Reeditare: Coleta De Sabata, Andrei M. CRĂCIUN ISBN 978-606-35-0013-8 Copyright-ul pentru Ediția 1 a prezentului volum, tipărit în 1997 cu ISBN… [301418]

Licență

Reeditare: Coleta De Sabata, Andrei M. CRĂCIUN ISBN 978-606-35-0013-8 Copyright-ul pentru Ediția 1 a prezentului volum, tipărit în 1997 cu ISBN… [301418]

Byadmin ianuarie 1, 2024

[anonimizat], fapte

Ediția a 2-a

Coperta: Andrei M. CRĂCIUN

Reeditare: [anonimizat] M. CRĂCIUN

ISBN 978-606-35-0013-8

Copyright-ul pentru Ediția 1 a [anonimizat] 1997 cu ISBN 973-9015-76-X, aparține Editurii Excelsior Art.

Editura Universității Politehnica Timișoara

2015

[anonimizat]. [anonimizat], 95 de la înființarea ei.

Din perspectiva istorică a sistemului universitar românesc,-[anonimizat] a-[anonimizat] e o vârstă venerabilă și cu puțină îngăduință o [anonimizat].

O privire atentă și obiectivă asupra celor petrecute în acești 95 de ani ne întărește convingerea că Școala Politehnică timișoreană are o [anonimizat]-i facă față.

”

Aceste rânduri se doresc a [anonimizat], [anonimizat] a Politehnicii Timișorene.

Fiecare pas începând de la constituire și continuând cu dezvoltarea Școlii, a însemnat stăruințe și eforturi uriașe coroborate cu știința desăvârșită a unor oameni exponențiali ai acelor timpuri care au pus bazele unei instituții de o specificitate și atmosferă academică deosebită. A fi inginer al Politehnicii timișorene a devenit în scurt timp de la înființare o [anonimizat]. Pregătirea student: [anonimizat], [anonimizat] –„ am conceput-o cu accent pe formarea sa tehnică ( [anonimizat] a asigura laboratoare cât mai bine înzestrate și locuri de practică pe la industrii”), însă am căutat ca aceasta să meargă mână în mână cu pregătirea lui sufletească și cu întărirea lui trupească”; un absolvent: [anonimizat] „înzestrat” [anonimizat], [anonimizat], valoarea cuvântului dat.

[anonimizat], Politehnica Timișoara si-a urmat drumul gândit de cei care i-au pus bazele și care au prevăzut că înființarea și existența acestei școli va schimba din temelii viața unui oraș și a unei regiuni.

„[anonimizat], [anonimizat] o viață economică dezvoltată și superioară altor orașe. O școală superioară cum e Politehnica – spunea primarul Stan Vidrighin în memoriul său excepțional adresat la 27 februarie 1920 [anonimizat] o [anonimizat] ” [anonimizat]rele matematician Traian Lalescu va completa strălucitor:„ prin întemeierea Școlii Politehnice, orașul Timișoara este ridicat la rangul de Civitas Academica. Pe întinderea pământului românesc, o nouă aglomerație de oameni se va strădui, astfel, ca să aducă o contribuție originală de creațiune la activitatea științifică universală".

De atunci, învățământul superior bănățean de profil tehnic s-a dezvoltat și s-a diversificat continuu. Orientarea sa esențială a fost întotdeauna către domeniul practic al activităților inginerești și antreprenoriale, în conformitate cu tradițiile economice regionale și cu exigențele impuse de parametrii avangardei tehnice europene. Întreg parcursul sau istoric a fost marcat astfel de imperativul responsabilității de a răspunde necesităților economice din această parte a țării și de a contribui din plin la modernizarea ei.

Azi, Universitatea Politehnica Timișoara se prezintă ca una dintre cele mai mari și mai renumite universități tehnice din Europa Centrală și de Est. Universitatea și-a câștigat o binemeritată reputație pentru excelență prin programele academice oferite, prin activitățile de cercetare, prin rolul său de promotor al cunoașterii și inovării și al implicării în problemele societății.

*

Aceste rânduri se doresc a prefața volumul scris cu pricepere, măiestrie și talent de Doamna Rector Coleta de Sabata și dedicat, de cei care azi conduc destinele Școlii, iluștrilor profesorii care au făurit această fabuloasă istorie a Politehnicii Timișorene.

Întreprinderea Doamnei Rector, se constituie astfel – precum celor spuse de criticul Eugen Dorcescu – intr-un portret afectiv al unei mari instituții de învățământ superior, care ne amintește că am existat și existăm temeinic în istorie și în cultură, că avem rădăcini adânci și mai ales ne poate sugera că, în ciuda adversităților și schilodirilor ideologice, vom continua să existăm, dacă vom avea înțelepciunea de a pune, înainte de orice , înainte de tehnica însăși, valorile indestructibile ale spiritului.

August 2015 Prof. Univ. Dr. Ing. Viorel – Aurel Șerban, Rector

Planul de ansamblu al Școalei Politehnice, realizat de Ing. Arh. Prof. Victor Vlad

realizat în primii ani de la înființarea acestei instituții

"Nu zidurile fac o școală, ci spiritul
care domnește într'însa."

Regele Ferdinand

Timișoara

( gravuri de epocă )

CAPITOLUL I

CONDIȚIILE ISTORICE; SOCIAL-ECONOMICE ȘI CULTURALE CE AU CONDUS LA ÎNFIINȚAREA ȘCOLII POLITEHNICE DIN TIMIȘOARA LA 15 NOIEMBRIE 1920

Mi-am pus adesea întrebarea de ce Banatul – această regiune prosperă, cu oameni harnici și înzestrată cu multe bogății naturale – și-a propus pentru înființarea primului său for de învățământ superior o "Școală Politehnică", într-o vreme în care majoritatea tineretului gravita spre facultățile de drept, de studii economice sau de medicină, ce le ofereau profesiuni mult mai lucrative decât cea de inginer.

Pentru a răspunde la această întrebare fundamentală trebuie, cred, să trecem în revistă, istoria Banatului în legătură cu geografia sa, cu bogățiile sale naturale cu îndeletnicirile oamenilor ce au trăit pe aceste meleaguri.

Banatul este o regiune a României situată în câmpia de sud-vest, mărginită la nord de Mureș, la sud de Dunăre, sprijinindu-se la răsărit pe Munții Poiana Ruscăi și Țarcului și separată de restul câmpiei de vest printr-o graniță politică, trasată pentru a o despărți de Voivodina yugoslavă.

Cercetări arheologice migăloase – efectuate mai ales în ultimele decenii – au scos la iveală vestigii ale unei bogate vieți economice și sociale, începută în paleolitic și dezvoltată în neolitic, cu o ceramică splendidă, cu variate unelte de pescuit, de vânat și pentru agricultură, cu o tehnică remarcabilă în activitățile casnice, cu locașuri ample de cult, dovadă a unei populații numeroase ce dispunea de o îndemânare de apreciat.

Pe Columna lui Traian de la Roma figurează minunat ilustrată dramatica încleștare de la Tapae, pe drumul spre Hațeg, în care strămoșii noștri, dacii, își apărau cu înverșunare libertatea în fața cotropitorilor romani. După cucerirea Daciei, capitala noii provincii va fi Sarmizegetusa Ulpia Traiana, municipiu dotat cu temple, terme și amfiteatru, ce va fi situată aproape de Caransebeș și care, alături de Ad Mediam, Drobeta sau Herculanum, va marca importanța acordată zonei ca și dezvoltarea viguroasă a acestei părți din țara cucerită.

Bogăția în păduri pline cu vânat, în râuri mișunând de pește, ca și fertilitatea câmpiilor din zona sa de apus au permis populației locale daco-romane să-și urmeze dezvoltarea și după retragerea administrației romane de la sfârșitul secolului al III-lea.

În veacurile următoare, deși năvălirile populațiilor migratoare au creat o instabilitate cronică, colectivitățile românești formate pe acest teritoriu se vor dezvolta neîncetat determinând apariția primelor formațiuni politico-economice sub formă de asociații de obști țărănești, cnezate și voievodate, care vor fi conduse de voievodul Glad atunci când vor încerca să țină piept devastatoarei năvăliri a ungurilor din secolul al X-lea.

Cu toată infiltrarea elementelor străine, viața economică și socială continuă; înduioșătoare monumente de artă veche au rămas până astăzi mărturie a stabilității și continuității populației românești pe meleagurile bănățene, populație care își menține limba, obiceiurile și credința și care are prezent, în memoria afectivă sentimentul apartenenței la o comunitate mult mai vastă și cu o comunitate mult mai mare de răspândire.

Un alt moment de cumpănă se ivește la mijlocul secolului al XVI-lea când o parte importantă a Banatului este cucerită de armatele Imperiului Otoman; Timișoara are aceeași soartă, fiind ocupată, din anul 1552, pentru un secol și jumătate.

Tocmai despre acea perioadă dramatică din istoria Banatului, înainte de iminenta cotropire otomană, avem informații interesante provenite din scrierile lui Nicolaus Olahus (1493 – 1568), om politic și erudit, de origine românească, prieten al celebrului Erasmus din Rotterdam; în capitolul "Despre Banat" al unei opere mai vaste, scrie cu privire la Timișoara; "Cetatea este ca o stavilă împotriva turcilor… locul acesta este foarte populat și bogat în tot felul de bucate, mai ales în pește". Și tot el continuă: "Se zice că s-a văzut de mai multe ori o turmă de cerbi, căprioare și ciute de trei-patru mii și mai mult".

Din păcate, stăpânirea otomană, care se instalează la scurtă vreme după trecerea eruditului Olahus prin Timișoara, distruge economia înfloritoare a Banatului.

La începutul secolului al XVIII-lea turcii sunt alungați, ei părăsesc Timișoara la data de 16 octombrie 1716 și, după pacea de la Passarovitz (1718), Banatul intră în stăpânire austriacă, fiind considerat regiune „cucerită prin arme”. Viena trimite aici în calitate de guvernator un om de mare valoare politică, având un deosebit simț organizatoric și economic, cu o bogată experiență de conducere, pe feldmareșalul Francisc de Mercy. El va fi acela sub a cărui înțeleaptă conducere Banatul nu numai că se va reface, dar, în intervalul scurt al câtorva decenii, pe coorodonatele trasate de el, va ajunge o regiune înfloritoare și va avea acele condiții materiale și spirituale ce vor pune în valoare talentul tehnic al populației autohtone.

Cetatea Timișoarei va fi refăcută și întărită; meseriașii din întregul Imperiu vor fi atrași aici de privilegiile acordate; bogățiile naturale vor fi descoperite și puse în valoare; se vor deschide mine de fier, cositor, argint și plumb; în 1718 la Oravița va începe să funcționeze primul furnal cu o capacitate de o sută de kilograme care folosea drept combustibil mangalul; în capitala Banatului se deschide o moară de hârtie, se realizează o trefilărie de sârmă, apar teascuri de ulei, fabrici de postav și mai târziu chiar o tipografie (1731).

În anul 1732, guvernatorul Mercy va iniția alimentarea cu apă a orașului, prin mijloace mecanice, instalând o pompă pentru scoaterea apei din Bega după ce în prealabil, în anul 1728, va fi început canalizarea Begheiului care forma o zonă mlăștinoasă în jurul cetății, sursă de paludism și alte boli specifice.

Canalul, pornind de la sud de Făget, va ajunge până la Timișoara unde va fi prevăzut cu ecluze. Datorită lucrărilor hidrotehnice concepute atunci și dezvoltate ulterior Timișoara va fi pentru totdeauna ferită de pericolul inundațiilor.

Înființarea fabricilor de postav, ciorapi, mătase, săpun, pulbere de tun, a atelierelor de fireturi din aur și argint, a atelierelor de croitorie, de cizmărie și altele, va determina formarea unui cartier situat în afara cetății și care poartă astăzi numele de "Fabric".

Din păcate, Timișoara, aflată în plin având economic, este supusă la două grave calamități: în 1738 izbucnește o violentă epidemie de ciumă, care seceră într-un an circa o mie din cei șase mii de locuitori, iar în anul 1739 un devastator cutremur de pământ va contribui la împrăștierea unei părți a populației îngrozite.

Cu toate aceste nenorociri, tenacitatea bănățeanului învinge și puterea economică a Timișoarei se reface, mai ales că Austria, considerând Banatul ca o proprietate imperială, a aplicat aici, după 1760, mai multe reforme cu caracter liberal: împroprietărirea țăranilor, libertatea de exercitare a credinței, a meseriilor, obligativitatea învățământului sătesc parohial tradițional în care predarea se făcea în limba maternă.

Dezvoltarea Banatului este legată desigur de existența în această zonă a numeroase școli fără de care nivelul cultural și implicit cel profesional nu s-ar fi putut înălța.

Primele școli românești au fost înființate în Banat între anii 1556 și 1566, la Caransebeș și la Lugoj. Ele sunt atestate documentar în 1582, în prefața Paliei de la Orăștie – carte de mare însemnătate în istoria culturii românești și care a fost tradusă de doi caransebeșeni și un lugojan -, și apoi în statisticile vremii.

Școlile românești se dezvoltă în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, astfel încât în registrele oficiale din 1743, sunt evidențiate în Banat, din cele 448 de școli, 380 ca fiind românești, 66 sârbești, 19 nemțești, 14 mixte sârbești și germane, 19 mixte românești și sârbești, o școală italiană și una bulgară.

Statisticile vremii arată că în anii 1791-1792 școlile românești erau frecventate de 7738 elevi iar în 1801-1802 de către 9972 de elevi.

Este de subliniat în zona de graniță existența satelor românești militarizate – satele grănicerești -, unde mai existau, față de cele arătate mai sus, încă 99 de școli. Dintr-unul din aceste sate grănicerești se va ridică familia aceluia care va fi primul rector al Școlii Politehnice din Timișoara, profesorul universitar Traian Lalescu.

Timișoara, capitala Banatului, cetate de frunte în lupta antiotomană, a avut școli românești, înainte de cucerirea ei; după eliberare, în 1716, aici se găsea o școală pentru elevi români, aromâni și sârbi.

Frumosul cartier românesc "Maiere", cunoscut astăzi sub numele de "Elisabetin", avea în 1727 biserică și școală; exista de asemenea o școală de preoți, pe lângă care se făceau traduceri tipărite în alte părți, iar din 1767 are tipografie proprie.

În cartierul "Cetate" exista la acea vreme o școală sârbă și germană la care a învățat viitorul cărturar-cronicar Nicolae Stoica de Hațeg. Tot la Timișoara se inaugurează în anul 1777 cursurile de pregătire pentru învățători ce urmau să "predea în limbile română și sârbă și care vor funcționa până în anul 1812 când vor fi înlocuite de renumita "Preparandie" de la Arad. Este de remarcat în mod special faptul că in secolele al XVIII-led și al XIX-lea majoritatea învățătorilor aveau calificarea corespunzătoare și numai în satele mici preotul îndeplinea și slujba de învățător.

În anul 1825, în cartierul „Fabric”, pe lângă școala românească, s-au înființat primele clase pentru fete, așa că nu este surprinzător faptul că, în 1920, la întemeierea Școlii Politehnice din Timișoara, în primul an de studii erau înscrise și două studente.

În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea iau ființă gimnazii și licee și anume: în 1726 gimnaziul călugărilor iezuiți, în 1775 școala pedagogică germană, în 1788 liceul călugărilor piariști, în 1838 cursurile comerciale, în anul 1806 teologia catolică, în anul 1897 liceul devenit astăzi colegiul "Constantin Diaconovici Loga".

Este de menționat că, între anii 1845 și 1848, a ființat la Timișoara o facultate de filosofie și drept, dar a fost „măturată” după anul revoluționar 1848.

Un rol important l-a avut directorul Scolii Românești, începând cu anul 1812, Grigore Obradovici, despre care Dimitrie Țichindeal spunea: „mult ostenește cu o negrăită râvnă pentru luminarea neamului, daco-roman".

Dezvoltarea școlilor în Banat nu a fost, evident, un scop în sine. Tineri cu o pregătire de bază erau chemați să răspundă nevoilor de atunci ale atelierelor, comerțului ce luase avânt, exploatării minelor și diversificării meșteșugurilor.

Oravița, Bocșa, Dognecea, Moldova, Reșița sunt numai câteva dintre centrele cu caracter minier sau industrial ce se găsesc în Banat în acea perioadă; noua dezvoltare cere oameni calificați și calificare fără de școală nu se poate face.

În secolul al XX-lea în Timișoara existau 60 de fabrici dintre care unele depășeau 1000 de angajați; minele bănățene lucrau din plin; la Bocșa și Reșița funcționau furnale, oțelării, fabrici de laminate; la Arad exista o bună industrie textilă; plaiurile bănățene se constituiau în adevărate grânare iar creșterea vitelor mari pentru, export era o ocupație mult apreciată și extrem de lucrativă; se dezvoltau mori, abatoare, fabrici de gheață; linii ferate și șosele împânzeau șesul Banatului; centrul orașului Timișoara a fost refăcut; canalul Bega a fost adus pe traseul actual.

Spiritul modern al imișorenilor s-a manifestat din plin: în 1854 a fost introdus primul telegraf în 1881 primul telefon, în 1857 a fost construită linia ferată Timișoara-Segedin, în 1857 s-a introdus la Timișoara iluminatul public cu gaz, în 1884 orașul acesta a devenit primul centru urban din Europa având străzile iluminate electric pe un parcurs de 60 de km de rețea conținând 731 de lămpi electrice cu incandescență și 16 lămpi cu arc; „Uzinele electrice din Timișoara" vor furniza electricitate particularilor începând cu anul 1891; în anul 1869 s-a construit tramvaiul cu cai, devenit tramvai electric în anul 1899.

Nu numai capitala Banatului va beneficia de tehnicizarea cea mai modernă. La Arad-Podgoria va funcționa din 1912 primul tren electric din Europa, desființat, din păcate, în anul 1992. În anul 1893 s-a electrificat comuna Topleț, datorită unei hidrocentrale instalate la moară; Caransebeșul are primele instalații electrice în anul 1882 și prima centrală publică în 1889; Reșița se electrifică începând cu anul 1897, Anina tot din 1897, Băile Herculane în anul 1892 și lista inovațiilor tehnice de tot felul ar putea fi continuată.

Nu este deci de mirare că, în acest avânt tehnic pronunțat, bănățenii și-au dorit o școală superioară politehnică; ea răspundea cel mai bine nevoilor industriale și unui anume simț pentru modern al acestor locuitori.

În anul 1906 primarul de atunci al Timișoarei, dr. Telbisz, a întocmit un memoriu foarte bine justificat prin care cerea guvernului de la Budapesta înființarea unei școli politehnice; ideea, respinsă inițial, a fost reluată în timpul primul război mondial, moment nepropice.

În anul 1918, după bucuria eliberării de sub stăpânire străină și realizarea visului de vacuri atât de drag tuturor românilor, unirea cu Țara, se formează condițiile politice, economice și spirituale necesare pentru ca un număr însemnat de cărturari români să supună, mai întâi Consiliului Dirigent de la Cluj și apoi Guvernului de la București, cererea îndreptățită de a se înființa la Timișoara o Școală Politehnică Superioară. Ideea a fost susținută cu căldură de profesorul universitar Traian Lalescu, de Emanuil Ungureanu, Sextil Pușcariu, Onisifor Ghibu, Valeriu Branisce și alții.

Prima clădire a Școlii Politehnice din Timișoara

(în anul 1920)

Facultatea de Mecanică

(Proiectul fațadei principale a proiectului primei facultăți a Școlii Politehnice)

Traian Lalescu – primul rector al Școlii Politehnice din Timișoara (1920 – 1921)

Fotografie preluată de pe romanialibera.ro

CAPITOLUL II

CONTRIBUȚIA SAVANTULUI ROMÂN TRAIAN LALESCU LA ÎNFIINȚAREA ȘCOLII POLITEHNICE. ROLUL FACTORILOR LOCALI ȘI AL UNOR OAMENI DE CULTURĂ DIN ȚARĂ.

Profesorul universitar Traian Lalescu de la Universitatea din București aparținea unei familii grănicerești din comuna Cornea – din Banat – iar după mamă bunicii erau transilvăneni. Probabil că această ascendență explică în parte dârzenia cu care a luptat pentru ridicarea culturală a oamenilor din Banat.

El s-a născut la 12 iulie 1882 în București ca fiu al unui modest funcționar de bancă. Familia sa a peregrinat prin mai multe orașe ale României, după cum era mutat cu serviciul tatăl. Drept urmare, elevul Traian Lalescu va avea ocazia să urmeze școala în diverse locuri – amintim Craiova, Roman, lași -, trebuind să se adapteze mereu la noi cerințe și ajungând în același timp să cunoască felul cum se „făcea carte” în regiunile țării. Indiferent de situație, însă, el a fost strălucitul elev și premiantul de onoare al tuturor școlilor pe care le-a frecventat.

Ambianta culturală a Iașului de la sfârșitul secolului al XIX-lea și-a pus amprenta pe personalitatea tânărului student, care fusese remarcat deja ca un real talent în matematici fiind încă elev, prin contribuția la "Gazeta Matematică" și soluțiile propuse în rezolvarea problemelor. Profesorul său de mai târziu, ing. Ion. l. Ionescu, va spune despre el: "A fost un caz unic de apariție la "Gazeta Matematică", de activitate prodigioasă a unui tânăr licean". Această apreciere va caracteriza întreaga sa existență, scurtă, dar, într-adevăr, prodigioasă, plină de entuziasm, curaj moral, hotărâre de luptător, dar și de raționament logic, corect, lucid și sever.

Va studia matematicile la Iași și mai apoi la București, va fi beneficiarul cursurilor predate de marii profesori ai vremii, dintre care amintim pe Gheorghe Țițeica, Spiru Haret, David Emmanuel, Ermil Pangrati, Anton Davidoglu, Nicolae Coculescu.

Traian Lalescu va purta toată viața amprenta mediului atât de variat în care s-a format, va fi temeinic ca bănățeanul, serios ca ardeleanul, iubitor de frumos ca moldoveanul și cu spiritul sprințar ca bucureșteanul.

Cu o bursă modestă studiază la Paris, unde ajunge în contact cu o pleaidă de celebri matematicieni – Emile Picard, Jacques Hademard, Edouard Goursat, Henri Poincare – și își susține în 1908 teza de doctorat cu lucrarea "Sur l'equation de Volterra", care va fi considerată prima contribuție de seamă în domeniul ecuațiilor integrale și îi va aduce și stima marelui matematician Volterra.

După încheierea primul război mondial, în efervescenta creată prin unirea tuturor românilor, Traian Lalescu, alături de alte minți luminate, ce au înțeles de la bun început că ridicarea țării nu se poate face fără un sistem modern de învățământ, va fi inițiatorul și luptătorul pentru o școală nouă în pas cu dezideratele epocii și va contribui din plin la înființarea Școlii Politehnice din Timișoara.

La 5 noiembrie 1919 apărea în ziarul "Banatul Românesc" un articol cu titlul "O universitate în Banat" sub iscălitura profesorului universitar Traian Lalescu. Cităm: „Frumoasa și moderna Timișoară, capitala de provincie cea mai populată a României după București, orașul industrial prin excelență, nu posedă nici un institut de cultură superioară. Provincia Banatului, așa de înaintată pe terenul economic și social, grație bogățiilor naturale și hărniciei locuitorilor săi, se găsește astfel, din punct de vedere cultural, într-o situație de vădită inferioritate față de alte provincii românești”.

După ce argumentează necesitatea înființării Școlii cu idei ce s-au vehiculat pe aceste meleaguri încă din 1907 de către vechii conducători locali, arată: „Către acest institut de cultură vor converge sforțările tuturor naționalităților din Banat, fiindcă mai presus de orice pe bănățeni îi leagă între dânșii înțelegerea firească a intereselor lor sociale iar acestea nu pot avea altă temelie decât integritatea provinciei lor”.

Anii de după încheierea războiului au fost deosebit de grei și, oricât de mult entuziasm ar fi existat, o universitate impunea cheltuieli mari. Traian Lalescu va găsi un sprijin însemnat la forurile locale, mai ales la primăria Timișoarei, condusă de un om de mare valoare, inginerul Stan Vidrighin, despre care decenii mai târziu locuitorii orașului de pe Bega vorbeau cu mare respect.

La 27 februarie 1920, într-un memoriu trimis de primăria Timișoarei către Ministerul Instrucțiunii și al Cultelor, inginerul Stan Vidrighin scrie:

„Problema înființării unei politehnici în Timișoara a preocupat mult, în trecutul apropiat, cercurile conducătoare ale acestui oraș”. Continuă cu argumentele ce se pot aduce, dintre care reținem:

„Un motiv puternic pentru sprijinirea tezei de a avea politehnica a fost accentuarea existenței unei mari industrii de fabrică și a diferitelor meserii înfloritoare”.

Primarul Timișoarei amintește diligențele ce s-au depus în 1907, apoi în 1911, memoriul întocmit de profesorul Cornel Zelovich de la București la cererea primăriei Timișoarei și care a fost trimis guvernului de la Budapesta în 1916.

După prezentarea vechilor argumente, Stan Vidrighin afirmă:

O școală superioară, cum e politehnica, va avea o înrâurire uriașă asupra întregii vieți, nu numai din aceste ținuturi, dar va influența viața ținuturilor mai îndepărtate … Impunătoarea majoritate a elementului românesc din întinsul Banatului va câștiga prin acest așezământ acele forțe intelectuale cărora minoritatea ungurilor și a șvabilor, astăzi mai bine înarmată, va fi silită să cedeze".

Înțeleptul primar al Timișoarei nu numai cere, ci și oferă. El arată contribuțiile pe care le va aduce primăria în scopul înființării politehnicii:

– 80.000 mp loc viran gratuit;

– va efectua pe spesele proprii drumurile conducătoare în acest teritoriu, asemenea și canalele de scurgere, conductele de apă, de electricitate etc.;

– un concurs bănesc de 2.000.000 coroane, care, la caz de lipsă, se va urca;

– va procura edificiul fostei cazărmi „Francisc Iosif” sau al liceului militar pentru a putea primi, în mod interimar, cursurile I și II.

După ce face evaluarea bănească a tuturor acestor contribuții, el arată:

„Deci recapitulând, comuna e gata să aducă în bani douăsprezece milioane cincizeci de mii de coroane”.

Lupta pentru politehnica bănățeană s-a dat pe lângă Consiliul Dirigent de la Cluj, apoi pe lângă Guvernul României de la București de către numeroși oameni de cultură din întregul Ardeal.

La 15 iunie 1920 regele Ferdinand decreta:

"Se aprobă de Noi, sub rezerva ratificărei ulterioare a Corpurilor legiuitoare, înființarea și organizarea școalelor politehnice din România, așa după cum se specifică mai jos."

Școala Națională de Poduri și Șosele din București se transformă în prima Politehnică a țării. Curând, ministrul lucrărilor publice, Dimitrie Greceanu, prezintă în Consiliul de Miniștri propunerea:

"Se impune înființarea unei școli politehnice la Timișoara unde este un centru cultural, comercial și industrial care ia din ce în ce o dezvoltare cât mai mare".

Urmare a tuturor diligențelor depuse, regele Ferdinand decretează:

"Se aprobă înființarea pe ziua de 15 noiembrie 1920 a unei școli politehnice la Timișoara, care va funcționa în conformitate cu dispozițiunile din Decretul Lege nr. 2521 din 15 iunie 1920 relativ la înființarea și organizarea școalelor politehnice din România".

Actul de naștere este semnat!

Pentru început, Ministerul Lucrărilor Publice acordă un milion de lei în vederea primelor cheltuieli.

Știrea a umplut de bucurie inimile tuturor celor care se străduiseră atâta pentru această realizare. Camil Petrescu scria în cotidianul "Țauy76ra", nr. 11/2 decembrie 1920 următoarele:

"Vestea că în sfârșit Timișoara va fi înzestrată cu mult dorita Politehnică, menită să dea un caracter de oraș universitar acestei capitale a Banatului, a fost primită cu profundă mulțumire de toate straturile societății noastre. Este de netăgăduit că această școală, prin înaltul ei nivel cultural, va contribui foarte mult ca să facă din Timișoara centrul intelectual pe care îl dorim cu toții.

Pentru dezvoltarea viitoarei Școli Politehnice, primăria Timișoarei a oferit în primă instanță un teren de opt hectare în centrul orașului care va fi mărit ulterior la 14 ha; o subvenție bănească de două milioane lei; achiziționarea unei clădiri și amenajarea ei pentru desfășurarea procesului de învățământ.

Consiliul Dirigent de la Cluj a susținut ca bugetul să cuprindă 640.000 lei pentru cheltuieli de școlarizare, 4.700.000 lei pentru cheltuieli materiale, 500.000 lei pentru organizare, 9.000.000 lei pentru construcții și 7.000.000 lei pentru instalații și rechizite.

Situația grea existentă la nivelul țării a făcut ca în final Ministerul Lucrărilor Publice să dea numai 1.000.000 lei, cel promis, de fapt, încă de la început. Mai târziu, contribuția țării va crește și va permite să se realizeze frumoasele construcții cu arhitectură specific românească, în sistem pavilionar, creație a arhitectului Duiliu Marcu după ideile arhitectului Victor Vlad, cadru didactic al Școlii încă din primul an.

Primul an universitar nu a fost numai preludiul sau introducerea învățământului superior în Timișoara, ci, mai ales, dovada evidentă a potențialului spiritual și material al orașului, dovada că Timișoara poate susține o Politehnică și că aceasta este absolut necesară pentru viața și viitorul provinciei și al țării.

Tot prin decret regal, profesorul universitar Traian Lalescu va fi numit primul rector (director) al Școlii la 16 noiembrie 1920. Traian Lalescu a fost deputat de Caransebeș. El a militat prin toate canalele posibile pentru a se întemeia o școală de rang înalt în capitala Banatului. Visul său o dată împlinit, el a purces cu pricepere, discernământ și curaj la organizarea acestei instituții de învățământ superior și, așa cum vom vedea în capitolul următor, deși a rămas numai un an la conducerea școlii, va introduce idei moderne și va trasa liniile directoare pentru dezvoltarea sa în primele decenii. El va fi ajutat de un alt savant român de vază, viitorul academician Victor Vâlcovici, ce va fi rectorul Școlii Politehnice din Timișoara în următorii nouă ani.

CAPITOLUL III

CONCEPȚIILE CE AU STRUCTURAT ȘCOALA POLITEHNICĂ ÎN PRIMELE DECENII. PRIMII RECTORI: TRAIAN LALESCU ȘI VICTOR VÂLCOVICI.

Profesorul universitar Traian Lalescu a acceptat cu bucurie numirea sa în postul de rector al Școlii nou-înființate, el care se străduise cu atâta râvnă pentru transpunerea în realitate a acestui vis al bănățenilor, dar nu a vrut să primească nicio remunerație, dată fiind situația precară a bugetului Școlii.

Prima sa grijă a fost găsirea unor cadre corespunzătoare, căci orice așezământ trăiește prin profesorii săi.

Corpul profesoral din primul an a fost alcătuit din: Traian Lalescu, Constantin C. Teodorescu, Constantin Stăncescu, Victor Vlad, Gheorghe Buicliu, Augustin Coman, Ludovic Varga, Rudolf Munk, Artur Rado, Augustin Kalder, Mihai Popescu, Cerchez Manughevici, Mihai Vasiliu și Aurel Halarevitz.

Consiliul de perfecționare a fost numit prin Decretul numărul 362/5.II.1921 și îl avea ca președinte pe Ludovik Mrazec – delegat al Academiei Române. Membrii erau Traian Lalescu, Constantin C. Teodorescu, Constantin Răuleanu – delegat al Consiliului Tehnic Superior-, Augustin Maior – profesor universitar la Cluj -, iar reprezentanți ai industriei: Stan Vidrighin și Adalbert Veith.

Am citat aceste nume deoarece ilustrează caracterul profund românesc al Școlii Politehnice, creată într-o regiune recent unită cu Țara; se ilustrează de asemenea valoarea primilor profesori, selecționați cu mare atenție de rector. La început, școala neavând local propriu, va ființa, din punct de vedere administrativ cu un secretariat instalat la primărie; acolo se vor face primele înscrieri și se vor verifica acte ale candidaților.

Deși în anii aceia grei de după terminarea războiului candidații nu agreau ideea unui examen de admitere – mulți se întorseseră de pe front și întrerupseseră o vreme legătura cu studiul -, Traian Lalescu, prudent și înțelept, a impus ca din primul an un asemenea examen să aibă loc, așa cum se ținuse și la Școala Politehnică din București – nou-înființată, prin transformarea vechii Școli Naționale de Poduri și Șosele -, pentru ca nu cumva, mai târziu, intrați fără concursul prevăzut de lege, cei primiți să nu fie recunoscuți ca studenți de către minister.

El a adus în acest scop programa de la București și a discutat cu candiații, apoi a fixat subiectele și, în urma concursului, au fost declarați reușiți și înmatriculați cei dintâi studenți ai Școlii Politehnice din Timișoara

Traian Lalescu a mai făcut un gest de mare înțelepciune și clarviziune, pentru a se suda legăturile cu toate regiunile țării abia întregite: a propus ca un număr de treizeci de studenți reușiți la Politehnica din București să fie transferați la Timișoara oferindu-li-se burse. Astfel, prima serie de studenți a fost formată din tineri din Banat, Transilvania, Muntenia, Moldova și Basarabia, simbolizând Unirea ce era în sufletul tuturor.

În primul an, Școala Politehnică din Timișoara și-a început activitatea cu 117 studenți, 89 în înul I și 28 în anul pregătitor.

Este de sublinia că între cei 89 de studenți erau înscrise și două fete, ceea ce nu trebuie să ne mire într-o zonă unde învățământul pentru fete avea o vechime de peste un secol.

Ca proveniență cei 89 de tineri erau repartizați astfel: 22 din Banat, 22 din Ardeal, 10 din Moldova, 2 din Dobrogea, 15 din Muntenia, 6 din Oltenia, 4 din Bucovina, 7 din Basarabia, 1 din URSS și 1 din SUA.

După naționalități, erau 60 de români 12 evrei, 10 germani, 5 unguri și 2 ucrainieni.

Deschiderea cursurilor cerea o clădire și s-a amenajat în acest scop, o fostă școală (aflată acum pe strada Bocșei nr. 6 și aparținând Facultății de Chimie). Cantina funcționa într-un vechi club nautic, „Regata”, situat pe malul canalului Bega (aparținând astăzi Facultății de Construcții), iar pentru cazare, orașul nu a putut oferi decât o închisoare militară dezafectată, pe actuala stradă Popa Șapcă. Încăperile văruite în alb și cu geamuri mici, tipice pentru o închisoare, ar fi părut teribil de dezagreabile tinerilor studenți, dacă ei nu ar fi găsit acolo, chiar și în acele condiții, o parte din căldura unui cămin, creată de o familie de învățători care preluaseră administrația noului așezământ.

Orașul Timișoara era mândru de studenții săi. Masa lor de la cafeneaua „Palace” – după modelul celebrelor cafenele din centre studențești precum Gottingen sau Charlottenburg -, cu formule de matematică scrise cu creionul pe marmura tăbliei, era privită cu mult respect.

Cu străduință zilnică, cu entuziasm, dar și cu prudență, profesorii și studenții, sub îndrumarea luminată a rectorului Traian Lalescu, au ajuns să desfășoare și să încheie cu bine cel dintâi an de învățământ.

Mlădița firavă de știință tehnică românească a prins rădăcini, a crescut puternică și a devenit Universitatea de astăzi, cunoscută și recunoscută în țară și în străinătate.

Traian Lalescu, în scurtul interval cât a condus Școala, a avut multe inițiative valoroase ce au marcat pentru decenii felul cum s-a dezvoltat Politehnica.

La 15 martie 1921 a înființat „Revista Matematică din Timișoara”, cunoscută sub prescurtarea „RMT”, și al cărei prim număr a fost distribuit gratuit fiindcă fusese tipărit pe cheltuiala personală a rectorului. Ea a apărut timp de câteva decenii sub conducerea profesorului Valeriu Alaci – despre care vom vorbi mai târziu – și a fost un model de seriozitate, contribuind la răspândirea matematicilor în această zonă a țării. Din rezolvitori s-au recrutat mulți străluciți studenți ai Politehnicii, unii devenind iluștrii săi profesori.

Printre măsurile luate de Traian Lalescu trebuie să amintim:

– sosirea la Timișoara, în septembrie 1921, pentru a conferenția timp de un an a profesorului universitar arhitect George Varisse de la Școala Politehnică din Paris; el a predat cursul de „Organe de mașini”;

– editarea încă din primul an a "Anuarului Școlii Politehnice", care a apărut neîntrerupt până în 1937 și sporadic după aceea;

– inițierea unui ciclu de conferințe publice, care urmau să completeze formarea intelectuală a studenților prin prelegeri științifice de cultură generală; ele au abordat domenii extrem de variate de la „Desene arhitectonice în epoca de piatră” la „Legea și progresul” sau „Evoluția teoriilor explicative ale universului” și altele.

Aceste conferințe au fost reintroduse, după o oarecare întrerupere, de către academicianul Ioan Anton, rector al Institutului Politehnic în anii '70, sub denumirea de „Orizonturi politehnice”; ele au fost de o înaltă ținută și au continuat până în anul 1990.

– înființarea unui cerc al studenților după modelul celor existente la marile universități europene;

– înființarea "Asociației Sportive a Studenților", la care erau înscriși toți studenții iar președinte a fost profesorul Victor Vlad, viitorul decan al Facultății de Construcții. Asociația a selectat dintre studenți cea dintâi echipă de fotbal a Politehncii, echipă ce și-a desfășurat activitatea în Timișoara și în deplasare la… Lugoj. Această asociație va fi nucleul viitorului club "Politehnica".

Vom prezenta în continuare unele elemente semnificative cu privire la concepțiile despre învățământ. Acesta a fost organizat pe o durată de patru ani de studii plus un an pregătitor. După absolvirea celor cinci ani, studenții își puteau obține diploma de inginer în specialitatea urmată: "electromecanică", respectiv "mine și metalurgie".

Încă de la început, frecvența a fost obligatorie la cursuri; studenții trebuiau să frecventeze de asemenea orele de laborator și de seminar, căci altfel nu se puteau prezenta la examene. În general, examenele erau orale, scrise sau grafice. În timpul anului universitar, aveau loc colocvii și examene parțiale, pentru ca profesorii să cunoască progresul făcut de fiecare student. Mai târziu, prin anii '30, Politehnica din Timișoara va introduce pentru prima dată în țară obligativitatea executării unui proiect pentru obținerea diplomei de inginer.

Profesorii Școlii Politehnice au fost animatorii vieții culturale din Banat. Traian Lalescu a organizat o serie de biblioteci școlare; studenții au organizat seri culturale și șezători.

Traian Lalescu a fost nu doar un matematician strălucit, ci și inginer – având o diplomă luată la Paris. Aceasta i-a permis să înțeleagă rolul aplicațiilor practice, al muncii de laborator și de atelier în formarea unui inginer. El a înființat încă din primul an două laboratoare – de fizică și de chimie – și a introdus în programa de studiu practica de atelier, ce se va efectua, la început, în cadrul "Școlii de arte și meserii" din Timișoara.

Deși a stat numai un an la conducerea Școlii, a știut să creeze o atmosferă de seriozitate, de studiu, de muncă; ea se va menține sub conducerea viitorului rector, prieten și colaborator apropiat, Victor Vâlcovici.

Înainte de a prezenta realizările din următorii ani, credem că este bine să ne mai oprim puțin asupra personalității de excepție care a fost Traian Lalescu, căci numai în felul acesta putem să înțelegem corect rolul imens jucat de el în formarea Școlii.

Am arătat la început că a cunoscut foarte bine situația și atmosfera școlară și universitară din România. Trebuie să subliniem că a avut șansa să o cunoască destul de bine și pe cea din unele centre universitare de mare renume ale Europei , Parisul și Gottingenul fiind printre ele.

La Paris și-a luat doctoratul în matematici și diploma de inginer la "Școala Superioară de Electricitate", a publicat numeroase lucrări științifice valoroase ce l-au făcut cunoscut în Europa. Imediat după terminarea primul război mondial a făcut parte dintr-o delegație de profesori universitari care au susținut cu înflăcărat patriotism cauza României la Paris, contribuind cu articole la revista "La Roumanie" editată acolo de Traian Vuia.

Ca profesor, a predat un număr impresionant de cursuri cu un conținut extrem de variat, necesitând o informație de o vastitate surprinzătoare.

În călătoriile pe care le-a făcut în Franța și în Germania a acordat o atenție specială și aspectelor organizatorice din marile politehnici.

Personalitatea lui complexă și mintea ce fierbea de idei ar fi putut să pară contradictorii , dacă nu ar fi existat, ca o contrapondere, tocmai rigoarea matematică a educației sale de lungă durată. Inteligența, spontaneitatea, distincția, activitatea prodigioasă, frumusețea morală sunt numai câteva dintre calitățile ce au strălucit pe fruntea acestui mare compatriot al nostru.

După retragerea de la conducerea Politehnicii din Timișoara, Traian Lalescu s-a ocupat cu același entuziasm de activitatea sa la Universitatea din București, ca și la Politehnica din capitală.

Anii de muncă neîntreruptă, nenumăratele călătorii cu trenul între capitală și Timișoara, activitatea științifică, oboseala îi macină, însă, sănătatea.

În anul 1927 contractează o dublă pneumonie – boală ce astăzi pare banală – care îl ține la pat în toamna și iarna anului următor. Încercarea de tratament în sudul Franței nu dă rezultate. Dorința lui fierbinte este să contribuie la pregătirea primului "Congres al Matematicienilor Români", programat să aibă loc la Cluj în mai 1929. Această dorință nu i se îndeplinește; ajunge în țară grav bolnav la data de 1 iunie 1929 și peste două săptămâni, la 15 iunie 1929, se stinge din viață la vârsta de numai 47 de ani.

Sentimentul de stimă, dragoste și admirație purtat de timișoreni lui Lalescu a condus la ideea generoasă ca, în 1930, la 22 iunie, să i se dezvelească în incinta Școlii un bust de marmură realizat de sculptorul Cornel Medrea. Atunci când monumentul a fost așezat pe terenul Politehnici , copacii formau în jur un parc romantic. Astăzi el este încadrat de frumoase clădiri ridicate în deceniile ce au urmat.

Cel care va fi al doilea rector al Școlii Politehnice din Timișoara, savantul Victor Vâloovici, era profesor la Universitatea din Iași atunci când i s-a încredințat dificila misiune de a conduce și dezvolta această instituție de învățământ și știință.

Victor Vâlcovici s-a născut la Brăila în 9 septembrie 1885 dintr-o familie modestă. Calitățile intelectuale deosebite cu care l-a înzestrat natura i-au permis să fie nu numai un elev strălucit, dar să și dea dovadă încă din lieeu de o înclinație specială spre științele exacte fiind un rezolvitor cunoscut de probleme la "Gazeta Matematică". Terminând liceul în 1904 ca șef de promoție, i se acordă imediat o bursă pentru a studia la Universitatea din Bueurești la Facultatea de Științe.

Are șansa de a întâlni în facultate aceleași nume mari ale științei românești cum a întâlnit și Traian Lalescu, și anume pe Spiru Haret, Gheorghe Țițeica și alții, care îi vor dezvolta și gustul și pasiunea pentru cercetare, încât, student fiind, publică deja lucrarea "Asupra podarei unei curbe plane", distinsă cu premiul Hillel în anul universitar 1906/1907. După trecerea licenței, în anul 1907, primește premiul Halfon, ce se acordă celui mai bun absolvent al facultății.

Teza de doctorat o lucrează la Gottingen, ca urmare a unei alte burse. Lucrarea este apreciată cu "Foarte bine", după ce a fost susținută în ședință publică sub conducerea marelui om de știință Ludwig Prandtl. La Gottingen Victor Vâlcovici vine în contact cu personalități importante ale științelor moderne, care-i vor influența viitorul , dar are și ocazia să cunoască felul cum se desfăsurau activitățile într-o mare universitate.

Întors în țară cu prestigiul conferit de succesul din Gottingen, este numit în 1913 profesor suplinitor de „mecanică” la Universitatea din Iași, fiind astfel în al treilea centru universitar și cunoscând și acest model de organizare. Colaborează cu Traian Lalescu pe plan științific, predă mai multe cursuri din domeniul hidrodinamicii, realizează lucrări științifice ce îl profilează ca un mare savant în viitor.

Pentru calitățile sale remarcabile și înalta competență universitară va fi numit la 1 octombrie 1913 profesor detașat la Politehnica din Timișoara, unde va rămâne nouă ani, ca să continuie opera începută de Traian Lalescu.

Principalele sale preocupări au fost de întărire a Școlii prin formarea unui corp profesoral de mare competență, construcția unui local propriu corespunzător țelurilor Școlii, formarea de laboratoare bine înzestrate pentru a da studenților putința aprofundării practice a disciplinelor audiate la cursuri.

Prima problemă de care se ocupă este aceea a localului și aici, după o documentare temeinică la mari universități din Europa, susține ideea unei structuri pavilionare, ca fiind cea mai funcțională pentru scopurile urmărite. Are un colaborator devotat și priceput în persoana profesorului Victor Vlad, inginer constructor și arhitect cu studii făcute la Universitatea din Budapesta, care va prezenta o gândire unitară asupra structurii Politehnicii în perspectivă.

Prestigiul de care se bucura Victor Vâlcovici, ca și capacitatea sa de a găsi căile potrivite fac să se primească banii necesari pentru prima clădire, Pavilionul Facultății de Mecanică, ce se va inaugura la 11 noiembrie 1923 în prezența regelui Ferdinand și a primului ministru, Ion I. C. Brătianu, precum și a altor personalități politice din țară. Localul va fi realizat sub conducerea arhitectului Duiliu Marcu, într-un frumos stil românesc ce poate fi admirat și astăzi pentru calitățile sale artistice.

Preocupat de nivelul de trai al studenților, rectorul Victor Vâlcovici depune mari străduințe pentru a se ridica un cămin și o cantină; cel dintâi cămin studențesc va fi alăturat clădirii Facultății de Mecanică și va fi inaugurat în anul 1927. Cantina, ca și casele pentru profesori ridicate anterior, se vor afla pe vastul teren pus la dispoziție de primărie în centrul orașului Timișoara.

A doua mare preocupare a rectorului Vâlcovici a fost legată de asigurarea Școlii cu un corp profesoral de înaltă competență, fără de care nici un program nu era posibil. Interesându-se de tineri capabili și cu studii de bună calitate, el va încadra Politehnica în acei ani cu Plauțius Andronescu, Koloman Bakony, Valeriu Alaci, Victor Blășian, Victor Lațiu, Dion Mardan, Ștefan Mateescu, Pompiliu Nicolau, Aurel Bărglăzan, Remus Răduleț, Alexandru Nicolau și alții; unii dintre acești primi profesori vor sluji Politehnica din Timișoara cu un devotament absolut, devenind nu doar nume mari pe plan local, dar și savanți renumiți , care au dus faima științei românești pe toate meridianele globului.

Cu atenția mereu trează, Victor Vâlcovici va acorda o atenție aparte înființări și dotării laboratoarelor. Dacă la început acestea au fost în număr de două, la plecarea sa va lăsa Politehnica înzestrată cu treisprezece laboratoare , un muzeu și trei colecții de material didactic.

Activitatea de conducere era îmbinată cu cea de profesor, cursurile susținute fiind de înalt nivel; amintim aici cursul de "Mecanică rațională", remarcabil prin logica impecabilă și bogăția informației științifice. Împreună cu tânărul său asistent, profesorul de mai târziu Ioan Zăgănescu, pune bazele Laboratorului de Mecanică.

Legătura Școlii Politehnice cu industria este gândită din capul locului ca esențială. În laboratoarele nou-înființate se fac analize și măsurători pentru întreprinderile industriale din zonă; în același timp, acestea înzestrează Politehnica cu unele mijloace tehnice absolut necesare și care nu puteau fi procurate din modestele fonduri alocate de guvern. A ceastă legătură strânsă între Școala Politehnică și unitățile industriale și miniere din Ardeal și Banat va fi caracteristica de bază a activității, căci o politehnică ruptă de realitatea industrială este lipsită de orice viitor.

