Refacerea Organismului Duaă Efortul Sportiv

1.REFACEREA ORGANISMULUI DUPĂ EFORTUL SPORTIV

1.2.Principiile refacerii

1.2. Bazele fiziologice ale refacerii

1.3. Formele refacerii

1.4. Scop, obiective, mijloace ale refacerii

2. CONSIDERAȚII DESPRE STRETCHING

2.1. Avantajele practicării stretching-ului

2.2. Metode de stretching: (Sven A. Solveborn)

2.3. Regulile practicării stretching-ului

Pagini 27

=== REFACEREA ORGANISMULUI DUPĂ EFORTUL SPORTIV ===

1. REFACEREA ORGANISMULUI DUPĂ EFORTUL SPORTIV

Refacerea reprezintă partea antrenamentului sportiv care folosește în mod rațional și dirijat o serie de mijloace metodico-pedagogice, naturale și / sau artificiale, provenite din mediul extern și / sau intern al organismului, în scopul reeditării homeostaziei de dinaintea efortului și mai ales, dacă este posibil, depășirea acestui nivel prin realizarea „supracompensarii funcționale" conform teoriei lui Folbort (I.Drăgan – Practica medicinii sportive, 1989). Ea reprezintă faza trofotropă a antrenamentului sportiv, în timp ce efortul reprezintă faza ergotropă a acestuia.

Refacerea reprezintă în același timp o sursă de sănătate și de reconfortare după efort, dar și o rezervă de performanță pentru efort și vizează regenerarea trofică, restabilirea stării de echilibru a mediului intern și a parametrilor funcționali avute înaintea efortului și chiar depășirea acestora în vederea optimizării lor. Spre deosebire de ea recuperarea organismului după efort se adresează organismelor lezate în timpul efortului și reprezintă reconstituirea integrității morfofuncționale a organismului afectată de efort.

Conform opiniei lui J. Weineck dimensiunea și capacitatea funcționala a structurilor implicate în efort sunt condiționate în proporție de 60-70% genetic, iar restul de 30-40% este condiționat de solicitările specifice de tip motric. Raportul dintre cele doua tipuri de condiționări este dependent de cantitatea și calitatea sarcinilor motrice de îndeplinit.

Daca mișcarea constituie principalul stimul al dezvoltării morfofuncționale a organismului, lipsa ei reprezintă baza unor adaptări de tip involutiv, ale căror dimensiuni sunt greu de anticipat.

Majoritatea adaptărilor structurale și funcționale induse de efort, în special cele musculare care vizează creșterea forței și rezistenței, apar în intervalul dintre doua ședințe de efort. De aceea capacitatea de a realiza activitate fizica la un nivel cat mai înalt zi de zi este limitată de posibilitățile de refacere și de „reparație musculara" post efort.

Astfel, în cazul sportului de performanță intervalul dintre doua ședințe consecutive de antrenament este mai mic decât timpul necesar organismului de a compensa spontan cheltuielile energetice și de a reveni la starea anterioară efortului, cu atât mai puțin de a depăși această stare și de a realiza performanțe din ce în ce mai mari.

în acest caz „susținerea" organismului în demersul sau devine obligatorie și poate fi realizata prin aplicarea celor mai corecte și utile mijloace care să accelereze și să faciliteze procesele de revenire. Pentru obținerea celor mai înalte performanțe nu este suficient numai un antrenament intens și de durată, ci este necesar un „antrenament inteligent".

Practic refacerea poate fi înțeleasa ca totalitate a mijloacelor de combatere a oboselii apărute în urma efortului. Prin refacere sunt eliminate efectele oboselii la toate nivelele, diminuându-se riscurile de scădere a randamentului sportiv. Ea reprezintă în același timp o sursa de sănătate și de reconfortare după efort, dar și o rezerva de performanța.

Solicitările mari impuse de antrenament sau de competiție sunt urmate imediat de așa numitul „repaus anabolic", care exprima de fapt scăderea pronunțată a rezervelor energetice de la nivelul diferitelor aparate și sisteme ale organismului și care este oboseala fiziologica post efort. Nivelul stării de oboseală induse de efort, denumită de unii autori și „pessimum" este semnalul de alarmă care declanșează și potențează intensitatea și variația proceselor de refacere spontană ce au loc în organism.

Depășirea posibilităților funcționale ale organismului și lipsa mijloacelor de refacere creează premisele intrării organismului intr-o faza de dissinergism funcțional, cu toate consecințele negative posibile ale acestuia (oboseala patologica, patologia hiperfuncțională ).

Procesele de refacere vizează regenerarea trofica, restabilirea stării de echilibru a mediului intern și a parametrilor funcționali avute înaintea efortului și chiar depășirea acestora în vederea optimizării lor.

Spre deosebire de refacere, recuperarea se adresează organismelor lezate în timpul efortului și reprezintă reconstituirea integrității morfofunctionale a organismului afectată de efort.

2.2.1.Principiile refacerii:

■ Intre efort și refacere, ca fațete ale unui proces unic – antrenamentul
sportiv, exista relații de intercondiționare, inclusiv prin mecanisme de feed-
back;

Refacerea are caracter gradat, accesibil, progresiv și sistematic și se realizează prin folosirea unor excitanți variați, eficienți și maximali ca efecte;

Refacerea se adresează numai unor organisme integre din punct de vedere morfologic și funcțional -organismul sănătos;

■ Refacerea are caracter strict individualizat;

* Refacerea organelor și sistemelor are loc intr-o anumita ordine de instalare în timp, și anume:

parametrii vegetativi, în mod special cei hemodinamici, se refac în câteva minute;

parametrii metabolici se refac în câteva ore,

parametrii neuroendocrini se refac în 1-3 zile;

« Refacerea trebuie realizata atât intraefort, cat și după antrenament, ciclu anual și ciclu olimpic;

în sportul de performanță refacerea trebuie în mod obligatoriu dirijata de către medic și efectuata de kinetoterapeut în scopul accelerării refacerii naturale;

Refacerea dirijata nu se substituie refacerii spontane, naturale a organismului, ci o completează;

Refacerea se adresează în primul rând celui mai afectat organ sau sistem implicat în efort și apoi întregului organism, diferențiat pe aparate și sisteme,

* Mijloacele de refacere trebuie să fie accesibile și să fie utilizate continuu, sistematic și gradat.

2.2.2. Bazele fiziologice ale refacerii:

După A. Demeter refacerea este rezultatul unor procese predominant anabolice care restabilesc echilibrul afectat în urma efortului.

