Referat. Niveluri de Interpretare a Numelui Propriu

=== e903312a3b81b3babccfdb701a9a8e54d4c7f231_57947_1 ===

NIVELURI DE INTERPRETARE A NUMELUI PROPRIU

Numele propriu (denumit în continuare și Npr) este definit în Dicționarul Explicativ al Limbii Române ca „nume care se dă unui lucru sau unei ființe spre a le deosebi de alte lucruri sau ființe din aceeași categorie și care se scrie cu inițială mare”. În viziunea Domniței Tomescu există patru moduri de definire ale numelui propriu:

prin ce înseamnă, care se referă la unicitatea obiectului designat;

prin ce arată, adică a face cunoscut obiectul, a-l lămuri, a-l indica;

ce denumește, care se referă la desemnarea obiectului, la denotația sa;

ce este numele propriu, cu referire la încercările de definire aparținând lui Ion Heliade Rădulescu „numele propriu este un nume“ sau lui Nicolae Bălășescu, „o proprietate a unor lucruri sau ființe“.

Numele proprii, care reprezintă un domeniu vast și mobil al lexicului, au atras atenția savanților încă din antichitate. Platon și Aristotel sunt gânditorii ale căror teorii ai fost preluate, criticate, prelucrate de lingviștii moderni și contemporani. Interesul susținut al filozofilor, lingviștilor sau psihologilor este ușor de înțeles: numele “încarnează” (dacă este permisă o asemenea licență) mijlocul de a satisface o nevoie fundamentală, aceea de a identifica un individ concret din mulțimea semenilor lui.

Din punctul de vedere al referinței sale – considerăm sensul numelui propriu este suma descrierilor pe care le presupune despre individ, dar, care îl poate defini doar pe acest individ.

Pe cale de consecință, am putea afirma că numele proprii sunt utilizate pentru a referi, nu pentru a descrie un obiect, că un nume propriu are referință și nu are conținut semantic.

Numele proprii s-au format de la cuvintele deja existente în limbă și, la fel ca numele comune, își au propriile istorii. Plecând de la această aserțiune a lui Iorgu Iordan, putem afirma că orice cuvânt își are rolul său în arhitectura limbii, realizând o funcție precisă în planul comunicării, deci implică, în mod necesar, o semnificație concretă.

În ultimele decenii s-a afirmat din ce în ce mai viguroasă o critică dogmei care nu consideră Npr ca un semn lingvistic, ci ca o etichetă atașată unui referent, dogmă care a fost considerată excesiv de reducționistă. Categoria Npr își pierde unicitatea sa iluzorie. S-a stabilit deja insuficiența criteriilor clasice de definire a Npr, prezente de altfel și în DEX: Majuscula, intraductibilitatea sau monoreferentialitatea. Dacă Npr sunt unități lexical monoreferentiale într-o întrebuințare concretă, abordarea lexicologică conduce la contextualizarea lor, arătând modul în care conținutul lor se construiește prin determinări succesive care permit propagarea semelor prin aferența.

Din această perspectivă vom exemplifica și analiza nivelurile de interpretare a Npr.  

Interpretarea denominativă – bazată exclusiv pe sensul numelui propriu, utilizarea numelui neimplicând specificarea relației cu referentul.

Este interpretarea derivată standard/neutră, însemnând pur și simplu “entitate denumită “N” .

“Cei "doi" Eminescu” de Ioan CONSTANTINESCU

“Cea de a doua ediție a concertului extraordinar de folclor "Măriile cântecului românesc și invitații lor" va avea loc duminică în Parcul Artelor (Parcul Titan), între orele 18,00 – 22,00.”

“Surorile Bronte sunt trei romanciere engleze, considerate a fi întemeietoarele realismului critic în literatura engleză a secolului al XIX-lea. Operele lor au fost citite și recitite de mii de englezi. Ca o fatalitate, viața fiecăreia dintre surori a luat sfârșit devreme și în mod tragic…”

“Vă mai amintiți de Frații Petreuș, moroșenii cu cetera și zongora ce au cucerit românii din țară și întreaga lume? Titulatura ce a fost rostită o jumătate de veac cu admirație de milioane de iubitori ai cântecului maramureșean  răsare mai nou în…. Statele Unite!”

În citatele f) și g) de mai sus, fiecare membru în parte poartă numele de familie respectiv, această utilizare fiind considerată un subtip al folosirii denominative.

Interpretarea identificatorie – fundamentată pe sensul numelui propriu și pe o presupoziție existențială care privește referentul sau (numele este atribuit unor indivizi care pre-exista actului de enunțare).

