Reflectarea în Contabilitate a Activitatii de Comert

Economie

Reflectarea în Contabilitate a Activitatii de Comert

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

CAPITOLUL I ORGANIZAREA GENERALĂ A CONTABILITĂȚII ÎN COMERȚ

PROFILUL DE ACTIVITATE AL SOCIETĂȚILOR COMERCIALE ȘI IMPLICAȚIILE SALE ÎN ORGANIZAREA CONTABILITĂȚII

PRINCIPIILECONTABILITĂȚII GENERALE

OBIECTUL DEACTIVITATE AL SOCIETĂȚILOR COMERCIALE DIN RAMURA COMERȚULUI

STRUCTURI PATRIMONIALE PROPRII ACTIVITĂȚII DE COMERȚ

CAPITOLUL II ASPECTE GENERALE PRIVIND ACTIVITATEA DE COMERȚ

2.1. IMPORTANȚA ȘI SEMNIFICAȚIA CONCEPTULUI MARFĂ

2.2. PROPRIETĂȚILE MĂRFURILOR.

2.3.ROLUL, CLASIFICAREA ȘI FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ NIVELUL,DINAMICA ȘI STRUCTURA STOCURILOR DE MĂRFURI

2.3.1.ROLUL ȘI FUNCȚIILE STOCURILOR DE MĂRFURI

2.3.2.CLASIFICAREA STOCURILOR DE MĂRFURI

2.3.3.FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ NIVELUL, DINAMICA ȘI STRUCTURA STOCURILOR DE MĂRFURI

2.3.4.REȚEAUA DE UNITĂȚI DE VÂNZARE A MĂRFURILOR

CAPITOLUL III ORGANIZAREA CONTABILITĂȚII MĂRFURILOR

3.1. EVALUAREA STOCURILOR DE MĂRFURI

3.2. METODE DE CONTABILIZARE ȘI DE ORGANIZARE A CONTABILITĂȚII ANALITICE A STOCURILOR DE MĂRFURI

3.3. ORGANIZAREA DOCUMENTAȚIEI PRIMARE ȘI EVIDENȚA OPERATIVĂ A STOCURILOR DE MĂRFURI

CAPITOLUL IV. ORGANIZAREA CONTABILITĂȚII SINTETICE A MĂRFURILOR

4.1. CONTABILITATEA MĂRFURILOR ȘI A DIFERENȚELOR DE PREȚ LA MĂRFURI

3.1.1.CONTABILITATEA APROVIZIONĂRII MĂRFURI CU DIFERENȚE LA RECEPȚIE

4.2. CONTABILITATEA ALTOR OPERATII CU MĂRFURI

3.2.1. CONTABILITATEA MĂRFURILOR AFLATE LA TERȚI

4.3. CONTABILITATEA MĂRFURILOR VÎNDUTE PRIN ACELAȘI MAGAZIN, EN-GROS ȘI EN-DETAIL

4.4. CONTABILITATEA PRODUSELOR VÂNDUTE PRIN MAGAZINELE PROPRII

CAPITOLUL V STUDIU DE CAZ PRIVIND CONTABILITATEA MĂRFURILOR

5.1.PREZENTAREA OBIECTULUI DE ACTIVITATE LA S.C.

5.2 ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII ȘI PRINCIPALII PARTENERI

5.3.MONOGRAFIA OPERAȚIILOR CONTABILE

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

Pagini 68

=== Reflectarea în contabilitate a activitatii de comert ===

BIBLIOGRAFIE

CAMENIȚĂ DIMITRIE, NICOLAESCU CRISTINA, BELEAN PAVEL – „Bazele contabilității”, Editura „Multimedia”, Arad 1998

CIOARNA ALEXANDRU-„Economie (Micro și Macroeconomie), Editura SERVO-SAT

CERNUȘCĂ LUCIAN – „Studiul comparativ privind structurile informaționale – Analiza situației financiare și a performanței întreprinderii”, Editura „Mirton”, Timișoara 2001

CERNUȘCĂ LUCIAN – „Contabilitatea aprofundată”, Editura „Mirton”, Timișoara 2003

FELEAGĂ NICOLAE – „Contabilitate aprofundată”, Editura Economică

MATEȘ DOREL – „Contabilitatea financiară a întreprinderii între normalizare și armonizare”, Vol. I și II, Editura „Mitron”, Timișoara 2002

NEGRUȚ CODRUȚA , IOANA VĂDĂȘAN, GHEORGHE NEAMȚIU-„Economia, evaluarea și evidența contabilă a firmei”, Editura „Solness” Timișoara 2002

NICOLAESCU CRISTINA – „Contabilitatea financiară”, Editura „Mirton” Timișoara 2002

TĂGĂDUAN DIANA – „Gestiune financiară a întreprinderii” vol. II, Arad 2005

DIANA MARIA ROBU-„Contabilitate în comerț si turism”

LEGEA CONTABILITĂȚII NR. 82/1991,

CODUL FISCAL

OMFP 1752/ 2005

CUPRINS

CAPITOLUL I ORGANIZAREA GENERALĂ A CONTABILITĂȚII ÎN COMERȚ

PROFILUL DE ACTIVITATE AL SOCIETĂȚILOR COMERCIALE ȘI IMPLICAȚIILE SALE ÎN ORGANIZAREA CONTABILITĂȚII

PRINCIPIILECONTABILITĂȚII GENERALE

OBIECTUL DEACTIVITATE AL SOCIETĂȚILOR COMERCIALE DIN RAMURA COMERȚULUI

STRUCTURI PATRIMONIALE PROPRII ACTIVITĂȚII DE COMERȚ

CAPITOLUL II ASPECTE GENERALE PRIVIND ACTIVITATEA DE COMERȚ

2.1. IMPORTANȚA ȘI SEMNIFICAȚIA CONCEPTULUI MARFĂ

2.2. PROPRIETĂȚILE MĂRFURILOR.

2.3.ROLUL, CLASIFICAREA ȘI FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ NIVELUL,DINAMICA ȘI STRUCTURA STOCURILOR DE MĂRFURI

2.3.1.ROLUL ȘI FUNCȚIILE STOCURILOR DE MĂRFURI

2.3.2.CLASIFICAREA STOCURILOR DE MĂRFURI

2.3.3.FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ NIVELUL, DINAMICA ȘI STRUCTURA STOCURILOR DE MĂRFURI

2.3.4.REȚEAUA DE UNITĂȚI DE VÂNZARE A MĂRFURILOR

CAPITOLUL III ORGANIZAREA CONTABILITĂȚII MĂRFURILOR

3.1. EVALUAREA STOCURILOR DE MĂRFURI

3.2. METODE DE CONTABILIZARE ȘI DE ORGANIZARE A CONTABILITĂȚII ANALITICE A STOCURILOR DE MĂRFURI

3.3. ORGANIZAREA DOCUMENTAȚIEI PRIMARE ȘI EVIDENȚA OPERATIVĂ A STOCURILOR DE MĂRFURI

CAPITOLUL IV. ORGANIZAREA CONTABILITĂȚII SINTETICE A MĂRFURILOR

4.1. CONTABILITATEA MĂRFURILOR ȘI A DIFERENȚELOR DE PREȚ LA MĂRFURI

3.1.1.CONTABILITATEA APROVIZIONĂRII MĂRFURI CU DIFERENȚE LA RECEPȚIE

4.2. CONTABILITATEA ALTOR OPERATII CU MĂRFURI

3.2.1. CONTABILITATEA MĂRFURILOR AFLATE LA TERȚI

4.3. CONTABILITATEA MĂRFURILOR VÎNDUTE PRIN ACELAȘI MAGAZIN, EN-GROS ȘI EN-DETAIL

4.4. CONTABILITATEA PRODUSELOR VÂNDUTE PRIN MAGAZINELE PROPRII

CAPITOLUL V STUDIU DE CAZ PRIVIND CONTABILITATEA MĂRFURILOR

5.1.PREZENTAREA OBIECTULUI DE ACTIVITATE LA S.C.

5.2 ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII ȘI PRINCIPALII PARTENERI

5.3.MONOGRAFIA OPERAȚIILOR CONTABILE

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

CAPITOLUL I

ORGANIZAREA GENERALĂ A CONTABILITĂȚII ÎN COMERȚ

.PROFILUL DE ACTIVITATE AL SOCIETĂȚILOR DE COMERȚ ȘI IMPLICAȚIILE SALE ÎN ORGANIZAREA CONTABILITĂȚII

Comerțul reprezintă o ramură principală a sectorului terțiar al economiei naționale și se definește ca un ansamblu de activități prin care se asigură legături permanente între producători și consumatori. El se mai poate defini ca o reluare continuă a activității de cumpărare și re vânzare a mărfurilor, în scopul obținerii unui profit.

Actele de comerț își pot lărgi sfera de activitate, cuprinzând pe lângă circulația mărfurilor și prestarea unei game variate de servicii, complementare bunurilor furnizate, cum ar fi: servicii de cazare hotelieră, activități turistice, alte prestări de servicii, etc.

După modul de derulare a activității de circulație a mărfurilor și participanți distingem:

– comerț cu ridicata (“en-gros”);

– comerț cu amănuntul (“en-detail”).

Comerțul cu ridicata se caracterizează prin aprovizionarea cu mărfuri în cantități mari direct de la producători, din import sau de la alți angrosiști și re vânzarea lor în cantități relativ mari altor angrosiști sau către detailiști.

– specializate pe grupe mari de mărfuri (alimentare și ne-alimentare), iar în cadrul acestora pe subgrupe (textile-încălțăminte, metalo-chimice, mobilă, etc.)

– mixte.

Comerțul cu amănuntul se caracterizează prin aprovizionarea cu mărfuri în cantități relativ mari direct de la producători sau de la angrosiști și re vânzarea lor cu amănuntul (cu bucata, metrul, litrul sau kilogramul) către consumatorul final (către populație).

Comerțul cu amănuntul se desfășoară prin intermediul:

– depozitelor cu mica ridicată;

– depozitelor de repartizare;

– unităților propriu-zise cu amănuntul: magazine, chioșcuri, tonete.

Depozitele cu mica ridicată au rolul de a desface mărfurile consumatorilor colectivi cum ar fi: spitale, cantine, creșe, grădinițe.

Depozitele de repartizare au sarcina de a asigura sortimentele de mărfuri solicitate și desfacerea ritmică a acestora. În consecință, ele se aprovizionează cu mărfuri pe care apoi le distribuie sau le transferă, conform unor grafice de distribuție ori la cerere, unităților proprii cu amănuntul.

Unitățile propriu-zise cu amănuntul vând mărfurile direct consumatorilor finali (populației).

O formă distinctă a circulației cu amănuntul o reprezintă alimentația publică, caracterizată printr-un grad ridicat de complexitate. În funcție de activitatea desfășurată, unitățile de alimentație publică pot fi:

– unități de producție a căror activitate constă în aprovizionarea cu materii prime, prelucrarea acestora și obținerea de produse finite, care se vând către societăți terțe sau se transferă unităților de desfacere .

– unități de desfacere care se aprovizionează cu mărfuri destinate vânzării în starea lor inițială (mezeluri, brânzeturi, băuturi alcoolice și răcoritoare, fructe, etc.) cu organizarea consumului pe loc; dintre unitățile de desfacere menționate fac parte baruri, bufete, cofetării și patiserii fără laborator propriu;

– unități mixte (de producție și desfacere) a căror activitate este complexă și constă atât în aprovizionarea cu mărfuri și desfacerea lor în starea în care au fost cumpărate, cât și aprovizionarea cu materii prime, transformarea lor în preparate culinare și organizarea consumului acestora în unități proprii.

Din cele prezentate rezultă că profilul de activitate al unei societăți de comerț determină structura organizatorică a acesteia. Atât profilul de activitate, cât și structura organizatorică au implicații, la rândul lor, asupra organizării contabilității.

Mărimea societății, numărul de unități din subordinea ei și dispersarea teritorială a acestora determină alegerea sistemului de contabilitate: centralizat sau descentralizat.

La societățile mici, cu puține unități, este caracteristic sistemul centralizat, caracterizat prin existența unui singur compartiment de contabilitate la nivel central, unde se primesc și se prelucrează documentele primare și se înregistrează cronologic și sistematic operațiile economico-financiare, întocmindu-se balanța de verificare și situațiile de sinteză și raportare financiar-contabilă.

La societățile mari, cu multe unități și mai ales dispersate teritorial, se utilizează sistemul descentralizat. În acest caz, fiecare unitate are un sector de contabilitate care prelucrează documentele primare până la balanța de verificare, iar la nivel central se organizează o contabilitate generală care prelucrează documentele primare și înregistrează operațiile specifice sectorului administrativ și centralizează balanțele de verificare întregii societăți, întocmind situațiile de sinteză și raportare financiar-contabilă.

Profilul unităților determină folosirea unor documente specifice, mai ales în ceea ce privește vânzarea, iar în funcție de informațiile conținute de documentele de vânzare se alege metoda de contabilizare a stocurilor și operațiilor cu mărfuri.

Astfel, dacă documentele de vânzare conțin date cantitativ-valorice se poate utiliza “metoda inventarului permanent la cost de achiziție”, iar dacă documentele de vânzare conțin date global-valorice este indicată “metoda inventarului permanent la preț de vânzare” sau “metoda inventarului intermitent”.

1.2.PRINCIPIILE CONTABILITĂȚII GENERALE

Trebuie remarcat faptul că Regulamentul de aplicare a Legii contabilității precizează în articolul 23 că pentru a da o imagine fidelă a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatelor obținute trebuie respectate, cu bună credință, regulile privind evaluarea patrimoniului și celelalte norme și principii contabile cum sunt:

– principiul prudenței potrivit căruia nu este admisă supraevaluarea elementelor de activ și a veniturilor, respectiv subevaluarea elementelor de pasiv și a cheltuielilor, ținând cont de deprecierile, riscurile și pierderile posibile generate de desfășurarea activității exercițiului financiar curent sau anterior;

– principiul permanenței metodelor care conduce la continuitatea aplicării regulilor și normelor privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate și prezentarea elementelor patrimoniale și a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informațiilor contabile;

– principiul continuității activității potrivit căruia se presupune că unitatea patrimonială își continuă în mod normal funcționarea într-un viitor previzibil, fără a intra în stare de lichidare sau de reducere sensibilă a activității;

– principiul independenței exercițiului financiar care presupune delimitarea în timp a veniturilor și cheltuielilor aferente activității unității patrimoniale pe măsura angajării acestora și trecerii lor la rezultatul exercițiului financiar la care se referă;

– principiul intangibilității bilanțului de deschidere a unui exercițiu financiar care trebuie să corespundă cu bilanțul de închidere a exercițiului financiar precedent;

– principiul necompensării potrivit căruia elementele de activ și de pasiv trebuie să fie evaluate și înregistrate în contabilitate separat, nefiind admisă compensarea între posturile de activ și cele de pasiv ale bilanțului, precum și între veniturile și cheltuielile din contul de rezultate.

Organizarea contabilității se face conform prevederilor articolului 11 din Legea contabilității, în compartimente distincte conduse de către directorul economic sau contabilul șef.

Contabilitatea generală se organizează și se conduce pe baza normelor unitare prevăzute de lege, obligatorii pentru toate unitățile patrimoniale. Ea are ca obiectiv principal furnizarea de informații pentru necesitățile proprii și pentru terți, cum ar fi: clienți, furnizori, debitori, creditori, salariați, bănci, investitori, organe fiscale, acționari și asociați.

Contabilitatea de gestiune se organizează în conformitate cu specificul activității având în vedere necesitățile proprii. Are ca obiective: calculul:costurilor, calculul rezultatelor fiecărei unități, întocmirea bugetului de venituri și cheltuieli pe feluri de activități, etc.

Răspunderea pentru organizarea și ținerea contabilității revine persoanei care are obligația gestionării patrimoniului. Aceasta are obligația să asigure condițiile necesare pentru întocmirea documentelor justificative privind operațiile economico-financiare, organizarea și ținerea la zi a contabilității, organizarea și efectuarea inventarierii patrimoniului, întocmirea corectă a bilanțului contabil, publicarea și depunerea lui la termen organelor în drept.

.OBIECTUL DE ACTIVITATE AL SOCIETĂȚILOR COMERCIALE DIN RAMURA COMERȚULUI

Societățile comerciale care efectuează activități de comerț au un statut de intermediere între producătorii și consumatorii de bunuri materiale.

Ca urmare, comerțul ca parte componentă principală a sectorului terțiar al economiei se poate defini ca ansamblu de activități prin care se stabilesc legături permanente între producători și consumatori. În esență, el se definește ca o activitate continuă de cumpărare a mărfurilor și re vânzare a lor, în scopul obținerii de profit.

De regulă, drumul urmat de bunurile materiale se înscrie în relația: aprovizionare – stocare – vânzare.

Aprovizionarea (A) se definește ca fiind actul comercial de trecere a mărfurilor din proprietatea vânzătorilor în proprietatea cumpărătorului, cu acordul acestora. Momentul intrării mărfurilor în proprietatea cumpărătorului, conform legislației și uzanțelor din România, poate coincide cu:

– primirea facturii și recepția mărfurilor, urmată de achitarea contravalorii lor;

– primirea facturii furnizorilor, situație în care apare un decalaj între momentul cumpărării și cel al recepției mărfurilor, decalaj care determină apariția mărfurilor facturate dar neprimite;

– recepția mărfurilor în lipsa facturii, ceea ce determină apariția mărfurilor recepționate dar ne facturate.

În funcție de modalitatea de plată a contravalorii mărfurilor, aprovizionarea poate fi cu plată imediată (în numerar) sau ulterioară (prin virament bancar).

Stocarea (S) este operația de formare a rezervelor de mărfuri destinate vânzării. Din punct de vedere contabil, stocul de mărfuri reprezintă atât un element principal al patrimoniului unui comerciant, cât și un element al calculației costului de aprovizionare al mărfurilor vândute. În cadrul unei perioade de gestiune, în funcție de momentul la care ne raportăm, stocul de mărfuri poate fi: inițial (Si), curent sau final (Sf).

Vânzarea mărfurilor (V) reprezintă, din punct de vedere juridic, trecerea în proprietatea clientului (cumpărătorului) a unor mărfuri, pe baza acordului dintre parteneri cu privire la obiectul vânzării și al prețului de vânzare. În principiu, momentul vânzării coincide cu momentul stabilirii consimțământului părților.

Din punct de vedere contabil, momentul vânzării este considerat cel al facturării mărfurilor sau al încasării contravalorii lor.

Ca și la aprovizionare, apar decalaje între vânzare și expediere sau livrare care determină fie existența mărfurilor livrate dar nefacturate, fie existența mărfurilor vândute dar nelivrate.

Realizarea neîntreruptă a ciclului de exploatare comercial determină obținerea disponibilităților bănești necesare atât reluării aprovizionărilor, cât și asigurării profitului.

Desfășurarea activității de comerț, cu toată complexitatea ei, presupune existența unui patrimoniu adecvat, structurat în raport de particularitățile acesteia.

1.4. STRUCTURI PATRIMONIALE PROPRII ACTIVITĂȚII DE COMERȚ

Patrimoniul societăților de comerț are de regulă, aceeași structură ca și în cazul celorlalte genuri de activități cu unele diferențieri legate de ponderea diferită a unor elemente. Trebuie remarcată capacitatea de adaptare a patrimoniului la structura activității și influența rapidă a oricărei modificări asupra compoziției elementelor patrimoniale.

Modelul sintetic de reprezentare a patrimoniului îl constituie bilanțul care prin structurile sale oferă o imagine a acestuia atât sub aspectul funcțional cât și al resurselor de dobândire.

Cele mai importante informații furnizate de bilanț sunt situația actuală și rezultatele exercițiului încheiat. Pentru a cunoaște întreprinderea atât sub aspect economic cât și financiar, aceste informații pot fi detaliate sau combinate.

Astfel, fiecărui post din bilanț îi corespunde o problemă de gestiune și evidențiază politica urmărită de întreprindere într-un anumit domeniu.

Studiul financiar al pasivului patrimonial pune în evidență lista resurselor reversibile aflate la dispoziția întreprinderii. Astfel, se evidențiază două părți distincte ale pasivului:

-capitaluri proprii (pasive nonexigibile);

– capitaluri împrumutate (străine sau pasive exigibile).

Prin această clasificare se face distincție între pasivele externe ale întreprinderii și pasivele interne care exprimă drepturile asociaților, cum ar fi: capital, rezerve, profitul exercițiului.

O altă clasificare se face în:

– capitaluri permanente sau stabile;

– capitaluri provizorii sau reînnoibile.

Termenul de capitaluri permanente exprimă ansamblul resurselor de finanțare stabile de care dispune o întreprindere. Altfel spus, capitalurile permanente reprezintă resursele de finanțare utilizate de o întreprindere de o manieră permanentă, durabilă. Ele trebuie să finanțeze toate valorile imobilizate, precum și fondul de rulment net. Determinarea mărimii optime a capitalurilor permanente este o problemă de o maximă importanță în gestiunea întreprinderii, deoarece o eventuală insuficiență a resurselor de lungă durată influențează asupra solvabilității, lichidității și rentabilității sale.

Structural, capitalurile permanente cuprind:

-capitalurile proprii;

-capitalurile împrumutate pentru o perioadă mai mare de un an (datorii pe termen mediu și lung);

-partea din venituri constatată în avans, pentru o perioadă mai mare de un an;

În structura capitalurilor permanente, partea capitalurilor împrumutate nu trebuie să fie excesivă în raport cu cea a capitalurilor proprii, o valoare de 0,50 a raportului “capitaluri împrumutate / capitaluri proprii” este considerată adesea ca fiind ridicată.