Introducerea unor discipline noi și moderne va fi o altă preocupare a conducerii Școlii.

În anul 1923 sub îndrumarea rectorului Victor Vâlcovici se va înființa "Societatea Științifică a Școlii Politehnice din Timișoara", iar din anul 1925 va apărea revista "Bulletin Scientifique de L'Ecole Polytechnique de Timișoara". Acest buletin va asigura publicarea multor lucrări valoroase, realizate în Școală, și va fi un instrument perfect de cunoaștere a Politehnicii în alte centre universitare prin legăturile de schimb pe care le permite. Biblioteca va fi înzestrată cu reviste de mare renume, iar lucrările științifice ale cadrelor didactice vor putea ajunge, la rândul lor, la cunoștința savanților din țară și din alte țări. Schimburile vor fi realizate cu peste două sute de instituții academice din lume.

Considerând Politehnica drept un factor cultural de mare însemnătate în peisajul local, Victor Vâlcovici se va îngriji ca la conferințele ținute în cadrul extensiunii culturale să participe oameni de mare valoare printre care amintim: Nicolae Iorga, Sextil Pușcariu, Vintilă Brătianu, I. G. Duca, Onisifor Ghibu, G. Bogdan Duică ș.a., precum și unii savanți din străinătate. Este de remarcat că seria de conferințe a fost deschisă chiar de rector, care a prezentat trei expuneri competente și interesante despre "teoria relativității" – la acea vreme o noutate aproape absolută.

Victor Vâlcovici a izbutit să îmbine extraordinara sa muncă de conducător cu cercetarea științifică, publicând în acești ani multe articole de înaltă ținută. În 1930 va fi numit profesor titular de Mecanică la Universitatea din București și va părăsi Timișoara și Școala pe care, în mare măsură, a creat-o.

Consiliul de perfecționare al Școlii va institui, începând cu anul 1934, un premiu „Dr. Victor Vâlcovici” în valoare de 7.500 lei ce va fi acordat anual celei mai bune lucrări de diplomă prezentată de un absolvent. Este o ilustrare peremptorie a prestigiului și a stimei de care s-a bucurat marele savant în cercurile timișorene ale învățământului superior.

Victor Vâlcovici va deveni membru al Academiei Române. Va publica trei volume de "Opere", precum și peste 170 de lucrări științifice, bucurându-se până la sfârșitul vieții – care a avut loc în anul 1970 – de o reputație fără pată. Meritul său în dezvoltarea Politehnicii din Timișoara este incontestabil, el rămânând în istoria Școlii ca unul dintre cei mai însemnați rectori.

Înainte de a încheia acest capitol dedicat celor doi rectori, care au marcat viața universitară timișoreană prin contribuțiile lor, socotim că este bine să mai menționăm câteva din momentele importante pentru viitor.

În anul 1923 a fost înființată "Societatea matematică a studenților", dovadă a importanței acordate în Școală științelor exacte, fără de care inginerul s-ar transforma într-un meseriaș.

În l924 se acordă primele diplome de inginer, dintre absolvenții acelei serii ridicându-se valoroși oameni de știință ai țării.

În anul 1927 se organizează cel dintâi congres al inginerilor absolvenți ai Școlii Politehnice din Timișoara; se dă în folosință primul cămin cu 220 de locuri.

În 1929 ia ființă "Societatea de Chimie" din România, din care vor face parte multe cadre locale și care, mai târziu, va impulsiona întemeierea Facultății de Chimie Industrială.

În fine, în anul 1930 se dă în folosință cantina studențească, situată lângă cămin; ea va asigura hrana tuturor studenților, în condiții bune, și va fi singura lor cantină pentru câteva decenii.

Deși enumerarea realizărilor poate să pară seacă, este bine de știut că nimic nu s-a făcut simplu sau ușor. Intervențiile conducerii Școlii la ministere sau la întreprinderi, contactele, adresele, memoriile, toate au însemnat o luptă continuă, de zi cu zi, adesea grea și descurajantă. În acei ani, când România întregită încerca să se ridice la nivelul cerințelor europene – ca și mai târziu, de altfel, fiecare pas înainte în domeniul culturii se făcea cu mari eforturi, cu intense diligențe. Numai cei aflați în miezul evenimentelor știu cât s-au luptat pentru fiecare treaptă parcursă în sus și cât s-au bucurat atunci când au putut înainta. Să ne gândim deci cu recunoștință și stimă la cei care au fost și care nu au precupețit nici un efort pentru propășirea Școlii. Să-i judecăm după faptele lor și să-i iubim, căci datorită lor Politehnica din Timișoara a ajuns la un bun renume și s-a impus atât pe plan național cât și în lume, fie că este vorba de absolvenții ei, fie de cercetarea științifică de înaltă ținută ce s-a făcut aici.

Primul cămin studențesc și prima cantină.

Biblioteca Universității Politehnica, perioada interbelică

( fotografiI de epocă )

CAPITOLUL IV

ROLUL JUCAT DE MARII PROFESORI AI POLITEHNICII ÎN PRIMELE DECENII DE EXISTENTĂ A ȘCOLII.

Am arătat în capitolul precedent că prima grijă a conducerii Școlii Politehnice din Timișoara a fost găsirea și aducerea unor cadre corespunzătoare exigențelor unui învățământ serios și modem.

Învățământul tehnic superior din România fusese reprezentat în deceniile precedente de excelenta Școală Națională de Poduri și Șosele din București, transformată în Școală Politehnică cu câteva săptămâni înainte de înființarea Școlii de la Timișoara.

Absolvenții acestei Școli bucureștene împreună cu cei ai celor două însemnate Universității din Iași și București puteau să fie o sursă de cadre bine pregătite; lor li se alăturau, mai ales în Transilvania și Banat, un număr mic, dar foarte bine instruit, de absolvenți ai Universității din Budapesta ca și din alte centre europene, spre care tinerii deosebit de dotați din Imperiul Austro-Ungar migraseră cu toate dificultățile materiale, aproape insurmontabile, pentru un copil de român.

Este de remarcat că, după actul Unirii de la 1 Decembrie 1918, mulți tineri români – dar chiar și maghiari din Ardeal – se întorseseră acasă cu intenția declarată de a sluji Statul Român nou-întregit și se puseseră la dispoziția Consiliului Dirigent de la Cluj. Ei părăseau uneori situații extrem de promițătoare, cum a fost cazul viitorului profesor și academician Corneliu Mikloși sau al profesorului Plauțius Andronescu, ultimul revenit după studii și realizări cu totul remarcabile la Politehnica din Zurich.

Dintre profesorii primilor ani am ales să înfățișăm pe scurt biografia științifică a acelora care s-au ilustrat la Politehnica din Timișoara, care au rămas aici mulți ani – unii dintre ei până la pensionare și chiar după aceea în calitate de profesori consultanți – și care au contribuit esențial la dezvoltarea bazei de laboratoare, a cercetării științifice originale, a unor legături de lungă durată cu tehnica românească și care s-au distins prin rezultatele lor pe plan național și european.

Întrucât este imposibil să se facă o ierarhizare a acestor mari dascăli ai învățământului nostru, ordinea de prezentare va fi aceea a anului când au ajuns cadre didactice ale Politehnicii din Timișoara.

Victor Vlad a devenit cadru didactic la Politehnică în anul 1920, adică din prima zi. Născut în Lugoj în 1889, dintr-o familie extrem de modestă, el a urmat cursurile școlii primare în orașul natal dovedind de mic nu numai sârguință la învățătură, ci și un real talent pentru desen și pentru științele exacte.

Impresionat de voința și dorința copilului de a merge la școală, tatăl său , care era tâmplar, renunță la intenția de a-l ține pe lângă sine și a-l califica tâmplar și îl ajută să urmeze cursurile Gimnaziului din Lugoj; după terminarea clasei a V-a, în contextul presiunilor tot mai mari pentru maghiarizare, i se cere să-și schimbe numele. Victor Vlad refuză și pleacă să-și continuie studiile liceale la renumitul liceu din Beiuș și apoi la Brașov, la Liceul „Andrei Șaguna”, pe care îl absolvă cu calificativul „Foarte bine”, în anul 1908. În 1906 a fost prezent la București, alături de mii de tineri transilvăneni și bănățeni, la marile sărbători culturale ce s-au desfășurat în capitala României.

Reîntors la Lugoj, tânărul bacalaureat are dorința de a pleca la Budapesta, spre a urma cursuri de arhitectură, așa cum îi recomandaseră profesorii săi. Părinții nu îl pot sprijini, dar câteva familii inimoase de români – care au mai ajutat și alți tineri, ca, de exemplu, pe Traian Vuia, să studieze – îi acordă un fel de bursă și Victor Vlad se înscrie la Facultatea de Arhitectură și, mai târziu, și la cea de Construcții din Budapesta. Va duce o existență extrem de grea, nu o dată mâncând la „cantina săracilor”; pentru a se întreține, el lucrează atunci când are ocazia; mai este ajutat și de un „stipendiu” acordat de Fundația Gojdu. În anul 1917 își susține licența, obținând diploma de inginer cu specialitatea principală „arhitectură” și cea secundară „construcții”.

Însuflețit de Hotărârile Marii Adunări Naționale de la 1 Decembreie 1918, se deplasează imediat la Sibiu și se pune la dispoziția Consiliului Dirigent, fiind numit imediat la Serviciul Tehnic al județului Sibiu.

În 1920 se mută definitiv la Timișoara, alăturându-se grupului de intelectuali luminați care, cu negrăit entuziasm, militau pentru înființarea Școlii Politehnice din localitate (îi amintim pe Stan Vidrighin, Aurel Cosma, Emanuil Ungureanu, George Dobrin și alții, sub conducerea lui Traian Lalescu).

Apreciat de Traian Lalescu pentru capacitatea profesională și râvna militantă, este numit la 15 noiembrie 1920 profesor suplinitor la catedra de „Geometrie descriptivă”, fiind astfel unul dintre ctitorii Școlii.

Activitatea pe care a desfășurat-o a fost multilaterală; a predat de-a lungul deceniilor numeroase și variate cursuri ca, de exemplu, „Construcții civile și procedee de construcții”, „Urbanism și ruralism”, „Clădiri civile, industriale și agricole”, „Arhitectură”, „Organizațea teritoriului” ș.a.

Dincolo de meritele științifice și didactice, credem că sunt de menționat două direcții în care activitatea profesorului Victor Vlad a jucat un rol esențial.

Încă de la început, a fost preocupat, alături de cei doi rectori ai primului deceniu, în găsirea unei formule optime de organizare a sistemului de învățământ la Timișoara. El optează (și ideile lui sunt acceptate) pentru construirea Politehnicii într-un sistem pavilionar, pe care îl și concepe din punct de vedere arhitectural.

În 1923, la inaugurarea celei dintâi clădiri – Facultatea de Mecanică – în prezența regelui Ferdinand și a primul ministru, Ion I. C . Brătianu -, rectorul Victor Vâlcovici îi va aduce mulțumiri publice. În anul 1927 este dat în folosință Căminul Studențesc, în anul 1930 se inaugurează Cantina și, mai înainte, Pavilioanele pentru profesori; astfel prima parte a planurilor întocmite de arhitectul Victor Vlad au căpătat consistență.

A doua contribuție majoră la dezvoltarea Politehnicii constă în eforturile depuse pe parcursul a mai multor decenii pentru înființarea unei Facultății de Construcții. Stăruința arătată, memoriile întocmite, comitetele de acțiune și de sprijin formate, toate atestă o voință de fier în urmărirea acestui nobil țel. În urma argumentelor sale, Consiliul de Perfecționare al Școlii aprobă înființarea acestei facultăți în anul 1929, dar criza economică ce frământa țara împiedică realizarea ei. În 1932 „Cercul de inițiativă” creat de Victor Vlad reia acțiunile, însă schimbările politice din țară îi zădărnicesc eforturile.

Victor Vlad nu descurajează și, pe baza unor studii serioase, întocmește noi memorii prin care justifică necesitatea înființării Facultății de Construcții. Cu sprijinul Școlii, al primăriei și al conducerii județului, are în sfârșit câștig de cauză – după douăzeci de ani de eforturi – și, în toamna anului 1941, se aprobă întemeierea facultății. El va fi numit decanul noii unități de învățământ, recunoscându-i-se astfel meritul total în ctitorirea ei.

Va fi decan al Facultății de Construcții până în anul 1948 și apoi din nou în intervalul 1956 – 1961; s-a ocupat de aducerea de cadre valoroase, de amenajarea unor spații corespunzătoare, de asigurarea unui climat științific de înaltă ținută.

Victor Vlad nu a fost numai profesor și militant pentru dezvoltarea învățământului superior de construcții în Banat. El a fost și un creator înzestrat, lăsând în urma sa peste două sute de proiecte valoroase, dintre care o bună parte au fost materializate în construcții ce împodobesc orașele României.

Vom menționa pe scurt câteva dintre cele mai remarcabile opere de arhitectură pe care ni le-a lăsat:

– Palatul Prefecturii din Timișoara (realizat împreună cu arhitectul Corneliu Liuba), o clădire monumentală în stil clasic, dar folosindu-se de materiale moderne;

– Palatul Băncii Naționale din Timișoara;

– Catedralele din Timișoara – din Piața Ștefan Furtună și din Mehala, concepute în stil autentic neobizantin -, ca și Catedrala din Târgu Mureș (aceasta asemuindu-se Bazilicii Sfântul Petru din Roma), precum și alte multe biserici la Aradul Nou, Anina, Secui ș.a. ;

– Numeroase școli, cămine culturale, clădiri destinate comerțului, teatre etc.

O caracteristică a stilului marelui arhitect a fost realizarea de construcții implantate organic în peisaj, prin interpretarea plină de sensibilitate a formelor și a spațiului.

Pentru strădania sa neîntreruptă și plină de dăruire în slujba învățământului și a științei românești a fost distins în anul 1957 cu „Ordinul Muncii”, iar în 1962 cu titlul de „Profesor universitar emerit”. În 1962 se pensionează, dar, cu toată sănătatea șubrezită, își continuă activitatea ca profesor consultant, până la sfârșitul vieții sale, care are loc în anul 1967.

A fost un profesor plin de tact, apropiat studenților, un om devotat învățământului de construcții, căruia i s-a dedicat cu toată ființa sa, un adevărat patriot ce și-a iubit fierbinte Țara și pământul bănățean pe care s-a născut, a trăit în cinste și a murit senin.

Marin Bănărescu s-a născut dintr-o familie onestă de intelectuali, la Lăceni (Teleorman), în anul 1880; tatăl său decedează, mama crescându-i cu mari dificultăți pe cei cinci copii rămași orfani.

Marin, inteligent, sârguincios și deosebit de tenace, face o impresie puternică asupra tuturor. Mama lui îl susține cu greu pentru a-și termina cursurile și a lua bacalaureatul la Liceul "Traian" din Turnu-Severin, în anul 1909.

Dotat, ambițios și înzestrat pentru tehnică, se înscrie la Școala Națională de Poduri și Șosele din București pe care o absolvă în 1915, fiind încă de atunci remarcat pentru calitățile sale intelectuale de către Traian Lalescu; acesta va avea grijă să fie numit profesor al Școlii Politehnice în anul 1922.

Inginerul Marin Bănărescu a lucrat în cadrul Căilor Ferate Române: în 1922 era șef de secție și inspector de control la Atelierele Principale C.F.R. din Timișoara. Activitatea complexă de conducător a îmbinat-o cu cea de dascăl, probând o corectitudine și o punctualitate ce au rămas celebre atât la Școală cât și la C.F.R., unde a continuat să lucreze până la pensionarea din anul 1945, când ajunsese inspector-general în Direcția Atelierelor C.F.R. – Timișoara.

Munca didactică și științifică a profesorului Bănărescu s-a desfășurat de-a lungul a cinci decenii, împletindu-se cu progresele pe care le-a făcut Școala însăși în acești ani. Numit profesor cu titlul definitiv în anul 1926, va rămâne activ până la sfârșitul vieții, continuând să muncească în calitate de profesor consultant și după pensionarea sa din anul 1962.

A predat neîntrerupt cursul de "Mașini Termice" (Mașini cu aburi, Motoare cu combustie internă și Turbine cu aburi), începând cu anul 1923. Informația științifică bogată, stilul sobru și orientarea clară spre toate aspectele practice au făcut din acesta un element fundamental în pregătirea tuturor inginerilor mecanici.

A depus o muncă de pionierat pentru redactarea cursurilor de specialitate la toate disciplinle predate pe durata carierei sale didactice, texte scrise de mână, îmbogățite cu desene frumoase și cu nenumărate exemple din practica pe care o stăpânea atât de bine.

De numele lui se leagă apariția în limba română a primul tratat de "Motoare cu ardere internă", o operă completă, înmănunchind experiența didactică și științifică, precum și bogatele cunoștințe tehnice ale profesorului Bănărescu.

În anul 1924, profesorul Bănărescu a înființat "Laboratorul de Motoare cu Ardere Internă", după o concepție originală; acesta a rămas mult timp singurul laborator: de acest fel din țară. Dezvoltat și completat ulterior, el era folosit la realizarea de studii și măsurători pentru industrie și a fost unul dintre cele mai bine dotate laboratoare prin anii '50-'60, contribuind esențial la temeinica pregătire practică a studenților. Tot sub conducerea sa se organizează un muzeu tehnic cu piese de material rulant aduse de la C.F.R.

Profesorul Marin Bănărescu a reprezentat unul din „modelele” tipice ale dascălului de la Școala Politehnică din Timișoara, puternic ancorat în problemele industriei din zonă. Cu o gândire prospectivă, într-o vreme când euforia folosirii automobilului urca spre culme, el a pus problema economiei de combustibil, a poluării mediului ambiant, atrăgând atenția specialiștilor asupra unor chestiuni ce vor fi la ordinea zilei peste decenii.

A condus munca de pregătire a patruzeci de promoții de studenți, rămânând în memoria acestora ca un exemplu de competență și de moralitate.

Datorită capacității și spiritului organizatoric ce îl caracterizau, el a avut importante funcții de conducere în Politehnica timișoreană. Astfel, între anii 1926 și 1944 a fost ales timp de 14 ani decan al Facultății de Electromecanică, făcând parte și din Consiliul de Perfecționare al Școlii. S-a ocupat cu multă strădanie de organizarea de laboratoare pentru facultate, a îmbogățit biblioteca, aducând lucrări de mare valoare pentru pregătirea studenților și realizarea cercetării științifice, a contribuit la elaborarea regulamentelor de funcționare a instituției.

Marin Bănărescu a făcut parte din delegațiile Politehnicii la diverse conferințe internaționale, a contribuit la pregătirea congreselor inginerilor diplomați; din inițiativa sa, se constituie "Cercul studenților în electromecanică", pe care l-a condus mulți ani în calitate de președinte și în care au activat și s-au evidențiat viitoare personalități de bază ale științei românești (Remus Răduleț, Aurel Bărglăzan, Ioan Zăgănescu ș.a.).

Profesorul Bănărescu a fost un militant activ pentru rezolvarea problemelor fundamentale ale României interbelice; este de amintit aici atitudinea sa dârză după înfăptuirea Diktatului de la Viena, el fiind unul din organizatorii marelui miting al muncitorilor de la Atelierele C.F.R. din Timișoara.

Încrederea și prețuirea de care se bucura au făcut să fie ales rector al Politehnicii între anii 1944 și 1946, în condițiile grele de după război, când întregul învățământ trebuia readus pe făgașele sale de pace.

În fine, trebuie să arătăm rolul important pe care l-a avut în creșterea de cadre didactice de valoare: era convins că aceasta este una din obligațiile morale cele mai nobile ale unui dascăl universitar. A lăsat în urma sa mulți colaboratori cu o pregătire exemplară, care i-au continuat și dezvoltat activitatea științifică.

A fost conducător de doctorat, permițând, prin valoroasa sa îndrumare, calificarea superioară a unui număr însemnat de tineri.

S-a pensionat în anul 1962, dar a continuat să lucreze până la stingerea sa din viață, în anul 1974. Elogiindu-i activitatea, academicianul Ștefan Nădășan spunea: „Este un profesor de o corectitudine exemplară. Unul dintre cei mai cinstiți oameni pe care i-am cunoscut vreodată”. A fost decorat cu „Ordinul Muncii” și a primit titlul de „Profesor universitar emerit”.

Pompiliu Nicolau a fost una din personalitățile cele mai strălucite ale Politehnicii din Timișoara, om de o mare inteligență, cu o pregătire profesională remarcabilă și un caracter ferm. S-a născut la Târgu Jiu în anul 1891 dintr-o familie de feroviari. Dotat cu o inteligență deosebită și extrem de sârguincios, el termină cu rezultate excepționale Colegiul „Carol” din Craiova; va fi, în doi ani consecutiv, câștigătorul concursurilor naționale organizate de „Gazeta Matematică” (în 1909 și 1910); susținându-și bacalaureatul cu calificativul maxim, va fi declarat „premiant de onoare” al Colegiului.

Ca urmare a acestor remarcabile succese i se oferă o bursă pentru a studia la Școala Națională de Poduri și Șosele din capitală, unde în 1915 obține diploma cu distincția "Magna cum laude".

Pe parcursul studiilor i se oferă ocazia de a cunoaște importante lucrări hidrotehnice din străinătate, domeniu căruia i se va dedica toată viața.

Chiar înainte de absolvire a fost încadrat la Direcția de Studii și Construcții a Ministerului Lucrărilor Publice, prilej de a cunoaște și de a executa importante lucrări de construcție a drumurilor, folosind tehnici noi, în condiții grele, de munte; a studiat, de asemenea, potențialele hidroenergetice ale unor râuri, întocmind valoroase memorii pentru utilizarea acestora. Va fi unul dintre pionierii amenajărilor hidroenergetice din România, preocupare ce-l va stăpâni întreaga viață.

Doritor de a-și îmbogăți și perfecționa cunoștințele, în anul 1919 demisionează și pleacă într-o lungă călătorie de studii în Anglia și Norvegia, unde lucrează pe unele șantiere importante de construcții hidrotehnice, învățând la fața locului cum se fac barajele cele mai moderne, cum se explotează centralele hidroenergetice. Adună un valoros material documentar cu care se întoarce în țară. La scurt timp după aceea Victor Vâlcovici, cunoscându-i capacitatea intelectuală extraordinară, puterea de muncă, experiența de șantier și caracterul integru, îl solicită să vină la Timișoara. Este numit profesor suplinitor, la data de 1 noiembrie 1 922, pentru disciplina „Hidraulică și centrale hidraulice”.

Pompiliu Nicolau, asemenea majorității cadrelor didactice de la Politehnica din Timișoara, îmbină activitatea de învățământ cu cea din domeniul practic ingineresc. Anii de documentare petrecuți pe câteva dintre cele mai renumite centrale hidraulice din Europa îi permit să facă – după studii serioase – propuneri de utilizare a potențialului hidroenergetic al țării; mai mult decât atât, să formuleze propuneri pertinente în vederea adoptării unei legislații corespunzătoare, menită să încurajeze utilizarea acestei surse energetice, la care materia primă era gratuită, chiar dacă investițiile inițiale puteau fi relativ mari.

A fost numit în anul 1925 membru în Comisia Națională de Electrificare iar în 1930 în Comisia Națională de Irigații; primăria orașului Craiova i-a încredințat conducerea lucrărilor de canalizare, pe care le încheie în intervalul 1923-1927.

Preocupat mereu de aplicarea în practică a ideilor inovatoare din domeniul utilizării potențialului hidraulic al țării, va înainta, pe parcursul anilor, multe memorii și rapoarte către forurile competente.

Pompiliu Nicolau a desfășurat în acei ani și o importantă și complexă activitate didactică, ceea ce a făcut să fie avansat la 1 ianuarie 1927 profesor cu titlul definitiv pentru disciplinele de „Hidraulică și centrale hidraulice”. Va face parte din Consiliul de Perfecționare Profesională (1927-1929); în anul 1928 va fi decan al Secției de electromecanică. Va contribui și el la elaborarea regulamentelor de funcționare a căminului studențesc și a cantinei, va organiza laboratoare, va milita pentru introducerea de discipline noi legate de progresele ce aveau loc pe plan mondial și național cum ar fi: aeronautică, construcția aeroplanelor, studiul motoarelor de aviație, aerodinamica.

Acordând o importanță deosebită dezvoltării gândirii moderne a studenților, ca și perfecționării pregătirii lor în afara activității strict didactice, timp de opt ani a fost președintele de onoare al Cercului Studențesc de Electromecanică (1927-1934); în acest răstimp a organizat mai multe conferințe, ședințe de comunicări etc. în care să se poată manifesta creativitatea tinerilor săi colaboratori.

Perioada 1941-1949 va fi marcată în viața profesorului Pompiliu Nicolau de mari necazuri, mai întâi datorită refuzului de a accepta spolierea țării de către germani, în timpul regimului antonescian – acesta îi încredințase o înaltă funcție în conducerea economiei, funcție pe care profesorul o refuză după numai două săptămâni, când înțelege ce se urmărește; după război, este acuzat de colaborare tocmai cu regimul pe care îl respinsese. Judecat împreună cu alți demnitari ai regimului antonescian, va fi, în final, eliberat, în urma hotărârii definitive a Curții de Justiție care arată că: „Nu numai că nu a pactizat sub orice formă cu fascismul indigen sau străin, dar s-a împotrivit cu îndârjire oricărei înstrăinări sau subjugări a bunurilor țării”.

În anii grelelor încercări, el a continuat să lucreze cu aceeași putere și eficiență ce-i erau caracteristice; contribuie la înființarea Institutului Agronomic din Craiova, al cărui rector provizoriu este.

În fine, în anul 1949 se reîntoarce la Timișoara, fiind reîncadrat ca profesor și șef al Catedrei de hidrotehnică.

Pedagog desăvârșit, om de știință devotat cercetării, el a îmbinat în ființa sa calități diverse și armonioase. Încă din primii ani petrecuți la această înaltă școală a contribuit la dezvoltarea ei, atât prin nivelul și varietatea cursurilor predate – din domeniul vast al hidraulicii și al mașinilor aferente -, cât și prin efortul făcut pentru construcția de laboratoare. A fost adeptul colaborării strânse cu industria. În laboratorul condus de el s-au făcut importante măsurători de randamente pentru mașini hidraulice, pierderi de sarcină în conducte mari ș.a.; dotat cu aparatură modernă pentru acea vreme, laboratorul a permis realizarea unor teze de doctorat de valoarea ce au deschis calea spre știință unor reputați savanți de mai târziu.

Întrucât, în acest capitol, am dorit să rememorăm contribuția unor mari profesori în primii ani de existență a Politehnicii din Timișoara, nu vom mai expune și realizările de mai târziu ale profesorului Nicolau; menționăm doar că el a continuat să lucreze cu entuziasm și pricepere până la pensionarea sa din anul 1962 – când a fost distins cu titlul de „Profesor universitar emerit”. Deși bolnav, nu pierde legătura cu școala, rămânând în calitate de profesor consultant și conducător de doctorat. În 1969 va fi distins cu titlul de „Om de știință emerit”. Se stinge din viață în anul 1972.

Valeriu Alaci. În pleiada de mari dascăli, care au slujit cu dragoste și cu credință Politehnica din Timișoara pe parcursul mai multor decenii și de la începutul ei, un loc aparte revine profesorului de matematici Valeriu Alaci, foarte respectat și iubit de studenți, ca și de colaboratori. A fost un exemplu de cinste și corectitudine, un dascăl fără egal, un om care a știut să răspândească în jurul său încrederea și dorința de cercetare, pasiunea pentru matematica sa mult iubită.

Valeriu Alaci s-a născut în anul 1884 în localitatea Cacica Județul Suceava) în familia unui muncitor; acesta decedează când copilul avea doar trei ani și el va fi crescut cu incredibile dificultăți materiale de mama sa, care lucrează ca spălătoreasă și croitoreasă pentru a-și întreține familia.

Urmează școala la Vaslui, unde va fi elev al gimnaziului de la Liceul „Mihail Kogălniceanu”; cursul superior îl absolvindu-l la Liceul „Codreanu” din Bârlad. Va fi mereu premiantul întâi, deși, pentru a ajuta eforturile mamei, în toți anii de liceu va da meditații altor elevi.

De mic arată un interes deosebit pentru matematici devenind un colaborator asiduu al „Gazetei Matematici”, mai întâi ca rezolvitor de probleme, iar apoi, până la sfârșitul vieții, implicându-se în toate activitățile acesteia. Urmează și încheie strălucit cursurile Facultății de Științe de la Universitatea din lași (1909), susținându-se tot prin meditații.

Sub conducerea unor renumiți profesori și în atmosfera științifică de la lași, Valeriu Alaci continuă colaborarea la „Gazeta Matematică”, propune probleme cu rezolvări ingenioase și face primele cercetări științifice. În 1910 primește premiul Hillel, din partea Universității din București, pentru lucrarea „O problemă de mecanică".

În anii ce au urmat a fost profesor de matematici la diverse licee renumite din țară; a luat parte la război – a fost distins în 1913 cu decorația „Avântul Țării” -; a peregrinat în mari centre ale României ca profesor de liceu; a stăruit în rezolvarea unor probleme originale de matematică, obținând în anul 1912 a doua oară premiul Hillel de la Universitatea din București.

Ales membru în Comitetul „Gazetei Matematice”, activează aici alături de Traian Lalescu și de alți matematicieni de frunte. La îndemnul profesorului Lalescu, va pregăti o teză de doctorat în matematici pe care o va susține în anul 1921 în fața unei comisii alcătuite din David Emmanuel, ca președinte, Traian Lalescu și Dimitrie Bungețianu ca membri. Va aduce contribuții interesante în domeniu, titlul tezei fiind „Asupra aproximării unei funcții reale printr-o clasă specială de sume trigonometrice”.

Apreciat de Traian Lalescu, este invitat să devină cadru didactic la Politehnica din Timișoara nou-înființată și va fi numit profesor cu titlu provizoriu la data de 1 noiembrie 1921, pentru disciplina de „Analiză matematică”.

Se va așeza la Timișoara și va rămâne aici, slujind timp de 34 de ani Școala, până la sfârșitul vieții sale, harnic, modest, bun, încărcat de umor, prieten devotat și profesor iubit de toți cei care l-au cunoscut.

Convins de rolul însemnat pe care îl are pregătirea matematică temeinică pentru un viitor inginer, Valeriu Alaci a muncit cu râvnă pentru a dezvolta cunoștințele de matematici, pentru a trezi dragostea pentru această disciplină atât în rândul studenților săi cât și al elevilor, cărora li s-a adresat prin intermediul „Revistei Matematice din Timișoara”, cunoscută sub inițialele de „RMT”, unde a fost prezent de la început și până la sistarea apariției acesteia. În același timp a depus o muncă de cercetare științifică intensă.

Vreme de 26 de ani, cât a ființat „RMT”, Valeriu Alaci a condus-o cu pricepere și devotament; a publicat peste 50 de articole; a pregătit cele 320 de numere, pentru apariția cunoscută de la data de 15 a fiecărei luni; s-a străduit să atragă cât mai mulți tineri, să le dezvolte, prin intermediul matematicilor, gândirea logică, gustul pentru exactitate și rigoare. Mulți oameni de știință își vor începe ucenicia în matematică la „RMT”. Este suficient să-i amintim pe Remus Răduleț, Tiberiu Popovici, Miron Niculescu, Ștefan Nădășan, Aurel Bărglăzan, Ioan Anton, ca să ne facem o imagine asupra valorii acestei reviste. Valeriu Alaci va coresponda pe parcursul deceniilor cu importanți profesori de liceu din Ardeal și Banat în legătură cu elevii pe care aceștia îi pregăteau, elevi care aveau calități intelectuale deosebite și care erau astfel îndrumați spre Politehnica din Timișoara.

În primii ani de activitate, profesorul Alaci va iniția întemeierea "Societății de Matematică", în anul 1925 fiind ales președinte de onoare; va iniția de asemenea realizarea unei biblioteci de matematică, contribuind chiar cu fonduri personale pentru dotare.

Am arătat anterior că în anul 1923 a fost înființată „Societatea Științifică a Școlii Politehnice din Timișoara”, un for local de mare însemnătate pentru dezvoltarea cercetării științifice, căci oferea un cadru adecvat de prezentare a lucrărilor, a rezultatelor din cercetarea originală, de confruntare a opiniilor. Profesorul Alaci va fi membru de la început, iar din anul 1930 și până la sfârșitul vieții va fi președintele acestei societății științifice, având un rol de seamă în buna ei funcționare și în perfecționarea ei continuă. Societatea aceasta a avut o importanță esențială în promovarea noului în viața științifică, tehnică și culturală din această parte a țării.

În calitate de președinte a coordonat apariția „Buletinului Științific”; publicat în limba franceză, el a fost un însemnat element de schimburi științifice, fiindcă s-a impus în străinătate prin seriozitatea și înalta sa ținută profesională. Acesta a permis să se cunoască peste hotare lucrările unor tineri cercetători, să se publice teze de doctorat, să se stabilească legături cu alte centre universitare din țară. Nume mari ale științei românești semnează aici (Traian Lalescu, Remus Răduleț, Ștefan Nădășan, Mihai Ghermănescu, Vincenzo Cavallare ș.a.). Valeriu Alaci a publicat la rândul său 22 de lucrări în „Buletin”, dar, ceea ce a fost foarte important, a întreținut o bogată corespondență științifică cu personalități din Europa, izbutind să obțină în schimbul „Buletinului” peste 200 titluri de reviste ce au îmbogățit biblioteca Politehnicii.

A avut un rol însemnat în stabilirea de legături între Școala timișoreană și marile universități din țară, a participat la congresele matematicienilor români, la cercurile profesorilor de matematici din licee, la tot felul de manifestări culturale menite să impulsioneze progresul științific din România. Valeriu Alaci și-a făcut o datorie de onoare din popularizarea lucrărilor marilor matematicieni români.

A continuat să tipărească lucrări științifice până la sfârșitul vieții, deși, pe lângă această activitate atât de interesantă, și-a sacrificat un timp enorm în slujba „Gazetei Matematice” din București și a „RMT”, fiind convins de geniul matematic al poporului român și de importanța atragerii tineretului spre această disciplină ce pare aridă numai celor în necunoștință de cauză.

Plauțius Andronescu a fost unul dintre cei mai importanți profesori ai Politehnicii din Timișoara, pe care a slujit-o cu dragoste, cinste, devotament și pricepere timp de cincizeci de ani. În 1925, Școala Politehnică din Timișoara avea deja un corp profesoral bine constituit, dar mai ales pe partea de „mecanică”. În lume, industria electrotehnică luase un avânt deosebit și multe dintre vechile tipuri de acționări mecanice începeau să fie înlocuite de acționările electrice. Față de această tendință devenea evident că era necesară o facultate corespunzătoare; pentru a putea fi constituită trebuia să fie găsit măcar un cadru cu o pregătire modernă și foarte bună. Acesta va fi Plauțius Andronescu.

Plauțius Andronescu s-a născut în anul 1893 la Zurich, din părinții români – Maria și Nicolae Andronescu -, tatăl său studiind în acea perioada acolo ingineria, la Politehnica Federală din localitate.

El va urma școala primară la Bârlad, după întoarcerea în țară a părinților, apoi va absolvi cursurile Liceului „Matei Basarab” din București. Rămas orfan de tată, pe când era în clasa a treia de liceu, va avea o adolescență grea, trebuind în bună măsură să se întrețină singur; acest fapt îi va căli caracterul și îl va forma ca un om corect, drept și hotărât în viață.

În 1914 pleacă la Zurich să studieze la aceeași Politehnică unde studiase tatăl său și, în vreme ce tăvălugul necruțător și nebunesc al primului război mondial se prăvălea peste Europa, el are șansa de a trăi și învăța în minunata oază de cultură și civilizație pe care o reprezenta mica țară a cantoanelor.

La Politehnica Federală din Zurich veneau să se instruiască tineri din întreaga lume; studiile erau scumpe și tânărul Andronescu va recurge la meditații pentru a se putea întreține; va fi un student eminent și va fi remarcat de profesorul Karl Kuhlman, o somitate mondială în domeniul electrotehnicii teoretice, care, alături de profesorul Stodola, va influența esențial soarta tânărului român.

Plauțius Andronescu își va încheia studiile în patru ani și lucrarea de diplomă – care la acea Politehnică se tipărea pentru fiecare absolvent în parte – este datată 2 iulie 1918. Pentru scurtă vreme se angajează la celebra firmă, „Oerlikon”, dar este invitat de profesorul Kuhlman în calitate de asistent la Catedra de electrotehnică teoretică. Cu tenacitatea, ordinea și metoda care i-au fost caracteristice toată viața, își începe studiile științifice și, după un scurt interval, de numai trei ani, în 1922, își susține teza de doctorat cu o lucrare remarcabilă și remarcată din domeniul teoriei cuplului mașinii asincrone cu rotorul în scurt circuit, găsind interpretarea teoretică și soluția practică pentru remedierea unor defecte ce apăreau la exploatarea acestui tip de mașină electrică. Lucrarea va fi publicată în "Archiv fur Elektrotechnick", cea mai prestigioasă revistă din lume, și îl va face cunoscut pe autor tuturor specialiștilor interesați de această problemă.

În anii de activitate în facultate devine un fin specialist și un foarte bun cunoscător al teoriei fenomenologice Maxwell-Hertz a câmpului electromagnetic și al teoriei circuitelor electrice cu aplicare mai ales la studiul mașinilor electrice. Publică în anii petrecuți la Zurich mai multe lucrări științifice, obține premiul „Venia Legendi” al Politehnicii, precum și titlul de privat-docent, ceea ce îi deschide posibilitatea să devină conferențiar sau profesor la orice facultate din lume, ținând seama de prestigiul de care se bucura învățământul elvețian pe mapamond.

În toți acești ani – nu prea mulți de altfel – Plauțius Andronescu va avea o intensă colaborare cu industria, fiind inginer-consilier la Uzinele Metalurgice din Dornach și la Fabrica de Cabluri Electrice din Cossonay. În acea perioadă în Elveția s-a trecut la electrificarea căii ferate Saint Gothard și, după încheierea lucrărilor de modernizare, s-a constatat că apăreau defecțiuni grave la cutiile de joncțiune ale cablurilor de înaltă tensiune, ceea ce întrerupea circulația adeseori.

Plauțius Andronescu va întreprinde studii asupra problemei și va găsi soluția constructivă care va da apoi satisfacție deplină în exploatare. În aceeași perioadă el va deveni membru al „Asociației Internaționale a Inginerilor Consilieri” cu sediul la Bruxelles.

Am meționat toate aceste detalii, atât de semnificative din viața profesorului Andronescu, pentru a pune în evidență situația strălucită pe care o avea în Elveția. Condiții excelente de studiu, cu siguranță și o foarte bună situație materială, aprecierea marilor profesori care oficiau la celebra Politehnică Federală, recunoașterea meritelor sale științifice pe plan european.

În anul 1925 , Plauțius Andronescu revine însă în țară și, la chemarea marelui om de știință, care atunci era la Timișoara, Dimitrie Leonida, acceptă să devină profesor de „Electrotehnică” la Politehnica din Timișoara. Va fi numit pe data de 10 octombrie 1925 la Catedra de electricitate și electrotehnică, pe care o va conduce timp de aproape patru decenii. Avea atunci numai treizeci și doi de ani.

Plauțius Andronescu va fi în primul rând interesat să predea un curs modern de electrotehnică. El va avea meritul de a fi introdus pentru prima dată în România predarea electrotehnicii în manieră vectorială. Cursurile susținute de el vor fi rescrise an de an și modernizate, completate cu cele mai noi rezultate din cercetarea științifică a timpului.

Didact deosebit de interesat îna găsi cea mai bună metodă de predare a acestei discipline extrem de dificile, avea grijă de prezentarea ordonată a materialului, de sistematizarea sa, de explicarea fenomenului fizic ce se ascundea adesea în spatele formulelor complicate. Studenții îl prețuiau, îl admirau și aveau un cald sentiment de stimă, dar în același timp se temeau de întâlnirea de la sfârșitul anului, în cadrul examenelor de la această disciplină teoretică atât de greu de înțeles.

Conștient de dificultățile pe care le aveau studenți, organiza consultații colective, cerea asistenților săi să se ocupe cu toată seriozitatea de pregătirea acestora pentru examen. În anii de început, după venirea în țară, și ținând seama de dificultățile pe care le avea de întâmpinat tânăra industrie românească, Plauțius Andronescu a colaborat strâns cu aceasta, fiind în perioada 1925-1929 director al primei fabrici românești de mașini electrice, „Energia” din Cluj. A făcut parte de asemenea din Comisia de electrificare a Căilor Ferate Române pentru linia Câmpina-Brașov iar în perioada 1929-1931 a fost director general la „Poștă-Telegraf-Telefon”.

Toate aceste preocupări arată interesul pentru implicarea directă a profesorilor în rezolvarea problemelor industriei românești. El va înființa la Politehnica din Timișoara primul laborator de tensiuni înalte, de a cărui dotare se va preocupa intens, fiind convins că în pregătirea unui viitor inginer îmbinarea teoriei cu practica este esențială. Va organiza și va conduce personal excursii de studii pentru studenți, atât în țară cât și în străinătate.

În acești ani de început acordă o atenție deosebită congreselor științifice din țară, contribuind la organizarea și succesul lor. Sunt de amintit aici: Congresul matematicienilor, ținut la Cluj în 1929; Cercul Aeronautic de la București (1929); Congresele Comitetului Electrotehnic Român (1931, 1935, 1935); Congresul Asociației Producătorilor de Energie de la Cernăuți (1937); Congresul Interbalcanic al Matematicienilor, ținut la București în 1937 ș.a.

Cercetarea științifică fiind o coordonată majoră a preocupărilor sale, profesorul Andronescu participă în anul 1932 la Paris, la Congresul Internațional de Electricitate, cu o lucrare originală intitulată „Reprezentarea într-o formă unitară a funcționării mașinilor electrice”, lucrare ce se bucură de multă atenție.

Am expus toate aceste fapte din viața marelui profesor, care a fost Plauțius Andronescu, pentru că ele sunt relevante asupra concepțiilor multora dintre profesorii de la Politehnica din Timișoara. Ele ilustrează coordonatele muncii lor: predarea unui curs de înaltă ținută științifică, în acord cu cele mai noi rezultate pe plan mondial, îmbinarea activității didatice cu cea de cercetare științifică, dezvoltarea bazei de laboratoare, fără de care pregătirea unui inginer este lacunară, colaborarea cu industria pentru a se trece în practică rezultatele activității de cercetare științifică.

Plauțius Andronescu a rămas devotat Politehnicii întreaga sa viață, care nu a fost întotdeauna lină sau ușoară. A adunat în juru-i un nucleu valoros de colaboratori pe care i-a format după modelul propriu, buni specialiști, oameni integri, dedicați cercetării științifice moderne, atenți cu studenții. Pretențios cu sine, a fost la fel de pretențios și cu colaboratorii: i-a calificat prin doctorat, i-a ajutat să promoveze, i-a înțeles în momentele grele pe care fiecare le întâmpină în viață.

Profesorul Plauțius Andronescu a îndeplinit pe parcursul vieții și sarcini administrative. A fost rectorul Școlii Politehnice în perioada foarte grea a războiului (1941-1944), când a trebuit să se lupte pentru supraviețuirea Școlii. Arhiva Politehnicii conține multe documente ce atestă dificultățile cu care se confrunta Școala. Zi de zi rectorul Andronescu se bătea pentru păstrarea tuturor localurilor Școlii și pentru menținerea unor condiții cât de cât acceptabile în viața studenților și a profesorilor. În acele timpuri grele s-a realizat totuși visul mult dorit de a se înființa Facultatea de Construcții, pentru care profesorul Victor Vlad a militat cu abnegație și străduință douăzeci de ani.

În anii de după război a fost arestat și deportat într-un lagăr, deoarece, în calitate de rector, fusese și președintele „Asociației de prietenie România-Germania”. Cu mult curaj, studenții din acea vreme, în frunte cu academicianul Ioan Anton, au făcut petiții și demersuri cerând eliberarea sa; la fel, consiliul științific al Politehnicii a intervenit în scris pentru eliberarea profesorului, ceea ce s-a întâmplat curând, el fiind reintegrat în învățământul căruia i s-a dedicat cu pasiune până în cea din urmă clipă a vieții.

Profesorul Plauțius Andronescu a fost iubit, respectat și admirat de colaboratorii săi, până la trecerea lui în neființă, în anul 1976. Amintirea sa este vie în Facultatea de Electrotehnică, la a cărei formare, consolidare și dezvoltare a contribuit din plin.

Corneliu Mikloși a fost unul dintre pilonii de bază ai Facultătii de Electrotehnică din Timisoara. El s-a născut la Covăsânț (județul Arad) ca fiu de preot, în anul 1887. Va termina școala primară în localitate și va avea șansa de a putea să urmeze cursurile Liceului „Moise Nicoară” din Arad, ajutat de o rudenie ce locuia în oraș și care l-a găzduit. Va face studii clasice de înaltă ținută, încât, cu stăruința ce îi va fi caracteristică toată viața, va ajunge să cunoască șapte limbi moderne și să stăpânească admirabil două limbi clasice, latina și greaca. Este o carte de vizită ce îl caracterizează și îl onorează. La absolvirea liceului, în anul 1905, i se recomandă să facă în continuare studii clasice, dar el se îndrepta spre politehnică, datorită unui impuls ce provenea, probabil, din ceea ce va fi extraordinarul său simț pentru tehnică și științele exacte, pe care le va cultiva cu enorm succes întreaga viață.

Studiile superioare le va începe la Politehnica din Karlsruhe, unde rămâne numai un an, apoi, din 1906, va veni la Universitatea Tehnică din Budapesta, pe care o va urma – fiind susținut și cu o bursă Gojdu – până la încheierea acestora în anul 1909. Își va obține diploma de inginer „cu distincție”, ceea ce îi va deschide imediat ușa spre o carieră universitară, fiind reținut la Catedra de Tehnologie Mecanică, unde va funcționa până în anul 1913, când va trece la Fabrica de cabluri electrice „Siemens” din capitala Ungariei.

Deosebit de apreciat de profesorul A. Rejto, un om cu o gândire modernă și deschis spre ideile noi ale epocii, tânărul Mikloși își va susține în 1912 teza de doctorat, „Observații la încercarea materialelor pentru curele de transmisie”, iar în 1916 lucrarea de abilitat, cu titlul „Despre formarea aliajelor”, în urma căreia va avea titlul de docent, cu toate drepturile implicate.

Este de remarcat că, în toate cazurile și la toate nivelurile, prestațiile intelectuale ale lui Corneliu Mikloși vor fi excepționale. El trece bacalaureatul cu mențiunea „Eminent” iar diploma de inginer, ca și tiltul de doctor, cu „Summa cum laude”, ceea ce arată capacitatea cu totul remarcabilă a aceluia care, peste decenii, va fi un savant reputat, cu o inteligență și putere de concentrare extraordinare.

Corneliu Mikloși s-a căsătorit în anul 1915 cu tânăra Emilia Heinrich ce provenea dintr-o distinsă familie de universitari budapestani, tatăl ei fiind director al Academiei Comerciale din Budapesta iar bunicul, secretar general al Academiei de Științe din capitala Ungariei.

După încheierea războiului – la care participă -, se reîntoarce la Budapesta unde îl așteaptă o carieră universitară strălucită, dar în urma Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918 se decide imediat să vină în țară, chiar dacă la o situație incertă. Se încadrează, pentru început, la Depoul de locomotive din Arad, în 1919. Considerând că munca pe care o prestează nu corespunde nivelului său de pregătire, trimite o scrisoare la Consiliul Dirigent de la Cluj, prin care, mărturisind dorința sa pentru o activitate tehnologică de nivel înalt, cere un post „unde poate dezvolta o activitate mai corespunzătoare și obștei mai folositoare”. Având avizul primarului de atunci al Timișoarei, inginerul Stan Vidrighin, care a jucat, așa cum am arătat deja, un rol de seamă și la înființarea Școlii Politehnice, va fi numit în martie 1920 inginer-șef, apoi director la ceea ce vor fi din 1922 „Întreprinderile Electromecanice din Timișoara”, unitate industrială ce va reuni societatea de tramvaie și uzinele electrice. El va susține cursuri la Politehnica din Timișoara, dar în intervalul 1925-1930 va fi și profesor la Universitatea Tehnică din Budapesta, predând cursurile de „Tehnologie mecanică și aliaje industriale” și de „Metalografie”. Este de remarcat faptul că la ieșirea la pensie în 1924 profesorul A. Rejto de la Budapesta îl va recomanda ca succesor al său la catedră, deși Corneliu Mikloși părăsise capitala Ungariei încă din 1919. Rezultatele științifice, tehnice, didactice, organizatorice ale profesorului Mikloși îndreptățesc părerea excepțională pe care profesorul A. Rejto a avut-o despre tânărul său colaborator.