Pentru a ne da seama de aportul epistemologic al interpretării identificatorii trebuie să atribuim numelor proprii, pe lângă denominare și o conotație minimală. În consecință, singurul lucru pe care îl avem de făcut în cazul unei interpretări identificatorii este să statuăm asupra aplicării celor două nume proprii, adică să ne pronunțăm asupra caracterului lor co-referential.

“Nici istoria strict contemporană nu este uitată, dar, deși este vorba despre același Manolis Glezos despre care se vorbea cu cîțiva ani în urmă pe prima pagină a Gazetei, acum articolul, semnat de Nina Cassian, este împins spre coada revistei, iar ilustrația, departe de a mai fi un desen naiv și militant, este un detaliu de ceramică minoică în alb și negru, aleasă cu grijă să nu aibă un conținut sexual, dar și să susțină prin simpla prezență ideea istorică, antichizantă a zilei.”

“Așa încât e improbabil ca eventualele parti-pris-uri ale lui Mircea Cărtărescu să nu fi fost mai numeroase și, în definitiv, mai importante decât acela, singular, citat de autoare. Există, fără doar și poate, chestiuni mai incandescente acolo, sub raport teoretic și istoric, decât denunțarea reverberațiilor nefaste ale poeziei lui Blaga.”

“Beethoven a avut parte și de alți profesori locali, precum organistul curții, Gilles van den Eeden (decedat în 1782), Tobias Friedrich Pfeiffer (un prieten de familie, care i-a predat lui Beethoven lecții de pian) și o rudă, Franz Rovantini (pentru vioară și viola).”

“Odiseea (în limba greacă: Oδύσσεια, Odysseía) alcătuiește, împreună cu Iliada, un grup de două opere grecești atribuite rapsodului popular orb Homer.” 

Interpretarea predicativ-metaforică, în care numele propriu trimite la un referent discursiv diferit de referentul inițial, printr-un mecanism metaforic de identificare, care are la bază selectarea unor proprietăți ale referentului inițial ( proprietăți aparținând conținutului numelui propriu) ce vor fi aplicate , prin transfer, referentului discursiv. Însă caracteristicile care favorizează comparația globală (analogia) rămân neexplicitate.

Cu alte cuvinte este vorba de un nume propriu introdus de un determinant și care este deseori însoțit de diferite complemente. Particularitatea sa este semnalată de o majusculă și este interpretat ca descriind sau desemnând o persoană care nu poartă numele propriu în discuție dar se presupune că seamăn într-un mod sau altul cu purtătorul real sau fictiv al numelui propriu general cunoscut în comunitatea lingvistică.

Kerstin Johasson propune două baze ale interpretării metaforice, prima fiind baza descriptivă.

Exemple:

“Ce e, domne, cu toate numele alea de străini? Armand, Bugner, Wring, Dobrev, Bulfon, Moulin, ce, români nu putea să pună candidați? Românii ce au? Niște Popești, niște Ionești de-ai noștri, strămoșești!”.

“Sint sute de Ionești și de Popești care ar fi putut fi mai potriviți decât Iliescu”.

“Și cu Ioneștii și Popeștii ce am? … Păi, faptul că la început de lună vei pune niște bani deoparte, te va asocia Popeștilor. Apoi… poți alege să fii organizat sau nu. Să chibzuiești fiecare cheltuială sau să îți vezi de viață în continuare, fără modificări majore. Să mergi la teatru, la film, în vacanțe, să duci copiii la balet sau la cinema și să faci orice altceva îți permite suma de bani care ți-a rămas după ce ai economisit o parte din ea. Ca Ioneștii. Dar poți lua totul pe rând, poți face pași mici – am mai vorbit despre baby steps și să începi prin a fi pur și simplu acest amestec dintre Popești și Ionești despre care vorbeam.”

În exemplele a-c, numele propriu Ionescu sau Popescu (articulat, plural) – Popeștii/Ionestii – nu se referă la o familie în sens propriu, ci la românul mediu, care în contextul frazelor are sau nu are anumite calități, întreprinde sau nu anumite acțiuni, fără a evidențiatorul sa aibă vreo relație anume cu acesta.

Urlu, cât mă ține gura,/În Sahara românească:/"Oameni, apărați natura!/De natura omenească". Epigramă de Ion Diviza din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007).