Aceste procese au repercusiuni benefice la toate nivelele funcționale ale organismului, la nivelul tuturor aparatelor și sistemelor. Astfel:

la nivelul aparatului locomotor, în mod special a componentei sale active, musculatura, refacerea favorizează ameliorarea condițiilor hemodinamice locale, stimulează sinteza proteica și creste cantitatea de mioglobina. In cursul refacerii debitul vascular muscular creste cu pana la de sase ori comparativ cu cel de repaus și accelerează eliminare deșeurilor metabolice rezultate în urma efortului, în special acumulările locale de acid lactic. De asemenea au loc modificări enzimatice cu efect pozitiv asupra sintezei de proteine musculare ( regenerare trofica ). In perioada refacerii au loc și procesele reumplere a depozitelor glicogenice musculare golite în timpul efortului;

la nivelul sistemului nervos central principalul efect al refacerii este de a favoriza iradierea fenomenelor de inhibiție corticala, facilitând astfel instalarea proceselor anabolice neuronale și gliale;

la nivelul sistemelor funcționale vegetative refacerea scurtează procesele oscilatorii de revenire post-efort. Prin predominanta

sistemului nervos parasimpatic ( vagotonic, trofotrop ) se instalează bradicardia, bradipneea, scăderea tensiunii arteriale;

la nivelul mediului intern refacerea accelerează alcalinizarea și restabilirea pH-ului. De asemenea ea facilitează și accelerează restabilirea valorilor normale ale glicemiei și echilibrului hidroelectrolitic. Toate acestea sunt posibile în mod special prin exerciții de refacere situate la nivelul metabolismului aerob, care determina accelerarea neta a descompunerii lactatului postefort;

la nivelul sistemului endocrin refacerea accelerează eliminarea hormonilor de stress – adrenalina, noradrenalina, cortizol -descompuși mai ales la nivelul ficatului pe cale oxidativa.

Prin revenirea organismului la nivelul „homeostaziei" avute anterior efortului și depășirea acestor valori prin supracompensare, refacerea (faza trofotropa a antrenamentului) reprezintă susținătorul biologic al efortului (faza ergotropa a antrenamentului).

Din punct de vedere didactic perioada de refacere postefort poate fi împărțită în trei faze:

1. Prima fază, numită și faza rapidă a refacerii, acoperă primele 20 minute după efort.

în aceasta faza începe revenirea parametrilor funcționali ( frecventa cardiaca, tensiune arteriala, frecventa respiratorie, temperatura corporala, hormoni de efort) la nivelele homeostatice anterioare efortului și scade rata metabolica a organismului.

Tot acum începe și reîncărcarea depozitelor energetice musculare și procesele de eliminare a acidului lactic acumulat, din care cea mai mare parte este transportata de sânge la nivelul ficatului și al mușchilor mai puțin solicitați, unde este reconvertit în glucoza.

Procesele metabolice și fiziologice ce au loc în aceasta prima faza pot fi accelerate prin efectuarea unor exerciții fizice de intensitate mica/medie, executate timp de 5-10 minute la un nivel de 40-60% din valoarea efortului prestat în partea fundamentala a antrenamentului.

2. A doua fază, numită și faza intermediară, durează până la 90-120
minute

postefort.

în aceasta fază au loc în principal reechilibrarea hidroelectrolitică și cea mai mare parte a reîncărcării depozitelor musculare cu glicogen.

Primele doua ore postefort sunt caracterizate prin creșterea semnificativa a nivelului de secreție al insulinei și a sensibilității celulelor musculare la acțiunea insulinei.

Insulina, hormon anabolizant, are efecte în special la nivelul metabolismului glucidic. Ea favorizează transportul intracelular al glucozei și accelerarea convertirii glucozei în glicogen prin stimularea gliconsintezei musculare.

Creșterea aportului de glucide în aceasta faza accelerează refacerea depozitelor de glicogen, randamentul reîncărcării musculare și hepatice cu glicogen fiind de 2-3 ori mai mare decât cel normal.

In scopul exploatării la maximum a avantajelor metabolice și funcționale ale acestei faze dr. John Ivy (Laboratorul de Fiziologie și Metabolism al Efortului al Universității Austin – Texas) recomanda administrarea băuturilor glucozate cat mai repede după încetarea efortului.

3. A treia fază, numită și faza lungă, acoperă intervalul de timp dintre două
reprize consecutive de efort (maximum 20 de ore).

In acest interval continua refacerea depozitelor musculare de glicogen, cu o rata mult scăzută comparativ cu faza anterioara, și au loc procesele de „reparație musculară".

In scopul accelerării refacerii depozitelor musculare de glicogen se recomanda consumarea unei cantități de circa 10-15 g de glucide/kg corp, provenite în special din pâine, paste făinoase și legume. Aceste alimente prezintă avantajul unui conținut crescut de glucide complexe care asigura un aport lent, dar constant de glucoza.

Procesele de "reparație musculara" vizează modificările structurale ce apar la nivelul membranelor fibrelor musculare, a țesutului conjunctiv și a miofilamentelor de actina și miozina ca urmare a efortului, modificări ce apar indiferent de intensitatea efortului, dar care sunt direct proporționale ca întindere cu gradul de solicitare.

Realizarea acestor procese, care stau la baza modificărilor adaptative caracteristice responsabile de creșterea forței și rezistentei musculare, necesita atât un aport proteic optim, cat și un interval de timp suficient de lung.

Problema care rămâne de rezolvat este gradul de solicitare intraefort necesar inducerii acestor modificări adaptative.

2.2.3. Formele refacerii:

> în funcție de modul de realizare refacerea prezintă doua forme: • refacerea spontana sau naturala este forma de restabilire a organismului

care se produce în mod fizic după fiecare solicitare, fără intervenție din afara.

Refacerea spontana se realizează prin odihna pasiva și este eficienta în cazurile în care perioadele dintre eforturi sunt suficient de mari pentru a permite reîncărcarea depozitelor de glicogen și realizarea fenomenelor de reparație tisulara și refacere enzimatica.

Amplitudinea acestei forme de refacere este direct proporționala cu nivelul de solicitare impus de efort și cu gradul de heterostazie a organismului în timpul și după efort.

Substanțele energogenetice degradate în timpul efortului, indiferent de tipul acestuia, sunt substanțele fosfatmacroergice , respectiv ATP și CP, urmate, în funcție de tipul de efort de glucide și lipide. Principalul scop, și în același timp, și efect al refacerii spontane este "reconstituirea" rezervelor energetice spoliate de efort.