Venirea la Timișoara, în 1920, a docentului Mikloși nu a fost o întâmplare. El a fost atras aici de deosebitul simț tehnic manifestat de locuitori, de inovațiile tehnice și tehnologice prin care acest mare și important oraș din câmpia bănățeană își definise dezvoltarea. Modernizată la sfârșitul secolului trecut, Timișoara avea artere bine concepute, case mari și salubre o industrie puternică în plină dezvoltare, un comerț viu. Înlesnirile civilizației și ale progresului au fost aplicate timpuriu și cu înțelepciune. Timișoara beneficia de străzi iluminate electric pe o lungime de peste 100 km încă de la începutul secolului (electrificarea se făcuse în 1884), întreprinderile de interes public erau proprietăți ale orașului (Alimentarea cu apă, Canalizarea, Electrificarea, Transportul în comun ș.a.), serviciile de telefon, telegraf funcționau de mai multe decenii iar transportul în comun era unui dintre punctele forte ale municipalității.

Corneliu Mikloși, având o gândire prospectivă și un deosebit simț managerial, a propus soluții tehnice și organizatorice care vor face din Timișoara orașul cel mai modern din punct de vedere tehnic. Va moderniza uzinele electrice – la care va adăuga și o hidrocentrală pe canalul Bega, în scopul reducerii prețului de cost al energiei – și va organiza astfel sistemul de tramvaie, încât ele vor fi nu numai foarte moderne prin construcție, dar vor circula cu o precizie remarcabilă, abaterea fiind de cel mult 36 de secunde față de orarul afișat. Va introduce, pentru prima dată în România, la Timișoara, troleibuzele, numite aici firobuze (așa eum multă lume le mai spune și astăzi).

La toate marile intersecții va monta ceasuri electrice, care vor funcționa perfect timp de decenii, ceasul-mamă aflându-se în biroul directorului de la Uzinele Electrice și fiind controlat cu cronometrul său elvețian.

Una din preocupările sale de bază a fost calificarea personalului, căci el știa că nu poți obține performanțe tehnice cu diletanți; a doua preocupare, majoră a fost să le creeze oamenilor condiții bune și civilizate de viață: era sigur că o adunătură de indivizi flămânzi nu va putea menține nivelul corespunzător al unei întreprinderi.

Vom prezenta, pe scurt, o parte, dintre cele făcute de directorul Mikloși în vederea realizării scopurilor sale: a creat o bibliotecă vastă de specialitate (1934); a înfiintat în 1935 cursul profesional de ucenici, unde nu s-a sfiit sa fie profesor; a organizat cursuri de calificare pentru muncitori – de sudori, de mecanici, de fochiști, de conducători auto etc., – cursuri de perfecționare pentru toate eșaloanele din uzine; a scris nenumărate cărți destinate celor ce lucrau în industrie, volume ce se află și astăzi în diverse biblioteci.

El va fi acela care va introduce pentru prima dată instrucțiuni scrise la fiecare loc de muncă, examenul psihotehnic ca și stagiul de probă la angajare, ținerea de conferințe tehnice însoțite de proiecții tuturor categoriilor de angajați. Pentru prima oară în țară va dezvolta sistemul de transport în comun, în baza unor studii statistice făcute pe stradă, ținând seama de circulația reală a pietonilor.

Va organizatii laboratoare pe care le va dezvolta prin autodotare, proiectând tot felul de standuri de laborator și executându-le cu tehnicienii și muncitorii din secții.

Pretențios și sever cu sine – în primul rând – și cu ceilalți, a înțeles să ceară, dar și să ofere, pentru a obține maximul de la oameni. A realizat un spirit serios de muncă, a ridicat nivelul cultural și intelectual al muncitorilor, s-a preocupat de îmbunătățirea stării lor materiale și sociale. În aceste scopuri a înființat în 1924 „Asociația de ajutor mutual a muncitorilor”, iar în 1929 „Cooperativa de credit”. Ia ființă în anul 1924 corul personalului, în 1929 fanfara personalului de la mișcare, tot în 1929 „Asociația sportivă Electrica” ce își va construi o puternică bază pe malul Begheiului; va ajuta muncitorii să-și construiască blocuri de locuit și case individuale; în timpul anilor de război va asigura aprovizionarea oamenilor cu hrană, cu tot felul de alimente, cu haine, cu lemne de foc.

Promotor îndârjit al tehnologiilor moderne, el va face un gest ce va avea mari efecte într-un viitor îndepărtat: va înființa „Cercul pentru încurajarea sudurii”, unitate de cercetare și învățământ în domeniul sudurii, realizată printr-o strânsă colaborare între Întreprinderile Electromecanice din Timișoara, pe care le conducea, și Politehnica, al cărei dascăl era. La acest cerc de studiu vor colabora tineri absolvenți ai Școlii, profesori și conferențiari, unii dintre ei devenind, în timp, după academicianul Mikloși, unii dintre cei mai buni specialiști din țară in această tehnologie modernă și în domenii conexe ei. Se va edita și o revistă, „Sudura”, care a avut apariții regulate între 1938 și 1945. În anii de după război, academicianul Mikloși va forma un puternic colectiv în cadrul Secției de sudură de la Baza din Timișoara a Academiei Române, din care, prin specialiștii de înaltă ținută formați aici se va naște „Institutul de Sudură și Încercări de Materiale” (ISIM). Academicianul Mikloși va avea un rol însemnat și în promovarea imaginii științei românești peste hotare; valoarea sa intrinsecă, farmecul personal, cunoașterea unui număr atât de mare de limbi străine, participarea cu lucrări de înaltă ținută vor contribuii la recunoașterea contribuțiilor românești în întreaga lume.

Am prezentat toate aceste date despre profesorul Mikloși, deoarece el va juca un rol de bază în dezvoltarea viitoarei Facultăți de Electrotehnică. Gândirea sa înaintată, concepțiile despre ceea ce trebuie să fie un inginer în producție, preocupările sale științifice, dar și umane, vor forma gândirea și felul de a fi ale nenumăraților colaboratori și studenți; ei vor duce cu sine, peste tot unde vor activa, o parte din conștiința sa, din demnitatea și caracterul său integru. Politehnica din Timișoara a avut o mare șansă atunci când în rândurile corpului său profesorul au fost aduși asemenea oameni valoroși, cinstiți și de o înaltă ținută morală. Ei vor fi deschizători de drumuri, dar și modele exemplare după care vor încerca să se ghideze tinerii ce vor studia aici.

Asupra contribuției academicianului Mikloși la dezvoltarea Școlii Politehnice după războiul al doilea mondial vom reveni la momentul potrivit.

Koloman Bakony s-a născut în anul 1887 la Arad, într-o familie modestă de mici funcționari. Va urma școala elementară la Arad, ca și liceul, în cadrul „Liceului Real”, pe care îl va părăsi după obținerea diplomei de bacalaureat în anul 1905. A avut o copilărie grea, căci taxele școlare erau mari și posibilitățile familiei modeste. Mediul muncitoresc în care a crescut i-a dezvoltat dragostea pentru mecanică precum și o manualitate care îi va fi de folos mai târziu.

În anul 1905 pleacă la Universitatea Tehnică din Budapesta pentru a urma cursuri de inginerie. Va fi o perioadă foarte grea din viața sa, cu multe privațiuni și eforturi de a se întreține. Cunoștințele de mecanică pe care le-a acumulat în adolescență îi vor fi de mare folos, va putea să se angajeze și să se întrețină până la încheierea studiilor, în condiții fearte bune, în anul 1909. Tot în perioada de studenție a urmat și cursurile de mecanic de locomotivă, obținând brevetul corespunzător, ceea ce îi va permite ca, angajându-se în această calitate la depourile unor mari orașe din Ungaria, Franța, Anglia și Germania, să cunoască cele mai noi tehnologii utilizate în țări de vârf din Europa, să și le însușească și să le folosească mai târziu.

Întrucât proiectul de diplomă îl va avea din domeniul căilor ferate, va fi angajat în acest domeniu și se va strădui să fie transferat la Arad, orașul său natal.

Anul 1918 îl găsește la Arad. În modul cel mai natural se va pune la dispoziția C.F.R-ului și va depune toate cunoștințele sale, tot interesul și tot talentul în slujba dezvoltării comunicațiilor, atât de importante pentru civilizația unei țări moderne. Va avansa ierarhic până la funcția de șef de secție la Atelierele Principale ale Căilor Ferate.

Cat tânăr inginer, K. Bakony se va interesa în mod deosebit de problemele de organizare a fluxului tehnologic în cadrul atelierelor de reparații ale vagoanelor de cale ferată, ca și de problernele de ameliorare a tehnologiilor de lucru. De o vitalitate excepțională, el va face multe deplasări la fabricile unde se construiau sau se reparau vagoanele, unde se realizau piese de schimb pentru materialul rulant, în scopul urmăririi calității produselor. Uzinele din Nădrag, Reșița, Călan, Oțelul Roșu vor fi vizitate pe parcursul deceniilor și de (fiecare dată vor beneficia de priceperea) și de simțul său tehnologic remarcabil.

Conducerea Școlii Politehnice din Timișoara în fruntea căreia se găsea rectorul Victor Vâlcovici, aflând despre localitățile tânărului inginer tehnolg de la Arad îl invită să devină cadru diactic și, astfel, la 15 Decembrie 1925 Bakony va fi numit profesor suplinitor la Catedra de tehnologia materialelor.

Ca mulți alți profesori ai Școlii Koloman Bakony va fi pe mai departe și angajat al Căilor Ferate Române, transferându-se însă la Timișoara și cadru didactic al Politehnicii. Îmbinarea celor două tipuri de profesiuni va avea o influență benefică pentru legătura strânsă ce va exista între învățământ și producție, asupra calității pregătirii practice a viitorilor ingineri.

Fiind un bun cunoscător al tehnologiilor care vor căpăta o dezvoltare explozivă în următoarele decenii, profesorul Bakony va fi numit cu titlu definitiv, în anul 1930, situație în care va rămâne până la pensionare.

Pentru a cunoaște cele mai moderne procedee tehnologice din Europa, asemeni altor cadre didactice, și profesorul Bakony vă vizita în scop științific țări cu tehnologii foarte avansate ca Suedia, Anglia ș.a.

Încă de la început, profesorul Bakony a acordat o însemnătate deosebită organizării de laboratoare. Este suficient să arătăm că din vechiul laborator de tehnologic creat de el s-au dezvoltat mai târziu treizeci de laboratoare de tehnologie la Institutul Politehnic din Timișoara. Laboratorul prim permitea efectuarea de lucrări practice cu o tematică extrem de variată de la extragerea și prelucrarea metalurgică a fierului și a altor metale importanteu în practică, la studiul deformărilor mecanice prin forjare, laminare, trefilare, încovoiere, studiul tratamentelor termice și al influenței lor asupra proprietăților metalelor; prelucrări pe mașini-unelte, operații de tip forfecare, poansonare, așchiere, strunjire, ferăstruire, mușcare, frezare, filetare.

Existând la acea dată o secție de „Mine și metalurgie” profesorul Bakony acordă o atenție specială materialelor folosite în mine, prezentând prepararea, prelucrarea și folosirea lor. După absolvire, mulți tineri ingineri de la Politehnica din Timișoara se îndreptau spre exploatările miniere din Banat și acesta a fost un motiv pentru care la cursul de tehnologie se acorda multă atenție problemelor specifice acestor exploatări de a inventar minier și sisteme de lucru, la metode de calcul, organizarea muncii în mină, caiete de sarcini, devize, oferte, comenzi ș.a.

O calitate excepțională a cursului de tehnologie o constituia compararea diferitelor tehnologii cu care se putea realiza un anumit produs, un acent special fiind pus pe problema economică, pe raportul calitate/preț, încercându-se să se formeze gândirea economică a viitorilor ingineri. Cursul era ilustrat prin nenumărate planșe ce înfățișau comparativ, și după foarte multe criterii, implicațiile tehnico-economice ale diverselor tehnologii propuse de industria din epocă.

Profesorul Bakony s-a străduit să ofere studenților cursuri scrise. Primul volum apare în anul 1926, al doilea în anul 1927, ambele scrise de mână și multiplicate ca atare. Cursul fiind foarte cerut, an de an el va fi reeditat, dar abia la a șaptea edițe va ajunge să fie dactilografiat.

Profesorul Bakony a activat în cadrul AGIR, a fost consilier la Fabrica de Oxigen, a făcut parte din Comisia Tehnică a orașului Arad. După război, atunci când nevoia de cadre era acută, a predat multe cursuri de calificare pentru desen tehnic, turnători ș.a., a făcut parte din comisii de examinare a mecanicilor de locomotive, a mecanicilor de tractoare, a contribuit din plin cu cunoștințele sale tehnologice la repunerea „pe picioare” a industriei din zonă.

Școala de tehnologie pe care a inițiat-o, s-a dezvoltat puternic după anii de război și numeroși specialiști s-au format aici.

Profesorul Koloman Bakony a susținut cu ardoare rolul social al inginerului în societatea modernă. El s-a stins din viață în anul 1970.

*

Am prezentat pe scurt viața și opera științifică a unora dintre primii și cei mai de seamă dascăli ai Politehnicii timișorene. Rostul acestui capitol a fost să arătăm cum această mlădiță tânără de învățământ tehnic românesc a beneficiat chiar de la început de personalități deosebite care i-au permis să crească și să se dezvolte din pund de vedere calitativ într-un termen scurt. Școala Politehnică din Timișoara a profitat de calitatea excepțională a cadrelor sale, de pregătirea lor în mari universități ale Europei, de legăturile pe care aceștia le-au menținut sau și le-au creat în centrele de greutate ale cercetării științifice mondiale. Fără acest mănunchi de oameni inimoși nu ar fi fost posibil ca în atât de scurt timp Școala să devină un factor de seamă al pregătirii inginerești.

Legătura nemijlocită cu producția a fost o caracteristică de bază a acestui învățământ tehnic superior, legătură care, pe parcursul deceniilor de după război, va deveni tot mai strânsă și mai eficientă, pentru avantajul ambelor părți. Profesorii Politehnicii nu au trăit într-un turn de fildeș, nu s-au izolat de preocupările puternicei industrii din zonă, ei au colaborat strâns contribuind la modernizarea extracțiilor miniere, a fabricilor de toate tipurile ce funcționau în orașele din Banat și Ardeal. În același timp, din această colaborare au rezultat donații tehnice cu care au fost organizate laboratoare, unele fiind la vremea lor premiere în peisajul învățământului tehnic superior românesc.

Seriozitatea în studiu adusă de la marile universități din țară și din străinătate a marcat atmosfera din Școală. Științele de bază – matematica, fizica, chimia – și-au găsit locul lor atât de important în formarea gândirii raționale și logice a viitorului inginer. Am arătat pe larg cât de mare atenție se acorda matematicii în Școală. Trebuie să subliniem că laboratoarele de fizică și de chimie au fost înființate încă din primul an de viață al Școlii aflate sub conducerea matematicianului Traian Lalescu.

Desigur că, pe lângă profesorii prezentați, au mai fost și alții, care au contribuit din plin la funcționarea în bune condiții a Școlii Politehnice în primele decenii. I-am ales pe aceia care ni s-au părut cei mai semnficativi, fie prin valoarea lor intrinsecă, fie prin faptul că au lucrat aici timp de decenii, punându-și în mod categoric amprenta pe profilul acestui așezământ de învățământ tehnic superior. Unii dintre profesori au stat numai câțiva ani, după care, din variate motive, au plecat fie la alte școli, fie în producție. Meritul lor nu trebuie uitat.

În primele decenii de existență, Școala se va dezvolta relativ lent, numărul de studenți stabilizându-se în jurul a 400, din care cca. 100 erau la „Mine și metalurgie” și cca. 300 la „Electromecanică”. Chiar în aceste condiții, în primele două decenii, peste 2000 de ingineri au fost formați aici. Ei s-au îndreptat spre posturi din exploatare și nu spre funcții administrative, ceea ce a fost un imens beneficiu pentru industria din Ardeal și din Banat. Ducând cu sine și ideile morale ale dascălilor lor, ei au ridicat nivelul tehnic, cultural și social al populației din zona de vest a țării.

Acad. prof. dr. ing. Remus Baziliul Răduleț

Acad. prof. dr. ing. Corneliu Mikloși

Plauțius Andronescu, Aurel Bărglăzan

inaugurarea laboratorului de electrotehnică

Acad. prof. dr. ing. Ștefan Nădășan

Profesori ai Școlii Politehnice (1920):

Ovidiu Țino Mihai Ghermănescu

Valeriu Alaci Constantin Cândea

Prof. dr. ing. Aurel Bărglăzan, m.c. al Academiei Române

CAPITOLUL V

CONTRIBUȚIA UNOR STRĂLUCIȚI ABSOLVENȚI DIN PRIMII ANI AI ȘCOLII POLITEHNICE DIN TIMIȘOARA LA DEZVOLTAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SUPERIOR
ȘI A ȘTIINȚEI ROMÂNEȘTI.

”

O „școală” este formată din oameni, ei sunt cei care contează cu adevărat. Baza materială este, indiscutabil, extrem de importantă, dar spiritul școlii nu se află în ea.

În primii ani, ca și în primele decenii de existență, Școala Politehnică din Timișoara a întâmpinat destule greutăți, generate de dificultățile prin care trecea țara și lumea întreagă.

Anii de criză economică, între 1929 și 1933, au marcat toate sectoarele vieții și conducerea Politehnicii, dincolo de succesele obținute, a trebuit să lupte pentru fiecare pas înainte. În rapoartele rectorilor din epocă sunt subliniate greutățile cu care se confrunta conducerea, dar și ajutoarele obținute pe plan local, chiar și din unele sate de pe plaiurile bănățene. Acești țărani luminați înțelegau bine că fii și nepoții lor nu pot ajunge să-și ridice nivelul de trai fără a urma cursurile unor școli de seamă și dăruiau cu generozitate bani pentru a aduce un strop de încurajate celor ce contribuiau la luminarea cultural a Banatului.

Menționăm aici cu titlu de exemplu donația făcută de țăranii din comuna Babșa care, la 8 ianuarie 1930, prin intermediul primăriei locale, scriau către conducerea Politehnicii: „Avem onoarea de a vă transpune în subvenție din comuna Babșa 500 lei, rugându-vă a ne trimite recipisa cuvenită.”

La rândul lor profesorii și studenții Școlii țineau o legătură strânsă cu satele din zonă ca și cu principalele întreprinderi; se organizau șezători culturale, conferințe în mediile industriale, se desfășura o largă activitate de propagare a cuceririlor științei în cele mai largi straturi sociale. Să nu uităm și dezvoltarea bazei sportive care aducea alături pe studenți cu mulți alți tineri din oraș.

Urmărind în arhiva Universității Politehnica din Timișoara problema donațiilor făcute de diverse foruri pentru susținerea activității din Școală trebuie să subliniem atenția cu care a fost ajutată de către primărie chiar în anii cei mai grei ai crizei economice; astfel în anul universitar 1929-1930 primăria Timișoarei acordă o subvenție de 500.000 lei; la fel se comportă și prefectura: o subvenție de 200.000 lei; unele întreprinderi din zonă fac donații în bani sau în obiecte; Camerele de Comerț și Industrie și Industrie din Satu Mare și din Brașov fac și ele donații în bani.

Toate acestea arată însemnătatea pe care o cucerise Politehnica în peisajul cultural, științific și industrial al părții de vest a țării.

Dacă citim lista cu studenții admiși în primul an de existență a Școlii, vom găsi două nume care au devenit mai apoi profesori aici: Ștefan Nădășan și Octavian Boșian. Vom încerca să prezentăm pe scurt opera științifică a celui ce s-a impus ca un mare om de știință și a contribuit din plin la dezvoltarea Politehnicii: Ștefan Nădășan.

Ștefan Nădășan s-a născut la Timișoara la 19 aaugust 1901 și și-a trăit copilăria într-o vreme când orașul cunoștea un amplu proces de niderbuzare, fiind adus în linii mari, la structura sa actuală.

Tatăl lui fiind farmacist, tânărul Nădășan și-a petrecut de mic multe ore în laboratorul părintesc, ajutând la prepararea de medicamente și prinzând gust pentru munca aceasta minuțioasă de manevrare a substanțelor și uneltelor tipice dintr-un asemenea loc.

Urmează școala elementare și gimnaziul la Timișoara iar pentru cursul superior de liceu se duce la „Liceul Militar” din Eisenstadt – probabil din cauza războiului -, susținându-și examenul de bacalaureat la Gyor, în cadrul liceului „Real Civil”, în anul 1918, în condiții foarte bune.

În perioada confuză ce a urmat după terminarea războiului, tânărul Nădășan se înscrie la cursurile existente pe lângă Școala Superioară de Arte și Meserii din Timișoara, obținând calificarea de „electrician”.

În acel moment atât de important pentru viitorul său, are șansa de a se înființa Școala Politehnică. Se înscrie imediat și, datorită evidentelor sale înclinații spre tehnică va fi un student deosebit de serios. Dotat și inteligent, termină studiile în anul 1924.

După încheierea acestei etape de pregătire profesională, Ștefan Nădășan se încadrează la Căile Ferate Române, mai întâi ca inginer diurnist (în anul 1924). Parcurge apoi ierarhic funcțiile de inginer-șef de secție, subinspector tehnic și inginer consilier în intervalul 1924 – 1947, cât va funcționa continuu la CFR. Între anii 1945 – 1947 va fi șef la serviciul de planificare de la Direcția Regională din Timișoara a CFR-ului. În 1950 este transferat la Ministerul Industriei Metalurgice și al Construcțiilor Industriale.

În toți acești ani a fost și profesor la Grupul Școlar de la Direcția Regională, contribuind la pregătirea a generații de muncitori și tehnicieni pentru căile ferate.

Anii cât a lucrat la CFR vor fi extrem de împortanți pentru formarea profesională a tânărului inginer. El se va confrunta cu probleme deosebit de grele pentru funcționarea în bune condiții a materialului rulant. Aceste aspecte îl vor preocupa toată viața, va încerca să le găsească soluții, să le rezolve și va deveni, în timp, unul dintre cei mai mari specialiști ai țării în domeniul Rezistenței materialelor, domeniu în care va aduce contribuții fundamentale.

În primii ani de activitate la CFR i se va încredința sarcina de reconstruire și modernizare a „Atelierului de tumătorie de fontă și bronz”. Imediat înființează un laborator de specialitate pentru studiul experimental al acestui material care era neglijat acea vreme – fonta – și va raționaliza munca în turnătorie. Din primele cercetări, efectuate va rezulta o lucrare științifică, „Turnătoria de fontă și bronz a Atelierelor Timișoara” pe care o va publica în „Buletinul Științific al Școlii Politehnice din Timișoara”.

Studiul va fi bogat în consecințe, atât din punct de vedere practic – al utilizării fontei în industria românească pe o scară mult mai largă – cât și din punctul de vedere științifice din domeniul rezistenței materialelor.

În perioada 1927-1930 va fi șef de secție la „Atelierele mecanice”. Cu această ocazie va începe să se ocupe cu o problemă stimulatoare și fertilă pentru cercetare: defectarea osiilor de la vagoanele de cale ferată. Ștefan Nădășan, împreună cu unii dintre colaboratorii săi, va aduce informații cu totul noi și o concepție originală în înțelegerea fenomenelor ce determină, prin oboseală, ruperea osiilor de la vagoane, cauză a unor accidente grave pentru materialul rulant. Contribuțiile sale se vor dovedi esențiale și vor schimba multe dintre ideile ce guvernau felul în care se făcea proiectarea osiilor de la vagoane.

Rezultatele cercetărilor vor fi sintetizate în lucrarea „O contribuție la chestiunea defectării osiilor de vagoane”, tipărită în anul 1934, tot în „Buletinul Științific” al Școlii Politehnice.

Numit șeful „Uzinei electrice, al turnătoriei și al atelierului de instrucție de la CFR”, va ajunge să se ocupe de desulfurizarea fontelor prin adaos de sodă caustică și de aici se va naște o altă lucrare științifică publicată de asemenea în „Buletinul” Politehnicii.

La 1 iulie 1937 va fi detașat ca delegat permanent la Serviciul de recepție de pe lângă Uzinele din Reșița unde va supraveghea fabricarea de locomotive și își va îndrepta atenția în mod special spre elaborarea unor produse siderurgice.

Am redat mai sus numai o parte din preocupările inginerești ale lui Ștefan Nădășan, anume cele relevante pentru activitatea sa ulterioară, pentru cercetările științifice întreprinse de unul singur sau împreună cu valoroșii colaboratori pe care și-i va forma.

În anul 1925 , tânărului inginer i s-a propus să devină cadru didactic la Politehnica din Timișoara, fiind invit în calitate de asistent de către profesorulr C.C. Teodorescu. Adus la disciplina, atât de importantă pentru un inginer electromecanic, de „Rezistența materialelor”, el se va angrena cu entuziasm în utilarea laboratorului corespunzător, fără de care era greu de avansat în această materie.

Legat de preocupările sale anterioare, convins de însemnătatea temei, Ștefan Nădășan se va dedica imediat studierii proprietăților fontei de mare rezistență. Ca, urmare a cercetărilor făcute, el va propune înlocuirea cuzineților de bronz folosiți la materialul rulant – extrem de scumpi – cu cuzineți de fontă. Ideea era foarte îndrăzneață și ceruse multă muncă de investigație, căci până la acea dată fonta fusese folosită numai la confecționarea de piese ce lucrau în regim static. Or acum tânărul cercetător propunea utilizarea ei la piese folosite în regim dinamic. Rezultatele vor fi publicate atât la „Buletinul Științific” al Politehnici – așa cum am menționat deja -, cât și în „Revista Căilor Ferate”. Efectul direct va fi introducerea fontei în fabricarea de armături și de cuzineți, cu mare economie de materiale extrem de costisitoare.

Cea de a doua problemă interesantă și de mare aplicabilitate pe care a continuat să o studieze a fost cea a osiilor de vagoane. Este suficient să menționăm că a urmărit 2280 cazuri de defectare a osiilor în funcționare, un material cazuistic de o bogăție rar întâlnită în asemenea genuri de cercetări. Acest studiu nu ar fi putut fi dus la capăt dacă inginerul Nădășan nu ar fi lucrat în cele două instituții menționate anterior, la CFR și la Școala Politehnică. Drept urmare a rezultatelor obținute, a primit însărcinarea de a elabora „Regulamentul de reparare și întreținere a roților de vagoane” regulament după care se va dezvolta întreaga tehnologie din domeniu.

O parte a cercetării asupra comportării fontelor de mare rezistență va fi sintetizată într-o lucrare de 1 importanță capitală, prima teză de doctorat susținută la Școala Politehnică din Timișoara.

În acest moment se cuvine să facem o mică întrerupere în prezentarea contribuțiilor viitorului academician Ștefan Nădășan pentru, a arăta rolul pe care îl are o universitate în calificarea superioară a cadrelor sale sau a celorlalte cadre de înaltă pregătire.

În cel de al doilea deceniu de existență, conducerea Școlii Politehnice și-a pus problema posibilității calificării superioare prin doctorat. Instituția ajunsese la un grad de maturitate științifică și la o înzestrare tehnică de la care se consideră că sunt îndeplinitele cerințele de bază pentru efectuarea de teze și susținerea lor publică în vederea acordării acestui titlu științific.

În 17 aprilie 1935 comitetul de direcțiune aprobă regulamentul pentru conferirea gradului de doctor inginer; el va fi apoi aprobat în consiliul profesoral la data de 23 noiembrie 1936 și în Consiliul de Perfecționare al Școlii Politehnice la 28 ianuarie 1937. Intervalul lung scurs dintre momentul de inițiativă și finalizarea acestui regulament arată cu câtă seriozitate era tratată chestiunea.

Prima teză de doctorat prezentată la Școala Politehnică din Timișoara a aparținut tânărului inginer Ștefan Nădășan; în ea era sintetizată îndelungata activitate de cercetare asupra comportării dinamice a fontei și va avea chiar titlul: „Comportarea dinamică a fontei”. În baza ei se va acorda, în anul 1939, diploma nr. 1 pentru titlul de doctor inginer.

Ștefan Nădășan fusese invitat să devină asistent în anul 1925, avansase șef de lucrări în 1938, în anul 1940 va fi numit profesor suplinitor, în 1942 va fi profesor cu titlu definitiv, iar din 1953 va deveni șeful Catedrei de rezistența materialelor.

Activitatea profesorului Nădășan a fost amplă și prodigioasă. Înzestrat cu o energie deosebită, se va distinge în mai multe domenii; o prezentare liniară a evoluției sale nu este posibilă, de aceea vom rezuma numai cele mai însemnate rezultate științifice.

Din cercetările efectuate cu privire la proprietățile fontei și relativ la cele mai adecvate metode de studiu experimental a publicat „Studiul raportului dintre rezistența la compresiune și rezistența la încovoiere a fontei”, în revista „Die Gisserei”, Dusseldorf, 1928; „0 contribuție la studiul legăturii dintre duritatea Brinell și duritatea Shore la fontă” în „Buletinul Științific” al Școlii Politehnice din Timișoara în anul 1932; în anul 1936 este delegatul României din partea „Asociației române pentru încercări de materiale” în Comitetul Internațional pentru studiul fontei de la Zurich, unde prezintă lucrarea „Influența poziției epruvetei față de încercări la fontă", lucrare apreciată corespunzător și care va apărea de asemenea în revista „Die Gisserei”. În anul 1938 prezintă la „Congresul internațional de Șine" de la Dusseldorf o lucrare despre legătura ce există între segregația de sulf și fosfor și proprietățile fontei, indicând o metodă originală de încercări și un aparat de concepție proprie, făcut împreună cu profesorul C.C. Teodorescu.

Cercetările sistematice și exhaustive ale profesorului Nădășan asupra fontei au găsit un amplu interes în străinătate, ele au fost citate și comentate în lucrări științifice de mare valoare, dintre care reținem doar tratatul despre „Fontă” al profesorului Piwowarscky, apărut în 1942 și reeditat în anul 1961, sau „Handbuch der Gisserei Technik” al profesorului F. Roll din 1960. Este de subliniat că cercetările fuseseră întreprinse în anii '30 și continuau să fie actuale în anii '60, adică după trei decenii.

Am amintit deja inițiativa deosebit de valoroasă a profesorului Corneliu Mikloși în legătură cu înființarea „Cercului pentru încurajarea sudurii". Profesorul Nădășan se va dovedi deosebit de interesat de acest nou procedeu tehnologic, modern și eficient și, în maniera sa obișnuită de a aborda un domeniu, va face cercetări originale și va aduce contribuții atât la înțelegerea fenomenelor ce au loc, cât și la introducerea în practică a sudurii. Rezultatele le va publica în revista "Sudura", în lucrarea „Sudarea barelor de fier pentru construcțiuni de beton armat”, apărută în 1940. Ele vor fi aplicate în practică imediat, cu ocazia construirii tiranților de beton armat la ridicarea noilor Ateliere de la CFR – Timișoara.

Intuind importanța sudurii, la construcția vehiculelor de șosea ca și la calea ferata, va continua să se ocupe de această problemă.

Un domeniu căruia i-a consacrat ani mulți, fost acela al rezistenței la oboseală a pjeselor supuse la șocuri, solicitări mecanice combinate și pulsatorii, așa cum se întâmplă cu materialul rulant, mai ales in acea vreme șinele de cale ferată nu erau sudate și continuitatea se realiza prin îmbinări cu eclise, între capetele de șină existând rosturi de dilatare ce provocau la fiecare trecere a roții câte un șoc.

Profesorul Nădășan a condus Laboratorul de rezistența materialelor începând cu anul 1939 și a depus eforturi continue pentru modernizare a lui. El îl considera atât un loc unde studenții pot face experiențe din care să-și însușească tehnicile de laborator, cât și un „service” pentru industrie; de altfel, se știe că prima colaborare a Politehnicii cu industria din zonă a fost un buletin de încercare a materialelor elaborat în anul 1924.

Pentru a-și lărgi orizontul și a cunoaște tehnologiile cele mai moderne ca și tehnicile folosite la încercarea materialelor, în anii de tinerețe Ștefan Nădășan va vizita întreprinderi renumite din Germania, Franța, Elveția, rămânând timp destul de îndelungat în contact cu acestea și cu laboratoarele lor. De asemenea va participa la congrese internaționale cu lucrări originale ce vor fi foarte bine primite și îi vor consolida renumele între specialiștii din cele mai industrializate țări ale Europei.

Un alt domeniu căruia Ștefan Nădășan îi va acorda atenție va fi elaborarea și studiul unor materiale noi și ieftine cu care să se înlocuiască bronzurile, atât de costisitoare, și cositorul. Se va ocupa și de studiul cromării dure, pentru a se putea asigura protecția materialelor feroase, știut fiind, că anual cantități uriașe de fier și de oțel se pierd drept urmare a coroziunii.

În anii de după război specialistului care devenise profesorul Nădășan i s-au încredințat sarcini importante și o vreme a făcut naveta între București și Timișoara. Un moment deosebit l-a reprezentat înființarea Facultății de Electrotehnică, în urma transformării Școlii Politehnice, în Institutul Politehnic din Timișoara, în anul 1948. El va deveni decanul acestei facultăți în anul 1949 și se va ocupa cu hotărârea și competența cunoscute de organizarea ei, de aducerea de cadre didactice, de crearea de laboratoare, de dotarea ei cu aparatură.

Un alt moment de seamă în viața profesorului Nădășan a fost înființarea Filialei de Cercetări din Timișoara a Academiei la care, în anul 1951 , se va organiza „Secția de rezistența materialelor”, pe care o va conduce. Posibilități materiale deosebite, accesul la bibliografie modernă, un grup de cercetători de mare valoare, entuziasmul tuturor vor face din această secție o pepinieră de specialiști de cea mai înaltă ținută; ei vor creea peste hotare un bun renume țării, datorită calității excepționale a cercetărilor efectuate aici.

Ștefan Nădășan va deține funcții de conducere înalte, va participa la congrese științifice importante în multe din țările Europei. Lucrările grupului de cercetători cu care a colaborat vor atrage atenția unor specialiști din Yugoslavia, Cehoslovacia și Ungaria, preoctipați în acea perioadă de construcții metalice moderne la care rezultatele cercetătorilor de la Timișoara aduceau soluții optime. Va deveni mai întâi membru corespondent al Academiei Române ( 1955) apoi membru plin ( 1963), va fi decorat atât de conducerea țării noastre cât și de a R.P. Chineze.

Nu am expus decât succint viața științifică a unuia dintre primii absolvenți ai Școlii Politehnice din Timișoara; de fapt, ea a fost mult mai bogată, mai plină de realizări, dar economia acestei lucrări nu ne permite să ne extindem. Sperăm că am putut să oferim o imagine convingătoare, chiar dacă parțial creionată, a vieții culturale desfășurate în orașul de pe Bega, a rolului jucat de această Școală în ridicarea prestigiului românesc pe plan european.

Remus Bazilius Răduleț a fost, în mod indiscutabil, cel mai strălucit absolvent din prima etapă a Politehnicii timișorene și care a dus faima electrotehnicii românești la cele mai înalte niveluri.

S-a născut la 3 mai 1904 în comuna Brădeni – din Țara Făgărașului – într-o familie de intelectuali. Învață să scrie și să citească la școala română din Berevoi și din comuna natală, apoi urmează gimnaziul în limba germană la Hendorf și la iceul German din Sighișoara; cursul superior de liceu îl termină în anul 1923 la Liceul „Radu Negru” din Făgăraș, fiind atras la început de studii umaniste.

A fost un elev strălucit, a participat la concursurile organizate în România, la București, sub denumirea „Tinerimea Română”, reprezentându-și liceul, și a obținut la fiecare participare, premiul I.

În timpul unei călătorii la Țimișoara are ocazia să îl cunoască pe profesorul universitar Traian Lalescu și este atât de impresionat de personalitatea acestuia, încât, în ultima clasă de liceu face efortul de a se instrui și pentru partea „reală” și își trece astfel bacalaureatul, având posibilitatea să dea admitere la Politehnica din Timișoara.

În perioada 1920-1951 notarea studenților era cuprinsă între 1 și 20. Remus Răduleț a avut cea mai mare medie din tot acest interval, încheindu-și studiile cu 19,70; mai mult, așa cum se spunea în gluma, la majoritatea examenelor a luat „20 cu scandal”, ceea ce, în limbaj studențesc, însemna că avusese opinii proprii În legătură cu subiectele tratate, opinii pe care le susținuse cu toată competența în fața dascălilor săi.

Lucrarea de diplomă a fost realizată sub conducerea tânărului profesor Plauțius Andronescu, venit de curând de la Politehnica Federală din Zurich. Subiectul ei era „Stabilirea unui mod de optimizare prin calcul a șapte transformatoare” și a fost aprecială cu cel mai înalt calificativ: „Foarte bine cu distincție”.

Este de subliniat că la Timișoara, în perioada de care vorbim, se găsea o pleiadă de profesori de mare ținută: Pompiliu Nicolau la „Hidraulică și mașini hidraulice”, C.C. Teodorescu la „Rezistența materialelor”, Plauțius Andronescu la „Electromecanică”, Alexandru Nicolau la „Mașini electrice”; prezența lor a contribuit la formarea tânărului Răduleț și a fost un fapt deosebit de benefic pentru acesta.

Întrucât în acea vreme la Politehnică nu se prea găseau cursuri scrise pentru studenți, Remus Răduleț are generoasa idee de a-și redacta îngrijit notițele la principalele discipline, le prezintă profesorilor respectivi spre verificare, după care le multiplică și le pune la dispoziția studenților din Școală. Așa s-au petrecut lucrurile la matematici, la electrotehnică, la mașini electrice.

Optând pentru cariera universitară, devine, după absolvire, asistent al profesorului Andronescu și, după un an, în 1928, obține o bursă și pleacă în Elveția, la Zurich, în vederea trecerii doctoratului. Are o lungă discuție științifică pe domenii extrem de variate cu profesorul Kuhlman – somitate mondială în domeniul electrotehnicii teoretice, la care își făcuse doctoratul și profesorul Andronescu – și acceptă tema oferită de acesta, temă ce fusese timp de doi ani la rând refuzată de toți candidații din cauza dificultății ei: „Cuptorul de inducție fără miez de fier”. Își încheie doctoratul în timp record, numai doi ani.

În cei doi ani petrecuți în Elveția, la o mare universitate tehnică, ce avea douăsprezece facultăți, dintre care opt de inginerie pură, celelalte fiind de arhitectură, fizica-matematici, științe naturale și cursuri libere, are ocazia să asculte prelegerile unor somități locale, dintre care amintim pe Henri Plancherel și George Polya în domeniul matematicilor, pe Paul Scherrer, Peter Debye, Wolfgang Pauli în domeniul fizicii, ca și prelegerile ținute de profesorii invitați la Politehnică, precum Albert Einstein, Max Planck, Erwin Schrodinger, Werner Heisenberg, nume celebre ale unor fizicieni ce au dezvoltat științele exacte în secolul XX dincolo de toate limitele bănuite anterior.

Problemele gnoseologice ale matematicilor și ale științelor naturii erau prezentate la „Facultatea de cursuri libere” de către filosoful Gonseth împreună cu invitați ca Hans Reichenbach, Richard von Misses; prelegerile lor, ideile lor vor influența puternic concepțiile tânărului doctorand care avea o înclinare naturală spre o asemenea gândire abstractă.

După terminarea în condiții excepționale a doctoratului, lui Remus Răduleț i se propune – așa cum i se propusese cu câțiva ani în urmă și docentului Andronescu – să rămână la Zurich, dar, având aceleași idei despre rolul omului de știință în dezvoltarea propriei țări, el se întoarce la Politehnica din Timișoara unde, din anul 1931 funcționează în calitate de conferențiar suplinitor și de subdirector al Școlii.

A predat cursurile de „Centrale electrice” și de „Curenți slabi”, pentru care a redactat imediat manuale destinate studenților. Un rol important a jucat în calitate de subdirector al Școlii, având în răspundere biblioteca ei. Convins de însemnătatea unei bune biblioteci, atât pentru studenți, cât și pentru profesori, a urmărit cu mare atenție dotarea acesteia cu cele mai renumite manuale științifice din țară și din lume, a completat seriile tuturor revistelor, a adus titluri noi, a organizat întregul sistem. Nu odată rămânea încuiat peste noapte în bibliotecă, spre a putea citi în liniște tratatele pentru a căror achiziționare se zbătuse. Se spune că citea cu o viteză extraordinară – probabil în diagonală -, după care era capabil imediat să țină o prelegere asupra celor tocmai parcurse.

În anii următori a predat o mulțime de discipline într-o manieră extrem de originală. Dotat cu o inteligență sclipitoare, cu o ideație extrem de rapidă, cu un vocabular de excepție, uluia auditoriul prin amploarea frazelor sale, prin bogăția de idei, prin profunzimea analizelor filsofice. Pentru a-l putea urmări, studenții se asociau câte trei, unul desena, altul scria formulele și al treilea încerca să noteze vorbele sale ce curgeau tot atât de viguros ca un torent de munte. Despre profesorul Răduleț se spunea că „vorbește fără frecare”!

Cultura sa enciclopedică i-a permis să țină cursuri de fizică, de radiotehnică generală, de instrumente electrice de măsură, de mașini electrice, de motoare electrice, de introducere în fizica atomică și nucleară, de proiectarea hidrogeneratoarelor, de bazele teoretice ale electrotehnicii, toate relevând o capacitate de sinteză excepțională.

Deși profund atașat Politehnicii timișorene, a fost obligat, după 1950, să plece la București, ca urmare a presiunilor făcute asupra lui de către decanul de tristă amintire din acea vreme, David Frankel. A fost o mare pierdere pentru Politehnica din Timișoara, dar probabil un mare câștig pentru știința românească și pentru prțstigiul ei în lume, fiindcă în capitală a avut un câmp mult mai larg de desfășurare și posibilități de manifestare pe care provincia nu i le-ar fi oferit.

În București a condus până la pensionare Catedra de electrotehnică de la Politehnică; a adunat și a creat în jurul său un mănunchi de colaboratori de cea mai înaltă ținută; s-au realizat acolo teze de doctorat extrem de valoroase; devenit profesor consultant mai târziu, a continuat să activeze, menținând în preajma sa o pleiadă de străluciți electrotehnicieni români.

Devine membru corespondent al Academiei Române în anul 1955, membru plin în 1963, membru al Academiei Saxone în 1966, al Academiei Latine din Paris în anul 1971, al Academiei de Științe din New-York în anul 1979.

Este distins cu titlul de „Om de știință emerit” în 1970, decorat cu „Ordinul Muncii” cl. I, II și III, cu ordinul „Meritul Științific" cl. I, cu ordinul „Tudor Vladlimirescu”.

Puterea sa de muncă excepțională a fost pusă mereu în slujba științei românești. Astfel, a condus, ca director, Institutul de Energetică al Academiei între anii 1956 și 1968; a fost președinte al Secției de Științe Tehnice a Academiei între 1965 și 1974, vicepreședinte al Academiei și vicepreședinte al Consiliului

Național pentru Știință și Tehnologie între 1965 și 1974; a fost rector al Universității Cultural Științifice din București între 1964 și 1984. În plus, deputat M.A.N. în două legislaturi.

Contribuțiile profesorului Răduleț se întind pe o paletă atât de vastă, încât este imposibil să le conturăm, chiar și succint, într-o asemenea lucrare. Am dori să subliniem numai sistematizare pe care a introdus-o în electrotehnica teoretică, modernizarea ei, ca și incursiunile în toate științele adiacente sau înrudite, de la fizică la energetică.

Vom acorda o atenție mai mare unor lucrări cu character oarecum special, care probabil nu s-ar fi făcut fără prezența sa și necesitau o cunoaștere profundă a multor domenii din știință și din ingineria propriu-zisă, precum și cunoașterea perfectă a limbii germane, pe lângă celelalte limbi de circulație europeană. De altfel Remus Răduleț a fost românul căruia un specialist german cu care a purtat o lungă codversație științifică, i-a spus: „Domnule, dumneata ești primul străin care ma-a făcut să cred că este german”.

Este vorba de traducerea în românește, pentru prima dată, a manualului „Hutte”, Biblia oricărui inginer, dacă ne putem exprima așa, șir de întocmirea sub conducerea sa a „Lexiconului Tehnic Român”, apărut la prima ediție în 7 volume și la a doua în 19; aceasta din urmă cuprinde 80.000 de termeni, la definirea conținutului cărora profesorul Răduleț a lucrat peste două decenii.

O asemenea operă grandioasă și de o importanță capitală pentru cultura națională nu s-ar fi putut realiza dacă academicianul Răduleț nu ar fi izbutit să adune în jurul său tot ce avea mai valoros știința românească în acea epocă, printre autorii de fișe figurând academicienii Nicolae Profirii, Constantin Budeanu, Costin Nenițescu, Elie Carofoli, Horia Hulubei, Aurel Beleș, George Mihoc, Grigore Moisil, Alexandru Codarcea, Gheorghe Țițeica, profesorii Nicolae Ciorănescu, Dan Barbilian și mulți alții. Am dat această lungă înșiruire de nume celebre pentru a sublinia capacitatea academicianului Remus Răduleț de a strânge în preajma sa valorile și de a conștientiza, la fiecare dintre ele, însemnătatea muncii proprii.

Este de remarcat faptul că, deși la realizarea acestei opere și-a adus contribuția un număr foarte mare de oameni de știință, ea a avut în final un caracter unitar, datorită felului cum a fost condusă și coordonată redactarea sa de către Remus Răduleț. Lucrarea se constituie într-o enciclopedie științfică și tehnică de informare, adusă la zi și la cel mai înalt nivel. „Lexiconul” a devenit un text de referință atât pe plan național cât și mondial. A fost elaborat pe baza concepției armonioase a profesorului Răduleț, concepție inspirată din logica și metodologia științei și expusă chiar de el pe larg în volumul al XVIII-lea.

Fiecare termen a fost citit de patru ori, corectat și reformulat, încât terminologia națională să se stabilizeze în forma cea mai potrivită cu spiritul limbii și cu dendințele ei de dezvoltare.

Această lucrare monumentală a intrat definitiv în patrimoniul național și mondial, fiind inclusă în toate marile biblioteci ale lumii.

„Comitetul Electrotehnic Internațional” fiind un for, care în mare măsură se preocupă cu fixarea și structurarea corectă a limbajului științific din domeniu, specialiștii, membri săi, au fost puternic impresionați de opera condusă de Remus Răduleț. Ca o recunoaștere mondială a meritelor sale științifice, a devenit, între 1961 și 1964, vicepreședintele Comitetului Electrotehnic Internațional, între 1964 și 1967 președinte al acestei organizații iar după 1964 va fi copreședinte. De asemenea între 1970 și 1984, anul trecerii sale în neființă, va fi președintele Comitetului de studii nr. 1 de terminologie al CEI, iar în întregul interval 1961-1984 membru în colectivul central de conducere al CEI.

După terminarea „Lexiconului”, profesorul Răduleț a continuat să îndrume direct a III-a ediție a „Vocabularului Electrotehnic Internațional” și prima ediție a „Dicționarului Multilingv de Electrotehnică”, prezentat cu mult succes la Reuniunea plenară a Comitetului Electrotehnic Internațional ce a fost ținut la Tokio în anul 1983.

Opera științifică a academicianului Remus Răduleț conține peste 200 de lucrări, dintre care circa 30 de cursuri, și nu puține contribuții în domeniul filosofiei științei; un accent deosebit a pus întotdeauna pe aspectele privitoare la teoria mărimilor și a

legilor științelor fizice. Întregul domeniu a fost marcat de rigoarea gândirii sale, de profundele cunoștințe de matematică și de fizică însușite în tinerețea sa la Timișoara și la Zurich.