“mai Hrebenciucilor, mai Vacaroilor, mai Funarilor,mai Videnilor, mai Cosmelor,mai …noi vă suportăm”…Versurile lui Vali Sterian de pe discul lui “S-a votat Codul Penal”…

Autorul versurilor, folkistul Valeriu Sterian, se referă la o întreaga categorie de oameni politici, asupra cărora planau suspiciuni de corupție, sau cu discurs politicianist, demagogi, întruchiparea răului în politică.

Într-o postare intitulată "PSD umilit de hrebenciuci", Mitrea scrie pe blogul său că Mircea Geoană conduce partidul "după interesele hrebenciucilor din jurul său".

În postarea citată, Miron Mitrea folosește termenul “hrebenciuci” cu referire la grupul de politicieni denumiți și baroni locali, care nu aveau în vedere interesele partidului a cărui membrii erau, ci pe cele mai puțin transparente și “ortodoxe”, ale grupului pe care îl reprezentau.

În textele citate în scopul exemplificării bazei descriptive, tipul ontologic al referentului-model nu pare a avea impact asupra posibilității de a servi ca bază descriptivă a unui nume propriu, important este ca să existe în memoria vorbitorilor o legătură stabilă între numele propriu, referent și însușirea (însușirile) sa (sale) caracteristică (caracteristice).

A două bază propusă de Kerstin Jonasson, este baza metaforică sau metaforizarea.

Metaforizarea Npr ar putea fi descrisă ca aplicarea în domeniul proprietăților și tipurilor umane a unui termen utilizat pentru a denumi un particular. Pentru a interpreta enunțul, în cadrul acestei abordări, se construiește lingvistic un nou domeniu în care va intra atributul, un domeniu accesibil, al tipologiilor umane, ca de exemplu: Harpagon, Iuda, Hercule, Homer, etc.

Exemple:

“Lotrean – un fel de Iuda pentru Cionca. Trist, nenea Lotrean! Trist! Ai uitat pâinea primită când erai în dreapta lui Cionca. Să nu se înțeleagă greșit, nu îl pozăm pe Cionca în ipostaza de sfânt, dar e de râsul curcilor când găsim câte un Iuda ce se bagă în  afaceri la bine, iar la rău umblă cu cioara vopsită.”

“Toți oamenii mari au discipoli și întotdeauna este câte un Iuda cel care le scrie biografia.” -Oscar Wilde

“Ai de-a face cu un Othello? 7 semne că gelozia lui va distruge relația”

“Gelozia poate face un Othello din orice frizer”. aforism de Vasile Ghica

“Dumitru Micu este un Sisif al istoriei literaturii, în sensul că poate fi admirat nu pentru rezultatul la care ajunge, ci pentru efortul pe care îl face.”

“H.K Zambaccian – un Mecena al timpurilor noastre”

“Romeo Furdui este un Hercule pasionat de vânătoare”

4. Interpretarea predicativ – metonimică, în care referentul inițial al numelui propriu intervine în calitatea sa de agent al unei activități ce are ca rezultat referentul discursiv al numelui (de obicei, o operă de artă).

Metonimia constă în a desemna un obiect prin numele unui alt obiect, cele două având între ele o legătură obișnuită care permite unui să-l evoce pe celălalt, dând astfel un sens mesajului. Sunt citate deseori ca raporturi:

Obiect în loc de conținut a bea un pahar pentru a bea ceea ce se află în pahar);

Obiect în loc de o persoană ( trombonul în loc de  cel care cântă la trombon, a doisprezecea vioară în loc de persoană care ocupă locul doisprezece în formația viorilor dintr-o orchestră);

Locul pentru obiectul făcut în acel loc (un bordeaux un loc de un vin de Bordeaux);

Materialul în loc de obiect (un jeans în loc de un pantalon făcut din această țesătură);

Numele propriu în loc de obiectul creat de acea persoană (a citi un Camus în loc de o carte de Camus, a cumpăra un Renoir în loc de un tablou de Renoir, a vedea le cel mai recent (film de) Spielberg);

și cauza în loc de efect (laurii în loc de glorie).

Folosirea unui termen în locul altuia se face în interiorul aceluiași domeniu conceptual. În interpretarea metonimică a numelui propriu, opera stă pentru autorul ei.

