Referat la Apologetica Stanciu Andrei [606469]

Referat la Apologetica Stanciu Andrei
Anul IV
1

Mărturisire, martiriu și viață ascetică

Profesor coordonator:
Ciprian Iulian Toroczkai

Student: [anonimizat]
2019

Referat la Apologetica Stanciu Andrei
Anul IV
2

Înțelesul termenului martir in Noul Testament

În limbajul Noului Testament cuvântul „μάοςσπ” (martor/martir) este întrebuințat de
asemenea cu cele două sensuri din Vechiul Testament:
a) acordare de informații despre întâmplări, persoane sau relații
b) aducere la cunoștință a unor păreri, adevăruri sau convingeri. În primul caz cineva
mărturisește ceva ce cunoaște, iar in al doilea ceva ce crede.

Un alt sens dobândește cuvântul la începutul Apocalipsei, carte prezentată ca fiind a
lui Iisus Hristos, Cel care vestește doar ce a primit de la Dumnezeu. Vestirea aceasta este
numită „mărturia lui Iisus Hristos” , Care își îndeplinește cu credincioșie misiunea Sa.
Iisus Hristos nu este caracterizat astfel doar în Apocalipsă, ci în general. Cuvântul lui
Dumnezeu întrupat este Martorul prin excelență, Care a venit în lume să „mărturisească
despre adevăr” . Hristos s-a arătat vrednic de credință în misiunea Sa și prin pătimirea morții.
Vedem prin urmare că imaginea care constituie punctul de plecare pentru martirul creștin
este Însuși Hristos Cel răstignit. Totuși noutatea absolută în patima lui Hristos constă în
faptul că odată cu El începe orientarea eshatologică, drept urmare a distrugerii puterii morții. Cu sens pasiv, mărturie dau Ioan Botezătorul, Hristos Însuși, Dumnezeu și semnele pe
care le face Iisus, precum și Evanghelistul, a cărui carte este caracterizată în întregime drept
mărturie. Putem spune prin urmare că începutul mărturiei se află la Dumnezeu. Dumnezeu-
Tatăl mărturisește continuu despre El Însuși prin creație și prin descoperirea lui drept creator,
domn și conducător al tuturor.
Există de asemenea locuri în care mărturia lui Iisus se referă la descoperirea creștină;
pentru această mărturie sunt înjunghiați martirii. În expresia „mărturia lui Iisus” își face
ecoul și o amintire de patima lui Iisus. Ca și termenul „μάοςσπ” și termenul „μαοςσοία ”,
sub presiunea experiențelor de atunci ale Bisericii, a dobândit o înrudire cu situațiile în care
moartea făcea dovada deplinei seriozități a martorului/martirului și a mărturiei lui. Observăm
că termenul începe să se nuanțeze martirologic. Același lucru se întâmplă și cu expresia „a
avea mărturia
lui Iisus” , care se referă la persoane care au suferit moartea sau sunt în situație de martiriu.
Moartea martirică a lui Hristos este „μαοςύοιξμ ” (mărturie), adică dovadă că
Dumnezeu vrea să mântuiască lumea. În sinteza realizată între moartea martirică cu sensul
precedent cuvântului „μαοςύοιξμ ” (mărturie) prototipul îl constituie Hristos. El chiar și în
ora martiriului nu dorește pedepsirea prigonitorilor Lui, ci se roagă pentru ei, dând astfel cel
mai înalt exemplu de răbdare și dragoste. Prin urmare relatarea patimilor lui Hristos nu este
doar un exemplu al unui martiriu izolat, al unei persoane oarecare, ci este modelul prin
excelență, după care ucenicii și imitatorii Lui au dat mărturia lor. „Mαοςύοιξμ ” (mărturie,
martiriu) devine astfel sinonim cu Evanghelia, cu propovăduirea sau cu învățătura. După
regulile dreptului sfânt martiriul este dovada de neclintit că Iisus Hristos, Cel răstignit și
înviat este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii.

Referat la Apologetica Stanciu Andrei
Anul IV
3

Biserica Ortodoxă și-a fundamentat dintru începuturile sale mărturisirea pe exemplul vieții
martirice. Așa se face că, în integritatea mesajului transmis, Apologetica Ortodoxă nu poate fi
concepută fără martiri și martiriu. În dimensiunea apofatică a existenței lor, paradoxal opusă
realităților din viața socială, martirul exprimă la modul cel mai înalt libertatea în Duh și
Adevăr. El depășește determinismul istoric, dând mărturie despre o putere pe care o
dobândește firea omenească pătrunsă de harul lui Dumnezeu, o putere care trece pe om
dincolo de robia puterilor acestui veac, unde stăpânitorii lumii rămân prizonierii propriilor
himere.