Capitalurile permanente cuprind deci împrumuturile pe termen mijlociu și lung și capitalurile proprii care sunt la dispoziția întreprinderii, cum ar fi: capitalul social, rezerve, profit nerepartizat, provizioane.

În structura capitalurilor proprii, capitalul social are un caracter avansabil. El se constituie la înființarea întreprinderii, fiind o condiție a existenței și funcționării acesteia. La întreprinderile individuale, constituirea capitalului are loc pe calea aportului personal al proprietarului, iar la societățile comerciale prin aportul în numerar sau în natură al asociaților, după caz.

Capitalul social se împarte în capital social subscris și ne vărsat și capital social subscris și vărsat. Capitalul social subscris și ne vărsat (ne depus) reprezintă partea din capitalul subscris care nu a fost încă fizic pus la dispoziția întreprinderii de către proprietari. Capitalul social subscris și vărsat reprezintă partea din capitalul subscris pusă efectiv la dispoziția întreprinderii de către proprietari.

Pe parcursul funcționării întreprinderii, capitalul se poate majora prin emisiunea de noi acțiuni reprezentate de aporturi în bani și/sau natură și prin operațiuni interne (încorporarea de rezerve, capitalizarea profitului exercițiului precedent, transformarea de obligațiuni în acțiuni, etc.) Reducerea capitalului se efectuează prin rambursarea către acționari sau asociați a unei părți din capital atunci când întreprinderea consideră capitalul prea mare în raport cu activitatea sa și atunci când reduce investițiile dintr-un sector sau ramură de activitate. De asemenea, reducerea de capital poate avea loc prin acoperirea de pierderi suferite în exercițiile financiare anterioare.

Rezervele reprezintă, în principiu, partea din profit afectată durabilității întreprinderii până la decizia contrară a organelor competente. Ele se mai pot defini ca “profit conservat la dispoziția întreprinderii și ne încorporat în capital”.

Profitul sau o parte din profitul unuia sau mai multor exerciții anterioare care n-a fost distribuit și nici încorporat în rezerve se reportează la exercițiul financiar următor. Astfel, în calitate de rezultat, profitul este o resursă. Rezultatul măsurat prin bilanț trebuie să fie egal cu rezultatul măsurat prin contul de rezultate.

În întreprinderile de comerț și turism o importanță crescândă capătă provizioanele pentru riscuri și cheltuieli destinate să acopere riscurile și cheltuielile datorate unor evenimente în curs de survenire sau probabile, având obiectul precizat dar realizarea incertă.

Datoriile pe termen mijlociu și lung se clasifică după natura lor în:

– datorii financiare: împrumuturi sub forma obligațiunilor convertibile, împrumuturi și datorii din credite, etc.;

– datorii din exploatare: avansuri și aconturi primite asupra comenzilor în curs, datorii față de furnizori, etc.;

– datorii diverse: fiscale și sociale, asupra imobilizărilor, față de acționari și asociați.

Dacă pasivul patrimonial din întreprinderile de comerț și turism față de celelalte întreprinderi nu prezintă prea multe particularități, activul patrimonial prezintă numeroase particularități.

Activul se împarte în două grupe al căror comportament este foarte diferit: o parte fixă și o parte mobilă.

Această divizare a activului care corespunde teoriei economice conform căreia clasificarea se face în capital fix și capital circulant este esențială din punct de vedere economic și financiar. Ea distinge activul imobilizat sub forma imobilizărilor necorporale, corporale și financiare de activul circulant sub forma stocurilor, aconturilor și avansurilor vărsate asupra comenzilor, creanțele, valorile mobiliare de plasament, disponibilități, cheltuieli constatate în avans.

Distincția între activul imobilizat și activul circulant nu este întotdeauna simplă, pentru că nu ține nici de natura lor fizică sau juridică, nici de durata lor în cadrul patrimoniului, deoarece are un caracter subiectiv determinat de destinația lor.

Activele imobilizate sunt bunuri și valori destinate să servească în mod durabil activității întreprinderii. Ele nu se consumă la prima utilizare, ci sunt destinate să rămână durabil sub aceeași formă în întreprindere.

Activele circulante sunt elemente ale patrimoniului care conform destinației sau naturii lor nu au vocația să rămână durabil în întreprindere, ci sunt destinate vânzării, deci periodic se schimbă contra bani urmând ciclul întrebuințare – bani – întrebuințare.

Un utilaj este o valoare imobilizată în întreprindere dacă este destinat să ajute la desfășurarea activității și același utilaj este un produs finit pentru întreprinderea care-l sau marfă pentru comerciant. Dacă în întreprinderea de prestări de servicii turistice ponderea imobilizărilor corporale este mare (mobilier, covoare, perdele, mijloace de transport), în ramura comerțului propriu-zis este cu mult mai mică.

În comerț capitalul circulant este destinat vânzării. Ca urmare, el are vocația de a fi periodic transformat în bani. Rambursarea mijloacelor financiare utilizate este deci asigurată prin vânzarea mărfurilor sau prestarea serviciilor.

Capitalul circulant are o intervenție rapidă, solicitând resurse pe termen scurt, iar pentru capitalul fix întreprinderea trebuie să dispună de mijloace financiare pe termen lung.

În comerț ponderea cea mai mare o au stocurile sub forma mărfurilor și ambalajelor, disponibilitățile bănești (mai ales cele în numerar) și creanțele asupra clienților.

CAPITOLUL II

ASPECTELE GENERALE PRIVIND ACTIVITATEA DE COMERȚ

2.1.IMPORTANȚA SI SEMNIFICAȚIA CONCEPTULUI -MARFĂ

Categoria marfă include nu numai bunuri materiale – și nu doar pe cele realizate de producția mare, ori pe cele cu pondere majoră în comerț – , ci și bunuri materiale – servicii, informații, asistență, consultanță etc., la nivelul comerțului, al altor domenii – transporturi, logistică, extra producție, al strategiilor de dezvoltare socială, și chiar la nivelul politic, când acestea au caracter comercial.

Din definițiile surselor românești din perioada postbelică rezultă, câteva trăsături esențiale ale mărfii, și anume:

marfa este rezultatul muncii omenești;

o marfă satisface o anumită trebuință de interes larg (nevoie socială), cu alte cuvinte are o finalitate preconizată;

marfa este destinată schimbului, deci este gândită și realizată exclusiv pentru consumul nepropriu;

schimbul mărfii se face prin vânzare – cumpărare, adică prin fapte de comerț

Acestei definiții îi corespund o mare parte din mărfuri. Totodată, realitatea,demonstrează că, cel puțin în parte, trăsăturile enunțate în definiție nu sunt specifice unor mărfuri, ori existența acestor trăsături este discutabilă.

Din definițiile surselor românești din perioada economiei libere (până în 1945) și din perioada de tranziție la economia liberă (după 1989) rezultă următoarele trăsături esențiale:

marfa este orice bun care se vinde și se cumpără;

marfa este rezultat al muncii omenești;

marfa este destinată schimbului, deci este gândită și realizată exclusiv pentru nevoi ne personale;

schimbul mărfii se face prin vânzare – cumpărare, adică prin fapte de comerț / Codul comercial român, art. 3, al. 1, 2/.

Aceste trăsături conturează un câmp categorial mult mai larg și mai adecvat

varietății de ipostaze marfare specifice economiei libere,varietății de ipostaze marfare specifice economiei libere.

Uzura exprimă gradul de diminuare a nivelurilor caracteristicilor, respectiv a calității unui bun. În literatură și în practică se operează curent cu două sub categorii: uzura fizică și uzura morală.

Uzura fizică reprezintă diminuarea nivelurilor caracteristicilor fizice, chimice, unor caracteristici estetice etc. ca urmare a exploatării bunurilor. Uzura fizică este determinată și de condiții necorespunzătoare de păstrare și depozitare sau chiar de condiții normale, dar în situația acțiunii îndelungate, generând astfel fenomenul de îmbătrânire fizică, diminuând astfel caracteristicile funcționale, estetice etc.

Nu reprezintă uzură deteriorările accidentale provenite din exploatarea și manipularea improprie, situație în acre se instalează avarii și defecte tipice.

Uzura fizică poate fi diminuată prin înlocuirea componentelor uzate ori prin operațiuni de recondiționare a bunului.

Prin natura sa, uzura fizică este specifică îndeosebi produselor tehnice, mobilierului, bunurilor menajere, vestimentației, încălțămintei și marochinăriei etc. Este improprie însă caracterizarea bunurilor alimentare, de exemplu, ca fiind afectate de uzură fizică.

Uzura morală constituie diminuarea nivelurilor caracteristicilor comerciale îndeosebi, dar și a celor tehnice ca urmare a ieșirii din actualitate a bunurilor respective. În general, uzura morală se instalează și avansează pe măsură ce bunul îmbătrânește, fenomen înțeles deopotrivă ca sporire a vârstei fizice a bunului considerat și, mai ales, ca îmbătrânire a modelului bunului respectiv.

Uzura morală nu are caracter ameliorabil, bunurile afectate de uzură morală cunoscând o erodare neîntreruptă a valorii de întrebuințare.

Sunt afectate de uzură morală toate categoriile de bunuri, însă în măsură mai mare cele caracterizate de cicluri d viață scurte: numeroase produse tehnice (de exemplu, cele de înaltă tehnicitate – tehnică de calcul, electronică, etc.), bunurile vestimentare, de încălțăminte și marochinărie, obiectele de podoabă ș.a. Se uzează moral mai lent produsele tehnice simple (unelte, scule), bunurile menajere și bunurile alimentare.

Există unele categorii de bunuri, cum sunt bunurile culturale, artistice etc. care cunosc progresiv cu învechirea lor o sporire a valorii simbolice și culturale, cum este cazul bunurilor achiziționate de instituții specifice (muzee) ori de colecționari și al mărfurilor vândute prin comerțul de consignație și antichități, la aceste bunuri, învechirea adaugă valoare și preț, îndeosebi dacă raritatea lor este remarcabilă.

Aspectele privind uzura interesează bunurile aflate în exploatare (consum) și au implicații majore în situații cum sunt evaluările și expertizele în care se urmărește, de regulă, stabilirea valorii și a prețului bunurilor.

Mărfurile sunt afectate, de regulă, de uzură morală în mod selectiv. Cele mai vulnerabile sunt mărfurile vestimentare, îndeosebi modelele aparținând segmentelor avangardiste ale ofertei în ceea ce privește caracteristicile extrinseci. Uzura fizică este improprie mărfurilor noi, dar este specifică mărfurilor la mâna a doua, care sunt uzate, în genere, și fizic, și moral.

Uzura este un factor notoriu de diminuare a vandabilității și, în consecință, de soldare a mărfurilor.

Pentru stabilirea uzurii se procedează, după caz, la determinări de laborator și măsuri instrumentale (în cazul uzurii fizice) și la teste senzoriale (în cazul uzurii morale). Datele obținute se compară cu valori prescrise sau elemente specifice de referință. Diferențele constatate evidențiază uzura bunului cercetat care, în practică, se exprimă procentual, valoarea semnificând mărimea diminuării valorii de întrebuințare inițiale ca urmare a uzurii generale.

În cazul mărfurilor nevandabile afectate de uzură se stabilește o valoare a uzurii care reprezintă coeficientul de soldare aplicat acestor mărfuri, astfel încât raportul calitate – preț al acestora să rămână atractiv, respectiv să fie asigurat caracterul vandabil al mărfurilor respective.

În rândul factorilor care determină și influențează proprietățile bunurilor (mărfurilor) se află înseși unele proprietăți ale acestor bunuri. Astfel, în cazul mărfurilor tangibile, compoziția chimică reprezintă rădăcina celorlalte proprietăți intrinseci ale acestor bunuri. Un rol major îl are structura, în cazul produselor cu structură specifică, aceasta determinând practic toate proprietățile fizice. Tot astfel, la toate categoriile de mărfuri se pot identifica relații de dependență (uneori, reciprocă) între diversele proprietăți.

2.2.Proprietățile mărfurilor

.

În marea majoritate a situațiilor, obiectul cercetării mărfurilor îl constituie, cu prioritate, elementele tehnice, întrucât acestea sunt cele ce definesc cu maximă obiectivitate cvasitotalitatea mărfurilor, chir și în cazul mărfurilor imateriale. Această dominanță a aspectelor tehnice este evidentă nu numai în literatura de specialitate și materia legislativ – normativă, că și în materialele comerciale uzuale care subliniază prioritar informația tehnică.

Specialiștii din domeniul mărfurilor și comerțului în general constituie factori notorii de armonizare a relațiilor om – tehnică printr-o judicioasă activitate de informare și educare a cumpărătorilor și, respectiv, de colaborare cu producătorii în direcția umanizării maxime a elementelor tehnice care compun o bună parte a ofertei contemporane.

Dintre criteriile care operează în rândul proprietăților mărfurilor, cele mai importante sunt: relația cu marfa, natura, importanța (pentru calitate), modalitatea de apreciere și măsurare, modul de exprimare a mărimii caracteristicilor etc.

Gruparea proprietăților după principalele criterii se prezintă astfel:

după relația cu marfa, se grupează:

proprietăți intrinseci, proprii mărfii, care țin de natura materiei constitutive, cum sunt: structura, masa specifică, compoziția chimică.

proprietăți extrinseci, atribuite mărfii, respectiv considerații (simboluri), categorii economice (preț) etc. Gruparea este proprie mărfurilor tangibile. În cazul serviciilor imateriale proprietățile intrinseci au un caracter cvasi impropriu.

după natura lor, respectiv domeniul de cercetare căruia i se asociază,

proprietățile sunt:

fizice generale (structura, masa specifică, dimensiunile);

fizice speciale (mecanice, electrice, optice, piretice, etc);

chimice (compoziția chimică, potențialul activ);

biologice (potențialul vital, toleranța biologică – microbiană/bacteriană/fungică);

ergonomice (confortabilitate, silențiozitate, manevrabilitate);

ecologice (potențial poluant, caracter auto degradat);

economice (caracterul prețului).

după nivelul de relevanță pentru calitatea mărfii, se deosebesc:

proprietăți majore (critice);

proprietăți importante;

proprietăți minore;

Proprietățile majore (critice) influențează în mare măsură funcția dominantă a

bunului comerciabil, lipsa ori diminuarea lor antrenând suprimarea ori scăderea utilității reale a produsului (de exemplu, prospețimea – la preparatele culinare, netezimea tălpii – la fiarele de călcat, etanșeitatea îmbinărilor – la articolele pneumatice pentru plajă, veridicitatea – la informații etc.). Proprietățile importante sunt mai numeroase, ponderea importanței lor fiind relativ apropiată de ponderea frecvenței. Proprietățile minore au o pondere a frecvenței superioară ponderii importanței, ele influențând exclusiv utilitatea variabilă a mărfii

după modalitatea de apreciere și măsurare, se remarcă:

proprietăți apreciabile prin simțuri (organoleptice sau senzoriale);

proprietăți măsurabile, direct sau indirect, cu ajutorul unor mijloace adecvate (instrumente, aparate etc.).

Proprietățile organoleptice sau senzoriale sunt proprietăți care reprezintă expresia reacției senzoriale specific umane față de proprietățile intrinseci ale mărfii. Evaluarea lor presupune experiență acumulată în sisteme personale de valorizare, alcătuite din mulțimea informațiilor însușite prin excitarea simțurilor (fondul informațional biologic) și mulțimea informațiilor dobândite prin învățare (fondul informațional – cultural). Cele două grupuri de informații se organizează în perechi elementare, fiecărei informații biologice atașându-i-se una culturală, respectiv o semnificație.

Proprietățile măsurabile sunt, în general, proprietăți intrinseci, fapt pentru care constituie, în aproape toate cazurile, caracteristici ale mărfii. Măsurarea lor se realizează prin folosirea unor instrumente adecvate care, în condiții bine precizate, indică mărimea caracteristicii măsurate.

Obiectivitatea acestor caracteristici nu este absolută; maxima obiectivitate se obține in cazul respectării condițiilor precizate pentru determinare, referitoare deopotrivă la marfă (prescripțiile de condiționare), la aparat (respectarea clasei de precizie, reglarea, etalonarea etc.) și la operator (citirea corectă, repetarea determinării, metodologia de calcul a valorii caracteristicii etc.).

după modul de exprimare a nivelului proprietății, există:

proprietăți exprimabile noțional;

proprietăți exprimabile cifric;

Proprietățile exprimabile noțional sunt, în general, cele determinabile senzorial. Nivelul lor este evidențiabil prin expresii ce permit evaluări graduale (adjective și adverbe, cu gradele lor de comparație), care, în unele situații, alcătuiesc scale noționale consacrate. Este foarte important ca expresiile selectate să aibă o sugestivitate maximă și să circule larg cu semnficație unitară.

Se exprimă noțional, de exemplu, proprietățile cromatice (nuanțe slabe, deschise, medii, închise, tari etc.), gustative, olfactive etc. În unele cazuri se pot întâlni expresii cu valoare adjectivală ori perechi de adjective: gust dulce – amărui, tușeu moale – onctuos etc.

Exprimarea cifrică este specifică caracteristicilor pentru care sunt consacrate metode de măsurare și unități de măsură. Acest mod de exprimare prezintă avantajul evidențierii preciziei mărimii proprietății, cu efecte favorabile pentru determinarea obiectivă a calității și pentru o corectă circulație a informației specifice.

Proprietățile și caracteristicile sunt identice în esența lor, diferențierile fiind impuse de nivelul relevanței în definirea (calității) mărfii. Cu alte cuvinte, caracteristicile se selectează din rândul proprietăților, urmărind satisfacerea următoarelor cerințe:

să definească cu suficientă exactitate însușiri ale mărfii;

să fie cuantificabile sau măsurabile;

să fie consacrate terminologic.

Deși nu există deosebiri de fond între cele două categorii, deosebirile formale se impun pentru a ilustra clasa superioară a caracteristicilor în privința cerințelor sus – menționate, consacrându-se în marea majoritate a situațiilor termeni proprii pentru caracteristici. Astfel, pentru proprietățile de gabarit corespund caracteristicile dimensionale (lungime, lățime, înălțime, grosime, adâncime), pentru tenacitatea metodelor corespund caracteristicile de rezistență și alungirile, pentru troficitatea alimentelor corespund caracteristicile valoare energetică, aport proteic ș.a.m.d.

Există deosebiri între proprietățile mărfurilor și proprietățile bunurilor, în ceea ce privește numerozitatea și importanța lor. În faza de produs realizat pentru vânzare, lista caracteristicilor și nivelurile acestora se aduc la nivelul corespondenței cu cerințele prescrise, pentru asigurarea conformității și specificațiile contractuale, condiție firească a trecerii bunului la vânzare. în faza de comercializare, bunul devenit marfă trebuie să prezinte, pe lângă proprietățile și caracteristicile care satisfac condiția conformității arătată mai sus, și proprietăți și caracteristici specifice acestei faze, menite să asigure vandabilitatea produsului. Este vorba de elementele proprii ambalajului, elementele acorporale și toate celelalte asemenea, prezentate de literatura de marketing ca aparținând “comunicațiilor privitoare la produs” și “imaginii produsului”, pe care literatura merceologică le grupează în caracteristici culturale, psihoafective, emoționale, de personalizare etc.

Vandabilitatea lentă și nevandabilitatea sunt consecințe ale lipsei de interes pentru suplimentarea de caracteristici necesare fazei marfare a bunurilor (caracteristici comerciale) ca și unor neajunsuri specifice (necercetarea ori cercetarea superficială a pieței) ori a instalării unui context nefavorabil (dezinteres pentru produs ca urmare a deficiențelor calitative, afirmarea unor mărfuri cu caracteristici superioare etc.).

Proprietățile și caracteristicile mărfurilor reprezintă rezultatul acțiunii conjugate a unui grup de factori, și anume:

factori specifici producției: proiectare, materii prime, tehnologie;

factori post-producție: transport, manipulare, depozitare, păstrare, comercializare,

La nivelul producției, factorii enumerați generează proprietățile, pe când în fazele post-producție factorii au preponderent acțiune modificatoare. Proprietățile bunului vândut se află în continuare, în consum, supuse acțiunilor unor factori specifici acestei etape.

Rolul concepției și proiectării asupra proprietăților mărfurilor a crescut enorm în perioada contemporană, îndeosebi ca urmare a aportului electronicii și ciberneticii. Grație proiectării cu ajutorul calculatoarelor s-au îndepărtat bariere tradiționale, crescând neînchipuit de mult posibilitatea alegerii caracteristicilor unui produs și a adecvării maxime la cerințe.

Materiile prime au cunoscut, la rândul lor, mutații repetate, revoluționând baza de materii prime la nivel mondial, situație cu profunde efecte deopotrivă pozitive (creșterea gradului de urbanizare și ridicarea nivelului de civilizație) dar și negative (noi factori de morbiditate, poluarea mediului, secătuirea resurselor regenerabile etc.). Producția de mărfuri a reflectat nemijlocit și neîntrerupt aceste transformări, impunând ample reorientări ale consumului în funcție de caracteristicile producției: în perioada postbelică, de exemplu, s-au afirmat impetuos mărfurile realizate din materii prime artificiale și sintetice, ultima decadă cunoscând o relansare a interesului pentru materii prime naturale.

