Reflectarea Personalitatii Maresalului Ion Antonescu In Istoriografia Perioadei 1945 1989
Reflectarea personalității
mareșalului Ion Antonescu în istoriografia perioadei 1945-1989
Introducere-Metodologia și stadiul cercetării
Domeniul de studiu al istoriei contemporane oferă istoricului accesul către cercetarea unei palete largi de teme. Istoria recentă a României poartă amprenta evenimentelor petrecute în cel de-al doilea război mondial, dar mai ales în perioada postbelică. Între acestea, mare parte au fost consecințe ale deciziilor luate de mareșalul Ion Antonescu.
O multitudine de lucrări și articole scrise în perioada comunistă și nu numai, au ca subiect central regimul antonescian. Instaurarea unui nou regim politic la 6 septembrie 1940 a adus schimbări radicale în politica internă și externă a României. Din dorința de a recupera teritoriile pierdute în vara lui 1940, conducătorul statului implică România în război alături de Germania. Opiniile divergente ale istoricilor apar în momentul în care discursul istoric abordează problema trecerii Nistrului de către trupele române, acestea continuând războiul pe un teritoriu străin.
Am ales să studiez reflectarea personalității mareșalului Ion Antonescu în istoriografia perioadei 1945-1989, din dorința de a vedea cum anume s-au raportat comuniștii la regimul anterior și în ce context a fost posibilă o reabilitare. De asemenea, am fost interesată de evoluția manierei de interpretare asupra actului de la 23 august 1944.
În activitatea de cercetare mi-am concentrat atenția asupra câtorva aspecte esențiale ale regimului Antonescu: caracteristicile regimului, relațiile României cu Germania în intervalul 1940-1944, implicarea României în cel de-al doilea război mondial, actul de la 23 august. Am încercat să urmăresc evoluția acestor aspecte pe întregul parcurs al regimului comunist, și să observ potențialele schimbări în interpretarea acestora.
Mi-am propus a face o analiză cât mai echilibrată a factorilor interni și externi ce au determinat reinterpretarea istoriei contemporane în perioada comunistă. În funcție de scopuri stabilite pe termen scurt, de puterea internă dar mai ales de Răsărit, istoricii comuniști s-au raportat într-o manieră distinctă la regimul anterior.
Specialiștii propun mai multe periodizări ale istoriografiei comuniste:
Lucian Boia: 1945-1947- Perioadă de tranziție, 1948-1953 – Sovietizarea, 1954-1968- „Dezghețul”, 1969-1971-Relativa destindere, 1972-1989-Național-Comunismul.
Florin Constantiniu: 1945-1947-Continuarea vechii istoriografii, 1948-1953- „Școala lui Roller”, 1954-1956- „Dezghețul”, 1957-1959- Dogmatismul stalinist, 1960-1989-Național-comunismul.
Vlad Georgescu: 1944-1960-„Frontul istoric stabilește adevărul”, 1960-1964-Reinterpretarea adevărurilor istorice, 1965-1971- Relaxarea ideologică, 1972-1989-Național-Comunismul.
Am înclinat către ultima variantă de periodizare a istoriografiei, aceasta permițându-mi o viziune mult mai amănunțită asupra evoluției personalității mareșalului în scrierile vremii.
Perioada pe care o am în vedere este cea cuprinsă între 1945 și 1989.
Sursele utilizate în redactarea lucrării sunt cele scrise, acoperind întreaga perioadă comunistă. Menționez în acest sens: Cotidianul Scânteia, Procesul marei trădări naționale (stenogramele ședințelor de la procesul mareșalului), Istoria României ( ediția din 1947, 1948), autor Mihail Roller, Analele Institutului de Istorie de pe lângă CC al PMR, Revista Lupta de clasă, Volumul de studii Împotriva fascismului, Istoria poporului român, autor Andrei Oțetea, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, Preliminarii politico-dimplomatice ale insurecției din august 1944, autor Aurică Simion, Istoria României, coord. Aron Petric.
Dorind să urmăresc o evoluție a istoriografiei în intarvalul menționat, ( 1945-1989) am consultat următoarele lucrări: Orizont închis. Istoriografia română sub dictatură, autor Alexandru Zub, De la Roller și Răutu la Mușat și Ardeleanu, autor Florin Constantiniu, Istorie și politică în România comunistă, autor Gabriel Moisa, Politică și istoriografie în România (1948-1964), autor Florin Muller. Toate aceste lucrări au o importanță deosebită reflectând schimbările survenite în interpretarea evenimentelor istorice.
Ca metodologie iau în considerare o prezentare cronologică, mergând pe o schemă lineară de analiză. Mă voi concentra asupra celor mai importante momente pe plan intern și extern ce au determinat schimbări în domeniul istoriografic.
Noutatea acestei lucrări constă în a prezenta în mod unitar și pe o perioadă mai lungă de timp evoluția manierei de interpretare asupra personalității lui Ion Antonescu și a regimului său.
Urmărind evoluția istoriografiei române din perioada comunistă, am constatat că în intervalul 1945-1965, istorici precum Mihail Roller, Tudor Savin, Petre Constantinescu-Iași, Gheorghe Zaharia au oferit o interpretare marxist-leninistă istoriei contemporane, raportându-se la regimul anterior într-o manieră esențialmente negativă. Dacă până în 1956 limbajul folosit în scrierile cu caracter istoric era dur, ulterior vom observa o diminuare, pe fondul unei timide destinderi începută de Dej.
Destinderea ideologică va fi continuată de Nicolae Ceaușescu. Istoriografiei îi vor fi impregnate alte caracteristici, principala fiind naționalismul. Pe acest fond, perceptia asupra personalității mareșalului Antonescu suferă anumite modificări. Istorici precum Aurică Simion, Gheorghe Zaharia, Vasile Liveanu, Mihail Ionescu recunosc și aspecte positive ale regimului antonescian, ba mai mult de atât, ajung să contribuie într-o manieră decisivă la reabilitarea sa. Perspectiva națioanalistă asupra trecutului impunea astfel de schimbări, mai ales pe fondul apogeului distanțării de Răsărit atins în vremea lui Ceaușescu.
Structura lucrării mele este formată din trei capitole:
Primul, initulat Politică și istorie își propune a vedea în ce măsură un regim totalitar se folosește de istorie pentru a obține legitimitate. Sunt analizate pe parcursul acestuia principalele evenimente din plan extern ce s-au reflectat în România prin necesitatea reinterpretării istoriei. De asemenea, capitolul abordează problema reflectării în scrierile cu caracter istoric a schimbărilor survenite atât în Uniunea Sovietică (moartea dictatorului Stalin) cât și în țările satelit (evenimentele din Cehoslovacia). Venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu va impregna istoriografiei trăsături specifice prin modificarea panteonului național si trecerea la național-comunism. În acest context a fost posibilă reabilitarea lui Antonescu.
Capitolul al II-lea, intitulat O caracteristică a regimului comunist: reinterpretarea istoriei își propune analiza manierei cum Ion Antonescu era perceput în perioada stalinistă. În drumul său spre legitimitate, noul regim politic instaurat la 30 decembrie 1947 se raporta într-o manieră esențialmente negativă la fostul conducător al statului. Mergând pe firul timpului, capitolul reflectă și timidele schimbări survenite odată cu debutul destalinizării. Retragerea trupelor armatei roșii de pe teritoriul țării va da posibilitatea unei timide destinderi față de Răsărit. Acestea vor fi traduse în istoriografie printr-o moderare la nivelul limbajului ( cu referire la regimul antonescu) perspectivele de analiză, rămânând în genere aceleași. Confruntându-mă cu lipsa unor lucrări cu caracter special m-am axat mai mult pe articole apărute în cotidianul Scânteia.
Ultimul capitol, cel de-al III-lea, este intitulat Redescoperirea valorilor naționale. După cum relevă și titlul ales, acesta își propune o analiză asupra lucrărilor cu caracter istoric apărute în perioada destinderii, mergând până în 1989. Îmi propun evidențierea schimbărilor survenite în știința istorică, cu atat mai mult a perioadei contemporane. Un alt obiectiv ar fi studierea factorilor ce au permis o reabilitare a mareșalului Ion Antonescu odată cu apariția romanului Delirul.
În final, îmi propun elaborarea unui capitol de concluzii care să sintetizeze rezultatele cercetării mele.
Capitolul I
Politică și istorie ( 1945-1989)
1.1 Perioada 1945-1964
Istoria este politică. Prezentul capitol își propune a vedea în ce măsură sintagma este adevărata și aplicabilă istoriografiei române în perioada regimului comunist. Știind că orice regim politic caută legitimarea, un alt obiectiv ar fi cercetarea felului în care istoria a fost reinterpretată pentru a aservi scopurilor Partidului Comunist Român.
Se știe că „politica sovietică în zonele de ocupație după al doilea război mondial a fost destul de abilă pentu a-și consolida cuceririle. În numele Convenției de Armistițiu, sovieticii au impus în România un guvern de totală obediență prezidat de doctor Petru Groza. Pe plan politic, acțiunea partidelor de opoziție a fost redusă aproape la zero.”
„Analizele destinate istoriografiei românești din vremea regimului comunist pornesc în general de la anul 1948. Credem însă că pentru a respecta adevărul istoric este necesară demararea demersului de la anul 1945. În această perioadă, având cel puțin un obstacol ( poate cel mai important în persoana regelui), PCR nu putea acționa nestingherit. Documentele partidului nu menționează aproape deloc modul de scriere a istoriei; cu siguranță însă existau preocupări în aceasta direcție.” Dovadă a acestui lucru stă articolul XVI al Convenției de Armistițiu prin care era instituită cenzura. O preocupare esențială a constituit-o „educarea tinerelor generații în spiritul noii orânduiri.” Școala devenea astfel o treaptă în crearea omului nou. Nu doar copiii primeau o educație în spiritul comunismului, ci și personalul didactic.
Chiar din 1945 au fost puse în practică măsuri concrete de revizuire a sistemului educațional. Astfel, „într-un manual pentru școala primară din 1946 apărea o poezie intitulată Cântecul muncii în care țara își chema locuitorii la muncă.” „Alături de internaționalismul proletar, manualele apărute sub egida Minisetrului Educației Naționale au început să propage în rândul copiilor naționalismul.” La 1 iunie 1946 se tipărea o primă listă cu titluri de cărți ce urmau a fi scoase din circulație. Bibliotecile, tipografiile trebuiau să le elimine din memoria colectivă. Printre autorii interziși figurau: Gheorghe Brătianu, Nicolae Iorga, Ion Nistor. Privind tratarea unor teme istorice se poate de pe acum observa tendința de privilegiere a relațiilor româno-ruse. Totuși, perioada 1945-1946 poate fi catalogată ca una a păstrării unor aparențe de normalitate.
Anul 1947 se caracterizează prin ample modificări aduse manualelor școlare. „Erau introduse în sumarele lor lecții care răspundeau unor perspective educaționale străine tradiției românești. Spre exemplu, manualul de limba română pentru clasa întâi-gimnaziu conținea lecția Călătorie la Moscova”.
La 30 decembrie 1947 regele Mihai este obligat să abdice, în aceeași zi proclamându-se Republica. Începând cu acest moment, putem vorbi despre o sovietizare în domeniul istoriografiei. Promotorul noilor orientări avea să fie Mihail Roller, absolvent al cursurilor universitare la Moscova. În 1945, sub semnătura sa apare un studiu dedicat „așa-ziselor pagini ignorate din istoria României.” Este lesne de înțeles că acesta se bucura de un statut aparte. Prima încercare de interpretare a istoriei României conform principiilor marxist-leniniste îi aparține.
Istoricul Florin Constantiniu își amintește cum a decurs prima oră de istorie de după vacanța de Crăciun, în anul 1947: „ Profesorul ne-a cerut să rupem fiecare elev pagina din manual unde se afla portretul regelui Mihai și să i-o aducem.”
Din acest moment, procesul de deznaționalizare devine caracteristic istoriografiee lesne de înțeles că acesta se bucura de un statut aparte. Prima încercare de interpretare a istoriei României conform principiilor marxist-leniniste îi aparține.
Istoricul Florin Constantiniu își amintește cum a decurs prima oră de istorie de după vacanța de Crăciun, în anul 1947: „ Profesorul ne-a cerut să rupem fiecare elev pagina din manual unde se afla portretul regelui Mihai și să i-o aducem.”
Din acest moment, procesul de deznaționalizare devine caracteristic istoriografiei. „Scopul urmărit de noul regim era să producă o schimbare profundă vizând însăși identitatea națională.”
În comunism, istoria era considerată un instrument politico-educativ de modelare a tinerelor generații. Conducerea partidului era interesată să perceapă și să interpreteze trecutul în concordanță cu țelurile stabilite pe moment.
La 3 august 1948, reforma învățământului deschide calea restructurării școlii românești după model sovietic. În baza noii legi, erau desființate toate facultățile de litere și filosofie fiind înființate cele de istorie. Majoritatea profesorilor cu renume nu și-au mai putut exercita profesia. Mulți dintre ei s-au arătat incapabili de a se adapta noilor orientări. Ca atare,oameni cu o vastă experiență în spate au ajuns în închisori. Pe lângă epurarea unor istorici s-a decis și interzicerea unor teme de cercetare considerate nepotrivite, naționaliste. Cu toate acestea, istoricii noștrii nu s-au confruntat cu mari epurări în genul celor practicate de Stalin. Au existat fără îndoială și excepții. Petre P. Panaitescu se numără printre puținii istorici consacrați în perioada interbelică ce au reușit acomodarea cu sistemul stalinist. Anul 1948 semnifică și debutul procesului de instituționalizare a istoriografiei. Menționăm în acest sens: Institutul Româno-Sovietic, Editura „Cartea Rusă”, Muzeul Româno-Rus, Analele Româno-Sovietice. Istoriografia devenea așadar o unealtă a politicului. Conform teoriilor lui Leonte Răutu istoria din perioada interbelică falsificase originea poporului și a limbii române „ascunzându-se documentele și faptele istorice care vorbeau despre rolul important al elementului slav.” Axioma discursului politic se va axa acum pe sublinierea rolului URSS în dezvoltarea României. Acțiunea politică va fi dominată de doctrina potrivit căreia Uniunea Sovietică este un model ce ar trebui imitat. „Discursul istoric este legat de discursul politic. O relativă autonomie nu se întâlnește decât rar. Sub regimurile totalitare această autonomie devine aproape imposibilă.” „Munca de epurare a bibliotecilor de literatura fascistă și antidemocratică a continuat pe tot parcursul anului 1948, conducerea Bibliorecii Academiei RPR lăsând loc inițiativei bibliotecarilor pentru epurare, depășind chiar limitele stabilite de regim.” Fișele respectivelor cărți au fost scoase din cataloage, iar acestea depozitate separat.
Prin decretul din 9 iunie 1948 era desființată Academia Română, în locul ei fiind creeată Academia RPR. Primul președinte a fost Traian Săvulescu. La 1 noiembrie 1948 Mihail Roller este ales membru titular. Admiterea în rândurile academicienilor urma să fie făcută pe criterii politice. „Conform articolului 3 al decterului pentru transformarea Academiei Române în Academia RPR, nu puteau fi membrii, persoanele care prin activitatea lor s-au pus în slujba fascismului dăunând prin aceasta intereselor țării și poporului.” Cautând sa-și întărească legitimitatea, regimul a căutat integrarea unor personalități din trecut care promovaseră idei democratice. Astfel, printre membrii de onoare ai Academiri îi regăsim pe Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Alexandru Vlahuță, Stefan Luchian.
Știința istorică din Republica Populară Română urma a-și concentra atenția asupra studierii luptei de clasă, a rolului maselor muncitoare, a luptei acestora împotriva exploatatorilor străini. Istoricii partidului erau convinși că „numai ei sunt în măsură să interpreteze adevărata istorie a patriei, să restituie poporului imaginea reală a trecutului înlăturând-o pe aceea trucată de burghezie.” În perioada 1948-1954 controlul exercitat asupra istoricilor este total. Toate lucrările cu temă istorică din perioada interbelică erau aspru criticate. Pentru corectarea lacunelor existente, Petre Constantinescu-Iași propunea studierea lucrărilor marxist-leniniste, făcând aluzie la Cursul Scurt de Istorie al PCUS. În intervelul adus în discuție, 1948-1954, istoriografia este dominată de temele preferate ale regimului: perioada antică, medievală, revoluția pașoptistă. Impunerea modelului sovietic a fost realizată în întreaga sferă culturală. Nenumărate cărți și manuale sovietice au fost traduse în română, studierea limbii ruse devenind obligatorie pentru toate palierele de învățământ. Cursurile de marxism-leninism au fost impuse la toate facultățile, indiferent de profil.
