Referendumul

=== 37580b7aedd5f3ddfc00c7c7108e845116ff32e4_664464_1 ===

REFERENDUMUL

CUPRINS

CAPITOLUL 1 – REFERENDUMUL – ABORDARE ȘI PREZENTARE CONCEPTUALĂ

Definirea referendumului

Delimitarea instituției referendumului

CAPITOLUL 2 ISTORIA ORIGINII INSTITUȚIEI REFERENDUMULUI

2.1 Referendumul și familia Bonaparte

2.2 Referendumul și dictatorul Adolf Hitler

2.3 Referendumul și Charles De Gaulle

2.4 Referendumul în Europa contemporană

2.5 Istoria referendumului în România

CAPITOLUL 3. REFERENDUMUL ÎN LEGISLAȚIA ROMÂNEASCĂ

3.1 Organizarea referendumului la nivel național

3.1.1. Organizarea referendumului privind revizuirea Constituției României

3.1.2. Organizarea referendumului privind demiterea Președintelui României

3.1.3. Organizarea referendumului privind problemele de interes național

3.2 Referendumul local

CAPITOLUL 4. DESFĂȘURAREA REFERENDUMULUI ÎN ROMÂNIA

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1

REFERENDUMUL – ABORDARE ȘI PREZENTARE CONCEPTUALĂ

Definirea referendumului

În domeniul dedicat definirii referendumului se remarcă faptul că acesta are capacitatea de a se prezenta într-o multitudine de forme, în funcție de statul în care este organizat/desfășurat putându-se sesiza consecințe diverse, în ciuda faptului că, la modul general, s-a acceptat ideea accepțiunii potrivit căreia prin intermediul său poate fi exprimată suveranitatea poporului.

Cu toate acestea, se impune a se menționa faptul că la nivelul comunității științifice, nu s-a reușit elaborarea unui concept comun dedicat tipologiei referendumului, ca și clasificării aferente consultărilor de acest tip, astfel încât să se reușească delimitarea cât mai riguroasă nu doar a ansamblului numeroaselor reglementări existente la nivelul diverselor state, ci și a vastului domeniu de aplicare.

La nivel doctrinar, de-a lungul timpului, instituția referendumului a parcurs diverse variante ale definirii, într-o primă fază aceasta fiind percepută drept modalitatea prin care se reușea o consultare de tip democratic la nivelul populației.

Putând fi inițiat de autoritățile unui stat ori chiar la inițiativa populației, referendumul se remarcă fie prin caracterul decizional, fie prin cel pur informativ, ulterior acesta reușind să se transforme în modul prin care puterea de stat reușește să se exercite în mod direct.

În cuprinsul acestui subcapitol al prezentei lucrări de diplomă se impune a se menționa și definiția conform căreia referendumul reprezintă actul ratificării poporului suveran, prin alăturarea conceptului mandatului imperativ cu cel al suveranității populare.

În versiunea altor autori, referendumul este perceput drept manifestarea dublă a voinței, în componența căruia intră nu doar adunarea parlamentară, ci și voința aferentă organului secundar, respectiv organului primar al unui stat (în speță, marea masă a poporului), aceasta fiind incidentă unui unic act. Demn de precizat este faptul că respectivul act capătă un complex caracter inter-organic.

De asemenea, referendumul este perceput ca procedura prin intermediul căreia alegătorii, în baza legislației, sunt invitați pentru a se pronunța în mod individual asupra unei probleme reale, acesta putând avea efectul consultativ sau pe cel deliberativ.

Referendumul este și acea procedură prin intermediul căreia alegătorii sunt invitați pentru pronunțarea opiniilor cu privire la proiectele elaborate de autoritățile publice, proiecte ce pot fi aprobate sau nu.

Se remarcă faptul că referendumul este definit pe principiul unei piramide cu baza mare în jos, instituțiile guvernante fiind cele ce îi solicită pe alegători să voteze un anumit text de lege propus, în acest fel determinându-se, la nivelul inițiativei, o relație de tip inegal, guvernanții fiind cei care decid dacă cer sau nu votul populației. În plus,trebuie remarcat și faptul că populației nu îi revine o altă opțiune, ea fiind limitată în alegerea uneia dintre formele alternative specifice voinței celor aflați la guvernare.

În versiunea lui Andreas Auer, referendumul este perceput drept instrumentul ce îi permite populației să se pronunțe cu privire la actul constituțional, actul administrativ, actul convențional ori actul legislativ ce este adoptat de către o autoritate.

Se remarcă în această situație că referendumul are capacitatea de a interveni la finalul respectivului proces decizional, în contradicție cu inițiativa populară ce recunoaște posibilitatea unei părți din corpul electoral de:

A modifica actul ce a fost adoptat de un anumit organ de stat

A modifica actul adoptat de organul statului

Abroga actul adoptat de organul statului

Astfel, în vreme ce referendumul se poziționează la finalul unui proces decizional, inițiativa populară este cea care are capacitatea de a-l demara.

În vederea delimitării clare a diferenței dintre un referendum și o inițiativă, se poate lua în discuție ideea regăsită în cadrul doctrinei italiene, conform căreia inițiativa se regăsește în momentul în care consultarea a fost promovată de o partea a masei alegătorilor, în vreme ce referendumul este utilizat î vederea indicării diverselor:

Consultări ce sunt obligatorii ca urmare a prevederilor Constituției ori a diverselor legi existente

Consultări ce pot să fie inițiate de diverși reprezentanți ai statului, precum șeful de stat, parlamentari (un grup de parlamentari), o parte dintre consiliile regionale, etc, situație în care respectivele consultări ajung să fie controlate de către organele decizionale ce fac parte dintr-un sistem politic reprezentativ

Nu în ultimul rând, se remarcă și situația în care referendumul este utilizat și ca un mecanism ad-hoc de rezolvarea problemelor considerate importante, fie acestea de la nivel național sau de la nivel internațional. Și cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă referendumurile derulate în cadrul statelor Uniunii Europene (aspect ce urmează să fie analizat într-un capitol al prezentei lucrări de diplomă), când în speță sunt implicate disputele teritoriale ori problemele interne.

Această procedură ad-hoc este una caracteristică statelor în care funcționează constituțiile cutumiare (cazul Regatului Unit al Marii Britanii), prin intermediul mecanismului creându-se premisele supunerii la un vot popular, urmare a inițiativei venite din partea unui organ al statului, a problemei considerată importante sau a deciziei dedicate acesteia.

În țara noastră, conform definiției regăsite în conținutul Legii 3/2000 vizând organizarea și derularea referendumului, acesta este perceput drept forma și mijlocul de consultare directă, respectiv de exprimarea de către poporul român a voinței suverane.

De asemenea, referendumul poate fi definit drept procedeul democratic prin intermediul căruia un popor are posibilitatea de a-și manifesta direct și în mod independent, prin intermediul unui vot popular, suveranitatea cu privire la un anumit interes ori chestiune.

Referendumul se transformă într-un real factor al echilibrului politic și social, singura condiție fiind aceea a unei bune reglementări, în paralel cu utilizarea sa echilibrată. În plus, se poate aprecia că referendumul este:

Instrumentul de reformă, instrumentul de control manifestat în raport cu guvernanții

Unica instituție de control ce poate să se prevaleze de titlul unei legitimități democratice

Urmare a capacității referendumului de a determina diverse reforme, acesta este cu atât mai productiv cu cât inițiativa derulării sale vine din partea populației, aceasta având în acest fel posibilitatea de a determina și asupra cărei probleme dorește să-și exprime voința.

Delimitarea instituției referendumului

În ceea ce privește abordarea dedicată referendumului poate fi regăsită încă din perioada Romei Antice, când acestea reușea să se delimiteze în mod clar de plebiscit, prin natura statutului social al persoanelor convocate să dea curs întrebărilor formulate de mai marii vremii.

De asemenea, și răspunsurile oferite de persoanele cu dreptul exprimări opiniei reușeau să facă distincție între referendum și plebiscit, mai precis acestea erau considerate a fi obligatorii autorităților în situația unui referendum și percepute numai ca opinia maselor populației în cazul plebiscitului.

Trebuie menționat faptul că, în ciuda faptului că uneori sunt considerate ca fiind sinonime, referendumul și plebiscitul au conotații diferite, sensul celor doi termeni fiind influențat nu doar de statul în care aceștia sunt utilizați, ci și de jurisdicția aferentă.

Așa de exemplu, în țara noastră prin plebiscit se înțelege votul popular organizat incorect prin prisma democrației, prin intermediul acestuia o parte din masa populară reușind prin „votul maselor” sau prin presiune să își impună unele hotărâri în fața propriilor reprezentanți, în speță fiind vorba în cele mai multe dintre cazuri de manipulările unor grupuri cu anumite interese sau de dezinformări.

De cele mai multe ori plebiscitul este folosit pentru a conferi mai multă putere unei guvernări anume și chiar dacă, cel puțin de fațadă, acesta se produce la inițiativa unor grupuri revoltate de anumite situații sau stări de lucruri, în realitate, în spatele organizării plebiscitului se poziționează grupuri sau persoane ce fac parte dintr-un anumit partid, în acest fel încercându-se legitimarea, prin intermediul unui vot popular, a diverselor acțiuni și decizii ce se află în contradicție cu democrația.

Nu același lucru se poate susține și despre referendum, prin intermediul căruia se reușește ca prin vot direct, să se spună spre aprobarea masei populare, a diverselor măsuri legislative ce sunt inițiate de către autoritățile statului, procesul de organizare/desfășurare fiind unul organizat în mod corect și transparent.

În ceea ce privește întrebarea la care sunt chemați să răspundă cetățenii cu drept de vot, întrebare ce reprezintă obiectul respectivului vot în cadrul referendumului, aceasta este concepută de către autoritățile statului, referendumul fiind apreciat ca votul populat ce este demarat și organizat în sistem piramidal.

Trebuie precizat în conținutul acestui capitol al prezentei lucrări de diplomă și faptul că în anumite jurisdicții ce se supun sistemul dreptului anglo-saxon, prin plebiscit se înțelege acea consultare populară al cărui principal scop costă în modificarea formei de guvernământ (respectiva modificare este una de tip radical), în vedere ce referendumul reușește să realizeze diverse consultări directe cu marea masă a populației privind diverse teme ce sunt considerate a fi de interes național.

La o simplă analiză a istoriei termenului referendumului se constantă faptul că acesta a fost folosit prima oară începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, în zona elvețiană, mai precis în cantoanele Grigioni, Vallese, dar și Berna, prin referendum autoritățile statului putând statua doar ad referendum, mai precis prin intermediul împuternicirii primite.

Ulterior, o bună perioadă de timp statele lumii au renunțat la utilizarea referendumului, acesta fiind regăsit din nou în prima jumătate a secolului al XIX-lea. De altfel, expresia ad referendum este regăsită frecvent și în cadrul limbajului diplomatic (uneori și în exprimarea internațională), ea reprezentând acordul ce se încheie între unele state, prin intermediul mandatarilor, ad referendum având capacitatea producerii unor efecte juridice, ulterior ratificărilor de la nivel intern.