Refacerea substanțelor fosfatmacroergice are loc în timpul efortului și imediat după efort, în timp ce pentru glucide și lipide perioada necesara resintezei este mult mai mare. De aceea pentru refacerea rezervelor glucidice și lipidice sunt necesare, pe lângă odihna activa, și masuri suplimentare asociate de refacere.

Principalul mijloc de refacere spontana este somnul, forma de inhibiție de protecție la nivelul scoarței cerebrale care induce regenerarea neuronilor; în

opinia lui Schneider somnul reprezintă perioada optima de refacere a organismului în general și a sistemului nervos în special.

Copes și Rosentsweig au demonstrat importanta somnului pentru activitatea sportiva prin experiențe de "privare de somn". In urma acestora s-a observat scăderea eficientei motrice a sportivilor cu reducerea semnificativa a rezistentei, a vitezei și a forței.

• refacerea dirijata este forma de refacere care folosește în mod "dirijat" și
rațional mijloace naturale și/sau artificiale, provenite din mediul intern
și/sau extern, în scopul reeditării homeostaziei anterioare efortului și chiar
depășirii acesteia prin realizarea „supracompensării funcționale

(I.Dragan)

Ea completează și accelerează refacerea naturala, dar nu se poate substitui acesteia.

Refacerea dirijata este necesara ori de cate ori intensitatea efortului este prea mare și pauzele dintre eforturi sunt insuficient de lungi pentru a permite refacerea numai pe cale naturala.

Diminuarea rezervelor de substanțe energetice este dependenta de intensitatea și durata efortului prestat. Conform principiului supraîncărcării în faza de restabilire exista o tendința generala a tuturor celulelor solicitate maximal de depășire a nivelelor inițiale ale rezervelor utilizate, pana la atingerea unui nivel maxim, determinat genetic.

> în funcție de momentul în care se aplica mijloacele de refacere (Korobkov și Jeffe) se disting :

refacerea curenta post efort, care are ca stimuli catabolitii acizi rezultați din procesele metabolice din timpul efortului;

refacerea periodica, care se refera de fapt la refacerea cotidiana sau cea de

după fiecare ciclu de pregătire a sportivului.

Fiecare din formele refacerii periodice își are durata, locul de desfășurare și procedeele de realizare bine precizate.

> în funcție de momentul efectuării ei refacerea se face:

intraefort;

postefort (refacere curenta – după fiecare antrenament); -în cadrul competiției:

intracompetițional;

postcompetițional, -în funcție de perioadă:

zilnică;

săptămânala ;

de etapă;

anuală;

ciclu olimpic .

2.2.4. Scop, obiective, mijloace ale refacerii:

Scopul refacerii în activitatea sportiva este reprezentat de restabilirea indicilor homeostatici la valorile anterioare efortului, și chiar depășirea acestora în vederea asigurării supracompensării funcționale.

Obiectivele care vor fi urmărite în cadrul refacerii pot fi sistematizate astfel:

creșterea cantității de mioglobina din mușchi;

creșterea cantității de material energogenetic;

creșterea cantității de material enzimatic;

refacerea metabolica neuronilor solicitați;

creșterea tonusului parasimpatic;

"alcalinizarea" mediului intern;

restabilirea echilibrului hidroelectrolitic;

relaxarea psiho-fizică;

reechilibrarea la nivelul planului energetic.

Formele refacerii și realizarea obiectivelor prezentate pot fi clasificate după mai multe criterii:

■ după efectele exercitate:

neuro-psihice,

neuro-musculare,

endocrino-metabolice,

cardio-respiratorii;

■ după apartenență:

■ mijloace balneofiziohidroterapice:

hidroterapie calda,

sauna,

masaj, automasaj,

aeroionizare negativa,

oxigenare,

acupunctura,

presopunctura,

yoga etc.

■ mijloace psihoterapice

sugestie,

autosugestie,

training autogen,

tehnici de relaxare neuro-musculara etc;

■ mijloace dietetice:

– alimentație – alcalinizanta, hidrozaharata, bogata
în vitamine, oligoelemente, normocalorica;

■ mijloace farmacologice – folosite în scop:

– compensator;

– substitutiv; (vitamine, minerale);

■ odihna activa:

eforturi ușoare – situate la nivelul pragului aerob,

exerciții de respirație,

stretching;

antrenament mental.

HIDROTERAPIA reprezintă aplicarea unor procedee, in scop profilactic, care au la baza apa la diferite temperaturi și sub diferite stări de agregare (lichidă, gazoasa), apa simpla sau cu diferite ingrediente in ea (plante medicinale, substanțe chimice etc).

Hidroterapia iși bazează efectele pe temperatura apei, pe presiunea de aplicare a acesteia pe corp sau pe alte calități chimice.

Acești trei factori acționează asupra terminațiilor nervoase prin piele, iar impulsurile ce iau naștere la acest nivel se transmit centripet la sistemul nervos central, de unde pe cale centrifuga se transmit organelor efectuare o serie extrem de variata de răspunsuri de adaptare.

Hidrotermoterapia reprezintă terapia prin schimbul de căldura intre corp sau segmente ale acestuia si apa.

Băile calde cu temperatura de peste 38° C, hiperterme intre 38°-40°C si intens hiperterme peste 40°C, au următoarele efecte:

vasodilatație periferica manifestata prin: hiperemie, tahicardie, scăderea tensiunii arteriale;

sedare generala;

creșterea pragului durerii cu scăderea sensibilității periferice;

eliberare de substanțe imunologic active.

Dintre procedurile hidroterapice indicate in refacere se recomandă dușuri calde (38°-42°C) cu direcție verticală (ascendentă – descendentă), orizontală sau circulară. O alta formă specială o reprezintă dușul masaj si dușul subacvatic. Dușurile calde exercită o acțiune calmantă asupra sistemului nervos și asupra musculaturii periferice. Pentru refacere durata unui duș este de 8-10 minute. Dusul masaj cu o durata de 8-15 minute combina efectele hidroterapiei calde cu cele mecanice ale masajului, exercitând bune efecte in refacerea locala si cea generala (sistem nervos).

TERMOTERAPIA cuprinde acele proceduri hidroterapice cu temperatura de 40°-80°C (vapori de apă, aer încălzit).

Fie că se apelează la căldura umedă (baia de aburi) fie la cea uscată (sauna), aceste procedee se folosesc o data pe săptămână in cadrul refacerii săptămânale având o durata de 10-15 minute si cu efecte locale (de epurare a

toxinelor corpului) si generale (sedare a organismului), efecte ce urmează după aceste tratamente.