Dimensiunea existenței martirice este una euharistică, care transpune și evaluează
existența Bisericii în perspectivă eshatologică. În condițiile în care dimensiunea socială a vieții
pământești se diluează în planul orizontal al lumii, subjugată de o ideologie consumistă,
materialistă și secularizată, perspectivele apologeticii creștine nu pot însuma decât o
perspectivă martirică. Cunoașterea lui Dumnezeu și cunoașterea lumii devine scop al unui
martiriaj fără de sânge, identificat teologic cu dimensiunea ascetico-mistică a vieții bisericești.
În felul acesta, putem vorbi despre un caracter permanent actual al vieții și mărturisirii martirice
în plan apologetic. Mai ales acolo unde lumea este orientată către idealul bunăstării materiale,
mucenicia, ca expresie deplină a unei vieți dăruite lui Dumnezeu și a jertfei supreme, are
implicații mărturisitoare deosebit de prețioase și actuale, trimițând în mod direct către o viață
eclesială autentică. În plus, modul cum martirii au inspirat, după încetarea persecuțiilor,
monahismul, prin mărturisirea credinței adevărate până la capăt, prin dăruirea lor totală, inspiră
și astăzi calea unei vieți lăuntrice, dăruite tainic lui Dumnezeu. Nu martiriul sângeros, ci cel
trăit cotidian și consecvent prin stăruința de a dobândi viața întru Hristos, de a muri față de
duhul lumii pentru a învia la existența înnoită întru Hristos este de maximă actualitate.

Analizat în dimensiunea sa autentică, martiriul Bisericii creștine reprezintă experiența
morții hotărâte prin credință, ca mărturie fidelă a dragostei pentru Hristos. Lucrarea de
mărturisire a mucenicului se face întotdeauna înaintea celor necredincioși și este plină de
harul Duhului Sfânt. Momentul central al vieții martirului – spune ÎPS Părinte Irineu Popa,
Mitropolitul Olteniei , este acela al mărturisirii lui Hristos în inima sa și în fața lumii
dezlănțuite asupra lui, mărturisire ce este lucrarea Duhului Sfânt în adâncurile sufletului său
preaplin de Dumnezeu. Este cunoscută, în acest sens, intensitatea iubirii jertfelnice a
martiriului prin râvna și cuvintele pronunțate înaintea persecutorilor. Acestea fac proba unei
experiențe intime în comuniune de iubire cu Dumnezeu și cu oamenii.

În plan liturgic, mărturisirea apologetică a martirului îmbracă mistic existența Bisericii.
Mai mult decât un simplu exemplu de viață și mărturisire, el este o anamneză vie, o memorie
comunitară pe care se centrează viața Bisericii. Odinioară, în catacombe sau mai recent, în
temnițele comuniste, Jertfa Euharistică se săvârșea pe piepturile martirilor acelor vremuri.
Imaginea liturgico-mistică, desprinsă din rugăciunea Sfântului Policarp al Smirnei, este mai
mult decât relevantă în acest sens: Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua și de ceasul
acesta, ca să am parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieții de
veci a sufletului și a trupului, întru nestricăciunea Duhului Sfânt. Între care fă să fiu primit
înaintea Ta astăzi, ca jertfă grasă și bineplăcută, precum m-ai pregătit și mi-ai descoperit și
împlinit, Dumnezeule cel nemincinos și adevărat. Din alte exemple, însemnate cu litere de aur
în Viețile Sfinților, trupurile mucenicilor, la ceasul mărturisirii lui Hristos, sunt văzute ca făclii

Referat la Apologetica Stanciu Andrei
Anul IV
4

aprinse de focul euharistic, pâini coapte pe Altarul de Jertfă, daruri alese și mai neprețuite decât
toate bogățiile lumii.
Suferința mucenicilor a fost ridicată de Biserică la cel mai înalt rang de cinstire.
Mărturisirea lor a fost socotită ca un botez care curăță complet de păcate, realizând astfel,
asemănarea cu moartea și învierea lui Hristos… Mucenicii își dau viața în botezul lor, practicând
în acest fel botezul sângelui. Dacă în botezul cu apă credinciosul primește iertarea păcatelor în
botezul sângelui, martirul primește coroana vieții veșnice din mâinile lui Hristos însuși. După
acest botez, nimeni nu mai păcătuiește.