În societatea actuală, referendumul este perceput prin prisma mai multor semnificații, determinate în principal de varietatea sistemelor constituționale existente la nivel continental, dar și global.

Așa se face faptul că, dacă în cadrul doctrinei din Statele Unite ale Americii, termenul „referendum” este uzitat numai în situația unei consultări populare ce este inițiată de către diversele autorități publice, în domeniul constituțional, dar și în cel legislativ, sensul inițiativei poate determina o consultare deliberativă de tip popular (ea fiind inițiată de marea masă a populației) atât la nivel constituțional, cât și la nivel legislativ.

Așa după cum remarca recent istoricul Regatului Unit al Marii Britanii, Nigel Jones, ideea consultării masei populare în vederea adoptării unei unice decizii politice nu a fost una populară în cadrul marii majorități a statelor lumii, și dacă în Elveția este suficientă solicitarea unui număr de 100.000 de cetățeni pentru organizarea unui referendum, în U.K. se remarcă reticența cu privire la referendum, reticență confirmată și de fostul prim ministru Clement Attlee, care aprecia că referendumul nu este decât instrumentul dictatorilor și al despoților.

CAPITOLUL 2

ISTORIA ORIGINII INSTITUȚIEI REFERENDUMULUI

De-a lungul timpului s-au remarcat numeroase concepții și idei dedicate instituției și respectiv acțiunii referendumului, dintre toate remarcându-se cele ale lui Voltaire, Jean Jacques Rousseau, dar și opiniile lui Montesquieu, acestea regăsindu-se în conținutul articolului șase al Declarației franceze din data de 26 august a anului 1789, respectiv „La Loi est l'expression de la volonté générale. Tous les Citoyens ont droit de concourir personnellement, ou par leurs Représentants, à sa formation. Elle doit être la même pour tous, soit qu'elle protège, soit qu'elle punisse. Tous les Citoyens étant égaux à ses yeux sont également admissibles à toutes dignités, places et emplois publics, selon leur capacité, et sans autre distinction que celle de leurs vertus et de leurs talents”.

După cum se remarcă din conținutul Declarației Drepturilor Omului, anterior menționată, unica modalitate prin intermediul căreia cetățenii au posibilitatea de a-și exprima voința în ceea ce privește o inițiativă legislativă sau cu privire la diversele probleme considerate a fi de maximă importanță pentru stat se dovedește a fi referendumul.

De altfel, apariția instituției referendumului în statul francez s-a datorat celebrei Revoluții din anul 1789, ulterior referendumul fiind utilizat în vederea adoptării, patru ani mai târziu, a Constituției Iacobine (24 iunie 1793), denumită și Constitution Montagnards.

Această constituție, instituită prin intermediul referendumului popular, ca și al normei Montagnards, a fost inspirată din articolele regăsite în Declarația drepturilor omului și a cetățeanului (anul 1789), acestora adăugându-li-se diverse alte drepturi, dintre care menționăm:

Drepturi economice și drepturi sociale – dreptul la muncă, dreptul la asistență publică, dreptul la asociere, dreptul la educația publică

Dreptul rebeliunii – în situația în care se constata faptul că un guvern încalcă drepturile poporului

Abolirea sclaviei

Superioritatea suveranității populare, în fața suveranității naționale

Textul acestei Constituții a fost prezentat Comitetului Siguranței Publice, ulterior el suferind diverse modificări și adoptat, după prezentare (respectiv la data de 10 iunie 1793) în fața Convenției Naționale, în data de 24 iunie 1793.

Ratificarea acesteia s-a realizat prin intermediul referendumului popular, la votul universal prezentându-se din cei aproximativ 1.8 milioane de cetățeni cu drept de vot un număr de 1,78 milioane.

În ciuda votului popular majoritar, această constituție nu a fost pusă în aplicare, ea fiind înlocuită doi ani mai târziu de Constituția anului III, considerată a fi un document istoric pe baza căruia s-au conturat și dezvoltat ulterioarele instituții democratice.

Trebuie menționat faptul că prima Constituție franceză, ce a fost ratificată prin intermediul referendumului popular, a avut drept sursă de inspirație concepția lui Jean-Jacques Rousseau, acesta fiind cel care includea ideea generalizării referendumului în vederea adoptării legilor.

Demn de precizat este faptul că ulterior acestui moment, noua democrație a trecut printr-o perioadă destul de tulbure, ulterior sesizându-se o modificare de concepție, ce a determinat repoziționarea suveranității naționale.

2.1 Referendumul și familia Bonaparte

Referendumul actual poate fi perceput drept moștenire a celebrei familii franceze, Bonaparte, în contextul în care la primul referendum organizat în cursul lunii iulie a anului 1793 toți adulții de sex masculin au fost nevoiți să voteze ratificarea Constituției franceze, ce fusese elaborată de către Comitetul Salvării Publice.

La nivel teoretic, noul act constituțional era democratic (asemenea constituției lui Stalin din anul 1936), în conținutul acestuia regăsindu-se inclusiv dreptului de revoltă al poporului contra tiraniei. Astfel, la primul referendum, s-a remarcat abținerea a ¾ din totalul electoratului (un total aproximativ de două milioane de alegători) și, conform datelor oficiale, un procent de 99,41% dintre alegători au decis să susțină Constituția, doar 11.000 de francezi votând împotriva adoptării sale.

După numai câteva luni, lovitura de stat în urma căruia era înlocuit de la putere celebrul Robespierre, a fost pusă din nou pe seama voinței populare, în speță fiind impus un nou referendum, ale cărui rezultate au fost conform așteptărilor.

Același popor francez a fost din nou chemat la urne în cursul anului 1800, de însușii Napoleon Bonaparte, ce urmărea să înlăture conducerea instituită de ultimul referendum și ulterior să se declare Prim Consulul Franței. De organizarea acestui referendum s-a ocupat fratele lui Napoleon Bonaparte, Lucien, ce în acea perioadă ocupa fotoliul ministrului de interne. De altfel, acesta a fost și cel care a făcut publice rezultatele referendumului, asumarea puterii dictatoriale, instaurate de Napoleon făcându-se într-un procent de 99,9 %.

Procentul nu este însă deloc unul impresionant dacă e să luăm în calcul faptul că aproximativ 77 % din totalul cetățenilor cu drept de vot au ales să nu se prezinte la urne, din totalul participanților doar un număr de 1556 francezi alegând să voteze împotriva referendumului.

În cursul anului 1802, Napoleon Bonaparte a decis să organizeze un nou referendum, în urma căruia un procent de 99 % dintre cetățenii care s-au prezentat la urne alegând ca acesta să devină consul pe întreaga durată a vieții. Iar după alți doi ani, același procent de cetățeni cu drept de vot alegeau proclamarea Imperiului.

Un nou referendum a avut loc în Franța în cursul lunii aprilie a anului 1815, când s-a încercat evidențierea sprijinului popular de care se bucura în rândul francezilor Napoleon Bonaparte. Cu toate acestea, după numai câteva săptămâni, epoca lui Napoleon Bonaparte s-a prăbușit, urmare a bătăliei de la Waterloo.

Obiceiul lui Napoleon avea să fie preluat de un nepot de-al acestuia, Louis Napoleon Bonaparte, acesta încercând să-l copieze pe marele împărat și să își atragă sprijinul populației ori de câte ori în discuție era o decizie politică importantă. Nepotul marelui Napoleon a ajuns președinte urmare a unor alegeri electorale ce au fost organizate în cursul anului 1848.

Spre finalul mandatului, Luis Bonaparte și-a dorit să obțină din partea parlamentarilor acordul unei noi candidaturi, în lipsa acestuia el încercând să se impună prin intermediul unei lovituri de stat.

Lovitura de stat, organizată în ziua de 2 decembrie 1852, data la care era aniversată încoronarea ca împărat a lui Napoleon I (anul 1804), ca și victoria de la Austerlitz (anul 1805), a fost organizat impecabil. Astfel, după ocuparea punctelor strategice de către armată și arestarea principalilor opozanți politici, s-a trecut la anihilarea presei, ulterior luându-se decizia exilării criticilor politici (printre care și renumitul Victor Hugo).

A urmat dizolvarea Adunării Naționale, cu arestarea a peste 24.000 de persoane și deportarea în diverse colonii a altor câteva mii. Despre această lovitură de stat s-au scris multe, de-a lungul vremii, aceasta fiind comparată de Karl Marx cu lovitura de stat a lui Napoleon Bonaparte.

Ulterior acestei lovituri de stat, nepotul lui Napoleon Bonaparte a pus la cale organizarea unui referendum prin care să-și valideze acțiunea, rezultatele acestuia fiind conform așteptărilor, în condițiile în care se interziseseră adunările publice și se suspendase presa opoziției peste șapte milioane de francezi votând „Oui” la acest referendum, în vreme ce voturile împotrivă au fost doar în număr de 650.000.

După numai un an, noua Adunare Națională, ce îi era supusă lui Luis Napoleon Bonaparte, a votat pentru a se proclama al doilea imperiu, deciziei urmându-i organizarea unui nou referendum, ce a fost validat de aproape opt milioane de francezi cu drept de vot. Astfel, Luis Napoleon Bonaparte a devenit împăratul Franței în ziua de 2 decembrie, el devenind Napoleon al III-lea, acesta fiind în același timp ultimul monarh al francezilor și primul președinte al acestora, la nivel oficial.

Regimul noului împărat l-a depășit pe cel al predecesorului său, el prăbușindu-se după câțiva ani, ulterior înfrângerii dezastruoase pe care Franța a suferit-o în fața Prusiei.

2.2 Referendumul și dictatorul Adolf Hitler

Nici în secolul trecut nu s-a renunțat la ideea referendumului, aceasta fiind preluată și implementată de celebrul nazist, Adolf Hitler. Spre deosebire de predecesorii săi, Hitler a preferat să opteze pentru referendum doar în cazurile în care era absolut sigur de rezultatele așteptărilor, la acestea contribuind în mod deosebit și tot mai perfecționatele tehnici de manipularea opiniei publice, ca și metodele de influențarea acesteia.

Astfel, dictatorul nazist s-a bucurat de tot sprijinul media, în fruntea presei, al cinematografiei și al radioului aflându-se celebrul Goebbels. Așa se face faptul că în cursul lunii august a anului 1934, liderul nazist înțelege să profite din plin de decesul șefului de stat Hindenburg, el punând la cale organizarea unui referendum în urma căruia se unifică funcția președintelui cu cea a cancelarului, noua funcție fiind cea a Führer-ului.

Iar în vara anului 1934, mai precis în ziua de 19 august, alegătorii din Germania au fost chemați la urnele de vot, un procent de 89.9% dintre aceștia votând pentru alegerea lui Adolf Hitler ca șef al statului german, șef al partidului nazist, șef al guvernului german, șef al partidului nazist, ca și comandant suprem al armatei, în ciuda faptului că în ultimul an și jumătate regimul acestuia reușise să determine o serie întreagă de acte violente.