Moartea lui Stalin ( 5 martie 1953 ) semnifică încheierea unei etape atât în Uniunea Sovietică cât mai ales în țările aflate sub sfera sa de influență, numite „democrații populare”. Cultul dictatorului s-a destrămat destul de rapid. „Dintre toți liderii politici, Dej se identificase cel mai mult cu politica lui Stalin.” Acum acesta era nevoit să tină seama de schimbarea priorităților Moscovei, ce încerca o timidă reformare. Așadar, privind evoluția istoriografiei române, perioada 1953-1958 corespunde apariției unor reevaluări cu privire la trecutul național. Istoria trebuia să arate cum întreaga dezvoltare a societății românești conduce la Partidul Comunist.
Și cum istoria servea doar atingerii scopurilor pe termen scurt, Mihail Roller va fi criticat de colegii săi pentru interpretarea dată trecutului. O astfel de intervenție critică a avut loc la un an de la moartea lui Stalin, printr-un articol apărut în revista „Studii”.
Congresul II al PMR, desfașurat în 1955 prezintă o importanță deosebită pentru evoluția istoriografiei. „Dej cerea scrierea unei istorii care să sintetizeze pe pozițiile marxist-leniniste tot ceea ce s-a realizat în domeniul științei istoriei.” Mai pe scurt, doleanța sa era elaborarea unui tratat de isorie a României din cele mai vechi timpuri și până în prezent. Privind maniera de tratare a evenimentelor istorice distingem două grupări: pe de o parte istoricii adepți ai liniei de interpretare rolleriste, de cealaltă parte adepții unei ușoare destinderi. Pe măsura trecerii timpului, adepții lui Roller devin tot mai puțini la număr, istoricul primind din ce în ce mai multe critici. Va continua însă să publice diverse articole sub pseudonimul Nicolae Crețu. Bolnav de diabet și dizgrațiat, acesta pare a-și fi curmat viața la 21 iunie 1958. Rescrierea istoriei poate fi interpretată ca un prim pas spre național-comunism.
În februarie 1956, are loc Congresul XX al PCUS. În cadrul acestuia, succesorul lui Stalin, Nikita Hrusciov prezenta „raporul secret” denunțând crimele fostului dictator. Acesta avea să fie debutul real al destalinizării. Impactul congrerului a fost unul de mare amploare, atât în Uniunea Sovietică cât mai ales în „țările satelit”. Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu era adeptul unei destinderi reale, el fiind un admirator al modelului stalinist.
„În Polonia și Ungaria, Congrresul XX al PCUS s-a transformat într-o undă seismică care a zguduit puternic structurile de partid.” În urma unor ample proteste împotriva ocupației sovietice, la 30 octobmrie 1956, Moscova anunța ieșirea Ungariei din Pactul de la Varșovia. Protestele debutaseră în urmă cu șapte zile, având sprijinul guvernului prezidat de Imre Nagy. Sovieticii decid ocuparea Budapestei la 3 noiembrie 1956 ca urmare a continuării protestelor. În fruntea noului guvern va fi numit János Kádár.
Se știe că la acel moment, trupe ale Armatei Roșii erau staționate în România. Ca urmare a acestui lucru, țara noastră a urmat și de această dată linia Moscovei.
După acest eveniment, „regimul din România era caracterizat de două coordonate: dovedirea în fața Moscovei că nu se urmărește o liberalizare, începerea unei ușoare destinderi.” Mai mulți istorici, adepți ai liniei de interpretare rolleriste vor fi dizgrațiați. „Se urmărea intimidarea comunității istoriografice și reducerea ei.”
Un aspect pozitiv privind istoriografia românească a fost reluarea contactelor cu istoricii străini. Este abordat în această perioadă subiectul Marii Uniri, interzis până atunci. În anul 1958, într-un număr al revistei „Studii” apărea un articol intritulat „Lupta revoluționară a maselor, factor hotărâtor în unirea Transilvaniei cu România”, ai cărui autori erau Constantin Daicoviciu și Vasile Liveanu.
Foarte important este și faptul că în acest an, trupele Armatei Roșii se retrag din țara noastră, prin urmare abordarea unor astfel de teme poate fi privită ca o consecință a acestui lucru. „Scăpați de sub robia epocii staliniste, istoricii români au început să dea opere valoroase din punct de vedere interpretativ.” La începutul anilor `60, istoriografia română intră într-o nouă fază de evoluție deteminată de orientarea regimului Dej pe linia comunismului național. Istoricul Florin Constantiniu remarcă faptul că evoluția științei istorice din România este asemănătoare celei din Uniunea Sovietică.
În anul 1959, revista „Studii” publică un articol cu titlul „Dezvoltarea științei istorice romînești după 23 august 1944”. Autorul, academicianul Andrei Oțetea menționa: „Viața nouă pe care regimul de democrație populară a inaugurat-o a determinat o transformare radicală în orientarea și activitatea istoriografiei noastre. După o scurtă perioadă de dezorientare pentru unii, între 1944 și 1948, marea majoritate a istoricilor noștrii, înțelegând sensul vremii, au optat pentru viitor.”
Încercarea de destindere față de politica Moscovei era exprimată cum nu se poate mai clar. Cel puțin în domeniul scrierii istoriei. Astfel că, perioada 1960-1964 este considerată a fi una de tranziție spre apogeul destiderii atins în timpul lui Nicolae Ceaușescu. Comunismul-național, pare a-și avea rădăcinile în discursul lui Dej rostit cu ocazia Congresului al-III-lea al PMR, în 1960. Spunea acesta: „misiunea istorică a Partidului este de a realiza obiectivele naționale ale poporului român”.
Astfel, intervalul adus în discuție, 1960-1964, se caracterizează prin reale deschideri către exterior. La Stockholm, șaptesprezece istorici români participă la Congresul Internațional de Științe Istorice, în 1960. Vor fi desființate: Editura „Cartea Rusă”, Institutul Româno-Sovietic, Muzeul Româno-Rus, Analele Româno-Sovietice. Maniera de raportare la anumiți scriitori precum: Iorga, Xenopol, Maiorescu, se schimbă. În 1963 Institutul de Studii Sud-Est Europene va fi reînființat. Destinderea a avut consecințe și asupra învățământului istoric prin apariția unor noi manuale. Principala operă istoriografică este Tratatul de Istorie a României, al cărui prim volum apare chiar în 1960. Este interesant acest acest volum prin maniera de tratare a etnogenezei românilor. Cucerirea Daciei nu mai are un caracter distructiv iar originea latină nu mai este pusă la îndoială. Noua orientare a politicii lui Dej este reflectată de capitolul privind evoluția relațiilor româno-ruse. „Mulți își mai amintesc încă numeroasele ședințe organizate la toate nivelurile; în care asistența uimită asculta persoane făcând afirmații pentru care cu câtiva ani în urmă, numai pentru simpla lor ascultare, s-ar fi luat ani grei de închisoare.”
Al doilea volum, apare doi ani mai târziu, în 1962. Autorii acordă o oarecare însemnătate relațiilor cu rușii, însă acest lucru rămâne un simplu aspect, nemaifiind considerate un factor principal al prograsului. Volumul al III-lea, apărut în 1964 sub coordonarea academicianului Oțetea prezenta lucrurile și mai obiectiv. Pentru prima oară după 1948 se menționa existența unor probleme istorice cu referire la teritoriul dintre Prut și Nistru. Activitatea lui Cantemir, relațiile sale cu Rusia, până atunci exagerate erau acum minimalizate. Volumul al-IV-lea din același an, prezenta războiul de independență destul de obiectiv, vorbindu-se chiar despre refuzul inițial al rușilor de a colabora cu românii. „Tratatul din anii 1960-1964 este primul de anvergură care interpretează întregul nostru trecut având drept bază marxism leninismul. În pofida unor neajunsuri, Tratatul reprezintă un progres. Este rodul unor eforturi extraordinare.”
Aparent, în 1964, România facea o notă discordantă în lagărul comunist. Acest an, nu este unul important doar prin prisma unor apariții istoriografice. În cadrul Plenarei lărgite a CC a PMR din 15-22 aprilie 1964, este adoptată „Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”. Pregătirea acesteia a durat mai bine de un an, poziția PMR nefiind una întâmplătoare, izolată. Impactul a fost unul imens, atât în țară, Occident, dar mai ales în blocul comunist. Printre factorii care au determinat adoptarea acestei atitudini a PMR s-au numărat: tendințele Moscovei de a transforma CAER într-o organizație suprastatală, polemica sovieto-chineză dar și climatul intern. „Declarația de independență”, cum a fost ea numită, va culmina pe plan istoriografic cu editarea lucrării lui Karl Marx: „Însemnări despre români”.
Totuși, istoricii coincid asupra ideii că distanțarea se făcea într-o manieră modestă.
Moartea neașteptată a lui Gheorghe Gheorghiu Dej ( 19 martie 1965 ) va macra încheierea unei perioade destul de bune privind scrierea istoriei. Destinderea începută de el va fi continuată de urmașul său, Nicolae Ceaușescu.
1.2 Perioada 1965-1989
„Epoca Nicolae Ceaușescu a imprimat istoriografiei române o fizionomie specifică. Orientarea politică a regimului a impus supradimensionarea unui șir de momente și personalități ale istoriei românilor chemate să legitimeze și să încurajeze politica de independență.” Alegerea acestuia drept prim-secretar urma să constituie o confirmare a tendințelor de modernizare. Primii ani de guvernare ai lui Ceaușescu au marcat un dezinteres pentru istoriografie și modul ei de organizare. „Acest dezinteres este vădit în primul rând prin lipsa oricărei referiri la istorie sau istorici la Congresele al IX-lea (1965) si al X-lea (1969); este exemplificat prin scăderea numărului de studenți primiți la facultățile de istorie.” Semnificative pentru această perioadă sunt considerate a fi discursurile și manifestațiile sale. La 27 octombrie 1965, Ceaușescu a convocat o consfătuire cu cadrele Institutului de Istorie a Partidului, în vederea elaborării unei istorii a Partidului Comunist Român, combătând totodată teza conform căreia la începutul secolului XX România era un stat imperialist. El cere celor prezenți reconsiderarea tezelor greșite. În același an s-au comemorat 25 ani de la moartea istoricului Nicolae Iorga. Această toleranță a permis istoricilor tratarea unor teme considerate tabu, majoritatea din istoria contemporană a României.
La Congresul Internațional de Istorie din Viena ( 1965 ) au participat 45 de istorici români. Liberalizarea culturii este evidențiată și de reeditarea cărtii lui Karl Marx despre români.
Principala sarcină a Congresului IX a fost punerea în practică a „Declarației de independență”. După modelul lui Hrusciov, Ceaușescu condamna epova Dej, o primă acțiune în favoarea spuselor sale fiind reabilitarea lui Pătrășcanu. „Societatea românească a primit destul de repede și în mod favorabil aceste tendințe spre liberalism care se manifestau în politica partidului.” În școli locul manualului unic este luat de mai multe manuale ce confruntau idei și metode pentru a atrage cititorii.
Un an mai târziu, îm 1966, Institutul de Istorie își schimbă numele în Institutul de Studii Istorice și Social-Politice. Cercetarea în domeniul istoriei contemporane urma să se facă în maniera ceaușistă.
Liberalizarea a mai semnificat și deschiderea țării pentru turiștii străini, apariția pe piață a unor ziare străine ( cotidianul francez „Le monde” ). În 1970, Nicolae Ceaușescu abordează din nou problema scrierii unei istorii a Partidului Comunist, lucru dificil pentru un partid care în perioada interbelica avusese o existență firavă.
Totodată, se renunță la politica de „front istoric”, apar dezbaterile, confruntările de idei dintre istorici. În același an, George Ivașcu descria în „Istoria Literaturii Române” formarea poporului român și a limbii române fără a-i menționa pe slavi. „Relativa destindere” ( 1965-1971) se caracterizează și printr-o reabilitare a valorilor naționale ce pe percurs încep să fie reintergrate culturii românești. Pe lângă Nicolae Iorga personalități precum C.C. Giurescu, Mihai Berza, Constantin Daicoviciu, Nicolae Titulescu vor fi reabilitate. Prezența probesorului Giurescu în Universitate este obsevată și în Occident.
Se pun bazele unei istoriografii încurajatoare. Apar în acest interval trei sinteze de istoria românilor: „Istoria poporului român” (1970 ) sub coordonarea lui Andrei Oțetea, „Istoria României” (1970) autori Miron Constantinescu și Constantin Daicoviciu, „Istoria Românilor” ( 1970) autori Constantin C. Giurescu si Dinu C. Giurescu. Dintre acestea, ultima menționată se apropie cel mai mult de tradițiile istoriografiei române interbelice.
Istoricul Florin Constantiniu identifică câteva dintre paradoxurile ce caracterizau felul în care se scria istoria în perioada destinderii: „ istoriografie marxistă fără Marx, o istoriografie din spațiul de hememonie sovietic având o clară orientare antirusă, o instoriografie dintr-o țară ce s-a închis progresiv contactelor cu lumea exterioară, dar care a rămas prin traduceri în contact cu noile direcții.” „Discursul antisovietic a atins momentul său de glorie în 1968.” Atunci, Ceaușescu a criticat atitudinea Rusiei referitoare la Cehoslavacia dar și doctrina Brejnev. Aceste gesturi au atras simpatia Occidentului, un an mai târziu, Richard Nixon vizitând Bucureștiul. Consecințe au existat și în domeniul scrierii istoriei: sunt abordate teme legate de Transilvania, este amintită data de 1 decembrie 1918 ca fiind un moment crucial în istoria noastră. În 1968 se celebrează 50 de ani de la Marea Unire.
Partidul Muncitoresc Român devine Partidul Comunist Român iar numele țării se schimbă în Rebublica Socialistă România.
Din nefericire, relaxarea ideologică nu va dura mult iar regimul va deveni din nou unul obedient. Istoria, ca și în perioada stalinistă va deveni o unealtă în mâinile propagandiștilor. Principala cauză a schimbărilor o constituie dorința lui Ceaușescu de a imita modelul coreean și chinez. Între 1-9 iunie 1971 prim-secretarul român va vizita China, ulterior, între 9-15 iunie Republica Populară Democrată Coreeană.
Ceaușescu a fost fascinat atât de maniera de promovare a cultului personalității în ambele țări, dar mai ales de oridinea socială. Poate că printre conceptele care l-au atras cel mai mult a fost cel de „revoluție culturală”, promovat de către Mao Zedong în China.
Revenit în România, acesta convoacă Comitetul Executiv rostind un lung discurs despre impresiile provocate de comunismul asiatic. Acest moment este considerat a fi unul de cotitură privind istoriografia, Ceaușescu trasând personal noua linie politică și ideologică, caracterizată prin denunțarea influențelor străine și instituirea controlului de stat asupra istoricilor. Discursul intitulat „Expunere la consfătuirea cu activul de partid în domeniul ideologiei” expune noile principii privind evoluția culturală. Istoricii, și nu numai, trebuiau sa-și desfășoare activitatea între anumiți parametrii. Principiile expuse la acea întrunire poartă numele de „Tezele din iulie”.
„Istoriografia română se indrepta spre o dictatură personală sub steagul comunismului național.” Evenimentele ulterioare aveau să demonstreze acest lucru. În același an, este promulgată o lege ce prevedea interzicerea difuzării în străinătate a oricărui material ce putea aduce prejudicii statului. De asemenea, sunt revizuite manualele universitare și programele școlare. Sunt criticate direcțiile promovate în perioada de destindere,nemaiputând exista o altă istorie în afara celei controlate de partid. O prioritate o constituia și apropierea de Uniunea Sovietică. Din criza cehoslovacă, prim-secretarul român a desprins ideea că Moscova avea anumite limite privind politica externă a țărilor din sfera de influență.