O situație similară au cunoscut tehnologiile: perioada postbelică a fost martora aplicării unor tehnologii moderne care s-au succedat continuu, marcând fundamental producția de mărfuri și delimitând generații de produse care se succed la intervale de timp din ce în ce mai reduse. Tehnologiile impuse ca soluții pentru viitor sunt cele neconvenționale, biotehnologiile, ingineria genetică, tehnicile de intervenție în microstructura materiei și altele asemenea, capabile să valorifice superior resurse de energie și materii prime, creând produse reciclabile și biodegradabile.

Transportul, depozitarea, păstrarea, distribuția fizică în general și ceilalți factori care influențează proprietățile mărfurilor fac, la rândul lor, obiectul unor perfecționări continue astfel încât să se eficientizeze la maximum procesele respective în condițiile reducerii pierderilor cantitative și îndeosebi a menținerii nivelurilor proprietăților.

Proprietățile mărfurilor sunt modificate în mare măsură și în perioada de exploatare (consum) în cazul bunurilor revândute, așa – numitele mărfuri la mâna a doua (“second – hand”, engl.). În această situație se află îndeosebi produse tehnice, produse vestimentare, mobilier și, mai ales, bunurile de artă.

În situația readucerii unor bunuri în ipostaza de marfă, modificarea caracteristicilor lor se evaluează și exprimă prin categoria “uzură”.

2.3. ROLUL, CLASIFICAREA ȘI FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ NIVELUL, DINAMICA ȘI STRUCTURA STOCURILOR DE MĂRFURI

Întreprinderile de comerț, turism, servicii au rolul de intermediar între producători și consumatori. Circuitul bunurilor materiale în aceste sectoare de activitate este următorul:

Figura nr. 1.1 Circuitul bunurilor materiale în cadrul întreprinderilor de comerț și turism

În urma vânzării întreprinderea obține un beneficiu, care este scopul fundamental al unei astfel de unități.

Aprovizionarea este actul de comerț în urma căruia bunurile trec din proprietatea producătorului în proprietatea comerciantului. Din punct de vedere fiscal transferul mărfurilor da la vânzător la cumpărător are loc în momentul emiterii facturii fiscale(conform legislației în vigoare).

Stocarea este procesul de constituire a disponibilităților(stocurilor) de mărfuri destinate vânzării, în scopul asigurării continuității procesului de vânzare. În funcție de momentul de referință stocul poate fi inițial(Si) sau final(Sf).

Vânzarea constituie esența actului de comerț în urma căruia mărfurile trec din proprietatea comerciantului în proprietatea consumatorului final.

Între aceste trei momente ale circuitului mărfurilor există o legătură ce se exprimă prin „balanța fluxului mărfurilor” :

Si+A=V+Sf

unde: Si – reprezintă stocul inițial de mărfuri la începutul perioadei;

A – reprezintă aprovizionările în cursul lunii;

V – reprezintă vânzările în cursul perioadei;

Sf – reprezintă stocul final de mărfuri la finele perioadei.

Activitatea turistică cuprinde un complex de prestări servicii, cum ar fi:

închirieri de camere(activitate hotelieră);

serviri de mese(prin restaurant);

alte servicii(bar, bufet, room – service);

alte prestații(salon de coafură, frizerie, infirmerie, spălătorie, închirieri de mașini etc.)

Realizarea acestor prestații de servicii presupune existența unui personal specializat în turism și o bază materială adecvată, activitatea organizându-se în unități cu activitate omogenă.

În cazul întreprinderilor specializate în turism, circuitul valorilor materiale se reflectă în fluxul bănesc generat de:

– Încasarea(Î) în avans a contravalorii acțiunilor turistice;

– Plata(P) subproduselor turistice: masă, cazare, transport solicitate de beneficiarii acțiunilor turistice;

– Comisionul(C) întreprinderilor de turism, care reprezintă diferența dintre încasări și plăți.

Rezultă că balanța fluxului acțiunilor turistice se prezintă astfel: Î=P+C

Activitatea comercială și de turism poate fi organizată într-o varietate de întreprinderi cum ar fi:

întreprinderi specializate în comerțul en-gros sau cu ridicata(depozite);

întreprinderi specializate în comerțul en-detail sau cu amănuntul(magazine);

întreprinderi specializate în alimentație publică, care au și activitate de producție(laboratoare de cofetărie, patiserie) cât și activitate comercială(baruri, restaurante, bufete);

întreprinderi specializate în turism(hoteluri, baze de agrement);

întreprinderi complexe.

În cadrul întreprinderilor comerciale un rol predominant îl au stocurile de mărfuri. De acea, un specific aparte al contabilității în comerț este extinderea mai mare a acestui domeniu, al evidenței aprovizionării, stocării și mișcării stocurilor de mărfuri.

2.3.1. ROLUL ȘI FUNCȚIILE STOCURILOR DE MĂRFURI

Stocul de mărfuri reprezintă unul din mijloacele prin care comerțul realizează rolul său de intermediar între producție și consum, prin care se realizează funcțiile ce-i revin în circulația mărfurilor, în economia națională.

Stocurilor de mărfuri în comerț prezintă în condițiile actuale o foarte mare importanță. Mișcarea stocurilor, consumarea și în același timp, împrospătarea lor continuă, realizarea funcțiilor ce le revin în procesul circulației mărfurilor, gestionarea acestor imense valori materiale se înscriu în cadrul politicilor majore ale politicii comerciale, ale conducerii științifice a activității comerciale.

Analiza activității de stocare, introducerea unui sistem corespunzător de gestiune a stocurilor trebuie să aibă drept punct de plecare evaluarea corectă a locului rezervat stocului în activitatea economică , a funcțiilor sale.

Rolul stocului, constituie alternativa pe care întreprinderea o are la dispoziție pentru a face față unei situații neprevăzute, alături de soluția existenței unor capacități de producție sau forță de muncă suplimentară; decizia de a alege între aceste două soluții se ia avându-se în vedere criteriul optimizării activității – profitul.

Stocul joacă un rol de factor de organizare a activității, declanșând o serie de activități specifice fiecărui tip de întreprindere.

Stocul are rolul de a compensa neconcordanțele între intrări și ieșiri, permițând realizarea sarcinii de a satisface nevoile beneficiarilor – prin intermediul tranzacțiilor comerciale – în condiții de eficiență economică maximă.

Precauția. Activitatea comercială este – din punct de vedere al întreprinderii – aflată permanent sub semnul incertitudinii, datorită, pe de o parte, cunoașterii cererii viitoare doar prin intermediul previziunilor, iar pe de altă parte, nerespectării riguroase(cantitativ și la termen) a contractelor de către furnizori. În aceste condiții „ precauția” în fața incertitudinii viitorului se impune, singura soluție în vederea constituirii unor rezerve de mărfuri fiind imobilizarea fondurilor.

Speculația. Una din trăsăturile dominante ale pieței este permanenta oscilație a prețurilor; în aceste condiții, se constituie un stoc de mărfuri ori de câte ori el poate genera un profit, de pe urma tranzacțiilor speculative, realizat pe seama prețului.

De altfel, activitatea economică dintr-o perioadă transmite perioadei ce urmează un stoc fără intenții speculative, ci din pură necesitate deoarece, la sfârșitul unei perioade trebuie să existe un stoc care să permită continuarea activității în perioada următoare; lipsa stocurilor se înregistrează doar în cazuri accidentale, neconstituind o regulă și pune serios la îndoială, în perioada următoare realizarea, de către întreprinderea comercială, a activității economice.

Dacă analiza efectuată a relevat scopurile sintetice ale procesului de stocare, ale stagnării mărfurilor sub formă de stocuri în drumul lor de la producție la consum, funcțiile acestora se pot defini dacă înțelegem oprirea mărfurilor ca o condiție de bază a bunei desfășurări a circulației mărfurilor.

1.În acest fel, asigurarea unei circulații neîntrerupte a mărfurilor este funcția principală a stocurilor de mărfuri. Stagnarea în scopul continuității pare un paradox. În realitate însă, numai existența unor cantități mari de mărfuri în magazin sau în depozite(sub formă de stocuri) asigură desfacerea continuă și deci circulația lor neîntreruptă.

De fapt, stocajul presupune o stagnare absolută a mărfurilor care îmbracă forma de stocuri. Stocul de mărfuri suferă un proces continuu de înnoire, mărfurile care-l formează participând activ la realizarea circulației. Mai mult, chiar dacă stocul rămâne, din punct de vedere cantitativ, înghețat o perioadă lungă de timp, prin cele două procese pe care le suferă permanent, la anumite intervale de timp stocul își schimbă complet conținutul, respectiv mărfurile existente în stoc sunt schimbate cu altele noi.

2. Echilibrare producției cu consumul, a ofertei cu cererea de mărfuri, reprezintă o altă funcție a stocurilor de mărfuri. Cererea de mărfuri a populației este corelată în intervalul anumitor perioade, cu oferta de mărfuri prin intermediul planurilor agenților economici; ele nu se sincronizează perfect; sunt produse cu o anumită sezonalitate a producției sau a consumului. Mărimea și structura stocului trebuie, în aceste condiții, să fie astfel stabilite încât nepotrivirile dintre cele două curente de mărfuri să nu producă o întrerupere a producției, circulației sau a consulului.

3.Asigurarea unor posibilități largi de alegere din partea consumatorilor reprezintă o altă funcție importantă a stocurilor de mărfuri. Aceasta presupune o astfel de structurare sortimentală a stocurilor încât să satisfacă cele mai variate cerințe, gusturi, să existe deci, pentru aceeași cerință multe posibilități de satisfacere.

Importanța funcțiilor ce le revin în circulația mărfurilor explică atenția deosebită acordată stocurilor în cadrul politicii comerciale, actualitatea gestiunii științifice a stocurilor de mărfuri. Fără un volum corespunzător de stocuri nu este posibilă realizarea unui comerț modern.

2.3.2. CLASIFICAREA STOCURILOR DE MĂRFURI

După locul stocării: stocuri în veriga comercială cu ridicata, stocuri în veriga comercială cu amănuntul și stocuri „pe drum”(respectiv în drumul lor de la industrie la comerț sau de la o verigă comercială la alta). Clasificarea stocurilor în funcție de acest criteriu, caracterizează întregul drum pe care-l parcurg mărfurile în procesul distribuției lor. Ponderea cea mai importantă revine stocurilor din veriga comercială cu amănuntul.

După perioadă: inițiale și finale respectiv stocuri la începutul și la sfârșitul perioadei analizate.

Caracterul și destinația stocurilor :

-sezoniere, cu destinație specială, curente și de siguranță; în funcție de acest criteriu, stocurile se împart în categorii ce prezintă o importanță deosebită în activitatea practică de gospodărire a stocurilor.

Stocurile sezoniere se referă la mărfurile care sunt constituite în stoc în vederea desfacerii lor într-o perioadă viitoare. Crearea unor astfel de stocuri este consecința sezonalității producției sau consumului anumitor mărfuri. Acestea se constituie, cu precădere, în cadrul verigii comerciale cu ridicata.

Stocurile cu destinație specială sunt create în anumite împrejurări, pentru scopuri deosebite. În această categorie sunt incluse stocurile de mărfuri constituite pentru zonele unde în anumite perioade ale anului drumurile de acces devin impracticabile(delta, unele localități de munte).

– reprezintă: cea mai obișnuită formă de stoc pe care o dobândesc mărfurile în rețeaua comercială. De altfel, toate stocurile, indiferent de forma lor inițială(sezoniere sau cu destinație specială), devin , mai târziu, stocuri curente. Aceste stocuri sunt destinate satisfacerii cererilor zilnice, normale ale populației(sau altor beneficiari); caracteristica lor este că se reînnoiesc continuu, pe măsura epuizării lor.

În funcție de nivelul atins de stocuri în procesul lor permanent de reînnoire distingem: stocuri minime sau de alarmă, medii și maxime.

Alături de aceste ultime categorii de stocuri se mai folosesc stocurile de siguranță și stocurile de alarmă. Stocurile de siguranță au drept destinație acoperirea, într-o anumită proporție, a cererilor excepționale(care depășesc pe cele normale) într-o perioadă dată; prevenirea rupturilor de stoc, indiferent de abaterile în plus ale desfacerilor de la evoluția lor planificată este, altfel spus, destinația stocurilor de siguranță.

Făcând o clasificare economică a mărfurilor , folosind drept criteriu intervalul de timp la care este solicitat produsul de consumatori într-un ciclu economic complet(un an), se constată că în comerț există trei categorii distincte de mărfuri: permanente, sezonier și de modă. Această clasificare a mărfurilor conduce la observarea unui sistem diferențiat de criterii – obiective avute în vedere de întreprinderi la optimizarea stocurilor în funcție de obiectul activității lor.

– Mărfurile permanente sunt solicitate aproximativ regulat de consumatori de-a lungul întregului an. Desfacerile acestei categorii de produse sunt previzibile pentru o perioadă relativ lungă, cu o precizie acceptabilă. Posibilitatea de a previziona desfacerile oferă întreprinderilor comerciale posibilitatea aplicării unor metode de gestiune cu aprovizionare la interval fix, folosind drept criterii de optimizare grupele distincte de cheltuieli(de lansare a comenzii, de menținere în stoc). În această categorie de mărfuri sunt incluse produsele alimentare și cele ne-alimentare de cerere curentă.

– Mărfurile sezoniere au o vânzare influențată de factori cronologici sau climaterici. Aprovizionarea și dimensiunile stocului trebuie în așa fel eșalonate, încât să se adapteze evoluției în timp a desfacerilor. Optimizarea stocurilor de mărfuri ce fac parte din această grupă nu va avea în vedere criteriul „nivel de serviciu”, întregul stoc de mărfuri trebuind să participe la desfaceri ca stoc curent într-o perioadă dată. Criteriul „cheltuieli de menținere în stoc” intervine ca un factor prohibitiv în stabilirea unor dimensiuni exagerate ale stocurilor.

– În cazul articolelor la modă, un rol esențial în alegerea și cumpărarea lor îl joacă gustul și criteriile de judecată ale consumatorilor la un moment dat. Această categorie de mărfuri se pretează cel mai puțin la optimizarea de stocuri, fiind aproape imposibil de calculat cum vor evolua desfacerile în perioadele următoare, motiv pentru care, din toate sistemele de gestiune a stocurilor indiferent de gradul de elaborare a acestora, produsele de modă sunt excluse; cheltuielile de instalare și de funcționare a unui sistem de gestiune a stocurilor de mărfuri de modă nu se justifică din punct de vedere economic.

2.3.3. FACTORI CARE INFLUENȚEAZĂ NIVELUL, DINAMICA ȘI STRUCTURA STOCURILOR DE MĂRFURI

Nivelul, dinamica și structura stocurilor depind de mai mulți factori, între care: frecvența cererii populației, frecvența livrării de mărfurilor de către furnizori, complexitatea sortimentală, gradul de organizare a activității comerciale.

Frecvența cererii populației. Cererea consumatorilor poate fi, în funcție de frecvența manifestării ei, curentă, periodică sau rară. La o mărime dată a volumului circulației mărfurilor, stocurile vor avea o mărime invers proporțională cu gradul de frecvență a cererii; la mărfurile cu cerere periodică stocurile vor fi, comparativ, mai mari decât cele cu cerere curentă, dar mai mici în raport cu stocurile pentru mărfurile cu cerere nouă. Stocurile depind totodată de ritmicitatea cererii. Chiar și în cadrul mărfurilor de cerere curentă, solicitarea lor pe piață este în unele cazuri de o mare regularitate(pâine, carne, ziare), în timp ce în alte cazuri(zahăr, orez, băuturi etc.) ea prezintă oscilații în funcție de o serie de influențe: gradul de perisabilitate a produsului, obiceiuri în aprovizionare, stocurile de producție existente la consumatori și altele. Desigur, în cel de-al doilea caz, stocurile vor fi mai mari decât în primul caz, pentru a putea răspunde unor oscilații neprevăzute ale cererii.

Frecvența livrării mărfurilor de către furnizori reprezintă un alt factor important care influențează stocurile de mărfuri. Dacă stocurile au funcția de a echilibra oferta de mărfuri cu cererea populației, atunci stocurile trebuie să aibă dimensiuni încât să poată asigura continuitatea circulației mărfurilor în intervalul dintre două aprovizionări succesive cu mărfuri; cu cât va fi mai mare intervalul dintre livrările de mărfuri ale furnizorilor, dintre două intrări de mărfuri, cu atât stocurile trebuie să fie mai mari și invers. Intervalul dintre două aprovizionări(sau frecvența de aprovizionare) este, la rândul său, influențat de distanța dintre furnizor și beneficiar, de condițiile de transport, de mărimea cererii de mărfuri din partea beneficiarilor.

Complexitatea sortimentală. Este un alt factor care influențează în mod deosebit nivelul și dinamica acestora. Stocurile de mărfuri îndeplinesc, printre altele, și funcția de asigurare a unor posibilități largi de alegere din partea cumpărătorilor. Acesta implică existența unui anumit număr de exemplare din fiecare sortiment și articol, ceea ce conduce la un volum al stocurilor mai mare, în condițiile unui sortiment complex, în comparație cu situația unor grupe de mărfuri de sortiment simplu.

În practică, în afara acestor factori, cu caracter obiectiv în anumite condiții date, stocurile sunt influențate și de factori subiectivi, în particular de gradul de organizare a activității comerciale, de modul de gospodărire a stocurilor.

Dacă stocurile trebuie să fie adaptate cererii, fluctuațiilor acesteia, mărimea efectivă a stocurilor depinde și de gradul de previziune de către întreprinderile comerciale a evoluției cererii, de rezultatele activității de studiere a ei. O apreciere eronată a evoluției următoare a cererii poate avea drept rezultate supra sau sub dimensionarea stocurilor. Stimularea cererii depinde, de asemenea, de activitatea promoțională și eficiența acesteia, de formele de organizare a vânzării, de nivelul deservirii consumatorilor etc.

Exigența manifestată de întreprinderile comerciale față de modul cum își îndeplinesc furnizorii contractele influențează, de asemenea, nivelul stocurilor. Adaptarea graficului de aprovizionare cu mărfuri în funcție de particularitățile cererii de mărfuri, exigența față de calitatea și sortimentul mărfurilor, ca și respectarea termenelor de livrare sunt mijloace prin care întreprinderile comerciale pot asigura o evoluție normală a stocurilor de mărfuri, pot preveni rupturile de stoc, ca și apariția unor stocuri de mărfuri anormale, supranormative.

Corespunzător caracteristicile enunțate, în cadrul desfacerilor cu amănuntul se următoarele categorii de operațiuni comerciale: vânzările de mărfuri alimentare, nealimentare, alimentație publică realizate prin rețeaua comercială cu plata în numerar sau pe credit; vânzările de tipărituri(ziare, reviste etc.) pe bază de abonament; vânzările de bunuri efectuate prin magazinele de consignație din depunerile de obiecte făcute de populație; vânzarea unor produse specifice aprovizionării unor categorii de meșteșugari cu regim special de aprovizionare; livrările de energie electrică, prin intermediul unităților specializate în distribuția unor asemenea servicii; unele vânzări ocazionale efectuate de către diferitele tipuri de instituții și întreprinderi publice sau private, ce au în vedere o serie de produse alimentare destinate consumurilor sociale(cantine, creșe, grădinițe de copii), cât și unele produse nealimentare ce formează așa-zisul consum gospodăresc al instituțiilor și întreprinderilor respective(furnituri de birou, materiale de întreținere etc.).

Ținând seama de caracteristicile merceologice ale grupelor de mărfuri care formează obiectul activității comerțului cu amănuntul, literatura de specialitate grupează activitatea sectorului respectiv în teri domenii distincte: comerț alimentar, alimentație publică și comerț nealimentar, din care comerț nealimentar specializat.

1.Comerțul alimentar are ca obiect vânzarea mărfuri a căror cerere este curentă, a căror cumpărare se realizează de către consumatori cu o frecvență relativ constantă pe tot parcursul anului. Mărfuri din această categorie se asociază în consum, iar majoritatea dintre ele sunt ușor alterabile sau implică existența unor termene de garanție. Ținând seama de rolul lor în asigurarea stării de sănătate a populației unui stat, codul comercial cuprinde principiile și reglementările referitoare la

vânzarea – cumpărarea mărfurilor respective, iar legislația economică a fiecărei țări conține legi și norme referitoare la producție, asigurarea calității și protecția consumatorilor.

Drept urmare, comerțul cu mărfuri alimentare se caracterizează prin următoarele aspecte:

existența unei rețele de mari unități generale care să comercializeze întregul univers de mărfuri alimentare, asigurând astfel cumpărătorilor posibilitatea procurării produselor necesare într-un timp redus și în imediata apropriere a punctelor de consum;

o rațională combinare a diferitelor tipuri de mari suprafețe comerciale cu existența unor mici unități specializate și de completare ,care, pe lângă marile magazine alimentare generale, predominante într-o anumită zonă, să asigure, pe de o parte, prezența comerțului cu mărfuri alimentare în cadrul localităților, cartierelor sau a diferitelor puncte de consum mici și foarte mici, iar pe de altă parte, prezența permanentă a produselor proaspete cum ar fi pâinea, laptele, carnea, peștele, legumele și fructele etc.

Desfacerea pe lângă sortimentul general de mărfuri alimentare și a unor mărfuri complementare sau a unor produse prelucrate industrial.