În următorul an s-a organizat un nou referendum ce a vizat alipirea regiunii Saar, în cursul anului 1936 fiind organizat referendumul în urma căreia s-a alipit și regiunea Renaniei. Încercând să alipească și Austria, dictatorul nazist a încercat să submineze regimul conservator în fruntea căruia se afla Dollfuss, prin intermediul mișcării naziste austriece, în luna iulie a anului 1934 încercându-se organizarea unei lovituri de stat în Viena.

În ciuda faptului că liderul Dollfuss a fost ucis în timpul acestei operațiuni, lovitura de stat a eșuat, Adolf Hitler văzându-se astfel nevoit să mai aștepte o vreme până să reușească unificarea statelor germane.

Tot mai numeroasele presiuni realizate la nivelul guvernului austriac s-au întețit în perioada următoare, iar în luna februarie a anului 1938 urmașul liderului Dollfuss, respectiv Kurt von Schuschnigg, s-a văzut chemat de urgență la Berghof și ulterior obligat să accepte actul ultimatumul în care Adolf Hitler prevăzuse includerea naziștilor în guvernul austriac, numirea ofițerilor germani în diverse funcții de conducere în cadrul armatei austriece, ca și eliberarea din arest a numeroșilor teroriști naziști.

Kurt von Schuschnigg, întors în Austria, a decis organizarea unui referendum, cetățenii fiind întrebați dacă își doresc ca țara lor să continue să fie independentă, liberă și creștină ori nu, inițiativă ce a reușit să-l enerveze la culme pe Adolf Hitler, dictatorul încercând să anuleze referendumul. În plus, liderul nazist a luat decizia de a trimite peste granița austriacă numeroase trupe germane, în paralel cu solicitarea demisiei lui Schuschnigg. Ca urmare a acestei acțiuni s-a produs Anschluss-ul, Austria fiind unită Germaniei, cu arestarea liderului Schuschnigg, ce a fost reținut o bună perioadă de timp în numeroasele lagăre naziste de concentrare.

2.3 Referendumul și Charles De Gaulle

În istoria relativ recentă a spațiului european se remarcă, de asemenea, un alt împătimit al referendumurilor, mai precis generalul Charles De Gaulle, care, revenit în fruntea francezilor, în cursul anului 1958, a decis elaborarea unei noi constituții ce viza o republică nouă (constituția lui De Gaulle era a cincea, din momentul revoluției din anul 1789.

În conținutul noii constituții erau prevăzute numeroase prerogative președintelui, ca și prevederi ce slăbeau în mod considerabil legislativul (astfel reușindu-se o inversare a anteriorului model constituțional), o atenție aparte fiind acordată referendumului, despre care se stimula că poate fi organizat în orice problemă ce era apreciată (de șeful statului) ca fiind importantă.

Demn de menționat este faptul că primul referendum a fost organizat de către generalul francez tocmai pentru a se aproba noua constituției a Franței.

În vederea obținerii rezultatelor dorite, în întreg spațiul francez s-a pus în mișcare o adevărată „mașină de propagandă”, în toată țara fiind distribuite afișe și postere ce includeau un singur cuvânt (respectiv „OUI” – da).

Toți cetățenii francezi cu drept de vor au primit textul noii constituții, ca și afișul pe care era tipărit doar cuvântul „da”, generalul Charles De Gaulle reușind să obțină mandatul dorit, ca și adoptarea Constituției, cu un procent de aproximativ 80% din totalul votanților.

Ulterior acestei acțiuni, generalul a uzitat în mai multe rânduri de tactica referendumului, mai precis de fiecare dată când își dorea sprijinul marii mase a populației. Din păcate pentru el, în luna aprilie a anului 1969, cu ocazia desfășurării unui referendum ce viza o problemă fără o importanță prea mare, De Gaulle i-a anunțat pe francezi că își va depune demisia dacă nu va obține voturile favorabile necesare. Cum rezultatele nu au fost cele așteptate, ulterior referendumului, generalul și-a dat demisia, respectându-și astfel cuvântul dat.

2.4 Referendumul în Europa contemporană

În societatea modernă, în zona spațiului european, se poate remarca destul de facil că referendumurile nu mai prezintă valoarea din trecut. Mai precis, în situația în care rezultatele obținute nu sunt cele preconizate, se practică obiceiul „cosmetizării” parțiale a textului de lege vizat, după care este organizată o nouă chemare la urne.

Este cazul Danemarcei, care în cursul anului 1992 a reușit, după negocierile privind Tratatul de la Maastricht, să organizeze un referendum ce viza ratificarea actului de funcționarea Uniunii Europene. La urne s-au prezentat peste 82% din totalul cetățenilor danezi cu drept de vot, un procent de peste 50% dintre aceștia votând pentru respingerea respectivului tratat.

După acest vot, cetățenii danezi au reușit să-și negocieze mai multe opt-out – uri dedicate Uniunii Economice și Monetare, justiției, cetățeniei Uniunii Europene, apărării comune, ca și afacerilor interne. După câțiva ani, mai precis în cursul anului 1993, în Danemarca a fost organizat un nou referendum, la urne prezentându-se peste 85% dintre cetățenii danezi cu drept de vot, 56.7% dintre aceștia votând pentru tratat, ca și pentru opt-out – uri.

În cursul anului 2000, în ciuda faptului că i-a fost inclus, prin conținutul tratatului, un opt-out privind dimensiunea monetară a Uniunii Europene, Danemarca a luat decizia organizării unui nou referendum vizând adoptarea monedei Euro, 53.2% dintre cetățenii danezi luând decizia de a respinge adoptarea monedei unice europene.

Un an mai târziu, Irlanda a organizat un referendum ce privea Tratatul de la Nisa, un procent de 53.9% dintre cetățenii irlandezi cu drept de vot respingând forma inițială a acestuia. Ulterior, în cursul anului 2002, a fost organizat un nou referendum în Irlanda, prin care aceasta urma să nu fie obligată să adere politicii de apărare comună, în urma votului peste 62% dintre irlandezi acceptând Tratatul de la Nisa.

Asemenea Danemarcei, și Suedia a luat în cursul anului 2003 decizia organizării unui referendum dedicat aderării la moneda Euro, în urma votului peste 56% dintre cetățenii cu drept de vot, prezenți la urne, luând decizia respingerii ideii aderării la moneda comună.

Tratatul Constituțional, ce fusese negociat de statele membre ale Uniunii Europene a fost ulterior supus consultărilor populare în patru dintre acestea, în jumătate dintre ele cetățenii cu drept de vot luând decizia respingerii. Astfel, în cursul anului 2005, în Franța peste 54% din totalul cetățenilor ce s-au prezentat la urnele de vot au decis împotriva ratificării respectivului tratat, cu definirea unei constituții europene.

În același an, respectiv tot în 2005, și Olanda (de altfel un stat fondator al Uniunii Europene), a luat decizia de a respinge respectivul tratat, în urma referendumului organizat în acest sens peste 61% din numărul total al cetățenilor prezenți la urne luând decizia de a vota contra ratificării acordului de funcționare al spațiului european.

După Danemarca, și Irlanda a organizat o serie de referendumuri vizând ratificarea deciziilor considerate a fi deosebit de importante pentru viitorul spațiului european comun, între acestea detașându-se referendumul pentru tratatul de funcționare al Uniunii Europene, ca și cel pentru adoptarea monedei Euro. Referendumul organizat în cursul anului 2008 a fost dedicat ratificării Tratatului de la Lisabona, cetățenii irlandezi cu drept de vot, prezenți la urne, respingând ratificarea într-un procent de peste 53%.

Ulterior, după o declarație a Consiliului European, în conținutul căreia se găsea mențiunea că Irlandei nu îi era amenințată neutralitatea militară, ca și regulile ce priveau avortul, în paralel decizându-se menținerea numărului comisarilor acestui stat, cetățenii irlandezi au decis cu 67% dintre voturi să ratifice Tratatul de la Lisabona.

Recent, mai precis în cursul anului 2015, și Grecia a organizat un referendum, după câțiva ani de intense negocieri dedicate salvării sale din fața dezastrului economic determinat de recenta criză economică. Aflată în incapacitate de plată, Grecia (cu Alexis Tsipras în fruntea guvernului)a convocat referendumul prin care a cerut populației să decidă dacă acceptă sau respinge numeroasele condiții pe care le impuseseră creditorii de la nivel internațional. În ciuda faptului că peste 61% din totalul cetățenilor greci, care s-au prezentat la urne, au decis respingerea condițiilor impuse de oficialii internaționali, referendumul nu a mai fost pus în aplicare.

Se distinge însă referendumul organizat în urmă cu doi ani în Regatul Unit al Marii Britanii, acesta având un ecou deosebit nu doar în spațiul european comun, ci și la nivel global, aproape 60% dintre cetățenii britanici ce s-au prezentat la urne votând pentru ieșirea din Uniunea Europeană, consecințele acestui vot fiind încă destul de dificil de estimat pe termen mediu și lung.

Se remarcă faptul că în marea majoritate a cazurilor, referendumurile nu sunt organizate în vederea adoptării unor obiective vizate de populație, ci pentru ca aceasta să își exprime opțiunea de vot cu privire la deciziile ce sunt deja adoptate pe plan politic.

De asemenea, se impune a se preciza în cuprinsul acestui capitol și faptul că din totalul statelor membre ale spațiului european comun, în patru nu se regăsesc în conținutul constituției nici un fel de mențiuni privind referendumul, mai precis în Regatul Unit al Marii Britanii (acesta neavând o constituție elaborată), în Norvegia, în Olanda, ca și în Cipru (respectiv Comisia de la Veneția).

În plus, în 24 de state din 29 se remarcă faptul că, în anumite situații, referendumul are putere de lege, numărul aplicat al acestora fiind deosebit de variabil, respectiv:

Nu s-a remarcat organizarea nici unui referendum după anul 1990 – exemplul Belgiei, al Croației, al Bulgariei, ca și al Germaniei

Au fost organizate un număr mare de referendumuri – cazul Elveției (129 referendumuri), al Irlandei (17 referendumuri), al Italiei (un număr de 13 referendumuri), al Letoniei (cu 11 referendumuri), ca și al Lituaniei (un număr de 10 referendumuri)

Conform datelor statistice, în ultimii ani, la nivelul spațiului european, a crescut numărul cazurilor în care se organizează referendum, acesta fiind perceput ca mijlocul cel mai democratic prin care pot fi consultați cetățenii unui stat, creșterea datorându-se supunerii la vot a diverselor tratate ale Uniunii Europene.

În plus, se sesizează faptul că setul regulilor ce sunt aplicate în cazul referendumurilor, în fiecare stat european, este deosebit de diferit, remarcându-se și situații unice, ceea ce demonstrează nivelul creativității legiuitorilor.