SAUNA reprezintă expunerea corpului la acțiunea căldurii uscate în incinte special amenajate. Pentru sportivi este indicată atât sauna cat și expunerea la căldură umedă (baia de aburi);

Efectele pe care le are sauna asupra organismului sunt diferite în funcție de fază: -în faza de încălzire

■ creșterea temperaturii (cutanate și centrale);

» vasodilatație periferică, în special la nivel cutanat;

■ creșterea activității glandelor sudoripare ceea ce duce la facilitarea
eliminării

unor cantități crescute de transpirație și a unor cantități importante de „deșeuri" metabolice.

Eliminarea produșilor de metabolism explică creșterea vitezei de refacere a sportivului și apariția senzației generale de bine care urmează saunei.

• stimulare simpatică, cu efecte asupra principalelor funcții vegetative:

– crește frecvența cardiacă (cu aproximativ 50%); volumul sistolic și debitul cardiac se dublează; frecvența respiratorie, volumul curent și debitul respirator.

stimularea metabolismului general

creșterea capacității de apărare antivirală și antimicrobiană, în special la nivelul căilor respiratorii superioare.

– în faza de răcire:

scăderea temperaturii cutanate și a celei centrale.

vasoconstricție puternică

scăderea frecvenței respiratorii

Este recomandabil ca aplicațiile de apă rece să se facă întâi pe membrele inferioare, până la relativa adaptare a sportivului cu noua temperatură.

• scăderea frecventei cardiace,

• creșterea tonusului vegetativ parasimpatic și orientarea metabolismului
general către componenta să trofotropă, favorizând astfel procesele de
refacere și regenerare ale organismului.

Este recomandat ca sauna să se termine prin expunere la rece, preferabil duș sau bazin, pentru ca „oscilația vagotonica tardivă" (J. Weineck) să asigure menținerea predominanței parasimpatice mai multe ore => reîncărcarea mai rapidă a depozitelor de substanțe energogenetice, asigurând și „supracompensarea" energetică musculară.

Pentru sportivii de performanță este recomandată:

ședință de saună / săptămână, în cadrul antrenamentului complex de refacere;

trebuie să se țină cont de planul de antrenament sau competiții ale sportivului, astfel ca sauna să nu fie programată înaintea unei zile cu solicitări fizice mari deoarece ea scade temporar capacitatea de performanță fizică a organismului, în special pe cea în regim de andurantă.

MASAJUL la sportivi trebuie particularizat în funcție de momentul de activitate în care se execută :

• în perioada pregătitoare masajul poate fi folosit în scop igienic și de refacere după antrenament.

în această perioadă se urmărește întreținerea stării de „bine" și menținerea supleței țesuturilor, pe lângă masajul mușchilor punându-se accent și pe masajul tendoanelor și articulațiilor.

Folosirea masajului ca mijloc de refacere în această perioadă are semnificație deosebită în special în prevenirea instalării stării de oboseală cronică patologică, respectiv supraantrenament.

La sportiv se poate face:

înainte de efort -> cu scop de stmulare (între încălzire sși efortul propriu – zis);

intraefort (în pauze )-> are efect relaxator;

postefort imediat -* efect relaxant;

la distantă-* efect relaxant; în perioada competițională masajul se face la 2 – 6 ore după efort intens, se oprește cu 1 – 2 zile înainte de competiție și se mărește treptat durata și intensitatea ultimelor ședințe.

în refacere se fac două ședințe de masaj general săptămânal.

Manevrele folosite în refacere sunt diferite în funcție de nivelul de solicitare al mușchilor pe care acționăm:

– mușchi foarte solicitați -> folosim manevre de relaxare cu
intensitate

mică și ritm lent

– mușchi mai puțin solicitați -> folosim manevre stimulatoare asfel
încât

la sfârșitul ședinței să se egalizeze tonusul muscular pentru eliminarea focarelor de excitație postefort; se folosesc manevre cu intensitate mare și scurte;

Deoarece organismul se adaptează permanent la măsurile de refacere este necesară modificarea permanentă a masajului, in ceea ce privește tipul, intensitatea și volumul său.

VIBROMASAJUL reprezintă o formă a masajului instrumental, poate fi utilizat:

în scop de pregătire a sportivului pentru efort;

în scop de refacere;

înainte de efort vibromasajul are efecte:

• stimulente prin intensificarea circulației locale intramusculare;
După efort vibromasajul are efecte:

• relaxante și urmărește accelerarea eliminărilor produșilor de catabolism
muscular.

SHIATSU este o metodă profilactică și terapeutică bazată pe masaj, respectiv presiune digito-palmară), și provenită din orientul îndepărtat ( Ib. japoneză : shi- deget, atsu- presiune). Principiul de bază în shiatsu este „tratează întreaga persoană".

Metoda shiatsu are ca scop îndepărtarea factorilor care induc oboseala și stimularea mecanismelor naturale de refacere a corpului prin aplicarea presiunii cu degetele și mâinile asupra anumitor puncte de pe suprafața corpului. Această metodă restabilește echilibrul energetic la nivel subtil, contribuind astfel la creșterea vitalității organismului, combaterea oboselii, creșterea capacității de apărare a organismului, creșterea flexibilității musculare și la prevenirea și combaterea contracturilor musculare.

YOGA reprezintă un sistem de întreținere și activare a organismului care asigură controlul mișcărilor corpului și al unor funcții vitale (circulatorie și respiratorie) printr-o serie de acte motrice și mentale în scopul realizării echilibrului optim psiho-fizic.

Cuvântul derivă etimologic din limba sanscrită (yuj – a uni, a contopi, a concentra atenția spre ceva)) și semnifică „unirea prin creștere", unirea conștientă dintre om și existență prin creșterea capacității de a controla învelișul fizic, transformându-l într-un instrument ale eului.

SUGESTIA utilizează excitantul verbal și are o pondere nebănuită în refacere.

în primul rând ne referim la atitudinea profesorului și colegilor sau adversarilor. Modul cum te poate încuraja la succese, condiționează o bună refacere neuro-psihică. Modul de reacție violent, inadecvat ca gesturi și vocabular în caz de nereușită, contribuie la o stare de excitabilitate ridicată a sistemului nervos, intârziind refacerea după competiții. Climatul competițiilor și a locului unde se fac antrenamentele, atmosfera și ambianța stabilită în colectiv, relațiile dintre jucători etc. sunt tot atâtea elemente care pot influența refacerea.

AUTOSUGESTIA poate juca un mare rol în refacerea organismului.