Asemenea trăsături fac ca sectorul mărfurilor alimentare să se caracterizeze printr-o largă varietate de forme de distribuție, fiecare dintre ele prezentând caracteristici specifice. Urmare a acestui aspect pot exista: comerț alimentar general și comerț alimentar specializat pe vânzarea anumitor produse, care necesită, prin natura lor, condiții speciale de vânzare, fie în ceea ce privește tehnologiile de comercializare, fie cu privire la personalul folosit și la formele de distribuție.

Modul de organizare a comerțului alimentar și direcționarea activității desfășurate diferă de la o țară la alta, însă predomină ideea potrivit căreia activitatea acestuia să fie cât mai descentralizată și mai segmentată, să integreze mai rapid noile tehnologii comerciale și să dea o mai mare importanță informării consumatorilor, publicității și promovării vânzărilor.

2.Alimentația publică reprezintă o formă de activitate mai complexă în cadrul comerțului cu amănuntul îmbinând procesul de producție cu cel de vânzare către consumatori finali. Drept urmare, pentru desfășurarea corespunzătoare a activității de alimentație publică este necesară examinarea completă a activităților care se exercită în cadrul domeniului respectiv.

În primul rând, în cadrul alimentației publice se desfășoară o activitatea de producție, care constă în transformarea unor materii prime alimentare în preparate culinare sau de cofetărie. Caracteristic este faptul că o parte din materiile prime transformate sunt, în același timp, și bunuri de consum ce se pot utiliza fără prelucrări prealabile; iar altele devin comestibile numai în urma respectivelor prelucrări. Procesele de producție ce se desfășoară în cadrul alimentației publice cunosc o mai mare diversitate astfel, pot fi întâlnite atât procese artizanale, similare cu cele din gospodăriile casnice, cât și procese de producție mecanizate sau chiar automatizate, de mare serie, organizate pe principii industriale.

În alimentația publică se desfășoară, în al doilea rând, o intensă activitate comercială clasică, pe măsură ce preparatele de bucătărie și de cofetărie, precum și alte produse semipreparate sau chiar nepreparate sunt puse la dispoziția cumpărătorilor și transferate în sfera consumului prin intermediul actului de vânzare. Sub aspectul conținutului acestei activități, nu se poate face nici o deosebire între vânzările realizate în unitățile cu amănuntul din comerțul alimentar și cele din cadrul unităților de alimentație publică. De asemenea caracterul comercial al activității de alimentație publică poate fi argumentat atât prin structura activității unor unități de alimentație publică ce nu dispun de spațiu comercial pentru consumatori – chioșcurile – , care vând și produse alimentare ce nu au trecut prin nici un proces de prelucrare prealabilă, cât și prin aceea că frecvent apar cazuri când unitățile comerciale alimentare vând și unele preparate sau semipreparate de alimentație publică.

În al treilea rând, alimentația publică cuprinde și o importantă activitate al cărei conținut este dat de prestările de servicii. Activitatea respectivă este legată de vânzarea preparatelor, a semipreparatelor și a băuturilor în vederea consumului pe loc al acestora. Prestațiile de servicii din alimentație publică au în vedere asigurarea unor condiții corespunzătoare și civilizate de consum, cum ar fi: pregătirea mesei, servirea mâncărurilor și a serviciilor complementare. De asemenea, în vederea asigurării unei ambianțe plăcute, serviciile respective se completează cu aranjarea unor condiții deosebite de confort, muzică, divertisment.

Ținând seama de cele trei laturi ale activității ce dau profilul alimentației publice, se poate spune că acesta este o formă a comerțului cu amănuntul care realizează transferarea mărfurilor și a preparatelor obținute din cadrul ramurilor producătoare sau din activitatea proprie în sfera consumului pe baza actelor de vânzare, asigurând concomitent și prestarea serviciilor necesare realizării consumului în incinta propriilor unități.

Evoluția alimentației publice din ultimul deceniu s-a caracterizat printr-un puternic proces de industrializare a activității de producție, prin creșterea și diversificarea serviciilor oferite consumatorilor, precum și prin promovarea unor noi metode de vânzare. Acest fenomen a fost generat de penetrarea puternică a tehnologiilor moderne oferite de noile evoluții ale progresului tehnic și, îndeosebi a proceselor manageriale, care au venit să asigure un nivel superior de organizare și în cadrul acestui domeniu.

3. Comerțul cu mărfuri nealimentare reprezintă, sub aspectul dimensiunilor și structurii sale, sectorul cel mai important din cadrul comerțului cu amănuntul. Fenomenul se datorează faptului că produsele ce fac obiectul activității respective urmează sa satisfacă în consum cerințe foarte variate. Datorită acestui fapt comerțul cu mărfuri nealimentare are în vedere domenii foarte variate, care presupun sisteme de aprovizionare, formare a sortimentelor, tehnologiilor comerciale și personal cu o pregătire complexă, cât și o vastă și eterogenă rețea de desfacere cu amănuntul. La aceasta se adaugă faptul că, în cadrul pieței, unitățile comerțului cu mărfuri nealimentare se confruntă cu segmente de populație a căror cerere se caracterizează printr-o mare mobilitate, mărfurile comercializate de unitățile respective fiind în general substituibile, fenomen care oferă cumpărătorilor posibilitatea de a proceda la substituiri în procesul de consum.

Caracteristic este și faptul că procesul de înnoire în domeniul mărfurilor nealimentare este deosebit de complex, variind în limite foarte largi, de la o grupă de produse la alta. Acest aspect își pune amprenta pe însuși procesul de orientare a rețelei comerciale, pe proiectarea și amplasarea fiecărui tip de unitatea , cât și pe aspectele de proiectare a sortimentelor de mărfuri oferite cumpărătorilor. Fenomenul prezintă importanță întrucât este întâlnit ca o caracteristică generală a universului mărfurilor nealimentare.

Marea varietate a mărfurilor nealimentare a impus structurarea acestui comerț pe subramuri cum sunt: comerțul cu textile și încălțăminte, cu produse metalochimice, cu articole electrotehnice și electrocasnice, cu mobilă etc. Fiecare dintre aceste ramuri are particularitățile sale, sub aspectul organizării rețelei, tehnologiilor comerciale, relațiilor economice cu industria, al formelor de aprovizionare. În același timp, sporesc preocupările pentru creșterea eficienței activității comerciale în cadrul marilor unități comerciale. Asemenea tendințe au dus la apariția unor magazine universale și generale care oferă cumpărătorilor condiții superioare de achiziționare a mărfurilor și o gamă largă de servicii comerciale. Alături de aceste mari suprafețe, comerțul cu mărfuri nealimentare folosește și o rețea largă de unități mici, prin intermediul cărora sunt comercializate diferite grupe de mărfuri care implică o prezentare deosebită, consultații de specialitate, ambianță în procesul de cumpărare etc. Exemple de asemenea grupe pot constitui articolele culturale, electronice, muzicale, foto, blănurile, unele confecții etc.

2.3.4. REȚEAUA DE UNITĂȚI DE VÂNZARE A MĂRFURILOR

Unitățile de vânzare cu amănuntul reprezintă componenta operativă a societăților și firmelor comerciale cu acest profil, prin intermediul cărora bunurile, în principal cele de consum individual, ajung la consumatori. Ele cuprind magazine de diferite profiluri și mărimi, restaurante și alte unități de alimentație publică, chioșcuri, tonete și mijloace mobile de prezentare și vânzare a mărfurilor.

Gradul de dezvoltare al rețelei de vânzare cu amănuntul reflectă, în bună parte, nivelul calitativ al deservirii consumatorilor și, într-o interpretare mai largă, nivelul calitativ al comerțului cu amănuntul. El este caracterizat de numărul și mărimea unităților comerciale, profilul lor de activitate, structura pe mediile urban și rural și amplasarea teritorială a rețelei.

Numărul și mărimea unităților comerciale, ca opțiuni în dezvoltarea rețelei comerciale a fiecărei întreprinderi, depind de suprafața activității unde activează, de puterea de cumpărare a populației din fiecare zonă, de mărimea capitalului comercial ce poate fi investit în baza tehnico – materială și de eficiența economică.

Principiul eficienței, hotărâtor în opțiunea fiecărui întreprinzător, cere ca rețeaua comercială să fie apropriată de consumatori pentru aprovizionarea comodă a acestora, paralel cu asigurarea rentabilității fiecărei unități. Studiile de specialitate au condus la stabilirea unor indicatori orientativi cu privire la distanțele pe care consumatorii sunt dispuși să le parcurgă pentru procurarea diferitelor grupe de mărfuri. Acestea merg de la 500 de metri, pentru mărfurile de cerere zilnică, până la întreaga rază a localității pentru mărfurile de cerere periodică sau rară. În același timp, pentru ca fiecare unitate să fie rentabilă, ea trebuie să se adreseze unui număr de locuitori, care, prin puterea lor de cumpărare, să-i asigure o cifră de afaceri suficient de mare pentru a obține rentabilitatea.

În aceste condiții, rețeaua comercială este foarte diferențiată ca număr și ca mărime a unităților pe localități, ținând de specificitatea locală a factorilor enumerați mai înainte.

Efectul de scară în comerț, alături de creșterea și diversificarea ofertei, a dus la dezvoltarea marilor suprafețe comerciale care, deși îndepărtează rețeaua de consumatori, au avantajul concentrării sortimentului și satisfacerii complete a cererii de mărfuri. Construirea marilor suprafețe este o opțiune a agenților economici, condiționată de concentrarea capitalului comercial și de mărimea localităților.

Rețeaua de unități cu amănuntul are particularități sub aspectul tipurilor, mărimii și amenajării interioare a acestora pe ramuri de comerț și pe cele două medii social – economice: urban și rural. Un tip de unitate se caracterizează prin sortimentul de bază, sortimentul complementar și suprafața comercială minimă, dimensionată astfel încât să permită expunerea largă a mărfurilor, păstrarea stocurilor în depozitul de mână și asigurarea spațiului pentru fluxul mărfurilor și al cumpărătorilor.

În comerțul alimentar, specifice sunt magazinele generale, de dimensiuni mari, care comercializează întregul sortiment de bunuri alimentare, inclusiv unele produse nealimentare de uz curent gospodăresc, mărfurile alimentare solicitându-se împreună în cumpărările zilnice ale consumatorilor. Ca tipuri moderne de unități cu profil general se folosesc: supereta, supermagazinul și magazinul discount. Magazinele alimentare specializate(pâine, crane, produse lactate, legume – fructe) formează rețeaua complementară a marilor magazine.

În comerțul nealimentar, gradul de specializare a unităților pe grupe și subgrupe de mărfuri(confecții, articole cosmetice, articole electrocasnice etc.) crește, magazinele specializate reușind să ofere sortimentul larg al acestor produse. În structura rețelei comerciale acestui sector se cunosc peste o sută de tipuri de unități specializate pe grupe și subgrupe de mărfuri, inclusiv pe criterii de segmentare a consumatorilor(specializare monoclientelă) sau manifestare a cererii(specializare monotemă sau multisectorială). Specializarea se asociază însă cu concentrarea rețelei, marile magazine universale oferind un sortiment larg din toate grupele de mărfuri, în raioanele specializate.

În alimentația publică, sunt folosite circa 15 tipuri de unități, reprezentativ fiind restaurantul cu profil clasic sau cu specific(cramă, local, național, pescăresc, vânătoresc și altele), precum și unități specializate, cu particularități de organizare(berărie, braserie, bar, bistrou, birt, pizza, cofetărie etc.)

În mediul urban, unitățile sunt de dimensiuni mari, cu profiluri variate și cu grad mai ridicat de specializare, corespunzător cererii diversificate a multiplelor categorii socio-profesionale din acest mediu. Ele atrag în bună parte și populația sătească pentru aprovizionarea cu mărfuri de cerere periodică și ocazională.

În mediul rural, rețeaua este formată, în majoritate, din unități mici, despecializate și larg răspândite teritorial, răspunzând astfel specificului așezărilor rurale.

În comerțul cu amănuntul, mobilierul și utilajul trebuie să răspundă cerințelor prezentării mărfurilor în unități, păstrării stocurilor de rezervă în depozitele anexe sau în spațiile frigorifice, mișcărilor în interiorul magazinelor, precum și a înzestrării tehnice a muncii lucrătorilor. Și în acest scop se folosește o mare varietate de tipuri de mobilier și utilaje, adaptate ca formă și funcționalitate tehnologiei impuse de comercializarea fiecărei grupe de mărfuri.

Mobilierul și utilajul comercial tind tot mai mult să se adapteze circuitului mecanizat al produselor(în special în comerțul alimentar), încărcăturile paletizate, expunându-se direct din mijloacele de transport în magazine, constituind un mobilier al acestora.

Un loc aparte în utilajul comercial îl deține utilajul frigorific, el fiind o componentă a lanțului frigorific din procesul distribuției alimentare. Aceasta începe cu antrepozitele frigorifice ale producătorilor, continuă cu mijloacele de transport frigorifice, cu spațiul și utilajul frigorific din magazine și se încheie cu frigiderele și congelatoarele din echipamentul locuințelor.

Progresul tehnic în comerț determină folosirea pe scară largă a echipamentului electronic de birou pentru prelucrarea și transmiterea informațiilor. Acesta preia informațiile primare de la clasele de marcat și din magazine și de la birourile de facturat din depozite, ține evidența mișcării stocurilor și a celorlalte valori din întreprindere și oferă informații operative pentru formularea comenzilor către furnizor, corespunzător cu schimbările continue ale pieței.

La bursele de mărfuri, datorită tehnicii moderne a comunicațiilor, se pot efectua în termene foarte scurte tranzacții între parteneri aflați în cele mai diferite zone ale globului

capitolul iii

ORGANIZAREA CONTABILITĂȚII MĂRFURILOR

3.1. Evaluarea stocurilor DE MĂRFURI

Cu ocazia evaluării stocurilor trebuie luat în considerare momentul în care acestea intră sau ies din patrimoniul unității, respectiv se află la închiderea exercițiului sau la inventarierea patrimoniului.

Evaluarea stocurilor la intrarea în patrimoniu se face la valoarea de intrare sau costul istoric. Aceasta este diferită în funcție de modalitatea de intrare și anume:

stocurile intrate din cumpărare, respectiv aprovizionarea cu titlu oneros se evaluează la costul de achiziție (prețul de cumpărare fără TVA);

stocurile intrate din producție proprie se evaluează la costul producției ;

stocurile intrate ca aport la capital se evaluează la valoarea de aport ;

stocurile obținute prin subvenție sau cu titlu gratuit (donații) se evaluează la valoarea de utilitate stabilită în funcție de prețul pieței.

La inventariere, stocurile se evaluează la valoarea actuală sau valoarea de utilitate. Aceasta se determină în funcție de starea bunului intrat (inventariat). Valoarea actuală se determină în funcție de prețul pieței stabilit în momentul inventarierii.

Cu ocazia închiderii exercițiului, denumită și evaluare bilanțieră, evaluarea se face la valoarea de intrare a stocurilor pusă de acord cu valoarea de inventar.

La ieșirea din gestiune evaluarea se face la valoarea de intrare.

Determinarea valorii de intrare în cazul ieșirilor este o problemă mai complexă, motiv pentru care Legea contabilității și regulamentul de aplicare al acesteia prevede trei metode:

metoda costului mediu ponderat;

metoda FIFO (primul intrat – primul ieșit);

metoda LIFO (ultimul intrat – primul ieșit).

Metoda costului mediu ponderat presupune determinarea unui cost mediu al stocurilor după următoarea relație:

Cmp

Ieșirile valorice (Ev) = Cmp x Cantitatea ieșită (Ce)

Ev = Cmp x Ce

Metoda FIFO presupune evaluarea stocurilor la ieșire din gestiune la prețul primului lot intrat. După terminarea acestuia se va lua in considerare valoarea următorului lot intrat in ordine cronologică.

Metoda LIFO evaluează stocurile la ieșire in funcție de costul de achiziție sau prețul de producție al ultimului lot intrat. După epuizarea acestuia se va lua în considerare următorul lot in ordinea inversă intrărilor.

Unitățile patrimoniale din țara noastră au posibilitatea de-a evalua și de a înregistra în contabilitate bunurile de natura stocurilor și la alte prețuri cu condiția ca în raportările periodice ele sa fie prezentate la costuri efective. Astfel de prețuri de înregistrare pot fi: prețuri prestabilite și prețuri de facturare.

În cazul în care se utilizează prețurile prestabilite, aceste prețuri se vor stabili pe baza prețurilor medii ale bunurilor respective.

În acest caz, diferențele de preț față de costul de achiziție sau costul de producție se vor reflecta distinct în conturile de diferențe de preț.

Diferențele de preț stabilite la intrarea bunurilor în patrimoniu se repartizează și se înregistrează proporțional, atât asupra valorii bunurilor ieșite cât și asupra stocurilor.

Repartizarea diferențelor de preț asupra valorii bunurilor ieșite și a stocurilor se efectuează cu ajutorul unui coeficient care se calculează astfel:

+

=

+

(diferențe de

preț la stocuri)

în care: Si – sold inițial;

Rd – rulaj debitor

Coeficientul se aplică asupra valorii bunurilor ieșite din gestiune la preț de înregistrare, obținându-se astfel diferențele de preț aferente bunurilor ieșite.

Difpreț = K x V

unde: Se = stocuri ieșite

Vse = valoarea stocurilor ieșite

Rc308 = K x Rc300(301)

Cheltuielile de transport – aprovizionare colectate in conturile de diferențe se vor repartiza proporțional, atât asupra valorii bunurilor ieșite cât și asupra stocurilor. Repartizarea cheltuielilor de transport – aprovizionare asupra bunurilor ieșite și asupra stocurilor se efectuează tot cu ajutorul unui coeficient (ca și în cadrul diferențelor de preț), care se calculează astfel:

+

=

(cheltuieli de +

transport

aprovizionare)

Coeficientul (K) se aplică asupra valorii bunurilor ieșite (VE) din gestiune la prețuri de facturare, obținându-se astfel cheltuielile de transport-aprovizionare aferente bunurilor ieșite din gestiune.

K x VE = Cheltuieli de transport-aprovizionare aferente bunurilor ieșite

La sfârșitul lunii soldurile conturilor de diferențe se cumulează cu soldurile conturilor de stocuri la preț de înregistrare, reflectându-se astfel valoarea stocurilor la costul de achiziție, respectiv de producție.

Mărfurile sunt reprezentate de bunuri achiziționate din afara unității pentru a fi vândute în aceeași stare, fără vreo prelucrare suplimentară.

Sunt asimilate mărfurilor și alte categorii de mijloace circulante materiale ale unităților cum sunt:

stocuri achiziționate de unități pentru utilizare proprie (materii prime, materiale, obiecte de inventar etc.) care îți schimbă destinația și se oferă spre vânzare la terți;

stocuri provenite din producția proprie ce se vând prin unități de desfacere proprie (semifabricate, produse finite, produse rezultate din sacrificarea animalelor și păsărilor etc.)

Mărfurile se vând printr-o rețea comercială adecvată care poate aparține:

agenților economici profilați pe aprovizionarea și desfacerea mărfurilor ;

agenților economici care au ca obiect alte activități decât desfacerea mărfurilor, dar dispun de depozite sau magazine de mărfuri.

În funcție de natura circulației mărfurilor, aceasta poate fi:

circulația cu ridicata a mărfurilor, constă în achiziționarea de produse în cantități mari de la producători sau alți furnizori în scopuri revânzării lor către alte unități comerciale, îndeosebi celor de vânzare cu amănuntul;

circulația cu amănuntul a mărfurilor, constă în vânzarea mărfurilor consumatorilor individuali pentru nevoile personale, precum și unor unități pentru consumul lor propriu.

Evaluarea mărfurilor diferă în funcție de rețeaua comercială prin care se vând mărfurile. Astfel:

la unitățile comerciale cu ridicata se recomandă evaluarea mărfurilor la costul de achiziție al acestora. Ele se vor vinde la prețul de livrare. Diferența dintre prețul de livrare și costul de achiziție formează rabatul (adaosul) comercial, care are menirea să acopere cheltuielile de circulație și să asigure obținerea unei rentabilități economice;

la unitățile comerciale cu amănuntul se recomandă evaluarea mărfurilor la preț de vânzare cu amănuntul, format din costul de achiziție al mărfurilor, adaosul comercial și taxa pe valoare adăugată colectată. Din prețul de vânzare cu amănuntul se deduce TVA care se va regulariza cu bugetul statului, ținând seama și de celelalte categorii de TVA. Diferența dintre prețul de vânzare cu amănuntul, diminuat cu TVA colectată și costul de achiziție al mărfurilor formează rabatul (adaosul) comercial care trebuie să asigure acoperirea cheltuielilor de circulație și obținerea unei rentabilități economice.

Documentele primare utilizate pentru circulația mărfurilor sunt foarte diversificate, ele fiind formate din aviz de însoțire a mărfii, factură, notă de recepție și constatare de diferențe, bonuri de vânzare etc. Evidența operativă se organizează, de regulă, la locurile de depozitare, ea fiind formată din:

Fișa de magazie deschisă pe fiecare sortiment de marfă din depozitele cu ridicata;

Rapoarte de gestiune pentru gestiunile de mărfuri din unitățile cu amănuntul.

Contabilitatea analitică a mărfurilor se organizează astfel:

la unitățile cu ridicata se practică o contabilitate analitică pe sortimente de mărfuri folosind, de regulă metoda cantitativ–valorică;

la unitățile cu amănuntul se ține o evidența global–valorică pe magazine și în cadrul lor, pe gestiuni.