Un alt grup important de lucrări se ocupă cu axiomatizarea teoriei electromagnetismului macroscopic, domeniu în care a adus contribuții esențiale.

Cercetările sale cu privire la filosofia științelor au vizat aspecte fundamentale de logică, de clasificare a cercetării științifice, de utilizare a principiului cauzalității în detecția unor noi sisteme fizice. Aceste preocupări l-au situat printre cei mai profunzi gânditori ai contemporaneității. Nu întâmplător revista „Science of the Science” a Academiei Poloneze de Științe l-a ales în comitetul său de redacție.

Deși pasionat de chestiuni fundamentale în înțelegerea fenomenelor naturii și a exprimării legăturilor între fenomene prin intermediul principiilor și al legilor, nu a neglijat nici partea practică a electrotehnicii. În calitatea pe care a deținut-o, de director al Institutului de Energetică al Academiei Române, a promovat și efectuat lucrări privind prognoza necesarului de energie primară și electrică, resursele energetice ale țării și a abordat problema fundamentală a transformării structurale a balanței energetice a României.

Contribuția academicianului Răduleț la dezvoltarea electrotehnicii românești s-a extins pe o arie extrem de vastă și cu interesante incursiuni în domenii colaterale, de la fizică la energetică.

Academicianul Remus Răduleț a fost o personalitate copleșitoare, fascinantă și extrem de atrăgătoare. A știut să pună în valoare pe toți cei ce au colaborat cu el, adunând astfel în jurul său o pleiadă de oameni de știință care au continuat să se ilustreze pe firmamentul românesc și după stingerea din viață a marelui om și dascăl. Ei au dus mai departe munca sa creatoare și au dezvoltat domeniile în care au colaborat.

Format la Timișoara, perfecționat la Zurich, el a contribuit la dezvoltarea celor două politehnicii unde a lucrat, mai întâi la Timișoara și apoi la București. Așa cum am mai menționat, plecarea de la Timișoara a fost o grea pierdere pentru această școală, dar, prin posibilitățile oferite de capitală, viața sa a fost marcată pozitiv. Personalitatea sa complexă a găsit în București un spațiu vast de manifestare iar contactele mondiale ce i-au fost facilitate i-au deschis posibilități extinse valorificate pe deplin.

Aurel Bărglăzan este cel de al treilea strălucit absolvent al Politehnicii timișorene din primii ani de existență, de a cărui viață științifică ne vom ocupa în continuare, pe scurt, în dorința de a sublinia calitatea înaltă a muncii din Școală, reflectare a valorii profesorilor săi, a seriozității cu care fusese abordat chiar din start rolul de formare a specialiștilor, atât de necesari industriei românești, aflată la o fază de început.

Aurel Bărglăzan s-a născut la 27 martie 1 905 în comuna Porumbacul de Sus – Sibiu -, situată la poalele Munților Carpați. Demnitatea lor naturală îl va influența în întreaga viață, imprimându-i o perfectă verticalitate morală și profesională.

Școala primară o va urma în comuna natală între anii 1910 și 1914, studiile liceale se vor derula la Blaj, Brașov și Sibiu. Își va susține bacalaureatul la liceul „Gh. Lazăr” din Sibiu în anul 1923.

A fost un elev inteligent, harnic și tenace, cu ochii larg deschiși spre lumea înconjurătoare, interesat de natură și animat de o curiozitate vie.

Absolvă în condiții strălucite Școala Politehnică din Timișoara în anul 1928 la Facultatea de Electromecanică și este reținut în învățământul superior, unde, datorită calităților sale ieșite din comun, va urca ierarhic toate treptele didactice, va fi șef de catedră și decan al Facultății de Mecanică.

Implicarea în cercetarea științifică, originalitatea gândirii, munca asiduă pe care o va depune îi vor permite ca în anul 1940 să-și susțină teza de doctorat cu titlul „Transformatorul hidraulic”.

Aurel Bărglăzan a fost un vizionar dublat de un om realist. Lucrarea sa de diplomă a avut ca subiect „Studiul unui canal navigabil Cernavodă – Constanța” și aici, deși era încă student, a propus ca traseu al canalului chiar drumul său actual. Lucrarea, extinsă mai târziu, și ajungând, în ultima sa versiune, la 135 de pagini, a fost publicată în anul 1929 în „Buletinul Științific” al Școlii.

Laboratorul de Mașini Hidraulice a fost înființat de profesorul Pompiliu Nicolau în anul 1928, dar el va deveni cu adevărat funcțional abia în anul 1931, când tânărul Bărglăzan va prelua, în calitate de conferențiar, disciplina de „Mașini hidraulice” și implicit laboratorul.

Celui ce vizitează astăzi ansamblul de laboratoare aferente Catedrei de Mașini Hidraulice i s-ar fi părut extrem de modeste condițiile în care a funcționat primul laborator, într-o baracă de scânduri și cu o dotare materială realizată cu multe greutăți. Dar acest laborator a fost nucleul în jurul căruia s-a format o puternică Școală de hidraulicieni; ei vor aduce mari servicii științei românești și tehnicii hidraulice din țară și se vor impune pe plan mondial. Meritul aparține în întregime profesorului Aurel Bărglăzan și apoi, după moartea relativ timpurie a acestuia, altui strălucit absolvent al Politehnicii timișorene, elevul și continuatorul său, academicianul Ioan Anton precum și unor valoroși colaboratori ai acestuia.

Aurel Bărglăzan a trăit cu convingerea că poporul român are un remarcabil talent tehnic, că pe meleagurile țării noastre se pot realiza lucrări de excepție. Avea ca argumente din domeniul său de activitate faptul că la munte nu exista pârâu pe care oamenii locului să nu fi instalat o moară, o piuă sau un stăvilar pentru conducerea convenabilă a apei. Dovada cea mai elocventă a acestui talent și a priorităților poporului nostru în utilizarea forței apelor o constituie „roata cu făcaie” – strămoș al – turbinelor Pelton – care se găsește expusă la celebrul Muzeu Tehnic de la Munchen și a fost dusă de pe meleagurile noastre.

Laboratorul de mașini hidraulice a fost organizat pentru a răspunde la două cerințe de bază: instruirea practică a studenților și realizarea de cercetări științifice pentru ca rezultatele să fie implementate apoi în puternica industrie a regiunii. Dotarea s-a făcut în bună măsură, în anii de început, prin conceperea unor teme pentru lucrările de diplomă ce aveau ca finalitate realizarea de prototipuri, confecționate mai ales la Atelierele CFR din Timișoara; prototipurile erau aduse apoi pentru măsurători în laborator, permițând astfel compararea calculelor teoretice cu situația din practică. De un mare folos a fost ajutorul acordat de Ioan Zăgănescu, Marin Bănărescu și Ștefan Nădășan, angajați ai CFR-ului și profesori ai Școlii.

Decenii la rând profesorul Bărglăzan s-a deplasat săptămânal la Uzinele de la Reșița pentru a sprijini, a încuraja și a dezvolta construcțiile inginerești autohtone de mașini hidraulice. Transferul continuu de rezultate din cercetarea științifică, legătura strânsă între teorie și practică vor permite acestor uzine ca, după război, să conceapă și să realizeze o gamă largă de tipuri și puteri de mașini hidraulice, cu care vor fi echipate centralele hidro ale țării. Prin perfecționări continue ulterioare, mașinile hidraulice vor atinge performanțe mondiale și vor ușura mult efortul valutar al țării, precum și realizarea unui amplu program de utilizare a energiei apelor sub formă hidro-electrică.

În anul 1935 profesorul Bărglăzan va aborda un domeniu de cercetare de mare însemnătate pentru funcționarea în bune condiții a mașinilor hidraulice și anume problema cavitației. Fenomen complex, cu implicații de natură mecanică, fizică, chimică și electrică, aflate într-o interdependență greu de separat, de cunoscut și de analizat, cavitația poate limita drastic durata de funcționare a unui agregat hidraulic. Studiului acestei probleme i se va dedica ani îndelungați, mai întâi singur, apoi împreună cu colaboratorii valoroși, pe care și-i va forma, și astfel va exista la Timișoara o adevărată școală românească de cavitație.

Tratatul "Cavitația", publicat în două volume, de 1000 de pagini, la Editura Academiei Române, de către academicianul Ioan Anton, lucrare fundamentală pe plan mondial, își are cu siguranță îndepărtatele origini în munca dusă în comun de cei doi mari oameni de știință de la Politehnica din Timișoara.

Aurel Bărglăzan, în cadrul cercetărilor pe care le va face asupra funcționării mașinilor hidraulice, va stabili relații cantitative pentru limitele lor de funcționare. Va publica lucrări de referință în „Buletinul Științific” al Politehnicii, ca de exemplu: „Turații maxime și minime posibile în cazul unei stațiuni de pompare” (1943), „Fenomenul de cavitație la mașini hidraulice” (1954). În aceasta din urmă, se sintetizează stadiul cunoașterii fenomenului la acel moment și se schițează linii de cercetare pentru viitor, arătându-se rolul vâscozității și al efectului de scară asupra apariției cavității. Aceste cercetări denotă o puternică notă de originalitate și ele vor determina orientările Secției de Mașini Hidraulice de la Filiala din Timișoara a Academiei, ca și de la Catedra de Mașini Hidraulice. Multe din ideile sale și din concluziile obținute în lucrări efectuate în anii '50 vor fi confirmate mulți ani mai târziu prin cercetări de laborator asupra funcționării turbinelor Francis și Kaplan.

Un element fundamental în teoria, calculul și funcționarea mașinilor hidraulice îl reprezintă hidrodinamica rețelelor de profile. Încă de la începutul activității sale, el va sesiza importanța cunoașterii caracteristicilor energetice și cavitaționale ale profilelor în funcție de parametrii lor geometriei. Acesta va fi motivul pentru care se va preocupa de realizarea în Laboratorul de Mașini Hidraulice a unui tunel aerodinamic, a unui tunel hidrodinamic și a unei stațiuni pentru stadiul rețelelor de profile în aer. În cursurile pe care le va preda, ca și în cele scrise, va prezenta rezultatele cercetărilor sale, spre a fi transmise, toate aceste noutăți, către studenți, încă de pe băncile școlii.

În cele trei decenii de activitate, profesorul Bărglăzan a studiat aproape toate tipurile de mașini hidraulice, dar credem că trebuie să subliniem aici contribuția pe care a adus-o la studiul „Transformatorului hidraulic în circuit deschis”, în care, în final, a combinat o pompă centrifugă cu o turbină axială. Acesta a fost, de altfel, subiectul tezei de doctorat nr. 2, susținută la Politehnica din Timișoara (vezi supra). Cercetările vor permite realizarea în țară, după anul 1956, a primului turboambreiaj pentru utilaj petrolier și a primului transformator – ambele în circuit deschis – iar, mai apoi, realizarea lor în serie la Întreprinderea Hidromecanică din Brașov.

El se va interesa de extinderea domeniului de funcționare a pompelor centrifuge și a unei pompe – pe care muncitorii de la Reșița o vor numi „pompa Bărglăzan” – proiectată de el și construită în anul 1942, când nimeni nu voia să conceapă că asemenea utilaje pot fi făcute în România.

În jurul profesorului Bărglăzan s-a adunat un colectiv de mare valoare; o parte din lucrările acestui grup va fi distinsă cu Premiul de Stat pentru anul 1953; Aurel Bărglăzan va fi ales membru corespondent al Academiei Române în anul 1955.

Personalitatea complexă a profesorului Bărglăzan nu este complet definită numai prin rezultatele înregistrate în activitatea didactică și științifică. A fost un student strălucit, un cercetător original, un om „sever dar drept” și un bărbat de o înaltă moralitate. A condus în calitate de decan Facultatea de Mecanică, a publicat pentru studenți cursuri și îndrumătoare de laborator și a avut o strânsă legătură cu industria românească din domeniul utilajului hidraulic. În tinerețe a vizitat uzine din țări cu mare tradiție în domeniul său de interes și a încercat să aplice aici, în România, tot ceea ce a crezut că este valoros, convins fiind de capacitatea tehnică și de creativitatea poporului român.

S-a stins din viață în plină activitate creatoare la 17 octombrie 1960, stimat, admirat și regretat.

Am schițat doar contribuțiile aduse la dezvoltarea științei românești și mondiale a trei dintre cei mai iluștri absolvenți din primii ani de la Școala Politehnică din Timișoara. Destinele le-au fost diferite, dar drumurile mereu ascendente. Viața lor a demonstrat seriozitatea mediului universitar în care s-au format, ținuta sa științifică, capacitatea de a crea performanțe.

O „școală” este formată din oameni, ei sunt cei care contează cu adevărat. Baza materială este, indiscutabil, extrem de importantă, dar spiritul școlii nu se află în ea. Vom încerca în continuare să arătăm cum s-a dezvoltat această instituție de învățământ superior și ne vom opri, deocamdată, la cea de a cincizecea aniversare a întemeierii sale.

CAPITOLUL VI

1970: CINCI DECENII DE EXISTENȚĂ A ȘCOLII POLITEHNICE.

După încheierea unei perioade grele din viața poporului român, și implicit a Școlii Politehnice, și anume războiul mondial și evenimentele foarte dure și complicate ce au urmat, în anul 1948 vechea Școală Politehnică a fost transformată în cadrul reformei învățământului, în Institutul Politehnic Timișoara.

După ce în 1941 se înființase Facultatea de Construcții, acum, prin noile schimbări, Facultatea de Electromecanică se scindează în două facultăți distincte – de mecanică și de electrotehnică – și ia ființă, în plus, Facultatea de Chimie Industrială.

În anii care au urmat, așa cum se mai întâmplase și anterior, mai multe facultăți apar, dispar, se transformă sau sunt transferate în altă parte. Astfel a fost cazul Facultății de Agronomie de la Cluj, al Facultății de Mine și Siderurgie, care se transformă în două institute separate și transferate etc., fără ca aceste fluctuații în învățământ să aibă o importanță prea mare asupra configurației sau dezvoltării Școlii.

Singura modificare stabilă va fi transferarea, în 1962, a Facultății pentru Mecanizarea Agriculturii de la Craiova la IPT; ea va rămâne aici și se va dezvolta în ritm cu celelalte facultăți.

În anul 1970, atunci când Institutul Politehnic din Timișoara sărbătorea cinci decenii de existență, se aflau 5 facultăți – pe care le-am enumerat deja – și, în plus, se crease o destul de mare diversificare a specializărilor. Existau la acea dată 18 secții de specializare la ingineri, o secție pentru conductori arhitecți și 5 secții pentru învățământul de subingineri.

Este de menționat că în anul 1961 fusese înființat Centrul de Calcul al IPT, în vederea dezvoltării cercetărilor în acest domeniu de actualitate, dar și pentru a asigura instruirea studenților și, evident, a tuturor cadrelor didactice din Institut în folosirea calculatoarelor.

Vom prezenta sub formă de grafic evoluția numărului de studenți și a numărului de cadre didactice. Dorim să subliniem însă numai câteva cifre semnificative, ilustrând diferența apreciabilă între începutul învățământului tehnic superior tehnic la Timișoara și situația în care se afla el după cinci decenii.

Astfel, dacă în anii 1920/1921 existau înscriși 117 studenți, angajate 15 cadre didactice și 11 salariați la serviciul tehnic-administrativ, în 1969/1970 erau 5819 studenți și 549 cadre didactice, respectiv 1318 persoane în domeniul tehnic-administrativ.

Dorim să mai subliniem că, în acest interval de cincizeci de ani, la Timișoara s-au acordat 11.621 de diplome, care au asigurat exploatărilor miniere ca și puternicei industrii din zonă personal înalt calificat.

Deși primul rector al Politehnicii din Timișoara a fost un matematician – e adevărat că avea și diplomă de inginer electrotehnic – iar al doilea un profesor de mecanică teoretică, la Timișoara a existat chiar din primul moment o puternică înclinație pentru studiul experimental, pentru cercetarea de laborator, pentru o legătură strânsă între școală și industria din zonă.

Așa cum am menționat în treacăt, în 1920 au fost înființate primele două laboratoare destinate studenților din anul I și anume cele de fizică și respectiv de chimie. În anii ulteriori s-au dezvoltat mai multe laboratoare, chiar dacă în condiții precare și cu o înzestrare obținută cu mari dificultăți de la fabricile din zonă, prin autodotare, datorită lucrărilor de diplomă ce presupuneau executarea de standuri, și nu o dată prin banii oferiți cu generozitate de profesorii înșiși.

Cu toate greutățile materiale, în următorii ani iau ființă laboratoarele de „rezistența și încercarea materialelor”, de „electrotehnică, de mașini electrice, de fizică industrială, de topografie, de termodinamică”, un muzeu de organe de mașini, o colecție de mineralogie; apoi se încep lucrările la „laboratoarele de hidraulică” (1926), de „exploatări miniere” (1928), de „geologie și paleontologie” (1929). La început, pentru unele laboratoare au existat atât de puțini bani, încât au fost amenajate într-o baracă de scânduri – hidraulica -; în alte cazuri, mai fericite, s-au găsit fonduri pentru o dotare corespunzătoare – laboratorul de electrotehnică-; dar, chiar cu aceste piedici, atât de grele, învățământul se dezvolta, așa că în 1948 existau deja 22 de laboratoare destinate studenților, încercărilor și studiilor pentru industrie, ca și cercetării proprii a cadrelor didactice. Între anii 1920 și 1948 baza materială crescuse ca spațiu de la 136 mp la 2697 mp.

Vom încerca să înfățișăm succint situația laboratoarelor Institului Politehnic din Timișoara în anul 1970; din această trecere în revistă, se va putea înțelege diversificarea preocupărilor și se vor contura direcțiile de cercetare științifică în care se vor forma adevărate școli de cercetare în deceniile următoare.

Facultatea de Mecanică, prin vechime și prin tradiție, a avut mulți ani o situație privilegiată. Astfel, Laboratorul de hidraulică și mașini hidraulice a fost proiectat în 1924 de către profesorul Pompiliu Nicolau, construcția sa a debutat în 1928 și a fost dat în folosință în anul 1931. Aici au activat, cu devotament și pricepere inginerească, pe parcursul deceniilor, reprezentanți de seamă ai cercetării științifice românești în domeniu, dintre care îi amintim pe academicienii Aurel Bărglăzan și Ioan Anton. În jurul celor trei mari personalități pe care le-am menționat s-au format și s-au ridicat numeroși cercetători de valoare ce au contribuit din plin la dezvoltarea științei românești. În anul 1970, din vechiul laborator rămăsese doar fotografia, căci în 1953 se ridicase o clădire nouă, funcțională și care adăpostea, șaptesprezece ani mai târziu, peste 30 de stațiuni de cercetare experimentală.

Laboratorul de rezistența materialelor s-a întemeiat în anul 1923 și s-a dezvoltat ulterior sub conducerea luminată a academicianului Ștefan Nădășan. Din el au crescut până acum 4 alte laboratoare, care beneficiază de o clădire nou-construită și dată în folosință în 1959.

Laboratorul de tehnologia construcției de mașini a fost înființat în anul 1956; răspunzând unor necesități stringente ale dezvoltării industriale de după război, din acest prim laborator s-au creat și dezvoltat, până în anul 1970, cinci unități distincte.

Laboratorul de mașini termice a fost întemeiat, prin grija profesorului Marin Bănărescu, în 1924, fiind, pentru mulți ani, primul și singurul laborator de acest tip din România. Din el s-au format, pe parcurs, două laboratoare; pentru cel de motoare cu ardere internă, s-a construit o hală în 1954, iar pentru cel de turbine cu abur, o hală în anul 1969.

Laboratorul de mașini termice, 1924

Laboratorul de locomotive era, în prima fază, un mic parc de locomotive și alte piese de material rulant în aer liber; abia în 1953 s-a construit o hală, care să permită efectuarea de lucrări practice în condiții convenabile și să ocrotească piesele de studiu de atacul intemperiilor.

Laboratorul de utilajul și tehnica sudării a luat ființă tot în anul 1953, ca și alte laboratoare ale facultății, dar aici merită să amintim că a apărut dintr-o veche preocupare a multor cadre valoroase ale Politehnicii, adunate inițial în jurul viitorului academician Corneliu Mikloși care inițiase „Cercul pentru încurajarea sudurii”. Cu posibilitățile pe care le-a avut, în calitate de director la Întreprinderile Electromecanice din Timișoara, el a editat și o revistă: „Sudura”.

Aproape toți marii profesori din epocă de la Politehnica din Timișoara s-au arătat interesați de această tehnologie de vârf în anii de dinainte de război – îi amintim doar pe academicienii Ștefan Nădășan și Remus Răduleț -, așa că, ulterior, s-a ajuns la înființarea unei Secții de cercetare la Filiala din Timișoara a Academiei Române și a singurului institut de cercetări cu statut național, dar cu sediul în provincie, „Institutul de Sudură și Încercări de materiale”. În cadrul acestuia au lucrat cercetători de înaltă performanță științifică (de pildă, academicianul Traian Sălăgean).

Laboratorul de termodinamică și fizică industrială, întemeiat în 1923, a avut în timp o evoluție mai deosebită. Din laboratorul inițial s-au dezvoltat mai târziu alte trei pe domeniul de termotehnică, ce își aveau sediul, în anul 1970, într-o clădire de pe str. Porumbescu nr. 38; o altă parte a disciplinelor s-au despărțit de statutul lor inițial, trecând, după 1948, la Facultatea de Chimie Industrială.

Laboratorul de termodinamică și fizică, 1923

Laboratorul de tehnologie mecanică, înființat în 1924, a evoluat, la rândul său, din el apărând, în anul universitar 1950-1951, laboratorul de studiul metalelor, iar după construcția halei proprii, intrată în funcțiune în 1955-1956, s-au mai dezvoltat alte cinci laboratoare de profil.

Facultatea de Electrotehnică s-a constituit în anul 1948, prin scindarea vechii Facultăți de Electromecanică. Profilul electric a avut o pondere destul de însemnată în cadrul vechii facultăți și datorită faptului că aici au activat câțiva remarcabili profesori, dintre care îi amintim pe Plauțius Andronescu, Remus Răduleț, Alexandru Nicolau, iar după 1948, în mod special, academicianul Corneliu Mikloși împreună cu valoroșii săi colaboratori, profesorul Alexandru Rogojan și profesorul Eugen Pop, ca și grupul, deosebit de înalt calificat, ce s-a format în jurul academicianului Toma Dordea.

Laboratorul de măsuri electrice a fost înființat în anul 1924, cel de Mașini electrice în 1925 iar Laboratorul de electrotehnică în 1927. În fine, în anul 1930, se realizează o colecție de piese de mașini electrice și diverse utilaje energetice.

După scindarea despre care am amintit, din vechile laboratoare se încheagă altele, corespunzător necesităților nou-înființatei Facultăți de Electrotehnică. Astfel, din Laboratorul de electrotehnică, realizat inițial prin strădania profesorului Plauțius Andronescu, vor apărea trei laboratoare, unul destinat specialiștilor și două pentru studenții de la celelalte facultăți.

Laboratorul de mașini electrice conceput de profesorul Alexandru Nicolau capătă o dezvoltare deosebită după anul 1948. Din Laboratorul de curenți slabi, creat de profesorul Remus Răduleț în anul 1943, se vor dezvolta mai multe laboratoare de electronică industrială și domenii conexe.

Laborator de măsurări electrice

Noilor discipline apărute în planurile de învățământ li se adaugă laboratoare de profil, precum cele de centrale electrice, de protecție prin relee, cel de calcul numeric și analogic, ca și grupul de laboratoare de acționări electrice, utilizarea energiei electrice, utilaj electromecanic, majoritatea înființate prin grija și sub conducerea academicianului Corneliu Mikloși, care a predat multe din disciplinele neacoperite cu cadre didactice la început. El a fost ajutat de colaboratorul său apropiat și continuatorul său, profesorul Mihai Brașovan, ca și de o seamă de tineri înzestrați, deveniți mai târziu mari profesori ai Facultății de Electrotehnică.

Facultatea de Construcții a fost înființată în anul 1941 prin strădania cu totul excepțională a profesorului Victor Vlad, dar, în condițiile de război, n-a beneficiat de nici un sprijin material, mai mult chiar, în primii doi ani profesorii ei nu au primit nici măcar salariu pentru munca depusă.

Aceasta a făcut ca, în prima perioadă, laboratoarele să se înfiripe cu mare greutate, dar, după 1948 , datorită și unor tinere cadre foarte valoroase, ele au luat avânt. Astfel, în 1964 se instalează patru laboratoare aferente disciplinei de beton armat, într-o clădire nouă de pe str. Traian Lalescu nr. 2/A și căreia îi va fi construită încă o aripă în 1968.

Laboratorul de construcții metalice are o incintă proprie începând cu anul 1960, pe str. Stadion nr. 1, unde se diversifică munca ce se desfășura în laboratorul construit în 1954 și unde apare și un laborator de vibrații și vibro-percuții.

Laboratorul de mecanică își începe activitatea în 1957; cel de hidrotehnică se află amplasat pe malul canalului Bega, în Parcul Rozelor, din anul 1948, și obține o clădire nouă în anul 1953; la geotehnică există trei laboratoare din domeniu după 1949 și se dezvoltă de asemenea vechiul laborator de topografie, inițiat în 1921 pentru necesitățile de atunci al viitorilor ingineri minieri. Mai mulți profesori de mare prestigiu contribuie la ridicarea continuă a acestei facultății și implicit a laboratoarelor aferente (între ei, academicienii Dan Mateescu și Constantin Avram – ultimul fiind rector al IPT în anul 1970).

Facultatea de Chimie Industrială datează din anul 1948, de la reforma învățământului, când se preschimbă vechea Școală Politehnică în Institut Politehnic, prilej de dezvoltare a ei și de orientare spre cerințele de perspectivă ale industriei românești, cu care învățământul tehnic s-a aflat în strânsă corelație dintotdeauna.

Încă din 1929 se crease la Timișoara cea dintâi „Societate de Chimie din România”; ea a strâns laolaltă persoane interesate într-un domeniu ce se impunea tot mai puternic: farmaciști, profesori de chimie, ingineri. Nu a fost deci greu să se găsească doritori de a lucra în noua facultate, ea atrăgând și absolvenți de la Universitățile din Cluj sau București.

Personalități de marcă au lucrat aici încă din primii ani: academicienii Ilie Murgulescu, Eugen Macovschi, Coriolan Drăgulescu, Vasile Cocheci, profesorii Iosif Reichel, Iosif Dick și George Ostrogovici; în jurul lor s-au adunat tineri și tinere, absolvenți ai diverselor facultăți din țară sau, peste câțiva ani, ai propriei facultăți; ei vor munci cu dăruire și pasiune pentru a ridica nivelul facultății la înălțimea cuvenită unui învățământ serios.

În anul 1970 Facultatea de Chimie Industrială avea în dotare 26 de laboratoare. De fapt, primul laborator de chimie fusese înființat încă din 1920, sub conducerea profesorului Constantin Cândea; el a fost dezvoltat în anul 1923, prin amplificarea sa în două specializări, de chimie și de analize chimico-tehnice, cu cinci grupe de preocupări: industrii neorganice, industrii organice, metalurgică, combustibili și expertize industriale.

Laboratorul de fizică, ce fusese înființat încă din 1920, aparținea în anul 1970 Facultății de Chimie Industrială, dar el era folosit pentru instruirea practică, în domeniul acestei discipline fundamentale, de către toți studenții Institutului. Modernizat în anul 1953, i se mai adăugase în 1963 un laborator de „Fizică atomică și nucleară”.

În cadrul Catedrei de chimie anorganică și generală existau: laboratorul de chimie anorganică analitică (cantitativă, calitativă și generală), din anul 1948; laboratorul de radiochimie din anul 1960; din anul 1968 laboratorul de chimie generală destinat studenților nechimiști a fost mutat și dezvoltat într-o clădire de pe str. Remus nr. 14, unde fusese amenajată Facultatea de Mecanică Agricolă, transferată la Timișoara de la Craiova în 1962.

Laboratorul de chimie organică a fost dat în funcțiune în anul 1950 și complet amenajat în 1954; laboratorul de tehnologie organică și teoria proceselor tehnologice s-a dezvoltat cu începere din 1951 din vechiul laborator de chimia și tehnologia combustibililor de care am amintit deja; laboratorul de chimie fizică și analitică exista la Școala Politehnică încă din anul 1934, la vechea Facultate de Mine și Metalurgie, facultate ce fusese transformată în 1948 în două institute distincte și transferate din Timișoara; laboratorul de chimie fizică va fi mult dezvoltat și modernizat sub conducerea viitorului academician Ilie Murgulescu, om cu o vastă suprafață profesională, rector al Institutului între anii 1947 și 1949 și apoi ministru al învățământului; despre el s-a spus că, după Spiru Haret, a fost cel mai valoros ministru al învățământului din România. De unele măsuri luate de el beneficiază și astăzi cadrele didactice din învățământul superior al țării, căci, printr-o șansă rară, ele nu au fost niciodată abrogate, ci numai, o perioadă lungă de timp, nu s-au aplicat. După 1989, vechile drepturi au fost redate celor cărora li se cuveneau.

Laboratorul de electrochimie s-a înființat în anul 1950, iar cel de industrii electrochimice și coroziune în 1965.

Laboratorul de rezistența materialelor

Alte laboratoare fundamentale pentru pregătirea inginerului chimist sunt: laboratorul de operații și utilaje din industria chimică, înființat în anul 1951 și dezvoltat în 1966, laboratorul de automatizări, organizat în anul 1961; din laboratorul de acizi, baze și săruri, construit în anul 1952, s-a născut laboratorul de tehnologia azotului și îngrășăminte minerale (1966); în cadrul secției de tehnologia substanțelor organice existau în anul 1970 laboratoarele de tehnologia coloranților organici, tehnologia produselor farmaceutice, tehnologia antidăunătorilor; laboratorul de tehnologia produși lor macromoleculari, inițiat în 1951, a crescut în mod spectaculos după 1966, dată la care s-a constituit secția de specializare corespunzătoare.

Laboratorul de mașini hidraulice 1928 (1931)

Laboratorul de mașini hidraulice 2015

În cadrul specializării de tehnologia silicaților și a compușilor oxidici, primul laborator de materiale de construcții s-a organizat în anul 1949 și din el, treptat, au apărut laboratoarele de chimia fizică a silicaților, tehnologia sticlei, tehnologia lianților, ceramicei și refractarelor, laboratorul de temperaturi înalte și cel de mineralogie.

Facultatea de Mecanică Agricolă a fost dotată cu zece laboratoare dispersate în mai multe locuri, căci nu s-au găsit posibilități pentru ridicarea unei clădiri proprii. Între anii 1962 și 1964 au fost organizate laboratoarele de organe de mașini și respectiv teoria mecanismelor și dinamica mașinilor. Lor li s-au adăugat ulterior cele din domeniul mașinilor agricole pentru lucrările solului, semănat, întreținerea culturilor, recoltat și condiționat, mașini și instalații zootehnice, tehnologia materialelor și proceselor agricole, mecanizarea lucrărilor de îmbunătățiri funciare, în total cinci laboratoare.

În cadrul catedrei de tractoare și automobile, existau în anul 1970 patru laboratoare: tehnologia reparării mașinilor agricole, exploatarea parcului de tractoare și mașini agricole, conducerea automobilului și a tractorului, laboratorul de tractoare și automobile.

În 1970, în Institutul Politehnic funcționa un laborator de cineficare și efectuare de fotografii, precum și un important centru de multiplicare, reorganizat în anul 1963, cu o capacitate de 80 pagini/zi, destinat multiplicării, pe plan local, de cursuri, culegeri de probleme, îndrumătoare de laborator și de proiectare, materiale ce au fost de un real folos studenților. Prețul acestor volume era derizoriu și, prin urmare, la îndemâna fiecărui student. Treptat, toate disciplinele au fost acoperite cu asemenea cărți didactice, redactate de titularii de discipline, ceea ce a ajutat în măsură însemnată la însușirea în condiții foarte bune a materiei predate în cadrul diverselor cursuri .

Se cuvine ca la rezumativa trecere în revistă pe care am făcut-o să adăugăm câteva rânduri despre un alt element de bază pentru pregătirea studenților și a cadrelor didactice: biblioteca institutului.

Înființată de la începutul funcționării Școlii Politehnice, ea s-a constituit mai ales prin donații. Abia mai apoi, sub conducerea viitorului academician Remus Răduleț, care a avut la îndemână și "Buletinul Științific", redactat în limba franceză și utilizat intens pentru schimburi, a căpătat o oarecare consistență.

Dacă la începutul anualui 1948 biblioteca avea doar 10.240 cărți și 328 titluri de reviste, în 1970 ea dispunea de 207.450 volume și 41.000 de fascicule, cuprinzând cea. 1500 titluri de periodice, 5433 bibliografii, 683 microfilme, prospecte, cataloage și STAS-uri, descrieri de invenții, lucrări de doctorat ș.a. De asemenea, a apărut și a sporit în paralel o bogată bibliotecă de beletristică, științe umaniste și cu caracter economic.

"Buletinul Științific și Tehnic" al I.P.T. a putut fi folosit pentru numeroase schimburi cu alte instituții științifice din țară și din străinătate, contribuind astfel la îmbogățirea și diversificarea bibliotecii.

Nu numai baza materială a Institutului a căpătat o dezvoltare deosebită, ci și numărul de studenți pregătiți aici. Trebuie să subliniem însă că nu atât "cantitatea" de studenți a contat cu adevărat pe parcursul deceniilor, cât, mai ales, calitatea lor.

Există nenumărate dovezi în arhiva Școlii care atestă nivelul înalt de pregătire a inginerilor, precum și faptul că ei s-au îndreptat cu precădere spre producția industrială și minieră, ridicând calitatea acestora.

Așa cum am arătat deja, în primul an de funcționare a Școlii au existat 89 de studenți, pentru ca în anul universitar 1947-1948 să fie înscriși 1131 de studenți, la cele patru facultăți rămase stabile la Politehnica din Timișoara.

Din datele existente în arhiva Școlii rezultă că cea mai mare parte a studenților proveneau din pătura mijlocie a societății (funcționari, liber profesioniști, țărani mijlocii ca avere, meseriași), pătura cea mai dinamică și care avea tendința de a clădi o economie viguroasă. Condițiile materiale erau grele, în primele decenii existând tot felul de taxe pe care Școala a fost obligată să le perceapă pentru a rezista, căci subvențiile de la buget erau reduse într-o perioadă când întregul glob era măturat de marea criză economică din anii 1929- 1931, iar, mai apoi, de pregătirile pentru războiul ce bătea la ușă.

Amintim cu titlu de exemplu câteva din taxele ce se percepeau: taxa de înscriere la admitere, anuală de frecvență, de bibliotecă, pentru examene, pentru examenul de diplomă, pentru fondul de excursii, la care se mai adăugau cheltuielile însemnate pentru manuale, întreținere (cămin și cantină).

Bursele acordate de minister, de unele întreprinderi, de persoane particulare și chiar de unii dintre profesori erau puține, ele îi ajutau pe tinerii merituoși, dar nu puteau rezolva problema supraviețuirii, așa că mulți studenți dădeau meditații, erau angajați ca desenatori tehnici sau ca funcționari prin diverse birouri cu caracter tehnic.

Căminul studențesc, inaugurat în anul 1927, a reprezentat un moment însemnat pentru îmbunătățirea condițiilor de trai, dar el avea doar 240 de locuri, adică aproximativ jumătate din necesar. În 1930 s-a dat în folosință cantina, însă abia în 1942 s-a putut amenaja un dispensar studențesc, ce asigura studenților asistență medicală gratuită, medicamente și tratamentele aferente.

În anii de după reforma învățământului din 1948, situația s-a schimbat din multe puncte de vedere. La capitolul la care ne aflăm, trebuie să subliniem că s-au înbunătățit mult condițiile de viață. Este suficient un exemplu: în anul universitar 1948-1949 erau bursieri 57,3% dintre studenți, pentru ca în 1969-1970 să fie distribuite burse într-o proporție de 65,6% – ceea ce, în cifre absolute, a însemnat un număr de 3421 de bursieri-. Existau în acea perioadă burse integrale, parțiale, burse pentru studenții orfani de ambii părinți, pentru cei proveniți din casele de copii, precum și burse excepționale pentru studenții deosebit de merituoși.

În urma amenajării și construirii de noi cămine și cantine, în anul universitar 1969-1970, în cele 11 cămine ale Institutului erau cazați 4080 studenți – adică 78% – iar la cele 3 cantine luau masa 3905 studenți, adică 75% din totalul lor.

Studenții au beneficiat de asistență medicală gratuită la dispensarele studențești, cu cabinete amplasate în cămine, aveau la dispoziție o policlinică și un spital, exista o cantină dietetică pentru cei suferinzi, iar vara, și în celelalte vacanțe, primeau bilete de tratament sau de odihnă, într-un număr ce depășea procentul de 10%.

Pe parcursul existenței sale, Școala Politehnică din Timișoara s-a bucurat de o viață internă deosebit de vioaie. Astfel, pentru studenți, încă din primul deceniu, au fost înființate mai multe cercuri cu caracter științific pe care le enumerăm:

– cercul studenților electromecanici (1923), sub președinția profesorului C.C. Teodorescu, a avut ca scop organizarea de vizite în uzine, de ședințe periodice de comunicări științifice studențești, expuneri pe diverse teme, inițierea de excursii de studiu în țară și în străinătate;

– cercul studenților minieri (1923) a avut ca președinte de onoare pe profesorul Victor Blașian și ca președinte activ pe profesorul Dion Mardan; și-a întocmit o bibliotecă specifică, un muzeu de mineralogie cu piese colectate de studenți cu ocazia vizitelor în diverse mine; s-au ținut expuneri urmate de scurte filme sau de audiții muzicale;

– societatea matematică a studenților (1923) s-a înființat la îndemnul profesorului Valeriu Alaci; în anul 1926, s-au pus bazele unei biblioteci de specialitate; s-au ținut săptămânal ședințe cu expuneri ale studenților sau ale profesorilor; societatea a contribuit la răspândirea revistei de matematică "R.M.T ." Este de menționat în acest loc contribuția viitorului academician Remus Răduleț; fiind student în anul III, el a ținut o serie de șase expuneri despre teoria relativității care, la acea vreme, abia își croia cu greu loc în știință;

– grupul studențesc aviatic din Timișoara a fost fondat în anul 1930; era afiliat secțiunii „Tineretul aviatic român” din „Asociația română pentru propagarea aviației”. Cunoscută fiind contribuția țării noastre la dezvoltarea aviației mondiale – este suficient să-i amintim pe Traian Vuia, Aurel Vlaicu și Henri Coandă -, era normal ca asemenea preocupări să existe aici, în Banat, și la o Școală Politehnică. În anul 1935 studenții au construit un planor cu ajutorul primit de la Uzinele Electromecanice din Timișoara de sub conducerea profesorului Corneliu Mikloși; s-au obținut trei burse pentru Școala de pilotaj; s-a organizat o bibliotecă proprie și un cerc de studii, sub îndrumarea profesorului Constantin Stăncescu. Aceste frumoase și romantice preocupări au continuat la Universitatea Politehnica Timișoara, în cadrul unui cerc de zbor cu deltaplanul, cerc condus de profesorul Anton Policec, el însuși brevetat pentru zborul cu planorul și cu avioanele sportive.

– cercul amatorilor de radio a fost organizat în anul 1927 și a fuzionat în anul 1935 cu cercul aviatic. El a avut ca țel pregătirea studenților pentru construirea de radio-emițătoare și radio-receptoare, realizarea de recepții și emisii radio de amatori, stabilirea de relații colective și individuale cu cercuri similare din țară și din lume. Este de menționat că primul contact de emisie-recepție din Timișoara a fost realizat de membrii acestui cerc în anul 1941.

Aceste cercuri științifice nu erau organizate prin lege și nu beneficiau de subsidii; ele s-au născut din pasiunea pentru știință a unor profesori și studenți ai Școlii. La ședințele de prezentare a referatelor, și-au făcut ucenicia într-ale științei viitori mari savanți ai țării noastre.

În 1951 se creează primul cadru organizatoric al cercurilor științifice studențești. În acel an se deschide activitatea pentru primele 7 cercuri, cu 144 de studenți înscriși, și se abordează 59 de teme de cercetare; activitatea se dezvoltă în următorii ani, tineretului fiindu-i caracteristică atât curiozitatea științifică, precum și dorința de afirmare în domeniul noului.

În 1954 apare regulamentul privitor la cercetarea științifică studențească și se constituie „Asociația Științifică Studențească” din Institutul Politehnic Timișoara.

Organizarea unor catedre puternice dă un imbold suplimentar muncii de cercetare științifică, atât a cadrelor didactice, cât și a studenților atrași spre ea. În anul 1970 la Institutul Politehnic Timișoara funcționau 25 de cercuri. Temele erau legate de unele preocupări ale profesorilor din catedre, de unele necesități pe care le ridica dezvoltarea extensivă a industriei românești, de unele probleme moderne din domeniul științelor fundamentale sau aplicative. Multe teme abordate în cercurile științifice studențești se încheiau prin proiecte de diplomă, dând acestora o structură extrem de consistență și, nu o dată, cu aplicabilitate practică.

Studenții au participat la numeroase confruntări pe plan național, obținând premii și mențiuni și au organizat ei înșiși asemenea sesiuni de comunicări științifice la Timișoara.

Prezența la Timișoara a Școlii Politehnice a avut un rol însemnat din punct de vedere cultural pe tot parcursul existenței sale. Acest fapt s-a reflectat și în cadrul organizațiilor studențești, altele decât cele strict științifice.

La 4 decembrie 1921 a fost înființată „Societatea studenților Școalei Politehnice din Timișoara”, sub auspiciile rectorului din acea vreme, academicianul Victor Vâlcovici, având drept scop răspândirea cunoștințelor științifice, dar și general-culturale, în rândul studenților, cunoașterea realizărilor culturale românești, răspândirea culturii în cele mai largi pături ale societății din Banat. Ea a fost condusă de un comitet ales dintre studenți și ajutată în activitate de Consiliul profesoral și de rectorul Școlii.

Au existat în primele decenii multe organizații pe criterii regionale – cercul studențesc hunedorean, băcăuan, prahovean etc. -, cu preocupări în domeniul ajutorării studenților săraci din zona respectivă, dar și cu unele activități având conotații politice.

În general, însă, studenții politehnicieni de la Timișoara au fost mai puțin implicați politic în marile zbuciumări ce au marcat deceniile de dinaintea celui de al II-lea război mondial decât colegii lor, de la universitățile din Cluj, lași sau București. Ei au luat însă parte activă la mișcările de protest împotriva Diktatului de la Viena și s-au arătat în general adepții unei societăți deschise tuturor membrilor ei.

Activitatea culturală a studenților politehniști a fost mult încurajată și susținută de conducerea Școlii. Pe lângă personalități de vază ale culturii românești, care au fost invitate să conferențieze aici, studenții înșiși, în frunte cu profesorii lor, au contribuit la răspândirea cunoștințelor la sate sau în micile orașe ale Banatului: s-au organizat șezători, seri de recitare, serate muzicale, baluri, întreceri sportive (la Lugoj, Oravița, Giroc, Satchinez, Sânicolau, Sânandrei ș.a.); o formație corală și o orchestră cu 26 de instrumentiști, datând din 1925, au susținut multe concerte apreciate de publicul timișorean și bănățean.

Documentele vremii atestă rolul pozitiv și important pe care l-au jucat studenții politehniști în viața culturală a Banatului.

Pentru studenți, în parte și cu ajutorul fondurilor adunate în cadrul unora dintre activitățile culturale sau sportive, s-au organizat numeroase excursii cu caracter profesional, dar și de cultură generală, atât în țară cât și în străinătate (Franța, Yugoslavia, Italia, Polonia etc.).

După 1948 sume mari de bani au fost alocate activității culturale prin înființarea „ateneului studențesc”, a presei studențești și a cluburilor.

Ateneul studențesc a luat ființă în anul 1968 și a avut un caracter de largă informare științifică și culturală, cu forme de manifestare variate: conferințe, dezbateri, mese rotunde pe anumite tematici , vizionări de spectacole urmate de discuții etc.

Clubul studențesc a fost înființat în anul 1966 și a permis organizarea de spectacole, seri distractive și de dans, întâlniri cu mari personalități ale culturii noastre, discuții între studenți. Având la dispoziție săli de repetiții, instrumente muzicale, costume și nu în ultimul rând personal calificat pentru activitatea artistică, clubul studențesc a facilitat manifestarea multor talente tinere.

Revista „Micron” a apărut lunar, începând cu data de 1 noiembrie 1968; ea continua prima revistă studențească, „Foaia Politehnică”, din anii 1955-1957.

Activitatea sportivă a fost dintotdeauna o preocupare importantă a studenților de la Politehnica timișoreană.

„Societatea sportivă a Școlii Politehnice” a fost înființată încă din anul 1920 de către rectorul de atunci, Traian Lalescu, și de către profesorul Victor Vlad, viitorul decan al Facultății de Construcții, membri fiind toți studenții din Școală. Ea a început prin a selecționa o echipă de fotbal iar, mai târziu, au fost organizate secții de scrimă, atletism, tenis, înot, hochei pe gheață, canotaj, box, oină, sporturi de iarnă etc.

În anul universitar 1928-1929 au avut loc pentru prima dată concursuri naționale sportive interuniversitare la București, unde au fost prezenți și sportivi de la Timișoara, obținând premii și mențiuni; s-au desfășurat de asemenea concursuri sportive și la Timișoara, cu participarea colegilor din alte centre universitare.

În 1937 se construiește propria bază sportivă în incinta Școlii, ceea ce va da un impuls considerabil acestei activității meritorii, desfășurate mai înainte pe tot felul de terenuri improvizate.

Baza sportivă din incintă, înconjurată astăzi de multele clădiri ale Universității Politehnica, a rămas – și sperăm să rămână – ca un plămân prin care studenții pot inspira aerul curat al stadionului și își pot menține forma fizică bună, atât de necesară performanțelor științifice.

În anii despre care vorbim, activitatea sportivă traversa o perioadă de vârf, atât în domeniul performanței, cât și al practicării sportului de masă, sau poate, mai bine spus, al sportului individual, pentru sănătatea fiecăruia dintre noi. Se organizau multe întreceri între grupe și facultăți pe discipline variate, la care participa un mare număr de studenți. Erau organizate tabere de iarnă – pentru schi și tabere de vară pentru turism și alte discipline sportive adiacente.

Turismul a cunoscut o înflorire remarcabilă: excursii cu diverse prilejuri sportive sau culturale, ca și excursii în străinătate (în R.D.G, Yugoslavia, Anglia, Bulgaria, Polonia ș.a.). Aceste deplasări erau fie gratuite, fie cu o contribuție modestă din partea studenților.

Clubul "Politehnica" și-a lărgit mult domeniul, având, în anul 1970 , 13 ramuri sportive, un număr de 537 sportivi de performanță, între care existau maeștri emeriți ai sportului și sportivi clasificați în categoriile I, II și III. De munca desfășurată cu aceștia, se ocupau, în anul 1970, 11 cadre didactice și 14 antrenori. La club ființau 28 de echipe dintre care 4 de categoria A (handba1 masculin, volei masculin, tenis de masă feminin și masculin), 2 de categoria B (fotbal și scrimă) și 8 ce participau la campionatele naționale.

Prin numărul mare de sportivi ca și prin performanțele obținute pe parcursul deceniilor, "Politehnica" s-a aflat printre cele mai puternice cluburi studențești din țară.

Dezvoltarea Școlii Politehnice în primele cinci decenii a cerut un efort considerabil, atât organizatoric, cât și financiar. Un număr impresionant de oameni au fost antrenați la buna desfășurare a activității, oameni ce uneori scapă atenției publicului sau a cititorului. Mă refer aici la serviciile administrative, fără străduințele cărora multe din performanțele didactice, științifice, culturale sau sportive nu ar fi putut fi realizate.

De la cei 11 salariați din anul 1920, s-a ajuns la 60 în 1938, la 106 în 1948 și la 1318 în 1970.