Ceaușescu va cere istoricilor să scrie „marea epopee națioanlă” insistând asupra unității naționale, a luptei pentru independență și formarea națiunii române. „ Locul istoriei crește vertiginos în discursurile sale, ca și discursurile prilejuite de aniversări sau evenimente istorice.” Interesul său pentru istorie crește, discursul politic având în centru discursul istoric. „Etapa naționalistă a comunismului a procedat la o reamenajare a panteonului, rezultatul fiind o structură hibridă între tradiția istorică precomunistă și mitologia luptei de clasă a comunismului originar. Efigia lui Cuza avea să apară, semnificativ, nimic nefiind întâmplător și neideologizat.” Fenomenul cel mai remarcabil, caracteristic anilor `70 orientarea spre Antichitate, nenumăratele referiri la regii Daciei. Toate aceste idei sunt abordate în cadrul Congresului al XI-lea al PCR desfășurat în noiembrie 1974. La acest congres, Nicolae Ceaușescu participă atât în calitate de președinte al Republicii Socialiste România, cât și în calitate de secretar general al PCR. Programul cultural adopat poartă numele de „Programul Partidului Comunist Român de făurire a socității socialiste multilateral dezvoltate și de înaintare a României spre comunism”. Acesta „repetă până la saturație, după indicațiile secretarului general tezele prin care partidul stabilea adevărul obiectiv, științific privind strălucita lor istorie.” Se stabilea cu această ocazie parametrii în care istoriografia urma să evolueze, oferind o schemă foarte strictă de tratare a istoriei. Istoria românilor devenea una continuă, unitară, începând cu tracii ( oficializarea tracomaniei ). Aceștia erau prezentați ca fiind una din marile civilizații ale antichității. Războiul de independență este prezentat fără menționarea Rusiei, independența fiind câștigată ca urmare a vitejiei armatei române. Formarea Românei Mari este privită favorabil, Basarabia nu este menționată. „Anul 1975 a fost marcat de începutul unei noi ofensive a aparatului de partid pentru a lua în stăpânire câmpul cercetării istorice de unde fusese nevoit să se retragă în anii liberalizării.”
„Însoțind reintroducerea valorilor naționale ca element acceptabil al discursului politic s-a întărit o tendință deja evidentă din a doua jumătate a anilor `50. Naționalismul era principalul instrument al regimului Ceaușescu pentru a-si legitima stăpânirea față de populație.”
Ca atare, deplasările istoricilor în Occident se restrâng drastic, admiterea la doctorat în domeniul istoriei devine mult mai dificilă, din 1976 ea realizându-se numai cu aprobarea a CC al PCR. Istoria începe a fi studiată și în cadrul Academiei Superioare de Partid „Stefan Gheorgiu”. „Istoricii” formați acolo încep să joace un rol tot mai important în mișcarea istoriografică fiind numiți în funcții de conducere. Din 1976, „Istoria Românilor” devenea curs obligatoriu în primul an de studiu universitar, indiferent de specializarea facultății. În această perioadă începe sublinierera obsesivă a vechimii românilor în spațiul carpato-danubiano-pontic prin sărbătorirea întemeierii unor orașe, în realitate, date fictive. Astfel, în 1975, Craiova avea o „vechime” de 1750 ani, Alba-Iulia 2000 ani. Istoriei îi era acordat un loc privilegiat, apărea ca fiind „o știință a adevărului”.
În toamna anului 1976, vizita lui Brejnev la București a adus o schimbare atât în relațiile româno-sovietice, cât mai ales în maniera de interpretare a trecutului. În discursul rostit cu această ocazie, Ceaușescu a regăsit tonul anilor `50 afirmând prietenia ce a legat cele două popoare de-a lungul istoriei. Tinând seama de noile realități social-politice, revista Insitutului de Istorie a partidului numită „Anale de istorie” a început publicarea în 1976 sub titlul de „Curs universitar. Probleme fundamentale ale istoriei patriei, ale partidului comunist român” noii istorii ce urma să fie predată în toate facultățile, exact după voința președintelui. „Istoria invadează presa, programele de radio și televiziune, sălile de teatru, librăriile. Fiecare moment al prezentului se raportează la trecut.” Cu toate acestea, subiectul preferat rămâne cel legat de daci. Tot în 1976 se redeschide problema scrierii unui Tratat de istorie și a unei istorii a Partidului Comunist. „Se voia ca prin noul tratat trecutul să se interpreteze prin prisma relațiilor cu Occidenntul.” Termenul de predare a textelor pentru noul tratat fusese fixat pentru 1 octombrie 1978. Misiunea de a scrie o istorie a României din antichitate și până în prezent au primit-o Mircea Mușat și Ion Ardeleanu. Prin publlicațiile anterioare aceștia se recomandau a fi istorici ai partidului. Cei doi anterior menționați dețineau și funcția de cenzori, pe care și-au menținut-o până la moartea lui Ceaușescu. Fiind hotărâți să se impună în domeniu istoriografiei, eliminarea istoricilor profesioniști era o prioritate. Foarte important de menționat este și faptul că în 1977, pur formal este desființată cenzura.
În 1980, la București s-a desfășurat Congresul Internațional de Istorie. Acesta însă nu s-a remarcat cu nimic deosebit din punct de vedere al progresului cercetării istorice.
Bucureștiul nu era pregătit pentru a găzdui o reuniune internațională de o asemenea amploare. „Autoritățile priveau Congreul ca pe un câmp de bătălie pe care istoriografia română să-și manifeste forța.” Existau temeri că anumiți vor formula critici la adresa lui Ceaușescu, ca atare, pregătirile au fost atent supravegheate de Securitate. „Congresul de la București a prilejuit și un eveniment editorial de primă mărime. Pentru prima oară în timpul regimului comunista fost reeditată o lucare a lui Gheorghe Brătianu: Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești.”
În același an, a avut loc aniversarea a 2050 ani de la întemeierea statului dac independent și centralizat al lui Burebista.
Un an mai târziu, în 1981, se aniversaeză 60 de ani de la crearea PCR. Din nou Ceaușescu se adresează istoricilor cerând elaborarea unor sinteze precum: Istorie universală sau O istorie a mișcării revoluționare și muncitorești internaționale.
La 1-2 iunie 1982, cu ocazia desfășurării Plenarei CC al PCR, Ceaușescu rostește un discurs de referință privind viitoarea evoluție a istoriografiei. Noul obiectiv trasat era istoria unitară a poporului român. Plenara a constituit elementul decisiv privind reinterpretarea unor evenimente istorice. Aceasta „direcționa istoriografia românească spre un discurs care amplifica meajunsurile deja existente.” Anii `80 s-au caracterizat din punct de vedere istoriografic prin abordarea mai multor teme referitoare la cel de-al doilea război mondial. Ilie Ceaușescu, fratele președintelui își propune coordonarea unei lucrări privind participarea țării noastre la război. Acesta se afla la conducerea Centrului de Istorie și Teorie Militară. Apărea astfel, în 1989 Istoria militară a poporului român vol VI..
De asemenea, în File din Istoria Militară a Poporului Român volumele V-VI, este prezentată pentru prima dată campania armatei române în Est, până atunci subiect tabu.
O direcție de ofensivă a școlii românești de istorie a fost și Ungaria. Apariția unei sinteze de istorie a Transilvaniei sub egida Academiei de Științe din Ungaria a fost percepută ca un afront la adresa țării noastre. Ceaușescu atacă dur respectiva lucrare. Intresant este că și Occidentul ia atitudine. Un cunoscut ziar din străinătate titra: „Un fals sub egida Academiei de Științe din Ungaria”. Din 1984, discursul oficial aborda aproape exclusiv problema luptei continue a poporului român pentru unitate.
În 1985, Gorbaciov preia puterea la Moscova, deschizând calea liberalizării regimului sub egida unor reforme bazate pe „transparență și restructurare”. În România, președintele nici nu se gândește măcar sa aplice astfel de shimbări. Asistăm astfel la o înăsprire a regimului de dicatatură ceaușistă.
În 1987 are loc Congresul al III-lea al Educației Politice și Culturii Socialiste. Discursul rostit de Nicolae Ceaușescu accentua latura educativă a istoriei. „Știința istorică devenea ultimul bastion al rezistenței ideologice în fața realităților cotidiene. Între 1988-1989 asistăm la o instrumentalizare aproape totală a a felului în care istoria este scrisă, dar și la o discrepanță uriașă între istorici și putere.
„Emisia mitologizantă sub regimul comunist trebuie studiată în strânsă relație cu dezvoltarea regimului însuși. Miturile acestui regim se regăsesc în discursul istoric, ca instrument în slujba puterii. Totul trebuia rescris, începând cu etnogeneza.” Totul trebuia să conducă la cea mai perosperă dintre epoci, cea a adevăratei democrații.
Erorile de ieri devin adevărurile de astăzi. Iată cum a evoluat maniera de interpretare a istoriei pe parcursul a cei 44 de ani. Rolul jucat de istorici a fost în permanență unul extrem de important, ei având puterea de a legitima noul regim politic, de a-l face viabil în ochii populației.
Capitolul II
O caracteristică a regimului comunist: reinterpretarea istoriei
2.1 Perioada 1945-1956
La 23 august 1944, printr-o lovitură de stat, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui , încetând din acel moment orice ostilitate la adresa trupelor aliate. România va continua războiul alături de Națiunile Unite. O săptămână mai târziu ( 31 august ) , Armata Roșie intra în capitala eliberată în calitate de aliată. La 13 septembrie 1944, delegația României va semna la Moscova Convenția de armistițiu. În scopul respectării clauzelor Convenției se va institui Comisia Aliată de Control. Interesant este faptul că deși Marea Britanie și SUA aveau reprezentanți în cadrul acesteia, guvernul țării noastre răspundea doar în fața reprezentantului Uniunii Sovietice. Acesta, ca președinte al Comisiei nu va întârzia să solicite dizolvarea tuturor instituțiilor de tip fascist. Cu pași mărunți, comunisul se va instaura și în România. O cauză pricipală a acaparării puterii de către reprezentanții extremei stângi a constituit-o prezneța trupelor Armatei Roșii pe teritoriul țării. Estul Europei se afla acum în sfera de influență a URSS.
Stalinizarea a fost realizată în domeniul economic ( prin naționalizare și colectivizare ) dar și cultural. Scopul a fost înregimentarea vieții intelectuale. Scopul PMR a fost anihilarea oricărei forme de creativitate autentică: literatura, arta, filosofia, dar mai ales istoria trebuiau subordonate noii ideologii politice. Se impunea așadar reinterpretarea întregii tradiții culturale pentru a o supune ulterior noilor dogme. „Scribi ai partidului precum Mihail Roller sau Petre Constantinescu-Iași au devenit adevărații îndrumători ai știintei și culturii în România Populară.” Inițial, manuale ruse au fost traduse în lb română. Dar Stalin era la curent cu problema manualelor în România. Noul regim instaurat la 30 decembrie 1947, odată cu abdicarea forțată a regelui Mihai avea nevoie de legitimitate. Istoria românilor trebuia interpretată conform principiilor marxist-leniniste, trebuia să arate cât de benefic a fost rolul jucat de poporul rus în dezvoltarea noastră. Acestea sunt obiectivele manualului lui Mihail Roller.
Este lesne de înțeles faptul că opinia despre personalitatea mareșalului Antonescu și a regimului său nu putea fi decât una profund negativă. Acesta a fost chemat la putere ca urmare a presiunilor exercitate de Hitler asupra regelui Carol al II-lea. Genaralul acceptă subordonarea economiei românești în serviciul Germaniei, la chemarea sa, „armata germană intră în România pentru a întări regimul.” „În afară de organizațiile pur germane, nemții au mai folosit în acțiunea lor de aservire a României o serie de instituții mixte româno-germane. Spre exemplu, Camera de comerț româno-germană”. „ Antoneștii si oamenii lor își făceau o plăcere să dea hitleriștilor cât mai mult, mai mult decât prevedeau obligațiile contractuale. O recunoștea însuși auto-mareșalul care la 3 octombrie 1940, declara: dau Germaniei, ca ea să tragă cât mai mult de aici. ” Actiunile întreprinse atât pe plan intern cât și pe plan extern erau interpretate ca fiind trădare și slugărnicie. Nici nu se putea astfel, dat fiind contextul. Cel care a implicat România în războiul împotriva „armatei eliberatoare” nu se putea bucura de o bună reputație. De altfel, Antonescu a fost trimis în Rusia după arestarea sa la 23 august. Va reveni în țară doi ani mai târziu, în mai 1946 când va debuta „procesul marei trădări naționale”.
Ziarul „Scânteia”, principalul organ de presă al Pardidului Muncitoresc Român a desfășurat o intensă campanie împotriva mareșalului, „din dorința de a revela adevărul” ascuns atâta timp poporului român. Bineînțeles că interesul era mare, acela de a-i determina pe oameni să vadă regimul comunist ca pe o unică soluție, să vadă în Partidul Muncitoresc principalul exponent al luptei împotriva fascismului, al luptei pentru bunăstarea poporului.
Un articol apărut în sus-numitul cotididian de presă, în februarie 1946, sub titlul de „Dezvăluirile de la Nurenberg” constituia defapt o critică extrem de dură la adresa lui Antonescu. Din declarațiile celor audiați la procesul pentru crime de război reiese „caracterul premeditat, pregătirea în amănunt a subjugării României la carul imperialismului german. Planurile de aservire a bogățiilor țării au fost stabilite de comun acord. Nici călăul Antonescu nici bandele setoase de sânge conduse de Sima nu au dat vreodată un pas înapoi când era vorba de a sacrifica viața și avutul poporului român.” Fără îndoială acest tip de limbaj a atins apogeul în aceasta perioada, premergătoare procesului. Este un limbaj necaracteristic istoriografiei române, un limbaj „de lemn”, dar care prin maniera în care este compus dă lucrurilor o dimesiune hiperbolizantă. Utilizarea excesivă a atributelor și complementelor ( spre exemplu: trădător, călău, antifascist) dau frazelor o lungime exagerată, cititorul pierzând între timp substanța informației.
„Crearea unui sistem de limbaj specific se înscria în proiectul general de consolidare a statului totalitar.” Abordând subiectul reflectării regimului antonescian în istoriografia perioadei 1945-1956, istoricul Florin Constantiniu constata faptul că „discuția despre activitatea mareșalului Antonescu nu se poate desfășura liber din cauza grijii factorilor de decizie.”
Cu alte cuvinte, nici nu se putea lua în discuție o eventuală reabilitare. Nu atât timp cât trupele sovietice erau prezente în țară, iar Moscova era la curent cu maniera în care evolua regimul de la București. Ca atare, momentul 23 august începe a fi glorificat. Este momentul mult-așteptat de poporul român, care de la bun început s-a opus „dictaturii militare-fasciste” așa cum este denumit în sursele vremii regimul Antonescu. Marele merit îl are Armata Roșie, prin ofesiva victoriasă din vara anului 1944. Nu era scăpată din vedere nici participarea la acest eveniment a Partidului Muncitoresc, rolul jucat fiind unul mobilizator: „ Rolul inițiator în evenimentele din august 1944 l-au jucat forțele patriotice în frunte cu partidul nostru, chemând masele muncitoare să se ridice împotriva regimului hitleristo-antonescian.”
Dintr-o zi ca oricare alta, 23 august devine „cea mai mare sărbătoare a poporului român, deoarece a marcat o cotitură radicală în istoria sa-sfârșitul unui regim de sălbatică asuprire a oamenilor muncii și începutul unei noi ere. 23 august a însemnat începutul revoluției populare […].”
Propaganda comunsită încerca să prezinte perioada dictaturii antonesciene ca fiind „o pată neagră” în istoria țării noastre, întocmai pentru a evidenția schimbările în bine ce aveau să vină odată cu preluarea puterii de către Paridul Muncitoresc. Bineînțeles, această propagandă avea să fie făcută și cu scopul de a prezenta favorabil relațiile româno-ruse în cel de-al doilea război mondial. Totul se desfășura sub coordonarea Moscovei.
În fiecare an, la această dată, Ziarul „Scânteia” dedica numere speciale marelui eveniment. În numărul apărut la data de 24 august 1947, Vasile Luca încerca să explice printr-un articol publicat chiar pe prima pagină care este adevărata importanță a zilei și ce anume se celebrează: „Sărbătorim a treia aniversare a răsturnării dictaturii fasciste antonesciene, a ieșirii țării noastre din războiul criminal hitlerist. Sărbătorim marea cotitură istorică de la 23 august 1944 când țara noastră a rupt cârdășia cu Hitler , și, gonind de la cârma țării pe trădătorii antonescieni, poporul român a întors armele împotriva cotropotorilor hitleriști.” Atacurile comuniștilor nu erau îndreptate numai împotriva lui Antonescu, ci și a liderilor PNL și PNȚ. C. Pârvulescu arăta într-un articol din „Scânteia” intitulat „Adevărul asupra lui 23 august” și publicat la 27 martie 1946 cum Maniu și Brătianu urmăreau salvarea dictatorului român și rezolvarea problemei succesiunii lor la conducerea statului. Aceștia nu au dorit colaborarea în actul arestării „trădătorilor” decât in urma unui ultimatum dat de reprezentanții PCR.
Această concepție asupra acului de trădare a mareșalului se va regasi în scrierile cu caracter istoric până în cea de-a doua jumătate a anilor `70. Cele mai dure critici, cea mai intensă propagandă împotriva lui Ion Antonescu a fost dusă în preajma procesului său dar și în anii `50. Este așa numita „perioadă stalinistă” în care trecutul se încercă a fi remodelat pentru a deservi scopurilor noului regim. Este de la sine înțeles că o prezentare cât de cât favorabilă a mareșalului nu intra în discuție.