Exemple:

“LICITAȚII DE TOP/ Un Luchian provoacă lumea artei, colecționarii trepidează…”

“Un Grigorescu sustras din Casa Memorială Dr. Petru Groza este scos la vânzare”

“Da, muzica în stil baroc în special, adică Bach, Telemann, Handel. O doctorandă a mea, psihologul Liliana Neagu, a dovedit că persoanele care învață folosind acest fundal sonor obțin performanțe cu 40% mai mari la testele de memorie”. Din articolul Prof. dr. Iamandescu – Pe muzică barocă, neuronii capătă un ritm specific geniilor

“Caracteristic e însă că și unii, și alții îl citesc tot mai puțin pe Eminescu” din articolul Mihai Eminescu, poetul confiscat de mit

“Un Rembrandt cu o valoare de cel puțin 7 milioane de euro a fost descoperit la Iași”

“Unde și când poate fi ascultat Enescu în cadrul Festival George Enescu ediția 2015”

“Am început să citesc Eliade cu creionul în mână! Opera lui m-a îndemnat spre acest domeniu, al istoriei religiilor.” Din articolul Români de geniu. Paradoxul lui Mircea Eliade: de la corigentul miop la savantul excentric

5. Interpretarea predicativ – calificativă, în care numele propriu realizează o calificare prin identificarea unor proprietăți prezente în conținutul său.

În acest caz se poate afirma că numele propriu se “adjectivizează”, fără a transgresa către metaforizare.

Exemple:

“Orașul în care trecerile de pietoni sunt pavate cu cristale Swarovski și vedetele merg cu autobuzul”

“Ca atare Freud consideră atitudinea feminină Oedip („Complexul Electra”) a fi mult mai intensă din punct de vedere emoțional decât complexul Oedip al unui băiat, având astfel posibilitatea existenței în cazul femeilor a unei personalități mai puțin încrezătoare”

“Casa memorială George Enescu este decorată cu mobilier Bidermeier realizat în Transilvania. Lemnul folosit este stejar pentru structura și ulm pentru decorații”

“Doctor fără voie Teatru radiofonic după Moliere comedie – O comedie scrisă în maniera lui Moliere, marele moralizator și critic de caractere umane… Audiție plăcută!”

“Îmi zâmbești ca Monalisa, Mă înclin ca turnu' din Pisa Ești genul de femeie ce la propriu îi pică fisa ..” Versuri Rashid feat Alina Eremia – melodia Filme

“Culoarea și nebunia lui Vincent van Gogh sunt aduse la Palatul Cantacuzino din Bușteni până pe 16 octombrie.”

“Identități feminine, seria dezbaterilor dedicate scriitoarelor de Librăria Humanitas de la Cișmigiu, continuă marți 19 martie, la ora 19.00, cu discuția despre Virginia Woolf și controversatul ei roman Orlando, apărut recent la editura Humanitas Fiction”

“O Liz Taylor cu ochii verzi, Virginia Zeani adăuga măiestriei vocale necesare rolurilor și un instinct dramatic extraordinar, marcat nu numai prin inteligența frazării, dar și prin mișcarea scenică și prin capacitatea de a transmite emoție prin sunet.”

6. Interpretarea de fracționare, în care numele propriu trimite la un referent discursiv ce reprezintă o imagine a referentului inițial, relația dintre cei doi referenți fiind una de tipul parte-întreg.
În cazul interpretării fracționale, sensul denominativ justifică introducerea unui sens descriptiv, începând cu purtătorul acelui nume.

În interpretarea fracțională referentul a cărui nume propriu suferă modificarea este doar “o parte” a purtătorului numelui.

Exemple:

“Farsă de zile mari cu Maybach-ul lui Gigi Becali. Mii de internauți au căzut în plasă”

“În Iașiul tinereții sale a lăsat largi fresce murale pe frontonul unor clădiri publice (Casa de cultură a tineretului și studenților, Casa sindicatelor) , dar a luat cu el însemnele culturii și tradiției artistice din țara în care s-a născut și a învățat.”

“Acest Hamlet este atît de modern, de viu, de acut și pregnant, încît devine aproape un manifest pentru forța teatrului de valoare, o propunere de studiu care depășește granițele biologicului și ne conduce pe drumul performanței.”

Pentru că se multiplică: avem atâția Caragiale câți critici ai lui există. Fiecare are un Caragiale al său. Iar asta duce adesea la încurcături pur caragialești.” Articol de Ioana Pârvulescu ”De ce ne place I.L. Caragiale”, apărut în revista România Literară mai, 2012

“Când l-am văzut pe acel Eminescu, am simțit că, într-o singură clipă, îmbătrânesc cu câțiva ani.
Ce haine pe el? Nu-s ale lui. Mânecile, prea lungi, atârnă peste mâini. Pantalonii, prea largi, se târșie… Stă, fără prezență, între doi polițai și doi infirmieri, care se răsteau unii la alții, nu pricep din ce cauză. La câțiva pași, un vehicul ciudat, jumătate caretă, jumătate dubă…El stătea tot așa, docil, fără prezență.” Din articolul Controversele arestării lui Eminescu în ultima sa zi de la ziarul Timpul: 28 iunie 1883. Nae Georgescu: Cele trei arestări ale lui Eminescu.