Creșterea și complexitatea sarcinilor cu caracter administrativ au făcut ca, în 1970, această activitate tehnica-administrativă să cuprindă mai multe compartimente, dintre care amintim: secretariat institut, compartimentul personal, compartimentul contabil-financiar, compartimentul plan-salarizare și evidență statistică, compartimentul economic gospodăresc, compartimentul tehnic, compartimentul financiar intern și juridic, compartimentul de pază și atelierele de întreținere. Se cuvine să aducem un omagiu acestor anonimi, care au contribuit la toate realizările înregistrate, în timp, de Institutul Politehnic.

La 15 noiembrie 1970, vechea Școală Politehnică din Timișoara împlinea cincizeci de ani de existență. În 1948 denumirea ei fusese schimbată, așa cum am mai spus, în Institutul Politehnic Timișoara. Cu ocazia semicentenarului, în august 1970, îi fusese atribuit numele unui mare om de știință, inventator și patriot bănățean, Traian Vuia.

Serbările prin care au fost omagiate realizările acestei prestigioase școli tehnice superioare românețti s-au extins pe durata a trei zile și au cuprins manifestări specifice, atât culturale, dar și științifice, academice, și bineînțeles nu puteau să lipsească manifestări sportive. Toate acestea au fost organizate în parteneriat cu Opera de Stat din Timișoara, Sala Olimpia, Casa de Cultură a Studenților dar și parteneri din mediul economic.

Au trecut aproape jumătate de veac de la acel moment omagial. Mulți dintre cei ce au participat, au contribuit la organizarea lui și s-au bucurat de „clipa de adevăr” pe care l-a reprezentat nu mai sunt acuma printre noi. Amintirile s-au estompat, rămânând numai ca o pată luminoasă pe un fundal ce a cunoscut de atunci toate culorile, de la alb la negru, de la strălucitor la cenușiu, de la roșu la azuriu.

Adunarea jubiliară din sala Operei s-a constituit într-un bilanț sentimental; de aceea îmi voi permite să citez din luările de cuvânt ale personalităților ce au onorat prin prezența lor sărbătoarea noastră, a tuturor politehniștilor din Timișoara, pentru a ne face o imagine asupra recunoașterii și respectului pe care personalități cu renume îl au pentru „tânăra” instituție de învățământ superior:

Prof ing. Constantin Avram m.c. al Academiei Române, rectorul I.P T.

„În cei 50 de ani de existență, Politehnica timișoreană a dat producției aproape 12.000 de ingineri. În prezent oferim anual economiei naționale tot atâția ingineri câți a dat vechea Școală Politehnică în intervalul 1920-1944”.

„Se poate releva ca o trăsătură caracteristică a școlii noastre existența unei vechi tradiții pentru cercetarea aplicativă, de colaborare cu producția: fără o legătură directă cu practica, cercetarea nu are eficiență”.

„Acordăm o mare atenție formării la studenți a pasiunii pentru nobila muncă de cercetare științifică”.

„Cadrele didactice și studenții au primit cu multă bucurie decretul nr. 389 din august 1970 prin care institutului nostru i se atribuie denumirea de „Traian Vuia”. Suntem astfel cinstiți cu numele unui ilustru fiu al Banatului, unul din marii deschizători de noi orizonturi în știință, recunoscut pionier al aviației de la începutul secolului nostru”.

„Folosesc totodată acest prilej pentru a adresa calde mulțumiri populației orașului Timișoara, locuitorilor din întregul Banat, pentru căldura cu care înconjoară pe profesorii și studenții institututului”.

Prof dr. Mircea Malița, ministrul Învățământului

„Se cuvine ca în acest moment sărbătoresc să-i aducem omagiul nostru orei de început. Și cum actele memorabile sunt făurite de oameni, este deplin justificat să ne gândim la acel matematician de 38 de ani, care a devenit primul conducător al centrului ingineresc din Timișoara”.

„Dacă începuturile își primesc omagiul lor de idei, cu atât mai mult se cade să aducem tributul de prețuire pentru opera ce se înfăptuiește acum. La cei 100 de studenți din 1920, Timișoara cuprinde astăzi 15.000 de studenți.”

„Nu se poate vorbi de tehnica unei țări fără să se vorbească de învățământul tehnicii din acea țară. Politehnica din Timișoara este în sânul instituțiilor superioare tehnice din România cunoscută pentru trăsăturile ei de profundă seriozitate, de impecabilă exigență și de orientare cardinală spre aplicație și activitate practică, activitate care este generatoare de autentică explorare teoretică și de perspectivă.”

Prof dr. ing. Remus Răduleț, academician, președintele Secției Tehnice a Academiei Române

„Iau parte cu emoție și bucurie la această sărbătorire a semicentenarului primei noastre înalte școli tehnice din cuprinsul arcului carpatic, alături de colegi din seriile vechi printre care m-am pregătit și împreună cu inginerii din serii mai noi pentru care m-am străduit. Ne-am adunat aici ca fii spirituali ai acestei școli spre a-i aduce prinosul nostru de recunoștință pentru ambianța de muncă în care ne-a crescut și pentru știința și deprinderea în artele tehnice pe care ni le-a împărtășit cu temei și dărnicie.”

„Exprimăm întreaga noastră gratitudine foștilor ei profesori care s-au ostenit cu rodnicie pentru binele nostru și al vieții tehnica-științifice și social-economice a țării.”

„Colegilor mai fericiți care poartă răspunderea de astăzi, le urăm noi, cei vechi, să sporească mereu flacăra de cultură tehnică ce a început să ardă aici, acum o jumătate de veac.”

„Profesorii ni se păreau colegi mai vârstnici care luau parte la agapele noastre studențeștii într-o prietenie care sfârșea numai în pragul examenelor”.

Prof dr. doc. Ioan Curea, rectorul Universității din Timișoara

„Institutul a avut de asemenea de la început cadre didactice de mare valoare, oameni de știință cunoscuți în toată țara și peste hotarele ei care, în scurtă vreme, i-au adus un mare prestigiu. Exemplul lor a fost atât de educativ și de strălucitor, încât el dăinuie și astăzi și va dăinui încă multe generații, căci s-a imprimat ca o tradiție sănătoasă și durabilă. Dar renumele unei școli îl dau absolvenții săi; sute de ingineri absolvenți ai Institutului Politehnic din Timișoara, care împânzesc astăzi țara, au dus prin buna lor pregătire și comportare la locul de muncă faima institutului care i-a format”.

Ing. Mircea Nicula, consilier, din partea grupului de uzine din Reșița

„Din încredințarea Grupului de Uzine Reșița, este de datoria mea să subliniez influența covârșitoare pe care a avut-o și o are Institutul Politehnic din Timișoara, prin specialiștii ce au lucrat și lucrează în unitățile noastre, la creșterea continuă a nivelului tehnic al produselor realizate în cadrul acestora”.

Prof dr. doc. ing. George Bărănescu, rectorul Institutului Politehnic din București

„La împlinirea unei jumătăți de veac de învățământ tehnic superior în Timișoara, momente emoționante și pline de semnificații pentru școala românească, îmi revine deosebita cinste de a adresa din partea corpului profesoral și studenților institutelor de învățământ tehnic superior din țară cordiale felicitări Politehnicii bănățene pentru remarcabilele succese obținute pe tărâmul culturii și științei”.

"Privim cu toată admirația contribuția pe care Institutul Politehnic din Timișoara o aduce la progresul științei și tehnicii românești”.

„Ați fost întotodeauna, și sunteți , stimați prieteni, pildă de colegialitate. De câte ori a fost nevoie nu ați pregetat să puneți umărul vostru viguros, de câte ori ne-am aflat printre voi, ne-ați primit cu bucurie, gata să ne împărtășiți din tot ce aveți mai bun. Pentru toate acestea, pentru încă altele nespuse, vă purtăm, dragi colegi , caldă și adâncă prietenie”.

Academician profesor dr. Cristofor Simionescu, rectorul Institutului Politehnic din Iași

„Școlile superioare ale Iașului au urmărit cu cea mai pură bucurie ascensiunea continuă a instituției dumneavoastră, nu numai din motive de simetrie geografică, ci mai ales datorită sentimentului de înrudire a sufletelor și minților celor de la granițele opuse ale țării. Între Politehnica din Timișoara și cea din Iași s-au stabilit legături științifice și didactice tot mai ample, dezvoltate pe un fond de prețuire reciprocă și potențate de identitatea idealurilor sociale în genere și capacitatea specifică celor două școli surori de a sluji până la sacrificiu interesele veritabile ale învățământului tehnic românesc”.

Academician Ilie Murgulescu, fost rector al I.P.T. și fost ministru al Învățământului

„După o jumătate de secol de existență, în ritmul accelerat de transformare a societății contemporane, apare pe deplin îndreptățită o privire retrospectivă pentru descifrarea resturilor și evocarea eforturilor și înfăptuirilor nu numai pentru o ființă singuratică, dar și pentru o instituție, pentru un așezământ obștesc. Fericiți cei ce într-un asemenea moment solemn pot privi cu satisfacție înapoi, cu încredere și speranță înainte. În această fericită situație se găsește Institutul Politehnic din Timișoara.

La sărbătorirea semicentenarului său are satisfacția de a prezenta un bilanț pilduitor de bogate și rodnice înfăptuiri, deși nu întreaga jumătate de secol pe care a străbătut-o i-a oferit condiții prielnice pentru îndeplinirea misiunii sale”.

„Între zidurile Institutului Politehnic din Timișoara se împletește, la toate treptele activității sale didactice-științifice, teoria cu practica, dragostea de adevăr cu efortul de a-l pune în valoare, pentru înflorirea economică a țării, pentru bunăstarea și fericirea oamenilor ei, trudind în acest spirit cu modestie, dar disciplinat și organizat”.

CAPITOLUL VII

ASPECTE PRIVIND CERCETAREA ȘTIINȚIFICĂ ÎN PRIMELE CINCI DECENII DE EXISTENȚĂ A POLITEHNICII DIN TIMIȘOARA

În capitolele anterioare am încercat să prezentăm dezvoltarea Școlii Politehnice din Timișoara de la origini și până la semicentenarul din anul 1970 prin prisma unor personalități care au contribuit din plin la formarea Școlii, a climatului de învățământ superior, prin efortul lor de a diversifica acest lăcaș din toate punctele de vedere, de la baza materială și până la numărul de specializări existente.

O „Școală” nu este o clădire sau un număr de laboratoare, oricât de bine ar fi ele dotate, o „Școală” este un anumit „spirit”, o anumită concepție despre viață, un sistem de a aborda cu întrebări natura, o manieră de a duce mai departe cunoștințele pe care le pot avea oamenii despre lumea și obiectele ce ne înconjoară.

Școala Politehnică din Timișoara s-a născut din necesitățile unei industrii înfloritoare în zona de vest a țării și ea va răspunde pe parcursul existenței sale acestei necesități, va fi legată de dezvoltarea acestei industrii și va contribui din plin la modernizarea ei.

Deși abordările teoretice ale unor domenii moderne sau clasice nu vor lipsi niciodată, ele vor fi totuși legate mai ales de aplicabilitatea practică a investigației în sine și a principalelor ei rezultate.

Profesorii Școlii Politehnice din Timișoara, provenind ei înșiși din industrie sau având pe parcursul unor lungi perioade de viață profesională strânse legături cu ea, vor transmite studenților interesul și dragostea pentru lucrul bine făcut, pentru obținerea de rezultate palpabile, pentru construcția de mașini și agregate de înaltă tehnicitate, pentru realizarea în țară a produselor și a mașinilor ce se construiesc peste tot în lume, fără nici o umbră de teamă că ar fi mai puțin bine pregătiți profesional, fără nici un fel de complexe care ar fi marginalizat țara noastră.

Vom încerca în continuare să facem o succintă trecere în revistă a unor preocupări științifice existente la facultățile Institutului Politehnic, fără a avea pretenția unui raport exhaustiv pe această temă; mai curând, ne vom strădui să stabilim o legătură între anii de început, pe care i-am evocat prin intermediul unor mari personalități ce au marcat viața științifică a Institutului, și situația existentă în anul 1970, an în care Școala era bine consolidată și pregătită să facă față provocărilor viitorului.

În 1924, Facultatea de Electromecanică acordase prima diplomă de inginer; până în 1970, Facultatea de Mecanică – succesoarea vechii facultății – acordase 3692 de diplome, ceea ce însemna tot atâția specialiști furnizați industriei românești, dar, mai ales, zonei de vest a țării, Banatului și Ardealului, de unde se recruta majoritatea studenților și unde se întorceau, de obicei, absolvenții săi.

La 27 iunie 1924, vechea facultate eliberase primul certificat de încercări, necesar unei fabrici locale, pe baza măsurătorilor făcute în cadrul Laboratorului de rezistența materialelor condus de profesorul C.C. Teodorescu.

De la acest modest, dar important început, după cincizeci de ani, în cadrul Facultății de Mecanică, se făceau studii valoroase în domeniul fenomenelor de oboseală a ansamblelor de piese metalice, în cel al comportării oțelurilor la temperaturii înalte, al aplicării procedeelor moderne, neconvenționale de prelucrare mecanică a metalelor, a îmbunătățirii caracteristicilor constructive și funcționale ale mașinilor unelte și al prelucrării la rece a metalelor.

Urmărind tendințele moderne de dezvoltare a energeticii românești, s-au studiat o serie de probleme privind cercetările teoretice și experimentale legate de hidrodinamica turbomașinilor, de fenomenul de cavitație la mașinile hidraulice, de proiectarea unor tipuri de turbine și alte echipamente hidromecanice construite în țară și cu care au fost înzestrate centralele hidroelectrice aflate în funcțiune.

În catedrele aferente s-a acordat o atenție deosebită îmbunătățirii parametrilor constructivi, funcționali și energetici ai vehiculelor motoare, în scopul măririi vitezelor de mers și al îmbunătățirii randamentelor precum și al confortului călătorilor.

Schimbul de căldură și substanță, comportarea și arderea combustibililor indigeni este un alt domeniu de interes, ca și ridicarea eficienței echipamentelor termoenergetice.

Pe baza unei vechi tradiții , despre care am vorbit deja, a cercetărilor în sudură inițiate de academicianul Mikloși cu câteva decenii în urmă și la care au aderat aproape toți marii profesori din epocă, în acest deceniu s-a acordat o atenție specială căutării unor noi și moderne utilaje pentru sudură, cu caracteristici ameliorate, și perfecționării procedeelor de sudare. De la „Taurus”, mașina de sudat șine de cale ferată sau de tramvai, concepută și realizată de academicianul Mikloși în premieră mondială și recunoscută ca atare, prin brevete, studiul procedeelor de sudare și al fenomenelor complicate și complexe ce au loc la acest proces tehnologic a cunoscut un avânt remarcabil, situând Politehnica din Timișoara, ca și actualul I.S.I.M., la cele mai înalte cote din țară.

Nu putem să nu menționăm contribuția adusă în domeniul materialului rulant, studiul sistematic al locomotivelor și al vagoanelor, cercetări efectuate sub conducerea profesorului Ioan Zăgănescu – cadru didactic al Politehnicii încă din anul 1927 – prin realizarea unor standuri experimentale de mare interes.

Începând cu 1960, cercetările în domeniul tehnologiilor mecanice se îndreaptă spre un orizont nou, cel al metodelor de prelucrare a materialelor prin eroziune cu energii concentrate (electroeroziune, prelucrări cu ultrasunete, prelucrare electrochimică); continuă cercetările în domeniul prelucrării metalelor prin turnare, deformare plastică, așchiere, precum și studiul metalelor, în special elaborarea și studiul aliajelor speciale.

În fine, nu trebuie uitat domeniul , atât de important, al mașinilor unelte; prin cercetări realizate în acest sector s-a răspuns necesităților apărute la fabricarea în țară a multor tipuri de mașini , despre care înainte nici nu se concepea că ar putea fi proiectate și construite în România.

Facultate de Electrotehnică a fost înființată în anul 1948, așa cum am menționat deja, prin sc;indarea vechii Facultății de Electromecanică. Ea a beneficiat încă din anii anteriori de prezența unor personalități de vază ale științei românești; îi menționăm, alături de Plauțius Andronescu, Remus Răduleț și Corneliu Mikloși, pe profesorii Alexandru Nicolau (1923-1947), Mihai Ghermănescu (1934-1 952), Dimitrie Leonida (1923-1943), Gh. Th. Gheorghiu (1941-1956), ca și pe primul ei decan, academicianul Ștefan Nădășan.

În intervalul 1948-1970, Facultatea de Electrotehnică a dat industriei românești peste 2400 de ingineri, asigurându-se prin ei o strânsă colaborare cu marile întreprinderi din zonă și din țară.

În cadrul Facultății de Electrotehnică s-au creat mai multe școli de cercetare, ca, de pildă, cea de electrotehnică teoretică (inițiată și dezvoltată de Plauțius Andronescu și de principalii săi colaboratori și preocupată de aplicațiile efectului Hall); cea dedicată utilizării energiei electrice (condusă de Corneliu Mikloși și continuată de colaboratorii săi); cea legată de fenomenele tranzitorii în marile generatoare sincrone, cea care viza probleme ale tracțiunii electrice și ale sudurii electrice etc. Nu putem omite școala creată în domeniul mașinilor electrice de sub conducerea academicianului Toma Dordea, continuare pe un plan superior a tradiției formate de lucrările profesorului Alexandru Nicolau; se remarcă metoda de control statistic al parametrilor mașinilor electrice în timpul fabricației, metodă ce permite anticiparea punctelor probabile unde vor avea loc deficiențele. Metoda are caracter fundamental prin natura ei și aplicativ prin utilizarea ei concretă în diferite domenii.

În cadrul studiului mașinilor electrice s-au adus multe contribuții de seamă, dintre care mai reținem generalizarea teoriei celor două axe care, în urma probelor făcute, s-a putut extinde și la mașinile nesimetrice.

Studiul supratensiunilor a fost de asemenea cercetat în acești ani, dată fiind însemnătatea sa în prevenirea distrugerii în exploatare a unor instalații și aparate electrice scumpe.

Pentru contribuția adusă la dezvoltarea sectorului electric din vechea Facultate de Electromecanică, profesorului Alexandru Nicolau i-a fost conferit primul titlu de "doctor honoris causa" al Institutului Politehnic Timișoara.

Dezvoltarea Facultății de Electrotehnică s-a făcut prin înființarea Secției de calculatoare în anul 1964, a Secției de electronică în 1969, ca și a unor secții pentru subingineri. Menționăm că în cadrul acestei facultăți s-a construit primul calculator electronic din țară, numit MECIPT-1. În jurul grupului de cercetători implicați s-a organizat Centrul de calcul electronic al Institutului; profesorul Alexandru Rogojan a activat aici cu multă pasiune.

Facultatea de Construcții a fost înființată, prin strădania de decenii a profesorului Victor Vlad și a grupului de inițiativă, la data de 11 noiembrie 1 94 1 și a dat primii ingineri în anul 1945, pentru ca, până în 1970, să ofere țării 2570 de ingineri. După 1948 și până la momentul în care ne găsim, la această facultate au funcționat specializările de: construcții civile și industriale, construcții hidrotehnice, căi ferate, drumuri și poduri, îmbunătățiri funciare, precum și o secție separată de arhitectură și urbanism (1969/1970) cu primul ei ciclu de școlarizare.

Facultatea a beneficiat de prezența unor profesori de superioară ținută didactică și științifică, dintre care îi amintim pe profesorii Pompiliu Nicolau , Nicolae Maior, Victor Vlad, Vasile Zbegan, Victor Gheorghiu, Constantin Avram, m.c. al Academiei Române, academician Dan Mateescu, înconjurați de o pleiadă de colaboratori ce au contribuit la dezvoltarea cercetării științifice în domeniu. Prin specificul său facultatea a fost strâns legată de problema unor mari și importante construcții din țară, de proiectarea unor clădiri de însemnătate deosebită. Nu putem să nu subliniem aici proiectul de execuție pentru cupola pavilionului Expoziției Naționale de la București – făcut după ce primul acoperiș al imensului edificiu se prăbușise din pricina zăpezii -, refacerea laminoarelor de 280 și 480 mm de la Combinatul Siderurgic Reșița, estacada de betonare la baraj și hidrocentrală și structura metalică a halei turbinelor de la Sistemul hidroenergetic și de navigație de la Porțile de Fier.

Sunt de remarcat colaborările privind folosirea revibrării la confecționarea traverselor din beton armat, colaborările la executarea îmbrăcăminților rutiere din beton de ciment, aplicarea metodei vibrațiilor la forări geotehnice, executarea unor blocuri de locuințe cu piloni scurți turnați prin vibropresare ș.a.

Un domeniu de interes a fost cel al studiilor privind elementele de construcții din beton simplu sau slab armat, cercetările privind fisurarea elementelor de beton precomprimat solicitat la sarcini statice și dinamice, calculul plastic al structurilor din beton armat, coroziunea betoanelor în medii chimice agresive ș.a.

Numeroase studii teoretice s-au încheiat prin proiecte de execuție pornind de la determinarea solicitărilor la elemente și structuri complexe, cu ajutorul machetelor și modelelor fotoelastice, introducerea în domeniul construcțiilor a profilelor cu pereți subțiri formate la rece, fenomenul de oboseală la construcțiile metalice etc.

Tematica în domeniul hidrotehnicii s-a referit în principal la studiul hidraulic și calitativ al conductelor, la calculul barajelor, al castelelor de echilibrare, la studii privind captarea și filtrarea apei, la instalațiile căilor de comunicație pe ape, la sistemele hidroameliorative.

Facultatea de Chimie Industrială a luat naștere în iunie 1948 pe un tărâm fertil, pregătit prin multe activități cu profil de chimie în această zonă a țării. În primul rând, trebuie să amintim înființarea în anul 1929 a primei „Societăți de chimie din România” cu sediul la Timișoara, ceea ce arăta existența unui potențial însemnat. La Școala Politehnică, cel dintâi laborator de chimie fusese amenajat încă sub conducerea rectorului Traian Lalescu iar din 1921 va lucra la această Școală profesorul Constantin Cândea; apoi vor fi angajați viitorii academicieni Eugen Macovschi în anul 1933, Ilie Murgulescu în 1934, Coriolan Drăgulescu în 1945 și profesorul George Ostrogovici în anul 1949, ca să-i amintim numai pe cei mai reprezentativi din perioada de început.

În anul 1940, ca urmare a odiosului Diktat de la Viena, prin care o parte însemnată a Ardealului va trebui să fie cedată, la Timișoara se va stabili Facultatea de Științe a Universității din Cluj, fapt ce va aduce cu sine lărgirea cadrului de preocupări ale chimiștilor din acest centru universitar. În acea perioadă, Coriolan Drăgulescu se ocupa cu piroliza catalitică a acetonei pentru obținerea cetonei pe cale industrială.

Colectivul de chimiști conduși de profesorul Cândea s-a ocupat deja anterior de cracarea catalitică și hidrogenarea diferitelor fracțiuni petroliere la presiune ambiantă și la presiune ridicată, ca și de aromatizarea catalitică a fracțiunilor petroliere ușoare.

În același timp, între specialiștii din Politehnică și multele întreprinderi cu profil chimic din zonă s-au pus bazele unei colaborări strânse prin efectuarea de analize de laborator și a altor tipuri de experimente necesare industriei.

Aducerea la Politehnică a profesorului Ilie Murgulescu va da un impuls deosebit cercetării de chimie; el va întemeia o școală de chimie fizică nu numai în Timișoara, ci și în țară, datorită calităților sale excepționale de cercetător și de om deschis spre toate problemele viitorului în știință. În aceiași ani Școala s-a bucurat de prezența la catedra de chimie organică a viitorului academician E. Macovschi.

În deceniul al III-lea a existat o strânsă colaborare între Fabrica de spirt din localitate și specialiștii în chimie de la Școala Politehnică, executându-se primele experiențe din țară în vederea fabricării butanolului și a acetonei pe cale fermentativă; mai târziu au existat intense preocupări pentru obținerea unui pământ decolorant din zăcămintele de bentonită de lângă Orșova; tendința de diversificare a producției a dus la instalarea unei secții de electroliză clorosodică, unde s-au obținut hipoclorit de sodiu, clorură de var, leșie de sodă caustică, acid clorhidric sintetic, protoclorură de sulf. Tot în cadrul acestor colaborări, s-a pus în funcție o stație-pilot pentru obținerea în țară a furfurolului din deșeuri agricole și s-a pus la punct fabricarea de diaceton-alcool din acetonă, pe cale catalitică.

În timpul refugiului din anul 1940, Școlii Politehnice din Timișoara îi fusese subordonată Facultatea de Înalte Studii Agronomice. După întoarcerea acesteia la Cluj, în anul 1945, ia ființă la Timișoara Facultatea de Agronomie, în structura căreia există o catedră de chimie agricolă ce va întări, prin cadrele sale, cercetarea chimică în centrul nostru universitar. În fine, înființarea, tot în 1945, a Institutului de Medicină va contribui, prin laboratoarele de chimie generală și de biochimie, la diversificarea și intensificarea preocupărilor în acest domeniu.

Un număr însemnat de tineri talentați din Ardeal, Banat și Oltenia au fost câștigați încă din primii ani pentru meseria de inginer chimist, pe care și-o vor însuși la Facultatea de Chimie Industrială din Timișoara, înființată prin decretul prezidențial nr. 161 din 22 iulie 1948. Cel dintâi decan va fi Coriolan Drăgulescu, rector fiind la acea dată Ilie Murgulescu.

Cei doi chimiști , de care am pomenit anterior și care vor fi inițiatorii și susținători memoriului de înființare, se vor preocupa, cu mare interes și competență, de amenajarea a noi laboratoare, a sălilor de curs necesare, de crearea unei baze materiale corespunzătoare studiului în domeniul modern al chimiei. Ei vor impune de la început o atmosferă universitară, o concepție modernă despre învățământul superior, vor introduce și vor dezvolta cercetarea științifică la nivelul la care se afla știința după trecerea războiului mondial. Ca urmare a eforturilor făcute de factorii principali de conducere din facultate – îi amintim printre alții pe regretații profesori George Ostrogovici, Iosif Dick, Iosif Reichel, ca și pe academicianul Vasile Cocheci – facultatea va avea în anul 1970 opt catedre cu 26 de laboratoare în care se pot face cercetări cu caracter interdisciplinar, datorită dotărilor de ultimă oră.

Cercetarea științifică se va dezvolta pe două căi , prima de consolidare a vechilor preocupări și a doua de inițiere a unor domenii noi, în acord cu necesitățile industriei românești și cu tendințele pe plan mondial.

În sectorul anorganic, activitatea de cercetare s-a axat pe studiul formării în soluție a unor combinații greu solubile sau complexe, din care s-a dezvoltat domeniul liganzilor de tip complexonic. În electrochimie, s-a studiat problema proceselor cu electrod vibrator și s-a continuat linia de cercetare a cineticii chimice și a studiilor fizico-chimice pentru unele combinații complexe.

În cadrul operațiilor și al utilajelor, s-au remarcat linia de cercetare a transferului de căldură, reacțiile la presiuni înalte și studiul elementelor de automatizare de joasă presiune.

Protecția calității apelor și a epurării apelor reziduale industriale, în scopul redării lor în circuitul natural, s-a dovedit o problemă de mare viitor și de deosebită însemnătate, mai ales în condițiile unei poluării tot mai puternice a naturii prin acțiuni industriale și agricole.

În ceea ce privește industriile organice, eforturile s-au axat pe compușii macromoleculari, coloranți și intermediari pentru coloranți, combinații fiziologic active. În fine, în domeniul silicaților trebuie să amintim cercetările privind obținerea de mase pe bază de oxizi suprarefractari, cimenturi Portland speciale, studiul comportării și interacțiunii componenților unor sisteme reactive la temperaturi înalte. Interesante s-au dovedit a fi studiile referitoare la proprietățile electt·ice și magnetice ale unor mase oxidice pe bază de crom și aluminiu încălzite în jet de plasmă.

Sub conducerea profesorului L. Sauciuc s-au desfășurat cercetări legate de hidrogenarea și dehidrogenarea catalitică a unor clase de combinații organice; tehnologia coloranților l-a preocupat, timp de 20 de ani, pe profesorul I. Reichel; problema pigmenților anticorozivi și a unor pigmenți pentru mase plastice și pentru materiale refractare a fost abordată sub îndrumarea profesorului Kimmel E.; tehnologia farmaceutică și a anti-dăunătorilor a fost dezvoltată de asemenea sub conducerea profesorului I. Reichel.

Ceea ce este de subliniat cu privire la cercetarea chimică de la Institutul Politehnic este legătura sa strânsă cu creșterea industriei chimice; remarcăm, deci, colaborările cu marile combinate ce au fost puse în funcțiune în această perioadă: Azur și Solventul din Timișoara, Uzina Policolor București , U.C.M. Reșița, Dermatina Timișoara, Sinteza Oradea, Combinatul Chimic Borzești, Combinatul Chimic Craiova ș .a.

La Facultatea de Mecanică Agricolă se pregătesc ingineri cu un profil profesional foarte larg, așa cum cere o agricultură modernă. Corespunzător acestor cereri, și cercetarea științifică s-a extins pe o paletă cuprinzătoare de teme, legate de reducerea consumului de combustibili, a consumului de metal la fabricarea acestor mașini și agregate, mărirea productivității muncii în agricultură, introducerea maselor plastice ca înlocuitori, simplificarea constructivă și sporirea rezistenței în exploatare, date fiind condițiile grele de lucru ale acestor mașini. O preocupare însemnată a cadrelor didactice a reprezentat-o elaborarea de norme științific motivate pentru munca în agricultură.

Cercetările științifice în direcția construcției, exploatării și reparațiilor tractoarelor s-au îndreptat spre elucidarea fenomenului de interacțiune dintre mecanismul de deplasare al tractoarelor și diferitele stări ale terenului, îmbunătățirea indicilor tehnice-economici ai tractoarelor pentru exploatarea agregatelor în pantă, ai tractoarelor stuficole ș.a. S-au făcut studii cu privire la cinetostatica mecanismelor plugurilor purtate și încercarea agregatelor de arat, elaborându-se trupițe speciale în vederea reducerii rezistenței la înaintare și mărirea vitezei de lucru. S-au studiat organele de bază ale mașinilor de curățat semințe și de sortare a lor, instalații de muls cu transportul laptelui prin conducte, s-au analizat tipurile de curgere pentru a nu se altera calitatea laptelui.

Nu putem să încheiem această scurtă trecere în revistă a principalelor realizări ale cercetării științifice până la momentul aniversar 1970 fără a aminti contribuțiile pe care le-au avut, pe parcursul deceniilor, disciplinele cu caracter precumpănitor teoretic, cum sunt matematica, fizica și mecanica teoretică, toate cu o însemnătate particulară în pregătirea inginerului modern.

În disciplina matematicii, cercetările științifice au fost reprezentate, chiar de la început, prin lucrările primului rector, savantul matematician Traian Lalescu, ale cărui contribuții s-au extins la algebră, teoria numerelor, geometrie, teoria ecuațiilor integrale ș.a. În privința ecuațiilor integrale, Traian Lalescu a desfășurat o activitate de pionierat, el elaborând în anul 1908 teza sa de doctorat în acest domeniu și publicând în 1911 volumul „Introducere în teoria ecuațiilor integrale”, tradus în 1912 în limba franceză și citat de toți specialiștii de mai târziu.

Cercetările inițiate de Traian Lalescu au fost continuate timp de 34 de ani de către prof. dr. doc. Valeriu Alaci, care s-a afirmat, mai ales, în analiza matematică. A publicat în 1939 lucrarea „Trigonometria pătratică”, premiată de Academia Română, urmată de altele în care introduce noțiunile de coordonate rombice și anti-rombice, funcții pseudo-omogene, ecuații diferențiale pseudo-omogene.

Preocupările prof. dr. doc. O . Țino s-au legat de analiza matematică și geometrie; teza sa de doctorat s-a intitulat „Asupra unei clase de schimburi și asupra dezvoltării în serii după funcții fundamentale Fredholm”.

În domeniul ecuațiilor funcționale, o contribuție de seamă a adus prof. dr. doc. Mihai Ghermănescu; de numele lui se leagă apariția primului tratat de ecuații funcționale, cu caracter enciclopedic, din lume.

Prof. dr. Gh. Th. Gheorghiu a publicat lucrări în legătură cu funcțiile sferice și metasferice; prof. dr. doc. Emanoil Arghiriade a avut contribuții interesante în domeniul geometriei, în teoria matricilor și în algebră. Tradițiile școlii de matematică au fost continuate de profesorii Vasile Mioc și dr. Octavian E. Gheorghiu, împreună cu colaboratorii lor în domeniul geometriei, al ecuațiilor diferențiale și cu derivate parțiale, al ecuațiilor funcționale ș .a., multe dintre acestea cu însemnate ecouri în tehnică; sunt de menționat, de pildă, problemele de algebră booleiană aplicate la mașinile electronice de calcul.

Cercetările de mecanică teoretică și aplicată au fost inițiate de marele savant român Victor Vâlcovici precum și de prof. dr. doc. Mihai Ghermănescu. După plecarea lor ia București, cercetarea a fost preluată și coordonată de acad. Gheorghe Silaș, care a dat o nuanță puternic aplicativă acestor cercetări științifice riguros conduse. S-a studiat teoria vibrațiilor și a vibro-percuțiilor, domeniu pentru care Școala de la Timișoara este bine cunoscută. Printre problemele mai importante, cercetate și rezolvate, le amintim pe cele ale percuțiilor aplicate corpurilor rigide în mișcare, pe cele ce vizau regimurile periodice staționare ale unor mecanisme vibropercutante și stabilitatea acestora; de asemenea, studiul sistemelor vibropercutante cu ajutorul ecuațiilor lui Lagrange, mișcările nestaționare ale unor sisteme mecanice acționate inerțial, metodele de aproximare poligonală a caracteristicilor nelineare ș.a.

În fizică – primul laborator pentru studenți s-a deschis, așa cum am mai arătat, încă din anul universitar 1920/1921 de către profesorul dr. doc. Stăncescu – cercetarea științifică a pornit în anul 1943, prin lucrările profesorului dr. doc. Constantin Sălceanu, relativ la elasticitatea unor fire metalice.

După anul 1948 la conducerea catedrei a fost adus de la Iași prof. dr. Alexandru Cișman, m.c. al Academiei Române, care a inițiat și a dezvoltat, împreună cu colaboratorii săi, cercetări în domeniul fizicii corpului solid, mai ales al proprietăților magnetice ale peliculelor feromagnetice depuse electrolitic. S-au evidențiat fenomene interesante în cazul peliculelor de Fe, Co și Ni, precum și al interaliajelor lor, s-a urmărit conlucrarea tratamentelor magnetice, termice și mecanice asupra proprietăților acestor materiale, s-a pus în eivdență stratificarea spontană a materialelor feromagnetice în pături subțiri, s-au studiat proprietățile lor structurale cu ajutorul figurilor Bitter, s-au obținut date cu privire la dinamica pereților Bloch. Prof. dr. Petru Lamoth și prof. dr. Aurica Munteanu, sub conducerea academicianului Cișman, împreună cu unii colaboratori mai tineri, au format o adevărată școală de magnetismul păturilor feromagnetice subțiri, recunoscută pe plan național și european. Domeniul acesta, ce s-a arătat deosebit de fecund atât din punct de vedere fundamental cât și aplicativ, a mai fost îmbogățit prin studii asupra materialelor vitroceramice cu proprietăți magnetice, prin urmărirea contribuției componentei feromagnetice la frecarea internă, prin studiul fenomenului și al efectului Barkhausen și Matteucci în cadrul solicitărilor dinamice etc.

Fizica moleculară a lichidelor a constituit, de asemenea, o direcție de cercetare, lucrările concentrându-se mai ales asupra tensiunii superficiale. S-a impus, totodată, o orientare teoretică, în domeniul formalismului lagrangeian și al teoriei câmpului, urmărindu-se în mod special elaborarea unei teorii cu derivate superioare, foarte bine primită de specialiștii din străinătate.

Dacă analizăm, oricât de sumar, ascensiunea Politehnicii din Timișoara în primii cincizeci de ani de activitate, putem să observăm că acest interval a permis nu numai consolidarea unui învățământ tehnic superior de cea mai bună calitate, dar și înscrierea Școlii în rândul universităților tehnice cu renume, în țară și chiar în Europa.

Folosindu-se la început de mulți profesori formați la asemenea școli înalte de la Budapesta, Charlottenburg, Paris, Zurich etc., utilizând cu înțelepciune experiența acumulată acolo, Politehnica din Timișoara și-a format în timp un corp profesoral propriu din cei mai buni absolvenți ai săi, cu ajutorul cărora și-a consolidat faima de instituție serioasă și pretențioasă față de cei ce îi treceau pragul.

Excursiile de studii, stagiile în străinătate, legăturile prin intermediul „Buletinului Științific”, sesiunile de comunicări, care adunau la Timișoara cele mai valoroase cadre au permis o interconectare strânsă la problemele ce preocupau lumea științifică a Europei.

Atmosfera de la Timișoara a fost severă și poate că, uneori, prea rigidă; ea a fost influențată de preistoria sa, ca și de felul de a fi al bănățenilor, crescuți în acest colț de țară, unde, în plus, s-au aplicat, o vreme, reguli de viață preluate de la un imperiu ce cultiva la rându-i ordinea și disciplina. Banatul este apreciat și pentru folclorul său, și pentru animatorii culturali ai vieții locale. Caracteristicile sale de bază rămân pragmatismul, seriozitatea și hărnicia.

Aceste prime cinci decenii au demonstrat cu prisosință că Școala Politehnică din Timișoara a căpătat aceleași trăsături, care îi fac cinste și îi sunt specifice.

CAPITOLUL VIII

ANII ’70: SCHIMBĂRI ÎN VIAȚA UNIVERSITARĂ

Există, se pare, în viața fiecărei generații un deceniu de grație, un număr de ani în care societatea se liniștește, prosperă și se dezvoltă, în care oamenii se simt relativ liberi și stăpâni pe soarta lor.

În perioada interbelică acest „deceniu„ a cuprins numai o parte a anilor '30, dar tocmai bunăstarea care s-a instalat i-a făcut să nu înțeleagă ce li se pregătea. Oamenii credeau în bunele intenții, în legăturile de prietenie dintre națiuni, în garanțiile date de cei mari celor mici; ei sperau ca, după grozăviile primului război mondial, omenirea să fi tras concluziile potrivite pentru ca asemenea lucruri să nu se mai repete. Ceea ce a urmat se cunoaște.

În anii de după cel de al II-lea război mondial, schimbările produse în Europa au fost uriașe iar țările din centrul și estul continentului, cedate U.R.S.S.-ului, au fost supuse unor regimuri de import, dure și necruțătoare, care au întârziat mult redresarea postbelică a statelor respective. Cum viața merge totuși înainte, în anumite conjuncturi mai favorabile, România a beneficiat de un deceniu de „grație” și acesta a cuprins o parte a anilor '70. Masive investiții făcute din afară, tehnologii moderne implementate, o industrie petrochimică putemică, alimentată de resursele inteme, dar și de țițeiul iranian, ce curgea cu generozitatea la prețuri uluitor de mici, au permis ca produsul intern brut să crească și, deși se ducea o politică de investiții masive cu cca. 30% din PIB reinvestit, nivelul de trai să se ridice și aceasta să se simtă în toate sectoarele vieții sociale, inclusiv în problemele de școală. Dezvoltarea industriei ca și a altor sectoare ale vieții economice și sociale cerea cadre calificate și numărul de studenți, ca și numărul de specializări au crescut în acei ani.

La Institutul Politehnic Timișoara s-au înființat secțiile de subingineri de la Facultățile de Mecanică și Construcții (1968), apoi de la Facultatea de Electrotehnică (1969), a luat ființă secția de Arhitectură în cadrul Facultății de Construcții (1970), precum și secția de Electronică de la Facultatea de Electrotehnică (1970). La sărbătorirea semicentenarului din 1970, Institutul Politehnic avea 5 facultăți și 24 de secții de specializare pentru ingineri și subingineri, 537 de cadre didactice și 5653 de studenți. Comparând situația cu perioada interbelică, totul se amplificase de cca. zece ori.

O inițiativă interesantă și de viitor s-a dovedit a fi înființarea unor institute de subingineri la Reșița și Hunedoara, sub patronarea Institutului Politehnic din Timișoara; ele au permis calificarea unui număr însemnat de tineri în profesii cerute în aceste puternice centre industriale. Patronajul unui institut cu autoritate și cu tradiție a făcut să se înlăture ezitările și defecțiunile normale unei inițieri de învățământ superior, așa că de la bun început aceste institute de subingineri au funcționat în condiții mulțumitoare; ele și-au îmbunătățit an de an actiVItatea prin cooptarea unor cadre de certă valoare. Acestea se petreceau în anul 1971.

Practica productivă a studenților politehniști a fost dintotdeauna o chestiune însemnată și o preocupare continuă a tuturor conducerilor ce s-au perindat în fruntea Școlii și a facultăților. În mod obișnuit, era o practică de observație care se desfășura în principalele întreprinderi industriale din zonă. Cu toată bunăvoința și interesul arătate de conducerile din întreprinderi, era greu să se asigure o practică efectivă, atunci când prin secții apăreau câteva zeci de studenți ce trebuia să fie instruiți.

Ideea unor ateliere proprii, bine dotate și cu personal calificat, care, alături de cadrele didactice, să se ocupe de această componentă majoră, s-a materializat în anul 1973 când, din inițiativa și cu hotărârea caracteristică rectorului din acea vreme, academicianul Ioan Anton, s-a dat în folosință „Secția de prototipuri și microproducție cu profil electric și mecanic” de pe platforma Institutului.

La acest obiectiv a lucrat întregul personal al Institutului în obișnuitele ore de „muncă voluntară”, dar, dincolo de timpul pierdut de oameni cu calificare superioară să sape gropi de fundații, s-a realizat un obiectiv important și care, treptat, a fost dezvoltat și dotat cu mașini-unelte moderne, la care studenții învățau meseriile aferente, cu secții de sudură, de tratamente termice, cu secții de proiectare ș.a. Această „fabrică internă” a permis unor tineri, care habar nu aveau ce însemna efectiv o secție de tipul celei pentru care optaseră la admitere, să o cunoască, să se familiarizeze ca mașinile, cu organizarea fluxului de producție, cu toate componentele ce reveneau mai târziu muncii unui inginer.

În „S.P.M.”, cum i s-a spus pe scurt, s-au realizat prototipuri de mașini și aparate, au fost făcute proiecte duse până la faza de execuție, s-a lucrat pentru unele întreprinderi industriale din oraș. Din păcate, cu trecerea anilor și cu înrăutățirea situației economice din țară, planul de producție impus S.P.M.-ului, ca și întregului Institut de altfel, plan de a cărui realizare depindeau salariile tuturor angajaților, a deteriorat în parte munca de creație și de instruire.

În anii '70, a cunoscut o dezvoltare deosebită – pentru acea vreme – introducerea tehnicii de calcul. Facultățile au fost dotate cu calculatoare și s-a dus o vie activitate de implementare a cunoștințelor respective, atât în rândul cadrelor didactice, cât și al studenților. O realizare însemnată a fost în anul 1975 intrarea în funcțiune a „Centrului de calcul electronic al Institutului”, cu o clădire proprie și o dotare corespunzătoare acelui moment.

Dezvoltarea Institutului Politehnic din Timișoara s-a făcut, pe parcursul anilor, prin folosirea unor localuri improvizate sau căpătate de la alte unități școlare. Din frumosul plan pavilionar gândit de profesorul-arhitect Victor Vlad nu fuseseră realizate în anii interbelici decât clădirile Facultății de Mecanică, un cămin, o cantină și casele destinate cadrelor didactice, toate situate pe teritoriul cedat Politehncii de către primăria municipiului. Extinderile ulterioare, deși extrem de utile, erau mai mult hale pentru laboratoare sau prelungiri ale unor clădiri existente, ca de exemplu la Facultatea de Mecanică.

Facultatea de Electrotehnică avea nevoie nu numai de laboratoare multe și variate, dar chiar de spații de învățământ, cum ar fi amfiteatrele pentru cursuri și numeroase săli de seminar sau pentru proiectare. Prin eforturile deosebite ale conducerii Institutului, unde o echipă extrem de unită și de hotărâtă – formată din rectorul Ioan Anton și din prorectorii Gheorghe Silaș și Ioan De Sabata – depunea toate străduințele pentru dezvoltarea armonioasă și modernă a Școlii, s-a construit edificiul nou și frumos al Facultății de Electrotehnică, cu trei corpuri de clădiri aflate pe Bulevardul Pârvan și o hală mare, destinată „mașinilor și acționărilor electrice”, situată între Facultățile de Electrotehnică și de Mecanică. Intrarea în funcțiune a acestor dotări de clădiri și de aparatură – în anul 1976 – a permis o dezvoltare ulterioară puternică a facultății, și pentru secțiile clasice de specializare – electrotehnică, electromecanică, energetică – și pentru secțiile noi de electronică și de automatizări și calculatoare.

Facultatea de Mecanică se dezvoltase extrem de mult, atât datorită tradiției, cât și rezultatelor deosebite în cercetarea științifică legată de importanta industrie a țării. Numărul mare de specializări, și implicit de studenți, cerea noi spații de învățământ, noi amfiteatre și săli de seminar. Rezolvarea s-a făcut prin construirea unor aripi destinate scopului arătat mai sus, realizate într-un stil apropiat de acela în care arhitectul Duiliu Marcu ridicase prima clădire a facultății. Această parte a fost finalizată în anul 1977.

Tot în această perioadă au fost începute clădirile noi ale Facultății de Chimie Industrială și uriașul pavilion de „Orologerie” de la Facultatea de Mecanică; ele vor fi terminate mai târziu, cu foarte mari eforturi și dificultăți, din pricina înrăutățirii situației economice a României, în anii deceniului următor (în 1981 și 1982).

Dintre schimbările majore ce au avut loc în concepțiile de organizare a învățământului superior trebuie să subliniem ideea de „integrare” a învățământului cu producția și cercetarea.

Politehnica din Timișoara a practicat încă de la începuturile ei această „integrare”. Este destul să reamintim aici că principalii profesori erau strâns legați de C.F.R. și de marile unități industriale din zonă: academicianul A. Bărglăzan a făcut ani de zile naveta la Reșița, săptămânal, pentru a ajuta la realizarea primelor turbine românești; academicianul I . Anton, împreună cu o echipă puternică, a petrecut o vară întreagă la hidrocentrala de la Bicaz, pentru a efectua măsurători asupra funcționării turbinelor instalate acolo; academicianul D. Mateescu a fost cel care a avut curajul – după prăbușirea acoperișului uriașei săli a expozițiilor din București – să preia proiectarea acelei cupole și să o facă împreună cu echipa sa, iar sudarea ei a fost condusă și coordonată de conferențiarul Radu Dumitru de la Politehnica din Timișoara; multe alte argumente ar putea fi aduse – și au fost deja prezentate în captiolele acestui volum – în sprijinul ideii de integrare, adică de strânsă legătură între învățământul superior și producția industrială.

Ceea ce a adus nou ideea de integrare a fost legiferarea acestei legături ca și dubla subordonare a învățământului, care implica o linie directă de acțiune între învățământ și ministerele economice, mult mai bogate decât Ministerul Învățământului și care puteau astfel să contribuie la dotarea unităților de școală.

Integrarea a permis obținerea de fonduri importante pentru dotări și a condus la aglutinarea personalului de cercetare. În această perioadă au apărut unele mari colective de cercetare, capabile să contribuie rapid la rezolvarea unor probleme majore cerute de modernizarea industriei ca și de schimbările ce au început să se producă în economia țării. Au existat în această perioadă – și au funcționat în foarte bune condiții – relații cu marile întreprinderi de la Reșița și Hunedoara ca și cu principalele unități industriale din Timișoara. Din păcate, în timp, s-au produs schimbări negative în economia mondială, care s-au repercutat asupra economiei românești și implicit asupra sistemului nostru de învățământ.