Ca atare, el apare chiar asociat lui Hitler, iar regimul său are caracteristicile unui regim fascist: „Din primele momente ale instaurării regimului Ion Antonescu se evidențiază caracterul hitlerist al guvernării.” Poate una dintre cele mai grave acuze este caracterul premeditat al acțiunilor întreprinse pe plan intern, dar mai ales extern. Conform unui articol din „Scânteia” acest lucru reiese chiar din declarațiile lui Antonescu. Din devoțiune față de fuhrer acesta a implicat România în cel de-al doilea război mondial, fiind hotărât să meargă alături de dictatorul german până la ultimele consecințe. „Dezastrul cauzat de acest război nelumesc este incalculabil. Crima clicilor fasciste-reacționare în frunte cu Ion Antonescu îmbracă un dublu aspect: jefuirea, cotropirea populației din teritoriile ocupate și trimiterea la moarte sigură a sute de mii de tineri.” Este subliniată apoape obsesiv ideea conform căreia participarea la război este nejustificată, din moment ce Uniunea Sovietică și-a manifestat dorința de a avea relații pașnice cu poporul român. Momentul 22 iunie 1941, găsea România total aservită politicii Reichului. Atât Ion cât și Mihai Antonescu dădeau poporului speranța absurdă a recuperării Ardealului de Nord, uitând că Germania a impus acceptarea arbitrajului de la Viena. Chiar și după numeroasele înfrângeri suferite de Wehrmarcht în România nu se lua în calcul ieșirea din război. Scopul auto-proclamatului mareșal și al soldaților care au atatcat Uniunea Sovietică era luarea în stăpânire a unor teritorii care niciodată nu aparțiuseră României.
”După masacre, o altă crimă contra umanității tot atât de gravă a regimului antonescian este măsura înființării lagărelor.” Aceste lagăre care funcționau atât în țară cât și în teritoriile ocupate din URSS aveau ca principal scop exterminarea populației localnice.
Comisiile de „românizare” nu făceau altceva decât să jefuiască polulația evreiască din România. Toate aceste măsuri aveau ca model pe cele luate de către Hitler în Germania. Și acesta este un lucru pe care propaganda comunsită a insistat destul de mult: relațiile lui Antonescu cu cel de-al treilea Reich. Subiectul este dezbătut pe larg în cotidianul oficial al Partidului Comunist chair cu câteva zile înainte de începerea procesului mareșalului. Se pare că Antonescu ar fi dus tratative cu Germania încă de la 1935, acestea având ca scop transformarea țării noastre într-un stat vasal. Ba mai mult, viitorul conducător al statului se angaja să execute ordinele primite de la fuhrerul german fără a pune condiții sau a le discuta. Urmărindu-și planul, va accepta intarea în guvernul Goga-Cuza sprijinit fiind de Garda de Fier.
Sintagma „dictatura nazisto-antonesciană” relevă dorința mareșalului de a implementa în România un regim politic cat mai apropiat, dacă nu identic cu nazismul. Așa încearcă reprezentanții stângii să explice pe înțelesul tuturor motivul politicii de orientare către Germania dusă de regimul anterior.
Consultând lucrările scrise în intervalul propus spre analiză vom observa prezentarea personalității lui Antonescu dintr-o perspectivă esențialmente negativă. A găsi o calitate, sau un lucru pozitiv este aproape imposibil. Asta deoarece istoriografia comunistă tinde spre o comparație între vechiul și noul regim. Generalul care a venit la guvernare alături de reprezentanții extremei drepte este pus în antiteză cu soldatul rus care a tratat întotdeauna omenește un prizonier român, sau chiar cu Iosif Stalin, care preocupat de bunăstarea popoarelor vecine le-a „eliberat de sub jugul fascismului”. Regimul comunist instaurat în România se putea legitima doar prin raportare la trecut, prin prezentarea acestuia în contradicție cu prezentul. Iar criticile aduse fostului regim dar și fostului conducător al statului sunt printre cele mai grele.
Acest lucru este relevat și de titlul unui articol apărut pe prima pagină din „Scânteia” la data de 8 mai 1946: „Călăul poporului român se încurcă în contradicții”. Termeni precum „asasinul, criminalul, trădătorul” ajung să fie uzuali în articolele din presa scrisă controlată de comuniști. Aceste acuze sunt justificate, spun ei, căci se pare că trupele SS acționau în țara noastră după bunul plac, Abwerul și-a adus la rândul său contribuția la apărarea zonelor petrolifere, iar România livra Germaniei mărfuri în regim preferențial.
„Atât Ion călăul cât și Mihai, paiața, declară că au încercat să se opună cerințelor mereu crescânde ale nemților. După ce a vândut Ardealul, Antonescu a oferit lui Hitler întrega țară. Toate încercările sale de a se justifica se prăbușesc în neant.” În această manieră descria un istoric al partidului una din întrunirile avute în cadrul procesului. Exagerările merg până la învinovățirea mareșalului de cedarea Ardealului de nord către Ungaria în 1940.
Consecința pe care toate aceste acuze au avut-o este simplu de dedus: condamnarea la moarte a lui Ion Antonescu și a colaboratorilor săi. În stilul caracteristic, propaganda comunistă a ținut să evidențieze faptul că acest lucru a fost dorit de poporul român, care niciodată nu a dorit implicarea în războiul antisovietic.
În anii ce au urmat procesului, prin numeroase articole de presă și nu numai, partidul comunist a încercat să implementeze ideea conform căreia acesta a desfășurat o intensă luptă împotriva regimului Antonescu, fiind principalul actor în schimbările ce au urmat. Astfel, pe fondul stării de spirit antihitleriste care se manifesta tot mai acut încă din 1943, „în primăvara anului 1944 PCR a luat măsuri concrete de instruire a formațiunilor de luptă patriotice.”
Aceasta, în contextul în care populația cerea deschis ieșirea din război și ruperea alianței cu Germania. Sentimentele antigermane nu caracterizau doar clasa mijlocie. La începutul anului 1944, șaizeci și nouă de membrii ai Academiei Române înaintează un memoriu mareșalului exprimându-și protestul față de regimul dictatorial. Rolul maselor a fost unul de o imporanță deosebită, ce a avut ca finalitate realizarea actului de la 23 august. Astfel, „instaurarea dictaturii fasciste antonesciene și cotropirea țării de Germania hitleristă au ascuțit contradicțiile dintre oamenii muncii și fascism.” Clasa muncitoare a fost prima afectată de schimbările profunde ale societății românești survenite după 6 septembrie 1940. Era normal ca Antonescu să nu se bucure de sprijinul muncitorilor.De neunmătate ori, prin manifeste sau chiar refuzul de a mai lucra s-a încercat determinarea celorlalți de a le veni în sprijin. Paridul Comunist a desfășurat o intensă activitate pe parcursul celor patru ani de dictatură militară (1940-1944) în scopul lămuririi oamenilor asupra adevăratelor obiective ale războiului. Mai mult de atât, situația internă urma a se înrăutăți căci „fasciștii” nu luau în calcul întoarcerea armelor.
Lucruri ca acestea erau repetate aproape obsesiv, în ziare, reviste sau cărți. Oamenii trebuiau convinși de faptul că ocupantul rus a făcut un bine „eliberând” nu numai România dar și Europa de sub ”jugul” armetelor hitleriste.
Istoriografia devine așadar o unealtă esențială a regimului instaurat în decembrie 1947. Istoria era singura capabilă de a demonsta că prezentul repreztiă un deznodământ dorit de toți. O comparație cu regimul antonescian era deci impetuos necesară. „Pentru a da mai multă legitimitate actului politic comunist și a construi în ritm accelerat o dimensiune istorică a partidului se realizează câteva considerații cu privire la trecutul apopiat[…].”
În 1945, Gheorghe Gheorghiu Dej, prezent la Conferința Națională a PCR critică dur pe legionari, pe Antonescu și Germania nazistă. Se căuta încă din primul moment al preluării puterii legatura dintre Armata roșie si Partidul Comunist Român. Nicio ocazie nu este irosită pentru a pune în contradicție prezentul glorios cu trecutul sumbru. Ofensiva ideologică lovea în toate fostele direcții ale vieții culturale române. Rolul factorului rus în istoria românească era unul semnificativ fiind reflectat în diverse articole scrise de politicienii comuniști.
România urma linia Moscovei atât pe plan intern cât și pe plan extern.â
Moartea dictatorului Stalin în 1953 va aduce schimbări neașteptate privind maniera de raportare la trecut ( prin trecut întelegandu-se în primul rând regimul antonescian). În istoriografia româna vor fi reflectate timidele încercări de reformare din Uniunea Sovietică, însă adevăratele schimbări vor surveni odată ce ecoul destalinizării ce se va face simțit după 1956 și în țara noastră.
2.2. Perioada 1957-1964
Anul 1956, prezintă în istoria României o dublă semnificație: avem pe de o parte evenimentele desfășurate în Ungaria ( proteste îndreptate împotriva regimului comunist) ce demonstrează faptul că moartea lui Stalin a atras după sine o slăbire a controlului exercitat de Moscova asupra „țărilor satelit”. Intervenția Uniunii Sovietice pentru înăbușirea revoltei demontează însă mitul slăbirii URSS. Pe de altă parte avem Congresul al XX-lea al PCUS, la finele căruia noul prim-secretar, Nikita Hrusciov denunța crimele predecesorului său, deschizând calea destalinizării. „Raportul secret” prezentat atunci a declanșat indingare și incertitudine în întreg lagărul socialist, inclusiv România. Gheorghe Gheorgiu Dej era un admirator al politicii staliniste și nu era dispus monentan să inițializeze o destindere. Țara noastră încă era legată de Rusia sovietică, fapt demonstrat și de evoluția evenimentelor din Ungaria. La 1956, trupele armatei roșii nu părăsiseră țara. O destindere era posibilă, dar numai prin pași mărunți și bine calculați.
O raportare distinctă la evenimente ale istoriei contemporane se va abserva abia la începutul anilor `60 când naționalismul va începe să prindă din nou contur. Se va observa în primul rând intenția Partidului Muncitoresc de a se pune pe sine în centrul tuturor momentelor importante ( accentul privind evenimentul de la 23 august se deplasează de la armata roșie la comuniști). Revista „Lupta de clasă” publica un articol cu titlul „PCR-organizatorul și conducătorul insurecției armate din august 1944”. Denumirea evenimentului suferă la rândul ei modificări: de la revoluție de eliberare la insurecție armată. Această sintagmă ( insurecție armată ) cunoaște consacrarea prin folosirea ei de către Lenin. Astfel, istoriografia sovietică făcea referiri la „insurecția decembriștilor” sau la „insurecția armată din Petrograd”.
„Eliberarea Romîniei de sub jugul fascist la 23 august 1944 reprezintă în istoria țării noastre începutul unei noi epoci. Insurecția armată de la 23 august a fost posibilă datorită pregătirii și înfăptuirii ei de catre Partidul Comunist[…].”
La momentul publicării acestui studiu, trupele sovietice ce staționau în România fuseseră retrase. Pentru istorici, evenimentul a avut o importanță deosebită. A semnificat în primul rând o relativă „libertate” în interpretarea trecutului. Interpretare ce conținea și o tentă de naționalism. Armata roșie nu este scoasă din ecuație, ci doar i se diminuează importanța: „Aplicând în mod creator tezele leniniste cu privire la insurecția armată, pentru fixarea datei acesteia, Partidul Comunist a folosit ofensiva victorioasă a Armatelor Sovietice[…]”. „Armata eliberatoare” devenea acum un simplu factor care a permis partidului să-și ducă la îndeplinire planurile cu succes.
Consultând scrieri cu caracter istoric din intervalul propus spre analiză, (1957-1964) observăm în primul rând, o moderare la nivelul limbajului. Termeni precum „călău”, „criminal”, „trădător” nu mai sunt folosiți cu referire la personalitatea mareșalului Antonescu. Desigur, maniera de interpretare a regimului său se situează cam în aceiași parametri. Politica sa progermană este criticată, la fel ca și implicarea României în cel de-al doilea război mondial. Germania râmâne „o putere imperialistă al cărei principal scop era să subjuge România din punct de vedere economic.” „Aservirea economică a Romîniei de Germania hitleristă în perioada 1940-1944 n-a fost ceva accidental.” Aducerea la putere a generalului Antonescu a relevat o înțelegere între regele Carol II și Hitler. Se pare că primul menționat avea un mare avantaj: era simpatizant al ideologiei de extremă dreapta. Guvernarea antonesciană este numită în continuare în istoriografia perioadei, „dictatură fascistă”: „Dar Antonescu era candidatul la rolul de conducător fascist al României nu numai al burgheziei și moșierimii române , ci și cel al Germaniei hitleriste”. Perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, numită „regimul legionaro-fascist” semifica o intenție a dictatorului german de a subordona România cu o mai mare ușuriință, prin numirea la putere a reprezentantei extremei drepte și anume, Garda de Fier. Crimele și jafurile legionarilor au dus treptat la crearea unei stări de haos. Deja, pentru Germania, aceștia nu mai reprezentau garanția îndeplinirii planurilor de aservire economică. Instaurarea în ianuarie 1941 a unei dictaturi „militaro-fasciste” este o consecință directă a acestui fapt. Dictatura generalului Ion Antonescu este salutată nu numai de către reprezentanții Germaniei la București dar și reprezentamții celorlalte partide politice.
Diferențele de limbaj istoric sunt acum mult mai clare. Este adevărat, istoria continuă a fi interpretată conform acelorași principii marxist-leniniste, în continuare se realizează acea antiteză dintre vechiul și actualul regim, dar exprimarea mult mai fluentă, mai puțin„dură” permițând atât cititorului cât și istoricului un grad mai mai mare de libertate în analiza mentală a evenimentelor propriu-zise. Apolgeul detinderii va fi atins după moartea lui Dej. Se va aborda însă această problemă într-un alt capitol.
În acest interval de timp, apar numeroase articole cu referire la regimul antonescian. Marea lor majoritate abordează problema economiei românești între anii 1940-1944. Cam toate, prin maniere diferite, ajungeau la acceași concluzie: atât Antonescu cât și nemții urmăreau „înfeudarea” României din punct de vedere economic. „Între 1940-1944, exportul produselor petrolifere către Germania și sateliții ei se ridica la 99,77 % din totalul exprotului de petrol.” Războiul împotriva Uniunii Sovietice dar și măsurile luate pe plan intern de către mareșal aveau ca scop îmbogățirea celor aflați la conducerea statului. Aceste măsuri sunt catalogate drept „teroriste” deoarece au condus la ruină, condamnând clasa muncitoare să trăiască în mizerie. Pe parcursul trecerii timpului, politica de „subjugare economică” dusă de Reichul nazist s-a accentuat. Confruntându-se cu o situațe extrem de dificilă pe frontul de Est, Wehrmarchtul avea nevoie de și mai mult petrol pentru diviziile sale de blindate. România a fost practic secătuită de resurse. „Cu toate acestea, prin protocolul din 11 ianuarie 1943, guvernul antonescian se obliga să livreze în anul 1943 noi cantități petrol.” Toată această politică era dirijată de la Berlin. Mai mult de atât, pretențiile soldaților germani ce staționau în țară creșteau de la lună la lună. Guvernul nu întâmpina nicio problemă în a le satisface. Muncitorii s-au pronunțat de la bun început contra tuturor acestor lucruri, însă regimul căuta mai mereu să înăbușe lupta maselor.
Nu numai muncitorii erau cei ce se împotriveau dictaturii mareșalului, „rezistența antifascistă” a caracterizat întreaga societate românească în perioada 1940-1944: „În anii celui de-al doilea război mondial, poporul român asuprit de dictatura militară-fascistă a avut același dușman ca toate popoarele Europei: Germania hitleristă. Mișcarea de rezistență antifascistă din România a făcut parte din lupta generală a popoarelor împotriva fascismului.” Acest lucru este determinat de faptul că obiectivele noului „conducător al statului” nu corespundeau cu interesele poporului român. Printre obiectivele principale ale implicării în război se afla cel al nimicirii Uniunii Sovietice. Lucru neînțeles deoerece în 1940, problema Basarabiei a fost rezolvată „pașnic”, acest lucru deschizând „noi perspective de îmbunătățire a relațiilor cu URSS.” Chiar dacă nu într-o manieră vizibilă, acest citat este relevant pentru maniera de scriere a istoriei în intervalul propus spre analiză. Odată cu debutul destalinizării, problema Basarabiei începe a fi abordată „timid” în diverse articole de specialitate. Până atunci subiect tabu, situația fostei provincii românești este dezbătută de istorici în scopul evidențierii dorinței lui Dej de a se desprinde cu „pași mărunți” de Moscova. Bineînteles, nu poate fi vorba unei prezentări cât de cât obiective a situației din 1940, însă subiectul în sine relevă faptul că România, la fel ca și alte țări din lagărul socielist dorea să-și urmeze propriul drum. Este însă prematur să vorbim despre o reală destindere în domeniul interrpretării istoriei.