Momentul apologetic al mărturisirii făcute de mucenic angajează întreaga sa ființă în
procesul de transformare a lumii. Dialogul purtat cu ighemonii nu însumează decât o singură
alternativă: convertește-te sau ucide-mă! La ceasul supliciului, cuvintele sale se fac asemenea
cuvintelor rostite de Mântuitorul Hristos înaintea lui Pilat din Pont. El îi vorbește călăului ca
unui prieten, fără să-l urască. În felul acesta, el propune semenilor săi un limbaj nou, capabil să
vindece necredința, boala și suferința pricinuită de păcat. De asemenea, vorbele sale determină
spre o viață nouă și ajută pe cel care se hotărăște să se convertească și să-i urmeze lui Hristos.
În toate pătimirile lor, ei s-au rugat permanent pentru cei care-i chinuiau și nu puțini dintre
aceștia au lăsat armele torturii și s-au îndreptat spre Hristos. Ei se roagă neîncetat pentru
întreaga omenire, se roagă pentru ca toți să cunoaștem Adevărul, pentru ca întunericul să
dispară și lumina să triumfe.

Pentru aceasta ei îmbracă haina cea strălucitoare a botezului sângelui și devin ca o
Euharistie adusă lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Biserica îi păstrează ca o mulțumire, iar zilele
lor de prăznuire sunt cele ale trecerii în Împărăția lui Dumnezeu, adevărate zile de naștere în
ceruri. Ei sunt primiți în comuniunea sfinților fără să mai treacă pe la judecată, căci ne spune
Psalmistul: Că s-au mutat din moarte la viață și de pe pământ la cer, asemenea tâlharului de pe
cruce, care a intrat cu Hristos în Rai.
Prin urmare, depășind astfel logica planului pământesc, ieșind din incidența păcatului,
mucenicii sunt singurii oameni luminați de iubirea lui Hristos la minte și la chip. În felul acesta,
martirul se arată cu adevărat purtător de Dumnezeu (theophoros), transformându-și întreaga
viață într-un permanent imitatio Christis. Fără această logică existențială, el nu ar fi suportat
niciodată patimile și suferințele chinurilor. Martirul trăiește această unire despre care Sfântul
Apostol Pavel spune: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește întru mine. Deci, Dumnezeu trăiește
în fiecare martir. El este Cel care primește suferințele și împarte cununile mucenicilor în
Împărăția cea Veșnică, asemenea unui arbitru care îl remarcă pe alergătorul din arena credinței,
îl încurajează și îl întărește să meargă după legea cea bună.
În lupta martirică trebuie să avem în vedere o permanentă în-crâncenare împotriva
ispitelor diavolești. De fapt, prin suferințele lor, martirii luptau împotriva diavolului, care căuta
din răsputeri să rupă măcar o blasfemie din gura lor, zdruncinată de atâtea chinuri. El reușește
să depășească toate încercările și greutățile vieții, pentru că în inima sa deja s-a pogorât Sfânta
Treime. El are mintea lui Hristos, aflându-se într-o permanentă stare de jertfă, într-o permanentă
stare de ardere de tot căci nu mai rămâne nimic din el care să fie pentru sine.

În virtutea acestor realități de credință, Apologetica Ortodoxă nu separă niciodată
contemplația – theoria de simțirea inimii. Efectele dezastruoase ale unei astfel de încercări, au
fost lămurite odată pentru totdeauna de Sfântul Grigorie Palama, în teologia sa despre
energiile necreate. În controversa cu Varlaam, care separa artificial deducția rațională și
experiența tainică, transformând teologia în speculație despre Dumnezeu, Sfântul Grigorie

Referat la Apologetica Stanciu Andrei
Anul IV
5

demonstrează că Dumnezeu nu poate fi cunoscut doar pe cale rațională, ci, înainte de toate,
printr-o cunoaștere spirituală sau duhovnicească directă, întemeiată pe existența energiilor
necreate, care aduc pe Dumnezeu în sălașul inimii omului, pentru ca omul să se înalțe spre
Dumnezeu, pe calea purificării și a desăvârșirii lui morale în Hristos, cu întreaga ființă.

Dumnezeu este, așadar, oceanul de taină pe care, oricât ar dori, omul nu poate să-l
cuprindă cu mintea. Conștient de această neputință, atât de evidentă în împrejurările concrete
ale existenței sale, el își înveșmântează în smerenie rațiunea, depășind astfel toate barierele
devenirii sale autonome. Cea mai potrivită soluție la această problemă, din perspectiva
Apologeticii creștine, este raportarea rațional-duhovnicească la adevărurile existențiale și
acceptarea prin credință a întâlnirii și comuniunii dumnezeiești. Numai așa suntem în stare să
depășim capcanele unei teologii abstracte, care distorsionează și secularizează concepția
noastră despre Dumnezeu și ne susține efor-tul duhovnicesc al experienței și prezenței lui
Dumnezeu în noi și în creație.

