescu, în calitatea de președinte al

Consiliului Suprem de Apărare al Tării, l-a numit pe noul director al Serviciului de Protecție și Pază în condițiile în care de la ședintă lipseau cei doi directori în funcție ai principalelor servicii secrete, SRI și SIE. Un articol din Evenimentul Zilei sublinia gravitatea acestui act dat fiind că neparticiparea acestora la ședință, pentru a se pronunța în scris pro sau contra numirii noului director SPP, făcea ilegală numirea șefului SPP la Cotroceni. O altă apreciere, chiar tendențioasă am putea spune, este faptul că președintele Iliescu și-ar fi pus aghiotantul în funcția de șef al SPP mai degrabă pe criteriul preferențial decît cel de pregătire în domeniul vizat, pe aceleași considerente fiind numit și aghiotantul primului ministru Adrian Năstase în funcția de adjunct al directorului SPP99.

În ceea ce privește schimbarea conducerii SIE, Cătălin Harnagea a

demisionat din fruntea SIE chiar în prima zi a anului 2001. La jumătatea lunii ianuarie 2001, publicația Evenimentul Zilei relata despre faptul că directorul Serviciului de Informații Externe, Cătălin Harnagea, i-a înmânat lui Ion Iliescu demisia sa din aceasta funcție în cadrul unei întâlniri de taină cu actualul șef al statului. Respectiva întrevedere ar fi avut loc, după cum susține Evenimentul Zilei, „pe 30 decembrie – la două zile după prima ședință a CSAT de după alegeri. Harnagea nu și-a motivat demisia, deși presa susținea că aceasta a fost cerută de către actualul președinte, Ion Iliescu.100

98 Adevărul, 4 ianuarie 2001

99 Evenimentul Zilei, 8 ianuarie 2001

100 Evenimentul Zilei, 5 ianuarie 2001

Dacă în cazul SIE procedura de înlocuire a directorului s-a realizat destul de simplu, generalul Constantin Rotaru, locțiitorul lui Harnagea urmând să fie reprezentantul SIE în CSAT și înlocuitorul la comandă al fostului șef SIE până la numirea unui nou director, în cazul SRI, situația devine mai complicată deoarece, așa cum scria Adevărul, „dintre toate serviciile secrete, SRI-ul are o situație legislativă specială. Directorul său este propus de președintele CSAT, aprobat de Consiliu și apoi votat de Parlament. Ca o consecință, el nu poate demisiona pur și simplu, demisia lui trebuind și ea să fie votată de Parlament.” Tot din Adevărul aflăm că la

5 ianuarie 2001 Costin Georgescu era încă în funcție și nu prezentase demisia în scris CSAT sau președintelui, dar primise avizul autorităților din Cipru pentru ocuparea postului de ambasador la Nicosia101. Ceea ce, în opinia presei scrise însemna de fapt, o demitere căreia i se dădea forma unui „transfer în interes de serviciu”.102 În chip de concluzie, Adevărul susținea că „nu ne putem aștepta prea curând la numiri, fie că e vorba de SRI sau SIE”.103

Aceeași informație în ceea ce-l privește pe directorul SRI, Costin Georgescu, este publicată și de Evenimentul Zilei care dezvăluie că Georgescu fusese propus pentru postul de ambasador de către fostul șef al statului, Emil Constantinescu, „pe ultima sută de metri a mandatului său”.104

Presa scrisă a vremii insista asupra faptului că până și șefia

comisiilor parlamentare de control asupra SRI și SIE avea să fie asigurată de către parlamentari ai partidului aflat la guvernare – PDSR. „Se pare că PDSR va fi cel care va prelua ambele”. La 22 decembrie însă, se stabilise doar componența acestor comisii și anume: „comisia pentru controlul activității SRI va avea 9 membri dintre care 4 de la PDSR, 2 de la PRM și