Principala criză ce a afectat industria și economia românească a fost aceea „a petrolului”. În anul 1973, șahul Iranului a mărit brusc, de patru ori, prețul țițeiului – și România era un mare importator de țiței pentru uriașa sa industrie petrochimică, dimensionată mult peste propriile resurse de țiței, – apoi criza s-a agravat în anul 1976 prin închiderea parțială a robinetului de petrol de către țările mari exportatoare. A apărut pentru prima dată spectrul lipsei de energie și s-au evidențiat carențele unei industrii energofage ce ar fi cerut o retehnologizare de care România nu era capabilă. Complicații politice, construcția canalului Dunăre-Marea Neagră, suprapuse peste dorința de a schimba structura edilitară a Bucureștiului, începerea canalului București-Dunăre – extrem de costisitor – ca și dorința de a se plăti în scurt timp toate datoriile externe ale țării au contribuit din plin la dezorganizarea economiei, la apariția de constrângeri de nesuportat și la trecerea la un buget de aspră austeritate, care a distrus și ceea ce mai funcționa bine.

Integrarea învățământului cu producția și cercetarea a căpătat valențe noi și nedorite, totul s-a redus în principal la realizarea planului de cercetare și de producție, fără ca marile sume de bani, ce veneau anterior pentru dotări, să mai apară.

Cum toate sistemele social-economice au o mare inerție, aceste dificultăți se vor face simțite major abia în deceniul următor.

Vom încerca să creionăm în continuare, căci o analiză exhaustivă ar fi greu, dacă nu imposibil de făcut la dimensiunile Institutului, o parte din preocupările și realizările anilor '70.

De o mare însemnătate în configurația preocupărilor științifice ale Institutului a rămas colaborarea cu Reșița, cu cele două combinate, siderurgic și al construcțiilor de mașini.

Au fost încheiate contracte de colaborare (15 în anul 1971 și 13 în anul 1972) cu privire la următoarele domenii principale:

– efectele zonelor de cavitație asupra transformării energiei în turbomașini

– metode de cercetare și conducere a stațiunilor energo-cavitaționale pentru modelele de turbine hidraulice

– determinarea performanțelor tehnice ale unui radiator pentru aerul de supraalimentare a motoarelor Diesel

– cercetări privind transmiterea căldurii prin materiale ceramice, refractare și izolante termic

– verificarea experimentală a rezistenței și stabilității vanei plane de la U.H.E. Zigoieni

– studiul metodelor de calcul al solicitărilor electrodinamice ale motoarelor electrice destinate serviciilor auxiliare ale centralelor termoelectrice

– studii și cercetări în vederea realizării modelului de turbină bulb pentru C.H.B . Gruia

– determinarea eforturilor si deformatiilor la ecluzele Portile de Fier

– studiu privind organizarea procesului tehnologic al unei uzine de constructii de masini la Caransebes

– studiul, proiectarea și etalonarea unor aparate de măsură și dispozitive necesare pentru lucrările de cercetare în domeniul motoarelor Diesel

– cercetări în vederea realizării pompelor de mare putere destinate stațiilor de pompare pentru acumularea SPA-Gâlceag

– diversificarea gamei de motoare cu ardere internă

– gama de turbine bulb destinate uzinelor hidroenergetice amplasate pe râurile interne și având puterile de (7-5O)MW

– gama de rotori model de turbine hidraulice cu parametri ridicați (turbine Francis și Kaplan).

Am enumerat aceste titluri ce au reprezentat principalele teme de colaborare în anii '70 pentru a sublinia continuitatea și legăturile între preocupările multor cadre didactice de la Institutul Politehnic și realizările uzinelor din Reșița. Este regretabil pentru ambele părți că lucrurile stau acum altfel și efectele se pot vedea în tot ce se petrece în marele centru industrial al Banatului.

În cadrul activității de integrare și al reglementărilor juridice existente, fiecare facultate a profitat în felul ei de această sursă de dezvoltare. Vom lua ca exemplu Facultatea de Tehnologie Chimică; aceasta a avut o situație materială precară pe parcursul multor ani, fiind găzduită în clădiri vechi, improprii, adaptate cu dificultăți și unde nu exista posibilitatea construirii de piloți industriali sau semi-industriali pe care cadrele didactice să își experimenteze rezultatele cercetării științifice iar studenți să cunoască, la o scară relativ mare, unele procedee și procese tehnologice. De altfel unica clădire modernă a acestei facultăți (de fapt jumătate din ceea ce ar fi urmat să fie) a intrat în funcțiune abia în anul 1982.

Facultatea și-a construit, cu ajutorul unor ministere, prin reglementarea dublei subordonări, ce dădea posibilitatea primirii de fonduri de la ministerele economice, o hală de piloți pe platforma fostei întreprinderi Azur și o alta pe platforma de la U.T.T., pe Calea Aradului. Implicarea cadrelor didactice în activitatea de integrare poate fi ilustrată de la început prin câteva cifre care dau valoarea în bani a contractelor de cercetare în câțiva din acești ani:

Dintre temele ce au preocupat cercetătorii în acea perioadă putem să amintim:

– instalație industrială de bioxid de mangan electrolitic

– proiectul unei fabrici pentru cărămizi din zgură de furnal

– plăci și piese din zgură de furnal

– pilotarea producției de mangan metalic

– elaborarea și studiul unor mase refractare

– antioxidanți, solvenți pentru hidrocarburi, rășini și lacuri noi.

Activitatea de integrare a învățământului superior cu cercetarea și producția a avut ca scop o colaborare strânsă între problemele studiate în învățământul tehnic superior și necesitățile de modernizare ale producției din întreprinderile industriale; aceasta impunea o concentrare a forțelor de cercetare, căci în grupuri mici de studiu nu se puteau rezolva repede și bine aspectele legate de introducerea a noi tehnologii sau de îmbunătățirea celor existente, de modernizarea unor agregate complexe sau a aparatorii de măsură și control.

O altă idee importantă țintea la introducerea studenților în problemele de cercetare științifică prin învățarea tehnicii de cercetare, instruirea în metodologia cercetării și cunoașterea domeniilor acute cu care se lupta industria românească.

Conform cu normele de la început, Institutului trebuia să îi revină prin această activitate fonduri pentru dotări și dezvoltare pe care nu le-ar fi putut obține direct de la Ministerul Învățământului.

Înseși cadrele didactice urmau să fie – și au fost o bună bucată de vreme – stimulate prin premii substanțiale pentru modernizările pe care propunerile lor le aduceau în întreprinderi.

Introducerea studenților din anii mici (I și II) în cercetarea de inițiere, continuarea acestei activități prin așa-numita „Activitate de cercetare și proiectare” din anii IV și V și finalizarea întregului proces modern de instruire prin proiectul de diplomă reprezentau un tot unitar, bine gândit, mult dezbătut și perfecționat mereu pe parcursul anilor.

O atenție deosebită s-a dat modernizării și actualizării programelor analitice de la toate disciplinele; cadre didactice au vizitat instituții de învățământ prestigioase din Europa și din toată lumea pentru a se putea informa despre tot ceea ce era nou și interesant în domeniu.

Concursurile profesionale inițiate în această perioadă ca și dezvoltarea cercetării științifice studențești au fost bunuri câștigate pentru viitor și ele au adus multă bucurie și multă satisfacție atât studenților cât și profesorilor care s-au ocupat cu generozitate de ei.

Una dintre cele mai de seamă consecințe ale reglementărilor de care am vorbit a fost aglutinarea cercetării științifice, sub forma unor „școli” de cercetare ce adunau la un loc specialiști de la disciplinele cu caracter fundamental și cu caracter aplicativ, teoreticienii cei mai buni și experimentatorii cei mai fini.

Tradiția Politehnicii a permis abordarea pe un front larg a domeniilor unde se lucra de decenii, ca și inițierea unor domenii moderne, absolut noi chiar și pe plan mondial. Apariția acestor școli de cercetare s-a datorat existenței unor personalități de valoare la toate facultățile institutului, personalități capabile să adune în jurul lor forțe tinere și entuziaste, foarte bine pregătite profesional și deschise spre nou.

Am prezentat anterior câteva dintre cele mai de seamă colaborări pe care cadrele didactice de la Facultățile de Mecanică și Electrotehnică le-au avut cu puternicul centru industrial de la Reșița. Am subliniat de asemenea pașii făcuți de cadrele de la Facultatea de Tehnologie Chimică în această perioadă. Vom încerca în continuare să prezentăm succint câteva dintre cele mai însemnate realizări de la facultățile din Timișoara, Reșița și Hunedoara.

În deceniul al 8-lea, la Facultatea de Construcții s-a acordat o atenție sporită perfecționării metodelor de calcul, elaborării unor metode și tehnologii în vederea economisirii de metal în construcții, îmbunătățirii metodelor de proiectare în construcțiile hidrotehnice, evitării poluării și îmbunătățirii calității apelor, rezolvării unor probleme tehnice și economice în realizarea și exploatarea sistemelor de îmbunătățiri funciare.

Tradiționalele școli de cercetare în construcții de beton – teoria și calculul elementelor de beton, beton armat, beton precomprimat -, în construcțiile metalice, calculul în stadiu plastic al construcțiilor metalice, calculul și alcătuirea construcțiilor metalice spațiale -, în domeniul hidrotehnic – hidraulica subterană a captărilor și drenajelor hidraulice, instalații de transport al apei, potabilizarea apelor -, în domeniul drumurilor și fundațiilor – folosirea vibrațiilor în industrializarea muncii de fundații, tehnologii moderne în construcția de drumuri și autostrăzi – sunt numai câteva dintre cele mai de seamă probleme rezolvate.

La Facultatea de Electrotehnică s-a acordat o atenție sporită și s-a lucrat mai mulți ani cu rezultate foarte interesante în domeniul dispozitivelor semiconductoare bazate pe efecte galvano-magnetice, în cel al confecționării miezurilor de ferită pentru memorii, al perfecționării metodelor de măsurare a mărimilor electrice și magnetice; s-au abordat, de asemenea, comanda tiristoarelor în acționări cu convertoare ale frecvenței, perfecționarea constructivă a mașinilor și transformatoarelor electrice de mare putere, aplicarea motorului linear în industrie, optimizarea funcționării și mărirea fiabilității sistemelor electroenergetice.

În cadrul catedrelor așa-zis „generale”, adică acelea care contribuiau la punerea bazelor pentru studiile de specialitate, și aici se integrează în primul rând catedrele de fizică și de matematică, în perioada despre care scriem , s-au pus bazele modernizării disciplinelor predate și s-au continuat cercetările în domenii tradiționale, cum ar fi de exemplu studiul magnetismului peliculelor feromagnetice obținute electrolitic, la Catedra de fizică.

La Facultatea de Mecanică s-au continuat unele preocupări de tradiție, dintre care o bună parte le-am amintit în cadrul prezentării colaborărilor cu uzinele de la Reșița; s-au abordat unele domenii sau probleme noi impuse de cererile industriei, dintre care subliniem: studii privind procedeele de electroeroziune la prelucrarea de precizie a metalelor, cercetări pentru fabricarea pompelor destinate centralelor termoelectrice, industriei chimice și stațiilor de pompare, reducerea vibrațiilor la echipamentele termo- și hidroenergetice, fiabilitatea transmisiilor mecanice, asimilarea de oțeluri criogenice, ansamble sudate ș.a.

În anii 1971-1973 contractele de cercetare încheiate numai de această facultate cu industria au crescut de la 2,9 milioane lei la 7 milioane lei /an, ceea ce arată amploarea legăturilor cu producția.

La Facultatea de Mecanică Agricolă au fost continuate studiile privind diversificarea sistemei de mașini agricole pentru cultura plantelor tehnice și industriale, s-au studiat și îmbunătățit unele utilaje destinate zootehniei, au existat preocupări privind modernizarea bazei energetice în agricultură, mărirea duratei de funcționare a organelor de mașini, îmbunătățirea organizării și conducerii unităților agricole, utilizarea superioară a resurselor economice ș.a.

O preocupare de bază în acel timp a reprezentat întărirea și dezvoltarea institutelor de subingineri de la Reșița și Hunedoara, aflate, așa cum am arătat, în subordinea Institutului Politehnic din Timișoara.

Pe lângă dezvoltarea de laboratoare proprii, în acele centre industriale puternice s-au putut folosi laboratoarele uzinale – bine dotate – pentru instruirea studenților, ca și practica efectuată direct în marile uzine pentru cunoașterea nemijlocită a principalelor procese și procedee tehnologice.

În a doua parte a deceniului la care ne referim au început să se facă simțite dificultățile cu care se luptau industria și economia românească, dificultăți generate de cauze externe – și este suficient să amintim criza energiei și a petrolului – și de cauze interne, pe care le-am prezentat succint anterior.

Cercetările în domeniul energiilor ce se reînnoiesc – energia solară și energia eoliană – au apărut astfel ca teme majore, cu rezultate utile, interesante și la nivel cu cele întreprinse pe plan mondial.

Legăturile cu exteriorul s-au deteriorat, investițiile, mai ales în dotări, au scăzut treptat, tehnica de calcul , care ar fi trebuit să ocupe un loc de prim rang, nu a mai avansat corespunzător, accesul la bibliografia internațională a devenit tot mai greu.

Conducerea institutului s-a străduit, chiar și în aceste condiții ce deveneau tot mai anevoioase, să găsească metode de stimulare și să întărească legătura sufletească între toți membrii acestei comunității științifice și de învățământ.

În acești ani a fost reintrodus ciclul de conferințe, inițiat de primii rectori ai Școlii și având drept scop cunoașterea, de către largi pături ale intelectualității, a celor mai noi cuceriri și idei științifice. Sub numele de „Orizonturi politehnice”, ciclul a funcționat în cele mai bune condiții până în anul 1989.

Un moment de mare încărcătură sufletească a fost înmânarea în cadru festiv a diplomelor de absolvire pentru toți studenții Politehnicii.

Din păcate, deja în ultima parte a acestui deceniu dificultățile deceniului viitor începeau să se prefigureze. Nu putem încheia însă rândurile în care succint am prezentat realizările anilor '70 fără a sublinia că forma actuală a Politehncii se datorește în mare măsură posibilităților pe care le-au oferit anii de grație menționați. Investițiilor materiale li s-au adăugat clarificări însemnate cu privire la statutul cadrului didactic, al cercetătorului și al studentului aflat în Institutul Politehnic din Timișoara. Rectorul, academicianul Ioan Anton, prorectorii, profesorii Gheorghe Silaș, Ioan De Sabata, Eugen Pop și Ioan Filimon, decanii de la toate facultățile, senatul și consiliile profesorale și-au adus din plin contribuția la descurcarea ițelor, adesea extrem de complicate, ale funcționării și modernizării unei școli superioare. Fiecărei etape îi revine meritul său pentru ceea ce s-a realizat, ca și pentru dorința de mai bine atunci când gândurile se îndreaptă spre viitor.

Sesiune a cercurilor științifice studențești (Timișoara, 1978)

CAPITOLUL IX

ANII ’80: DIFICULTĂȚI ȘI REALIZĂRI

Cu excepția perioadei de război, puține decenii au fost atât de dificile pentru Școala Politehnică din Timișoara, cum a fost cel de al nouălea deceniu al secolului al XX-lea.

Din documentele de arhivă rezultă că, în timpurile grele ale celui de al doilea război mondial, grija cea mai mare a rectorului de atunci, profesorul Plauțius Andronescu, și a conducerii Politehnicii a constatat în menținerea ființei Școlii, al cărui patrimoniu erau amenințat de amputare; în ce privește numărul de studenți, și acesta scăzuse, din cauze ușor de înțeles, dată fiind situația din țară.

În mod bizar, unele probleme de același tip s-au ivit în timp de pace, chiar în intervalul ce a urmat unor lungi decenii de pace, în care ar fi fost normal ca nivelul de trai al populației să crească și, implicit, și bugetul învățământului și al cercetării.

Dacă în anii '70 s-au construit multe spații de învățământ – dintre care unele au fost finalizate în anii '80 – și s-au făcut importante dotări pentru modernizarea cercetării științifice și a procesului de învățământ, în anii ce au urmat cuvântul de ordine a fost „economia”, adică reducerea cu orice preț a costului învățământului, cu unele implicații de lungă durată.

Dezechilibrarea balanței energetice prin nerealizarea programului de dezvoltare a energiei nucleare, prin reducerea importului de cărbune energetic superior, prin încetinirea până aproape de oprire a construcției de centrale hidroelectrice, a scufundat țara în întuneric la propriu și la figurat.

Industrii energofage, tehnologii depășite, exportul cu orice preț au impus politici interne de austeritate ce au făcut traiul imposibil pentru populație; unitățile bugetare au ajuns să se zbată pentru a rezista, în condițiile în care pretențiile față de ele, reflectate de planurile de cercetare-contractuală și de producție, au crescut an de an.

Este interesant de observat totuși că tocmai aceste dificultăți, ca și dorința de a menține nivelul înalt al activității din Institut, pentru care școala noastră era cunoscută și recunoscută, au permis unele realizări, mai ales în domeniul cercetării științifice, realizări în măsură să ofere corpului profesoral satisfacții.

Una din măsurile ce a creat probleme grele în învățământ a fost amplificarea, dincolo de toate limitele de suportabilitate, a învățământului seral în scopul reducerii cheltuielilor de școlarizare.

Învățământul seral este o formă de pregătire profesională care există în majoritatea țărilor lumii. El permite calificarea superioară a unor tineri dornici de progres în condițiile în care sunt obligați să muncească pentru a se întreține sau în situația în care ocupă deja posturi bune în unități productive, la care nu vor să renunțe.

Numărul studenților seraliști nu poate fi decât redus, căci industria dintr-o localitate, chiar un oraș mare, de dimensiunile Timișoarei, nu poate furniza an de an contingente însemnate din această categorie de tineri.

Învățământul seral cere un efort deosebit din partea acelora care îl frecventează, calități psihice și de rezistență ce nu sunt la îndemâna tuturor. În plus, diploma acordată de școală fiind aceeași, fie că era vorba de învățământul de zi sau seral, cadrele didactice aveau – cel puțin teoretic – aceleași pretenții pentru ambele forme de învățământ. Acest sistem de instrucție ar fi trebuit să se bazeze pe un student exigent față de propria viață, cu maturitate în gândire, cu o poziție profesională bine conturată, cu un nivel aspirațional și motivațional bine structurat, cu așteptări de la școală ce decurg din experiența-i profesională și din problemele cu care se confruntă în cadrul procesului de producție din care provine și la care ia parte.

Care a fost realitatea?

Dacă în primii ani studenții seraliști au îndeplinit în bună măsură cerințele enunțate anterior, în timp, calitatea lor s-a deteriorat și învățământul seral a devenit colacul de salvare pentru tineri incapabili să facă față exigențelor de la examenul de admitere la „zi”. Cum această formă de învățământ a ajuns să cuprindă peste jumătate din studenții Școlii, consecințele rezultă imediat.

Vom argumenta cele de mai sus cu un exemplu. În 1983/1984, anul IB al Facultății de Mecanică avea 129 de studenți la seral; 85 – adică 66% – dăduseră mai întâi examen de admitere la cursurile de zi, fără a fi putut promova acolo, iar 19 – adică 14,7% – proveneau prin transfer tot de la învățământul de zi, unde nu putuseră face față exigențelor. Era foarte greu să pretinzi acestor tineri, prea puțin pregătiți, și mai puțin încă motivați, să răspundă onorabil dificultăților pe care un învățământ superior tehnic la seral le cerea.

Asupra calității studenților de la seral s-ar putea discuta și în lumina cifrelor de la examenele de admitere din vară și din toamnă. Astfel, tot cu titlu de exemplu, vom alege o altă facultate, și anume pe cea de Tehnologie Chimică. La admiterea din vară, pentru cursurile serale, mediile maxime au fost:

1981 – 6,56; 1982 – 7,05; 1983 – 6,76; pentru ca ele să devină toamna

1981 – 8,80; 1982 – 8,21; 1983 – 8,55.

Mediile mari din toamnă arată că cei ce s-au prezentat atunci au considerat seralul ca o salvare, au fost candidați la alte facultăți ce îi interesau și, nereușind acolo, au acceptat să frecventeze orice facultate. Interesul lor pentru profesiunea aleasă în acest mod nu putea fi decât extrem de scăzut, mai ales dacă trebuiau să lucreze peste zi în cadrul unei întreprinderi cu profil chimic. Rezultatele la învățătură au arătat eficiența redusă a acestui tip de învățământ. La facultatea de Construcții, din 40 de studenți intrați în anul 1 au terminat cursurile numai 14. Calitatea învățământului seral a fost diminuată prin transferul unor studenți de proastă calitate de la învățământul de zi; repetenți sau exmatriculați, ei au adus cu sine o atitudine refractară față de disciplina universitară și față de procesul de învățământ, influențând în mod negativ atmosfera din an.

Ca un ultim argument, în sensul celor de mai sus, prezentăm în continuare raportul dintre numărul de locuri disponibile la nivel de institut și numărul de candidați la admitere în cele două sesiuni, de vară și de toamnă, pentru seral:

Dacă unii studenți au avut dificultăți reale – lucrul în trei schimburi în industria chimică – precum și un număr extrem de redus de ore disponibile pentru studiu – 5-6 ore/săptămână, față de un necesar de 16-20 ore/săptămână, dificultăți față de care cadrele didactice au avut o oarecare înțelegere, prin adaptarea programei analitice și prin prezentarea concentrată a cursurilor, nu putem să nu subliniem faptul că notele la examene, oglindă a capacității cu care studenții își însușesc materiiile predate, au fost mult mai scăzute la seral decât la zi, așa cum rezultă din tabelul de mai jos:

Menținerea calității învățământului în Institut, una din exigențele cele mai de seamă, a fost tot mai dificilă spre sfârșitul deceniului când orele de seară, fie că era vorba de învățământul de zi sau de cel seral, se țineau sub formă de module concentrate la 80 de minute, uneori și mai puțin, ca urmare a economiei de energie datorită crizei pe care o traversa țara și care făcea ca, la orele serii, cartiere întregi din Timișoara, și din toată țara, să fie deconectate de la rețea. Învățământului superior i se acordau unele înlesniri, nefiind deconectat, dar cu prețul pierderii a câte 20 de minute la fiecare modul de două ore după care era întocmit orarul.

În tabelul de mai jos prezentăm numărul de studenți de la învățământul de zi și de la seral pentru anul 1989/1990; după cum se poate vedea, la unele facultăți numărul studenților seraliști era mai mare decât numărul studenților de la zi:

Este evident, credem, că aceste mii de studenți seraliști nu puteau preveni an de an din industria timișoreană; unii erau obligați să naveteze la Lugoj sau la Arad, ceea ce le făcea situația și mai grea; cea mai mare parte erau numai de formă încadrați în producție sau lucrau temporar, câteva luni pe an.

Cu toate aceste dificultăți, conducerea rectoratului, a facultăților, întreg corpul profesoral au depus în acei ani o diligență deosebită prin care să contribuie la menținerea unui nivel corespunzător al învățământului, mai ales la forma de zi.

Considerând că nu este posibilă o bună pregătire în anii mari de studiu fără o foarte bună pregătire la disciplinele generale din primii doi ani, s-au continuat cu succes concursurile profesionale, inițiate în anii '70 la Institutul Politehnic Timișoara sub denumirea de concursurile „Traian Lalescu” -și generalizate mai apoi la nivel național, devenind adevărate „Olimpiade”; la disciplinele de matematici, fizică, chimie, mecanică, rezistența materialelor, bazele electrotehnicii iar mai târziu, pe măsura ce intereseul și dotarea au permis-o, și la programarea calculatoarelor.

Aceste concursuri antrenau în fazele locale un număr foarte mare de studenți, facilitând o apropiere între nivelul celor buni, dar pornind de la școli diferite. La nivel național, unde studenți politehniști concurau împreună cu studenți proveniți de la facultățile de profil din Universități, obținerea unor premii cerea o cunoaștere nu numai foarte bună a domeniului, ci și exhaustivă. Studenții Politehniciii din Timișoara s-au evidențiat la aceste concursuri, mai ales la disciplinele de matematici și la chimie, dar și la celelalte.

Tot pentru stimularea unei pregătiri superioare la matematici și în acord cu tradiția existentă în Școală, a fost introdusă placheta „Traian Lalescu”, ce se acorda unui student din anul III pentru toate performanțele obținute la matematici în primii II ani de studenție: în cadrul examenelor, al concursurilor profesionale la faza locală și națională.

Cu toate dificultățile materiale existente, în deceniul al 9-lea au fost finalizate câteva dintre cele mai importante clădiri ale Institutului, realizate într-o manieră modernă și în acord, din punct de vedere arhitectural, cu restul pavilioanelor aflate în spațiul larg oferit Politehnicii, de către primărie pe parcursul mai multor decenii.

În anul 1981 au fost date în folosință două clădiri mari și adecvate procesului de învățământ, și anume clădirea Facultății de Construcții – corpul principal -, care făcea legătura și îmbina armonios într-un tot unitar mai multe clădiri relativ vechi și mai puțin frumoase, și Pavilionul de Orologerie de la Facultatea de Mecanică. Ambele construcții, realizate în cărămidă aparentă, cu linii elegante, au putut să ofere spații largi atât pentru procesul didactic propriu-zis, cât și pentru laboratoare destinate studenților și cercetărilor cadrelor didactice.

În anul 1982 se încheie construcția unui important corp de clădire destinat Facultății de Tehnologie Chimică, facultate ale cărei spatii erau răspândite în multe clădiri, cea mai mare parte a acestora fiind neadecvate și insuficiente pentru o activitate cu caracter modern.

Pe spațiul cuprins între bulevardele Vasile Pârvan, Mihai Viteazul, Vincențiu Babeș, Piața Petofi și str. Cluj se desfășoară toate aceste clădiri moderne ce permit realizarea unui proces de învățământ coerent și din punct de vedere organizatoric, căci distanțele dintre clădiri, pe care trebuie să le străbată studenții, sunt mici și pot fi parcurse în intervalele dintre diferite cursuri sau alte forme de învățământ.

Dincolo de str. Cluj se întinde Complexul Studențesc, adăpostind principalele cămine și cantine. Orașul studențesc formează un tot unitar, asigurând condiții de învățământ, de cazare și cantinizare, de ocupații sportive și culturale.

Problema eficientizării practicii studențești a preocupat dintotdeauna conducerea Institutului Politehnic din Timișoara. Practica „de observație”, ce se desfășura în întreprinderile industriale, deși utilă, nu avea randamentul dorit, căci era greu să pretinzi angajaților din fabrică să-și lase la o parte obligațiile lor pentru a face o instruire a zecilor, adesea sutelor de studenți din anii I și II.

Dacă studenții de la Facultatea de Construcții puteau fi puși să muncească efectiv în diferitele meserii mai simple pe șantiere, dacă pentru studenții de la Facultatea de Tehnologie Chimică practica de observație făcută în marile combinate chimice era interesantă, pentru studenții de la Facultățile de Mecanică și Electrotehnică și, parțial, de la Mecanică Agricolă practica din primii doi ani ridica mari dificultăți.

Așa cum am arătat, în deceniul precedent s-a decis, în cadrul unor circumstanțe favorabile, realizarea unei clădiri cu dotări speciale, destinată practicii din anii mici și cu o dezvoltare ulterioară și pentru unele activității din anii terminali. Ea a intrat în funcțiune în anul 1973.

În 1980, S.P.M.-ul funcționa din plin, asigurând o practică mult superioară, mai ales pentru studenții anului I de la toate facultățile pe care le-am menționat mai sus și, în oarecare măsură, și pentru studenții anilor II. Având plan ferm de producție, uneori a trebuit să se renunțe la o practică elevată în folosul realizării de produse mai simple, cerute de unele întreprinderi cu care Institutul avea contracte de colaborare, mai ales în domeniul electric.

S.P.M.-ul a avut ca sarcină și realizarea de prototipuri și modele experimentale după proiecte concepute de cadrele didactice din Institut în cadrul obligațiile din planurile de integrare. Vom cita în continuare unele din aceste aparate realizate și care au fost apoi vândute întreprinderilor din țară, fiindcă înlocuiau foarte bine aparate similare care, aduse din import, ar fi costat nu numai mult, dar ar fi cerut și un efort valutar corespunzător.

În anul 1980 deja, la Secția de microproducție de care vorbim se produceau: permeametre, variator de turație pentru turbosuflantă de laborator, formator-amplificator de impulsuri, mașină de extras carote asfaltice, mașină de șlefuit probe metalografice, turbină Banky, trusă de instrumente pentru operații de varice, generator de ultrasunete de 100 W putere, optimiscop.

Aceste aparate și instalații au avut un grad înalt de complexitate și au cerut eforturi deosebit de mari din partea celor care le-au conceput și din partea celor care le-au realizat. Contribuția studenților nu a putut fi decât minoră, căci ele cereau personal înalt calificat pe care S.P.M.-ul îl avea și care, împreună cu cadrele didactice implicate, a depus o muncă de creație mai mult decât meritorie.

Studenții, după ce și-au însușit bazele unora dintre meseriile corespunzătoare specializării de la care proveneau, puteau să realizeze unele repere mai simple inclusiv pentru aparatura enumerată mai sus; ei aveau ocazia să vadă cum se trece de la o idee, la un proiect și apoi la faza cea mai complicată, cea a realizării propriu-zise.

Practica din anii mari a fost efectuată în -cadrul activității de cercetare-proiectare (A.C.P.), mult discutată și destul de controversată. Anterior introducerii acestei activități în anii IV și V, cu un număr mare de ore/săptămână (aproape jumătate din numărul total de ore), activitatea de proiectare se desfășura după un tipic obișnuit; cea de cercetare științifică se desfășura în cadrul cercurilor științifice studențești de unde temele cele mai interesante ajungeau să se finalizeze sub forma unor ample proiecte de diplomă.

Pentru a înțelege esența acestei probleme, trebuie să arătăm că profesiunea de inginer conține ca o componentă importantă activitatea de proiectare. Această activitatea este specifică și nu se poate învăța sau deduce din cele studiate la curs sau la seminar; există o anumită metodologie a proiectării în fiecare domeniu și, cel puțin la început, ea trebuie însușită de la specialiști. Fiind vorba de o „meserie”, este normal ca al doilea proiect să, fie mai bun decât primul, al treilea mai bun decât al doilea ș.a.m.d. A pretinde ca studenții să descopere singuri aceste metode specifice de proiectare era absurd și rezultatul, cel puțin la început, a fost că profesorii trebuiau să predea aceste aspecte în mod mascat pentru a-i putea instrui pe studenți.

În plus, dacă studenții foarte buni puteau face o oarecare activitate de cercetare, nu același lucru era valabil pentru studenții slab dotați sau mai puțin interesați de profesiune și care, uneori, abia se târau dintr-un an într-altul. Cadrele didactice erau și ele sufocate de numărul mare de studenți de care ar fi trebuit să se ocupe în condițiile în care normarea celorlalte ore se făcea în afara acestor obligații de A.C.P.

Deși au existat preocupări serioase și continue pentru a se îmbunătăți activitatea de proiectare-cercetare a studenților din anii IV și V, rezultatele nu au fost mulțumitoare decât la nivelul unor catedre, cărora le-a revenit un număr nu prea mare de studenți, sau acolo unde, prin preselecția de la admitere, calitatea studenților era foarte bună.

Întrucât din activitatea de cercetare apar în mod natural idei și soluții originale, conducerea Institutului Politehnic a acordat o atenție specială protejării prin brevete de invenție a principalelor rezultate. An de an au fost trimise la OSIM câteva zeci de propuneri pentru brevete de invenție din care cea mai mare parte au căpătat atestarea oficială. Este de remarcat faptul că la unele propuneri pentru brevetare au figurat alături de cadre didactice și personal din cercetare, tehnic și chiar un anumit număr de studenți. Credem că această preocupare ar trebui menținută prin obligarea tinerilor ce își redactează tezele de doctorat să facă și efortul de a redacta și trimite la OSIM principalele rezultate ce se pretează la o protecție prin brevete.

Un domeniu în care studenții din Politehnică au avut rezultate ce pot fi apreciate ca foarte bune a fost cel al cercetării științifice propriu-zise. Cercurile științifice erau organizate pe catedre și discipline și în multe cazuri temele proveneau din preocupările de bază ale cadrelor didactice implicate. Acest fapt a permis efectuarea nu numai a unor cercetări de inițiere, dar chiar realizarea de cercetări alături de profesori, învățarea directă a tehnicii cercetării, a măsurătorilor experimentale, a prelucrării rezultatelor, înțelegerea bazei fenomenelor aflate în studiu. Prezentarea publică a rezultatelor de către studenți îi obliga pe aceștia să se inițieze în felul cum se redactează o lucrare științifică, cum se consultă și se folosește bibliografia, ce concluzii se pot trage din anumite măsurători, cum se apreciază precizia, respectiv erorile ce pot să apară și multe aspecte de detaliu cu care nu s-ar fi întâlnit la disciplinele obișnuite de studiu din facultate.

Nu o dată asemenea teme, începute în anii mici, ajungeau să fie continuate în cadrul activității de proiectare-cercetare (A.C.P.) din anii IV și V și să se finalizeze prin proiecte dediplomă.

Faza națională a concursurilor cercurilor științifice studențești a fost organizată de mai multe ori la Politehnica din Timișoara. Efortul organizatoric mare a fost răsplătit prin rezultatele obținute, prin faptul că tinerii cu potențial evident pentru cercetarea științifică au putut să se evidențieze într-o confruntare cu colegii lor de la alte mari unități de învățământ superior din țară.

Activitatea cultural-educativă a continuat bunele tradiții existente încă de la începutul ființării Școlii Politehnice la Timișoara. Ea s-a realizat atât la cluburile existente în Institut, cât și la Casa de Cultură a Studenților, unde existau spații corespunzătoare, dotări, echipamente, costume și, nu în ultimul rând, un set de instructori cu o foarte bună pregătire. Credem că trebuie remarcat în acest context corul Facultății de Mecanică; la toate participările sale la nivel național, acesta a obținut premiul I. De asemenea, în cadrul Casei de Cultură a Studenților a activat cu mult succes ansamblul folcloric „Doina Timișului” la care au participat studenți de la toate institutele din Timișoara, printre ei numărându-se și numeroși studenți ai Institutului Politehnic. Valorificarea folclorului bănățean, a unor tradiții vechi păstrate nealterate în zone mai greu accesibile ale Banatului, existența unui taraf bine instruit, a unui grup de dansatori de nivel profesionist cât și a unor soliști vocali valoroși au făcut ca pe parcurusl multor ani, la toate festivalurile studențești la care au participat, membrii acestui ansamblu să obțină întotdeauna „Marele premiu”. Ansamblul a făcut multe turnee în țară și peste hotare, bucurându-se de o apreciere deosebită.

În anii '80 s-a acordat o atenție sporită și mișcării sportive, cu toate greutățile materiale în care se zbătea Institutul. A fost reamenajat stadionul din incintă prin acoperirea culoarelor pentru alergări cu plăci din tartan (material plastic), a fost realizată o pistă specială pentru antrenamentul alergătorilor pe distanțe medii sau mari, a fost reînsămânțat gazonul și îngrijit corespunzător, s-au desființat porțile de fotbal de pe terenul mare, astfel încât să fie folosit numai pentru atletism, s-au amenajat gropile de sărituri și toate dotările legate de concursurile atletice. De altfel, Institutul s-a bucurat să organizeze concursurile de atletism de la nivel național, la Timișoara.

În vederea punerii la dispoziția studenților a unor spații pentru jocurile sportive, s-au amenajat terenuri pentru mini-fotbal și handbal atât în proximitatea stadionului din incintă, cât și în Complexul Studențesc.

La parterul căminului 2MV s-a realizat o sală de forță pentru băieți și o sală pentru gimnastică de întreținere și de aerobic pentru fete, existând de asemenea și o saună alăturată. La aceste săli au avut acces, după un program bine pus la punct și cu asistență profesională din partea cadrelor didactice de la Catedra de Educație Fizică, și cadrele didactice și personalul adminstrativ al Institutului.

Situația materială tot mai grea în care se zbătea întreaga țară în deceniul al 9-lea a cerut o atenție sporită din partea conducerii Institutului și a facultăților pentru crearea unor condiții cât de cât acceptabile în Complexul Studențesc, unde erau cazați și își duceau viața studenții politehniști, în majoritate. În fiecare semestru, printr-o rotație bine gândită, s-au făcut reparații mari la toate cele 17 cămine, adevărate reparații capitale, deși nu era permis să fie numite ca atare. S-au făcut intervenții pentru ca în Complexul Studențesc să nu se aplice stupidele întreruperi de electricitate care afectau toate cartierele de locuințe ale Timișoarei.

Pentru asigurarea unei hrane corespunzătoare, la cele trei mari cantine, mai ales în timpul sesiunilor de examene, de un mare ajutor a fost gospodăria anexă de la Șag, amenajată mai întâi în deceniul precedent și modemizată în acest timp. Porcii crescuți aici, al căror număr depășea în anumite perioade 200-300 de capete, erau hrăniți în parte cu resturile aduse de la cantinele studențești, în parte cu porumbul recoltat de pe cele 4 ha de teren ale gospodăriei și, în completare, cu furaje obținute de la marele combinat Comtim. Pe terenul gospodăriei anexe făceau practică o parte din studenții Facultății de Mecanică Agricolă de la Institut. Tot aici se afla și pepiniera pentru pomi ornamentali cu ajutorul căreia s-au plantat cu zeci de mii de puieți în marile parcuri din incinta Institutului cât și din Complexul Studențesc.

În acești ani la căminele diferitelor facultăți s-au organizat cluburi pentru activități culturale și seri distractive, s-au creat săli de gimnastică, au fost organizate acțiuni cu caracter cultural la care au partlctpat cadre didactice de valoare din Institut, artiști de la Teatrul Național, miniformații ale centrului studențesc. De o mare reușită s-au bucurat ani la rând serile organizate în cinstea „Zilei femeii”, la 8 martie, la căminele facultății de Tehnologie Chimică.

De un deosebit succes s-a bucurat, de asemenea, în acei ani, „Balul bobocilor”, organizat de „elefanții” din anul terminal pentru „bobocii” din anul I, cu alegerea de „Miss boboc”. Întrucât gustul pentru artă se formează privind obiecte de artă și nu kitch-uri importate de aiurea, conducerea Institutului a avut multe intervenții și a găsit o mare înțelegere pe lângă unii dintre cei mai valoroși artiști plastici din Timișoara care și-au oferit opere de remarcabilă valoare în scopul de a fi folosite pentru împodobirea parcurilor și a unora dintre incintele Institului.

Menționăm, în acest sens, ridicarea unui soclu pentru bustul marelui patriot bănățean care a fost Traian Vuia, operă achiziționată anterior și aparținând artistei Ina Popescu; turnarea în bronz a operei datorate sculptorului Petru Iecza, reprezentând pe Traian Vuia, statuie care inițial a fost amplasată în noua Sală de Senat a Institutului; turnarea în bronz a efigiei lui Traian Vuia, lucrare a valorosului sculptor Victor Gaga și care a fost încastrată în zidul de la intrarea unui amfiteatru al Facultății de Mecanică; turnarea în bronz a unei sculpturi aparținând tot lui Victor Gaga și numită „Fata cu floarea”, simbol al tinereții veșnice a unei școli, amplasată în parcul dintre Facultățile de Electrotehnică și de Mecanică; aducerea unei splendide sculpturi în piatră reprezentând o zeiță și realizarea unui soclu pentru ea lângă intrarea la Cantina I MV. Este de subliniat generozitatea artiștilor timișoreni cărora Institutul nu a putut să le plătească lucrările fiind interzisă prin lege achiziționarea de opere de artă.

În curtea dinspre fațadă a Facultății de Mecanică se află în momentul de față un ansamblu format din bustul lui Traian Lalescu – operă a sculptorului. C . Medrea – precum și busturile turnate în bronz ale marilor noștri profesori Corneliu Mikloși, Ștefan Nădășan și Aurel Bărglăzan, realizate de către Ina Popescu – primele două – și de către profesorul Preda Ioan de la Facultatea de Mecanică, ultimul.

Liceul de Arte Plastice din Timișoara ca și Facultatea de Arte Plastice din Cluj ne-au donat multe lucrări ale elevilor, respectiv studenților lor, în scopul decorării unor săli, a culoarelor precum și a camerelor din căminele studențești.

O atenție deosebită a fost acordată în acești ani problemelor de sănătate ale studenților și ale cadrelor didactice. În centrul universitar timișorean existau un spital studențesc, un staționar pentru studenții tebeciști și câteva cabinete medicale. S-a decis organizarea unei policlinici la parterul unuia dintre căminele din Complexul Studențesc, policlinică dotată corespunzător, având aproape toate specializările medicale și condiții optime de consultații și tratament. Fiecare cabinet avea propria sa sală de așteptare, astfel încât să nu vină în contact bolnavi care ar fi putut molipsi pe alții. Un personal devotat a contribuit din plin la buna funcționare, iar la dotare au contribuit cu fonduri și ajutoare toate unitățile sanitare din Timișoara.

În vederea depistării precoce a unor maladii s-a făcut o investigație completă a întregului personal al Institutului în doi ani consecutivi; cei care au fost descoperiți ca suferind de anumite boli au fost luați în tratament și sub supraveghere medicală la Policlinica noastră sau, în cazuri mai grave, au fost dirijați spre alte așezăminte de sănătate.

În ocazii festive au fost organizate frumoase expoziții de carte, cu documente din istoria Școlii, cu volume scrise de mână de profesori și multiplicate ca atare. Integrarea învățământului cu cercetarea și producția a fost una din ideile deceniului precedent care a găsit la Politehnica din Timișoara un teren fertil pentru dezvoltare, căci această unitate de învățământ tehnic superior a fost de la început – așa cum am mai menționat – în strânsă legătură cu industria din zonă iar profesorii ei au activat direct în marile întreprinderi și au colaborat la toate nivelurile cu uzinele din Banat, în mod special.

Procesul de integrare conținea un plan de cercetare (valoric), o anumită producție ce trebuia realizată în cadrul Secției de microproducție (S.P.M.) și la catedre, servicii și activității de proiectare. La unele din aceste componente trebuia să contribuie și cei mai buni studenți din anii terminali, în cadrul activității de cercetare-proiectare pentru care era rezervat un număr mare de ore în anii IV și V , inclusiv prin pregătirea proiectului de diplomă.

Ca rezultat al eforturilor din anii precedenți, în deceniul al 9-lea s-au aflat conturate în școală unele domenii și direcții moderne de cercetare, cu colective mari și puternice, inter- și multidisciplinare, care au permis obținerea de rezultate remarcabile și s-au impus pe plan național și în străinătate. În aceste colective s-au abordat probleme de mare actualitate, pe un front larg, căci, având înglobate cadre didactice de la disciplinele de specialitate, dar și de la cele cu caracter frundamental, problemele au putut fi, în paralel, clarificate, atât teoretic, cât și aplicativ.

Din păcate, economia puternic centralizată ca și lipsa fondurilor materiale nu au permis decât arareori transferarea tuturor rezultatelor spre industrie în sensul implementării lor. În acea perioadă cuvântul de ordine în fabrici era „realizarea planului de producție”, căci el condiționa salariile oamenilor; uneori, schimbări ce ar fi adus beneficii mari, în timp, nu au fost făcute, fiindcă, pe termen scurt, ar fi putut să perturbe realizarea „planului”, cu efecte dezastruoase asupra situației oamenilor. Sute de protocoale științifice, cu soluții moderne și de mare eficacitate, s-au îngropat – și mai zac și astăzi – în arhivele unor întreprinderi industriale rară ca cineva să se fi preocupat cu adevărat de valorificarea lor.

În figura de mai jos, prezentăm sporirea anuală a valorii planului de cercetare-proiectare. În condițiile stabilității prețurilor, creșterea sa an de an a ridicat multe dificultăți. La acestea se adăugau planurile de producție în cadrul Secției de microproducție (S.P.M.), de cca. 20 milioane lei anual, planurile de la catedre precum și unele servicii pe care Institutul le oferea laboratoarelor și unora dintre întreprinderile din zonă.

Domeniile în care Institutul s-a ilustrat, prin rezultatele obținute în cercetarea științifică, prin școlile de cercetare pe care le-a creat, prin perfecționarea făcută tinerilor din Institut, prin lucrările trimise spre publicare în străinătate, prin participările la congrese și simpozioane naționale și internaționale, s-au referit la următoarele direcții principale:

Domeniul energetic – clasic și modem – a fost o coordonată de bază. S-au continuat cercetările vechi de hidraulică și hidrotehnică (turbine pentru hidrocentrale, fenomenele de cavitație, modelarea funcționării în regim tranzitoriu a sistemului energetic de la Porțile de Fier, optimizarea sistemelor energetice, îmbunătățirea parametrilor de funcționare a drenajelor și desecărilor, baraje etc.). Au fost abordate și duse până la aplicații practice unele domenii noi, cum sunt: agregate aero-electrice cu ax orizontal de 30, 300 și 750 kW; cercetări în domeniul energeticii solare cu realizarea de proiecte și instalații funcționale la întreprinderi industriale din zonă; construcția de aparatură de măsurători solare; studii privind potențialul și calitățile apelor geotermale din regiune. Cercetările în domeniul eolian au început în anul 1982, cele în domeniul solar în anul 1976.

Un studiu modem care a debutat în anul 1979 s-a referit la roboți și manipulatoare. Cercetările făcute într-o strânsă colaborare cu unele mari întreprinderi timișorene au permis nu numai un ritm rapid de înaintare, ci și implementarea rezultatelor; în anul 1982 s-a pus în funcțiune robotul REMT-1 și celula de fabricație flexibilă pentru prelucrarea prin așchiere a 12 tipodimensiuni de arbori ai rotoarelor motoarelor electrice de serie mijlocie, la Electromotor.

În orientările amintite mai sus, s-a putut crea o adevărată „școală internă”, cu calificarea directă și prin sistemul de doctorat a numeroși tineri de perspectivă din Institut.

O altă preocupare modernă s-a referit la prepararea, studiul și realizarea de aplicații cu ajutorul ferofluidelor; s-au realizat traductoare de măsură, metode de separare a minereurilor neferoase din deșeuri, sisteme de etanșare la pompele de vid ș.a.

La Facultatea de Construcții preocupările s-au referit la perfecționarea metodelor de proiectare, la studiul betonului armat, slab armat și precomprimat, îmbunătățirea parametrilor de funcționare a drenajelor, studiul și realizarea unor materiale de construcții cu parametri superiori, folosirea betonului ușor cu granulit, betoane armate cu fibră de sticlă, gospodărirea apelor și protecția mediului.

Un colectiv puternic, multidisciplinar, a avut preocupări intense în domeniul criogeniei și al supraconductibilității; magneto-hidro-dinamica a stat de asemenea în atenția unui alt colectiv multidisciplinar.

Reciclarea și valorificarea unor produse secundare a stat în atenția unor grupe de cercetare de la Facultatea de Tehnologie Chimică; aici preocupările s-au referit și la realizarea de reactivi chimiei auxiliari, polimeri, coloranți, enzime, catalizatori, studiul catalizei enzimatice și eterogene, tehnologia unor compuși oxidici, procedee noi de epurare și potabilizare a apelor.

Un alt teritoriu abordat cu succes privea aparatura de electronică medicală și alte tipuri de aparatură electronică de măsură și de control. Implementarea tehnicii de calcul pentru automatizarea unor procese tehnologice, extinderea aplicațiilor microcalculatoarelor, comanda prin calculator a unor procedee tehnologice și a unor acționări electrice au fost de asemenea în atenția cercetărilor din Institut. Inteligenței artificiale i s-au dedicat, iarăși, considerabile strădanii.

Tot în această perioadă s-au obținut rezultate interesante, legate de motoarele lineare, atât pentru transportul urban cât și pentru cel minier.

În domeniul „mecanic”, s-au dezvoltat tehnologii noi de sudare, s-au realizat echipamente pentru rularea pe calea ferată, s-au studiat mașini-unelte cu comandă adaptivă, s-au făcut cercetări relativ la rezistența materialelor, deformabilitatea elementelor de rezistență, influența vibrațiilor asupra comportării unor construcții și instalații, reducerea zgomotelor din halele industriale, prelucrabilitatea unor oțeluri, fiabilitatea mașinilor agricole, studiul stabilității dimensionale prin vibrații mecanice la ansamblele sudate, studiul transportului hidraulic al concentratelor de minereu etc.