3.2. Metode de contabilizare ȘI DE ORGANIZARE A CONTABILITĂȚII ANALITICE A STOCURILOR DE MĂRFURI

În situația contabilizării stocurilor după metoda inventarului permanent, Legea Contabilității prevede în scopul cunoașterii corecte din punct de vedere cantitativ și valoric a stocurilor aflate în gestiunea unității patrimoniale, pe fiecare lot în parte și pe fiecare categorie de stocuri, organizarea contabilității analitice a stocurilor după următoarele metode:

Metoda inventarului permanent ;

Metoda inventarului intermitent.

Utilizarea noțiunii de “inventar” semnifică posibilitatea pe care o oferă contabilitatea de a stabili scriptic, permanent sau periodic nivelul stocurilor.

Potrivit articolului din Legea Contabilității, contabilitatea analitică a mărfurilor se organizează cantitativ și valoric prin folosirea uneia din cele doua metode.

Metoda inventarului permanent

Metoda inventarului permanent asigură cunoașterea în orice moment a nivelului stocurilor, cu ajutorul conturilor de mărfuri, realizându-se în acest fel un inventar scriptic continuu. În acest sens, în contul “Mărfuri” se înregistrează toate operațiile de intrare și ieșire, ceea ce permite stabilirea și cunoașterea în orice moment a stocurilor, atât cantitativ cât și valoric.

Determinarea nivelului stocurilor, impune ca toate operațiunile de intrare și ieșire să fie evaluate la același tip de preț, indiferent care ar fi acesta.

Plecând de la posibilele prețuri de evaluare, metoda inventarului permanent se poate prezenta in mai multe variante:

Inventar permanent la cost de achiziție;

Inventar permanent la cost standard;

Inventar permanent la preț de vânzare (cu sau fără T.V.A.)

1.Inventar permanent la cost de achiziție

Inventar permanent la cost de achiziție

Se caracterizează prin evaluarea stocurilor și mișcării mărfurilor la cost de achiziție, care de regulă este fluctuant pentru același sortiment de marfă .

Aceasta fluctuație presupune calculul costului de achiziție aferent mărfurilor vândute după anumite procedee și anume:

procedeul costului mediu ponderat;

procedeul epuizării succesive a stocurilor.

Pentru contabilitatea curenta a operațiilor privind stocurile și mișcările de mărfuri, Planul de Conturi General menționează următoarele conturi: 371 “Mărfuri”, 607 “Cheltuieli privind mărfurile”, 707 “Venituri din vânzarea mărfurilor”, 401 ”Furnizori”, 403 “Efecte de plată”, 408 “Furnizori –facturi nesosite”, 409 “Furnizori-debitori”, 411 “Clienți”, 413 “Efecte de primit”, 416 “Clienți incerți”, 418 “Clienți-facturi de întocmit”, 419 “Clienți-creditori”.

Pentru a putea calcula la finele perioadei, rezultatul din vânzarea mărfurilor este necesara cunoașterea prealabila a costului de achiziție al mărfurilor vândute (CAMV).

Calculul acestuia se face in continuare potrivit procedeelor menționate.

Calculul costului de achiziție al mărfurilor vândute după procedeul costului mediu ponderat

a1) Costul mediu ponderat global (CPG) se determina conform relației:

CPG = =

Situația mărfurilor intrate și ieșite , evaluate la cost de achiziție se prezintă conform datelor din Fisa de cont analitica-valorica.

Costul mediu ponderat global se calculează pentru o perioada determinata, de regula lunar.

Avantajul acestui procedeu consta in nivelarea variațiilor de prețuri in condițiile fluctuației lor.

Dezavantaj: necesitatea așteptării sfârșitului de perioada pentru evaluarea ieșirilor.

a2) Procedeul costului mediu ponderat teoretic care poate fi costul mediu ponderat global al perioadei precedente.

a3) Procedeul costului mediu ponderat pe loturi de marfa impune calculul după fiecare intrare. Consecința: intre doua intrări succesive, toate ieșirile se evaluează la ultimul cost mediu ponderat (CP).

a4) Evaluarea la costul mediu al intrărilor fără a tine cont de stocul inițial – metoda este practicabila doar la sfârșitul perioadei.

B) Calculul costului de achiziție al mărfurilor vândute după procedeul epuizării succesive a stocurilor.

Acest procedeu consta in folosirea drept costuri de ieșire a costurilor de intrare dar luate intr-o anumita ordine, ordine care are un caracter contabil și nu corespunde neapărat mișcărilor reale.

Cele doua variante sunt:

b1) primul intrat – primul ieșit (FIFO)

b2) ultimul intrat – primul ieșit (LIFO)

b1) Procedeul FIFO

Ieșirile se consideră că au fost efectuate în ordinea intrării lor și sunt evaluate la costurile de achiziție ale acestora.

Procedeul evaluează marfa ieșită la prețul cel mai vechi și o lasă în stoc la prețul cel mai nou. Este recomandat în condiții de inflație, deoarece prețul cel mai vechi este și cel mai mic. Ca urmare , se diminuează cheltuielile cu marfa, majorând profitul și totodată impozitul pe profit.

b2) Procedeul LIFO

Ieșirile sunt considerate ca au fost efectuate in ordinea inversa intrărilor comparativ cu fiecare data de ieșire.

Procedeul evaluează marfa ieșita la prețul cel mai nou și o lasă in stoc la prețul cel mai vechi. NU se recomanda in condițiile de inflație, deoarece prețul cel mai nou este și cel mai mare. Deci se majorează cheltuielile cu marfa, diminuându-se profitul de vânzare și implicit impozitul pe profit. In caz de depreciere monetara, stocul este supraevaluat.

Inventar permanent la cost standard

Metoda se poate aplica in condițiile unei stabilități a prețurilor, astfel încât , înainte de corectarea cu deferentele, costul standard al mărfii ieșite sa aibă o valoare informaționala (fiind foarte aproape de costul efectiv de achiziție).

Evaluarea stocurilor, intrărilor și ieșirilor de mărfuri se face la cost standard(prestabilit pe baza prețurilor perioadei precedente). Periodic, costul standard se actualizează in funcție de evoluția reala a prețurilor.

Calculul și înregistrarea diferenței intre costul standard și costul de achiziție efectiv se face atât pentru stocuri cat și pentru intrări și ieșiri

Inventar permanent la preț de vânzare

Principii

Evaluarea stocurilor , intrărilor și ieșirilor de mărfuri se face la preț de vânzare: prețul de vânzare include costul de achiziție și marja bruta(adaosul comercial).

Consecința: deoarece evaluarea mărfurilor se face la preț de vânzare, unitatea are datoria sa calculeze și sa înregistreze diferența dintre prețul de vânzare și costul de achiziție, adică marja bruta aferenta mărfurilor intrate, ieșite și ramase in stoc.

Aceasta metoda prezintă numeroase dezavantaje și in plus permite fie încălcarea unor principii contabile, fie denaturarea situației patrimoniale și a rezultatului financiar.

Prețul de vânzare la care se evaluează marfa la intrare in patrimoniu, nu mai este de actualitatea vânzării ei.

In situația in care se descarcă gestiunea pentru mărfurile vândute global – valoric, pe baza de monetar din vânzări este posibila denaturarea rezultatului financiar și a situației patrimoniale. Astfel, daca marfa s-a vândut la ultimul preț de vânzare calculat și acesta este și cel mai mare, in situația vânzării întregii cantități existente in întreprindere, soldul contului 371 “Mărfuri” nu ar fi zero și creditor.

Exista numeroase argumente pentru renunțarea la aceasta metoda.

Contabilitatea analitica a mărfurilor

In vederea determinării costului de achiziție al mărfurilor vândute și a nivelului stocului pe structuri impuse de obiectivele de gestiune, este necesara organizarea unei contabilități analitice.

Contabilitatea analitica a stocurilor de mărfuri se poate organiza, in funcție de specificul activității, după una din metodele:

a) Metoda cantitativ – valorica, pe sortimente de mărfuri , care se realizează cu ajutorul fiselor de cont analitice, pentru valori materiale, deschise pe fiecare sortiment de marfa. Acestea cuprind: data , explicația, cantitățile intrate / ieșite și stocul rămas după fiecare operațiune și valorile corespunzătoare (debit, credit, sold) precum și prețul unitar pentru fiecare mișcare a mărfii.

Intrările se completează pe baza notelor de recepție și constatare de diferențe, iar ieșirile pe baza facturilor. Valoarea de intrare a mărfii ieșite se calculează prin metode permise de Legea Contabilității (cost mediu ponderat, FIFO sau LIFO).

Permite practicarea de către agentul economic a metodei inventarului permanent la cost de achiziție. Se poate aplica cu ușurință numai la întreprinderile “en gros”.

Da posibilitatea realizării unei imagini fidele a patrimoniului și a determinării unui rezultat financiar din vânzarea mărfurilor, corect.

Metoda cantitativ-valorica permite un control al gestiunilor prin punctaj periodic intre cantitățile de marfa înregistrate in fisele de magazie și cele din fisele de cont analitice de contabilitate.

b) Metoda operativ – contabila (pe solduri) consta in:

organizarea unei evidente cantitative a bunurilor la loc de depozitare cu ajutorul fiselor de magazie;

tinerea unei evidente valorice desfășurate pe gestiuni și in cadrul lor pe grupe sau subgrupe de bunuri, in contabilitate;

controlul exactității și concordantei înregistrărilor efectuate de cele doua structuri, prin evaluarea stocurilor cantitative din fisele de magazie.

c) Metoda global – valorica pe gestiune se realizează cu ajutorul fiselor de cont pentru operații diverse deschise pe gestiuni. Acestea cuprind numai date valorice: valoarea mărfurilor intrate (debit), ieșire (credit) și a stocului (sold) care se înregistrează in baza documentelor centralizatoare: ”Recapitulația mărfurilor și ambalajelor primite in ziua de…” și “Centralizatorul vânzărilor zilnice…”.

Deși permite aplicarea unei singure metode de contabilizare a stocurilor și operațiilor cu mărfuri și anume metoda inventarului intermitent, se practica și de către agenții economici care aplica metoda inventarului permanent la preț și de vânzare cu/sau fără TVA, respectiv unități cu amănuntul și de alimentație publica. In aceste condiții nu se asigura redarea unei imagini fidele a situației mărfurilor și determinarea unui rezultat financiar corect din vânzarea mărfurilor.

Metoda inventarului intermitent

a)Caracterizare

Metoda inventarului intermitent se poate aplica la întreprinderi mici și mijlocii și presupune stabilirea ieșirilor și înregistrarea lor in contabilitate pe baza inventarierii stocurilor la finele perioadei.

Valoarea ieșirilor de mărfuri se determina conform relației:

Camv = Si + I – Sf

unde: Camv = cost de achiziționare al mărfurilor vândute

Si = valoarea stocului inițial

I = valoarea intrărilor

Sf = valoarea stocului final

Relația ( Si – Sf) semnifica variația stocurilor:

Principalul dezavantajul metodei consta in imposibilitatea urmăririi gestiunilor de mărfuri, a controlului prin contabilitate și in consecința orice eventuala lipsa de marfa este considerata o vânzare.

Principala caracteristică a metodei consta in înregistrarea cheltuielilor cu marfa la intrarea acesteia și nu la descărcarea gestiunii pentru mărfurile vândute, ca in cazul metodei inventarului permanent.

Contabilitatea aprovizionării de mărfuri cu diferențe la recepție

La primirea mărfurilor aprovizionate de la furnizori, comisia de recepție verifica din punct de vedere cantitativ și calitativ mărfurile și ambalajele, respectiv concordata acestora cu datele înscrise in documentele de livrare și cu prevederile din contracte. La compartimentul comercial se mai procedează la o verificare valorica prin confruntarea prețurilor din factura cu cele negociate și înscrise in contract și prin refacerea tuturor calculelor din documentele de livrare.

Atât marfa recepționată cat și diferențele constatate se înscriu in Nota de recepție și constatare de diferențe.

După natura lor, diferențele pot fi:

cantitativ – valorice (când cantitatea efectiv recepționată nu corespunde cantității din factura);

calitativ – valorice (când calitatea mărfii primite nu corespunde celei contractate);

valorice (când datele cantitative corespund, dar datorita unor prețuri eronate sau a unor erori de calcul, valoarea nu este corecta).

Diferențele cantitativ – valorice, după sensul lor pot fi:

plusuri cantitativ – valorice;

minusuri cantitativ – valorice;

După modul de soluționare plusurile cantitativ – valorice pot fi:;

acceptate in gestiune, daca marfa se încadrează in prevederile contractuale;

neacceptate in gestiune, daca nu s-au respectat prevederile contractuale;

Plusul acceptat se înregistrează ca o intrare de marfa , la care cost de aprovizionare sau prețul de vânzare in funcție de metoda practicata, cu particularitatea ca obligația de plata se reflecta cu ajutorul contului 408 “Furnizori –facturi nesosite”, iar TVA aferenta este neexigibila pana la sosirea facturii, când se face transferul obligației in contul “Furnizori”, iar TVA neexigibila in contul 4426 “TVA deductibila”.

Plusul neacceptat se preia in custodie, întocmindu-se un Proces verbal de preluare a mărfurilor in custodie. In contabilitate se debitează contul 8033 “Valori materiale primite spre păstrare sau custodie”. Ulterior aceste mărfuri se restituie furnizorului, întocmindu-se un Aviz de însoțire (in care se specifica ”plusul de marfa restituit”) și se creditează în contul 8033.

Minusurile cantitativ – valorice se pot datora unor cauze cunoscute, situație in care se considera soluționate, sau a unor cauze care nu se cunosc in momentul recepției, lucru care determinase fie considerate nesoluționate.

Minusurile soluționate pot apare din vina furnizorului, cărăușului sau delegatului propriu și in aceste cazuri sunt recuperabile prin imputare sau pot fi cauzate de factori obiectivi, fiind nerecuperabile (neimputabile).

Minusurile din vina furnizorului nu se reflectă, de regula, in contabilitate. Ele se refuza la plată, solicitându-se furnizorului o factură cu sumele corespunzătoare minusului în roșu.

Daca plata s-a efectuat înainte de recepționarea mărfii, iar la recepție s-a constatat minusul din vina furnizorului, acesta devine debitor în limita costului de aprovizionare al mărfii lipsa, plus TVA.

Minusul din vina cărăușului se impute acestuia la costul de aprovizionare al mărfii lipsa.

Minusul din vina delegatului se recuperează prin imputarea la prețul de vânzare al mărfii ce lipsește plus TVA aferent vânzării. Costul de aprovizionare și TVA aferenta se datorează furnizorului, iar diferența dintre prețul de vânzare și costul de achiziție reprezintă un venit din operațiuni de exploatare.

Minusul cantitativ – valoric soluționat, dar ne recuperat poate reprezenta:

perisabilitate în limita normelor sau peste normele legale;

pierderi din cazuri de forța majora (calamitați).

Ele se suporta în întreprinderea de comerț și majorează cheltuielile cu marfa la exercițiului în care are loc aprovizionarea, la costul de aprovizionare al mărfii lipsa.

Perisabilitatea- reprezintă scăzăminte (pierderi) normale de marfa datorate proprietăților fizico – chimice ale acesteia (și produse prin uscare, evaporare, spargere etc.).

Se calculează prin aplicarea normelor de perisabilitate stabilite prin legislație și exprimate procentual, la cantitatea de marfa facturata de furnizor.

Minusurile cantitativ – valorice ne soluționate se reflecta pana la soluționarea în debitul contului 473 “Decontări din operațiuni în curs de clarificare” la cost de aprovizionare. Ulterior, după soluționare, se creditează acest cont în corespondenta cu contul 607 ”Cheltuieli privind mărfurile” și concomitent se efectuează imputarea, daca minusul este imputabil.

În cazul diferențelor calitativ – valorice marfa poate fi acceptata cu sau fără bonificații sau luata în custodie și restituita ulterior.

Bonificația primita o dată cu marfa diminuează costul ei de aprovizionare, iar cea primita ulterior majorează venitul din exploatare.

3.3. ORGANIZAREA DOCUMENTAȚIEI PRIMARE ȘI EVIDENȚA OPERATIVĂ A STOCURILOR DE MĂRFURI

În conformitate cu Legea Contabilității nr.82/1991 republicata în 2000 și Regulamentul de aplicare a cesteia , contabilitatea valorilor materiale se tine cantitativ și valoric sau numai valoric.

În consecința, în contabilitate se vor înregistra toate operațiile privind existenta, intrarea, ieșirea, deprecierea stocurilor, ceea ce permite cunoașterea în orice moment a nivelului stocurilor.

Aceste operații sunt consemnate în diferite documente primare și de evidenta operativa specifice.

Documentele primare pot fi grupate astfel:

Documente privind existenta stocurilor :

listele de inventariere;

registru de inventar;

proces verbal de inventariere;

Documente privind intrarea stocurilor:

comanda;

factura;

avizul de însoțire;

nota de recepție și constatare de diferențe;

bon de predare – transfer – restituire;

borderou de achiziție;

raport de producție;

bon de primire;

liste de inventariere;

proces verbal de predare – primire;

proces verbal de donație;

proces verbal de inventariere;

Documente privind ieșirile stocurilor :

factura;

avizul de însoțire;

bon de dare predare – transfer – restituire;

bon de consum;

fisa limita de consum;

proces verbal de predare – primire;

proces verbal de donație;

decizie de imputare;

proces verbal de inventariere;

buletin de analize.

Documente privind deprecierea stocurilor :

listele de inventariere;

procesele verbale de inventariere;

procese verbale de scoatere din gestiune a bunurilor degradate sau expirate;

situația de calcul a perisabilității;

nota de constatare.

Evidenta operativa a stocurilor se realizează cu ajutorul următoarelor documente:

fisa de magazie;

registru stocurilor;

raportul de gestiune.

Prezentam pe scurt cele mai importante documente:

Factura – se întocmește în momentul livrării bunurilor, constituind , pe lângă funcția de intrare – ieșire din gestiune., pe cea de act justificativ pentru decontarea (încasarea – plata) contravalorii bunurilor sau serviciilor consemnate.

Avizul de însoțire – servește ca document pentru eliberarea – primirea în gestiune și ca act de însoțire a stocurilor pe timpul transportului.

Nota de recepție și constatare de diferențe – evidențiază bunurile intrate în gestiune întocmita în baza documentelor eliberate de furnizori.

Bonul de predare – transfer – restituire – folosit pentru predarea la magazie a stocurilor (produse, semifabricate etc.) obținute din producție proprie sau pentru transmiterea bunurilor de la un loc de depozitare la altul în cadrul aceleiași unități. Nu servește ca document pe timpul transportului.

Listele de inventariere – servesc la consemnarea existentei faptice a stocurilor constatate cu ocazia inventarierii.

Registrul de inventar – evidențiază stocurile, conform posturilor prevăzute în bilanțul contabil.

Raportul de producție – consemnează bunurile rezultate din procesul de fabricație.

Bonul de consum – evidențiază bunurile de natura stocurilor ieșite din gestiunea de valori materiale și intrate în procesul tehnologic (de fabricație).

Fisa de magazie – servește pentru evidențierea distincta a fiecărui sortiment de natura stocurilor, relevând: stoc inițial, cantitatea ieșita, stocul final, prețul fiecarui sortiment etc.

Registrul stocurilor – servește pentru evidențierea stocurilor în cadrul gestiunilor de dimensiuni mici și cum micșorări zilnice.

Raportul de gestiune – se utilizează pentru evidenta global – valorica a gestiunilor de stocuri (exemplu: comerțul cu amănuntul).

Nota de recepție și constatare de diferențe

1) Servește ca:

document pentru recepția bunurilor aprovizionate;

document justificativ pentru încărcare în gestiune;

act de proba în litigiile cu cărăușii și furnizorii, pentru diferențele constatate la receptie;

Se foloseste ca document distinct de receptie în cazul:

bunurilor materiale cuprinse într-o factura sau aviz de însotire a marfii, care fac parte din gestiuni diferite;

bunurilor materiale primite spre prelucrare, în custodie sau pastrare;

bunurilor materiale procurate de la persoane fizice;

bunurilor materiale care sosesc neînsotite de documente de livrare;

bunurilor materiale care prezintă diferente la receptie;

mărfurilor intrate în gestiunile la care evidenta se tine la preț de vânzare cu amănuntul sau en gros (cod 14-3-1/aA).

În cazurile menționate mai sus, precum și pentru materialele nestocate a căror valoare se înregistrează direct pe cheltuieli, recepția și încărcarea în gestiune se face pe baza documentului de livrare care însoțește transportul (factura, avizul de însoțire a mărfii etc.).

2) Se întocmește în doua exemplare , potrivit prevederilor legale, la locul de depozitare sau în unitatea cu amănuntul, după caz, pe măsura efectuării recepției. În situația în acre la recepție se constata diferențe, Nota de recepție și constatare de diferențe se întocmește în trei exemplare de către comisia de recepție legal constituita.

În cazul când bunurile materiale sosesc în transe, se întocmește cate un formular pentru fiecare transa , care apoi se anexează la factura sau la avizul de însoțire a mărfii.

Datele de pe verso formularului nu se completează decât atunci când se constata diferențe la recepție.