101 Adevărul, 6 ianuarie 2001

102 Evenimentul Zilei, 8 ianuarie 2001

103 Adevărul, 6 ianuarie 2001

104 Evenimentul Zilei, 6 ianuarie 2001

cîte unul de la PD, PNL și UDMR. Comisia pentru controlul SIE va avea 5 membri: 2 de la PDSR și cîte unul de la PRM, PD PNL și UDMR”.105 În cazul acestui articol, apare o greșală și anume aceea că în comisia SIE nu a fost nici un parlamentar UDMR. Structura inițială a acesti comisii a fost: Nicolescu Constantin (PSD)-președinte pînă în 2004 când a fost înlocuit de Munteanu Tudor-Marius (PSD), Ristea Priboi (PSD), Drăgănescu Ovidiu- Virgil (PNL)-pînă în 2004 când a fost înlocuit de Radu Stroe, Frunzăverde Sorin (PD)-până în 2004 când a fost înlocuit de Marius Romeo Raicu (PD) și Paștiu Ioan (PRM).

Dar, în ciuda tuturor acestor schimbări la nivelul serviciilor secrete, presa notează și o tentativă de continuitate în ceea ce privește conducerea acestora, și anume menținerea la comandă a celor doi prim-adjuncți, generalii Constantin Rotaru la SIE și Vasile Lupu la SRI.

Numai că, această remarcă pare a fi mai degrabă ironică în condițiile

în care, aceeași presă scrisă insista mai cu seamă asupra faptului că schimbările de până acum din fruntea serviciilor secrete au stat sub același semn al deciziei politice. „În perioada Măgureanu, Serviciul Român de Informații a fost implicat în mai multe acțiuni de poliție politică, dar și în afaceri oneroase care au servit clientela PDSR. Nici Serviciul de Informații Externe n-a fost mai breaz, una dintre preocupările fundamentale ale acestuia fiind, ca și în cazul SRI, sprijinirea afaceristilor și a afacerilor de partid”. Prin urmare, presa scrisă susținea în continuare că „cele două servicii au fost implicate din plin în conturarea preferențială a noilor capitaliști autohtoni, obiective total străine unor adevărate servicii de informații”. Iar dacă după alegerile din 1996, directorii SRI și SIE n-au fost imediat schimbați din funcții, ci au mai fost menținuți aproximativ șase luni

105 Adevărul, 22 decembrie 2000

în fruntea celor două servicii secrete, motivația este simplă: continuitatea impusă de presupusa aderare la structurile euro-atlantice.106

Așa cum reieșea din presa scrisă a acelei vremi, schimbarea directorilor serviciilor secrete era numai o chestiune de timp, premierul Adrian Năstase declarând că “nominalizarea directorilor SRI și SIE este o problemă care ține de resortul președintelui României”, care “nominalizează directorul SIE și propune Parlamentului directorul SRI”.107

La doar câteva zile după această declarație, în ședința din 12

ianuarie 2001 a CSAT, a fost aprobată numirea în fruntea SRI a senatorului PDSR, Radu Alexandru Timofte. Cu toate că numirea nu a fost oficială, presa a scris despre această informație ca fiind sigură și irevocabilă. Mai mult decât atât, o confirmare în acest sens a venit chiar din partea noului director al SRI, care a declarat presei că președintele statului, Ion Iliescu, a propus în CSAT numirea sa în funcția de director al SRI.108 De reținut este și faptul că presa nota că membrii Consiliului au aprobat în unanimitate aceasta propunere, urmând ca Parlamentul să valideze hotărârea CSAT.

Această propunere a fost atacată vehement de presa scrisă care aprecia că nominalizarea senatorului Radu Timofte ca posibil director al Serviciului Român de Informații pare mai degrabă un gest al restaurării practicilor din perioada 1990-1996 decât unul democratic. Argumentul pe care se baza presa pentru această apreciere defavorabilă era că, un an în urmă, senatorul PDSR lansase câteva grave atacuri împotriva serviciilor secrete, iar explicațiile pe care le dăduse în fața comisiilor parlamentare fuseseră neconvingătoare. În aceeași logică, presă sublinia că senatorul PDSR, Radu Timofte, fusese acuzat de foste legături cu KGB și serviciile secrete rusești succesoare. Chiar dacă nominalizarea lui Timofte la