Spre exemplificare, în Letonia referendumul este validat dacă la acesta participă un număr de cetățeni minim egal cu numărul cetățenilor participanți la ultimele alegeri, în vreme ce în Italia președintele poate fi demis prin alegerea aleatorie a unui număr de șase persoane ce vor face parte dintr-un consiliu, acesta urmând să își dea avizul privind demiterea sau nu a șefului statului.

Diversitate se constată și în domeniul regulilor dedicate pragului electoral ce este necesar pentru validarea unui referendum, remarcându-se trei feluri ale pragului electoral, respectiv:

Pragul electoral de participare – vizează numărul voturilor necesare validării unui referendum – în țara noastră acesta este de 50%

Pragul electoral de aprobare – vizează numărul voturilor pro sau a voturilor contra referendumului, acestea trebuind să fie mare decât un număr anume al alegătorilor înregistrați

Pragul electoral de validare

De asemenea, în unele state (precum Suedia, Bulgaria, Malta, Italia, Croația și Belgia) este în vigoare cvorumul de abrogare, acesta vizând pragurile de participare ce sunt introduse în vederea anulării unei legi ori a scoaterii din constituție a unei legi.

Așa cum se poate remarca, în 17 state din spațiul european se constată existența unui cvorum de validare, țara noastră încadrându-se în categoria statelor în care referendumurile organizate permit diverse modificări legislative, cu impunerea unor condiții respectivului cvorum.

2.5 Istoria referendumului în România

De-a lungul timpului, cetățenii români cu drept de vot au fost de mai multe ori chemați la urnele de vot pentru a-și exprima opțiunea în cadrul unui referendum ori al unui plebiscit, primele buletine de vot incluzând numai două opțiuni, respectiv „Da” ori „Nu”.

În România, primul plebiscit a fost organizat la inițiativa lui Alexandru Ioan Cuza, în cursul anului 1864, când s-a intenționat formarea primei Constituții a statului român, în acea vreme denumită Statutul Dezvoltator al Convenției de la Paris. În conținutul acesteia se remarcau includerea atribuțiilor ce îi reveneau șefului statului, ca și trecerea de la un sistem parlamentar de tip unicameral la un sistem parlamentar bicameral.

În cadrul acestui nou sistem parlamentar, puterea legiuitoare era exercitată de către domnitorul țării, dar și de către Adunarea Electivă (care în acea perioadă era numită Camera Inferioară), respectiv Senat (denumit Corpul Ponderator).

Cu ocazia primului referendum organizat în țara noastră s-au înregistrat un număr de 682.621 de opțiuni ale variantei „Da”, 1.307 de opțiuni pentru varianta „Nu”, numărul abținerilor fiind de 70.220.

Demn de menționat este faptul că pentru aprobarea și inclusiv revizuirea constituțională s-au organizat un număr de patru referendumuri, în mai puțin de o săptămână (respectiv între 2/8 aprilie 1866) fiind organizate două consultări ale poporului în urma căruia Carol I a fost ale domnitorul Principatelor Române, ulterior abdicării lui Alexandru Ioan Cuza.

Un alt referendum important a fost organizat în ziua de 24 februarie a anului 1938, ocazie cu care s-a aprobat Constituția României, aceasta fiind adoptată ca urmare a inițiativei lui Carol al II-lea, după abrogarea Constituției României din anul 1923.

Și în timpul dictaturii mareșalului Ion Antonescu au fost organizate referendumuri, acesta chemându-i pe votanții români, de sex masculin și care împliniseră 21 de ani, la urne pentru a aproba planul politic pe care îl promova. Primul referendum a fost organizat la începutul anului 1941, ulterior revoltei legionare de la finele lunii ianuarie, Antonescu solicitând acordul românilor pentru a elimina celebra Gardă de Fier.

Ulterior, tot în același an, mai precis în prima decadă a lunii noiembrie, în România a fost organizat un alt referendum, acesta vizând aprobarea campaniei inițiate de liderul Antonescu privind eliberarea de sub ocupația sovietică a teritoriilor românești și participarea la cea de-a doua conflagrație mondială de partea Germaniei naziste. Demn de menționat este faptul că la ambele referendumului răspunsurile votanților au fost afirmative, procentul acestora fiind majoritar (respectiv de 99%).

Referendumuri au fost organizate și în perioada regimului comunist, primul dintre acestea derulându-se în ziua de 23 noiembrie a anului 1986, când s-a luat decizia diminuării de către R.S.R., cu un procent de 5%, a volumului de armament, ca și a cheltuielilor și a efectivelor militare. Trei ani mai târziu, cu doar câteva luni înaintea căderii regimului comunist în țara noastră, dictatorul Nicolae Ceaușescu a organizat referendum pentru interzicerea contractării creditelor de peste hotare, acesta fiind adoptat în celebra Mare Adunare Națională.

Referendumuri au fost organizație în România și în perioada post-decembristă, primul fiind organizat la începutul lunii decembrie a anului 1991, cu ocazia aprobării noii Constituții a României, pentru care au votat peste 77% din totalul cetățenilor români cu drept de vot.

Următorul referendum a fost organizat în a doua jumătate a lunii octombrie a anului 2003, ocazie cu care s-au prezentat la urne un procent de peste 55% din totalul cetățenilor români cu drept de vot. Dintre aceștia, aproape 90% au votat pentru modificarea Constituției României din anul 1991, în vederea armonizării legislației din țara noastră cu noile reglementări ale Uniunii Europene, ca și cu cele ale Alianței Nord-Atlantice, în paralel adoptându-se creșterea perioadei mandatului președintelui statului de la patru ani la cinci ani.

De departe, cel mai controversat referendum din România este cel din data de 19 mai a anului 2007, când cetățenii români cu drept de vot au fost chemați la urne pentru a-și exprima voința privind demiterea fostului șef de stat, Traian Băsescu.

Suspendat de către Parlamentul României cu un număr de 322 de voturi favorabile, 108 voturi împotrivă și zece abțineri, Traian Băsescu a continuat să-și exercite diversele atribuții prezidențiale după ce peste șase milioane de români (respectiv un procent de aproape 75% din totalul participanților la referendum) au votat împotriva deciziei legislativului de demitere a acestuia.

În același an, respectiv la data de 25 noiembrie 2007, la inițiativa lui Traian Băsescu s-a organizat în țara noastră un nou referendum, ce viza introducerea votului uninominal la alegerile parlamentare. La urne s-a prezentat un procent redus al cetățenilor români cu drept de vot (respectiv puțin peste 26 % – reprezentând 4.85 milioane persoane), peste 81% dintre aceștia optând pentru varianta votului uninominal.

Acest referendum a fost însă invalidat ulterior de către Curtea Constituțională a României, avându-se în vedere numărul redus al cetățenilor români cu drept de vot care s-au prezentat la urne, cunoscut fiind faptul că pentru validarea acestuia se impunea participarea la urne a 50% + 1 din numărul cetățenilor români cu drept de vot.

Concluzionând, referendumurile organizate în țara noastră de-a lungul timpului pot avea următoarea reprezentare:

CAPITOLUL 3. REFERENDUMUL ÎN LEGISLAȚIA ROMÂNEASCĂ

În România, organizarea referendumului, ca și desfășurarea acestuia se face în conformitate cu prevederile Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, cu ulterioarele modificări și completări, regăsite în conținutul următoarelor documente:

O.U.G. nr. 92/2003 pentru modificarea și completarea unor reglementări referitoare la organizarea și desfășurarea referendumului

Legea nr. 551/2003 pentru modificarea art. 14, alin. (1) din Legea nr. 3/2000 vizând organizarea și desfășurarea referendumului

O.U.G. nr. 99/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 vizând organizarea și desfășurarea referendumului

Legea nr. 129/2007 pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 vizând organizarea și desfășurarea referendumului

O.U.G. nr. 34/2007 pentru completarea Legii nr. 3/2000 vizând organizarea și desfășurarea referendumului

O.U.G. nr. 27/2007 – vizând stabilirea unor măsuri pentru organizarea referendumului național din data de 19 mai 2007 pentru demiterea Președintelui României

O.U.G. nr. 103/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 vizând organizarea și desfășurarea referendumului

O.U.G. nr. 103/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 vizând organizarea și desfășurarea referendumului

Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 vizând Codul penal

Legea nr. 131/2012 pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 vizând organizarea și desfășurarea referendumului

O.U.G. nr. 41/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 vizând organizarea și desfășurarea referendumului

Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 vizând Codul de procedură civilă

Legea nr. 341/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 vizând organizarea și desfășurarea referendumului

O.U.G. nr. 15/2016 pentru completarea Legii nr. 3/2000 vizând organizarea și desfășurarea referendumului 11 mai 2016

Conform prevederilor incluse în conținutul Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, în țara noastră suveranitatea națională îi este conferită poporului român, acesta fiind cel care o și exercită prin intermediul referendumului, ca și al diverselor organe reprezentative.

Aceeași lege, anterior menționată, prevede că referendumul național se constituie într-o formă directă, respectiv un mijloc al consultării directe și al exprimării voinței suverane, ce îi aparține poporului român, privind:

Revizuirea Constituției României – Atât inițiativa de revizuirea Constituției României, cât și procedura revizuirii sunt supuse normelor ce se află prevăzute în conținutul articolelor 146, 147 ale Constituției României, organizarea, ca și derularea referendumului dedicat revizuirii Constituției fiind stabilite prin intermediul legii (cu mențiunea obligativității atât a organizării revizuirii Constituției României, cât și a desfășurării acesteia).

Toți cetățenii români cu drept de vot ce iau parte la acest referendum dețin dreptul de a se pronunța prin varianta „DA“ sau varianta „NU“ la întrebarea ce este înscrisă în conținutul buletinului de vot, aceasta având următoarea formă: „Sunteți de acord cu legea de revizuire a Constituției României în forma aprobată de Parlament?“. Iar rezultatul acestui referendum este stabilit avându-se în vedere marea majoritate a voturilor alegătorilor, ce sunt valabil exprimate și care privesc numărul alegătorilor ce sunt înscriși pe listele referendumului, numărul tuturor persoanelor cu drept de vot ce participă la referendum, numărul tuturor voturilor ce sunt valabil exprimate în cazul opțiunii ”DA”, numărul tuturor voturilor ce sunt valabil exprimate în cazul opțiunii „NU”, ca și numărul total al voturilor nule.

Demiterea Președintelui ales al României

Diverse alte probleme ce vizează interesul național

Referendumul poate fi organizat și desfășurat și la nivel local, în situația problemelor ce reprezintă un interes deosebit pentru diversele unități administrativ-teritoriale.

În situația organizării referendumului, populația României poate să fie consultată asupra unei sau mai multor probleme. De asemenea, conform legii, poporul român poate fi consultat și cu privire la problemele de interes național, ca și cu privire la problemele de interes local, consultarea făcându-se pe buletine separate de vot.