Nu putem să nu subliniem și contribuția adusă de colective ale Facultății de Tehnologie Chimică la dezvoltarea industriei de faianță și porțelan prin adaptarea, după cercetări minuțioase, a rețetelor de fabricație la materialele indigene; aici s-au realizat compuși oxidici de mare performanță; au fost făcute studii pentru utilizarea unor deșeuri din industria metalurgică la prepararea de materiale de construcții de înaltă calitate ș.a.

CAPITOLUL X

BIBLIOTECA DUPĂ 1989 – O ANALIZĂ SUBIECTIVĂ

Scurtă privire asupra Bibliotecii anilor 1980

Mereu în umbra facultăților, dar întotdeauna în sprijinul documentării multiplelor și diverselor activități desfășurate în cadrul acestora, istoria Bibliotecii a fost cu suișuri și coborâșuri, parte datorându-se vremurilor, parte lipsei unei concepții unitare privind perspectiva de dezvoltare a acesteia.

Orice instituție are câteva componente care-i determină percepția și, în același timp, buna funcționare: infrastructura – cuprinzând clădirea și dotarea, respectiv personalul și serviciile oferite.

Biblioteca a funcționat o perioadă de 67 de ani în clădirea Liceului Piarist, cu intrarea de pe strada Vincențiu Babeș nr. 2. Până în 1989, deși generații de conducători ai Politehnicii au conștientizat necesitatea unei clădiri de bibliotecă cu destinație specifică și chiar au luat în discuție, în mai multe rânduri, posibilitatea construirii acesteia, în lista de priorități a ajuns întotdeauna pe locul 2, poate din motive întemeiate. Din păcate, pentru generațiile de studenți din acea vreme, întârzierea a însemnat o permanentă sursă de stres și de nemulțumire, datorate numărului total insuficient de locuri de studiu în sălile de lectură și a orelor petrecute la coadă, în așteptarea distribuirii bibliografiilor. Pentru colecțiile Bibliotecii a însemnat o diminuare semnificativă a acestora, prin distrugeri din cauza condițiilor improprii și total insuficiente de depozitare, precum și datorită neglijenței celor cu care au fost împărțite spațiile aferente, fiind eliminate din colecții, doar după anul 1989, 53.642 volume de carte și 6.416 volume de periodice.

La sfârșitul anului 1989, biblioteca ocupa o suprafață de 2600 m2, în anii următori fiind într-o continuă scădere. Spațiile erau distribuite după cum urmează: spații de lectură (478m2), spații pentru depozitarea colecțiilor (1.334m2), spații pentru birouri, fișiere, împrumut. Chiar înainte de mutare, Biblioteca își desfășura activitatea pe doar 568m2.

Din punct de vedere al achiziției de publicații, până în 1989, lucrurile au fost relativ stabile și previzibile, alocându-se, la sfârșitul anului, parte din sumele ajunse la Institut în ultima lună. Achiziția epocii respective reprezintă o frescă fidelă a valorilor afișate de societate în perioada comunistă: cărți tehnice puține dar de o reală valoare (traduceri în limba rusă, cărți ale unor autori români tipărite în edituri românești după o atentă selectare valorică, cărți ale cadrelor didactice ale Politehnicii, editate în regim de multiplicare), standarde românești și străine din lagărul socialist, beletristică română contemporană și clasică selectată, într-o mai mică măsură literatură străină clasică, la fel de bine selectată și cenzurată. Documentația străină de specialitate ajungea la cititori mai ales pe baza serviciului salvator de schimb interbibliotecar. Abonamentele la revistele de specialitate reprezentau doar o mică parte a colecțiilor și erau efectuate exclusiv la reviste din țările socialiste.

O situație a colecțiilor bibliotecii, la sfârșitul anilor 1989 se prezintă după cum urmează:

Primele schimbări. Perioada informatizării.

Schimbările benefice de după 1989 din societate s-au manifestat și în tendințele de schimbare din cadrul Institutului, respectiv al Bibliotecii.

Deschiderea spre vest a societății și influxul de informație au dus la primele schimbări în Bibliotecă. Schimbările survenite la nivel de Bibliotecă, începând din acea perioadă, au fost numeroase, dar, cu siguranță, cele mai spectaculoase rezultate au fost obținute prin informatizarea activităților și prin schimbarea infrastructurii, practic, prin punerea în funcțiune a unei noi Biblioteci, într-o nouă clădire.

Constatându-se nivelul de dezvoltare al bibliotecilor din cadrul universităților vest-europene, a fost schițat un prim plan privind introducerea gestionării automatizate a colecțiilor.

Astfel, prima directoare de după 1989, doamna inginer Rodica Socoliuc, a pornit într-o încercare timidă de automatizare a proceselor de lucru, prin achiziționarea primelor 2 calculatoare personale, ca bază a viitoarei rețele de calculatoare.

Planul efectiv de informatizare a Bibliotecii a fost elaborat în anul 1994, o dată cu câștigarea proiectului TILINE (TImișoara LIbrary NEtwork), al Consorțiului de biblioteci universitare din Timișoara, proiect la care am participat în calitate de realizator și de director. Consorțiul a luat naștere ca urmare a necesității de finanțare a achiziției unui program de gestiune automatizată a bibliotecilor și urmărea implementarea programului în toate cele 4 biblioteci membre ale consorțiului. Finanțarea proiectului de către Fundația Soros pentru o Societate Deschisă, în proporție de 90% (restul fiind finanțat de Universitatea noastră) a demarat marea schimbare în Bibliotecă, la nivelul serviciilor oferite utilizatorilor.

Cu un sprijin important din partea domnului profesor Furdui Cornel, secretar științific și responsabil de activitatea Bibliotecii în acea perioadă, în august 1995, după achiziționarea de către Universitate a calculatoarelor necesare funcționării programului, a început implementarea primului modul funcțional al programului, cel de Catalogare. Acest moment a fost începutul muncii propriu-zise de reorganizare a activităților de bibliotecă și a modernizării serviciilor oferite cititorilor. Cu un personal total insuficient, nepregătit pentru activitatea cu calculatorul, dar deosebit de entuziast, au fost puse bazele catalogului electronic al Bibliotecii. În 6 luni a fost implementat și modulul de Achiziție, fiind prima Bibliotecă din țară cu acest modul funcțional.

Dacă prima perioadă, până în 1996, a implementării, a fost caracterizată ca fiind o perioadă de tatonare, presărată cu nenumărate situații imprevizibile, de rezolvat pe moment, datorate lipsei de experiență dar și o perioadă de o extraordinară disponibilitate pentru schimbare, etapa următoare a fost perioada în care s-au definit clar scopul și obiectivele urmărite. Această abordare diferită, care a fost și determinantă în asigurarea succesului procesului început, a fost posibilă datorită unei documentări teoretice și practice substanțiale de care am beneficiat atât eu, cât și șefele de serviciu din acea perioadă, doamnele Doina Silvestru și Marcela Vișan, în biblioteci cu tradiție din Statele Unite, Anglia, Franța, Belgia, Germania, Austria, Italia, Israel și altele din Europa de Est, care erau mult mai avansate în acest proces.

A urmat un lung șir de pași, decizii și succese, caracterizați de lipsa vreunui moment de respiro:

• implementarea celorlalte module ale programului Aleph (OPAC, Circulație, Seriale) fiind, din nou, prima Bibliotecă din țară cu Catalog online accesibil pe Internet și cu facilități de urmărire automatizată a circulației publicațiilor;

• conectarea celor 5 biblioteci filiale la serverele bibliotecii, astfel încât majoritatea operațiilor au fost făcute online;

• dezvoltarea continuă a bazelor de date bibliografică și de cititori.

Acțiunile enumerate mai sus, precum și nenumărate altele, mai mărunte, au adus biblioteca la starea actuală: o bibliotecă modernă, informatizată, cu ofertă de servicii online, ca orice bibliotecă universitară europeană.

Clădirea nouă. Preliminariile mutării

Bucuria a fost de nedescris în rândul colegilor când, în mai 1996, după o discuție purtată cu domnul Rector Ioan Carțiș, am anunțat decizia conducerii Universității de a demara proiectul unei clădiri noi de Bibliotecă, clădire așteptată deopotrivă de cititori și de personalul bibliotecii. Hotărârea luată a fost, poate, ajutată și de legislația retrocedărilor din acea perioadă, clădirea existentă fiind solicitată de Episcopia Catolică.

Proiectarea și construcția, precum și darea în funcțiune a clădirii a înglobat o mare parte din energiile celor care s-au aflat, în diferite perioade, la conducerea Universității, precum și din capacitatea de muncă a personalului Bibliotecii. Munca depusă pentru reorganizarea, curățirea și igienizarea colecțiilor dispuse în locații împrăștiate pe cele 4 niveluri din clădirea veche a fost semnificativă, atât ca durată, cât și ca efort fizic.

Sperând în construirea cât mai rapidă a unei clădiri noi, adaptată funcțiilor unei biblioteci moderne și necesităților, în permanentă schimbare, ale utilizatorilor, ținând cont de evoluția galopantă a tehnologiei IT, toate activitățile desfășurate în Bibliotecă au decurs concertat și au avut un singur scop: asigurarea transformării bibliotecii, dintr-una funcțională, la nivel de anii 1960, cu depozite închise si colecții aranjate conform spațiului disponibil în momentul achiziției, într-o bibliotecă informatizată, cu servicii îmbunătățite și online, cu spații largi și acces nemijlocit la colecții.

Activitățile care au constituit preocuparea principală și cvasipermanentă a colectivului bibliotecii, activități care au început din 1998 și au sfârșit o dată cu mutarea întregii colecții, în octombrie 2014, au fost:

• modificările în cotarea colecțiilor, pe baza unui Index elaborat de un colectiv din Bibliotecă, astfel încât, așezate la raft liber, să se asigure o regăsire cât mai ușoară de către utilizatori;

• modificarea succesivă a locului și a modului de așezare a colecțiilor, conform cu activitatea de restrângere forțată de spațiu, încercând, în același timp, să nu se deranjeze cu nimic funcționarea normală a Bibliotecii;

• reamenajarea unor spații pentru asigurarea accesului liber la colecții, nucleul de pornire pentru viitorul mod de așezare la raft în noua clădire;

• elaborarea strategiei de mutare a colecțiilor, pregătirea și mutarea efectivă a publicațiilor – proces care s-a dovedit a fi lung și dificil, mai ales datorită amplorii colecțiilor (683.316 volume de bibliotecă).

Proiectție artistică a noii Biblioteci a Universității Politehnica Timișoara

O problemă importantă, care a trebuit rezolvată înainte de mutare, a fost reorganizarea tuturor colecțiilor, în sensul reașezării întregului fond de carte strict în ordinea numărului de inventar; aceasta a însemnat colectarea publicațiilor din toate locațiile din clădire și din filiale, unde modalitatea de așezare era total aleatoare, operațiile trebuind să se desfășoare în același spațiu disponibil, insuficient, ocupat de colecții.

Strategia mutării colecțiilor a fost un proces îndelung gândit și elaborat, urmărind menținerea în funcțiune a Bibliotecii pe o perioadă de timp cât mai îndelungată, în paralel cu întreg procesul de mutare, cu atât mai mult cu cât, datorită finanțării în salturi a investiției, se prefigura un termen relativ îndepărtat de finalizare a dotării clădirii, precum și de dare în funcțiune.

S-a convenit la mutarea colecțiilor în cutii, care puteau conține fiecare cca. 1m liniar de carte, ținând cont atât de ușurința în așezarea pe rafturile de 1m, cât și de greutatea pe care trebuia să o mânuiască o persoană (max. 70kg/1m liniar de carte).

După stabilirea modului de mutare, a urmat o evaluare prin măsurare a lungimii colecțiilor. Aceasta s-a impus a fi făcută pentru a ajuta atât la estimarea numărului de cutii necesar pentru mutare, cât și la definirea numărului de rafturi necesar arhivării publicațiilor.

Cutiile încărcate în prealabil, ținând cont de colecții și domenii, urmau a fi depozitate în grupuri de câte 10.000 de volume, pentru o evidență mai facilă și pentru a putea urmări mai ușor mutarea.

Împachetarea a început în anul 2008, prin adunarea în cutii a colecției de bibliografii, dar primul transport a fost făcut abia în mai 2012. Prima colecție așezată pe rafturi, în depozitul noii locații, a fost cea de periodice. Trebuie să remarc faptul că toate aceste activități au fost făcute înainte de finalizarea clădirii și chiar înainte de eliberarea acesteia de către echipele de constructori și instalatori, lucru care s-a întâmplat abia în iunie 2013.

Până să ajungă a fi mutate, parte din colecții au stat depozitate pe o perioadă variind între 4 luni și 4 ani, neputând fi, în acest interval, din păcate, deservite cititorilor.

Publicațiile, odată ajunse în clădirea nouă, au fost trecute, bucată cu bucată, printr-o instalație profesională de desprăfuit cărți, apoi supuse dezinfectării, eliminându-se germenii patogeni adunați de-a lungul anilor.

Mutarea, desprăfuirea și așezarea la raft au fost activități desfășurate în două etape distincte, determinate de locul efectiv în care urmau să fie poziționate publicațiile:

• activități zilnice, care s-au desfășurat pe o perioadă de 10 luni, lucrându-se în 2 ture, cu publicațiile care urmau să fie arhivate în depozite; lipsa personalului a făcut ca, la această activitate să participe, cu deosebit entuziasm și colege deja pensionate

• activități desfășurate într-un interval de 2 luni, pentru organizarea colecțiilor în acces liber (bibliografii, referințe, cărțile din ultimii 15 ani), cu operațiunile enunțate mai sus, de mutare, desprăfuire și așezare la raft.

Partea inedită a mutării a fost colaborarea cu echipele de deținuți de la Penitenciarul Timișoara, al căror ajutor la transportul cutiilor a salvat de la dureri de spate personalul Bibliotecii și al Universității.

Mutarea, oglindită în cifre:

„Casa nouă”.

Clădirea propriu-zisă.

Fazele de proiectare și de construcție au durat mult mai mult decât și-a imaginat cineva în momentul deciziei, ceea ce a creat o sumedenie de neajunsuri și de probleme, pe lângă frustrarea majoră a generații de studenți cărora, în momentul înscrierii la bibliotecă, în anul I li se promitea o bibliotecă nouă. În ultimii ani, întrebarea cea mai frecventă din partea studenților era: “credeți că noi vom mai apuca să învățăm în clădirea nouă?!”

Proiectul demarat în anul 1996, cu studii de fezabilitate în anii 1996 și 1998, actualizare de proiect în anul 2004 a început, de fapt în anul 2006, odată cu demararea lucrărilor de construcție.

Suprafața Centrului de Documentare, Formare Continuă și Transfer Tehnologic este de 13.000m2, din care Biblioteca ocupă 8.400m2, valoarea investiției la Bibliotecă fiind de 11,476 mil. €.

Biblioteca a fost concepută ca să funcționeze pe 6 niveluri, din care 2 cu acces închis utilizatorilor, destinate depozitării a 10,4 km liniari de publicații, în rafturi compactabile (ocupate în proporție de 80%) și 4 niveluri de spații care funcționează în regim deschis (60%), permițând accesul direct și rapid la informație. Suprafețele celor 4 niveluri sunt împărțite pe zone cu spații de studiu și acces liber la colecții. Cititorii pot studia în sala de lectură cu acces 24h/7 zile pe săptămână, cu o capacitate de 92 locuri și în alte spații închise, deschise sau flexibile, numărul total de locuri fiind de 676.

Publicațiile expuse în zonele cu acces liber sunt organizate pe colecții, împărțite pe domenii și subdomenii, colecții marcate grafic și semnalizate vizibil.

Vedere din holul principal al Bibliotecii UPT

Sala de lectură 24h / 7 zile

Facilitatea studiului, simultan cu redactarea proiectelor, este oferită în zona IT, la etajul IV, într-un spațiu cu 156 locuri dotate cu calculatoare și 40 de locuri la mese de proiect inteligente. Locurile de studiu cele mai solicitate se regăsesc în cele 5 săli de studiu grup, însumând 50 de locuri.

Zona IT

Cadrele didactice și doctoranzii înscriși la forma cu frecvență au la dispoziție 26 de săli de studiu individual, pe care pot să le închirieze, în funcție de activitățile specifice declarate, pe o perioadă de până la 4 luni.

O sală polivalentă de 100 de locuri completează, în mod armonios, spațiile dedicate altor activități, complementare celor de studiu.

Dotările clădirii

Deși clădirea a fost proiectată în anii 1990, dotările tehnice ale bibliotecii au fost continuu regândite și actualizate, reușind ca în momentul de față să fie la nivelul ultimilor ani.

Astfel, în noua clădire, Biblioteca funcționează cu următoarele dotări:

– sistem de sonorizare cu adresabilitate selectabilă

– sistem de iluminare cu senzori de proximitate și de mișcare

– sistem de urmărire centralizată a funcționării echipamentelor pentru utilități și antiefracție

– sistem RFID de protecție antifurt a publicațiilor

– sistem RFID de acces în clădire, pe timp de noapte

– acces wi-fi în întreaga clădire

– infrastructură IT compusă din mașini virtuale cu alocare dinamică a resurselor, conectate în rețea, cu o capacitate de trafic de Internet de 800 Gb/s, wireless sau fix, cu viteză de uplink de 10 Gb/s

– echipamente multifuncționale cu posibilitate de tipărire de tip “follow me”.

Sala Polivalentă – parter

Servicii oferite utilizatorilor

Spațiile generoase au fost gândite spre a oferi întregii comunități academice timișorene un număr semnificativ de servicii gratuite sau contra cost.

Pe lângă serviciile tradiționale automatizate, care presupun o prezență discretă a personalului (serviciul de autoîmprumut și autorestituire, precum și restituirea 24 ore/7zile a publicațiilor împrumutate) Biblioteca oferă și servicii online :

– acces la catalogul bibliografic online și la diferite baze de date care pot fi consultate;

– atenționarea prin email asupra datei scadente și prelungirea termenului de împrumut online sau telefonic;

– rezervarea publicațiilor;

– solicitarea de fotocopiere a materialelor care nu pot fi împrumutate.

Prin accesarea paginii web, cititorii pot face propuneri de achiziție prin email. De asemenea, se pot informa asupra ultimelor noutăți achiziționate de bibliotecă.

Consultarea, în spațiile de lectură deschise, a tuturor colecțiilor aflate în acces liber (cărți unicat, materiale de referință, periodice, standarde, teze de doctorat), accesul în Sala 24h și posibilitatea studiului în grupuri mici sunt câteva dintre noile facilități disponibile în Bibliotecă.

Spațiile deschise și Sala Polivalentă se pretează a fi utilizate ca spații de expoziții, conferințe, lansări de carte, proiecție de filme, activități educative și evenimente culturale care să vină în sprijinul desăvârșirii formației de inginer, cu deschidere enciclopedică.

Acum, după finalizarea proiectului, consider că încrederea cu care domnul Rector Carțiș a investit conducerea bibliotecii, în prima fază de întocmire a Caietului de sarcini al clădirii, apoi în facilitarea unor deplasări în scop documentar în alte institute similare din străinătate, au fost decisive în definirea și actualizarea funcțiilor clădirii, pentru ducerea la bun sfârșit, după mai mult de un deceniu, a lucrului început.

Strădania depusă de conducătorii Universității în decursul câtorva legislaturi pentru aducerea fondurilor necesare construirii edificiului, ori munca desfășurată de diferitele compartimente ale Rectoratului pentru supravegherea bunului mers al construcției și, de la un moment dat, de către personalul Bibliotecii, pentru reorganizarea, mutarea și punerea în funcțiune a Bibliotecii sunt răsplătite în prezent de afluxul de cititori și de aprecierea condițiilor și a serviciilor de care beneficiază. Considerăm că este „nota” pe care o primește de la utilizatori de data aceasta Universitatea, prin intermediul Bibliotecii.

Mutarea ultimelor volume din biblioteca veche, cu ajutorul unui lanț uman format din peste 1000 de studenți voluntari, din fosta bibliotecă situată în centrul orașului până la noua bibliotecă de pe Bulevardul Vasile Pârvan

(Capitolul de față a fost realizat în mare parte cu ajutorul unui material de bază redactat de Doamna Director al BC UPT – Ing. Erica Oteșteanu )

CAPITOLUL XI

MENS SANA IN CORPORE SANO

Urmărind la televizor întrecerea anuală de canotaj ( 8 + 1) între studenții celebrelor universități din Marea Britanie, Oxford și Cambridge, care într-un superb efort de voință, de peste 150 de ani, alții și mereu alții, se străduiesc să arate cum știința trebuie dublată și de un efort fizic corespunzător, fiindcă mintea și corpul formează o unitate, nu pot să nu mă gândesc cu emoție la faptul că și universitatea noastră, care va împlini abia o sută de ani – ceea ce pentru o Politehnică nu este foarte puțin – a pus de la început la temelia ei o cărămidă care să susțină sportul pentru toți aparținătorii, fie ei studenți sau cadre didcactice.

Sportul, ca apanaj al veșnicei tinereți, a însoțit de-a lungul întregii sale existențe activitatea profesională, didactică și științifică, a studenților și a dascălilor din Politehnica timișoreană.

Traian Lalescu, ctitorul Școlii, a susținut de la bun început înființartea unui Club Sportiv Universitar sau a unei Societăți Sportive, așa cum exista și la Politehnica din București, precu și la multe universități din lume. Drept urmare încă din toamna anului 1920 s-a format un grup de inițiativă pentru întocmirea formalităților necesare înființării clubului.

Acest grup de inițiativă a fost format din profesorii Victor Vlad și Ioan Zăgănescu, alături de care s-au aflat Bărbat, Petric, Roșca și Vancu.

În ziua de 5 aprilie 1921 revista sportivă “Stadion” nr.2, la pag.7, face cunoscut faptul că: “Studenții de la Politehnica din Timișoara, fiind hotărâți de a îngriji și de educația lor fizică, vor înființa în curând Clubul Sportiv, după modelul colegilor din București”.

Activitatea sportivă a studenților a început încă din anul 1920 – deși clubul se va înființa abia în anul viitor – deoarece exista deja la dispoziție spațiul dăruit Politehnicii de către primărie, 14 ha situate chiar hn inima orașului – , și curând va fi făcut și planul general pentru viitoarele construcții ale Politehnicii printre care se aflau și spațiile destinate sportului. Studenții vor fi aceia care vor face voluntariat pentru a amenaja – atât cât s-a putut – o parte din teren cu scopul de a fi folosit imediat pentru sport; încă din primii ani au fost create de asemenea primele terenuri de tenis, tot în incintă.

Societatea Sportivă “Politehica” se va constitui statutar la data de 4 decembrie l921. În 23 martie 1922 președintele Victor Vlad împreună cu Vicepreședintele Ioan Zăgănescu – profesori au Școlii – au solicitat conducerii Politehnicii repartizarea unui teren de 120/180 metri pentru a deveni un teren de sport cu destinație oficială; el va fi nivelat și amenajat tot de către studenți iar la data de 27 mi 1928 va fi omologat pentru jocuri oficiale Acesta va fi “Stadionul Știința” leagănul fotbalului studențesc timișorean.

În deceniile ce au urmat, acest stadion care a căpătat niște gradene numite “tribună” – pe o parte- și un fel de dâmb pe partea cealaltă, numit “peluză” – a adunat un public larg, majoritar studențesc, în fiecare duminecă dupăamiază, atunci când era programat un meci la Timișoara. Atmosfera entuziastă, bucuria să ne vedem colegii învingători, soarele care ne ardea frunțile fără să ne pese, susținerea vocală la unison a tuturor participanților, creau o atmosfera minunată pe care niciun fost student care a participat, nu a putut-o uita.

Una dintre primele echipe de fotbal ale Societății Sportive Politehnica

Prin anii ’50 meciurile erau grupate câte două de fiecare dată, primul era de rugby sau handbal în 11 și al doilea era de fotbal. După ce luam masa la cantină, cu pachetul ce reprezenta “cina rece” pe care o primeam dumineca pentru seară, ne duceam în grup la stadion și țipam cât ne țineau plămânii pentru a ne susține sportivii de pe gazon ( care mă îndoiesc că avea era ceva în comun cu superbul gazon din ziua de azi).

Sportivii erau colegii noștri pe care îi cunoșteam bine măcar după nume și ei reprezentau cu cinste culorile Politehnicii.

Revenind la istorie trebuie să arătă că prima echipă de fotbal a fost formată dintr-un lot numeros de studenți și elevi iar la meciul din 1923 în Districtul II-Timișoara componenții au fost Pitea, Iasinski, Neamțu, Roșca, Moșoiu , Sepi, Galețki, Guga II , Chiroiu, Hokl și Vancu.

Victor Vancu a depus efoturi deosebite pentru dezvoltarea sportului studențesc și numele lui l-am găsit de la primele începuturi ale acestei mișcări. Numele lui l-am găsit și pe lista absolvenților Politehnicii noastre – lista ce se publica pe vremea aceea – iar mai apoi a activat inginer la Fabrica de Vagoane “Astra” din Arad, fiind apreciat în mod deosebit. Fiul său, Alexandru, a absolvit Facultate de Mecanică, fiind la rândul său un foarte bun inginer la Timișoara, iar fiica lui, Delia – una dintre cele mai dragi prietene ale mele încă din clasa I-a primară și până în ziua de azi – a fost campioană națională la înot, o sportivă generos dăruită de natură ce a excelat în toate sporturile pe care le-a practicat.

În tinerețea noastră, sportul și profesiunea puteau merge foarte bine mână în mână.

Echipa “Poli” – foarte iubită fiindcă era formată din studenți – a urcat treptele consacrării în ierarhia fotbalului românesc promovând:

– 1926 în divizia “C”

– 1940 în divizia “B”

– 1948 în divizia “A”

Numele clubului și implicit al echipei s-a schimbat de mai multe ori ( anomalie tipică de la noi) , la fel și culorile sale; acum echipa – modestă față de trecutul ei – are drept culori alb-violetul iar numele istoric – oricât de mult a fost schimbat, a rămas totuși “POLI”.

Este de remarcat faptul că pe parcursul deceniilor în conducerea clubului s-au implicat numeroase personalități științifice din Universitate despre care – la prima vedere – era greu să îți imaginezi că vor lăsa la o parte studiile lor teoretice sau tehnologice de înaltă ținută pentru a se dedica dezvoltării mișcării sportive. Voi da în continuare numele conducătorilor secției, și implicit ai echipei de fotbal, până în anul l990, toți profesori universitari deosebit de apreciați:

Victor Vlad, Mihai Ghermănescu, Gheorghe Cristodorescu, Ioan Bejan, Mihai Bâlă, Petre Cojereanu, Avram Heler, Ionel Fleșeriu, Ioan De Sabata, Ioan Pugna, Francisc Kovacs, Dan Perju, Marin Ivan.

Ca o ilustrare a contribuției celor care au activat pe acest domeniu – sportivi , antrenori, conducători de club sau de secție, vom prezenta în continuare principalele performanțe:

– câștigarea cupei României în anii 1958 și 1980

– finalistă în cupa României în anii 1974,1981,1983

– locul III în divizia A în anii 1950, 1956, 1958, 1963, 1978

Echipele învinse în întreceri finale de către POLI se bucurau pe vremea aceea de un suport material ( și nu numai) absolut , este vorba de “Steaua” și “Dinamo”.

Numele unora dintre fotbaliștii noștri din acele zile de glorie și entuziasm sunt și astăzi bine cunoscute timișorenilor; majoritatea acelor sportivi s-a validat ulterior în profesiunea de inginer, de medic, de antrenor. Să amintim câteva nume, poate cele mai cunoscute: Curcan, Brânzei, Cojereanu, Gârleanu, Ciosescu, Lereter, Boroș, Zbârcea, Mazăre,Tănase, Fulop, Păltinișan, Șunda,Anghel, ș.a.

O altă echipă ce a adus multă bucurie amatorilor de sport, a fost cea de handbal.Inițiativa înființării acestei echipe a aparținut unui student (din anul V atunci), Mihai Popa. În luna septembrie din anul 1947 el trimite, la Mediaș, amicului său Georg Gunesch – jucător de handbal în echipa din localitate – o telegramă absolut memorabilă cu următorul conținut:

„Clubul “Politehnica” Timișoara de acord cu înființarea unei echipe de handbal. Stop. Vino imediat. Stop.Adu o minge de handbal. Stop.”

Așa a început cariera de mare succes a echipei noastre de handbal, cu incredibila cerere: “adu o minge de handbal”!

Peste ani, profesorul universitar Ștefan Gârlașu ( fost student, atlet de performanță la Clubul Politehica) relata că în anul 1947 a remarcat prezența pe terenul de fotbal a unui sportiv care arunca la poartă mingea cu mâna, de unul singur. Era Georg Gunesch . El a polarizat ulterior, prin talentul său de excepție ca jucător și ca antrenor, alți sportivi , în principal atleți, formând prima echipă de handbal în 11. Din această echipă faimoasă au făcut parte: Ioan Schoter –recordman la înlățime-, Albert Stănescu –căpitanul echipei de polo –, Ștefan Gârlașu- șprinter, campion național- Anibal Baciu – fotbalist de performanță, Virgil Pușcașiu- campion național la suliță, Ioan Raica – recordman la aruncarea greutății- ș.a.

Dragostea pentru sport, pentru performanță, pentru ceea ce poate aduce sportul în viața unui student, a făcut ca echipele noastre să fie nu numai foarte performante ci și foarte iubite de masa de studenți și de publicul larg. Acești sportivi erau colegii noștri, îi aplaudam, îi admiram și ne simțeam părtași la reușitele lor.

Sportul de mare performanță impune eforturi deosebite și cere mult timp dedicat; printre studenții noștri erau unii care, atunci când plecau în deplasare cu echipa, își luau cu ei cursurile și le studiau în tren fiindcă – evident – clubul nu avea autocare.

Peste foarte mulți ani s-a organizat o sărbătorire a celei mai performante echipe de handbal în 7 de la Politehnica noastră, la care am avut plăcerea să particip în calitate de rector. Toți foștii membri ai echipei aveau nu numai de mult timp încheiate studiile universitare dar ocupau și posturi importante în întreprinderile unde își desfășurau activitatea. Am fost foarte mândră de ei fiindcă participasem ( în public) la frumoasele lor meciuri, îi aplaudasem pentru performanțele lor și iată, îi vedem acum performanți și în profesiune.

Privind înapoi, prin prisma felului în care se desfășoară sportul în timpurile actuale, cu milioanele de dolari sau de euro cheltuiți de cluburi pentru achiziționarea de jucători care, nu o dată s-a întâmplat să nu se valideze nici pe de parte față de reclama pentru care au fost “cumpărați” , cred că este potrivit să povestim câteva din întâmplările de început ale echipelor studențești de altădată.

Adevărate echipe studențești!

Echipa de handbal a Politehnicii care și-a început existența cu celebra telegramă prezentată mai sus, și-a pornit activitatea competițională printr-un meci susținut în luna septembrie 1947 în deplasare la Lugoj, întâlnind echipa “Vulturii” formată în majoritate din sportivi de… lupte greco-romane.

Prima sa apariție oficială a fost în ziua de 21 martie 1948 pe arena “Electrica”, în deschidere la un meci oficial de fotbal între CFR și ITArad (viitoarea echipă renumită UTA) echipe aflate atunci pe primele două locuri în divizia “A”.

Un alt meci memorabil pentru interesul și sentimentele sportive ale publicului a fost cel dintre “Poli” și “CSM Lugoj ( ce s-a terminat cu scorul 7 – 3 ) în cadrul CupeiRomâniei, etapă de promovare în divizia “A”.La meci au participat 12 000 de spectatori dintre care 99% asistau pentru prim dată la o întrecere de handbal.

Întrucât handbalul plăcea din ce în ce mi mult – deși nu era nici pe de parte atât de spectaculos cum va fi handbalul în sală cu echipe de 7 jucători – prin grija prof. Mihai Ghermănescu echipa a fost consolidată prin transferul câtorva jucători de la echipa “Arsenal” din Sibiu; ei au fost legitimați după ce au izbutit să treacă examenul de admitere fiind ajutați în pregătirea lor de către un eminent student, Ștefan Gârlașu, el însuși un sportiv de mare performanță.

A sosit și ziua cea mare. La 6 aprilie 1948 are loc un joc de baraj pentru promovarea în divizia “A”. În anul competițional 1948 – 1949 echipa ca juca în divizia “A” cu echipe formate in 7 sau din 11 jucători iar căpitan va fi același Ștefan Gârlașu sportv ce știa să îmbine sportul cu învățătura ( a devenit profesor universitar). De-a lungul anilor echipa de handbal a Universității noastre a adus multă bucurie pentru suporterii săi – vocali, neastâmpărați, gălăgioși dar întotdeauna civilizați – ocupând:

Locul I pe țară la handbal în 11, în anul 1956

Locul III pe țară la handbal în 11 , în anul 1950

Locul II pe țară la handbal în 7 în anii l961, l979 , l987

Locul III pe țară la handbal î 7 în anii 1959, 1985, 1986

Duminică 18 noiembrie 1956, în deschiderea unui meci de fotbal așteptat și el cu multă nerăbdare ( Știința [Poli a noastră] – CCA [echipa armatei care va juca mai târziu sub numele de Steaua], meci ce se va termina cu scorul de 5 – 0), studenților noștri li se va înmâna tricourile de campioni ai României.

Merită pe deplin să amintim numele acestor campioni ce au adus atât de mult entuziasm, căldură și bucurie în sufletele noastre de studenți: Emil Barbu, Ioan Ruiu,Horia Vișoiu, Ladislav Bara, Octavian Ispan, Constantin Lache, Constantin Jude, Ioan Moser, Leonida Silvestrovici, Iosif Iacobovschi, Teodor Mărgineanu, Ioan Verner, Ioan Vlad.

Câștigarea acestui campionat a fost în principal rodul activității unui excepțional om de sport, profesor de educație fizică, Constantin Lache, antrenorul – jucător al echipei numită atunci Știința Timișoara. Așa cum arată prof. univ. N.Neguț ( un împătimit al sportului studențesc, fost decan al Facultății de Mecanică, cel care a avut amabilitatea de a ne pune la îndemână mare parte din materialele ce formează baza acestui capitol) valoarea echipei noastre de handbal s-a menținut și în anii ce au urmat, ea a ocupat locuri fruntașe din clasamentul naționl datorită celui care a fost Costică Jude, antrenorul – jucător al echipei.

Însăși echipa națională a României s-a bucurat de aportul unor sportivi remarcabili, de cea mai înaltă clasă, cum au fost Roland Gunesch, Alexandru Folker, Alexandru Buligan, ș.a.

Un alt sport care a plăcut întotdeauna studenților timișoreni a fost voleiul, poate și pentru faptul că jucătorii celor două echipe fiind despărțiți de fileu, duritățile ce apăreau uneori – în focul dorinței de a învinge – la alte sproturi de echipă, aici nu puteau să se producă.

După ce în România primul campionat de volei a avut loc în anul 1931, primul campionat universitar a avut loc în anul1942, la acesta participând și echipa “Politehnica”. Sfârșitul războiului cu toate urmările sale nefaste a făcut ca și sportul să aibă perioade grele. Campionatul național de volei se reia cu 20 d echipe (după anul 1960) printre care se găsește și echipa noastră studențească sub numele CSU Timișoara. Condițiile dificile și dominația categorică a echipelor din capitală, mult mau puternic sprijinite, nu au mai permis performanțele celorlalte sporturi, totuși această echipă a ocupat locuri meritorii în campionatul național și anume:

– locul V în anul 1952

– locul IV în anul l962

– locul VI în anul 1963

În paralel cu echipele de mare performanță, la Institutul Politehnic din Timișoara a existat întotdeauna un tip de sport “minor”, un sport făcut de studenți pentru plăcerea pură de a sta, a alerga sau a sări pe un stadion, de a juca un meci într-o sală ( fie ea și neîncălzită iarna), pentru prieteniile ce se legau între coechipieri și pentru că astfel se dezvolta spiritul de echipă, necesar mai târziu în profesiunea de inginer.

Astfel în anii ’50 ai secolului trecut erau organizate echipe destinate unor întreceri pe plan local, eventual până la nivel de Universiade. Valoarea acestor echipe era sub nivelul echipelor din diferitele divizii sportive dar aveau un public al lor format adesea din colegii de facultate sau de an. Exista în anii aceia o idee a sportului de masă destul de bine întreținută dar fără mari pretenții pentru întreceri dincolo de cele regionale. Desigur, sărăcia postbelică și cea generată de schimbarea regimului politic, a ambianței sociale și a unor idei noi în ceea ce se dorea să fie “noua cultură”, își spunea și ea cuvântul dar liceele, școlile tehnice sau profesionale și chiar unele echipe de studenți participau la întrecerile programate sistematic. De altfel, una dintre metodele de aducere a tineretului împreună pentru a face mișcare era organizarea aproape săptămânala de alergări și crosuri prin parcuri sau chiar pe principalele bulevardelor din orașe. În anii ’50 a existat în cadrul clubului sportiv Politehncia o echipă de baschet pentru băieți care a câștigat în vara anului 1954 titlul național la Universiada ținută la Cluj, învingând în finală pe “specialiștii” de la ANEF (Academia Națională de Educație Fizică). O echipă similară s-a încercat să se constitue și pentru studente dar numărul lor la Institutul Politehnic era foarte mic, de (4-5)% din totalul numărului de studenți. Totuși prin unirea eforturilor de la toate facultățile s-a înființat o echipă, tot de baschet, care a participat în campionatul județean iar la aceeași Universiadă de la Cluj a ocupat locul III.

Din păcate, sportul de masă nu a prins rădăcini adânci deși erau prevăzute ore de pregătire sportivă în planurile de învățământ. Străduințele conducerilor succesive ale Universității de a îmbunătății baza materială a sportului au avut rezultate variabile, uneori au dat rezultate bune, alteori s-au topit în masa altor tipuri de preocupări ale studenților.

În anii ’70-‘80 ai secolului trecut – cu toate dificultăție materiale tot mai mari prin care trecea întreaga Românie- dorința de a face mișcare, de a exista un flux sportiv pozitiv pentru mulți oameni cu o activitate profesională sedentară, a redevenit deosebit de importantă și a condus la reluarea sportului de masă. În cadrul sindicatului ( condus de Constatin Cristuinea); au fos create departamente care organizau întreceri între facultăți, catedre sau cadre didactice, cu popularizarea rezultatelor. Primele întreceri au început prin organizarea unor meciuri de fotbal între echipa SPM (căpitan Ilea) și catedra MRM (căpitan N. Neguț) la care s-au alăutrat apoi alte echipe de la diferite catedre. S-a format astfel un colectiv de conducere și organizare la care s-au afiliat 14 echipe atât din Politehnică cât și de la INCERC, Baza Academiei, Centrul de Chimie, ș.a.S-a ajuns astfel la un adevărat campionat local cu două mari serii de întreceri: Campionatul de vară și Cupa de tomnă. Președintele ales a fost prof. Nicolae Neguț, un universitar dedicat cu pasiune dezvoltării mișcării sportive. În perioada anilor ’80 au fost refăcute amenajările învechite de la Baza Sportivă nr. 1 ( din incinta unde se află principalele clădiri ale Politehnicii), s-a refăcut gazonul, pistele de alergări au fost acoperite cu tartan, s-au pus la punct amenajările pentru sărituri, s-a construit o tribună nouă pe schelet metalic. De asemenea, în ideea de a se crea condiții de întreținere fizică pentru personalul universitar, au fost amenajate o sală pentru gimnastică de tip aerobic (pentru femei), o sală de forță (pentru bărbați), saună, dușuri, garderobe. Cu ajutorul unor cadre inimoase de la Catedra de Educație Fizică a fost realizat un program pentru efectuarea de exerciții sub îndrumarea unor specialiste.

Condițiile materiale din perioada respectivă au fost deosebit de dificile dar conducerea institutului a considerat că personalul trebuie să aibă la dispoziție măcar un minimum de posibilități pentru a-și putea întreține sănătatea. De altfel, atât stadionul din incintă cât și sălile de sport de întreținere s-au bucurat de prezența continuă a amatorilor, fie ei studenți sau cadre didactice.

În acord cu tradiția sportivă a fostei Școli Politehnice din Timișoara, toți conducătorii instituției s-au implicat în menținerea acestei mișcări ( fostul rector Coleta De Sabata a fost în studenție membră a echipei de baschet a Politehnicii iar fostul rector Ioan Carțiș a fost fotbalist).

Situația sportivă s-a schimbat complet după revoluția din 1989, pe de o parte în sens pozitiv datorită fondurilor importante obținute de conducerile succesive ale Politehncii pentru amenajarea de baze sportive, pe de altă parte, în sens negativ, din cauza unor condiții cu totul noi care au distrus într-o măsură majoră sportul studențesc de performanță.

Fără a detalia schimbările nefericite care au avut loc, trebuie să subliniem că început l-a făcut Ministerul Învățământului și Științei care a hotărât, în anul 1990, ca în fiecare centru universitar să existe un singur club sportiv. Astfel secțiile sportive ale Clubului “Politehnica” au fost transferate la Clubul “Universitatea”, denumirea tradițională și atât de iubită de “Politehnica” fiind radiată din scriptele tuturor federațiilor sportive.

Imagini cu bazele sportive 1 și 2 ale Universității Politehnica Timișoara, 2015

De rugat Ciprian Dughir pt. foto cu drona – Baza 1 // Eye in the sky

Imagini Baza Sportivă 2 a UPT

Sursă imagini satelitare – Google Maps

În anul 1995, pe data de 9 mai, prin efortul unor iubitori ai sportului studențesc ( I. Carțiș V. Șerban, N. Robu¸F.Staicu, D.Perju,V.Turcu, N. Neguț C.Jude, D.Daba) s-a izbutit reînființarea juridică a “Asociației Sportive Politehnica Timișoara”, tutelată de senatul universității. Schimbările au continuat, s-a produs o reorganizare prin divizare, au ajuns “stăpâni” unii și alții, care nu aveau nimic în comun cu mișcarea reală studențească.

Întrucât nu ne-am propus să facem aici o monografie a sportului studențesc din Politehnica timișoreană, credem că mai important decât veșnicele schimbări și organizări este să relevăm faptul că atât rectorii care au condus Universitatea în ultimii ani cât și cadre didactice universitare dedicate simbiozei dintre efortul fizic și cel intelectual au depus eforturi remarcabile pentru obținerea de fonduri cu care baza sportivă să fie nu numai modernizată ci și dezvoltată. Baza nr. 1 din incinta universității este continuu pusă la dispoziția amatorilor de sport, fiind nu numai foarte bine întreținută dar și adusă la standardele cele mai moderne.

Rectorii I. Carțiș, N. Robu și V. Șerban au izbutit să dezvolte o nouă bază sportivă, prevăzută cu bazine de înot (în aer liber, respectiv acoperit), 4 terenuri de tenis, suprafețe de minifotbal, 2 terenuri de baschet, pista de atletism, o clădire destinată socializării, unde atât studenții cât și cadrele dicadactice își pot petrece în mod activ timpul necesar de relaxare. Ele sunt atât de dorite de amatorii de sport încât în unele cazuri există programări pe termen lung pentru accesul la ele. Aceste baze sportive, unice în țară ca întindere, realizare, utilitate și frumusețe, oferă largi posibilități de practicare a diferitelor activități sportive și exprimă în mod concret, dar și foarte elegant, dragoste apentru sport a studenților și a cadrelor didactice din Universitatea Politehnica Timișoara.

Se va împlini în curând un secol de la înființarea Universității noastre, lumea a evoluat, oamenii s-au schimbat, mentalitățile sunt altele, multe de import și nu întotdeauna dintre cele mai bune.

Din fericire dragostea pentru sport nu s-a schimbat esențial în universitate chiar dacă marile echipe performante sunt doar o amintire. Credem că este important să nu uităm trecutul, să purtăm un cald sentiment de recunoștință generațiilor de cadre didactice și de studenți care se întâlneau pe micul stadion din incintă, cu gradenele sale din pâmânt, pentru aș uni glasurile atunci când își încurajau și susțineau echipele favorite.

Amintirile nostalgice nu pot decât să ne întărească admirația față de cei care au avut capacitatea de a dezvolta baza materială a sportului studențesc din cadrul Universității Politehnica Timișoara la un nivel la care în urmă cu câteva decenii nici să se viseze nu se putea. Pe stadion se află o generație adaptată noului val dar avem bucuria de a găsi mulți amatori ce vin aici pentru a-și menține sănătatea fizică și mentală și credem că, în chestiunile esențiale, ei nu se deosebesc prea mult de studenții de acum cinci sau zece decenii.

Transformarea mondială a sportului de mare performanță într-o afacere în care numai banii contează arată schimbările majore de mentalitate din societatea actuală. Dorim și sperăm ca la Timișoara – indiferent de performanțe – sportul să rămână un bun al tuturor așa cum a fost imaginat și pus în operă de înaintașii nostri.

( Capitolul de față a fost realizat în mare parte cu ajutorul unui material de bază redactat de Prof. Univ. Dr. Ing. Nicolae Neguț, președinte executiv al Asociației Politehnica Timișoara. )

CAPITOLUL XII

REALIZĂRI MATERIALE REMARCABILE CE PREGĂTESC VIITORUL UNIVERSITĂȚII POLITEHNICA TIMIȘOARA

În mod destul ce ciudat, dacă studiem istoria constatăm că societatea umană parcurge cicluri de existență în ritmuri diferite ca și când, aflate pe paliere superioare, acestea ar deveni tot mai înguste determinând omenirea să se grăbească. La început se pornește lent apoi, pe măsură ce cunoștințele se acumulează, ritmul se intensifică, manifestările devin tot mai alerte și tipul respectiv de societate pare a dori să se ridice pe un pisc de unde să se prăbușească.

Ar fi poate de observat aici că în apropierea încheierii unu ciclu existențial, arta e singura care atrage atenția celor care peste timpuri o vor studia, că după atingerea unor culmi remarcabile prin calitatea ei suprioară linia orizontului s-a apropiat primejlios de mult.

Cercetarea științifică modernă se desfășoară în mare măsură diferit de cercetarea din secolul precedent, ea cere mijloace materiale costisitoare corespunzătoare noului stadiu al cunoștințelor, o bază experimentală performantă și tot mai scumpă, o gândire prospectivă, o abordare nouă a muncii de laborator și o strategie pe termen scurt și mediu prin care să se deschidă perspectiva pentru un viitor măcar previzibil, dacă nu clar conturat.

Politehnica din Timișoara a avut din primii ani de existență o deschidere neașteptat de largă spre construcția de mașini și tehnologiile mecanice cele mai noi datorită faptului că tinerii profesori angajați încă din anul 1920, și apoi din următorii, proveneau din ceea ce am putea numi « școala germană », școală caracterizată de un dezvoltat simț aplicativ. Ei au studiat la Budapesta, Viena, Berlin, Zurich și desigur, unii la București. Primii doi rectori erau matematicieni ca specializare de bază dar Traian Lalescu a urmat și cursuri inginerești la Paris iar Victor Vâlcovici și-a obținut titlul de doctor la Gottingen lucrând alături de mari profesori-ingineri precum Ludwig Prandtl, Constatin Caratheodoru, ș.a. cu o lucrare din domeniul curgerii fluidelor în cadrul aplicațiilor tehnice.

Poate că nu a fost întâmplător nici faptul că bănățenii au avut – se pare – din totdeauna o înclinare deosebită spre practică dacă ne gândim la uriașele ameliorări și bonificații funciare pe care au trebuit să le facă după eliberarea Banatului de sub stăpânire otomană ( în 1727,) stăpânire care transformase aproape tot Banatul într-o mlaștină pestilențială. În fine, Traian Vuia, unul dintre pionerii aviației mondiale, s-a născut și a crescut pe aceste meleaguri iar edilii Timișoaei au introdus nenumărate inovații tehnice la concurență cu Londra, Augsburgul, Parisul, Budapesta, etc.