106 Evenimentul Zilei, 8 ianuarie 2001

107 Evenimentul Zilei, 9 ianuarie 2001

108 Evenimentul Zilei, 13 ianuarie 2001

conducerea SRI a fost aprig atacată, politologul Dan Pavel își conchidea șirul de critici afirmând că, de fapt, “oricine va veni în fruntea SRI, este imperativă transformarea sa într-o variantă românească a serviciului american FBI, care este a “law enforcement agency”, adică o agenție pentru impunerea legii, ceea ce implică, mai mult decât schimbarea directorului, o nouă lege a acestui serviciu.109

Criticile aspre și uneori chiar tendențioase aduse nominalizării

senatorului PDSR pentru funcția de șef al SRI nu se rezumau însă doar la cele prezentate mai sus. În Evenimentul Zilei, Cornel Nistorescu îl numește pe acesta chiar “cață politică” afirmând că, în parcursul politic al lui Timofte “se observă o constantă. Radu Timofte a difuzat vârtos numai informații pe care nu le-a putut dovedi. Fie deține surse care nu depășesc nivelul unei frizerii, fie este atât de naiv încât “mușcă” din orice soaptă care îi trece pe la ureche”. Mai mult decât atât, jurnalistul ajunge chiar să-l prezinte pe Timofte ca fiind nebun. Și asta, bazându-se, cum era și firesc, “pe surse, pe unele informații”. Astfel, Nistorescu afirma că “Radu Timofte s-ar afla în grija unui medic psihiatru de la Spitalul Militar Central, ceea ce, dacă s-ar confirma, ar însemna că fostul senator PDSR, are o pronunțată înclinație spre fabulație”110. În continuare, Nistorescu senatorul subliniază că senatorul PDSR, Radu Timofte, a fost dat afară din armată în 1989 pe motiv că ar fi avut o rudă în străinătate, dar și că a fost acuzat de George Șerban că ar fi avut relații cu KGB. Insistând asupra faptului că trebuie lămurit care au fost relațiile lui Timofte cu Securitatea lui Ceaușescu, jurnalistul susține că nominalizarea lui timofte pentru funcția de director al SRI “se arată a fi prima și cea mai grosolană gafă a lui Ion Iliescu și a partidului de guvernământ”. 111

109 Ziua, 15 ianuarie 2001

110 Evenimentul Zilei, 16 ianuarie 2001

În ciuda tuturor acestor critici, tot din Evenimentul Zilei aflăm că directorul SRI urma să fie votat de Parlament în luna februarie. Astfel, conform declarației președintelui Senatului, Nicolae Văcăroiu, Radu Timofte, propus de CSAT pentru funcția de director al SRI, urma să primească votul Parlamentului în perioada 5-9 februarie, adică în primele zile ale sesiunii ordinare parlamentare. Conform procedurii, cele două Camere ale Parlamentului desemnează mai întâi comisia specială pentru controlul activității SRI, aceasta urmând să-l audieze pe cel care este propus să ocupe funcția de director al Serviciului. Abia după audiere, Radu Timofte urmează să fie supus votului celor două Camere reunite în ședință comună112.

VII. CONCLUZII

La zece ani după înlăturarea dictaturii ceaușiste, presa scrisă românească aborda încă subiectul vechii Securități, al celor care rămăseseră în funcții de conducere în cadrul serviciilor secrete nou create și care utilizau practicile vechi ale poliției politice, dar și subiectul necesității transparentizării serviciilor secrete, al democratizării și al reformării lor.

Astfel, au existat multe articole referitoare la constituirea Colegiului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. S-a criticat vehement tergiversarea adoptării legii în vederea instituirii Colegiului care avea drept scop deconspirarea Securității ca poliție politică. Și tocmai pe motivul tergiversării adoptării legii și apoi a implementării ei, se baza suspiciunea că atât persoane importante din rândul guvernanților, cât și cadre cu funcții înalte ale noilor servicii secrete provin dintre vechii securiști. Se vehicula că amânarea punerii în funcțiune a Colegiului este cauzată tocmai de dorința de a ascunde românilor o serie de interese personale sau de grup ale foștilor securiști aflați încă în poziții privilegiate în insituțiile statului.