Metoda se bazează pe marea voința de care trebuie să dea dovada
elevul în învingerea unor bariere psihologice, bariere limite ale randamentului
ce pot apărea în timpul efortului sau chiar post-efort. Participarea conștientă la
înlăturarea, chiar afectivă, a oboselii induse de efort reprezintă posibilități
concrete care stau în mâna fiecăruia dintre noi, spre a le utiliza într-o direcție
favorabilă refacerii, sau din contra potrivnică refacerii I ată de ce prin

autoeducație individuală și educație de grup, autosugestia poate și trebuie să constituie mijlocul cel mai accesibil și cel mai simplu și puțin pretențios, pe care să-l luăm în considerare în aplicarea unor mijloace de refacere.

ANTRENAMENTUL PSIHOSOMATIC (metoda Schultz -după numele medicului german care a elaborat-o) reprezintă metoda care pornește de la legătura indisolubilă dintre soma (fizic) și psihic, reușind ca, printr-o serie de autocomenzi, care au la bază reflexe condiționate să producă o relaxare psihosomatică.

Exercițiile se desfășoară într-un spațiu, de preferință mai întunecat; subiectul stă relaxat într-un fotoliu, pe o saltea sau pe o canapea, cu o îmbrăcăminte comodă. în camera fiind liniște, el stă cu ochii închiși, având o poziție cât mai relaxată posibil, repetă mintal diferite forme de 8-10-15 ori fiecare (de exemplu, simt brațele grele ca plumbul; mușchii picioarelor sunt foarte calzi; mă simt foarte relaxat; etc).

In activitatea sportivă metoda este bine codificată în arsenalul terapeutic al refacerii și își aduce o contribuție extrem de apreciată

MIJLOACE DIETETICE – alimentația sportivilor trebuie să îndeplinească următoarele atribute:

să acopere cheltuielile energetice minime (metabolismul bazai) necesare menținerii vieții;

să acopere necesarul energetic pentru activitățile suplimentare menținerii metabolismului bazai (anumite activități fizice sau intelectuale, profesionale, școlare, etc);

să acopere necesarul energetic impus de consumul din antrenamente și competiții;

să acopere cheltuielile energetice induse de procesele de refacere după efort;

să acopere alte cheltuieli energetice neprevăzute (condiții de mediu, boală, stres);

să protejeze sportivul împotriva unor îmbolnăviri.

Astfel, rația alimentară a sportivilor se diferențiază în: rație de susținere (din antrenamente), rație de concurs și rație de refacere. Referindu-mă la rația de refacere aceasta reprezintă alimentația oferită organismului în orele imediat după efort.

Rația de efort trebuie să înceapă cu reechilibrare hidroelectrolitică, adică cu refacerea cantităților de lichide și minerale necesare unei bune funcționări a corpului. Astfel, se recomandă imediat după efort ingerarea a 300-500 ml de lichide alcaline (lapte, iaurt, sucuri naturale de fructe, ceai etc), care reprezintă atât lichidele necesare, cât și o parte din sărurile minerale pierdute în urma efortului. Se recomandă astfel în prima parte o alimentație hiperhidrică alcalinizată.

Urmează un interval de pauză de 45-60 de minute până la servirea mesei. Alimentația de refacere din timpul mesei va fi hiperglucidică, hiperzaharată, cea mai mare parte a caloriilor fiind furnizate de hidratii de carbon și nu de proteine sau de lipide. Rația de proteine va fi ușor hipoproteică deoarece pentru metabolizarea acestora va fi nevoie de multă energie, energie pe care organismul nu este recomandat să o piardă. în ceea ce privește lipidele, rația acestora fiind la fel, normolipidică.

Refacerea metabolică, prin alimentație hipercalorică, hiperglucidică, normolipidică ușor hipoproteică și hiperhidrică alcalinizată, realizează astfel refacerea spontană, naturală a organismului.

MEDICATIA TROFOTROPĂ – cuprinde o serie de compuși naturali sau de sinteză care introduși în organism intervin la reîncarcarea rezervelor energetice consumate (uneori epuizate) de efort sau a unor agenți ergotropi eliminați prin lichidul sudoral, uneori excesiv.

Principalele grupe de trofotrope sunt :

>■ Vitamine, care joacă rolul de coenzimă cu efecte antioxidante, dintre care se evidențiază vitamina C, E, Se, substanțe care anihilează radicali liberi.

Minerale (complexe de oligoelemente) se știe că acestea intervin în energia celulara: P în contracția musculară, Ca și Mg în excitabilitatea neuromusculară, Fe intră în compoziția hemoglobinei, etc; toate acestea fiind necesare în refacere.

Compuși glucidici – pentru refacerea rezervelor de glicogen (hidrosolubili: ardei verde, pătrunjel și Eleutal care conține glucoza, Inozitol și vitamina C)

Aminoacizi și concentrate proteice. Acidul aspartic (sărurile de

K, Mg arginina) intervin în scăderea aminoemiei crescute, rezultată în efortul de anduranta; licocolul (licina) intervine în refacerea neuropsihică și neuromusculară (intervine în detoxifierea și eliminarea unor metaboliți nocivi). Concentratele proteice își justifică de asemenea prezenta în refacerea substratului proteic afectat de efort;

> Diverse – nespecifice: Aslavital H3, Gerovital H3, Ginseng; neurotrope: Piracetam sau Piravitan, fiole buvabile; antioxidante: vitaminele C, A, E, Se, cisteina, glutation- Glutacisteseleniu- E.

ODIHNA ACTIVA reprezintă un mijloc de refacere dirijată și este utilizată prin efectuarea unor eforturi plăcute, lejere care să mențină starea de antrenament a sportivului fără să oblige organismul la o solicitare susținută sau excesivă;

Efortul recomandat în odihna activa trebuie să se situeze la limita pragului aerob astfel încât concentrația de acid lactic din sânge să nu depășească valoarea normala de 2 milimoli / I (daca el creste atunci efortul este anaerob); Se recomandă:

să se solicite alte grupe musculare decât cele solicitate în efortul specific al sportivului: (jocuri sportive, natație);

se folosesc exerciții de respirație de tip abdominal și exerciții distractive pentru odihnirea scoarței;

nu se face odihna activa după eforturi epuizante pentru ca se golesc rezervele energetice;

Prin odihna activă se urmărește :

accelerarea eliminării produșilor de catabolism;

trecerea mai rapida a organismului din dominanta simpatica (efort intens) în parasimpatica (repaus);

crearea la nivelul scoarței a unor focare noi de excitație corticala care prin iradiere să inhibe focarele caracteristice efortului specific;

accelerarea eliminării hormonilor de stress:

catecolamine (adrenalina + noradrenalina)

cortizol;

Odihna activa este recomandata postefort imediat sau în ședințe speciale de mai puțin de 45 minute. Postefort odihna activa se suprapune pe „ cool down";

Legile odihnei active:

este mai eficienta la sportivii bine antrenați;

efortul din odihna activa este condiționat de intensitatea efortului specific;

efecte sunt mai semnificative cu cat grupele musculare angrenate în efort

de odihna activa sunt mai mari și mai puternice; (se elimina catabolitii);

ritmul mișcării din programul odihnei active este stabilit în primul rând de sportiv.