Consultând diverse lucrări am observat faptul că acestea cataloghează marea majoritare dacă nu toate acțiunile lui Antonescu drept trădare: „Mergând mai departe pe calea trădării intereselor naționale, Antonescu reia tratativele cu privire la aducerea trupelor hitleriste în țară.” Aderarea la pactul Tripartit constituie de asemenea un act de trădare, el fiind principalul factor al intrării României în sfera de influență germană.
Având sprijinul Wehrmarchtului, noul regim politic a adoptat metoda terorii știind că nu beneficiază de sprijinul maselor populare.Astfel, „prigoana fascistă a fost îndreptată împotriva tuturor forțelor patriotice.” Ion Antonescu s-a bucurat de o atenția lui Hitrer întrucât aceste controla producția țării dar și armata. Era omul perfect în a-i reprezenta interesele. În virtutea acestui lucru, Gestapoul si Abwerul erau la dispoziția sa. „Cea mai monstruasă crimă a regimului fascist” rămâne însă angrenarea țării în război pentru interese străine populației. Relațiile dintre militarii români și nemți au fost mai mereu tensionate. Germanii erau inflexibili, nu puteau trata soldații noștri de pe poziții de egalitate. „Expresie a urii care creștea față de dictatura militară-fascistă și Germania hitleristă erau sentimentele de revoltă din cadrul armatei.” Mai mult de atât, urmând exemplul Reichului pe plan intern, Ion Antonescu a declansat un amplu program de măsuri împotriva țiganilor. Aproximativ 26.000 membrii ai etniei rrome au fost deportați în lagăre.Greșala de a se alia cu Germania este recunoscută indirect și de către „dictatorul fascist” care declara ca trupele Wehrmarchtului în retragere au săvârșit lucruri inimaginabile.
Lovitura de stat de la 23 august vine deci ca o consecință normală a evoluției evenimentelor atât pe plan intern cât și pe plan extern. „La 23 august 1944, în condițiile favorabile create de loviturile zdrobitoare pe care glorioasa armată sovietică eliberatoare le-a dat armatelor fasciste, avut loc insurecția armată organizată și condusă de PCR[…].”Înaintarea trupelor armatei roșii pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați a demonstrtat faptul că pentru Antonecu războiul era pierdut. Regimul nu se bucura de simpatie din partea populației, așa că găsirea sprijinului necesar nu a fost dificilă pentru comuniști. În conformitate cu planul elaborat de către reprezentanții extremei-stângi dictatorul român și guvernul său au fost arestați la Palatul Regal. Ulterior, organizațiile Partidului, ieșite din ilegalitate s-au adresat oamenilor chemându-i la luptă pentru eliberarea capitalei. Victoria insurecției a salvat România de la o catastrofă sigură. „Acest eveniment istoric a deschis o eră nouă, luminoasă, în dezvoltarea țării, a marcat o cotitură hotărâtoare în destinele poporului nostru, în îndelungata sa luptă pentru eliberare națională și socială[…].”
Propaganda comunistă îi menționează ca „vinovați” pentru situația României pe Iuliu Maniu și Gheorghe Brătianu. Nu numai că nu au acceptat participarea la insurecție decât în urma unui ultimatum, dar au și încercat să împiedice prăbușirea regimului antonescian. Sesizăm privind acest aspect, o continuitate cu perioada precedentă ( 1945-1956).
Nu putem încheia prezentul capitol fără a expune principalele trăsături ale regimului antonescian, așa cum erau ele interpretate de un istoric al Partidului în prima jumătate a anilor `60. Pentru început, instaurarea regimului Antonescu este rodul politicii externe românești din perioada intrebelică. Ca atare, apropierea de Germania precum și „subjugarea economică” a României și-au pus o amprentă specifică asupra principalelor trăsături. „Rolul și locul României în cadrul planurilor agresive ale Germaniei au fost determinate de poziția sa strategică și de resurse. Aceasta era considerată de hitleriști o poartă spre Balcani. Dacă nu reușeau cu din punct de vedere dimplomatic, naziștii aveau în plan ocuparea României pe calea armelor. Urmărind un dublu interes (subordonarea Ungariei ) Hitler a impus țării noastre cedarea Nord-Vestului Transilvaniei prin Dictatul de la Viena. Antonescu a fost adus la putere din dorința „cercurilor reacționare” de a-si vedea salvată dominația.
Candidatura acestuia „pe postul de dictator fascist nu a fost sprijinită întâmplător de căpeteniile hitleriste.” Cunoscut fiind ca un om crud, dușman al intereselor poporului român era omul cel mai potrivit pentru a reprezenta interesele celul de-al treilea reich.
Înainte de momentul septembrie 1940, presiuni au fost făcute și asupra lui Carol al II-lea, care a instaurat guvernul Ion Gigurtu, în componența căruia se aflau și membrii ai mișcării legionare. Cu legionarii va colabora și generalul. Vor fi înlăturați însă de la guvernare întrucât nu erau capabili de a susține interesele Germaniei. „În funcție de scopurile politice și de calea pe care s-a realizat, regimul politic instaurat în septembrie 1940 a fost o dictatură militară-fascistă.” Înlăturarea legionarilor nu a schimbat esența acestuia. Ca și alte regimuri fasciste, regimul antonescian s-a caracterizat prin metode de guvernare teroriste. „Teroarea era înfăptuită de organele represive ale dictaturii și serviciile Gestapoului.” Pe plan intern, politica guvernului antonescian a urmărit îndeplinirea adliteram a cerințelor guvernului german. A fost chiar elaborat un plan, pe o perioadă de 10 ani, ce prevedea dezvoltarea doar a acelor ramuri ale agriculturii care serveau mașinii de război naziste.
Din punct de vedere legislativ, regimul s-a caracterizat prin adoptarea unor norme din dreptul nazist. Politica rasială a fost elaborată după modelul legilor de la Nurenberg. De asemenea, formele de guvernare ale aparatului de stat au fost adoptate intereselor Reichului. Ministru al Germaniei la București a fost numit unul dintre cei mai de încredere oameni ai dictatorului german: von Killinger.
Regimul de teroare a caracterizat și organizarea armatei. Soldații erau bătuți și umiliți. Comandamentul german era cel ce fixa misiunile. Ideologia fascistă care a stat la baza regimului politic dintre 1940-1944 a conferit acestuia o altă trăsătură. „În scopul intensificării propagandei, Antonescu a înființat Ministerul Propagandei, căruia i-a acordat o importanță tot mai mare.”
În genere, maniera de interpretare a regimului nu se modifică, ci doar limbajul. Pe măsură ce procesul de destindere va continua, maniera de raportare la istoria contemporană se va modifica.
În timpul guvernării Dej, punctul culminant al distanțării de Moscova este atins în 1964, odată cu așa-numita „Declarație de independență”. Chiar dacă realitatea era cu totul alta, (partidul conducea țara în aclași stil opresiv și rigid), această declarație a dat poporului român o oarecare satisfacție după două decenii în care s-a reușit sovietizarea completă. Partidul Muncitoresc și-a exprimat dorința de a „merge pe propriul drum” fără însă a abandona principiile marxist-leniniste. Acest moment reprezintă punctul de plecare al național-comunismului dar și al ieșirii României de sub „tutela” sovietică.
Capitolul III
Redescoperirea valorilor naționale
3.1 Perioada 1965-1971
În martie 1965, survine moartea neașteptată a prim-secretarului Gheorghe Gheorgiu-Dej. Locul său va fi luat de către Nicolae Ceaușescu, perceput ca fiind un continuator al măsurilor predecesorului. Naționalismul comunist va atinge apogeul în timpul guvernării sale. Mult mai intresat de istorie decât predecesorul său, va fi preocupat de reinterpretarea evenimentelor istorice menite să arate „gloria” prezentului. După modelul lui Nikita Hrusciov va citica politica lui Dej urmărind reabilitarea unor persoane de care se putea servi (cel mai elocvent exemplu este Lucrețiu Pătrășcanu). Perioada 1965-1971 este percepută în istoriografia de după `90 ca fiind atipică unei țări în care funcționa totuși un regim totalitar. Spunem asta gândindu-ne la numerosele libertăți de care oamenii se bucurau (deplasări în Occident, citirea unor publicații care în trecut fuseseră interzise).
În domeniul științei istoriei aceste libertăți au fost traduse prin permiterea studenților în a-și alege teme de cercetare. Istoriografia a păstrat foarte puțin din principiile marxism-leninismului, orientându-se mai mult către pozitivism. Aceasta a fost subordonată efortului de emancipare al elitei politice.
La începuturi noi, o istorie nouă. Era necesară o reinterpretare a evenimentelor pentru a arăta că mororul dezvoltării societății românești în perioada contemporană este Partidul Comunist. Redactarea unei istorii a partidului se impunea așadar. Un lucru extrem de dificil, pentru un partid mic cu o existență efemeră în perioada interbelică. Măsuri concrete vor fi luate abia la după 1971. În acest interval de timp (1965-1971) istoria nu ocupă un loc central în politica promovată de noul secretar. Este adevărat, în discursurile sale se face referire la trecut dar incomparabil cu perioada național-comunistă.
Deja având conturată în minte o schiță a evoluției regimului său, prim-secretarul solicită istoricilor în cadrul Congresului al IX-lea al Partidului Comunist Român, ajustarea istoriei contemporane. Cercetarea evenimentelor urma să se facă după bunul său plac.
În cadrul Congresului al X-lea, Ceaușescu își axează discursul pe momentul 23 august 1944. Destinderea este cel mai bine reflectată în maniera de interpretare a evenimentului. Sunt acceptate ca paricipante și alte forțe politice, este luată în calcul și situația inteenațională favorabilă. Istoria rămâne o unealtă, de această dată deservind scopoului amplasării României într-o poziție favorabilă în lagărul comunist.
Un semn al schimbărilor este reprezentat de apariția unei noi reviste de istorie intitulată „Magazin istoric”. Inovator este și faptul că cititorii puteau studia notele convorbirilor Hitler-Antonescu. Până la acel moment, textul ce prezenta varianta mareșalului era necunoscut. Alta era imaginea cu care oamenii erau obișnuiți: cea de criminal de război, de slugă a lui Hitler. În respectivul text, conducătorul statului român apărea ca un om brav ce ținea piept fuhrerului, refuzând să răspundă dacă va merge cu Germania până la capăt. Nu trebuie însă să ne imaginăm că revista nu a cunoscut anumite interdicții. „În elanul începuturilor se hotărâse încălcarea tuturor tabuurilor istoriografiei comuniste, între care și problema Basarabiei.”
Perioada destinderii avea să se sfârșască mai repede decât era preconizat, după doar patru ani. Se pare că „responsabile” de schimbare au fost vizitele efectuate de Nicolae Ceaușescu în China și Coreea de Nord. Acesta a fost impresionat de comunismul asiatic, decis fiind la plecare să impună și în țara noastră o „minirevoluție culturală”.
Abordând subiectul reflectării personalității mareșalului în istoriografia dintre 1965-1971 nu trebuie să ne gândim la o prezentare totalmente pozitivă. Acest lucru nu era posibil, totuși vorbim despre un stat în care funcționa regimul comunist, dar cititorilor le sunt relevate lucruri care în trecut nici măcar nu erau menționate. Maniera de interpretare rămâne în genere pe liniile trasate de marxism-leninism ( regimul antonescian este catalogat în continuare drept fascist, implicarea în război este privită dintr-o perspectivă negativă).
Pentru început ne vom îndrepta atenția asupra ceor trei sinteze de „Istoria Românilor” ce apar în acest interval. Din „Istoria românilor din cele mai vechi timpuri și până astăzi”, aflăm că Hitler știind cum să profite de pe urma stării de tensiune create de Dictatul de la Viena, a impus la conducerea țării pe „omul său de încredere”, generalul Ion Antonescu. Din 6 septembrie 1940, în România va funcționa o „dictatură militară-fascistă”. Auto-proclamatul „conducător al statului” își va forma un guvern din cunoscuți personali, militari, civili și legionari. Cei din urmă menționați vor fi retrași de la guvernare în urma rebeliunii organizată în ianurie 1941. Generalul va participa la războiul împotriva Uniunii Sovietice în calitate de aliat al lui Hitler.
O schimbare evidentă la nivelul limbajului istoric. Autorii se rezumă în a prezenta evenimentele fără a folosi atribute de genul „trădător”. Cititorilor le este oferită șansa de a judeca ei înșiși faptele fără a se încerca „impunerea” unei anumite opinii prin maniera de exprimare.
În cea de-a doua sinteză, ”Istoria poporului român” a academicianului Oțetea, remarcăm acceași destindere privind limbajul de specialitate. Răpirea Ardealului de Nord a silit România să se supună Germaniei naziste. Pe fondul sentimentului de ostilitate față de „dictatura militară-fascistă” s-a dezvoltat neîncetat pe perioada 1940-1944 o mișcare de rezistență. Notele ultimative date de Uniunea Sovietică privind cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei nu sunt menționate. „Baza politică a dictaturii militare-fasciste a cosntituit-o până în 1941 Garda de Fier, având un puternic sprijin în Wehrmarcht-ul nazist. România era o tară ocupată de Germania.” Conform planurilor germane, subordnarea economiei românești avea ca scop „lichidarea industriei naționele și transformarea țării într-o piață de desfacere a produselor industriale germane”.
Cea de-a treia sinteză, „Istoria României” scrisă de Miron Constantinescu și Constantin Daicoviciu ne prezintă regimul antonescian cam în aceiași parametri. „Cu ajutorul armatei și a cercurilor hitleriste care nu mai vedeau în legionarii compromiși forța capabilă de a asigura conducerea statului, gruparea lui Antonescu a înăbușit rebeliunea. Dictatura antonesciană și-a legat soarta definitiv de cea a regimului hitlerist.” Antonescu decide să rămână fidel Germaniei, a cărei linie de orientare o va menține în permanență.
Nu putem să nu remarcăm faptul că autorii menționează atât încercările României de a ieși din război cât și condițiile internaționale favorabile ce au permis desfășurarea cu succes a „insurecției armate”.
Privitor la momentul 23 august cele trei lucrări ne oferă o interpretare identică. Partidul Comunist Român este organizatorul și conducătorul „insurecției armate”. Ofensiva victorioasă a armatei sovietice, dar și contradicțiile dintre Antonescu și monarhie au avut drept consecintă arestarea mareșalului și întoarcerea armelor împotriva naziștilor. Regele dar și membrii celorlalte partide au colaborat cu comuniștii în vederea realizării acestui obiectiv.
23 august este rezultat al activității neîncetate a PCR pentu mobilizarea forțelor muncitorești contra dictaturii antonesciene. Reprezintă un moment de maximă importanță. fiind expresie a vointei românilor. „Operă a maselor populare, a tuturor forțelor patriotice unite pe platforma comună a eliberării tării de dictatura militară-fascistă, insurecția din august 1944 a deschis poporului român calea spre realizarea năzuințelor sale seculare. Apărător al intereselor țării, PCR a adresat tuturor forțelor patriotice apeluri în care arăta că libertatea și independența vor fu cucerite numai prin zdrobirea fascismului.” Naționalismul își face deja simțită prezența, iar partidul tinde să se pună în centrul tuturor evenimentelor ce au evut un impact pozitiv asupra evoluției statului român.
Istoriografia încearcă de asemenea să evidențieze ”lupta” dusă de poporul român contra „ocupanților naziști”. Este necesară relevarea adversității față de nemti, pentru ca regimul comunsit să fie așezat pe un temei solid. „Un ziarist german, referindu-se la atitudinea poporului român față de Germania, declară unor apropiați că întreaga operă în curs de realizare în România de propaganda germană s-a năruit. Pierderea Transilvaniei a fost pentru poporul român un imbold de adversitate față de naziști.”
Epoca Ceaușescu semnifica ceva „nou”. Istoria trebuia să vină încă o dată în sprijinul regimului. Faptele din trecut urmau a conduce la „gloria prezentului”. Pentru asta, era nevoie de valori naționale, de un element prin care România să se distingă de celalalte țări din lagărul comunist. Așa apare naționalismul, din dorința de emacipare față de URSS. Iar istoriografia din perioada destinderii poate fi interpretată ca fiind punctul de placare a ceea ce va urma.