3) Circula:

la gestiune, pentru încărcarea în gestiune a bunurilor materiale recepționate (toate exemplarele);

la compartimentul financiar – contabil, pentru întocmirea formelor privind lichidarea diferențelor constatate (toate exemplarele), precum și pentru înregistrarea în contabilitatea sintetica și analitica, atașata la documentele de livrare (factura sau avizul de însoțire a mărfii);

la unitatea furnizoare (exemplarul 2) și la unitatea de transport (exemplarul 3) , pentru comunicarea lipsurilor stabilite.

4) Se arhivează la compartimentul financiar – contabil.

Bon de predare , transfer, restituire

În cazul utilizării ca bon de predare a produselor finite la depozit

1.Servește ca:

– document de predare la magazie a produselor finite;

document justificativ pentru încărcare în gestiune;

document justificativ de înregistrare în evidența magaziei și în contabilitate;

sursă de date pentru urmărirea realizării producției;

sursă de date pentru calculul și plata salariilor;

2.Se întocmește în două exemplare, pe măsura predării la magazie a produselor, de către secție, atelier, etc.

Dacă operațiile de predare primire a produselor nu pot fi suspendate în timpul inventarierii magaziei de produse finite, comisia de inventariere trebuie să înscrie pe documentul respectiv mențiunea “primit în timpul inventarierii”.

3.Circula:

la inginerul sef, directorul tehnic sau conducătorul societății respective pentru certificarea executării efective a produselor de natura mașinilor, utilajelor, instalaților sau altor mijloace fixe de aceeași natura, semnându-se pentru realitate în caseta “Vizat C.T.C.”;

la magazia de produse finite, semnându-se de predare de către secție (atelier) și de primire în gestiune de către gestionar (ambele exemplare);

la compartimentul C.T.C. pentru efectuarea controlului tehnic de calitate, semnându-se pentru certificarea acestui control (ambele exemplare);

la compartimentul financiar – contabil pentru efectuarea înregistrărilor în contabilitatea sintetica și analitica (exemplu 1);

la compartimentul care urmărește realizarea producției (exemplarul 2).

4.Se arhivează:

la compartimentul financiar – contabil sau persoana care conduce evidenta (exemplarul 1);

la compartimentul care urmărește realizarea producției (exemplarul 2).

În cazul utilizării ca bon de predare a materialelor refolosibile la magazie

1.Servește ca:

document de predare la magazie a materialelor refolosibile rezultate din secțiile de fabricație principale și auxiliare;

document justificativ pentru încărcare în gestiune;

document justificativ de înregistrare în evidenta magaziei și în contabilitate.

2.Se întocmește în doua exemplare , pe măsura predării la magazie a materialelor refolosibile de către secții, atelier etc. și se semnează de seful secției care dispune predarea.

3.Circula:

la magazia de materiale refolosibile , semnându-se de predare de către delegatul secției, atelierului, și de primire în gestiune de către gestionar (ambele exemplare);

la compartimentul financiar – contabil sau persoana care conduce evidenta, pentru efectuarea înregistrărilor în contabilitatea sintetica și analitica (exemplarul 1 pentru evidențierea materialelor și exemplarul 2 pentru evidenta costurilor).

4.Se arhivează la compartimentul financiar – contabil (ambele exemplare).

În cazul utilizarii ca bon de transfer între două gestiuni aflate în incinta unității

1.Servește ca:

dispoziție de transfer a valorilor materiale de la o gestiune la alta în incinta unității;

document justificativ pentru scăderea din gestiunea predătorului și de încărcare vin gestiunea primitorului.

2.Se întocmește în doua exemplare, pe măsura ce se efectuează transferuri, de către organul care dispune transferul, care semnează la rubrica corespunzatoare. Transferul se efectuează numai între gestiuni din incinta aceleiași unități. În cazul gestiunilor dispersate teritorial se întocmește Aviz de însoțire a mărfii.

3.Circula:

la magazia predătoare pentru eliberarea cantităților prevăzute, semnându-se de predare de către gestionar (ambele exemplare);

la delegatul magaziei primitoare care semnează de primire pe exemplarul 1 și retine exemplarul 2;

la compartimentul financiar – contabil, ambele exemplare, care, după confruntarea lor, stau la baza efectuării înregistrărilor în evidenta magaziilor.

4.Se arhivează la compartimentul financiar – contabil.

În cazul utilizării ca bon de restituire

1.Servește ca:

dispoziție de restituire la magazie a valorilor materiale nefolosite (materiale și semifabricate) de secțiile de fabricație principale și auxiliare;

document justificativ de încărcare în gestiunea primitorului;

document justificativ de înregistrare în evidenta magaziei și în contabilitate.

2.Se întocmește în doua exemplare , pe măsura restituirii la magazie a valorilor materiale, de organul care efectuează restituirea (secții, ateliere etc.) și care semnează la rubrica corespunzătoare.

Nu se semnează rubrica “Unitatea”.

3.Circula:

la magazie, pentru primirea cantităților restituite, semnându-se de predare de către delegatul secției (atelierul etc.) care face restituirea și de primire de către gestionar (ambele exemplare);

la compartimentul financiar – contabil, pentru efectuarea înregistrărilor în contabilitatea sintetica și analitica (exemplarul 1 pentru evidenta materialelor, exemplarul 2 pentru evidenta costurilor).

4.Se arhivează la compartimentul financiar – contabil (ambele exemplare).

Bon de consum

Bon de consum colectiv

Formatul ½ A4 , tipărite pe ambele fete, în blocuri a100 de file.

1.Servește ca:

document de eliberare din magazie pentru consum a unui singur material, respectiv a mai multor materiale, după caz;

document justificativ de scădere din gestiune;

document justificativ de înregistrare în evidenta magaziei și în contabilitate.

2.Se întocmește în doua exemplare, pe măsura lansării, respectiv eliberării materialelor din magazie pentru consum, de compartimentul care efectuează lansarea, pe baza programului de producție și a consumurilor normate, sau de alte compartimente ale unitarii, care solicita materiale pentru a fi consumate.

Bonul de consum (colectiv), în principiu, se întocmește pe formulare separate pentru materialele din cadrul aceluiași cont de materiale, loc de depozitare și loc de consum.

În situația când materialul solicitat lipsește din depozit, se procedează în felul următor:

în cazul bonului de consum se completează spațiul următor cu denumirea materialului înlocuitor, după ce, în prealabil, pe verso formularului se obțin semnăturile persoanelor autorizate sa aprobe folosirea altor materiale decât cele prevăzute în consumurile normate;

în cazul bonului de consum se taie cu o linie denumirea materialului înlocuitor și se semnează de aprobare a înlocuirii, în dreptul rândului respectiv. După înscrierea denumirii materialului înlocuitor se întocmește un bon de consum separat, aplicându-se un semn distinctiv sau materialul înlocuitor se înscrie pe un rând liber în cadrul aceluiași bon de consum.

3.Circulă:

la persoane autorizate sa semneze pentru acordarea vizei de necesitate (ambele exemplare);

la persoanele autorizate sa aprobe folosirea altor materiale, în cadrul materialelor înlocuitoare la unitățile economice;

la magazia de materiale, pentru eliberarea cantităților prevăzute, semnându-se de predare de către gestionar și de primire de către delegatul care primește materialele (ambele exemplare);

la compartimentul financiar – contabil, pentru efectuarea înregistrărilor în contabilitatea sintetica și analitica (ambele exemplare).

La unitățile economice, exemplarul 1 circula la contabilitatea materialelor, ca document de scădere din gestiune, iar exemplarul 2 servește la înregistrarea în contabilitate a costurilor.

La instituțiile publice, exemplarul 2 romane la emitent.

4.Se arhivează la compartimentul financiar – contabil.

capitolul iv

ORGANIZAREA CONTABILITĂȚII SINTETICE A MĂRFURILOR

4.1. Contabilitatea mărfurilor și a diferențelor de preț.

Mărfurile sunt formate din bunurile achiziționate în vederea revânzării în aceiași stare. În categoria mărfurilor intră și acele stocuri cum ar fi materiile prime, materialele care urmează a fi vândute în aceiași stare în care au fost cumpărate. Drept urmare materiile prime, materialele consumabile, obiectele de inventar și toate celelalte stocuri vor fi trecute în gestiunea de mărfuri.

Documentele de înregistrare a mărfurilor sunt:

Factura fiscală;

Nota de recepție și constatare diferențe;

Nota de predare restituire (în cazul în care mărfurile sunt obținute din producție proprie):

Bonul de primire în consignație (pentru mărfurile primite în consignație);

Contabilitatea sintetică se ține cu ajutorul conturilor din grupa 37 “Mărfuri” din care fac parte conturile 371 “Mărfuri” și 378 “Diferențe de preț la mărfuri”.

Contul 137 “Mărfuri”, ține evidența mărfurilor aflate în gestiune. Este un cont activ.

Se debitează cu valoarea de preț de înregistrare a stocurilor de mărfuri intrate în gestiunea întreprinderii prin achiziționare de la furnizori, aduse ca aport de capital, plusurile constatate la inventariere sau alte surse.

Se creditează cu valoarea la preț de înregistrare a mărfurilor ieșite din gestiune prin vânzare, trimitere spre prelucrare la terți, lipsuri la inventar sau alte destinații.

Soldul contului este debitor și arată valoarea mărfurilor la preț de înregistrare existente în stoc.

Înregistrarea în contabilitate a mărfurilor se face fie la prețul de achiziție, fie la prețul de vânzare cu ridicata, fie la cel de vânzare cu amănuntul. În cazul în care prețul de înregistrare este cel cu ridicata sau cel cu amănuntul atunci se folosește contul 378 “Diferențe de preț la mărfuri”.

Contul 378 “Diferențe de preț la mărfuri” ține evidența adaosului comercial practicat de întreprindere, aferent mărfurilor existente în gestiune. Este un cont rectificativ al valorii mărfurilor, iar din punct de vedere al funcțiunii este un cont bifuncțional.

Se creditează cu valoare adaosului comercial aferent mărfurilor intrate în gestiune (în cazul unităților cu amănuntul). Se mai creditează și cu cheltuielile aferente mărfurilor vândute ieșite din patrimoniu (în cazul unităților en gros).

Se debitează cu valoare adaosului comercial aferent mărfurilor vândute (în cazul unităților cu amănuntul). Se mai debitează cu valoare cheltuielilor de transport, manipulare aferente mărfurilor achiziționate (în cazul unităților en gros).

Soldul creditor al contului reflecta valoarea adaosului comercial aferent mărfurilor rămase în stoc (în cazul unităților cu amănuntul). Soldul debitor reflecta valoarea cheltuielilor de transport, manipulare aferente mărfurilor achiziționate (în cazul unităților en- gros).

În concluzie contul 378 “Diferențe de preț la mărfuri” funcționează ca și un cont activ în cazul unităților en-gros, și ca un cont pasiv în cazul unităților cu amănuntul.

Calculul adaosului comercial aferente mărfurilor vândute la întreprinderile comerciale cu amănuntul, se face după următoare procedura:

se determină coeficientul de adaos (K378) după următoarea relație:

K378= x 100

Unde: Si – reprezintă soldul inițial (de la începutul perioadei);

Rc cum – rulajul creditor cumulat până la data efectuării calcului;

Rd cum – rulajul debitor cumulat până la data efectuării calcului;

determinarea adaosului aferent mărfurilor vîndute (Rd ct. 378) la descărcarea gestiunii de la finele perioadei (lunii);

Kd ct. 378=

Contabilitatea vânzării de mărfuri în condițiile constatării de diferențe la vânzare

În procesul vânzării mărfurilor diferențele apar în cazul formei de vânzare prin auto recepție la furnizor (pe răspunderea furnizorului) sau cu delegat al furnizorului.

Frecvente sunt minusurile cantitativ-valorice din pierderi normale (perisabilități) sau imputate delegatului. Ele se înregistrează ca ieșiri de mărfuri în corespondenta cu contul 607 “Cheltuieli privind mărfurile. Concomitent, în cazul minusului din vina delegatului se înregistrează și imputarea.

În contabilitatea acestuia vor avea loc următoarele înregistrări:

C. Contabilitatea pentru deprecierea stocurilor.

Deprecierea reprezintă constatarea pierderii de valoare a unui activ oarecare din cauze accidentale ale căror efecte nu sunt neapărat ireversibile.

Daca există riscul de depreciere , vor exista și provizioanele pentru depreciere, care semnifică în contabilitate cunoașterea unui risc de diminuare a valorii unui activ.

Deprecierea de activ se refera la:

-scăderea valorii stocurilor

-deprecierea creanțelor

-deprecierea titlurilor

Conturile de provizioane pentru depreciere sunt conturi de dedublare a activului și care nu pot exista fără existenta activului. Ele nu au o viata proprie ci sunt dependente de elementele care le determina apariția.

Provizioanele pentru deprecierea stocurilor

La finele exercițiului, cu ocazia inventarierii, pentru toate deprecierile de stocuri se constituie provizioane pe seama cheltuielilor.

În perioada următoare, la finele fiecărui exercițiu sau la ieșirea din patrimoniu a bunurilor, provizioanele se suplimentează, diminuează sau anulează.

Conturi folosite:

Contul 397 “Provizioane pentru deprecierea mărfii” este un cont de pasiv.

Se creditează cu valoarea provizioanelor constituite pe gaza cheltuielilor și se debitează cu sumele reprezentând reluarea provizioanelor pentru deprecierea stocurilor în rezultatul financiar.

Soldul creditor reprezintă valoarea provizioanelor rămase la finele perioadei.

Contul 681 “Cheltuieli de exploatare privind amortizările și provizioanele” se debitează cu:

valoarea provizioanelor constituite pentru riscuri și cheltuieli, daca privesc exploatarea;

valoarea provizioanelor pentru deprecierea mărfurilor;

valoarea provizioanelor constituite pentru creanțe neîncasabile (clienți dubioși, rău platnici, aflați în litigiu).

Contul se creditează la finele perioadei cu ocazia închiderii conturilor și calculul rezultatului.

Înregistrarea de constituire a provizioanelor are ca efect reținerea de către întreprindere a unei părți din profitul brut, care fără existenta acestora ar fi majorat profitul net, care putea fi distribuit.

Cuantumul profitului brut reținut este obligatoriu egal cu valoarea diminuărilor de activ actuale sau previzibile, constatate prin provizioane.

Daca în cursul exercițiului viitor riscul dispare, provizioanele, ca elemente ale profitului brut, se pot relua în rezultatul întreprinderii ca devenite disponibile.

Înregistrarea va fi:

Aceasta înregistrare corespunde anularii provizioanelor aferente stocurilor inițiale, care sunt considerate ca fiind vândute.

În schimb se vor crea provizioane corespunzătoare stocurilor finale.

Contabilitatea aprovizionării de mărfuri cu diferențe la recepție

La primirea mărfurilor aprovizionate de la furnizori, comisia de recepție verifica din punct de vedere cantitativ și calitativ mărfurile și ambalajele, respectiv concordata acestora cu datele înscrise in documentele de livrare și cu prevederile din contracte. La compartimentul comercial se mai procedează la o verificare valorica prin confruntarea prețurilor din factura cu cele negociate și înscrise in contract și prin refacerea tuturor calculelor din documentele de livrare. Atât marfa recepționata cat și diferențele constatate se înscriu in Nota de recepție și constatare de diferențe.După natura lor, diferențele pot fi: cantitativ – valorice (când cantitatea efectiv recepționată nu corespunde cantității din factura);calitativ – valorice (când calitatea mărfii primite nu corespunde celei contractate);

valorice (când datele cantitative corespund, dar datorita unor prețuri eronate sau a unor erori de calcul, valoarea nu este corecta).

Diferențele cantitativ – valorice, după sensul lor pot fi:

plusuri cantitativ – valorice;

minusuri cantitativ – valorice;

După modul de soluționare plusurile cantitativ – valorice pot fi:;

acceptate in gestiune, daca marfa se încadrează in prevederile contractuale;

neacceptate in gestiune, daca nu s-au respectat prevederile contractuale;

Plusul acceptat se înregistrează ca o intrare de marfa , la care cost de aprovizionare sau prețul de vânzare in funcție de metoda practicata, cu particularitatea ca obligația de plata se reflecta cu ajutorul contului 408 “Furnizori –facturi ne sosite”, iar TVA aferenta este ne-exigibila pana la sosirea facturii, când se face transferul obligației in contul “Furnizori”, iar TVA ne-exigibila in contul 4426 “TVA deductibila”.

Plusul neacceptat se preia in custodie, întocmindu-se un Proces verbal de preluare a marilor in custodie. In contabilitate se debitează contul 8033 “Valori materiale primite spre păstrare sau custodie”. Ulterior aceste mărfuri se restituie furnizorului, întocmindu-se un Aviz de însoțire (in care se specifica ”plusul de marfa restituit”) și se creditează în contul 8033.

Minusurile cantitativ – valorice se pot datora unor cauze cunoscute, situație in care se considera soluționate, sau a unor cauze care nu se cunosc in momentul recepției, lucru care determinase fie considerate nesoluționate.

Minusurile soluționate pot apare din vina furnizorului, cărăușului sau delegatului propriu și in aceste cazuri sunt recuperabile prin imputare sau pot fi cauzate de factori obiectivi, fiind nerecuperabile (ne imputabile).

Minusurile din vina furnizorului nu se reflectă, de regula, in contabilitate. Ele se refuza la plată, solicitându-se furnizorului o factură cu sumele corespunzătoare minusului în roșu.

Daca plata s-a efectuat înainte de recepționarea mărfii, iar la recepție s-a constatat minusul din vina furnizorului, acesta devine debitor în limita costului de aprovizionare al mărfii lipsa, plus TVA.

Minusul din vina cărăușului se impute acestuia la costul de aprovizionare al mărfii lipsa.

Minusul din vina delegatului se recuperează prin imputarea la prețul de vânzare al mărfii ce lipsește plus TVA aferent vânzării. Costul de aprovizionare și TVA aferenta se datorează furnizorului, iar diferența dintre prețul de vânzare și costul de achiziție reprezintă un venit din operațiuni de exploatare.

Minusul cantitativ – valoric soluționat, dar ne recuperat poate reprezenta:

perisabilități în limita normelor sau peste normele legale;

pierderi din cazuri de forța majora (calamitați).

Ele se suporta în întreprinderea de comerț și majorează cheltuielile cu marfa la exercițiului în care are loc aprovizionarea, la costul de aprovizionare al mărfii lipsa.

Perisabilitatea- reprezintă scăzăminte (pierderi) normale de marfa datorate proprietăților fizico – chimice ale acesteia (și produse prin uscare, evaporare, spargere etc.).

Se calculează prin aplicarea normelor de perisabilitate stabilite prin legislație și exprimate procentual, la cantitatea de marfa facturata de furnizor.

Minusurile cantitativ – valorice ne soluționate se reflecta pana la soluționare în debitul contului 473 “Decontări din operațiuni în curs de clarificare” la cost de aprovizionare. Ulterior, după soluționare, se creditează acest cont în corespondenta cu contul 607 ”Cheltuieli privind mărfurile” și concomitent se efectuează imputarea, daca minusul este imputabil.

În cazul diferențelor calitativ – valorice marfa poate fi acceptata cu sau fără bonificații sau luata în custodie și restituita ulterior.

Bonificația primita odată cu marfa diminuează costul ei de aprovizionare, iar cea primita ulterior majorează venitul din exploatare.

4.2. Contabilitatea altor operații cu mărfuri.

4.2.1.Contabilitatea mărfurilor aflate la terți.

Mărfurile aflate la terți fac parte din proprietatea întreprinderii, dar se afla pentru o perioada determinată la alte întreprinderi. În raport de scopul pentru care se afla mărfurile la terți deosebim următoarele situații:

mărfuri date spre prelucrare sau recondiționare la terți;

mărfuri refuzate de clienți în urma vânzării și rămase în custodia acestora;

A. Contabilitatea mărfurilor date spre prelucrare sau recondiționare la terți

Se organizează pentru mărfurile dezafectate temporar la alte întreprinderi în vederea prelucrării (transformării în ale sortimente) sau recondiționării (pentru refacerea parametrilor de calitate).

Atât prelucrarea cât și recondiționarea contribuie la creșterea vitezei de rotație a mărfurilor prin mobilizarea unor mărfuri greu vandabile.

Prelucrarea presupune obținerea unor sortimente noi de mărfuri, iar recondiționarea înseamnă menținerea sortimentelor, dar aducerea lor la calitatea inițiala (prin revopsire, curățire, albire etc. ).

Cheltuielile ocazionate de aceste operații constau în:

costul prelucrării sau recondiționării facturat de furnizori

cheltuieli de transport dus-întors, de manipulare

pierderi de mărfuri în timpul transportului etc.

Acestea se pot cuprinde în costul de aprovizionare al mărfurilor obținute în urma prelucrării sau recondiționării sau se vor include în cheltuielile privind mărfurile.

Contabilitatea sintetica a mărfurilor trimise spre prelucrare sau recondiționare se organizează cu ajutorul contului 357 „Mărfuri în custodie sau consignație la terți”.

Se debitează cu valoarea mărfurilor trimise la terți și se creditează cu aceiași valoare la aducerea mărfurilor de la terți, cu aceasta ocazie contul soldându-se.

Evaluarea mărfurilor trimise la terți se face la același tip de preț cu stocul de mărfuri.

B. Contabilitatea mărfurilor cumpărate și lăsate în custodia furnizorilor.

Deși cumpărate și achitate furnizorilor, uneori mărfurile rămân în păstrarea acestuia din lipsa spatiilor de depozitare proprii sau a mijloacelor de transport. În aceasta situație pe lângă factura se mai întocmește un proces verbal de luare în custodie în care se precizează și tariful perceput de furnizor pentru păstrarea mărfii. Aceasta majorează costul de aprovizionare al mărfurilor.