Diversele probleme ce, conform Constituției României, nu se pot supune revizuirii, nu pot să facă obiectul unui referendum, în această categorie fiind inclusă aderarea țării noastre la diversele tratate constitutive ale U.E. (fiind prevăzută o lege specială în acest sens), ca și prevederile ce vizează tratatele constitutive ale U.E., respectiv restul reglementărilor comunitare ce au un caracter obligatoriu.

La orice referendum organizat pe teritoriul țării noastre pot participa toți cetățenii români ce au vârsta împlinită de 18 ani (respectiv până în ziua desfășurării referendumului), excepție făcând persoanele ce suferă de debilitate, alienații mintali ce se află sub interdicție, ca și persoanele ce au fost condamnate, prin intermediul hotărârilor judecătorești rămase definitive, la pierderea dreptului electoral.

Orice referendum național, ca și referendumurile locale sunt organizate și se derulează în conformitate cu prevederile legii, ele fiind valabile în situația în care la acestea iau parte minim o treime din numărul total al cetățenilor români cu drept de vot ce sunt înscriși pe listele electorale permanente.

De asemenea, rezultatul oricărui referendum este validat în situația în care opțiunile alegătorilor, ce sunt valabil exprimate, se constituie într-un procent minim de 25% din totalul cetățenilor români cu drept de vot ce se află înscriși pe listele electorale permanente.

3.1 Organizarea referendumului la nivel național

3.1.1. Organizarea referendumului privind revizuirea Constituției României

Conform prevederilor legale, atât inițiativa dedicată revizuirii Constituției României, cât și procedura de revizuire a textului constituțional se supun diverselor norme ce se regăsesc în cuprinsul articolului 146 și articolului 147 din Constituție, cu mențiunea că organizarea referendumului, ca și desfășurarea acestuia este stabilită prin intermediul legii.

Același text de lege, anterior menționat, prevede obligativitatea organizării și desfășurării referendumului dedicat revizuirii Constituției României, ca și al rezultatului acestuia.

Toți cetățenii care iau parte la referendumul dedicat revizuirii Constituției României dețin dreptul de a se pronunța prin "DA" ori prin "NU" la întrebarea ce este înscrisă pe buletinul de vot al respectivului referendum, respectiv: „Sunteți de acord cu legea de revizuire a Constituției României în forma aprobată de Parlament”?.

În ceea ce privește rezultatul referendumului pentru revizuirea Constituției, acesta este stabilit avându-se în vedere majoritatea voturilor ce sunt valabil exprimate la nivelul întregii țări, mai precis:

Tabel nr. 1 Prelucrare informații regăsite în conținutul Legii 3/2000

3.1.2. Organizarea referendumului privind demiterea Președintelui României

Conform prevederilor legale, referendumul organizat pentru a se demite Președintelui României este obligatoriu, acesta stabilindu-se în urma unei hotărâri a Parlamentului României, în condițiile regăsite în textul constituțional.

Trebuie menționat faptul că urmările răspunderii politice a Președintelui României sunt de natură politică și judiciară, acest tip de răspundere avându-și temeiul juridic în baza prevederilor articolului 95 din cadrul Constituției României.

De asemenea, în domeniul modului de exercitarea atribuțiilor Președintelui României, răspunderea acestuia poate să fie angajată, prin prisma punctului de vedere politic, tot în condițiile articolului de lege anterior menționat, în condițiile săvârșirii unor fapte de natură gravă, fapte prin intermediul cărora sunt încălcate prevederile constituționale.

Astfel, dacă se constată că Președintele României a săvârșit fapte grave, încălcând prevederile menționate în cadrul Constituției României, șeful statului poate să fie suspendat din funcția pe care o deține de către Senat și Camera Deputaților, în cadrul unei ședințe reunite.

Trebuie specificat faptul că în asemenea cazuri, conform prevederilor constituționale, șeful statului poate da în Parlament toate explicațiile ce sunt necesare în vederea elucidării faptelor ce îi sunt imputabile.

Suspendarea Președintelui României din funcția deținută, în cadrul Camerelor reunite ale Parlamentului, se poate face numai după o consultare a Curții Constituționale și doar cu votul majorității parlamentarilor, deputați și senatori.

Propunerea privind suspendarea din funcție a Președintelui României trebuie să fie inițiată de minim 1/3 din numărul total al parlamentarilor (deputați și senatori), aceasta fiind adusă la cunoștiința Președintelui în cel mai scurt timp, respectiv „neîntârziat”.

Ulterior, această propunere de suspendare din funcție a Președintelui României include și o consultare a Curții Constituționale, după care urmează dezbaterea acesteia în cadrul ședinței comune a Senatului și Camerei Deputaților. După dezbaterea propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României, urmează supunerea acesteia la vot.

În situația în care această propunere de suspendare din funcție a Președintelui României este adoptată în Parlament cu votul majorității parlamentarilor în funcție (senatori și deputați), în termen maxim de 30 de zile de la aprobare se impune organizarea unui referendum în vederea demiterii șefului statului.

Trebuie menționat faptul că propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României se face numai în situația în care se constată că șeful statului a săvârșit fapte grave de încălcare a prevederilor constituționale, situație semnalată în România în cursul anului 2007, pe parcursul celui de-al doilea mandat al fostului președinte Traian Băsescu.

Inițiativa privind o propunere de suspendare din cadrul funcției a Președintelui României trebuie să îi fie comunicată în regim de urgență și șefului statului, care se poate prezenta în fața camerelor reunite ale Parlamentului pentru a aduce toate explicațiile ce sunt necesare, având în vedere faptele ce îi sunt imputabile.

Ca urmare a organizării referendumului în vederea demiterii Președintelui României, acesta este declarat demis, dacă referendumul a întrunit majoritatea voturilor exprimate de către cetățenii ce sunt înscriși pe listele electorale.

Conform legii, toți cetățenii români ce iau parte la referendumul pentru demiterea Președintelui României dețin dreptul de la se pronunța prin „DA" ori „NU" la întrebarea ce este înscrisă pe buletinul de vot al referendumului, respectiv: „Sunteți de acord cu demiterea Președintelui României?".

În situația în care funcția Președintelui României devine vacantă sau dacă șeful statului este suspendat din funcție ori se află într-o imposibilitate (de tip temporar) să își exercite numeroasele atribuții, prin lege, interimatul acesteia este asigurat de către președintele Senatului României ori de președintele Camerei Deputaților (în această ordine).

Răspunderea Președintelui României este reglementată de prevederile articolului 96 din Constituție, în ședința comună a Senatului și Camerei Deputaților, incluzând cel puțin votul a 2/3 din numărul total al parlamentarilor, situație în care se poate lua decizia de punere sub acuzare, pentru înaltă trădare, a Președintelui României.

Trebuie menționat faptul că nici prevederile constituționale și nici diverse alte reglementări legislative nu precizează detalii privind semnificația ori conținutul noțiunii „înaltă trădare”, acestea fiind lăsate în sarcina majorității reprezentând 2/3 din numărul parlamentarilor ce dispun de punerea Președintelui României sub acuzare, prin intermediul exprimării votului politic.

Același articol 96 din cadrul Constituției României nu precizează alte detalii vizând materia procesuală penală, el conferind numai competența judecății în această situație către Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel se poate constata cu ușurință faptul că nu există o lege specială prin care să fie reglementată răspunderea penală a șefului statului.

Situație în care se impune, în vederea răspunderii penale a Președintelui României, aplicarea dispozițiilor prevăzute de Codul Penal, ca și ale celor incluse în cadrul Codului de Procedură Penală, cu includerea tuturor completărilor ce sunt aplicabile restului categoriilor de demnitari români, demnitari care, de asemenea, se bucură de imunitate prin lege. Astfel, în situația Președintelui României, după faza premergătoare (faza politică) vizând punerea acestuia sub acuzare sub acuzația comiterii unor fapte de înaltă trădare, se va impune începerea fazei de urmărire penală.

În cuprinsul prezentului subcapitol se impune a se aminti și Decizia Curții Constituționale a României nr. 420/2007 privind constituționalitatea Legii pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, urmare a sesizării unui număr de 50 de parlamentari, ce a avut ca bază articolul 146, lit. a) din Constituția României, ca și articolul 15, alin. (4) al Legii nr. 47/1992 vizând organizarea și funcționarea Curții Constituționale a României.

Această sesizare adresată Curții Constituționale a României a vizat Legea pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, incluzând un unic articol, respectiv „articolul 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și va avea următorul cuprins: "Art. 10. – Prin derogare de la art. 5 alin. (2), demiterea Președintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul țării, ale cetățenilor care au participat la referendum."».

În conținutul sesizării, parlamentarii au menționat faptul că respectivul text de lege criticat „nu acordează dispozițiile legii declarată neconstituțională cu conținutul Deciziei Curții Constituționale nr. 147/2007, astfel că este contrară prevederilor art. 147 alin. (2) din Constituție, care obligă Parlamentul să reexamineze dispozițiile declarate neconstituționale pentru punerea lor de acord cu Decizia Curții Constituționale".

Astfel, se aprecia că respectivul articol, în cadrul redactării adoptate prin intermediul legii supuse controlului de constituționalitate, reușea să încalce și prevederile regăsite în conținutul „articolelor 81 și 95 din Constituția României pentru considerentele arătate de Curte în motivarea Deciziei nr. 147/2007", apreciindu-se cu ulterior intrării în vigoare a acestui text de lege „s-ar ajunge la situația în care un președinte, ales în condițiile art. 81 alin. (2) din Constituție, să fie demis cu majoritate relativă de voturi”, parlamentarii motivând că ar exista și posibilitatea situației „în care, dacă la referendum participă trei cetățeni și doi ar vota pentru demitere, președintele ar fi demis”.

Tot în sesizarea Curții Constituționale a României s-a invocat și faptul că „textul de lege adoptat are caracter retroactiv, fiind așadar contrar articolului 15, alin. (2) din Constituție, prin aceea că "stabilește o altă modalitate de demitere a Președintelui decât cea prevăzută de lege la data alegerii sale în funcție" și „astfel de modificări esențiale nu pot interveni în timpul exercitării mandatului".

Astfel, a fost invocată Decizia Curții Constituționale nr. 61/2007, cu precizarea că „deși prin art. 83 din Constituție, astfel cum a fost modificat prin Legea de revizuire din 2003, durata mandatului Președintelui României s-a prelungit la 5 ani, această prevedere se aplică, potrivit art. 155 alin. (3) din Legea fundamentală, începând cu următorul mandat prezidențial”.

Nu în ultimul rând, în sesizarea C.C.R. s-a apreciat și că „în situația adoptării unei legi prin care demiterea președintelui poate fi hotărâtă prin referendum cu o altă majoritate decât majoritatea absolută, posibilitate avută în vedere de Decizia Curții Constituționale nr. 147/2007, o asemenea lege "nu ar putea fi aplicabilă președintelui în funcție la data adoptării, ci doar următorului mandat, pentru considerentele deja expuse".