Evenimentele din 1944 își au rădăcinile în lupta îndelungată împotriva fascismului. Acest interes pentru ideologia de extrmă dreapta, pentru maniera în care fascismul a apărut și s-a dezvoltat în țara noastră, caracterizează maniera în care istoria s-a scris în perioada propusă spre analiză. În 1971 a avut loc sesiunea știinifică privind analiza critică și demascarea fasmismului în România. Concluziile sesiunii au fost înglobare într-un volum de studii intitulat „Împotriva fascismului”. Lucrarea prezintă o importanță deosebită, fiind practic singura din perioada 1965-1971 ce își propune o analiză asupra regimului antonescian. „Instalarea dictaturii militare-fasciste s-a produs în condițiile unei puternice crize a societății românești ascuțite la maximum de dictatul de la Viena.” Pentru prima oară de la venirea la putere a comuniștilor se fac numeroase referiri la liderii partidelor istorice, aceștia pronuntându-se împotriva dictatului. Numele lui Antonescu a fost vehiculat pentru ocuparea funcției de prim-ministru încă din luna iulie a lui 1940. Atunci, el și regele Carol nu au ajuns la un punct comun deoarece generalul dorea puteri depline și eliminarea unor persoane din camarilă. Situația agravându-se într-un interval relativ scurt, Ion Antonescu este numit prim-ministru la data de 4 septembrie 1940. În luarea acestei decizii de către regele Carol al-II-lea a cântărit foarte mult și simpatia de care viitorul „conducător al statului” se bucura din partea Legației germane. Acesta „a fost o persnificare a tendințelor generale ale burgheziei de a rezolva criza politică.” Regele Carol abdică în urma unor note ultimative trimise de general, temându-se pentru viața sa. Germania, între timp se asigurase că Antonescu va avea un sprijin în actul guvernării. Colaborarea cu Mișcarea Legionară îi era asigurată.
Cum astfel se poate deduce, „linia politică generală a dictaturii legionaro-fasciste instaurată în septembrie 1940 a fost pe plan extern, alinierea totală la Axă.”
Instalarea misiunii militare germane în țară, ca urmare a acordului noului guvern, semnifica preluarea controlului asupra câmpurilor perolifere și a altor obiective strategice de către Reichul nazist. Bineînțeles că Hitler urmărea să obțină cât mai mult profit de pe urma situației create între Ungaria și România în urma dictatului. Prin aderarea la Pactul Tripartit, regimul anonescian devenea un simplu executant al planurilor de dominație ale fuhrerului în Balcani. Generaul justifica prezența trupelor Wehrmarchtului în țara noastră prin fapul că acestea apărau teritoriul național împotriva unor potențiale atacuri ale Aliaților.
Cu mici excepții, limajul folosit se apropie de cel de după `89.` Acest lucru se datorează și lipsei de interes pentru istorie ca și „unealtă propagandistică” a lui Nicolae Ceaușescu. Este singura perioadă din cadrul guvernării ceaușiste când istoricii se apropie așa mult de obiectivitate, când istoria nu este subordonată unor obiective politice. A nu se înțelege că cenzura nu mai acționa, liberalizarea a cunoscut limite bine-determinate. Deducem acest lucru dintr-un studiu inclus în voumul „Împotriva fascismului” ce își propune analiza caracterului regimului poitic dintre 1940-1941.
Istoricul Gheorghe Zaharia ajunge la concluzia că „regimul instaurat în septembrie 1940 a avut un caracter fascist indiscutabil explicat pe plan politic, economic,ideologic. […] era o dictatură a celor mai reacționare, mai agresive cercuri politice ale claselor dominante[…].”
În perioada statului național legionar au fost elaborate legi după modelul celor naziste. Nu au întârziat să apară lagăre și temnițe. Reichsfuhrerul Himmler și-a dat acordul pentru crimele comise de legionari. „Pe plan ideologic, regimul legionar-antonescian promova rasisul și cultul morții.” Caracterul fascist al regimului politic instaurat în septembrie 1940 a fost întărit de dominația pe care Germania nazistă o exercita asupra vieții economice și politice din România. Teroarea exercitată atât de membrii Gărzii cât și de trupele Wehrmarcht-ului era necesară în subordonarea regimului antonescian. După rebeliunea din ianuarie 1941, legionarii au fost eliminați de la guvernare, pierzând și sprijinul lui Hitler. Schimbarea produsă nu a modificat caracterul dictaturii lui Antonescu ce în continuare rămâne una de tip fascist până la momentul 23 august 1944.
România pășise demult pe linia distanțării de Moscova. Uniunea Sovietică la rândul său încerca o timidă reformare confruntându-se cu numeroase schimbări după moartea lui Stalin.
În încheierea prezentului subcapitol propun o succită prezentare a felului cum momentul 23 august, implicit răsturnarea regimului Antonescu era văzută în URSS într-un punct de vărf al destinderii din România.
„În anii celui de-al doilea război mondial, țara a fost atrasă în război ca satelit al Germaniei hitleriste de către cercurile conducătoare fasciste.” În acest intrerval, PCUS și PCR au desfășurat o luptă comună pentru eliberarea României, ocupată de trupele germane încă din octombrie 1941. Numeroasele apeluri ale PCR au căpătat o importanță deosebită în primăvara lui 1944, când armata sovietică intră pe teritoriul României. „La 12 aprilie 1944, guvernul sovietic a propus guvernului fascist al lui Antonescu să încheie un armistițiu, însă clica lui Antonescu a respins condițiile generoase[…].”
În aceste condiții, la 23 august debutează „insurecția armată” . „Dictatorul militar-fascist ”este arestat iar România întoarce armele împotriva germanilor. Ieșirea din Axă a creat condițiile favorabile ale „democraizării întregii vieți politice și sociale.” Uniunea Sovietică a continuat să ajute România prin livrarea gratuită a unor locomotive, vagoane. Observăm că maniera de interpretare a evenimentelor era în parametri largi, aceeași. Foarte important de menționat este și faptul că perioadele de evoluție ale istoriografiei române și sovietice nu corespund.
Nimeni nu bănuia că anul 1971 va aduce schimbări profunde în ceea ce priveste raportarea la istoria contemporană și nu numai. Vizitele efectuate de Nicolae Ceaușescu în China și Coreea de Nord, vor modifica percepția acestuia asupra întregului sistem comunist, pe care va încerca să-l modeleze după bunul său plac.
3.2 Perioada 1972-1989
Discursul rostit de Ceaușescu în fața Comitetului Central după întoarcerea în țară va atrage după sine profunde schimbări. Principiile expuse în fața membrilor de partid, cunoscute ca și „Tezele din iulie” condamnau tot ce este străin culturii române, tot ce este occidental. Acesta declară că istoria, mai presus de o „meserie de specialitate” este o activitate ideologică ce trebuie practicată numai de membrii partidului. Nicio idee sau concepție nu poate exista în afara istoriei. De aceea, în anii ce vor urma, Ceaușescu va insista tot mai mult pe ideea unei istorii având un rol cheie în propagandă. Comunismul de tip național își va pune amprenta în primul rând asupra istoriei contemporane, căci o reinterpretare era necesară. Acum, în intervalul propus spre analiză, (1972-1989) perioada regimului antonescian trezește un deosebit interes. Putem vorbi chiar de lucrări cu caracter special dar și numeroase articole.
Se cuvine mai întâi o trecere în revistă a „transformărilor” suferite de știința istorică pentru a întelege mai bine contextul în care mareșalul ajunge a fi reabilitat în prima jumătate a anilor 1970. După modelul asiatic, naționalismul era acum „piatra de temelie” a regimului ceaușist. Panteonul suferă modificări, muncitorii fiind înlocuiți cu voievozii din Evul Mediu sau chiar regii daci. Urmașul lor, Nicolae Ceașescu era cel ce le desăvârșa opera. Un fenomen de-a dreptul remarcabil este masiva orientare către antchitate, istoricii specialisti ai acestui domeniu făcând eforturi considerabile în domeniul cercetării. Concluziile acestora urmau a întări spusele secretarului-general. „Glorioasa istorie” a poporului român începea cu tracii, cel mai evoluat dintre popoarele antichității. Reprezentativă pentru o bună înțelegere este imaginea în care Nicolae Ceaușescu apare în prim-plan, iar în spatele său sunt înfățișați voievozii, regii daci, Alexandru Ioan Cuza. Explicația ar fi următoarea: prezentul este o întruchipare a luptei dintotdeauna a românilor pentru independență și suveranitate. Prezentul este expresie a voinței poporului iar Partidul Comunist cel care a luptat pentru indeplinirea idealurilor. „O asemenea exploatare a trecutului era normală și inevitabilă. Fiecare nou proiect se valorizează mai ales printr-o inrădăcinare istorică imaginară. Viitorul se construiește prin evocarea unui trecut mistificat.” Personalitățile alese păreau a corespunde idealurilor comuniștilor români.
Toate cele prezentate nu constituie însă o caracteristică a regimului comunist. Articolele inspirate din istorie erau numeroase în presa legionară. Și ei făceau legătura dintre istorie și prezent. Puneau la rândul lor un accent deosebit pe factorul dacic dar și pe credința ortodoxă ca valoare supremă, ca simbol al românilor. Mitul lui Burebista se regăsește și în panteonul Mișcării. La fel ca și Ceaușsescu, generalul a sărbătorit pe perioada guvernării cu legionarii 2000 ani de la întemeierea statului lui Burebista. Figurile evocate de membrii Gărzii aveau rolul de a reailza „o punte peste timp” de a conferi un plus de legitimitate Statului Național Legionar. În ziarul „Buna Vestire” apar numeroase paralele de genul: „Horia-Iancu-Căpitanul” „Horia-Eminescu-Căpitanul”. Nimic nou, doar o simplă adaptate. Aceleași personalități, îndepinind același scop, dar cărora le sunt atribuite caracteristici diferite în funcție de tipul regimului politic. În cazul comuniștilor acestea trebuiau să consfințească o schimbare, să ofere un plus de credibiitate noii linii trasate de secretarul general.
„În fanatismul său, Ceaușescu nu voia să știe că revoluța culturală din China fusese un fenomen pur asiatic-greu, dacă nu imposibil de transferat în România.” Dar voința secretarului-general era litera de lege.
În 1974, Nicolae Ceaușescu devine președinte al Republicii Socialiste România. La sfărșitul anului, mai precis pe 18 decembrie are loc Plenara Comitetului Central al PCR în cadrul căruia problema istoriei devine una esențială. Este adoptat acum „Programul Partidului Comunist de făurire a Societății Socialiste Multilateral Dezvoltate” redactat de o comisie prezidată de președintele însuși. Acesta exiprima destul de fidel comunismul-național în varianta românească, oferind istoricilor o schemă destul de strictă în interpretarea evenimentelor. A doua jumătate a anilor 1970 poate fi caracterizată printr-o permanentă tentativă a partidului de confiscare a istoriei contemporane.
Congresul al XII-lea, desfășurat în 1979 a consfințit noua oriantare trasată prin susținerea „Tezelor din iulie”. De asemenea, vor avea loc modificări legate de terminologia folosită pentru unele evenimente. Astfel, 23 august devine ”Insurecție națională armată antifascistă și antiimperialistă.”
Și cum 23 august este punctul de plecare al „luptei pentru instaurarea unui regim democrat” propun să ne oprim pentru moment asupra acestui eveniment, a cărui manieră de interpretare a suferit destule modificări în intervalul 1945-1989.
„Insurecția națională armată antifascistă și antiimperialistă , din august 1944 și participarea României la înfrângerea Germaniei naziste au reprezentat corolarul luptelor și eforturilor tuturor forțelor patriotice și democratice naționale. Insurecția a deschis poporului român calea spre realizarea năzuințelor sale seculare de libertate națională[…]”. Tenta naționalistă este evidentă la fel ca și deplasarea centrului de greutate de la armata roșie la partidul comunist. Urmând lina deschisă de către Dej în perioada destiderii, istoriografia acceptă în continuare participarea mai multor partide politice în înfăpuirea actului din 23 august.
În condiții internaționale nefavorabile, ale creșterii tendințelor expansioniste germane, în 1940, se va instaura și în România o dictatură militară-fascistă. Generalul Ion Antonescu nu se va sfii în a promova încă din primul moment o politică de aliniere totală la cerințele Axei. Partidul Comunist a desfășurat în această perioadă o intensă activitate pentru răsturnarea regimului antonescian, elaborând numeroase manifeste și petiții.
România a fost implicată în cel de-al doilea război mondial împotriva voinței maselor largi. Pe măsură ce starea de pe front se agrava, „generalizarea stării de spirit antifasciste a maselor și-a găsit expresia în făurirea, din inițiativa partidului comunist , a unor alianțe politice largi care cuprindeau totalitatea partidelor și grupărilor politice antihitleriste.” Regimul antonescian a declanșat o campanie de teroare împotriva oponenților, numeoși opozanți fiind închiși în lagăre, printre care și intelectuali (poetul Tudor Arghezi). Starea de spirit antifascistă a cuprins rapid și prizonierii români din Uniunea Sovietică. Intrarea regimului intr-o criză acută era inevitabilă. La 2 aprilie 1944 Aliații au prezentat guvernului Antonescu un armistițiu, ale cărei clauze vor fi respinse. Uniunea Sovietică declara la respectivul moment că intrarea pe teritoriul României se datorează strict operațiunilor de război, armata roșie neavând nicio intenție de a perturba ordinea socială. Din ordinele mareșalului armata română continua rezistența, cu toate că situația Germaniei și a aliaților ei era disperată. Potrivit memoriilor lui Hans Friessner, Antonescu declara cu cîteva zile înainte de arestarea sa că „poporul român va păși și de acum înainte alături de Germania din convingere deplină și ca cel mai cinstit și loial aliat.”
Se impunea luarea unor măsuri cât mai repede posibil. Partidul Comunist a acordat o atenție deosebită pregătirii insurecției, organizând în secret ședințe la care luau parte toți membrii BND. Pe poziții diametral opuse se aflau liderii partidelor istorice ce contiunau să spere în încheierea unui armistițiu cu Națiunile Unite. Doar în urma unor note ultimative aceștia au acceptat colaborarea. Dacă în perioada stalinsită nici nu putea fi vorba de expunerea vreunui lucru bun privind politica desfășurată de Antonescu, iată că acum, lucrurile iau o altă turnură. Nu numai că istoriografia menționează diversele încercări ale mareșalului de a scoate țara din război, dar pe alocuri este prezentat și dintr-o perspectivă pozitivă: „În acea perioadă Ion Antonescu era convins de imposibilitatea câștigării războiului de către Germania dar și de capacitatea ei de a menține frontul de E[…]. În această situație, conducătorul statului a transmis englezilor că este decis să rupă cu Germania dacă anglo-saxonii debarcă în sud-estul Europei și ajung la hotarele României.”
Reinterpretarea nu afectează însă principalul scop al PCR; acela de a face din 23 august 1944 opera propriilor eforturi, principalul punct de plecare pentru eliberare poporului româb de sub fascism.
Acceptarea unei implicări a instituției monarhiei în actul de la 23 august relevă transformările ce au caracterizat istoriografia românească pe timpul guvernării ceaușiste. Regele Mihai a fost prezentat ca un simplu „pion”, rolul hotărâtor fiind jucat de partid. Este luată în calcul și situația internațională favorabilă ( ofensiva sovietică din sectorul Iași-Chișinău). Maniera în care istoria se scrie în intervalul propus spre analiză, este diametral opus celui din perioada stalinistă. Factorul național joacă un rol esențial iar prin prisma sa sunt analizate și evenimentele importante. „Începută la 23 august 1944, insurecția națională antifascistă a doborât regimul dictaturii antonesciene, a scos țara din război și a alăturat-o coaliției antihitleriste.” Arestarea mareșalului Antonescu a semnificat un nou început ce a permis instaurarea în România a unui regim „democrat” expresie a voinței poporului.
După cum putem sesiza, linia de interpretare rămâne în genere cea „inaugurată” în perioada destinderii. Nici perspectiva asupra personalității mareșalului nu se modifică prea mult. Va fi în continuare perceput ca cel ce a implicat România într-un război străin obiectivelor sale, cel care în ciuda pierderilor și a lipsei de sprijin din partea populației va dori să meargă până la final alături de Germania. Reabilitarea sa din prima jumătate a anilor 1970 va schimba ușor această percepție dar vor fi istorici care vor refuza să meargă pe această nouă direcție.
Și în anii 1970, dar mai ales în anii 1980, implicarea României în cel de-al doilea război mondial precum și regimul antonescian vor trezi un deosebit interes.
Perspectiva naționalistă de interpretare a istoriei va semnifica în primul rând o nouă raportare la istoria contemporană. Un pas extren de important în această direcție a fost făcut o dată cu apariția manualului universitar „Istoria României 1918-1981” sub coordonarea lui Aron Petic. Acest manual, în aparență unul cu nimic ieșit din comun conținea informații despre articolul 3 din Protocolul adițional al pactului Ribbentrop-Molotov. Studenții aflau cum Uniunea Sovietică își exprima interesul pentru teritorii aparțineau României în timp ce Reichul își exprima dezinteresul.