Refacerea naturală:

Refacerea naturala sau spontana este forma de restabilire a organismului care se produce în mod fizic după absolut orice fel de solicitare, fără intervenție din afara asupra organismului. Ea se realizează prin odihna pasiva și este eficienta în cazurile în care perioadele dintre eforturi sunt suficient de mari pentru a permite realizarea fenomenelor de reparație și enzimatic.

Refacerea spontana acționează în principal în sensul "reconstituirii" rezervelor energetice consumate de efort.

Sursele energetice solicitate în cursul eforturilor de toate tipurile sunt substanțele fosfat macroergice, urmate de glucide și lipide. Substanțele fosfat macroergice (ATP și CP) se refac chiar în timpul efortului și imediat după efort, în timp ce glucidele și lipidele necesita o perioada mai mare de timp pentru resinteză.

De aceea pentru refacerea rezervelor glucidice și lipidice sunt necesare, pe lângă odihna pasiva, și masuri suplimentare asociate de refacere.

Amplitudinea refacerii este direct proporțională cu nivelul de solicitare și de heterostazie a organismului în timpul efortului.

Principalul mijloc de realizare al refacerii spontane este somnul – forma de inhibiție de protecție la nivelul scoarței cerebrale care induce refacerea la nivel neuronal.

Somnul diurn este mai puțin odihnitor decât cel nocturn deoarece conține perioade de somn rapid mult diminuate comparativ cu somnul nocturn (în mod normal la fiecare 90 de minute de somn lent și intercalează 20 de minute de somn rapid).

In timpul somnului lent are loc regenerarea țesuturilor organismului și în mod special este stimulata sinteza proteica. Acest lucru este influențat și de faptul ca în timpul somnului creste secreția de hormon de creștere (STH), hormon cu rol preponderent în regenerarea și creșterea celulara prin stimularea sintezei proteice.

De aceea tulburările de somn ( cantitative și calitative) pot limita capacitatea de refacere a organismului prin scăderea secreției de STH, putând fi considerate de aceea ca indicator al stării de supraantrenament.

Experiențele de "privare de somn" realizate de Copes și Resentsweig au demonstrat importanta somnului pentru activitatea sportiva ca urmare a inducerii scăderii eficientei calităților motrice, respectiv reducerea semnificativa a rezistentei, vitezei și forței.

Optimizarea refacerii, în raport cu sistemele funcționale implicate este asigurata prin următoarele mijloace:

a Refacerea neuromusculară:

medicație de susținere și refacere – glucoza, glicocol,

săruri minerale, vitamine B,C,ATP, miorelaxante etc;

odihna activa;

hatha yoga;

reechilibrare hidrica și electrolitica – la 20-30 min.

după încetarea efortului;

training autogen;

hidroterapie calda;

presopunctura,

electropunctura;

masaj,

dieta – hidrozaharată, alcalina, mineralizantă, vitaminizantă;

odihna pasiva;

sauna.

o Refacerea neuropsihica:

odihna activa;

hatha yoga;

tehnici de relaxare psihofizica;

sugestie-autosugestie;

presopunctura,

electropunctura;

aeroionizare negativa și oxigenare;

hidroterapie calda;

masaj;

medicatie psihotropa-glucoza, sedative.

q Refacerea endocrino-metabolica:

masaj;

presopunctura,

electropunctura;

tehnici de relaxare psihofizica;

oxigenare și aeroionizare negativa;

reechilibrare hidroelectrolitica;

medicatie de susținere și refacere : piracetam, pirovitam, aspartat de magneziu, vitamine.

a Refacerea endocrino-metabolica:

odihna activa;

reechilibrare electrolitica și hidrica;

hidroterapie calda;

sauna;

masaj;

>■ presopunctura;

electropunctura;

traning autogen;

oxigenare și aeroionizare negativa;

dieta – alcalina, glucidica, vitaminizantă;

medicatie de susținere și refacere: ATP, vitamine,s ăruri minerale, glucoza.

2. CONSIDERAȚII DESPRE STRETCHING

Stretching-ul este o metodă științifică de întindere a structurilor „moi" ale aparatului locomotor în scopul creșterii elasticității și flexibilității acestora, provenită din Hatha – yoga și gimnastică.

Mobilitatea condiționează efectuarea eficientă a procedeelor tehnice și a exercițiilor pregătitoare, indiferent de ramura de sport practicată, ea fiind asimilată unei bune performanțe fizice, respectiv unui aparat locomotor corespunzător dezvoltat și cu mișcări coordonate. Toate actele motrice în cadrul practicării sportului, prin faptul că solicită efectuarea mișcărilor cu amplitudine mare, impun o bună mobilitate.

în categoria exercițiilor de stretching nu sunt incluse toate tipurile de întindere, ci numai acele întinderi riguros controlate și caracterizate prin tempo lent de atingere a punctului maxim de alungire și durată data de menținere a acesteia.

Efectele obținute ca urmare a practicării stretchingului la nivel de elasticitate, pe toate componentele fizice ale mișcării, vor influența în sens pozitiv funcția articulară, și implicit calitatea mișcării, contribuind astfel la îmbunătățirea performanței. în situații imprevizibile, articulațiile ce au fost supuse stretching-ului vor amortiza elastic stress-ul fizic brutal și vor proteja celelalte țesuturi de efectele nocive, constituind un bun mijloc de profilaxie a microtraumatismelor.

Cunoașterea anatomiei și biomecanicii articulațiilor ne permite alegerea exercițiilor cele mai indicate de stretching, în funcție de obiectivul urmărit. Dacă un ligament este exclusiv compus din fibre de colagen, posibilitatea de întindere

este mai redusă; de aceea se va acorda mai mult timp creșterii elasticității la acest nivel, respectând principiul progresivității, evitând bruscarea acestuia. Procedeul de lucru va fi total diferit față de ligamentele compuse din fibre elastice, care în cazul unei tracțiuni (tensiuni) se pot mări până la de 2 ori fără a provoca distructii ale acestora. Mijlocul de dozare a întinderii este reprezentat de reacția dureroasă – întinderea nu trebuie să determine apariția durerii, indiferent de metoda folosită, timpul de care dispunem etc.