În cadrul punctelor de vedere exprimate s-a invocat faptul că articolul 10 „din Legea nr. 3/2000 a fost modificat în sensul celor statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 147/2007 și invocarea ei de către autorii sesizării pentru susținerea neconstituționalității textului în actuala redactare "este irelevantă, întrucât decizia respectivă privea un alt text legal și se baza pe argumentarea potrivit căreia este neconstituțional ca prin lege să se stabilească două regimuri juridice distincte pentru demiterea prin referendum a Președintelui României”.

De asemenea, s-a avut în vedere faptul că „potrivit deciziei menționate, „nimic nu împiedică legiuitorul să stabilească condiții diferite de valabilitate a condițiilor de organizare a unui referendum, indiferent ce obiect ar avea acesta și, implicit, să instituie o anumită majoritate de voturi valabil exprimate, necesară pentru adoptarea unei anumite decizii printr-o procedură referendară, singura cerință fiind aceea ca majoritatea respectivă să fie cerută pentru toate situațiile similare supuse consultării populare”.

În viziunea parlamentarilor ce au semnat respectiva sesizare către Curtea Constituțională a României, „o astfel de situație o poate constitui demiterea din funcție a șefului statului printr-un referendum, indiferent care a fost majoritatea de voturi necesară pentru alegerea sa în această demnitate", menționându-se și faptul că, „în sensul aceleiași decizii, care nu exclude posibilitatea ca legiuitorul să opteze pentru o majoritate de voturi relativă cât privește demiterea Președintelui României, Parlamentul, prin derogare de la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000, "a stabilit un regim juridic special și unic pentru demiterea Președintelui României prin referendum".

Ulterior examinării conținutului respectivei sesizări înregistrate pe rolul său, ca și a prevederilor legale ce se supuneau controlului de constituționalitate, avându-se în vedere diversele dispoziții constituționale ce au fost invocate, Curtea Constituțională a României a constatat „că niciuna dintre obiecțiunile de neconstituționalitate nu este întemeiată”, considerentele fiind multiple, respectiv:

Privind critica ce viza o încălcare a prevederilor regăsit în conținutul alineatului 2 al articolului 147 din Constituția României, ca urmare a „nepunerii de acord cu decizia Curții Constituționale a legii declarate ca fiind neconstituțională și reexaminată, Curtea constată că prin Decizia nr. 147 din 21 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 7 martie 2007, a fost declarată neconstituțională "Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului", sens în care, în respectiva decizie, judecătorii C.C.R. au reținut faptul că respectiva lege „este neconstituțională în ansamblul său, având în vedere că pct. 1 și pct. 2 analizate epuizează cuprinsul normativ al articolului său unic".

De asemenea, conform prevederilor regăsite în conținutul alineatului 2 al articolului 147 din Constituția României, „în cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale”, remarcându-se că prevederilor constituționale au fost respectate de Camerele Parlamentului României.

În acest sens, judecătorii C.C.R. menționează faptul că „primul punct al articolului unic al legii care, prin completarea art. 5 cu un nou alineat, reglementa anumite interdicții privind organizarea în timp a referendumului a fost eliminat în urma reexaminării”, în vreme ce „cel de al doilea punct, modificând art. 10 din Legea nr. 3/2000, stabilea o majoritate diferențiată de voturi pentru demiterea Președintelui României, în raport cu majoritatea de voturi cu care a fost ales. Această reglementare a fost declarată ca fiind neconstituțională, întrucât statutul juridic al Președintelui României este identic, indiferent dacă a fost ales în primul sau în cel de al doilea tur de scrutin”.

Cu toate acestea, C.C.R. a reamintit faptul că „nu exclude posibilitatea ca legiuitorul să opteze pentru o majoritate de voturi relativă pentru demiterea Președintelui României în toate cele trei situații”.

Urmare a reexaminării textului de lege, s-a reușit înlăturarea motivului de neconstituționalitate, prin intermediul unei noi redactări a respectivului articol din textul legii, în care s-a prevăzut, în toate situațiile, „o singură majoritate de voturi prin care Președintele României poate fi demis, dacă s-a întrunit "majoritatea voturilor valabil exprimate, la nivelul țării, ale cetățenilor care au participat la referendum”.

De asemenea, Curtea Constituțională a României a mai constatat că respectiva lege ce a fost supusă controlului constituționalității nu includea „nicio dispoziție cu privire la data de la care urmează să intre în vigoare și la perioada de timp în care urmează să fie aplicată”, condiții în care, conform „regulii generale prevăzute de art. 78 din Constituție, legea intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial”, pe cale de consecință remarcându-se că „dispozițiile legii examinate își vor produce efecte, în condițiile prevăzute de Constituție, imediat după intrarea sa în vigoare”.

Aceeași Curte Constituțională a României a mai reținut în cadrul deciziei sale și faptul că „nu poate primi nici critica referitoare la retroactivitatea legii examinate, deoarece obiectul acesteia îl constituie procedura referendumului, iar normele de procedură, care sunt de imediată aplicare, nu produc efecte asupra unor situații juridice anterioare, ci numai asupra celor care se derulează după intrarea în vigoare a legii”.

Mai mult, C.C.R. a remarcat și faptul că „modificarea inițială a Legii nr. 3/2000 s-a adoptat de Parlament la începutul lunii februarie 2007, Curtea Constituțională fiind sesizată pentru controlul constituționalității ei la 12 februarie 2007, când nu se înregistrase la Parlament propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României”, subliniindu-se și faptul că „și forma actuală a legii de modificare a fost adoptată, la 21 martie 2007, înainte ca Parlamentul să fi hotărât suspendarea din funcție a Președintelui României, prin hotărârea din 20 aprilie 2007, când s-a cunoscut că va trebui organizat referendumul pentru demiterea Președintelui României”.

In plus, C.C.R. a constatat în conținutul deciziei sale că „în sensul prevederilor art. 95 alin. (3) din Constituție, referendumul organizat pentru demiterea Președintelui României reprezintă un act unic de manifestare a voinței populare, care nu poate fi repetat în cadrul aceleiași proceduri, indiferent de rezultatul său”.

Concluzionând, judecătorii Curții Constituționale a României au subliniat că „în condițiile noii reglementări privitoare la demiterea Președintelui României, valabilitatea referendumului nu mai este condiționată de participarea majorității persoanelor înscrise pe listele electorale”, astfel constatându-se că „Legea pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului este constituțională”.

3.1.3. Organizarea referendumului privind problemele de interes național

Conform legislației, ulterior consultării Parlamentului României, Președintele României, poate să îi solicite poporului ca acesta să își exprime, prin referendum, voința cu privire la diversele probleme de interes național, cu mențiunea că atât probleme ce urmează să fie supuse respectivului referendum, cât și data derulării acestuia sunt stabilite, prin decret, de către șeful statului.

În ceea ce privește punctul de vedere privind referendumul ce este inițiat de către șeful statului, acesta este exprimat de către Parlamentul României prin intermediul unei hotărâri ce se adoptă, cu majoritatea voturilor senatorilor și deputaților, în cadrul unei ședințe comune a ambelor Camere.

În categoria problemelor de interes național, așa cum acestea sunt menționate în lege se include:

Adoptarea diverselor măsuri ce privesc reforma, ca și strategia economică a țării

Adoptarea diverselor decizii politice deosebite ce vizează:

Regimul general al proprietății publice, respectiv a proprietății private

Organizarea administrației publice locale

Organizarea teritoriului

Regimul general ce privește autonomia locală

Organizarea generală a învățământului în țara noastră

Structura sistemului național de apărare, ca și organizarea armatei

Decizia de participare a forțelor armate la diversele operațiuni internaționale

Demersurile dedicate încheierii, semnării ori ratificării diverselor acte internaționale pe o durată de tip nedeterminat ori pe perioade mai mare de 10 ani

Decizia de integrare a României în cadrul diverselor structuri europene, ca și a structurilor euroatlantice

Regimul general al cultelor

3.2 Referendumul local

Diversele problemele de interes deosebit sesizate la nivelul unităților administrativ-teritoriale, ca și subdiviziunilor administrativ-teritoriale din municipii pot să fie supuse, spre aprobare, prin intermediul referendumului local, locuitorilor din aria de influență, în condițiile prevăzute de lege.

Astfel, conform legii, referendumul local poate fi organizat la nivelul tuturor satelor, ca și a localităților din componența comunelor ori a orașelor, cu mențiunea că în situația organizării unui referendum la nivel județean, acesta poate să se deruleze în toate comunele, respectiv orașele din respectivul județ sau doar într-unele dintre ele, mai precis în comunele/orașele ce sunt în mod direct interesate.

Organizarea referendumului este, prin lege, obligatorie, în cazul diverselor proiecte de lege ori a propunerilor legislative ce vizează modificarea unor limite teritoriale ale comunelor, ale orașelor ori ale județelor, acestea fiind înaintate spre adoptare Parlamentului României, doar ulterior consultării prealabile a cetățenilor din respectivele unități administrativ-teritoriale.

În ceea ce privesc diversele probleme ce sunt supuse atenției în cadrul unui referendum local, acestea sunt stabilite de către consiliile locale, ori, după caz, a consiliilor județene, ulterior propunerilor venite din partea primarilor, respectiv a președinților de consilii județene.

În această situație, cetățenii din respectivele unități administrativ teritoriale sunt chemați la urne pentru a se pronunța prin „DA" sau prin „NU" cu privire la respectivele probleme ce sunt supuse referendumului, aceștia decizând prin intermediul majorității voturilor ce sunt valabil exprimate în cadrul respectivei unități administrativ-teritoriale.

CAPITOLUL 4. DESFĂȘURAREA REFERENDUMULUI ÎN ROMÂNIA

Atât obiectul unui referendum derulat în țara noastră, cât și desfășurarea acestuia sunt stabilite:

Prin intermediul legii, în situația referendumului ce vizează revizuirea Constituției României, cu respectarea prevederilor articolului 147, alineatul (3) din textul constituțional

Prin intermediul hotărârii Parlamentului României, în situația referendumului ce vizează demiterea Președintelui României, avându-se în vedere respectarea prevederilor textului constituțional, mai precis a articolului 95, alineatul (3)

Prin intermediul unui decret al Președintelui României, în situația referendumului ce privește diverse probleme de interes național, așa cum acestea sunt menționate în lege

Comunicare datei de desfășurarea referendumului național spre public se realizează prin intermediul Monitorului Oficial al României, Partea I, dar și prin intermediul mass-mediei, cu diversele sale forme de reprezentare.

Demn de menționat este aspectul că atât obiectul referendumului local, cât și data de desfășurare a acestui sunt stabilite și se aduc la cunoștința opiniei publice cu minim 20 de zile înaintea derulării acestuia.

În ceea ce privește referendumul local, conform legii, acesta poate să fie organizat doar într-o zi de duminică, publicul fiind informat despre data de desfășurare a acestuia prin intermediul diverselor mijloace de comunicare în masă.