Schimbări vor surrveni, dar pe parcurs. În linii mari, vorbim despre o caracterizare a regimului similară perioadei destinderii. Caracteristicile rămân aceleași, schimbările survin în înterpretarea politicii interne și externe.
Ion Antonescu, preia conducerea statului român după abdicarea regelui Carol al-II-lea, la 6 septembrie 1940. Un factor decisiv în alegerea sa a fost legătura cu Legația Germană. Venirea la putere a lui Antonescu semnifică și instaurarea unui nou regim politic, o dictatură „militară-fascistă” ce inițial a avut la bază „organizația de tip fascist” Garda de Fier.
Instaurarea regimului antonescian este expresia voinței Germaniei nazistece urmărea aducerea României în sfera sa de influență. Hitler avea nevoie de resursele României pentru alimentarea „mașinii de război” în războiul purtat împotriva URSS.
Dictatura generalului va prinde contur încă din primele zile. „Pentru început, printr-un apel adresat țării imediat după investitură, Antonescu cerea oprirea manifestațiilor și disciplină.” Vorbind despre el, la persoana a treia, așa cum obișnuia, conducătorul statului adresa numroase promisiuni: „El a venit să facă tuturor dreptate, să dea tururor putința să trăiască omenește !” Promisiuni care nicodată nu au fost duse la îndeplinire, căci nici la un an de la preluarea puterii va implica România în războiul antisovietic.Deși situația economică a țării era destul de delicată, mai ales după recentele pierderi teritoriale, dictatorul român nu a avut impedimente în a promite lui Hitler îndeplinirea strictă a livrărilor pentru Axă.
Promovând o politică de aliniere totală la interesele Germaniei, și-a dat acordul pentru primirea trupelor germane în țară. Misiunea germană urma a fi întreținută de statul român. Conform unui ordin al statului major al Wehrmarchtului, datat 20 sepembrie 1940, „sarcina aparentă a armatei terestre și Luftwaffe va fi cea de instruire a forțelor armate ale României. Sarcinile reale constau în apărarea câmpurilor petrolifere de a nu fi acaparate de o terță putere, dar și permiterea desfășurării unor activități de către armata română, corespondente unui plan elaborat în favoarea intereselor germane.” Această idee o subliniază pe cea conform căreia România nu a avut nimic de câștigat din implicarea în război implicându-se pentru niște interese străine.
În istoriografia din perioada propusă spre cercetare, (1972-1989) apare conturată ideea conform căreia nemtii promovau în rândul tinerilor români ideologia fascistă. Este subliniat aproape obsesiv faptul că masele populare dezaprobau măsurile luate de Antonescu crezând că acesta nu urmărea decât intrarea României în sfera de influență a reichului: „peste 90 % din totalul românilor erau antigermani.” Numeroasele pierderi suferite pe frontul de E de armata română nu a făcut decât să amplifice aceste sentimente.
Decizia de a participa la război a aparținut în întregime lui Ion Antonescu. În speranța că Hitler va susține cauza României dacă va câștiga războiul, în 1942 va trimite pe front mai multe trupe deși reprezentanții partidelor istorice dezaprobau acest lucru. Iar românii continuau să lupte alături de nemți cu toate că situația se înrăutățea pe măsura trecerii timpului. Un armistițiu avantajos din partea Statelor Unite și Marii Britanii putea fi luat în calcul atăta timp cât ofensiva sovietică putea fi oprită pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați. Acestea erau intențiile mareșalului la momentul 23 august 1944. Armata roșie se afla în plină ofensivă iar întoarcerea armelor era singura soluție viabilă.
Mult simpificată, aceasta este reflectarea personalității mareșalului Ion Antonescu și a regimului său în perioada guvernării Ceaușescu. O perioadă în care permanent asistăm la reconstituirea informației istorice. Din dorința detașării de Moscova naționalismul își pune amprenta asupra întregului trecut glorificând marile personalități și oferind regimului de la București o identitate proprie. Prin raportarea la regimul antonescian, comunismul instaurat odată cu venirea la putere a guvernului Groza încearcă să pară legitim, singurul capabil în a interpreta și oferi adevarul.
În acest context, pare paradoxal cum reabilitarea lui Ion Antonescu a fost făcută în perioada când România încă se afla sub spectrul naționaal-comunsimului. „A prezenta istoria românilor ca pe o luptă permanentă pentru independență implica și reevaluarea personalităților.” Mareșalul fusese judecat și condamnat pentru crime de război în iunie 1946. O lungă perioadă de timp a fost perceput ca un criminal de război. Este adevărat că au survenit schimbări privind maniera de raportare la personalitatea sa, dar până în anii `70 Ion Antonescu nu fusese reabilitat. Numele său nu fusese amintit decât în contexte negative. Cum istoricii erau constrânși de cenzură iar relațiile cu Uniunea Sovietică nu mergeau pe lina dorită de regimul de la București, reabilitarea mareșalului a fost făcută de scriitorul M arin Preda în romanul „Delirul”, a cărei primă ediție apare în 1975. Sub un titlu înșelător, reflectând în realitate delirul conducătorului statului în încercarea de a lua cele mai bune decizii, romanul stârnește reacții în Răsărit. În mod surprinzător acesta trece de cenzură, publicarea sa nefiind anunțată nici în ziarele vremii. Ca reper temorar, roamnul s-a axat pe perioada regimului antonescian,o mare parte din acțiune petrecându-se pe frontul de E. Acest lucru reflectă într-o manieră clară caracterul antisovietic. Citind, vom observa că Antonescu apere în ipostaze nu tocmai negative, total dimpotrivă: „Arăta parcă bătrân și alb generalul Antonescu, singur ai fi zis, chiar prizonier al celorlalți în mijlocul cărăra stătea[…]. Mă uitam la general, care nu ținea capul în jos dar nici cu totul drept, trufaș și triumfător ca cel care vorbea.”
Este lesne de înțeles de ce romanul a provocat nemulțumiri în Uniunea Sovietică. În toamna aceluiași an apare o a doua ediție revizuită si adăugită în care personalitatea lui Antonescu era mult atenuată. Autorul dorește a lăsa impresia că nu a reviziut nimic din cartea anteriror publicată. Romanul avea un capitol despre tinerețea revoluționară a lui Ceaușescu, fiind introduse în acțiune și alte personaje precum: Nicolae Masă, muncitorul ucis de legionari și ziaristul din „Timpul” ce îl mustră pe un subaltern pentru articolele dedicate războiului din Est.
Drumul fiind deschis era momentul ca „Delirul” să capate un echivalent istoriografic. Este vorba despre „Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției din august 1944”, carte scrisă de istoricul Aurică Simion. La fel ca și precedesorul său, Aurică a optat pentru un titlu ce nu reflecta substanța lucrării,cartea având un singur capitol dedicat actului de la 23 august. „Dorința de a-l prezenta pe mareșal într-o lumină favorabilă era evidentă.” Conducătorul statului este prezentat ca un apărător al integrității teritoriale, adoptând o atitudine verticală la întâlnirile cu Hitler, „ridicând în permanență problema Transilvaniei și reducerea numărului militarilor germani staționați pe teritoriul țării” „Supus unor puternice presiuni din partea Reichului, Antonescu a făcut eforturi stăruitoare pentru apărarea monedei naționale.”
Mareșalul a refuzat punerea în practică a „Soluței Finale” și cu toate că a acceptat deportarea a 100.000 evrei, a cerut garanții asupra vieții acestora.
Obiectivul istoricului nu este o reabilitare completă dată fiind presiunea epocii. Cartea fusese un real succes. Reacțiile însă nu s-au lăsat așteptate. Nenumărate plângeri au fost făcute la adresa lui Aurică Simion. Unul dintre cei mai înverșunați adversari era Mihai Fătu. Lucrarea „Contribuții la studierea regimului politic din România (1940-1944)” este un răspuns la cartea scrisă de Simion. Perspecriva oferită asupra regimului antonescian este cea cu care cititorii erau deja obișnuiți, aterioară reabilitării. „Trăsăturile esențiale ale regimului lui Antonescu s-au conturat aproximativ până în toamna anului 1941[…]. Care ar putea fi aceste trăsături: ancorarea României în sistemul politic militar și economic al celui de-al treilea Reich, abolirea ultimelor resturi ale democrației burgheze[…].”
Demersurile unor istorici ce împărtășau opiniile lui Fătu au rămas fără ecou căci munca începută de Marin Preda va fi continuată. Apogeul acestui tip de discurs îl reprezintă lucrarea „Istoria militară a poporului român.” Antonescu „este disculpat” privind continuarea războilului dincolo de Nistru.
Putem încadra cu succes în acestă categorie și poezia lui Adrian Păunescu scrisă în 1988, „Bocetul lui Ioan cel fără de mormânt”. Mesajul transmis prin intermediul versurilor este unul remarcabil, mareșalul apărând ca un salvator al națiunii, apărător al integrității teritoriale.
Asupra imaginii cultivate în străinătate a mareșalului Ion Antonescu își pune amprenta Iosif Constantin Drăgan. Cartea sa, „Mareșalul României și răsboaiele de întregire”, publicată la Veneția se înscrie pe aceeași linie a reabilitării.
Observăm cum „mitul Antonescu” urmează o linie de perfectă continuitate în perioada comunsită. Reabilitarea mareșalului este făcută în contextul evoluției național-comunismului, ce automat implica o perspectivă diferită asupra personalităților. Viziunea unei istorii continue a poporului român imunea o anumită perspectivă asupra evenimentelor istoriei contemporane. Regimul lui Antonescu se înscrie cu succes pe linia politicii naționaliste promovate de secretarul-general după vizitele din China și Coreea de Nord. Apogeul este atins la sfârșitul dictaturii ceaușiste când nu mai putem vorbi despre o strânsă colaborare între putere și „frontul istoric”.
Concluzii
Evoluția perspectivei asupra personalității mareșalului Ion Antonescu și a regimului său se află în strânsă legătură cu situația externă din intervalul 1945-1989. Raportarea la vechiul regim urma a se face în conformitate cu noile realități social-politice. Schimbările petrecute după momentul 23 august 1944 au fost interpretate de PMR ca fiind expresie a voinței poporului român. În realitate, noul regim avea nevoie de mai mult decât de o propagandă solidă. Avea nevoie de o bază solidă și de legitimitate.
Comunismul în România a fost impus de către armata roșie. Partidul Comunist Român a căutat o legătură între prezența trupelor lui Stalin pe teritoriul țării noastre și presupusa activitate „de ridicare a maselor contra regimului fascist” desfășurată de membrii săi. Legitimitatea se putea obține doar prin raportatea la vechile realități politice. Istoria este chemată să demonstreze ceea ce simpatizanții comuniști nu puteau. În trecut se aflau n rădăcinile prezentului. Acesta trebuia a fi reinterpretat pentru a fi dezvăluite toate „faptele ascunse”. Și cum prezentul era expresie a voinței tuturor românilor, raportarea la regimul antonescian nu putrea fi decât una profund negativă.
În scrierile istorice apărute după procesul „marei trădări” Antonescu apare asociat lui Hitler iar regimul său este catalogat drept „fascist”. Termeni precum călău, slugă, trădător sunt frecvent folosiți cu referire la vechiul conducător al statului. Istoriografia în perioada stalinistă (1945-1956) se caracterizează printr-o reinterpretare radicală a trecutului conform principiilor marxist-leniniste. Această grea sarcină o purtau istoricii. În intrevalul menționat, controlul exercitat de stat asupra lor era total. Practic, nou regim urma a stabili ce este adevărat și ce nu. Impunerea modelului sovietic nu s-a făcut numai în istorie ci în întrega sferă culturală.
Moartea lui Iosif Stalin aduce după sine schimbări neașteptate. Mai întâi în Uniunea Sovietică prin prezentarea de către Hrusciov a „raportului secret”, mai apoi în celelalte țări aflate în sfera de influență. România condusă de Gheorghe Gheorghiu Dej, prim secretar al PMR și admirator al politicii staliniste nu putea momentan a încerca o destindere. Acest lucru nu era dorit nici de Dej, și nici nu era posibil atâta vreme cât trupele armatei roșii staționau pe teritoriul țării. Obediența regimului de la București a ieșit în evidență în 1956, când România a urmat linia Moscovei privind raportarea la evenimentele din Ungaria.
Din punct de vedere istoriografic distingem anumite schimbări la nivelul limbajului istoric. Sesizăm în primul rând abseța termenilor duri la adresa regimului precedent ce caracterizau perioada anterioară. A nu se înțelege că vorbim despre o destindere în adevăratul sens. O altfel de raportate la istoria contemporană va fi sesizabilă abia la începutul anilor `60 când retragerea trupelor sovietice o va permite. Bucureștiul trebuia să-și calculeze cu minuțiozitate pașii pentru a nu transmite mesaje eronate către Est. Moscova, la rândul ei făcea timizi pași spre o reformare a sistemului. Punctul culminant al destinderii lui Dej va fi atins odată cu așa numita „Declarație de independență” din aprilie 1964. Consider că principalul factor care a determinat aceste schimbări este retragerea armatei roșii. Cât timp trupele sovietice staționau pe teritoriul țării noastre o destjndere era imposibilă.
În 1964, România părea un stat atipic celorlalte din lagărul socialist. Maniera în care Dej a ales să acționeze a fost influențată și de atitudinea pe care Nikita Hrusciov a avut-o față de acesta (criza rachetelor din Cuba). Ușor, dar cu pași bine calulați, România se îndrepta către național-comunism.
Moartea neașteptată a lui Dej, survenită în martie 1965 a avut deosebite consecințe asupta situației interne. Nicolae Ceaușescu, succesorul său, avea să impregneze regimului alte caracteristici. Într-o fază inițială, acesta a continuat politica predecesorului său, ce în intervalul 1965-1971 atinge punctul culminant. În acestă primă etapă a guvernării sale, interesul manifestat pemtru știința istorică nu a fost unul deosebit. Ca atare, nu putem discuta despre o reevaluare a istoriei contemporane, în principiu a personalității mareșalului Antonescu. Relevant privind acestă problematică este volumul Împotriva fascismului, ce înglobează o serie de studii privind perioada 1940-1944.
Vizitele în China și Coreea de Nord vor pune capăt rapid perioadei de relaxare ideologică. O schimbare este sesizabilă în primul rând în discursurile secretarului general, care se raportează tot mai mult la trecut. Istoria era din nou chemată să legitimeze acțiunile viitorului președinte al RSR. Istoria trebuia reinterpretată, istoria trebuia să evidențieze valorile naționale. Prin urmare, naționalismul devenea o caracteristică esențială a scrierilor cu caracter istoric din perioada 1972-1989.
Istoria poporului român devenea conform noilor principii una unitară, continuă, dar mai presus de asta, una încununată de glorie. Meritele pentru evenimente precum independența aparțineau doar românilor.
În acest context, se impunea o raportare distinctă la istoria contemporană, mai ales la anumite personalități ce până atuni nu avuseseră parte de o reabilitare. Ne referim desigur la mareșalul Ion Antonescu a cărui imagine fusese prezentată într-o manieră negativă până în anii `70. Dar era riscant, istoricii erau atent supravegheați de către Securitate. Sarcina reabilitării și-a asumat-o scriitorul Marin Preda prin romanul Delirul, publicat într-o primă ediție în anul 1975. Nu este o lucrare istorică însă prezintă o importanță deosebită. Mareșalul este prezentat într-o perspectivă pozitivă, imaginea sa fiind aceea a unei victime, totodată a unui om supus, devotat neamului său. Interesant este faptul că romanul a trecut de cenzură, ba
chiar a cunoscut tiparul. Reacția negativă a Moscovei era previzibilă. Societatea nu era pregătită pentru o așa radicală schimbare de perspectivă, imaginea asupra regimului anterior nu trebuia modificată. Doleanțele Răsăritului își găsesc ecoul în cea de-a doua ediție a romanului lui Marin Preda. Aceasta diminua cu mult personalitatea lui Antonescu, conținând și un capitol despre tinerețea revoluționară a lui Ceaușescu.
Important era însă ca primul pas fusese făcut. Istoricul Aurică Simion va merge pe calea deschisă de Marin Preda scriind o excepțională lucrare în care îl reabilita pe Antonescu. Cartea sa a fost un real succes, dar și în acest caz reacțiile au fost negative.
Fără nici un ecou au rămas acestea căci linia de orientare fusese trasată. Apogeul acestui tip pe limbaj va fi atins odată cu apariția lucrării Istoria militară a poporului român.