Raportat la segmentele corpului, coloana vertebrală nu are aceeași mobilitate pe toate regiunile, aceasta depinzând de grosimea vertebrelor, de forma și dispunerea suprafețelor articulare, elasticitatea ligamentelor. Pornind de la regiunea cervicală către cea lombară, grosimea vertebrelor crește ca urmare a creșterii presiunii exercitate de corp asupra zonelor inferioare. Grosimea discului intervertebral este în regiunea cervicală 3 mm, în regiunea toracală 5 mm, iar în cea lombară 9 mm.

Crescând sau diminuându-se diametrele curburilor sale, coloana se opune elastic la presiunea care se exercită asupra să în ax vertical. Cu cât segmentul este mai mare cu atât este mai importantă mișcarea care îi va permite deplasarea și diminuarea presiunii.

Principiul de bază în stretching este punerea lentă în tensiune a structurilor, fără bruscări, cu menținerea acesteia pe o durată dată, între 10-60 sec, și cu reluarea progresivă, fără bruscări, a poziției inițiale.

2.3.1. Avantajele practicării stretching-ului:

Pentru ca destinde spiritul și tonifica corpul, stretching-ul trebuie să devină parte integranta a vieții zilnice. Din acest punct de vedere beneficiile pe care le aduce sunt numeroase:

Ameliorează starea mușchilor, articulațiilor, tendoanelor și ligamentelor, dar în același timp și a țesuturilor conjunctive;

Evantaiul de mișcări se lărgește și gesturile, mai bine coordonate, devin mai libere și mai ușoare.

Stretching-ul împiedică printre altele, deformările musculare cauzate în majoritatea cazurilor de ținuta greșită a corpului în viata cotidiana.

Stretching-ul nu se mulțumește cu obținerea unei mobilități articulare maxime, ci întârzie în același timp anchilozarea articulațiilor și ajuta la stimularea secreției de lichid sinovial. Se recomanda persoanelor care suferă de crampe sau de oboseala cronica, adesea datorate inactivității.

Prin îmbunătățirea evidenta a elasticității musculare, constituie un mijloc excelent de prevenire a luxatiilor și rupturilor musculare. Ca multe alte activități fizice, ajuta la eliminarea toxinelor și la buna funcționare a metabolismului muscular.

După o întindere a bustului, se va constata o creștere a presiunii sangvine din artere, ceea ce este excelent pentru tensiunea arteriala;

Practicarea regulata a îndoirilor bustului generează o funcționare superioara a peristaltismului intestinal.

Pentru executarea exercițiilor de stretching este necesară:

angajarea complexă a organismului prin controlul respirației, al relației durere – întindere;

reducerea voluntara a activității pe musculatura neangajată direct și alternarea contracției musculare cu relaxarea și întinderea.

în refacere programele de stretching trebuie să acorde o atenție deosebită structurilor care necesită o perioadă mai lungă de revenire a componentelor slab vascularizate implicate în efort (tendoane și ligamente) și elementelor de suport al mișcării – oase.

Exista 2 modalități principale de îmbunătățire a mobilității:

reducerea rezistentei țesuturilor de legătură articulare (prin inhibarea reflexului de întindere);

dezvoltarea forței musculaturii antagoniste;

2.3.2. Metode de stretching: (Sven A. Solveborn):

Ballistic and hold (arcuire și menținere): folosește exerciții dinamice care angajează musculatura intr-o mișcare repetată (balans sau pendulare), prin care se urmărește relaxarea și cedarea rapidă la întindere a musculaturii antagoniste. Mișcarea este repetată de 3 – 4 ori și este finalizată prin menținerea timp de 6 sec a segmentului respectiv în poziție extremă.

Passive lift and hold (întindere pasivă și menținere): folosește mobilizarea pasivă lentă a unui segment până în poziție extremă (cu ajutorul unui partener) și menținerea acestei poziții timp de 6 sec prin contracție izometrică. Aceste întinderi pasive, urmate de o fixare activă cu durată de 1 min, se repetă la intervale de 6 sec.

Prolonged stretch (întindere prelungită): folosește întinderea pasivă lentă a unui segment (cu ajutorul unui partener sau cu segmentul controlateral) în scopul atingerii poziției extreme și menținerea pasivă a acesteia timp de 1 min.

Activ PNF (facilitarea neuromusculară proprioceptivă activă): mișcarea se execută timp de 6 sec activ și este urmată de o contracție izometrică maximă, contra rezistenței opusă de musculatura antagonistă. Se încearcă apoi creșterea amplitudinii mișcării prin contracție musculată activă cu rezistență (mușchi agoniști) timp de 1 min.

Pasive PNF (facilitarea neuromusculară proprioceptivă pasivă): se realizează mobilizarea pasivă până în poziție extremă (cu ajutorul unui partener), în timp de 6 sec, urmată de contracția izometrică a musculaturii agoniste contra rezistenței opuse de partener. întinderile și contracțiile pasive se repetă la intervale de 6 sec, timp de 1 min.

Relaxion method (metoda relaxării): constă într-o întindere pasivă lentă până la poziția extremă și menținerea acesteia timp de 1 min, însoțită de relaxare indusă prin autocontrol.

J. Weineck (1992) recomandă 3 tipuri de solicitare, pe care le consideră cele mai utile pentru activitatea sportivă :

1. întinderea pasivă : caracterizată prin menținerea unei poziții la limitele
maxime permise de articulație și mușchi. Aceasta se poate realiza prin
două modalități diferite :

stretching~ul lejer – 30 – 40 sec, se menține o întindere constantă, urmată de pauză

stretching-ul intensiv – 30 – 40 sec, se realizează o întindere progresiv mărită.

Acest tip de întindere are la baza perceperea stării de tensiune din țesuturile întinse, care se diminuează treptat și induce cedarea musculara la extensie.

2. întinderea prin autoinhibiție (contract – realx method): urmărește
obținerea relaxării musculare prin întinderea pasivă a unei grupe
musculare care, anterior, a realizat o contracție izometrică.