Diversele operațiuni ce sunt dedicate desfășurării referendumului se derulează la nivelul circumscripțiilor electorale, ca și în cadrul secțiile de votare, așa cum acestea sunt organizate în condițiile legii, mai precis a prevederilor regăsite în Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, ca și în Legea nr. 70/1991 vizând alegerile locale, avându-se în vedere copiile de pe listele electorale permanente, copiile de pe listele electorale speciale, ca și copiile de pe restul listelor electorale ce se regăsesc prevăzute în lege.

Primarii sunt responsabili cu realizarea unor reactualizări a listelor electorale permanente în condițiile regăsite în Legea nr. 68/1992, ca și în Legea nr. 70/1991, această reactualizare realizându-se într-un termen maxim de cinci zile anterior datei ce a fost stabilită pentru derularea referendumului.

În situația în care legea o prevede, procesul dedicat afișării listelor electorale, ca și delimitarea secțiilor de votare, numerotarea acestora și aducerea acestora la cunoștința publicului se realizează în maxim 48 de ore din momentul îndeplinirii termenului, anterior menționat, în condițiile regăsite în Legea nr. 68/1992 și în Legea nr. 70/1991, cu ulterioarele modificări și completări.

Conform legii, toți cetățenii dețin dreptul de a verifica înscrierea lor în cadrul listelor electorale, întâmpinările îndreptate contra eventualelor omisiuni, înscrieri greșite, ca și a diverselor erori constate în liste realizându-se la autoritățile publice ce au întocmit respectivele liste, cu mențiunea că acestea au obligația de a se pronunța pe loc sau în maxim 24 de ore din momentul înregistrării respectivelor întâmpinări.

De asemenea, diversele contestații ce sunt îndreptate contra dispozițiilor pe care le iau autoritățile publice, în situația anterior menționată, sunt soluționate în maxim 48 de ore de către judecătoria în raza teritorială în care își are domiciliul respectivul participant la referendum ori, în situația participanților ce sunt înscriși în listele suplimentare ale referendumului, de către judecătoria pe raza teritorială în care se găsește biroul electoral al respectivei secții de votare ce a întocmit respectiva listă cu probleme. Respectiva hotărâre judecătorească ce este dată este irevocabilă și executorie, aceasta comunicându-se tuturor persoanelor interesate în maxim 24 de ore din momentul pronunțării.

În cazul cetățenilor ce locuiesc într-o altă localitate decât localitatea în care aceștia au domiciliul pot să îi solicite primarului din respectiva localitate să îi înscrie în cadrul listelor electorale suplimentare, înscrierea putând să fie realizată cu cel mult trei zile anterior datei de desfășurare a referendumului.

În această situație, organele ce întocmesc listele electorale suplimentare au obligația de a solicita primăriei din localitatea de domiciliu a respectivei persoane radierea acesteia de pe lista electorală proprie.

De asemenea, persoana ce, în ziua derulării referendumului național, se găsește într-o altă localitate decât localitatea în care acesta este înscris în cadrul unei liste electorale, are, conform legii, posibilitatea de a-și exercita dreptul de vot în respectiva localitate, la orice secție de votare, ulterior înscrierii acestuia într-o listă suplimentară, înscrierea fiind realizată de către președintele biroului electoral al respectivei secții de votare și doar în baza actului de identitate al respectivei persoane, respectiv a adeverinței ce îi ține locul actului de identitate.

Diversele autorități publice ce au avut responsabilitatea întocmirii listele electorale, au obligația să le înainteze cu 48 de ore înainte de ziua de derulare a respectivului referendum către birourile electorale ale secțiilor de votare.

În vederea organizării și desfășurării referendumului, se înființează, într-un termen maxim de cinci zile, anterior datei ce a fost stabilită pentru desfășurarea referendumului, Biroul Electoral Central ori, după caz, birourile electorale de circumscripție, respectiv birourile electorale ale secțiilor de votare.

În ceea ce privește Biroul Electoral Central, acesta este alcătuit dintr-un număr de șapte judecători din cadrul Curții Supreme de Justiție, unul dintre aceștia îndeplinind funcția de președinte. Acestor șapte membrii ai Biroului Electoral Central și se adaugă și un delegat al fiecărei formațiuni politice ce își are reprezentarea în cadrul Parlamentului României.

Acțiunea dedicată desemnării judecătorilor ce vor face parte din Biroul Electoral Central se va realiza într-un termen maxim de trei zile din momentul stabilirii datei de desfășurare a referendumului, prin tragere la sorți, realizată de președintele Curții Supreme de Justiție, în vaza unei liste pe care sunt înscriși totalitatea judecătorilor în exercițiu din cadrul Curții Supreme de Justiție.

În ceea ce-l privește pe președintele Biroului Electoral Central, acesta este ales prin intermediul votului secret de toți membrii Biroului Electoral Central, într-un termen maxim de 24 de ore din momentul desemnării.

În sfera de supraveghere a Biroului Electoral Central se include:

Reactualizarea permanentă a tuturor listelor electorale permanente

Întocmirea copiilor de pe listele electorale permanente

Transmiterea copiilor de pe listele electorale permanente la birourile electorale ale secțiilor de votare

Supravegherea modului de desfășurare a respectivului referendum

Centralizarea rezultatelor referendumului, la nivel național

Înaintarea rezultatelor referendumului către Curtea Constituțională a României

De asemenea, Biroul Electoral Central este cel care soluționează toate contestațiile ce îi sunt adresate, exceptând contestațiilor ce sunt date spre competența diverselor alte birouri electorale ori a instanțelor judecătorești.

În situația în care se constată existența unei fraude electorale în cadrul unei secții de votare ori în cadrul unei circumscripții electorale, Biroul Electoral Central este cel care urmează să dispună anularea respectivelor rezultate ale referendumului, la nivelul respectivei secții de votare, respectiv a circumscripției electorale implicate.

De asemenea, tot Biroul Electoral Central este cel care acreditează, dar și dispune retragerea acreditării reprezentanților diverselor mijloace de comunicare în masă.

În ceea ce privește componența diverselor birouri electorale de circumscripție ale județelor, ca și a biroului electoral al municipiului București, respectiv a birourilor electorale ale comunelor, ale orașelor și ale municipiilor, ca și a birourilor electorale din cadrul secțiilor de votare, aceasta include un președinte și maxim șase delegați ai diverselor partide politice ce au reprezentare în Parlament (în situația referendumului național), respectiv ai partidelor politice ce au reprezentare în cadrul consiliilor locale ori a consiliilor județene, în situația referendumului local.

Stabilirea președinților birourilor electorale se realizează de către președintele tribunalului județean ori de către președintele tribunalului municipiului București, prin tragere la sorți, în maxim trei zile din momentul stabilirii datei referendumului.

Respectiva tragere la sorți se realizează de pe o listă ce include judecătorii și procurorii, ca și juriști din raza județului ori a municipiului București, ce nu sunt parte din nici un partid politic. În situația în care se constată că numărul juriștilor nu este unul suficient, conform legii, tragerea la sorți se realizează de pe o altă listă ce include persoane de o altă specialitate, ce nu sunt parte a unui partid politic și au o reputație nepătată.

Prin lege, este obligatorie desemnarea delegaților de către partidele politice, aceștia fiind comunicați în scris, în maxim cinci zile din momentul stabilirii datei de desfășurare a referendumului, către președintele biroului electoral.

În situația în care nu se poate realiza, de comun acord, această desemnare a reprezentanților în birourile electorale de către partidele politice, se realizează o tragere la sorți de președintele respectivului birou electoral, în prezența delegațiilor tuturor partidelor politice.

În categoria atribuțiilor principale ce le revin birourile electorale de circumscripție ale județelor, respectiv biroului electoral al municipiului București, ca și birourilor electorale ale comunelor, ale orașelor și ale municipiilor sunt incluse:

Realizarea publicațiilor, cu asigurarea afișării acestora

Rezolvarea într-un termen maxim de 24 de ore a diverselor sesizări, întâmpinări ce privesc activitatea proprie

Rezolvarea în maxim 24 de ore a contestațiilor ce privesc diversele operații derulare de birourile electorale ale tuturor secțiilor de votare

Totalizarea rezultatelor referendumului de la nivelul secțiilor de votare din județ ori, după caz, a secțiilor de votare din municipiul București

Înaintarea, în maxim 24 de ore din momentul închiderii scrutinului, a rezultatelor referendumului, obținute la nivelul secțiilor de votare, spre Biroul Electoral Central (în situația unui referendum național aceste rezultate sunt înaintate împreună cu toate documentele ce stau la baza lor)

În situația unui referendum local, atribuțiile ce îi revin Biroului Electoral Central sunt îndeplinite de către birourile electorale de circumscripție ale județelor, respectiv de către birourile electorale de circumscripție al municipiului București.

Demn de menționat este faptul că toate birourile electorale trebuie își deruleze activitatea în prezența minimă a 50%+1 din numărul total al membrilor, hotărârile acestora fiind luate cu majoritatea membrilor birourilor electorale prezenți.

În ceea ce privește campania dedicată referendumului, aceasta începe, conform legii, din momentul comunicării publice a datei de organizare a referendumului, ea încheindu-se cu 24 de ore anterior derulării acestuia.

Pe toată perioada acestei campanii, atât cetățenii cât și partidele politice dețin dreptul exprimării în mod liber și în absența oricărei discriminări a opiniilor, prin intermediul mitingurilor, al adunărilor publice, ca și prin intermediul diverselor mijloace de comunicare ale mass-mediei.

Se impune a se menționa și faptul că diversele mijloace ce sunt utilizate în cadrul campaniei dedicate referendumului trebuie să nu contravină ordinii de drept.

În cadrul fiecărei secții de votare se impune necesitatea existenței unui suficient număr al cabinelor, urnelor, ca și ștampilelor de votare, cu mențiunea că atât cabinele, cât și urnele trebuie să fie așezate în încăperea în care este amenajat biroul președintelui secției de votare.

În ceea ce privește modelul ștampilelor ce urmează să fie utilizate la referendumul național, conform legii, acestea sunt conforme modelului ce a fost aprobat prin intermediul trebuie să fie conform modelului aprobat prin intermediul Legii nr. 68/1992, în cazul referendumului local modelul fiind cel aprobat prin intermediul Hotărârii Guvernului nr. 270/1996.

CONCLUZII

Din vastul domeniu dedicat definirii referendumului, se remarcă cea în conținutul căreia acesta este perceput a fi procedeul democratic prin intermediul căruia oricărui popor îi este conferită oportunitatea manifestării în mod independent și direct, uzând de votul popular, a suveranității privind diverse chestiuni ori interese.

Referendumul are capacitatea de a se transforma într-un factor de echilibru politic și social, cu mențiunea că se impune o reglementare adecvată acestuia, ca și o folosire în mod echilibrat, mai ales în contextul în care acesta este unica instituție a controlului ce se poate prevala de titlul legitimității democratice, acesta fiind deseori perceput drept un instrument al reformei, prin intermediul căruia se poate realiza în control în raport cu guvernarea.