Apoi, ideea folosirii practicilor vechii securități a fost intens dezbătută în presa scrisă a vremii. Scandalul „Firul roșu” privind instalarea unei linii telefonice secrete între președinții Federației Ruse și României, în speță un scandal politic aducea atingere imaginii serviciilor secrete românești. Presa a făcut diverse scenarii mergând până la a aduza Serviciul de Informații Externe al României că s-ar afla în spatele acestei făcături. Au fost acuzate de opacitate instituțiile statului datoare să facă lumină în acest caz invocându-se chiar imaginea struțului în fața unui pericol iminent. Prin

urmare, asemenea informații nu pot decât să-l facă pe cititor să considere că instituțiile statului, în speță serviciile secrete, sunt vinovate pentru că refuză să declare adevărul pe care presa se străduie din răsputeri și prin orice mijloace să-l descopere.

Astfel, deși o serie de reforme veniseră să restructureze și să democratizeze serviciile secrete, iar poziția acestora era total schimbată în sensul existenței controlului parlamentar asupra activității specifice, în sensul deschiderii către societate, iar încrederea populației în aceaste instituții crescuse, presa scrisă sublinia încă disfuncționalități care aminteau de vechiul regim. Se manifestau lipsa de încredere, suspiciunea continuă precum și dificultatea de a înțelege nevoia serviciilor secrete de a beneficia de experiența acumulată de cei care au făcut parte din vechea Securitate, fără să fi făcut neapărat poliție politică.

Apăreau chiar afirmații tendențioase reproșându-se serviciilor

secrete menținerea în funcții de conducere a vechilor securiști, a

„dinozaurilor”. De exemplu, în fața declarației SRI-ului că 80% dintre cadrele sale au fost încadrate după 1990, reacția presei scrise este din nou acuzatoare motivând că „nu i-a controlat nimeni”, iar chiar dacă este așa, toți noii angajați „au fost pervertiți”.

Apoi, faptul că anumite persoane din cadrul serviciilor serveau interese personale sau de grup a dus la sancționarea și la etichetarea instituțiilor în sine de către presa scrisă ceea ce nu făcea decât să știrbească încrederea cetățenilor, a publicului cititor, în instituții ale statului însărcinate să vegheze la siguranța și securitatea statului.

De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că în presa scrisă a vremii apar și o serie de articole prin care se încearcă discreditarea unui partid politic în perioada premergătoare și imediat următoare a alegerilor parlamentare și prezidențiale. Se folosește astfel imaginea odioasei Securități ceaușiste și chiar dacă aceste articole nu aduceau atingere imaginii serviciilor secrete, din ele se poate desprinde ideea conform căreia

românii se află încă sub sceptrul fostei securități dat fiind că o serie dintre reprezentanții nației au fost colaboratori ai Securității sau chiar cadre active ale acestei instituții.

O altă chestiune abordată de presa scrisă a acelei vremi este

schimbarea directorilor serviciilor secrete o dată cu schimbarea președintelui țării și a guvernării ceea ce, pentru presa scrisă, societatea civilă, dar și pentru cetățenii de rând angajați civic însemna lipsa de reformare și de democratizare a serviciilor, precum și tentativa guvernanților de a le subordona politicului.

În acest context, se poate afirma că mare parte a ideilor privind serviciile secrete vehiculate de presa scrisă la un deceniu după prăbușirea comunismului tratează problematica vechii Securității, precum și amprenta pe care aceasta a lăsat-o asupra noilor instituții responsabile de siguranța și securitatea statului. În ciuda reformării și democratizării vizibile a acestor instituții, presa scrisă își continua criticile vehemente. Serviciilor secrete nu li se poate reproșa lipsa de transparență, altfel nu ar mai fi secrete. Ceea ce li se poate reproșa însă este lipsa de reacție în fața unor acuze, lipsa implicării în ceea ce privește propagarea culturii de securitate în rândul populației. În presa scrisă de la acea vreme nu exista nici un demers în acest sens, iar lipsa de preocupare pentru un aspect atât de semnificativ aparținea atât presei scrise cât și serviciilor secrete.