Pe baza facturii se înregistrează intrarea mărfurilor și eventual a ambalajelor în patrimoniu și achitarea contravalorii lor. La sosirea mărfurilor în unitățile operative ale întreprinderii, pe baza Avizelor de însoțire a mărfurilor se face o înregistrare de transfer din contul 657 “mărfuri în custodie la terți” în contul 371 “ Mărfuri”.

Daca la sosire mărfurilor se constata diferențe în plus sau în minus, acestea se soluționează astfel:

Plusurile cantitativ – valorice se înregistrează ca o intrare de marfă folosind contul 408 “Furnizori – facturi ne sosite” și considerând TVA ne exigibilă, iar cele neacceptate se preiau în custodie;

Minusurile cantitativ – valorice necesita creditare contului 257 “Mărfuri în custodie la terți” în corespondenta cu 607 “Cheltuieli privind mărfurile” și ulterior eventuala imputare a lor.

Contabilitatea mărfurilor refuzate de clienți și rămase în custodia acestora.

În cazul livrării de mărfuri necontractate sau necomandate, la alte termene decid cele prevăzute în contract sau de alta calitate, clientul le poate refuza la plata, total sau parțial, luându-le pentru o perioada în custodie.

Evaluarea mărfurilor rămase în custodia clienților se poate face la același tip de preț cu marfa aflata în patrimoniu sau la orice tip de preț.

Daca întreprinderea a înregistrat vânzarea, respectiv descărcarea gestiunii pentru marfa livrata, ea trebuie sa storneze aceste înregistrări prin inversarea articolului contabil, după care este necesar sa-și întregească patrimoniul cu aceste mărfuri. Apoi, până la primirea lor prin restituirea efectuata de client le înregistrează ca mărfuri aflate la terți, cu ajutorul contului 357 “Mărfuri rămase în custodie la terți”.

La readucerea mărfurilor de la clienți se creditează contul 357 “Mărfuri rămase în custodie la terți”. În corespondenta cu contul 371 “Mărfuri”.

Daca mărfurile se vând altor clienți, direct din custodie se va credita cu contul 357 “Mărfuri rămase în custodie la terți” cu valoarea mărfurilor ieșite din custodie.

1 ) Vânzarea mărfurilor

2) Descărcarea gestiunii la cost de aprovizionare

De la client se primește documentația de refuz de plata marfa “A” ca fiind necorespunzătoare calitativ; el solicita trimiterea unei facturi cu sumele corespunzătoare refuzului în roșu.

Se stornează operația de descărcare a gestiunii pentru marfa refuzată:

Se înregistrează marfa în custodie:

Se poate înregistra direct diminuarea cheltuielilor cu marfa și lăsarea în custodie, cu formula contabila:

Se înregistrează reducerea mărfurilor restituite

4.3. Contabilitatea mărfurilor vândute prin același magazin en-gros și en-detail

Existența micilor comercianți care dispun de un depozit de marfa(spațial) dar care practica ambele forme de comerț și ca engrosist și ca detailist are implicații asupra evidențierii stocului de mărfuri și asupra ieșirilor de mărfuri din gestiune la finele perioadei (lunii).

Pentru ca organizarea distincta a doua gestiuni este mai anevoioasă și încarcă munca de evidenta este posibil ca acest comerciant sa aplice forma de evidenta a inventarului intermitent. Aceasta evidenta presupune ca la finele lunii comerciantul sa iți inventarieze mărfurile pentru a cunoaște stocul real ti pentru a face corelația cu contabilitatea desfacerii.

Cunoscând stocul final, evaluat la preț de vânzare apreciem că el va putea determina ieșirile, vânzările din stoc pe cele doua categorii:

prin factura, respectiv contul 411 “Clienți” (en gros)

prin numerar, fără facturi, pe cele cu amănuntul.

Vânzări = Stoc inițial (în data de întâi a lunii) + Intrări (Rulaj debitor 3710 ) – Stoc final (din inventar).

Dificultatea apare la prețul de evaluare a mărfurilor pentru că prețul este extrem de fluctuant, chiar în timpul unei luni. El se poate schimba zilnic la en gros în funcție de client, în funcție de cantitatea de marfă pe care o cumpără, în funcție de relația comerciala dintre comerciant și clientul sau etc.

La amănuntul prețurile pot rămâne neschimbate chiar o luna fără a afecta metoda de evidenta.

Cadrul legal prevede că evidența gestiunii de mărfuri sa fie ținută la prețul de vânzare (en-gros, en-detail), dar cum acest lucru devine impracticabil comerciantul va putea folosii o media a prețului sau un preț prestabilit, fixat în raport cu cotele de adaos practicate la en-gros respectiv la amănuntul. Sau, daca nu respecta întocmai metoda prețului mediu poate folosii cea mai mica cota de adaos de en-gros pentru marfa respectivă, iar la finele lunii își face regularizarea pe baza de inventar, atât la costul mărfurilor cit și la TVA inclusă în preț.

4.4. Contabilitatea produselor vândute prin magazinele proprii

Problemele contabilității produselor vândute prin magazinele proprii nu și-au găsit încă o rezolvare corespunzătoare datorită interpretării diferite a noțiunii de marfă.

Mulți agenți economici producători de bunuri apelează la unitățile comerciale cu amănuntul, prin intermediul cărora își desfac propriile lor produse, cit și mărfurile achiziționate de la terți, cu scopul de a realiza un profit suplimentar, de a testa cerințele pieței și prin prețurile de vânzare mai reduse, de a atrage câți mai mulți cumpărători. Asemenea unități de vânzare cu amănuntul ființează conducând fie propria lor evidența, fie încadrata în cea a unității care le patronează.

În aceiași categorie pot fi încadrate și unitățile de alimentație publica, cu deosebirea ca acestea au ca obiect principal producerea a ceea ce numesc “preparate culinare”, pentru a fi vândute în aceiași incinta, astfel amenajata încât sa corespunda cerințelor consumatorilor.

Desfacerea prin magazinele proprii o constituie, după cum prevăd actele normative în vigoare, și vânzarea unor stocuri de materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar etc., când acestea prisosesc, fără a constitui în mod expres obiectul de activitate al unităților economice.

În toate aceste modalități de desfacere cu amănuntul a bunurilor prin magazinele proprii se apelează la noțiunea de marfă, îmbrăcând uneori înțelesuri care se abat de la adevăratul lor conținut economic și juridic.

Consideram ca desfacerea produselor finit prin magazinele proprii sau direct din depozitele de produse finite, trebuie sa urmeze aceiași filiera de înregistrare contabila pe care Normele Metodologice ale Ministerului Finanțelor de utilizare de conturi, pe prevăd pentru obținerea și vânzarea produselor finite. Trecerea produselor finite din depozitul de produse finite in gestiunea magazinelor proprii urmează a se opera ca un transfer de gestiuni și nu ca o vânzare de produse finite. Atunci când unitatea livrează produse finite în partide mai mari se pot acorda clienților anumite bonificații.

Schematic, formarea prețului de desfacere se prezintă astfel:

Cost de uzina + Cheltuieli de desfacere = Cost complet + Profit = Preț de vânzare al produsului finit

In contabilitatea financiară , obținerea și vânzarea produselor finite prin magazinele proprii parcurg următoarea filiera:

cheltuielile făcute pentru obținerea produselor se vor reflecta in conturile din clasa 6, iar producția obținută, evaluată la costuri prestabilite , pe baza:

Centralizatorul produselor finite

Pentru diferența dintre costul efectiv mai măre ti costul efectiv mai mic:

Transferul produselor se realizează in conturi analitice:

Înregistrarea vânzărilor produselor finite conform documentelor de livrare:

Prețul de livrare (vânzare) al întregului stoc

Înregistrarea plății făcute de client în baza chitanței întocmite:

Înregistrarea descărcării gestiunii magazinului de produse finite in baza documentelor de livrare:

In alimentația publica materiile cumpărate sunt denumite mărfuri din considerentul ca ele sunt cumpărate pentru a se vinde in starea inițiala sau transformate in preparate culinare.

Pentru simplificarea calculului unitar al fiecărui preparat, consideram ca materiile prime trebuie sa se evalueze din momentul intrării in gestiune, la preț de vânzare cu amănuntul, inclusiv TVA, adaosul comercial variind in funcție de gradul de confort al unității care este beneficiara stocului aprovizionat.

Cu acest preț se va opera apoi, folosind Rețetarele la evaluarea materiilor prime ce au concurat la obținerea preparatului și la stabilirea costului unei porții.

Filiera de înregistrare contabilă propusă:

Aprovizionarea cu materii prime a unui restaurant:

Înregistrarea adaosului comercial

TVA neexigibilă calculată

Înregistrarea plății conform chitanței

Descărcarea gestiunii cu mărfurile vândute in baza documentelor de livrare:

CAPITOLUL V

V. STUDIU DE CAZ PRIVIND CONTABILITATEA MĂRFURILOR

5.1. PREZENTAREA OBIECTULUI DE ACTIVITATE

SC. VERA SRL. a fost înființată la data de 08 mai 2003, fiind organizată în baza „Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale” ca SOCIETATE cu RĂSPUNDERE LIMITATĂ și are sediul în Arad, str. Abrud, nr.157. Societatea este înregistrată la Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat, avînd Certificatul nr. 201/2003. SC. VERA SRL. este înmatriculată în Registrul Comerțului cu nr. J03/ 3240/ 2003, având Codul Fiscal R-2316924 și cont deschis la BCR, Agenția Avram Iancu Arad, nr. RO03RNCB1670000012110001/ROL.

Scopul societății este realizarea unei beneficii legale supuse regimului legal de impozitare, ca urmare a organizării și desfășurării unei activități comerciale, solicitată pe piața internă.

Conform „Statului” societății, obiectul de activitate este comercializarea de mărfuri în unități cu amănuntul.

Activitatea se va desfășura la sediul firmei. Conform statutului firma îșî poate înființa în orice localitate din țară, în funcție de interesele și necesitățile practice care vor apărea în timpul funcționării și activității ei cu respectarea reglementărilor legale.

Capitalul social subscris de către asociați este în valoare de 1000 RON și urmează a fi vărsat la bancă la începutul lunii august, divizat în 10 părți sociale la o valoare nominală de 100 lei/persoană .

Părțile sociale sunt împărțite în mod egal între cei 10 asociați.

Conducerea operativă a societății comerciale se realizează de către Adunarea Generală a Asociaților care are următoarele atribuții:

– stabilirea salariilor personalului din cadrul societatii.

– aprobarea „ Bilanțului ”, stabilește repartizarea profitului, desemnarea administratorului societății și îl revocă în caz de nevoie.

– stabilește bugetul de venituri și cheltuieli.

– decide mărirea sau micșorarea capitalului social.

– decide înființarea de filiale.

Unitatea are angajate 4 persoane: trei vânzători și administratorul.

Dizolvarea societății poate fi hotărâtă oricând cu acordul asociaților. Pentru motive întemeiate, statul sau orice altă persoană interesată poate cere dizolvarea pe cale judecătorească a societătii. Societatea fiind dizolvată, administratorul trebuie să înceapă procedura de lichidare. Din acest moment administratorul nu mai poate întreprinde noi operații.

Fuziunea cu altă societate poate fi hotărâtă cu acordul asociaților. Cu ocazia fuziunii cu altă societate întocmește „ Bilanțul ” pe care îl depune la R.C. pentru menționare.

SC. ține evidența contabilă conform Legii nr. 82/ 1991, în lei și în limba română, întocmește „ Bilanțul Contabil ” și „ Balanța de verificare”.

Forma de înregistrare este pe jurnale.

5.2.ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII ȘI PRINCIPALII PARTENERI AI SOCIETĂȚII

Aprovizionarea cu mărfuri se face de la întreprinderi producătoare din țară, prin import direct sau prin intermediul întreprinderilor de comerț exterior și de la alte întreprinderi de comerț.

Procesul de aprovizionare se desfășoară pe baza contractelor încheiate cu furnizorii în care se precizează mărfurile ca se achiziționează, cantitățile și termenele de livrare, modalitățile și termenele de plată, condițiile de transport și8 ambalare. Aprovizionarea se poate face și pe bază de comandă.

Aprovizionarea fără delegat (pe răspunderea furnizorului), are loc în concordanță cu prevederile contractuale și ale graficului de lucrări. Pe baza acestuia furnizorul întocmește „Dispoziția de livrare” în conformitate cu care procedează la auto recepția lotului de mărfuri, întocmindu-se un Proces verbal de auto recepție.

Urmează ambalarea mărfurilor, încărcarea în mijlocul de transport și expedierea lor, cu această ocazie fiind încredințate cărăușului.

Ca documente de transport se întocmesc: Scrisoarea de trăsură, Scrisoarea de transport, Buletinul de mesagerie, etc. (în funcție de mijlocul de transport folosit).

Furnizorul asigură transportul mărfurilor la destinație, anunțarea destinatarului și încredințarea bunurilor beneficiarului. Acesta întocmește o comisie de recepție care procedează la recepția cantitativă și calitativă a lotului de marfă. Urmând concordanța cu prevederile din contract și documentele de livrare și transport, comisia de recepție întocmește „Nota de recepție și constatare de diferențe”.

În cazul constatării unor urme de violare a vagonului sau ambalajelor se întocmește un Proces verbal de constatare opozabil furnizorului sau cărăușului, după caz. Dacă parțial sau total marfa nu este acceptată de întreprinderea de comerț, ca fiind necorespunzătoare sortimental, calitativ sau nelivrată la termenele prevăzute, este luată în custodie, întocmindu-se un Proces verbal de luare în custodie. Ulterior, ea se restituie furnizorilor.

În „Nota de recepție” marfa se evaluează la cost de achiziție, sau la preț de vânzare în funcție de metode de contabilizare a operațiilor cu mărfuri. Pe baza documentelor primare sa fac înregistrări în evidența operativă (fișa de magazie, raport de gestiune, etc.( și se întocmesc documentele centralizatoare (recapitulații și borderouri de mărfuri intrate), care se înregistrează în contabilitatea sintetică.

Aprovizionarea prin delegat propriu are loc când furnizorul și beneficiarul se află în aceeași localitate. Delegatul întreprinderii de comerț se prezintă la furnizor cu o comandă și o delegație de ridicarea mărfurilor și eventual, cu CEC-ul necesar efectuării plății.

Participând la recepția mărfurilor și ambalajelor, delegatul le preia și semnează documentele de livrare (Dispoziția de livrare și Factură). El poartă răspunderea integrității lutului de marfă și ambalaje. La sosirea lui se procedează la verificarea cantitativă și calitativă și se întocmește „Nota de recepție și constatare de diferențe”.

Urmează prelucrarea și înregistrarea documentelor de livrare și recepție asemănător cu procedura prezentată anterior.

În cazul lipsurilor de marfă constatate la recepție se întocmește „Decizia de imputare” sau se ia delegatului un „Angajament de plată”.

Aprovizionarea cu delegat al întreprinderii furnizoare presupune prezentarea acestuia la unitatea beneficiară unde se verifică mărfurile de către comisia de recepție și se întocmesc documentele de recepție. Decontarea necesită fie așteptarea documentelor de decontare da la furnizor, fie întocmirea lor din proprie inițiativă de beneficiar.

Aprovizionarea prin intermediul depozitelor de repartizare se întâlnește în cadrul întreprinderilor „en detail” sau de „alimentație publică”.

Depozitul de repartizare efectuează două operații:

Prima se referă la recepția mărfurilor sosite de la furnizor printr-una din formele anterioare;

A doua constituie distribuirea mărfurilor către magazine.

Acestea se efectuează pe baza „Graficului de distribuție” și a „Notei de predare – restituire” care justifică descărcarea gestiunii depozitului și încărcarea gestiunii beneficiare. „Nota de predare – restituire” stă la baza completării „Raportului de gestiune” cu intrările de mărfuri și a „Fișei de magazie” cu ieșirile de mărfuri. Tot pe baza ei se întocmește Recapitulații mărfurilor ieșite din depozit și intrate în gestiunea primitoare.

Aprovizionarea de pe piața agroalimentară se face de unitățile operative de alimentație publică din numerarul reținut din vânzări și încredințate achizitorului sub forma de avans spre decontare. Acesta consemnează sortimentele de mărfuri, cantitățile și prețul de cumpărare în „Borderoul de achiziții”.

Predarea mărfurilor către gestiunea primitoare se consemnează în „Nota de recepție și constatare de diferențe”.

Aprovizionarea din producție se întâlnește tot în alimentația publică și constă în transferul unor mărfuri către unitățile de desfacere.

Documentul de transfer este „Nota de predare – restituire” întocmită pe baza „Notei de comandă” emisă de unitatea primitoare.

Formele de vânzare a mărfurilor se pot împărți în două categorii, și anume:

Vânzarea către consumatori individuali;

Vânzarea către consumatori colectivi sau terți (alte întreprinderi).

După modalitatea de încasare a banilor, vânzarea poate fi:

În numerar;

Prin virament.

De regulă, vânzarea către consumatori individuali se face cu încasare în numerar, iar către terți cu încasare prin virament.

Vânzarea către terți (alte întreprinderi cu încasare în numerar sau prin virament cunoaște următoarele forme:

Vânzarea loco unitate primitoare cu delegat al întreprinderii predătoare (furnizorului) presupune colectarea comenzilor de mărfuri la beneficiari, pregătirea loturilor de mărfuri ce se vând, auto recepționarea și încredințarea lor delegatului, încărcarea în mijloace de transport, întocmirea „Avizului de însoțire a mărfurilor”.

Confirmarea primirii mărfurilor și acceptării plății se face prin completarea de către beneficiar a cantității de mărfuri primite în „Avizul de însoțire” și a semnării acestuia. Pe baza avizului astfel completat, furnizorul întocmește „Factura” care este individuală sau globală dacă vânzarea se face la mai multe unități aparținând aceleiași întreprinderi.

„Avizul de însoțire” reprezintă documentul de ieșire a mărfurilor. În el se înscrie inițial cantitatea livrată, cumpărătorul completând cantitatea efectiv primită. Diferențele ce se pot ivi între cele două cantități sunt denumite diferențe de distribuție și se soluționează de predătorul mărfii. În factură se menționează cantitatea efectiv primită de beneficiar.

„Avizele de însoțire” și „Factura” stau la baza înregistrărilor din evidența operativă gestionară. Ele se prelucrează și se centralizează în „Recapitulații” sau „Borderoul mărfurilor ieșite”.

Vânzare loco unitate furnizoare cu delegat al cumpărătorului necesită prezentarea acestuia cu o „Comandă” cuprinzând mărfurile solicitate și o „Delegație de ridicare a mărfurilor”.

Avizând comanda, serviciul comercial emite „Dispoziția de livrare” prin care dispune vânzarea mărfurilor. La unitatea predătoare se recepționează mărfurile, în prezența delegatului cumpărătorului, întocmindu-se „Factura” și „Certificatul de calitate”.

Preluarea documentelor se face asemănător ca în varianta prezentată anterior.

Vânzarea mărfurilor pe răspunderea furnizorului (fără delegat) se efectuează pe baza contractului, a graficului de livrare și a dispoziției de livrare întocmită de compartimentul comercial.

După pregătirea lotului de marfă se procedează la auto recepția sa, cu care ocazie se întocmește un „Proces verbal de recepție”. Se întocmesc apoi documentele de livrare: „Factura”, „Certificatul de calitate”, etc.

După predarea mărfurilor cărăușului se emit documentele de transport: „Scrisoarea de trăsură”, „Scrisoare de transport”, „Buletin de mesagerie”, etc.

Documentele de livrare se înregistrează în evidența gestionară și apoi se prelucrează, centralizează și înregistrează în contabilitate.

Vânzarea către consumatorii individuali se face, de regulă, cu încasarea în numerar și cunoaște următoarele forme:

Vânzarea mărfurilor cu bon eliberat de vânzător și înregistrate în borderouri;

Vânzarea mărfurilor cu eliberare de bon și înregistrate în aparatul de casă;

Vânzarea mărfurilor cu tichet emis de aparatul de casă.

Bonul de vânzare cuprinde: felul mărfii, cantitatea, prețul unitar de vânzare și valoarea mărfii la preț de vânzare.

Casierul încasează suma înscrisă pe bon și după ce semnează și ștampilează cele două bonuri, le înregistrează fie în „Borderoul de vânzare” deschis pe raioane și grupe de mărfuri, fie în memoria aparatului da casă și în „Banda de control”, care constituie documente primare ale vânzărilor de mărfuri.

La sfârșitul programului se totalizează valoarea înscrisă în borderouri sau în memoria aparatului de casă, totalul reprezentând valoarea vânzărilor.

Casierul numără banii încasați și întocmește „Centralizatorul vânzărilor pe unitate” document care însumează pe gestiuni, volumul desfacerilor de mărfuri, sumele încasate și eventualele diferențe de casă.

Vânzarea mărfurilor cu tichet emis de aparatul de casă presupune marcarea vânzării în aparatul da casă și eliberat unui tichet în momentul încasării banilor și a eliberării mărfii solicitate. La sfârșitul programului se întocmește „Monetarul”.