Datorită capacității acestuia de a determina o serie întreagă de reforme, referendumul se dovedește a fi deosebit de productiv în condițiile în care inițiativa desfășurării acestuia este inițiată de populație, în acest fel aceasta reușind să determine și diversele probleme asupra cărora se urmărește exprimarea voinței.

În spațiul european comun, s-a remarcat în ultimii ani o creștere a situațiilor în care au fost organizate diverse referendumuri, ceea ce demonstrează faptul că populațiile din statele Uniunii Europene încep să le perceapă ca fiind cea mai democratică metodă prin intermediul căreia se poate consulta populația cu privire la diverse aspecte considerate a fi de importanță majoră pentru aceasta. În acest context, s-a remarcat aspectul conform căruia totalitatea diverselor reguli ce sunt puse în aplicare în situația organizării unui referendum, diferă de la un stat la altul, aspect ce nu face decât să evidențieze nivelul de creativitate al legiuitorilor din respectivele state europene.

În țara noastră, țară cu tradiție în domeniul organizării referendumului, în societatea contemporană acesta este organizat și se derulează în condițiile stricte menționate de legiuitor, cu mențiunea că respectivul text de lege a cunoscut numeroase modificări pe parcursul ultimelor aproape două decenii.

La nivel național, referendumul se constituie într-un mijloc de consultare directă și de exprimarea voinței suverane a poporului român în domeniul revizuirii textului constituțional, ca și al demiterii Președintelui ales al țării, în această categorie fiind incluse și totalitatea problemelor ce intră în sfera interesului național.

În România, referendumul se poate organiza și derula inclusiv la nivel local, în cazul existenței unor probleme ce se constituie în sfera de interes deosebit pentru respectivele unități administrativ-teritoriale. În cazul în care se impune necesitatea organizării unui referendum, populația țării noastre poate să fie consultată asupra unei sau mai multor probleme, indiferent că acestea intră în sfera de influență a interesului național ori în cea a interesului local.

Nu pot fi supuse referendumului toate probleme ce, în conformitate cu textul constituțional, nu pot fi supuse revizuirii, în această categorie fiind remarcată atât aderarea României la diversele tratate constitutive ale comunității europene, dar și prevederile dedicate tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, mai precis reglementările comunitare ce se remarcă prin caracterul obligatoriu.

Atât referendumurile național, cât și cele locale se organizează și derulează avându-se strict în vedere prevederile legiuitorului în domeniu, acestea fiind declarate valabile în cazul în care numărul participanților reprezintă o treime din totalul populației din România cu drept de vot, ce se regăsește înscrisă pe listele electorale permanente.

În plus, rezultatele referendumurilor se consideră a fi validate numai în cazul în care diversele opțiuni ale votanților, opțiuni valabil exprimate, reprezintă o pătrime din totalul populației cu drept de vot ce se află înscrisă pe listele electorale permanente.

În țara noastră, se remarcă obligativitatea organizării referendumului dedicat demiterii Președintelui României, referendumul fiind organizat după o hotărâre a Parlamentului României, în acest sens, avându-se în vedere condițiile incluse de legiuitor în Constituția României. De asemenea, și Președintele, după consultarea Parlamentului României, are, prin lege, posibilitatea de a le solicita cetățenilor să își exprime, prin intermediul referendumului, voința privind problemele incluse în sfera interesului național, probleme ce sunt stabilite, conform legii, de Președintele României, prin intermediul unui decret prezidențial.

În sfera problemelor de interes național poate fi inclusă adoptarea diverselor măsuri ce privesc reforma, ca și strategia economică a țării, a deciziilor politice dedicate regimului proprietății publice, organizării teritoriului, a administrației publice, a regimului dedicat autonomiei locale, a structurii sistemului de apărare, a organizării armatei, etc.

În acest caz, punctul de vedere vizând referendumul inițiat de către șeful statului, îi aparține Parlamentul României, în cadrul unei hotărâri ce trebuie adoptată cu majoritatea voturilor membrilor reuniți în cadrul unei ședințe comune a ambelor Camere.

BIBLIOGRAFIE

Autori:

Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, ediția a XII-a, vol. II, Editura C.H. Beck, București, 2006

Florangela Marasciulo-Petrovic, Studio comparato dell'istituto referendario in Italia e in Svizzera: il referendum italiano alla luce dell'esperienza svizzera, Editura Imprimerie, Neuchatel, 1998

Francis Hamon, Le référendum. Étude comparative, Editura L.G.D.J., Paris, 1995

Jean Marie Denquin, Référendum et plébiscite. Essai de théorie générale, Editura L.G.D.J., Paris

Andreas Auer, Le référendum constitutionnel, în „Les origines de la démocratie directe en Suisse”, Faculté de Droit de Genève, Editura „Helbing & Lichtenhahn”, Bâle et Frankfurt-sur-le-Main, 1996

Mario Caciagli, Pier Vincenzo Uleri, Una prospettiva comparata per valutare le consultazioni referendarie, în Democrazie e referendum, Editura Libri del Tempo Laterza, Roma, 1996

Jean Claude Cabanne, Référendum et légitimité, în „Référendum et démocratie”, Editura Presses de l'Université des sciences sociales de Toulouse, Toulouse, 1998

Nigel Jones, A Brief History of the Birth of the Nazis: How the Freikorps Blazed a Trail for Hitler (Brief Histories), Lrd 50 Albermarle Street, London,2004

Robert Gillett, Ernest Schonfield, Daniel Steuer. Leiden ; Boston : Brill, 2017.Georg Büchner, Contemporary Perspectives, Leiden, Boston, Brill, 2017

Michael Bertram Crowe, The Changing Profile of the Natural Law, BRILL, 1977

Gupta, Madan Gopal, Government of the Fifth Republic of France, 1963

Michael Kennedy, The Jacobin Clubs in the French Revolution: The Middle Years, Princeton University Press, 1988, Princeton

Katie Haigh, French Declaration of the Rights of Man and of the Citizen and "La Marseillaise"

Thomas Gold Frost, The French constitution of 1793, 1890

Michel Pertue, Constitution de 1793, în A. Soboul, Ediția Dictionnaire historique de la Revolution francaise, Paris, 2005

Alexander van den Berg, What went wrong? Political instability and the fall of the French Directory (1795-1799), 2016

Jean-Jacques Rousseau, Oeuvres Complètes – Les 7 Oeuvres Majeures, 2012

Michael Kennedy, The Jacobin Clubs in the French Revolution: 1793–1795, Berghan Books, New York, 2000

John Grady McFarland, Matthew Fontaine Maury, Father of Oceanography: A Biography, 1806–1873, Mc Farland & Company, Inc. Publishers Jefferson, North Carolina, 2015

Gordon Brook-Shepherd, Anschluss: The Rape of Austria, Greenwood Press, London, 1976

Serge Berstein, The Republic of de Gaulle 1958-1969, Cambridge University Press, New York, 1993

Aidan Crawley, De Gaulle: A Biography, Publisher Bobbs-Merrill Co., Indianapolis, 1969

Site-uri consultate:

https://www.theguardian.com/politics/eu-referendum

Rezultate finale la referendum: 77,78% – unicameral, 88,84% – maximum 300 parlamentari

https://legeaz.net/legea-referendumului-3-2000/

https://lege5.ro/Gratuit/gi3daojrgy4q/decizia-nr-612-2017-referitoare-la-obiectia-de-neconstitutionalitate-a-legii-pentru-modificarea-si-completarea-legii-nr-3-2000-privind-organizarea-si-desfasurarea-referendumului

http://www.presidency.ro/ro/media/comunicate-de-presa/cerere-de-reexaminare-asupra-legii-pentru-modificarea-si-completarea-legii-nr-3-2000-privind-organizarea-si-desfasurarea-referendumului

https://www.historytoday.com/nigel-jones/referendums-device-despots

http://www.conseil-constitutionnel.fr/conseil-constitutionnel/francais/la-constitution/la-constitution-du-4-octobre-1958/declaration-des-droits-de-l-homme-et-du-citoyen-de-1789.5076.html

https://ipfs.io/ipfs/QmXoypizjW3WknFiJnKLwHCnL72vedxjQkDDP1mXWo6uco/wiki/Montagnard_(French_Revolution).html

https://ipfs.io/ipfs/QmXoypizjW3WknFiJnKLwHCnL72vedxjQkDDP1mXWo6uco/wiki/Declaration_of_the_Rights_of_Man_and_of_the_Citizen.html

https://ipfs.io/ipfs/QmXoypizjW3WknFiJnKLwHCnL72vedxjQkDDP1mXWo6uco/wiki/Constitution_of_the_Year_III.html

http://hedatuz.euskomedia.org/7562/1/04113146.pdf

https://lege5.ro/Gratuit/gi3dkojx/legea-nr-3-2000-privind-organizarea-si-desfasurarea-referendumului

https://legeaz.net/constitutia-romaniei/articolul-146-constitutie

https://legeaz.net/constitutia-romaniei/articolul-147-constitutie

http://www.ucv.ro/pdf/site/constitutia_romaniei.pdf

https://lege5.ro/Gratuit/geydenjxha/decizia-nr-420-2007-referitoare-la-constitutionalitatea-legii-pentru-modificarea-art-10-din-legea-nr-3-2000-privind-organizarea-si-desfasurarea-referendumului

https://lege5.ro/Gratuit/gy2dknrx/legea-nr-68-1992-pentru-alegerea-camerei-deputatilor-si-a-senatului

http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/8979

Legislație consultată:

Constituția României, modificată și completată prin legea de revizuire, Legea 429 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758/29.10. 2003

Decizia Curții Constituționale a României nr. 420/2007

Decizia nr. 612/2017 a Curții Constituționale a României

Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, cu ulterioarele modificări și completări

O.U.G. nr. 92/2003 pentru modificarea și completarea unor reglementări referitoare la organizarea și desfășurarea referendumului

Legea nr. 551/2003 pentru modificarea art. 14, alin. (1) din Legea nr. 3/2000 vizând organizarea și desfășurarea referendumului

O.U.G. nr. 99/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 vizând organizarea și desfășurarea referendumului

Legea nr. 129/2007 pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 vizând organizarea și desfășurarea referendumului

O.U.G. nr. 34/2007 pentru completarea Legii nr. 3/2000 vizând organizarea și desfășurarea referendumului

O.U.G. nr. 27/2007 – vizând stabilirea unor măsuri pentru organizarea referendumului național din data de 19 mai 2007 pentru demiterea Președintelui României

O.U.G. nr. 103/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 vizând organizarea și desfășurarea referendumului

O.U.G. nr. 103/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 vizând organizarea și desfășurarea referendumului

Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 vizând Codul penal

Legea nr. 131/2012 pentru modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 vizând organizarea și desfășurarea referendumului

O.U.G. nr. 41/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 vizând organizarea și desfășurarea referendumului

Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 vizând Codul de procedură civilă

Legea nr. 341/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 vizând organizarea și desfășurarea referendumului

O.U.G. nr. 15/2016 pentru completarea Legii nr. 3/2000 vizând organizarea și desfășurarea referendumului 11 mai 2016