Reabilitarea mareșalului Ion Antonescu a fost posibilă doar în condițiile schimbării fizionomiei regimului după 1971. Naționalismul promovat de Nicolae Ceaușescu, angrenarea masivă în trecut solicita abordarea distinctă a regimului anterior. Un factor extrem de important poate fi chair și perioada destinderii de Moscova. Tocmai această dorință a României de a se individualiza în lagărul socialist a semnificat o reinterpretare a istoriei.
Subiectul „Ion Antonescu” va cunoaște consacrararea după 1989, prin lucrările profesorului Buzatu.
Bibliografie:
I. Surse
23 august. Ziua eliberării naționale a României de sub jugul fascist, Ed. de stat pentru imprimante și publicații, București, 1958
A.A. Iazikova, Victoria revoluției populare în România, Academia de Științe a URSS, 1969
Milviuța Ciaușu, Panteonul Mișcării Legionare (septembrie 1940-ianuarie 1941), în Mituri istorice românești, Ed. Universității București, București, 1995
Leonard Drulă, Ion Antonescu și Mihai I între istorie și politică, în Mituri istorice românești, Ed. Universității București, București, 1995
Gheorghe Florescu, Manualul școlar, un ghid al omului nou, în Istorie și societate vol II, Ed. Mica Valahie, București, 2005
Gheorghe Gheorghiu Dej, A XX-a aniversare a eliberării României de sub jugul fascist, Ed. Politică, București, 1964
Gheorghe Gheorghiu Dej, Partidul Comunist Român în lupta pentru democratizarea țării, Ed. Partidului Comunist, București, 1948
Rodica Iațencu, Limbajul de lemn și simbolistica puterii (1945-1956), în Analele Bucovinei, Ed. Academiei Române, nr.1, an 2007
Vasile Liveanu, Ioan Chiper, Condițiile instaurării dictaturii legionaro-antonesciene, în Împotriva fascismului, Ed. Politică, București, 1971
Ion Popescu-Puțuri, Principalele trăsături ale regimului politic din România în perioada dictaturii militare-fasciste și agresiunii hitleriste în Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR, nr.6, anul 1963
Traian Udrea, Politica externă a dictaturii legionaro-antonesciene, în Împotriva fascismului, Ed. Politică, București, 1971
Ghorghe Zaharia, Caracterul național și internațional al mișcării de rezistență din România,în Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR, nr. 3, anul 1962
Gheorghe Zaharia, Unele date cu privire la teroarea fascistă din România în Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR, nr. 3, anul 1962
Gheorghe Zaharia, PCR, forța conducătoare a insurecției din august 1944, în Analele de Istorie, nr.4, anul 1969
Gheorghe Zaharia, Caracterul regimului politic din România instaurat în septembrie 1940, în Împotriva fascismului, Ed. Politică, București, 1971.
II. Presă
V. Arimia, Agravarea situației economice a României (1943-1944), în Revista arhivelor, nr 1, anul 1964
B. Bălteanu, Aspecte ale aservirii economice a Romîniei de către Germania hitleristă (1940-1944), în Studii, Ed. Academiei RPR, nr 6, anul 1959
Miron Constantinescu, Slugile nemților, în Scânteia, Anul XVI, nr.523, din 15 mai 1946
Petre Constantinescu-Iași, Eliberarea Romîniei de sub jugul fascist și însemnătateaa ei istorică în Studii, Ed. Academiei RPR, nr.4, anul 1959
Florin Constantiniu, Planuri eșuate. Reacția hitleristă la insurecția din august 1944,în Revista de Istorie, Ed. Academiei RSR, nr. 11, anul 1981
Florin Constantiniu, Victoria insurecției din august 1944 și falimentul politic definitiv al Gărzii de Fier, în Revista de Istorie, Ed. Academiei RSR, nr. 8, anul 1979
Nicolae Crețu, Partidul Comunist Romîn, organizatorul și conducătorul insurecției armate din august 1944, în Lupta de clasă, nr. 8, anul 1959
Florin Dragne, Aspecte ale luptei clasei muncitoare din Romînia împotriva dictaturii militate-fasciste și a criminalului război antisovietic, în Revista arhivelor, nr 2, anul 1962
Mihail Frunză, Cu privire la rolul maselor populare în făurirea regimului democrat-popular,în Lupta de clasă, nr.7, anul 1956
Mihail Ionescu, Apogeul crizei politico-militare a regimului antonescian în preajma declanșării insurecției din august 1944, în Revista de Istorie, Ed. Academiei RSR, nr. 9, anul 1980
Vasile Liveanu, Proiecte de scoatere a României din Axă (octombrie 1943-mai 1944) în Revista de Istorie, nr. 8, anul 1984
Vasile Luca, 23 august 1947, în Scânteia, Anul XVII, nr.905, din 24 august 1947
Gheorghe Matei, Insurecția armată din august 1944-cotitură hotârătoare în istoria poporului român, în Studii, Ed. Academiei RPR, nr. 4, anul 1964
Andrei Oțetea, Dezvoltarea științei istorice românești după 23 august 1944, în Studii, Ed. Academiei RPR, nr 3, anul 1959
Traian Udrea, Insurecția armată de la 23 august 1944. Lupta pentru instaurarea guvernului democratic, în Studii, Ed. Academiei RPR, nr 6, anul 1962
III. Lucrări generale
Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, Ed. Humanitas, București, 1997
Lucian Boia (coord.) ,Mituri istorice românești, Ed. Universității București, București, 1995
Lucain Boia (coord.), Miurile comunismului românesc (vol I-II), Ed. Universității București, București, 1995
Lucian Boia, Mitologia științifică a comunismului, Ed. Humanitas, București, 2005
Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Geniul Carpaților, Ed. Polirom, Iași, 2011
Ilie Ceaușescu, File din Istoria militară a poporului român (vol V-VI), Ed. Militară, București, 1997
Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu, Istoria României, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970
Horia Dumitrescu (coord.), Istorie și societate (vol II), Ed. Mica Valahie, București,2005
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria României din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed. Albatros, București, 1971
Gheorghe Matei, Din lupta antifascistă pentru independența și suveranitatea României, Ed. Militară, București, 1969
Constantin Moraru, Politica externă a României între 1958-1964, Ed. Enciclopedică, București, 2008
Șerban Orescu, Ceaușismul. România între anii 1965-1989, Ed. Albatros, București, 2006
Andrei Oțetea, Istoria poporului român, Ed. Științifică, București, 1970
Coord. Ștefan Pascu, Istoria militară a poporului român vol VI, Ed. Militară, București, 1989
Ștefan Pascu, Istoria României, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1974
Coord. Aron Petric, Istoria României între anii 1918-1981, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981
Alexandru-Florin Platon, Noi perspective asupra istoriei sociale în România și Franța, Ed. Universității Alexandru Ioan-Cuza, Iași, 2003
Mihail Roller, Istoria României. Manual unic pentru clasa a-VIII-a secundară, Ed. de Stat, București, 1947
Mihail Roller, Istoria României. Manual unic pentru clasa a XI-a medie, Ed. de Stat, București, 1948
Ioan Scurtu, Viața politică din România (1918-1944), Ed. Albatros, București, 1982
Katherine Verdery, Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, Ed.Humanitas, București, 1997
Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru etenitate, Ed. Polirom, Iași, 2000
IV. Lucrări speciale
Procesul marei trădări naționale. Stenogramele ședințelor de la procesul mareșalului Antonescu, Ed. Eminescu, București, 1946
Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, Ed. Enciclopedică, București, 2007
Mihai Fătu, Contribuții la studierea regimului politic din România (1940-1944), Ed. Politică, București, 1984
Vlad Georgescu, Politică și istorie: cazul comuniștilor români 1944-1977, Ed. Humanitas, București 1991
Gabriel Moisa, Istorie și politică în România comunistă, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2008
Florin Muller, Politică și istoriografie în România (1948-1964), Ed. Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2003
Marin Preda, Delirul, Ediția a II-a necenzurată, Ed. Expres, București, 1991
Tudor Savin, Economia românească sub jugul imperialismului german, Ed. Scânteia, București, 1946
Aurică Simion, Insurecția națională antifascistă armată din august 1944, Ed. Politică, București, 1973
Aurică Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976
Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției din august 1944, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979
Apostol Stan, Istorie și politică în România comunistă, Ed. Cartea Veche, București, 2010
Gheorghe Zaharia, Insurecția națională armată antifascistă și antiimperialistă din august 1944, Ed. Militară, București, 1974
Indice
C
Ceaușescu, Nicolae 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 34. 35, 37, 38, 40, 41
Constantiniu, Florin 9, 12, 23
D
Daicoviciu, Constantin 16, 36
G
Gheorghiu-Dej, Gheorghe 12, 14, 27, 28, 33, 34
H
Hitler, Adolf 21, 24, 29, 35, 34
M
Mihai I 9, 21, 43
O
Oțetea, Andrei 12, 13, 16
R
Roller, Mihail 9, 11, 21
Bibliografie:
I. Surse
23 august. Ziua eliberării naționale a României de sub jugul fascist, Ed. de stat pentru imprimante și publicații, București, 1958
A.A. Iazikova, Victoria revoluției populare în România, Academia de Științe a URSS, 1969
Milviuța Ciaușu, Panteonul Mișcării Legionare (septembrie 1940-ianuarie 1941), în Mituri istorice românești, Ed. Universității București, București, 1995
Leonard Drulă, Ion Antonescu și Mihai I între istorie și politică, în Mituri istorice românești, Ed. Universității București, București, 1995
Gheorghe Florescu, Manualul școlar, un ghid al omului nou, în Istorie și societate vol II, Ed. Mica Valahie, București, 2005
Gheorghe Gheorghiu Dej, A XX-a aniversare a eliberării României de sub jugul fascist, Ed. Politică, București, 1964
Gheorghe Gheorghiu Dej, Partidul Comunist Român în lupta pentru democratizarea țării, Ed. Partidului Comunist, București, 1948
Rodica Iațencu, Limbajul de lemn și simbolistica puterii (1945-1956), în Analele Bucovinei, Ed. Academiei Române, nr.1, an 2007
Vasile Liveanu, Ioan Chiper, Condițiile instaurării dictaturii legionaro-antonesciene, în Împotriva fascismului, Ed. Politică, București, 1971
Ion Popescu-Puțuri, Principalele trăsături ale regimului politic din România în perioada dictaturii militare-fasciste și agresiunii hitleriste în Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR, nr.6, anul 1963
Traian Udrea, Politica externă a dictaturii legionaro-antonesciene, în Împotriva fascismului, Ed. Politică, București, 1971
Ghorghe Zaharia, Caracterul național și internațional al mișcării de rezistență din România,în Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR, nr. 3, anul 1962
Gheorghe Zaharia, Unele date cu privire la teroarea fascistă din România în Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR, nr. 3, anul 1962
Gheorghe Zaharia, PCR, forța conducătoare a insurecției din august 1944, în Analele de Istorie, nr.4, anul 1969
Gheorghe Zaharia, Caracterul regimului politic din România instaurat în septembrie 1940, în Împotriva fascismului, Ed. Politică, București, 1971.
II. Presă
V. Arimia, Agravarea situației economice a României (1943-1944), în Revista arhivelor, nr 1, anul 1964
B. Bălteanu, Aspecte ale aservirii economice a Romîniei de către Germania hitleristă (1940-1944), în Studii, Ed. Academiei RPR, nr 6, anul 1959
Miron Constantinescu, Slugile nemților, în Scânteia, Anul XVI, nr.523, din 15 mai 1946
Petre Constantinescu-Iași, Eliberarea Romîniei de sub jugul fascist și însemnătateaa ei istorică în Studii, Ed. Academiei RPR, nr.4, anul 1959
Florin Constantiniu, Planuri eșuate. Reacția hitleristă la insurecția din august 1944,în Revista de Istorie, Ed. Academiei RSR, nr. 11, anul 1981
Florin Constantiniu, Victoria insurecției din august 1944 și falimentul politic definitiv al Gărzii de Fier, în Revista de Istorie, Ed. Academiei RSR, nr. 8, anul 1979
Nicolae Crețu, Partidul Comunist Romîn, organizatorul și conducătorul insurecției armate din august 1944, în Lupta de clasă, nr. 8, anul 1959
Florin Dragne, Aspecte ale luptei clasei muncitoare din Romînia împotriva dictaturii militate-fasciste și a criminalului război antisovietic, în Revista arhivelor, nr 2, anul 1962
Mihail Frunză, Cu privire la rolul maselor populare în făurirea regimului democrat-popular,în Lupta de clasă, nr.7, anul 1956
Mihail Ionescu, Apogeul crizei politico-militare a regimului antonescian în preajma declanșării insurecției din august 1944, în Revista de Istorie, Ed. Academiei RSR, nr. 9, anul 1980
Vasile Liveanu, Proiecte de scoatere a României din Axă (octombrie 1943-mai 1944) în Revista de Istorie, nr. 8, anul 1984
Vasile Luca, 23 august 1947, în Scânteia, Anul XVII, nr.905, din 24 august 1947
Gheorghe Matei, Insurecția armată din august 1944-cotitură hotârătoare în istoria poporului român, în Studii, Ed. Academiei RPR, nr. 4, anul 1964
Andrei Oțetea, Dezvoltarea științei istorice românești după 23 august 1944, în Studii, Ed. Academiei RPR, nr 3, anul 1959
Traian Udrea, Insurecția armată de la 23 august 1944. Lupta pentru instaurarea guvernului democratic, în Studii, Ed. Academiei RPR, nr 6, anul 1962
III. Lucrări generale
Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, Ed. Humanitas, București, 1997
Lucian Boia (coord.) ,Mituri istorice românești, Ed. Universității București, București, 1995
Lucain Boia (coord.), Miurile comunismului românesc (vol I-II), Ed. Universității București, București, 1995
Lucian Boia, Mitologia științifică a comunismului, Ed. Humanitas, București, 2005
Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Geniul Carpaților, Ed. Polirom, Iași, 2011
Ilie Ceaușescu, File din Istoria militară a poporului român (vol V-VI), Ed. Militară, București, 1997
Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu, Istoria României, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970
Horia Dumitrescu (coord.), Istorie și societate (vol II), Ed. Mica Valahie, București,2005
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria României din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed. Albatros, București, 1971
Gheorghe Matei, Din lupta antifascistă pentru independența și suveranitatea României, Ed. Militară, București, 1969
Constantin Moraru, Politica externă a României între 1958-1964, Ed. Enciclopedică, București, 2008
Șerban Orescu, Ceaușismul. România între anii 1965-1989, Ed. Albatros, București, 2006
Andrei Oțetea, Istoria poporului român, Ed. Științifică, București, 1970
Coord. Ștefan Pascu, Istoria militară a poporului român vol VI, Ed. Militară, București, 1989
Ștefan Pascu, Istoria României, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1974
Coord. Aron Petric, Istoria României între anii 1918-1981, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981
Alexandru-Florin Platon, Noi perspective asupra istoriei sociale în România și Franța, Ed. Universității Alexandru Ioan-Cuza, Iași, 2003
Mihail Roller, Istoria României. Manual unic pentru clasa a-VIII-a secundară, Ed. de Stat, București, 1947
Mihail Roller, Istoria României. Manual unic pentru clasa a XI-a medie, Ed. de Stat, București, 1948
Ioan Scurtu, Viața politică din România (1918-1944), Ed. Albatros, București, 1982
Katherine Verdery, Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, Ed.Humanitas, București, 1997
Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru etenitate, Ed. Polirom, Iași, 2000
IV. Lucrări speciale
Procesul marei trădări naționale. Stenogramele ședințelor de la procesul mareșalului Antonescu, Ed. Eminescu, București, 1946
Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, Ed. Enciclopedică, București, 2007
Mihai Fătu, Contribuții la studierea regimului politic din România (1940-1944), Ed. Politică, București, 1984
Vlad Georgescu, Politică și istorie: cazul comuniștilor români 1944-1977, Ed. Humanitas, București 1991
Gabriel Moisa, Istorie și politică în România comunistă, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2008
Florin Muller, Politică și istoriografie în România (1948-1964), Ed. Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2003
Marin Preda, Delirul, Ediția a II-a necenzurată, Ed. Expres, București, 1991
Tudor Savin, Economia românească sub jugul imperialismului german, Ed. Scânteia, București, 1946
Aurică Simion, Insurecția națională antifascistă armată din august 1944, Ed. Politică, București, 1973
Aurică Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976
Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției din august 1944, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979
Apostol Stan, Istorie și politică în România comunistă, Ed. Cartea Veche, București, 2010
Gheorghe Zaharia, Insurecția națională armată antifascistă și antiimperialistă din august 1944, Ed. Militară, București, 1974
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reflectarea Personalitatii Maresalului Ion Antonescu In Istoriografia Perioadei 1945 1989 (ID: 157807)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.