Apologetica autentică nu se mulțumește să vorbească despre Dumnezeu, ci ne oferă
anticipat și garanția experienței directe a lui Dumnezeu în viața noastră, ca să ne desăvârșim
spiritual și moral, cu întreaga noastră ființă.
Fundamentându-se pe teologia energiilor necreate, Sfântul Grigorie Palama vorbește despre
capacitatea înnăscută a omului de a-L cunoaște pe Dumnezeu prin intermediul integral al
ființei sale: trup, minte și suflet. În virtutea complexității sale ontologice, fiind zidit de
Dumnezeu ca microcosmos, omul are menirea să fie media-tor între imanent și transcendent.
Mai presus decât toate creaturile plăsmuite de Dumnezeu, el singur este în stare a se deschide
deopotrivă lumii sensibile din cuprinsul lumii create și înțelesurilor inteligibile nevăzute și
mai presus de simțuri. Sesizarea și înțelegerea lumii se petrece în chip minunat în unirea
simțurilor trupului, capabil să sesizeze cele sensibile, cu mintea, capabilă să vadă înțelesurile
lor.
Dincolo de realitățile senzoriale, cuprinse în trup și percepția rațională, Sfântul Grigorie
Palama așează dimensiunea apofatică a cunoașterii, activată prin lucrarea harică a Sfântului
Duh și deschiderea omului. Precum mintea unită în chip negrăit cu simțirea vede cele supuse
simțurilor și precum simțirea își înfățișează simbolic și sensibil cele inteligibile (cunoscute cu
mintea) odată ajunsă la perceperea lor prin unirea ei cu mintea, așa și acestea amândouă
(simțirea și mintea), unite cu Duhul, vor vedea lumina nevăzută în chip duhovnicesc, mai bine
zis vor conviețui, odată îndumnezeite, veșnic împreună cu ea. Acestea realități sunt
materializate existențial, după cum am arătat mai sus, prin virtutea credinței, aceasta fiind în
fapt o formă de cunoaștere care se deosebește, în fond și în cuprindere, de exercițiul rațiunii
omenești așa cum este el elaborat în demersul explorării științifice sau în reflecția filosofică. În
aceasta se vede și deosebirea dintre teologie, filosofie și știință, întrucât în dogmele creștinilor
călăuzește credința, nu dovedirea. Credința este prin urmare o formă de înțelegere mai presus
de înțelegere și o vedere mai presus de minte.
În virtutea dimensiunii ei duhovnicești-mărturisitoare, credința împlinește cel mai fidel
apofatismul mărturisitor al Apologeticii creștine. Ea constituie receptarea vie a adevărului,
resimțită profund și direct în lucrările omenești, înnoind nu doar mintea omului prin înțelesuri,
ci mai ales viața lui. În felul acesta, credința, ca vedere mai presus de minte și înțelegere mai
presus de înțelegere, împuternicește spiritual pe om, în viața și mișcarea lui prin lume, devenind
decisivă și în făptui-rea lui concretă, încât înțelegerea și viața lui, cuvintele și faptele lui devin
toate și fiecare în parte mărturisitoare, prin aceea că sunt transpuse acestei vederi simple și
neînșelătoare.

Referat la Apologetica Stanciu Andrei
Anul IV
6

Alături de credință, Biserica a așezat întotdeauna împlinirea poruncilor și lucrarea virtuților. În
felul acesta, dimensiunea mărturisitoare a Apologeticii Ortodoxe se completează armonios
oferind numeroase pilde de viețuire, ca exemple vii ale înfăptuirii acestui deziderat: desăvârșita
unire cu Hristos – Mirele cel ceresc, în Cămara de nuntă a sufletului nostru și în Împărăția
cerurilor. În concluzie, în dimensiunea ei apologetică, Biserica Ortodoxă perpetuează în
actualitate mesajul mărturisirii martirice: fiți tari în credință și iubiți-vă unii pe alții. Prin
urmare, Biserica și martiriul se adeveresc reciproc. Interpretarea cea mai profundă a martiriului
este dată în mărturisirea cuvântului Bisericii despre harul eshatologic biruitor, în care mucenicii
se împlinesc pe ei înșiși și biruiesc lumea. Martiriul dă mărturie lumii pentru Biserica lui
Hristos, în care el rămâne prin jertfa sa. Totodată, el vorbește tuturor creștinilor și tuturor
timpurilor, spunându-le că moartea lor nu este zadarnică, ci arătând felul autentic de a fi al
credinciosului care s-a îmbrăcat prin taina Botezului.