“Sharbat Gula avea 12 ani când a apărut pe coperta celebrei reviste, iar imaginea ei a devenit un simbol al crizei refugiaților, în 1985. A fost numită și “Mona Lisa a războiului din Afganistan”, însă, după mai bine de trei decenii de la momentul în care, fără a căuta, a găsit faima, riscă acum să fie condamnată la o pedeapsă de până la 14 ani de închisoare.”

7. Interpretarea exemplificatorie, în care sensul și conținutul numelui propriu generează o clasă virtuală al cărei unic reprezentant este referentul inițial (apare doar în instanțiere).
În scopul lucrării alegem următoarele texte:

“Și-a ales un post cam scurt, atenție, trebuie să-și îndesească faptele bune, să facă măcar 3 pe zi, altfel riscă să se termine promoțiile la Gucci, Hermes, Vuiton, Dior, Chanel, Revive și alte branduri monahale înainte de 15 august.”

“Alți poeți de orientare antiparnasiana îl considerau șef de școală pe Paul Verlaire; ei și-au luat, în semn de sfidare, numele de "decadenți".  Reprezentanți de frunte ai decadenților sunt Arthur Rimbaud, Tristan Corbiere, Jules Laforgue. Acești poeți și mulți alți începuseră să scrie cu mult înainte de constituirea grupărilor în care s-au încadrat. …

Reprezentații curentului vor fi simboliști și "decadenți": cele două fețe ale mișcării simboliste apar, interferențe, la Ștefan Petica, D. Anghel, Ion Minulescu, D. Iacobescu, George Bacovia.” 

“Pentru a celebra 80 de ani de existență a muzeului, a fost deschisă expoziția “Les Impressionistes en privé. Cents chefs-d’oeuvres de collections particulières”, care reunește 100 de capodopere din colecții particulare, o expoziție-omagiu adus colecționarilor fără care muzeul n-ar fi existat. Sunt etalate 80 de picturi, 20 de desene, provenind din 51 de colecții particulare, unele neexpuse de foarte multă vreme, ca “Plajă la Benerville”, de Boudin sau “Peisaj din Trouville” și “Plopi, toamna” de Monet, dar și “Mica dansatoare de 14 ani” de Degas și sculpturi de Rodin, cum ar fi o teracotă “Gânditorul”. Piesele sunt semnate de Corot, Boudin, Jongkind, Manet, Bazille, Monet, Renoir, Degas, Morisot, Sisley, Pissarro, Guillaumine, Cassatt, Gonzales, Caillebotte, Cézanne și Rodin, oferind o panoramă a curentului.”

“Acesta e și motivul pentru care, crescînd în proporții, volumul aduce cu un Leviathan înghițind treptat totul, fără un criteriu de selecție care să elimine temele secundare. Pentru autoare, nimic nu e secundar, orice detaliu fiind important și demn de a fi consemnat. Și, în felul acesta, în pîntecul Leviathanului se strîng Simmel și Weber, alături de Napoleon și Bismarck, Hugo și Tolstoi, alături de Nicolae Filimon și Ion Heliade-Rădulescu, Heinrich von Kleist alături de Acțiunea Franceză a lui Maurras, sau concepția lui Stewart Chamberlain, ginerele lui Wagner, alături de Gottlieb Biedermeier, personajul caricatural care a dat numele stilului omonim din epocă.” Articol din România Literară, nr. 19/2012A cădea sub incidența“ de Sorin Lavric

Concluzie

Fie că numele proprii denumesc locuri, persoane, fie că trimit la referințe dramatice sau ludice, ele transmit ecouri și construiesc rezonanțe semnificative, prin sonoritatea lor, prin lumea pe căreia îi aparțin și prin pertinența lor pentru comunitățile discursive. Se înțelege că numele proprii au o puternică funcție cognitivă. Sunt un organizator cognitiv, memorial și cultural.

Abordarea discursivă a numelor proprii este încă ezitantă. Lucrările care abordează holistic interpretarea numelor proprii sunt puține, dar fiecare dintre acestea încearcă să înțeleagă maniera în care numele proprii sunt învestite și reînvestite cu sens, sens puternic ancorat în diversele forme ale discursului (istoric, geographic, cultural, etc.)