În cazul tuturor formelor de vânzare cu încasare în numerar, acesta se depune la casieria centrală a întreprinderii sau se preia de către casierii colectori ai băncii pe baza „Monetarului”. Un exemplar semnat de casierul general se restituie șefului de unitate, care înregistrează pe baza lui, ieșirile de mărfuri în „Raportul de gestiune”.

La casieria centrală, încasările se înscriu într-o chitanță centralizatoare care se înregistrează în „Registrul de casă”.

Dacă numărul încasat de vânzări este colectat prin mașini ale băncii, banii se înscriu în „Borderoul însoțitor” și se predau într-o geantă specială, sigilată. Gestionarul primește o chitanță de predare a genții. Numerarul inventariat la bancă, va apărea în extrasul de cont.

Un exemplar al chitanței de predare a banilor se transmite la Compartimentul financiar contabil. Aici se confruntă cu Monetarul și raportul de gestiune trimise da gestionar și se întocmește „Centralizatorul vânzărilor și încasărilor pe întreaga întreprindere”. Acesta servește pentru înregistrarea în contabilitate a vânzării mărfurilor, încasării banilor și a eventualelor diferențe de casă.

La depozite, evidența operativă este organizată cu ajutorul „Fișei de magazie” în care gestionarul operează numai cantitativ intrările și ieșirile de mărfuri, stabilind stocul de mărfuri după fiecare operație.

Datele din „Fișa de magazie” se confruntă periodic cu cele da la contabilitate pentru controlul exactității lor.

Activitatea economică a oricărei firme se finalizează în bunuri sau servicii destinate pieței. Firma apare în circuit economic, atât ca furnizor de bunuri și /sau servicii, cât și ca beneficiar pentru bunurile (materii prime, materiale auxiliare) și servicii necesare organizării și desfășurării sale.

In condițiile organizării întreprinderii pe baza metodei gestiunii economice și autonomiei financiare, rezultatele financiare se determină pe fiecare întreprindere prin compararea cheltuielilor cu încasările din activitatea de bază și din alte activități. Orice activitate economică are drept obiectiv final eficiența și rentabilitatea.

Pentru realizarea unei eficiențe maxime este necesar a se urmării evoluția în timp a indicatorilor economico – financiari..

5.3.MONOGRAFIA CONTABILĂ A OPERAȚIILOR EFECTUATE

Pornind de la balanța de verificare de la 31 martie 2008 S.C. “VERA”SRL prezintă următoarea situație în conturi:

În cursul lunii aprilie au loc următoarele operații:

1.La data de 01.04.2008 se aprovizionează depozitul en gros cu mărfuri de la S.C. Condor S.R.L. pe bază de aviz de însoțire a mărfii până sosește factura în val.de 1000 lei +T.V.A.19%.

Se întocmește recepția nr.102/01.04.08 pe baza avizului de însoțire a mărfii fără T.V.A. și fișa de magazie.

% = 408 “Furnizori-facturi nesosite” 1190

371”Mărfuri” 1000

4428”TVA neexigibila” 190

2.La data de 04.04.08 sosește factura nr.7520019/01.04.08 de la S.C. Condor S.R.L.iar pe baza acesteia se întocmește recepția nr.103/04.04.08 cu T.V.A.

408”Furnizori-facturi nesosite”=401”Furnizori” 1190

4426”TVA deductibilă” =4428’TVA neexigibilă” 190

3.În data de 05.04.07 se aprovizionează cu marfă de la SC Adela SRL depozitul en gros pe bază de factură nr.0062970/04.04.08 în valoare de 1.071 lei,se întocmește recepția nr.104/05.04.08 cf.facturii iar apoi fișa de magazie.

% = 401”Furnizori” 1.071

371”Mărfuri” 900

4426”TVA deductibilă” 171

4.În data de 06.04.07 se achită factura cu numerar prin caserie pe baza dispoziției de plată nr.203/06.04.08 semnată de către conducere iar furnizorul emite chitanța nr.2305072/06.04.08 în val de1.071 lei.

401”Furnizori” = 5311”Casa in lei” 1.071

5.În data de 07.04.07 se aprovizionează cu marfă în valoare de 595 lei magazinul en-detail fară reducere.

% = 401”Furnizori” 595

371”Mărfuri” 500

4426”TVA deductibilă” 95

6.Contare adaos comercial

371”Mărfuri” = % 214

378”Diferențe de preț la mărfuri” 100

(371×20%)

4428”TVA ne exigibilă” 114

[(371+378)x19%]

7.Se aprovizionează cu marfă, în data 08.04.08 cu amănuntul pentru magazin în valoare de 952 lei și discount de 10% = 952lei..

% = 401”Furnizori” 952

371”Mărfuri” 800

4426”TVA deductibil” 152

8.Se înregistrează plata în discount pe bază de chitanță nr.29183/08.04.08 și fila reg.de casă nr.101/08.04.08

401 = % 952

5311”Casa în lei” 857

767”Venituri din sconturi obțin” 95

9.Se înregistrează adaosul comercial:

371”Mărfuri” = % 342

378”Diferențe de preț la mărfuri” 160

4428”TVA neexigibil” 182

10.În data de 09.04.08 se vând mărfuri în sistem angro în valoare de 1.500 lei.Se întocmește F.21032078/09.04.08,bon bonsum nr.312/09.04.08 in val. de 700 lei.

411”Clienți” = % 1500

707”Venituri din vânz.mărfurilor” 1261

4427”TVA colectată” 239

Valoarea mărfii scăzute din gestiune este de 700 lei

607”Cheltuieli privind mărfurile”=371”Mărfuri”

11. În data de 10.04.08 se vând mărfuri cu discount în valoare de 2000 lei,discount 10%.Se întocmește F.21032078/10.04.08 și bon consum nr.313/10.04.08 în val.de 12.000 lei

411”Clienți” = % 2000

707”Venituri din vânz.mărfurilor” 1681

4427”TVA colectată” 319

12.Se încasează numerar prin casierie cf.chitanța nr.29184/10.04.08 și se înreg.în registrul de casă fila nr.102/10.04.08

% = 411 „Clienți” 2.000

5311”Casa” 1.800

667”Chelt.priv.scont.acord” 200

13.Se scade marfa din gestiune pe baza bonului de consum nr.314/10.04.08

607”Cheltuieli privind mărfurile”=371”Mărfuri”

14.În data de 11.04.08 se vinde marfă cu amănuntul și se încasează numerar cf.chit.nr.21985/11.04.08 și se înreg.în reg.de casă fila nr.103/11.04.08

5311”Casa” = % 50

707”Venituri din vânz.mărf.” 42

4427”TVA colectată” 8

15.În data de 12.04.07 se vinde marfă cu amănuntul în val.de 150 lei și se încasează numerarul prin casierie cf.chit.nr.29185/12.04.08 și se înreg.în reg.de casă fila nr.104/12.04.08

531”Casa” = % 100

707”Venituri din vânz.mărf.” 126

4427”TVAcolectată” 24

16.Descărcarea gestiunii în sistem cu amănuntul se face după următoarea formulă pentru aflarea adaosului comercial:

K=Si378+I378 =2600 = 20 %

Si371+I371 13000

Pentru a afla marfa care iese din gestiune cu amănuntul și adaosul comercial aferent:378”Dif.de preț la mărfuri”=vânzările x k și vom proceda astfel:

(1000 + 500)x20 % = 300 lei

% 371”Mărfuri” 150

378”Dif.de preț la mărfuri” 30

4428”TVA neexigibilă” (1500x 19 : 119) 24 607””Cheltuieli privind mărfurile” 96

17.În data de 13.04.08 se înregistrează conform statului de plată salariile aferente lunii aprilie.

641”Cheltuieli cu personalul = 421”Pers. renumerații dator.”2.000

6451”Chelt.cu asig.sociale” = 4311”Contrib.unit.la 600

asig.soc.”

––––––––––––––––––––––––––––––––––-

6451”Chelt.cu asig.sociale” = 4313”Contrib.unit.la asig 140

sociale de sănătate

6452”Chelt.cu asig.de șomaj” = 4317”Contrib.unității 100

la asig.de somaj”

421”Personal renumerații = % 460

datorate”

4314”Contrib.angajat la fondul 140

de sănătate”

4312”Contrib.angaj.la asig.soc.” 100

4372”Contrib.angaj.la fd.șomaj” 20

444”Impozit pe salarii” 200

18.În data de 14.04.08 se efectuează prin bancă viramentele de salarii la Bugetul statului cu O.P.190-196 în val.de 1.300 lei.

% 5121”Conturi curente 1.300

4311”Contrib.unit.la asig.soc.” la bănci” 600

4312”Contrib.angaj.la fd.sănăt” 100

4313”Contrib.unit.la asig. soc.de sănăt.” 140

4314”Contrib.angajat la asig.la fd.de sănăt.” 140

4371”Contrib.unit.la asig.de șomaj” 100

4372”Contrib.angaj.la fd.șomaj 20

444”Impozit pe salarii” 200

20.In data de 15.04.08 se ridică numerar de la bancă pentru plata salariilor nete datorate angajaților.(2.000 lei – 460 lei ).

5311”Casa” = 5121”Conturi curente la banci”1.540

21.Se platesc salariile din casierie cf.statelor de plata.

421”Personal renumeratii datorate”=5311”Casa” 1.540

22.În data de 16.04.08 se înregistrează factura de la SC Parc SA,cheltuieli de protocol în val.de 1.190 lei

% = 401”Furnizori” 1.190

623”Cheltuieli de protocol” 1.000

4426”TVAdeductibila” 190

23.La data de 19.04.08 se primește factura de energie electrică nr.20938/22.04.08 .în val.de 357 lei

% = 401”Furnizori” 357

605”Cheltuieli privind energia si apa” 300

4426”TVA deductibilă” 57

24)La data de 23.04.08 se vând mărfuri în valoare de 190 lei cf.factura nr , chitanța nr. emisă de cumpărător si fila de casă nr./23.04.08

5311”Casa in lei” = % 190

707”Venituri din vânzarea 160

mărfurilor”

4427”TVA colectată” 30

25)În data de 24.04.08 se achiziționează marfa de la SC.”CARINA”S.R.L. în valoare de 158 lei+ TVA 19 %, adaos comercial 30 %,conform facturii nr.2889161.

% = 401”Furnizori” 188

371”Mărfuri” 158

4426”TVA deductibila” 30

371”Mărfuri” = % 87

378”Adaos comercial” 48

4428”TVA ne exigibilă” 39

26.În data de 26.04.08 se vând mărfuri prin magazinul propriu in valoare de 570 lei conform factura, nr.chitanță nr. și monetar nr.201;

5311”Casa in lei” = % 570

707”Venituri din vânzarea mărfurilor” 479

4427”TVA Colectată” 91

27.La data de 26.04.08 se primește factura pentru apa rece în valoare de 80 lei factura 2950148/10.04.08

% = 401”Furnizori” 80

605”Cheltuieli cu energia și apa” 67

4426”TVA deductibilă” 12

28.La data de 27.04.08 se achiziționează de la Sc Prolibris SRL 3 blocuri de chitanțiere la prețul de 10 lei/bloc+TVA 19%, cu factura nr.1012121,din data de 27.04.08

% = „401”Furnizori” 36

„3028 Alte materiale cons” 30

„4426 TVA deductibil” 6

29.Se plătește datoria la SC Prolibris SRL cu numerar din casierie cf..chitanței nr.3565456 din data de 27.04.08

401”Furnizori” = 5311”Casa in lei” 36

30.La data de 28.04 se achiziționează mărfuri in valoare de 127 lei inclusiv TVA de la S.C. MARIS.S.R.L. cu factura nr3193547/28.04.08..Adaos comercial practicat de 20%.

% = „401”Furnizori” 127

371”Mărfuri” 107

4426”TVA deductibil” 20

371”Marfuri” = % 46

378”Adaos comercial” 22

4428”TVA ne exigibil” 24

31. La data de 28.04 .08 se vând mărfuri in valoare de 395 lei conform chitanței nr. si monetarului nr..

5311”Casa in lei” = % 395

707”V din vânzarea mf” 332

4427”TVA colectata” 63

32.La data de 29.04.08. se acordă salariaților din casierie numerar reprezentând avans chenzina a I-a luna aprilie în valoare de 800,00 lei.

425”Avansuri acordate „ = 5311”Casa in lei” 800

33)Se da in consum un bloc chitanțier întocmindu-se bonul de consum nr.39/29.04.08

6028”Cheltuieli cu alte mat pr” = 3028”Alte materiale cons” 10

34.La data de 29.04 .08 se primește factura pentru apă rece in valoare de 278 lei+TVA19%,factura nr.7422304/10.04.08.

% = 401”Furnizori” 331

605”Cheltuieli cu energia si apa” 278

4426”TVA deductibilă” 53

35.La data de 29.04.08 se vând mărfuri în valoare de 340 lei conform facturii nr.chitanța nr și reg.casă fila/ 29.04.08.

5311”Casa in lei = % 340

707”V din vânzarea mărfurilor” 286

4427”TVA colectată” 54

36.La data de 30.04.08 se descarcă gestiunea de contravaloarea mărfurilor vândute.

% = 371”Marfuri”

607”Cheltuieli privind mărfurile”

378”Diferente de preț la mărfuri”

4428”TVA ne exigibil”

37.La data de 30.04.08 se închid conturile de venit.

% = 121”Profit si pierdere”

707”V din vânzarea

mărfurilor”

704”V din prestări

servicii”

38.La data de 30.04.08 se închid conturile de cheltuieli.

121 = %

6028”Ch cu alte materiale consumabile

605”Ch cu energia si apa”

607”Ch privind mărfurile”

635”Ch cu alte impozite si taxe asimilate

641”Ch cu renumerațiile personalului

6451”Ch cu asigurările sociale”

6452”Ch cu asigurările de șomaj”

39.Se determina rezultatul exercițiului.

691”Ch cu impozit/profit = 441”Impozit/profit 405

121”Profit si pierdere = 691”Ch cu impozit/profit 405

Concluzii

În vederea realizării obiectivului lor de activitate, agenții economici intră în relații economice diverse în cadrul proceselor de aprovizionare și desfacere, relații din care se nasc drepturi-creanțe și obligații datorii. În marea lor diversitate ,aceste relații se întrepătrund într-un circuit în care fiecare agent economic se află în dublă ipostază , atât de vânzător ,cât și de cumpărător. În funcție de poliția pe care agentul economic o are de o parte sau de cealaltă parte a „tejghelei comerciale” se creează raporturi juridice de drepturi sau de obligații.

Alegerea criteriului de optimizare a stocurilor este un proces de decizie, cu o importanță strategică, iar deosebirile în politica de stocuri de la o întreprindere la alta pot reflecta atât o optică diferită la alegerea criteriilor de optimizare, cât și condițiile diferite de desfășurare a activității”.

Existența unei multitudini de criterii implică din partea conducerii întreprinderilor o alegere; problema stocului rămâne deci o problemă de opțiune. Există o serie de reguli de decizie a căror aplicare conduce la un obiectiv căutat, ținând seama de restricțiile impuse de politica generală a întreprinderii. Aproape în toate aceste cazuri, rezolvarea problemei va necesita un model(matematic, statistic) al activității. Asemenea modele se bazează pe o serie de relații care leagă variabilele importante între ele și țin seama de diferitele particularități, adesea contradictorii.

Particularitățile ce trebuie avute în vedere la analiza condițiilor specifice în care își desfășoară activitatea o întreprindere, condiții care își pun amprenta asupra dimensiunii stocurilor, asupra politicii de gestiune a acestora sunt următoarele:

a) În primul rând criteriile de optimizare depind de natura activității: de producție sau de intermediere(comerț). Întreprinderilor comerciale le sunt specifice stocuri a căror structură este unitară, respectiv mărfuri ce sunt în curs de realizare de către consumatorii cărora le-au fost destinate. Întreprinderile producătoare sunt obligate prin natura activității să dețină în același timp mai multe categorii de stocuri: materii prime, semifabricate, produse finite, între aceste categorii trebuind să existe o permanentă corelație.

Multiplicitatea categoriilor de stocuri și corelația dintre ele fac ca gestiunea stocurilor în întreprinderile producătoare să ridice o serie de probleme complexe referitoare la planificarea și controlul producției. În același timp, soluțiile adoptate în politica de stocuri, criteriile avute în vedere trebuie să țină cont de politica comercială și financiară a întreprinderii.

În comerț, gestiunea stocurilor se rezumă la menținerea unui stoc, a cărui structură sortimentală să fie constituită din cantități judicios determinate din fiecare produs, încât să fie satisfăcută cererea populației sau a întreprinzătorilor într-o proporție cât mai mare.

b) Al doilea aspect anunțat se referă la obiectul activității întreprinderii care-și pune amprenta asupra criteriilor de optimizare, datorită atât caracteristicilor fizice ale produselor comercializate, cât și particularităților lor economice.

Analizând particularitățile fizice ale produselor se constată că două grupe de probleme pot fi avute în vedere: volumul și gradul de perisabilitate a mărfurilor.

Volumul mărfurilor aflat în stoc trebuie să fie corelat cu capacitatea de manipulare și stocaj a punctului de depozitare avut în vedere. Astfel, în cazul unor mărfuri voluminoase, cum ar fi: mobilă, materiale de construcții etc., capacitatea de depozitare devine un criteriu prohibitiv cu o influență mare asupra dimensiunilor totale ale stocului, determinând cantitatea economică de comandă și intervalul optim de reaprovizionare.

În ceea ce privește perisabilitatea fizică sau chimică a mărfurilor, aceasta influențează hotărâtor politica de aprovizionare și de stocare, devenind de cele mai multe ori singurul criteriu avut în vedere la optimizarea stocurilor compuse din astfel de produse. Pe lângă produsele unanim calificate drept perisabile, cum sunt cele alimentare proaspete, care suferă în timp o degradare fizică, trebuie încadrate în această categorie și cele care suferă un proces chimic de degradare, cum ar fi: bateriile electrice, hârtia și filmele fotografice. Toate aceste produse, nesuportând timp îndelungat stocarea, intervalul maxim admis de depozitare devine criteriul cel mai important de optimizare a dimensiunii stocurilor, ca o consecință apoliticii de aprovizionare.

În prima parte se prezintă aspecte generale ce privesc mărfurile. Mărfurile prezintă o serie de trăsături esențiale, marfa este orice bun care se vinde și se cumpără, este rezultat al muncii omenești, este destinată schimbului ,deci este gândită ,schimbul mărfii se face prin vânzare –cumpărare adică în fapte de comerț.

Proprietățile mărfurilor se pot clasifica după relația cu marfa, după natura lor ,după nivelul de relevanță și măsurare ca și după modul de exprimare a nivelului proprietății, care sunt influențate de o serie de factori specifici producției ca proiectare materii prime, tehnologie și factori post producție ca transportul, manipulare, depozitare, depozitare, păstrare.

Asupra mărfurilor se operează curent cu doi termeni –uzura fizică și uzura morală. Rolul stocurilor reprezintă alternativa pe care întreprinderea o are la dispoziție pentru a face față unei situații neprevăzute, alături de soluția existenței unor capacități de producție sau forță de muncă suplimentară.

Mărfurile ca stocuri prezintă o serie de funcții ca asigurarea unei circulații neîntrerupte a acestora, echilibrarea producției cu consumul ,a ofertei cu cererea de mărfuri, ca și asigurarea unor posibilități largi de alegere din partea consumatorilor.

Formele variate pe care le cunosc fac ca stocurile de mărfuri să se poată clasifica după locul stocării, perioada în care sunt identificate, caracterul și destinația stocurilor și de nivelul atins. Asupra acestora se identifică o serie de factori care le influențează ce pot fi obiectivi sau subiectivi.

Partea a doua face referiri la organizarea contabilității mărfurilor .La felul cum se evaluează stocurile la intrare in patrimoniu , la inventariere, cu ocazia închiderii exercițiului sau la ieșire din gestiune ținându-se seama și de metodele de organizare a contabilității analitice a stocurilor de mărfuri-metoda cantitativ –valorică, operativ contabilă și global-valorică.

Stocurile de mărfuri prezintă o serie de contabilizare care în funcție de obiectivele urmărite și particularitățile proprii metodelor se pot grupa în metoda inventarului permanent și intermitent.

Un rol important îl are de asemenea și sistemul documentației primare și a evidenței operative a stocurilor de mărfuri.

Penultima parte face o sinteză a organizării contabilității sintetice a mărfurilor prin prezentarea contabilității mărfurilor și a diferențelor de preț la mărfuri ,a aprovizionării cu mărfuri cu diferențe la recepție. De asemenea se mai pune accent și pe contabilitatea altor operații cu terți, contabilitatea mărfurilor vândute prin același magazin en-gros și en-detail ca și contabilitatea produselor vândute prin magazinele proprii.

Ultima parte prezintă o aplicație practică, un studiu de caz având ca obiect contabilitatea mărfurilor la S.C. LA BELA BIANCA SRL.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Reflectarea în Contabilitate a Activitatii de Comert (ID: 133619)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Reflectarea în Contabilitate a Activitatii de Comert

Copyright Notice

Potentialul Turistic In Bazinul Petrosani

Piata Vinurilor

Locul Si Rolul Municipiului Ploiesti In Economia Judetului Prahova

Atitudini, Opinii Si Comportamente ale Clientilor S.c. Fdfee Electrica Transilvania Sud S.a., cu O Putere Contractata Mai Mare de 100 Kw, Fata de Oferta Societatii

Analiza Mediului de Marketing Pentru Sc Termic Srl

Zona Turistica a Muntilor Bucegi

Copyright Notice

Similar Posts