BIBLIOGRAFIE:

DEWERPE, Alain, Spionul, Nemira, Bucuresti, 1998

DULLES, Allen, The Craft of Intelligence, Harper and Row Publishers, New

York, 1963

FALIGOT, Roger, KAUFFER, Remi, Istoria mondială a serviciilor secrete, Ed. Nemira, București, 2000

GORDON, Thomas, Spionii lui Ghedeon. Istoria secretă a Mossad-ului, Ed.

Alfa, București, 2003

KENT, Sherman, Strategic Intelligence for American Foreign Policy, Princeton, NJ: Princeton University Press, 1949

LOCKE, John, Al doilea tratat despre carmuire. Scrisoare despre toleranta, Nemira,Bucuresti, 1999

MCLEAN, Iain (coord.), Oxford. Dictionar de politica, Ed. Univers

Enciclopedic, Bucuresti, 2001

RĂDOI, Mireille, Serviciile de informatii si decizia politica, Ed. Tritonic, Bucuresti, 2003

TRONCOTĂ, Cristian (coord.), Neliniștile insecurității, Ed. Tritonic,

București, 2000

Evenimentul Zilei, 2000-2001

Adevărul, 2000-2001

Ziua, 1998-2001

Legea nr. 51/1991 privind Siguranța Națională a României

Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații

Legea nr.1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de

Informații Externe

Legea nr. 92-1996 privind organizarea și funcționarea Serviciului Special de Telecomunicații

Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică

Legea nr. 23/1977 privind păstrarea secretului de stat

www.sri.ro www.sie.ro www.cdep.ro www.ziar.com

http://www.cato.org/pubs/pas/pa-265html www.iwp.edu

www.stratfor.com www.fas.org/irp/world/romania/index.html http://www.csees.net www.securisti.ro/old/analize.html

BIBLIOGRAFIE:

DEWERPE, Alain, Spionul, Nemira, Bucuresti, 1998

DULLES, Allen, The Craft of Intelligence, Harper and Row Publishers, New

York, 1963

FALIGOT, Roger, KAUFFER, Remi, Istoria mondială a serviciilor secrete, Ed. Nemira, București, 2000

GORDON, Thomas, Spionii lui Ghedeon. Istoria secretă a Mossad-ului, Ed.

Alfa, București, 2003

KENT, Sherman, Strategic Intelligence for American Foreign Policy, Princeton, NJ: Princeton University Press, 1949

LOCKE, John, Al doilea tratat despre carmuire. Scrisoare despre toleranta, Nemira,Bucuresti, 1999

MCLEAN, Iain (coord.), Oxford. Dictionar de politica, Ed. Univers

Enciclopedic, Bucuresti, 2001

RĂDOI, Mireille, Serviciile de informatii si decizia politica, Ed. Tritonic, Bucuresti, 2003

TRONCOTĂ, Cristian (coord.), Neliniștile insecurității, Ed. Tritonic,

București, 2000

Evenimentul Zilei, 2000-2001

Adevărul, 2000-2001

Ziua, 1998-2001

Legea nr. 51/1991 privind Siguranța Națională a României

Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații

Legea nr.1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de

Informații Externe

Legea nr. 92-1996 privind organizarea și funcționarea Serviciului Special de Telecomunicații

Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea securității ca poliție politică

Legea nr. 23/1977 privind păstrarea secretului de stat

www.sri.ro www.sie.ro www.cdep.ro www.ziar.com

http://www.cato.org/pubs/pas/pa-265html www.iwp.edu

www.stratfor.com www.fas.org/irp/world/romania/index.html http://www.csees.net www.securisti.ro/old/analize.html