în acest caz stare de relaxare musculară apare ca urmare a inhibării „reflexului de întindere", ceea ce produce o relaxare a mușchiului, așa-numita autofrânare sau inhibiție autogena. Weineck recomandă ca duratele contracției izometrice și întinderii să fie egale – 10 – 30 sec – alternate cu 2 – 3 sec de relaxare. Cu cât contracția musculară este mai mare, cu atât efectele de relaxare obținute vor fi mai bune.

3. Tensiune – relaxare (întindere sub acțiunea inhibiției reciproce): are
la bază una dintre legile lui Sherington, potrivit căreia contracția activă a
unui mușchi induce pe cale reflexă relaxarea mușchiului antagonist.

Relaxarea mușchiului anatagonist este cu atât mai mare cu cât contracția agonistului este mai puternică. în acest fel mușchiul antagonist relaxat poate fi mai ușor supus unei întinderi.

Tehnicile de stretching descrise pot fi sistematizate în 2 categorii:

dinamice (active);

statice (pasive;

Stretching-ul dinamic se realizează prin mișcări voluntare lente ale segmentului în scopul atingerii amplitudinii maxime de mișcare și, deci, și al atingerii alungirii maxime. Viteza și amplitudinea mișcării respectă principiul progresivității. Exercițiul se oprește în momentul apariției stării de oboseală, mușchiul obosit având elasticitate scăzută. Stretching-ul dinamic este o foarte buna tehnica pentru „încălzirea" musculara înainte de exercițiile aerobice.

Stretching-ul static se realizează prin acțiunea unei forțe externe (partener, segment controlateral, propria greutate) în scopul întinderii musculaturii de pe fața opusă direcției de mișcare. El este recomandat în special în perioadele de refacere. Stretching-ul poate fi executat în oricare dintre etapele de pregătire și concurs ale sportivului. în perioada pregătitoare el urmărește îmbunătățirea condiției fizice și psihice generale și diminuarea stării de oboseală indusă de antrenament.

în funcție de regiunile mai intens solicitate și de tipul de efort se insistă diferențiat pe componenta musculo-tendinoasă sau pe cea articulară. în timpul competiției stretching-ul se folosește atât înainte de probă cu 15-20 min, cât și între probe, în cazurile în care intervalele dintre probe sunt mai lungi.

2.3.3. Regulile practicării stretching-ului:

Evaluarea corecta a subiectului înainte de aplicarea stretchingului;

Daca în zona care urmează să executa stretching exista dureri, trebuie analizate cauzele înaintea efectuării exercitiilor;

Pregătirea subiectului pentru stretching:

încălzirea țesutului;

aplicarea unor procedee de relaxare;

alegerea celor mai eficiente exerciții efectuate din poziții corecte care vor permite reala întindere a țesutului;

corpul trebuie să se afle intr-o poziție corecta de echilibru pentru a efectua exercițiile de întindere;

forțarea corpului din poziții defectuoase de echilibru vreme îndelungată poate provoca dereglări;

nici o poziție de stretching în care capul este ținut în jos nu poate fi menținută mai mult de zece secunde;

Aplicarea tehnicii de stretching în mod corect sub raportul parametrilor: durata, intensitate, ritm;

Evitarea supraîntinderii (overstretchingul), cauza frecventa a durerilor și rupturilor de fibre musculare și conjunctive;

Sincronizarea întinderilor musculare cu respirația:

întinderea se va face pe un expir lent, prelungit;

respirația să fie de tip abdominal;

astfel, respirația este utilizata ca o „pompa" în timpul stretchingului pentru creșterea fluxului sanguin intramuscular;

7. Respectarea precauțiilor în indicarea și aplicarea metodei stretching:

întinderea țesuturilor, care au fost în imobilizare prelungita, trebuie realizata cu multa grija căci risca ruperea lor datorita fragilității fibrelor conjunctive postimobilizare;]în cazul fracturilor recente incomplet consolidate pot apărea dislocări;

țesuturile inflamate, edematiate suporta greu stretchingul;

8. Sa se tina seama de contraindicațiile stretchingului:

când limitarea amplitudinii de mișcare este de cauza osoasa;

după o fractura recenta neconsolidată;

în prezenta unui proces inflamator acut sau infectiois intraarticular sau periarticular;

în prezenta unui hematom sau a altor semne lezionale ale țesutului moale.

în refacere se folosesc în special exerciții de tip static, intervalul la care debutează stretching-ul fiind condiționat de revenirea valorilor de frecvență cardiacă, tensiune arterială și frecvență respiratorie.

în funcție de tipul refacerii – postefort sau antrenament complex -exercițiile de stretching se adresează numai zonelor direct implicate în efort sau întregului corp.

■► Creșterea performanței sportive prin optimizarea refacerii:

Se știe că lipsa de mișcare duce la reducerea capacității fizice și invers, orice mișcare executată corect asigură condiții mecanice bune aparatului locomotor (creșterea treptată a efortului asigură o durată de acționare mai lungă a forței și accelerarea mișcării).

Practicând exerciții de întindere a musculaturii, sportivii își vor îmbunătăți elasticitatea musculară, aceasta crescând posibilitatea efectuării mai ușor a contracției musculare puternice. O bună mobilitate articulară, obținută și menținută prin stretching are la rândul ei o influență pozitivă asupra dezvoltării forței și vitezei de contracție și asupra preciziei mișcărilor; creșterea performanței este susținută și prin reducerea contracturilor musculare cu îmbunătățirea timpului de refacere post-efort și a creșterii calității acesteia.

Una din influențele pozitive ale stretching-ului este îmbunătățirea schimburilor nutritive din mușchi, articulații și țesuturile moi periarticulare. Acest lucru la rândul lui antrenează o activitate musculară mai eficientă și înlătură pericolul apariției contracturilor. De asemenea, practicarea în mod corect și consecvent a stretching-ului reduce numărul întinderilor musculare și a traumatismelor datorate suprasolicitării.

♦ Scăderea numărului de leziuni musculo – tendinoase:

Este important de știut că, deși stetchingul acționează în special asupra elementelor active ale aparatului locomotor, respectiv asupra mușchilor, și mai puțin asupra elementelor pasive, respectiv tendoane, ligamente, oase, beneficiul utilizării lui este mare la toate nivelurile aparatului locomotor.

Una din influențele pozitive ale stretching-ului este îmbunătățirea schimburilor nutritive din mușchi, articulații și țesuturile moi periarticulare. Acest lucru la rândul lui antrenează o activitate musculară mai eficientă și înlătură pericolul apariției contracturilor.

De asemenea, practicarea în mod corect și consecvent a stretchingului reduce numărul întinderilor musculare și a traumatismelor datorate suprasolicitării.