Ar fi de reamintit aici și faptul că primele două teze întocmite la Politehnica din Timișoara pentru obținerrea titlului de Doctor Inginer au avut o modernă viziune tehnică, una având ca subiect Canalul Dunăre – Marea Neagră ce se va realiza peste jumătate de secol aproape pe traseul gândit și proiectat de acad. Aurel Bărglăzan iar a doua teză, a viitorului academician Stefan Nădășan, se va baza pe studiul fontelor ca înlocuitor pentru alte materiale scumpe utilizate în explotătile de la CFR; tot savantul timișorean a studiat ruperea la oboseală a 2280 osii de la vagoanele de tren, iar în baza acestui studiu experimental se vor introduce noi concepte cu privire la ruperea la oboseală a materialelor și, mai târziu va exista la Timișoara un important centru pentru studiul rezistenței materialelor. În fine, încă din anii ’30 ai secolului trecut, viitorul acad. Corneliu Mikloși va iniția cercul pentru studiul sudurii – o tehnologie absolut nou în epocă – și va edita revista « Sudura » ani în șir ; aceste începuturi îi vor permite eminentului om de știință să devină șeful permanent al delegației României la Societatea Mondială de Sudură cu sediul la Londra și Paris, unde s-a bucurat de o stimă și o apreciere cu totul remarcabilă pentru vastitatea cunoștințelor sale tehnologice.

Revenind la epoca actuală, în afara cercetării de tradiție a Politehnicii, dezvoltată la departamentele care au avut strânse legături cu producția industrială, conducerea a trebuit să țină seama de schimbarea esențială a peisajului industriilor românești după 1989, de dispariția unor domenii importante și de mari dimensiuni, cum au fost siderurgia, construcția originală de mașini de toate tipurile dar mai ales cele destinate sectorului energetic clasic, căile ferate, industria chimică, prelucrarea țițeiului și în general petrochimia, ale cărui produse și subproduse au adus în deceniile trecute valori importante la bugetul României.

Astfel, în ultimele decenii, conducerile succesive au trebuit să țină seama de dezvoltarea fulminantă a unor domenii noi – amintim calculatoarele, inteligența artificială în variante tot mai sofisticate, tehnologia informației, robotica, ș.a. apoi producerea de energie prin surse alternative, nanotehnologiile care au creat materiale speciale cu proprietăți neașteptate, problemele legate de ecologizarea mediului agresat de tot felul de poluatori. Căile ferate sunt astăzi tot mai mult înlocuite de transpotul cu mașini de mare tonaj, cu trenuri ultrarapide și cu avioane, drumurilor ferate le iau locul autostrăzile iar marile avioane cer piste tot mai rezistente și mai lungi în aeroporturi. Industria chimică trece și ea pirntr-o transformare și care ar putea deveni explozivă în orice moment.

În fine, nu trebuie să uităm că lumea personală a fiecăruia dintre noi are noi cerințe, gadgeturi de toate tipurile ne-au umplut viața, roboți din ce în ce mai sofisticați vor să ne ia locul, transmitere de date este tot mai rapidă și trebuie să devină mai sigură, interconexiunile mondiale conduc la o suprasaturare a spațiului cu unde electromagnetice pe toate lungimile de undă în care omenirea se îmbăiază fără a-i cunoaște consecințele.

O nouă gândire tehnologică a luat locul vechilor specializări, alte oporunități au apărut la orizontul anului 2000, reorientrea cercetării științifice dintr-o mare universitate a devenit o chestiune la ordinea zilei cu întrebări la care conducerile succesive au fost, sunt și vor fi obligate să dea răspunsuri din mers.

O nouă strategie a fost pusă la punct pe parcursul deceniilor dar, desigur, rezolvările se fac în timp iar corecțiile vor fi inevitabile.

Ca urmare a acestei nevoi de strategii a fost înființat Institutul de cercetări ICER prin implementarea proiectului « Institutul de Cercetări pentru Energii regenabile ICER-TM », cu axa prioritară « Competitivitatea prin cercetare, dezvoltare tehnologică și inovare », domeniul « Investiții în infrastructura de cercetare-dezvoltare, inovare », operațiunea « Dezvoltarea infrastructurii cadrelor didactice existente și crearea de noi infrastructuri de cadre didactice ».

Acest proiect a urmat să fie implementat pe durata 01.03.2009 până la 31.01.2014 având o valoare totală de 66.892.357 lei.

Misiunea acestui proiect este de a susține progresul societății prin inițierea, dezvoltarea, promovarea și aplicarea soluțiilor inginerești de performanță la rezolvarea probemelor globale ale acesteia.

Misiunea acestui proiect este, de sigur, multiplă, de la ridicarea continuă a calității pregătirii cadrelor didactice implicate în mod obligatoriu în cercetarea științifică de bază dar și în cea tehnologică, la realizarea de materiale noi și de procese tehnologice care să facă față provocărilor de pe piața internațională. O nouă clădire, elegantă și grandioasă, a permis un nou început adăpostind aparatură de ultima generație

Rezultatele obținute în urma implementării proiectului sunt:

– 6 laboratoare de cercetare modernizate

– 18 laboratoare de cercetare nou create

– 12 echipamnete de cercetare-dezvoltare cu valoare mai mare de 100 000 Eu

– 120 de echipamente pentru cadrele didactice

– 21 locuri de muncă create cadrelor didactice datorită proiectului

– 10 locuri de muncă pentru cadrele didactice menținute datorită proiectului

ICER are un plan strategic de dezvoltare deoarece, pe de o parte, la sfârșitul celor 5 ani de post-implementare institutul trebuie să funcționeze în regim de autofinanțare iar, pe de altă parte, se prevede ca 80% din cercetarea universității să se realizeze prin planul institutului. Aceste cerințe impun o conducere echilibrată și în același timp abilă, cu o racordare din mers a diverselor domenii studiate actualmente în deartamente la planurile de viitor.

Principalele domenii de cercetare aflate în atenția institutului sunt :

1. sursele de energie – o cerință majoră a timpurilor noastre – fie ele convenționale sau energii regenerabile, aspecte legate de conversia energiei și transmiterea ei la distanță, rețele electrice, sisteme de protecție, ș,a, ; o tradiție de lungă durată pe toate aceste paliere leagă trecutul de viitor dar ritmul de dezvoltare pe plan mondial și cerințele tot mai mari ale populației – aflată într-o creștere fără precedent – cere rezolvări nu numai inovative ci și de fond, cu implicații financiare enorme;

2. știința materialelor – tot mai sofisticată – se îmbină cu tehnologiile eficiente energetic deoarece inginerul trebuie să producă nu numai materiale de calitate superioară ci ele trebuie să fie, în același timp, cât se poate de ieftine ; gândirea tehnologică nu poate fi separată de gândirea economică într-o lume tot mai concurențială ; aici sunt de amintit materialele compozite, aliaje neobișnuite, materiale ceramice, nanofluidele magnetice.Nu trebuie uitate și multele probeleme legate de robotică și automatizări, domenii de interes de deencii la UPT. Pe plan mondial apar tot mai diverse echipamente și instalații pentru industria aflată în continuă ransformare și, cu siguranță, un rol de seam trebuie să fie jucat de către inteligența artificială ce se dezvoltă exponențial;

3. o altă preocupare majoră este legată de schimbările climatice ce se acutizează se pare în ultimii ani, cu implicațiile lor complexe, de o dezvoltare durabilă la care omul de știință trebuie să aibă preocupări, de protecția mediului construit, de managementul deșeurilor, etc.

Ariile tematice succint menționate mai sus sunt susținute deja prin:

– proiecte internaționale în curs de derulare ce implică și infrastrucutra de cadre didactice

– proiecte naționale în curs de derulare și contracte de cercetare derulate în cadrul institutului cu diverse instituții și organizații ( aflate în primul an de dezvoltare).

Pe plan intern se are în vedere implicarea în activitatea de cercetare a studenților de la cursurile de master ale UPT precum și atragerea doctoranzilor cu frecvență care să își desfășoare activitatea de cercetare în cadrul centrului..

Pe plan internațional se vizează elaborarea de propuneri de proiecte de cercetare în cadrul apelurilor HORIZONT 2020 și ERA-NET.

Este de menționat participarea ICER la organizaea simpozionului « De la casa cu consum redus de energie la casa inteligentă » care s-a desfășurat la Timișoara în 29 mai 2015 în organizarea Academiei Române – Filiala Timișoara cu ocazia celei de a XIV-a ediții a « Zilelor academice timișene ».

Nu putem să nu arătăm faptul că o bună parte a tematicii prezentate succint mai sus își are rădăcinile în realizări începând cu anii ’70 ai secolului trecut.

Imediat după apariția pe scena politico-economică a primei mari crize a energiei generate de scumpirea brutală a barilului de petrol cu 400% de către șahinșahul Iranului Reza Pahlavi ( în anul 1973), o parte din cercetarea de la Institutul Politehnic Timișoara s-a orientat spre domeniile ce se întrevedeau la noul orizont : energia solară și energia eoliană cu toate subdomeniile lor de aplicații.

Energia solară ca sursă de înlocuire a țițeiului a fost abordată în anul 1976 în cadrul fostei Catedre de Fizică de sub conducerea Prof. Univ. Dr. Ing. Coleta De Sabata, cu cercetări în special asupra termoconversiei energiei solare în vederea aplicațiilor din industrie.

Cu eforturi mari, pe baza primelor cercetări experimentale din cadrul laboratoarelor nou create, s-au realizat:

– o hală-pilot pentru uscarea produselor ceramice la Întreprinderea de produse ceramice din Jimbolia, jud. Timiș, cu suprafața de captare de 620mp având procesul tehnologic complet automatizat,

– o instalație-pilot destinată încălzirii bitumului dintr-un batal de mare capacitate, aparținând Direcției de Drumuri și Poduri regionala Timișoara, în localitatea Săcălaz, Jud. Timiș, cu suprafața de captare de 600 mp.,

– o variantă îmbunătățită destinată aceluiași scop, în colaborarea cu Direcția Județeană de Drumuri și Poduri Arad, Jud.Arad, în localitatea Nădab, cu o suprafață de captare de cca.400mp (în dinți de fierăstrău). În afară de economiile obținute prin folosirea căldurii rezultată prin termoconversia energiei solare, aceste hale pilot au permis studii și măsurători de durată, în condiții naturale, obținerea de brevete de invenții la OSIM și de brevete de inovație la MEI, prezentări la congrese și simpozioane naționale și internaționale mărind vizibilitatea cercetării din universitate.

A fost construită în anii ’80 o casă solară-laborator, în incinta Institutului, pentru studiul captării și termoconversiei energiei solare precum și a a stocării căldurii obținute, pe durate mici, medii și lungi. Asupra tuturor acestor soluții industriale s-au efectuat măsurători de lungă durată deoarece condițiile meteorologice variază mult de la un an la atul iar o apreciere corectă a randamentelor și a temperaturilor obținute, ca și a puterilor echivalente, cerea un asemenea studiu dat fiindcă Timișoara se află situată pe paralela 45N, mai puțin considerată ca țintă de alți cercetători europeni.

Un alt grup de cercetări a fost legat de ecologizarea apelor poluate cu dejecții de suine – în Banat în acele decenii se creșteau cca.5 000 000 de porci cu efecte dezastruoase asupra apelor de suprafață și de adâncime – folosindu-se plante tropicale aclimatizate și susținute în perioadele mai reci ale anului prin combinație cu energia solară captată. Și în acest caz s-a realizat o fermă-model pentru creșterea a 100 de animale/serie care a fost studiată, ameliorată și care a dat satisfacție.

De asemenea au existat preocupări pentru potabilizarea apelor salmastre folosind energia solară deoarece în Banat și în Ardeal s-au identificat mai multe zone în care apa folosită de populație nu corespundea standardelor aflate în folosință.

În domeniul nanotehnologiilor există o tradiție de peste jumătate de veac inițiată sub conducerea acad. Ioan Anton cu privire la domeniul ferofluidelor și a aplicațiilor industriale ale acestora.Studiile de mare amploare au avut ca parteneri implicați cadre didactice de valoare de la diverse catedre din IPT, cu rezultate de înaltă ținută atât teoretice cât și aplicative ,apreciate la nivel mondial. De altfel, un congres mondial din acest domeniu a avut loc chiar la Timișoara sub egida IPT și a Academiei Române. Aplicațiile practice au vizat instalații hidraulice pretențioase, cu etanșări folosind ferofluide și pompe speciale ; s-au creat aici diverse tipuri de ferofluide care au corespuns întru totul cerințelor tehnico-aplicative. Aceste cercetări de înaltă ținută sunt continuate sub conducerea prof.univ. Ladislau Vekas, m.c. al Academiei Române și vor forma, cu toate ramificațiile lor, un domeniu important la ICER, cu valențe noi,după cum este considerat domeniul pe plan mondial.

Activitate de mare amploare s-a realizat, în paralel cu cea a ferofluidelor, la Catedra de Mașini Hidraulice de sub conducerea acad. Ioan Anton legată de problema folosirii energiei eoliene ca furnizor de electricitate. Cercetările teoretice au fost completate de realizarea unei instalații experimentale de mari dimensiuni amplasate chiar pe acoperișul uneia dintre clădirile Facultății de Mecanică , o turbină eoliană pe care se puteau experimenta, observa, măsura și urmări efectele diverselor regimuri care pot să apară modelate după cadru natural. O turbină eoliană a fost construită în stațiunea montană Semenic de același colectiv științific și asupra ei s-au făcut măsurători și studii pentru condițiile grele de la altitudinea montană.

Un alt domeniu de mare interes început în anii ’70 ai secolului trecut a fost cel al roboticii, domeniu condus de prof. Univ. Kovacs Francisc de la Facultatea de Mecanică. Asemenea cu celelalte cercetări noi, a antrenat cadre didactice de la diverse catedre și facultăți ale IPT, ceea ce a condus la obținerea rapidă de rezultate remarcabile. Dintre realizările industriale în premieră este de menționat linia robotizată pentru construcția de rotoare în s.c. ale mașinilor electrice, linie ce a intrat în funcțiune în anul 1982, prin colaborarea dintre IPT cu Fabrica Electromotor din Timișoara.

Din păcate, după anul 1990 cercetările acestea de vârf , unele premiere naționale și internaționale, au fost în mare parte abandonate sau atenuate iar instalațiile în mare parte distruse, așa cum distrusă a fost și cea mai mare parte a industriei naționale.

ICER , dotat superior, cu o conducere experimentată și cu o capacitate deosebită atât științifică cât și de apropiere de tehnică și de tehnologii, va avea posibilitatea ca în anii ce vin să reia o parte din ideile ce nu s-au putut finaliza, desigur situate acum pe un palier mult mai înalt, și rezultatele vor da satisfacție tuturor celor implicați.

Existeța unui institut de cercetări de înaltă ținută în cadrul Universității Politehnica Timișoara, colaborarea cu Filiala din Timișoara a Academiei Române, posibilitatea colaborării cu departamentele restructurate din Universitate, posibilitatea accesării de fonduri europene, schimbul viu de informații științifice din Uniunea Europeană,vor conduce cu siguranță întreaga activitate pe un drum ascendent.

ICER urmărește să devină un element integrator în cadrul UPT în domenii arondate. Rămâne la îndemânarea conducerilor gestionarea resurselor umane, îmbinarea dintre experiența unora și entuziasmul altora, mobilizarea potențialului existent în vederea accesării de granturi de cercetare la nivel european și național.

Diverse echipamente de ultimă generație, aflate în dotarea ICER

(Capitol realizat în parte după un material informativ oferit de conducerea ICER în anul 2015)

CAPITOLUL XIII

GÂNDURI PENTRU VIITOR

Deși trăim mereu clipa prezentului, gândurile noastre nu se pot opri de a proiecta viitorul pentru fiecare dintre noi, pentru lumea ce ne înconjoară, pentru evenimentele care ne preocupă.

Cum va fi viitorul Universității „Politehnica” Timișoara? Iată o întrebare fundamentală, ce se adresează atât instituției în ansamblu, cât și fiecăruia dintre participanții la viitor în parte. Orice instituție este, în fond, un corp viu ce s-a născut din anumite necesități ale omului, trăiește și se dezvoltă și poate, dacă condițiile devin nefavorabile, chiar să și moară.

Schimbările din mileniul III vor impune, cu siguranță, destule modificări ale societății. Învățământul, cercetarea, știința, arta vor fi supuse unor cerințe noi. Cum se poate găsi drumul cel bun și se pot evita meandrele păgubitoare? La o asemenea întrebare trebuie să răspundă atât cei ce conduc Universitatea și diversele ei facultăți, cât și fiecare membru al corpului profesoral, căci din contribuția tuturor se poate naște forma cea nouă, bine adaptată și viguroasă.

Dacă istoria este „magister vitae”, atunci trebuie să acceptăm că, pornind de la realizările trecutului, vom ajunge la îmbunătățirile viitorului. Nu vom arunca peste bord ceea ce va fi fost bun, dar nici nu ne vom menține într-o încremenire periculoasă.

Încercând să prefigurăm unele idei noi, ca și altele provenite din experiență, ne-am adresat unor personalități de seamă din corpul profesoral al Universității cu rugămintea de a formula idei, răspunsuri și chiar întrebări asupra viitorului. Cu bucurie am constatat că majoritatea celor cărora ne-am adFesat au răspuns cu interes și bunăvoință. Le mulțumim pe această cale și subliniem că nu ne-am permis nici cea mai mică modificare a textelor primite.

COLETA DE SABATA

Profesor universitar emerit,

Rector al Universității Politehnica Timișoara în legislaturile: 1981-1985 și 1985-1989

”

Am pătruns în Universitatea Politehnica Timișoara ca studentă la vârsta de 17 ani și am rămas aici neîntrerupt până acum, timp de 63 de ani. Nu îmi pot imagina viața în afara acestui lăcaș de înaltă cultură, slujit cu dragoste și continuu efort de generații de cadre didactice dedicate cu tot sufletul instituției.

Născută la data de 05.01.1935, la Arad; părinții Teodor și Ecaterina Budiu; abs. a Col. Naț. “Elena Ghiba Birta” din Arad (1952), inginer abs. a Fac. de Electrotehnică de la Institutul Politehnic Timișoara cu diplomă de merit (1957); titlul de dr.ing. l-a obținut la Institutul Politehnic Iași (1966) cu o teză din domeniul studiului proprietăților magnetice ale peliculelor feromagnetice subțiri aliate de Ni-Fe obținute prin electroliză.

A fost încadrată prin concurs la Instit. Politehnic Timișoara în anul 1957 ca preparator principal și a urcat ierarhic toate treptele funcțiilor universitare devenind în anul 1976 profesor universitar.A condus în calitate de director departamenul de fizică (1977-1981) iar în intervalul 1981 – 1989 a condus în calitate de rector Institutul Politehnic din Timișoara.A devenit prof. univ. consultant în anul 1990 și prof. univ. emerit în 2014..

Activitatea didactică:

A activat la disciplinele de “ fizică”, de “bazele fizice ale energeticii nucleare” și de “ bazele fizice ale energeticii solare(masterat)”până în anul 2010.A publicat singură sau în colaborare 7 volume de curs, 4 îndrumătoare de laborator și o culegere de probleme pentru disciplinele predate. A fost conducător de doctorat în domeniul “fizică tehnică”.

Activitatea științifică:

A efectuat cercetări în domeniul obținerii și studiului peliculelor feromagnetice subțiri obținute prin electroliză, pure și interaliate, cu modificări ale proprietăților prin însămânțare cu atomi paramagnetici, tratamente termice, magnetice și mecanice, folosind ca tehnici de laborator efectul Barkhausen relativ la histereza de rotație, tehnica Bitter și studiul ciclurilor de histereză; a elaborat și studiat ferite, sticle magnetice , magneți permanenți. Împreună cu colectivul său au pus la punct tehnologii pentru obținerea unor pături protectoare depuse pe metal cu scopul de a fi folosite în domenii speciale.

S-a preocupat, începând cu anul 1976, de aplicațiile industriale ale energeticii solare folosind în principal căldura obținută prin termoconversie; a realizat, împreună cu colectivul pe care l-a creat și condus, laboratoare în condiții naturale pentru studiul captării și termo- conversiei energei solare cu aplicații la hale-pilot de nivel industrial; s-au realizat proiecte și a fost transpuse în practică hale pentru industria produselor ceramice, pentru preîncăzirea bitumului din batalurile de mare capacitate folosite la prepararea mixturilor asfaltice utilizate în construcția de șosele, aeroporturi și autostrăzi; s-au pus la punct tehologii pentru ecologizarea apelor poluate cu dejecții de suine folosind plante tropicale și instalații solare; s-au realizat instalații solare pentru potabilizarea apelor salmastre; s-a realizat o “casă solară” pentru studiul stocării căldurii obținute prin termo-conversie solară pentru încălzire pentru intervale scurte, medii și lungi definindu-se noțiunea de “cameră de pierderi minime”.S-au făcut studii de durată pentru stabilirea rezultatelor economice, a randamentelor, a utilizării diverselor tipuri de captatoare solare în condițiile meteo variabile. S-a creat aparatură în vederea măsurătorilor parametrilor radiațiiei solare, a interacțiunii cu atmosfera, la nivelul paralelei 45 N.

Au fost publicate în reviste prestigioase peste 100 de lucrări științifice, s-au brevetat 9 invenții și 15 inovații, s-a participat la congrese și colocvii naționale și internaționale Colaborările cu industria s-au realizat în cadrul a peste 60 de contracte de cercetare conduse de Coleta De Sabata în calitate de director. A fost conducător de doctorat în “Fizică Tehnică”

După anul 1990 a continuat activitatea în calitate de profesor universitar consultant atât de plan didactic cât și științific, dedicându-se însă în principal scrierii de cărți. A publicat 30 de volume dintre care 11 – publicate singură sau în colaborare- sunt dedicate Universității Politehnica Timișoara ( monografii, biografii științifice, cărți cu caracter științific); a publicat cărți de cultură, romane, precum și un roman-document în 6 volume dedicat imigrației italiene în Ardeal și a problemelor integrării noilor veniți, de-a lungul a 5 generații. Întitulat “Clanul De Niro”, romanul imigrării a fost parțial tradus în limba italiană, a apărut și în format electronic, iar autoarea a fost distinsă de către președintele Italiei, excelența sa C.A. Ciampi, pentru întreaga activitate culturală, cu Ordinul “La Stella della Solidarieta italiana¬” în grad de cavaler, în anul 2005.”Clanul De Niro” definește noțiunea de “cultură a emigrației” de importanță vitală în momentul de față.

Volumele scrise de Coleta De Sabata se găsesc în momentul de față în biblioteci de mare valoare din România și din străinătate iar volumul “Cultura tehnică din Banat” a fost tradus în limba franceză. Fundația Politehnica Timișoara a transpus recent în format electronic cele11 volume dedicate personalităților de vază ce au determinat destinul acestei instituții, structura sa și principalele realizări științifice și tehnice de-a lungul celor 95 de ani de existență.

Pentru îndelungata activitate didactică, științifică și culturală, Coleta De Sabata a fost , distinsă cu medalii și ordine ale României, precum “Medalia Muncii” și Ordinul “Meritul Științific”cls. a III-a , ș.a. , cu titlul de profesor universitar evidențiat, profesor universitar emerit, cu dipolme de onoare, de excelență, cu premiul I pt. cercetarea științifică(1967) al Min. Educației și Învățământului. A fost membru al Societății Europene de Fizică ( 1971), al Asociației Oamenilor de Știință, al Asociației Scriitorilor din România, al AGIR, ș.a.

”

Cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, din care 63 de ani i-a petrecut nemijlocit și neîntrerupt în cadrul Universității Politehnica Timișoara, conducerea universității i-a acordat, prin președintele senatului prof. univ. Nicolae Robu și prin rectorul prof.univ. Viorel – Aurel Șerban, placheta omagială “Traian Lalescu” “pentru valoroase contribuții în domeniul învățământului superior, cercetării științifice și managementului universitar”.

Am pătruns în Universitatea Politehnica Timișoara ca studentă la vârsta de 17 ani și am rămas aici neîntrerupt până acum, timp de 63 de ani. Nu îmi pot imagina viața în afara acestui lăcaș de înaltă cultură, slujit cu dragoste și continuu efort de generații de cadre didactice dedicate cu tot sufletul instituției.

Profesorii mei m-au învățat cum să muncesc sistematic, cum să raționez corect, cum să separ ceea ce este valoros din noiamul de oferte și tentații ale profesiei de inginer și de cercetător. Ucenicia în cercetarea științifică a mers în paralel cu dezvoltarea mea culturală tehnico-științifică și cu preluarea a ceea ce se poate numi “spiritul academic”, care conține respectul față de adevăr, recunoașterea faptului că poți greși dar este inadmisibil să perpetuezi în greșeală, stima față de cei cu care colaborezi, obligativitatea de a transmite mai departe competențele la care ai ajuns ajutată de înaintași tăi. Și, mai presus de orice, corectitudinea absolută față de activitatea proprie de cercetare. Colegii mi-au fost alături în momente frumoase sau dificile, am format colective legate strâns prin interesul față de știință, ne-am ajutat reciproc să progresăm pe drumul aspru dar atât de atrăgltor al științelor inginerești.

Am încercat mereu să transmit studenților mei nu numai cunoștințele absolut necesare viitoarei lor profesiuni ci și interesul pentru cultura generală, – fie ea științifică, umanistică sau artistică – să își pună întrebări asupra universului și a principiilor care îl guvernează, asupra naturii umane și a rolului omenirii pe planeta noastră, asupra binelui și a răului care se strecoară în viața noastră, a tuturor.

Un inginer nu este un profesionist îngust, un simplu meșteșugar, ci trebuie să fie și un om de cultură și ca exemplu am avut mereu în față pe profesorii mei care aveau vaste cunoștințe din domenii extrem de variate, unii erau valoroși filosofi, alții aveau calități artisitce remarcabile, erau fini interpreți ai muzicii sau adevărați artiști ai penelului, căci mintea nostră nu trebuie să se limiteze la un domeniu îngust ci să absoarbă din tot ceea ce a creat omenirea de la începuturile ei.

De unde timp pentru toate?

Fiecare om are nevoie de relaxare, de momente în care să își “încarce bateriile”, acele intervale trebuie să fie umplute cu preluări din domenii conexe sau mai îndepărtate, cu practicarea sportului, cu discuții de vacanță asupra cărților citite, a galeriilor de artă vizitate, a concertelor la care ai participat.

Cred că “spiritul academic” conține câte ceva din toate acestea fiindcă marii creatori au avut largi deschideri față de înțelegerea lumii din jur, a omenirii, a universului în toată măreția, vastitatea și varietatea sa.

Din toate discuțiile pe care le-am auzit și întâmplările la care am participat nu cred în omul de știință închis într-un domeniu îngust, un fel de coridor întunecat din care nu are timp să iasă.

Aș recomabda tuturor să caute să își îmbine interesele profesionale cu dragostea pentru cultură, singurul mod în care, în fața suceselor sau a nereușitelor inevitabole în viață, să nu se simtă singur pe lume, ci un membru al omenirii apărută în mod misterios pe mica noastră planetă din universul (probabil) infinit.

ALEXANDRU NICHICI

Profesor universitar emerit

Rector al Universității Politehnica Timișoara în legislatura: 1992 – 1996

Printr-o suită de acțiuni concertate, „cea mai bună Politehnică a țării” – Universitatea POLITEHNICA Timișoara-, sărbătorește în toamna acestui an 95 de ani de existență și se pregătește, cu demnitate și temeinicie, pentru celebrarea în 2020 a aniversării centenare.

”

Ca fost student, cadru didactic și rector al Politehnicii, trăiesc într-un mod aparte această perioadă de excepție. Revăd cu ochii minții și retrăiesc fizic, în primul rând, bucuriile – opinii, fapte și evenimente care au dat sens și semnificație eforturilor mele de mai bine.

În aceiași măsură, mă urmăresc și mă tulbură neîmplinirile și eșecurile trecute și prezente – programe, acțiuni și performanțe pe care ni le-am asumat, la un moment dat, dar pe care nu am reușit să le finalizăm. Totul bulversat, adeseori, de un mediu administrativ și economico-social dezamăgitor prin incoerență și inconsecvență și frustrant prin incompatibilitatea cu principiile și valorile universal valabile ale civilizației umane.

În lungul anilor am participat la numeroase aniversări cu caracter personal sau public și, de cele mai multe ori, m-am lăsat „prins” de logica, desfășurarea și farmecul jocului respectiv. Inevitabil, am fost martor și la aniversări fără acoperire, cu motivații și argumentări discutabile. Treptat, am devenit mai circumspect în estimarea și caracterizarea oamenilor și a structurilor sociale aferente existenței acestora.

Desigur că lucrurile iau o tentă particulară în cazul Școlii Politehnice din Timișoara, instituție de excelență academică și științifică, cu o puternică cultură corporativă și cu o importantă implicare internațională.

În mod tradițional, aniversările la nivel instituțional trec în revistă și analizează, de pe pozițiile prezentului, stările de fapt și evoluțiile trecute. Este un bun prilej pentru evidențierea și răsplătirea simbolică a celor care au reușit o fericită conjugare a interesului public cu interesul personal.

Cu ani în urmă, în perioada imediat următoare evenimentelor din decembrie 1989, am încercat, printr-o dezbatere publică în cadrul Senatului Universității, o evaluare a priorităților importante și urgente, care trebuiau asumate și puse în operă în perioada respectivă. Citez:

„În aceste condiții, obiectivele prioritare ale universității noastre, pe termen scurt și mijlociu, constau în adaptarea structurilor, funcțiilor, programelor și proceselor de învățământ și de cercetare științifică la nevoile dinamice, în continuă schimbare ale economiei de piață în curs de constituire în România și respectiv la exigențele învățământului și cercetării la nivel european”.

Au trecut de atunci aproape 25 de ani și mi se pare firesc să ne punem, fiecare în felul său, o mulțime de întrebări: „Am reușit?” sau „Am rămas tot acolo unde eram în 1992?” „Ce s-a schimbat și ce nu s-a schimbat pe parcursul atâtor ani de angajamente, eforturi, așteptări și speranțe?” „Suntem, dincolo de nemulțumirile noastre, predominant punctuale și segmentare, pe drumul cel bun?”

Dintr-o multitudine de motive, răspunsul la aceste întrebări este dificil de dat și depinde de poziția, modul de gîndire și acțiune și nivelul de implicare al diferitelor persoane. În ceea ce mă privește, aș avansa fără șovăire un răspuns de principiu pozitiv. Indubitabil, în toți acești ani, printr-un remarcabil efort colectiv, a fost realizat un șir de schimbări importante, favorabile atingerii obiectivelor enunțate anterior. Evident că au fost și au rămas mereu și probleme deschise, cum ar fi, de exemplu, cele care vizează armonizarea ofertei academice cu dinamica pieții muncii sau actualizarea continuă a statutului social și profesional al studenților și cadrelor didactice.

Realitatea pe care o trăim astăzi este rezultatul cumulativ firesc al unor abordări, strategii, politici, acțiuni, reacțiuni și interacțiuni complexe, numai parțial controlabile, la scară instituțională, națională și, pe alocuri, planetară. Înțelegerea și stăpînirea acestor procese de schimbare impune, cred eu, o examinare mai aprofundată a principalelor forțe motrice care au determinat, în timp și în cele din urmă, o evoluție pozitivă, ascendentă a universității noastre.

Din punctul meu de vedere, raportîndu-mă cu precădere la perioada 1990 – 1996 (…2000) aceste forțe motrice au fost LIBERTATEA ASUMATĂ și SPIRITUL ÎNTREPRINZĂTOR al membrilor comunității universitare a Politehnicii.

Evenimentele din decembrie 1989 ne-au pus în brațe, cumva pe neașteptate, libertatea. Nu era vorba de libertatea ca noțiune abstractă de uz demagogic, cunoscută anterior, ci de o libertate reală, ca deschidere către o autentică democrație, ca drept la opțiune, ca stare de spirit și, mai ales, ca proces de devenire.

Dacă manifestările comune, general valabile, ale noii libertăți au fost valorificate direct și imediat, mai ales la nivelul tinerilor și oamenilor cu bani și relații, asimilarea și aplicarea valențelor libertății în mediul academic și științific a fost infinit mai dificilă. Ca principale forțe de frînare și chiar blocare a tendințelor de modernizare au acționat lipsa de motivație, teama de nou, neîncrederea și suspiciunea pe scară largă a unora din membrii corpului didactic.

Dincolo și în pofida celor de mai sus, în Politehnica noastră a existat tot timpul o masă critică de oameni care și-au asumat noua libertate, cu bunele și relele ei momentane și care au elaborat și consolidat un prim model post-decembrist de universitate de concepție europeană. Expresia concretă a acestei încercări a inclus, printre altele, Modelul intrări-ieșiri al universității (1993), Noua departamentalizare a structurilor academice (1994), Programul de reformă instituțională (1994) și Carta universității (1993, 1996). Toate la un loc, s-au finalizat prin elaborarea unei viziuni strategice asupra dezvoltării Politehnicii și, pe baza acesteia, prin stabilirea și implementarea treptată a obiectivelor prioritare pe termen scurt și mijlociu.

În paralel cu fenomenele descrise, libertatea oferită de evenimentele din decembrie 1989, a declanșat și acțiunea celei de a doua forțe motrice de primă importanță, menționată anterior. Am în vedere competiția deschisă, pe alocuri sălbatică, a spiritului întreprinzător al indivizilor autohtoni și străini, angajați în realizarea tranziției de la economia de comandă la economia de piață. Este vorba, în ultimă instanță, de tranziția de la sărăcie la bunăstare, fără de care libertatea greu dobîndită riscă să rămînă o vorbă goală.

Din păcate pentru Politehnica noastră, exacerbarea spiritului întreprinzător al unor persoane din interiorul universității pînă la confruntarea cu interesele publice a avut efecte negative, greu de recuperat, atît pentru noi, cît și pentru întregul sistem de învățămînt superior din România. Mă gîndesc, de exemplu, la dezvoltarea unor unități private similare celor existente în Politehnică, din inițiativa și cu colaborarea unor cadre didactice proprii, la migrarea, dispersarea și angajarea în posturi multiple stat-privat a unora din colegii noștri, la forțarea pensionării unor cadre didactice de mare valoare, la sub-finanțarea cronică a universităților de elită și a învățămîntului general ș.a.m.d.

Nu este mai puțin adevărat că, dincolo de fenomenele descrise, spiritul inovativ și întreprinzător al majorității cadrelor didactice și studenților politehniști s-a manifestat benefic în modernizarea specializărilor și programelor de studiu, precum și în participarea la numeroase proiecte de cercetare de vîrf și competiții naționale și internaționale.

Am fost și am rămas, dacă nu neapărat cea mai bună, una din cele mai bune Politehnici din țară, cunoscută și apreciată corespunzător de mediul industrial și de afaceri autohton și străin. Calitatea absolvenților noștri se bucură, în continuare, de un loc privilegiat pe piața muncii, fapt confirmat de angajarea lor, chiar înainte de absolvire, în unități HiTech din țară și străinătate. În fine, programele canalului Teleuniversitatea TV, la fel ca și Laboratorul Experimentarium și alte activități dedicate, au construit și dezvoltat o imagine publică dinamică, confidentă și atractivă a universității noastre, stimulînd afluxul elevilor dotați și bine pregătiți pentru viitoare activități inginerești.

Este extrem de important de subliniat faptul că rezolvarea stărilor conflictuale determinate de efectele benefice și malefice ale acțiunii forțelor motrice analizate, precum și definirea unei strategii de dezvoltare a Politehnicii, în condițiile existente după decembrie 1989, a fost posibilă numai și numai prin promovarea curajoasă și aplicarea progresivă a principiilor libertății academice și autonomiei universitare, ca fundamente ale managementului universitar.

În spiritul ideilor exprimate anterior, îmi exprim speranța că proiectul aniversar Politehnica 100, în plină derulare, va cuprinde și elaborarea unui concept strategic al identității academice, științifice și manageriale a universității noastre, absolut necesar fundamentării, stabilirii priorităților și asigurării convergenței politicilor de dezvoltare pe termen scurt și mijlociu.

IOAN GHEORGHE CARȚIȘ

Profesor universitar emerit,

Rector al Universității Politehnica Timișoara în legislaturile: 1996-2000 și 2000-2004

Sunt născut pe meleagurile Bihorului, în Oradea, la 08 noiembrie 1936, din părinți crescuți la țară, într-o perioadă de criză atât economică cât și politică. Sunt cel de-al treilea dintre cei cinci copii ai familiei Carțiș. Anul 1940, urmare a Dictatului de la Viena, a obligat familia să se refugieze la Timișoara unde a rămas definitiv.

”

Am înțeles rapid „spiritul școlii” , acela de muncă responsabilă, de respect față de dascăli și de semeni, conștientizând că anii de studenție sunt hotărâtori pentru restul vieții. Am avut și de această dată norocul să am ca dascăli oameni minunați, specialiști recunoscuți și apreciați de la care am avut multe de învățat.

Cursurile școlii elementare le-am urmat la „Școala de Aplicație” de pe lângă Școala Pedagogică de Băieți, iar cele gimnaziale, începute la Liceul C.D. Loga, le-am finalizat la Școala Pedagogică (clasele V-VII) din Timișoara.

După un concurs de admitere foarte sever, am devenit elev la Școala Medie Electrotehnică în cadrul căreia am urmat cursurile secției de Mașini Unelte. În cei patru ani de școală medie (1950-1954), am avut șansa să beneficiez de prelegerile unor dascăli de mare valoare, cei mai mulți profesori erau cadre didactice universitare, în special de la Politehnică, lectori, conferențiari sau chiar profesori. Printre aceștia s-au regăsit: Bot Dănilă, Centea Ovidiu, Nanu Aurel, Nănoloiu Traian, Sălăgean Traian, Sora Constantin ș.a. Toți aceștia și-au pus amprenta în educația mea, atât profesională cât și civică, lucru care mi-a influențat în bine evoluția viitoare.

Obținând rezultate foarte bune la învățătură, am obținut dreptul de a da concurs pentru admiterea în învățământul superior.

Din toamna anului 1954, urmare a reușitei la concursul de admitere la Facultatea de Mecanică, am devenit student al Politehnicii.

Am înțeles rapid „spiritul școlii” , acela de muncă responsabilă, de respect față de dascăli și de semeni, conștientizând că anii de studenție sunt hotărâtori pentru restul vieții.

Am avut și de această dată norocul să am ca dascăli oameni minunați, specialiști recunoscuți și apreciați de la care am avut multe de învățat. Nume precum Alaci Valeriu, Gheorghiu Octavian, Cișman Alexandru, Borneas Marius, Bakony Coloman, Nădășan Stefan, Gheorghiu Victor, Andronescu Plauțius, Sora Constantin, Savii Gheorghe, Cristodorescu Gheorghe, Dodon Eugen ș.a. sunt edificatoare în sensul celor afirmate mai sus. Am absolvit facultatea în 1959.

După doi ani de producție ca șef de secție „fabricație” la centrul Mecanic din Timișoara, am revenit în Politehnică prin concurs (1961) ca asistent la catedra de Tehnologia Construcțiilor de Mașini, la disciplina de „Tratamente Termice”. Momentul acesta marchează începutul carierei universitare.

Rând pe rând, am ocupat prin concurs, funcții didactice de șef de lucrări (1968), conferențiar (1977), profesor universitar (1990), iar din 2005, am devenit profesor consultant.

În anul 1973, mi-am susținut teza de doctorat sub conducerea profesorului Aurel Nanu.

După obținerea titlului de profesor, am fost atestat ca și conducător de doctorat în 1990 în domeniul „Știința materialelor”.

De-a lungul anilor am contribuit la redactarea a patru îndrumătoare de laborator, dintre care la două am fost și coordonator, trei cursuri din domeniul tratamentelor termice pentru ingineri, respectiv subingineri și două cărți tipărite la editura Facla, cu titlurile „Tratamente termice-tehnologie și utilaje” (1982) și „Tratamente termochimice” (1989). La acestea, mai adaug și cartea autobiografică „Destine confluente” (2012), apărută în editura „Politehnica”.

Activitatea științifică a fost orientată pe teme din domeniul științei materialelor, tratamentelor termice și termochimice, iar rezultatele cercetărilor au fost prezentate în cadrul unor simpozioane și conferințe naționale, precum și în publicarea a 140 articole științifice și 40 de protocoale de colaborare cu producția. La acestea se mai adaugă o invenție aplicată, cu tema „Procedeu de obținere a plăcuțelor etalon de duritate”. În calitate de director al „Centrului de cercetare pentru procesarea și caracterizarea materialelor avansate”, am coordonat activitatea de cercetare a colectivului respectiv.

Pe lângă calitatea de titular al disciplinei de tratamente termice, am deținut și importante funcții administrative precum cele de șef al catedrei de TCM (1985-1989), prorector (1990-1996) și rector (1996-2004). În toate aceste funcții mi-am adus un prețios aport în dezvoltarea și modernizarea învățământului și a cercetării științifice, la atingerea standardelor din prestigioase universități din Europa și din lume.

Dintre inițiativele avute ca șef de catedră rețin doar câteva și anume:

– evaluarea și corelarea programelor analitice între discipline, în concordanță cu cerințele inginerului TCM-ist;

– reglementarea modului de evaluare a cunoștințelor și competențelor absolventului TCM-ist;

– impulsionarea și sprijinirea cadrelor didactice în vederea promovării pe funcții didactice superioare, etc.

În calitate de prorector am inițiat și aplicat o serie de măsuri care au constituit în fapt primii pași spre reformarea și modernizarea învățământului în Politehnică. S-a insistat la început pe:

– elaborarea de regulamente proprii specifice desfășurării activității didactice;

– reconsiderarea, în sensul actualizării programelor de studii;

– actualizarea și după caz, acreditarea de noi specializări;

– reactivarea concursurilor profesionale și a cercetării științifice studențești;

– asumarea rolului de coordonator a activității sportive atât universitare cât și în cadrul Clubului Sportiv „Politehnica” ș.a.

În postura de rector, am făcut o evaluare a stării universității, și de aici, am elaborat o strategie menită să asigure reformarea instituțională.

Învățământul superior tehnic a cunoscut o recesiune în perioada post-revoluționară devenind neatractiv pentru tineri. S-a ajuns ca în Politehnică numărul de studenți să scadă la jumătate, ajungând în 1996 la doar 7746.

Cercetarea științifică era în suferință, majoritatea colectivelor și centrelor de cercetare s-au desființat.

Dotarea, în special a laboratoarelor era precară.

Patrimoniul universității (facultăți, cămine) era într-o stare avansată de degradare, etc.

De urgență am conceput și implementat un management adecvat acelei perioade menit să revigoreze activitățile din toate domeniile.

Mi-am concentrat atenția spre probleme privind, imaginea universității, procesul de învățământ, cercetarea științifică, resursele umane, gospodărirea și întreținerea patrimoniului, o nouă politică a investițiilor, administrarea eficientă a resurselor umane, modernizarea și dezvoltarea bibliotecii, cooperarea inter universitară pe plan intern și extern, deschiderea universității spre mediul socio-economic, sprijinirea inițiativelor și acțiunilor studențești.

De un real folos s-a dovedit a fi atât logistic cât și parțial material participarea Politehnicii ca universitate pilot în cadrul proiectului „Universitas 2000”.

Toate acestea au făcut ca la sfârșitul mandatului de rector, numărul studenților să ajungă la 13.195, cercetarea științifică să fie relansată prin recunoașterea de către CNCSIS a 17 centre de cercetare și a 4 centre de excelență. Rezultatele cercetărilor au fost valorificate prin publicarea anuală a peste 800 articole, a peste 100 de cărți, 137 reprezentări în organizații profesionale internaționale, organizarea periodică la nivelul facultăților a unor manifestări științifice, de anvergură cu participare internațională etc.

Procesul de învățământ a marcat importante prefaceri și modernizări prin reconsiderarea programelor de studii, introducerea studiilor aprofundate și transformarea lor în studii de „master”, a învățământului continu și la distanță, prin înființarea DEP-ului (Departamentul de Educație Permanentă), impulsionarea și susținerea învățământului doctoral (în anul 2000 erau atestați 144 conducători de doctorat și în perioada 1996-2000 au fost susținute 278 teze de doctorat, un record absolut).

S-a dezvoltat învățământul de pregătire metodico-pedagogică, astfel că în anul 2004, s-a atins o cifră de școlarizare de 2197 cursanți.

O altă premieră a fost introducerea sistemului ECTS (credite transferabile), fapt care a asigurat integrarea rapidă în sistemul de învățământ european.

S-a demarat un amplu proces de dotare graduală a spațiilor de învățământ cu finanțare de la buget, din venituri proprii, prin proiecte europene, donații de echipamente de milioane de euro din partea companiilor cu care am încheiat contracte de colaborare, ș.a.

În privința gestionării resurselor umane am dus o politică rațională de întinerire a corpului didactic printr-o dinamică echilibrată acordând totodată și grija față de cei vârstnici.

În perioada de referință au intrat în Politehnică 193 preparatori iar dintre aceștia 110 au devenit asistenți. În aceeași perioadă a avut loc un număr de 556 promovări, prin concurs, pe posturi superioare.

În aceeași manieră am acționat și în privința personalului tehnico-administrativ privind selecția, perfecționarea și stabilizarea acestuia. La sfârșit de mandat, Politehnica a avut cel mai performant personal TESA din învățământul superior din România.

Cu privire la patrimoniu, spațiul alocat nu permite înșiruirea preocupărilor și realizărilor din acea perioadă. Totuși, selectiv, voi aminti câteva.

Cu mari eforturi am reușit să aduc în patrimoniul UPT două terenuri, și imobilul care astăzi este „Casa Politehnicii nr.2”.

Am inițiat și dezvoltat un amplu program de reabilitări și reparații, consolidări precum și lucrări de dezvoltare și de investiții. În aceste programe se înscriu atât căminele cât și facultățile. S-a elaborat și demarat un amplu proiect de modernizare a cantinelor, a celor două case ale Politehnicii, a celor două baze sportive (în felul lor, unicate în mediul universitar) s-a realizat cablarea tuturor facultăților și căminelor la internet, ș.a.

În privința lucrărilor de dezvoltare și de investiții pot fi menționate: sistemul integrat de comunicații, modernizarea sălii mari a senatului, construirea la Hunedoara a unui cămin modern și a unei cantine, bazinele de înot de la baza 2 și nu în ultimul rând finalizarea proiectului și obținerea tuturor avizelor (inclusiv HG) și aprobarea finanțării pentru noua și moderna bibliotecă, azi dată în funcțiune, ș.a.

În aceeași perioadă am procedat la separarea și consolidarea celor doi poli, academic și administrativ, în ideea creșterii calității și eficienței acestora.

În privința finanțării, s-a trecut la finanțarea globală cu cele două componente, finanțarea de bază și cea complementara, formă care s-a consolidat în timp.

Cu referire la gestionarea resurselor financiare, este suficient să menționez că am dus o politică de minimizare a cheltuielilor, în special la utilități prin introducerea centralelor termice autonome. Am avut în vedere și maximizarea veniturilor prin renunțarea la spațiile excedentare și închirierea lor, astfel că s-a ajuns ca în anul 2003 veniturile proprii să se situeze la 33% din bugetul global al Politehnicii. De asemenea s-a insistat pe lansarea de proiecte cu finanțare europeană menite să impulsioneze cercetarea, să contribuie la dotarea laboratoarelor, ș.a.

Astăzi, Politehnica dispune de o bibliotecă ultramodernă nu doar prin infrastructură ci mai ales prin modul de organizare și de funcționare.

În toate funcțiile administrative deținute, în special cea de rector, am avut o permanentă aplecare spre problemele studențești care vizau procesul de învățământ și condițiile de viață a acestora.

Cooperarea inter universitară a constituit o preocupare continuă. Ea s-a materializat prin încheierea de contracte cu universități din Europa, SUA, Japonia, ș.a. Au fost încheiate nu mai puțin de 52 contracte bilaterale care au asigurat printre altele sute de mobilități ale studenților și cadrelor didactice.

Cele 13 acorduri cu firme și companii internaționale au adus mari beneficii universității prin dotările oferite, locuri de practică pentru studenți, locuri de muncă pentru absolvenți, etc.

Acordarea de titluri academice de tipul profesor onorific sau Doctor Honoris Causa unor mari personalități din lumea academică și din mediul economic, organizarea a celei de a 13-a conferințe AUDEM (Asociația Universităților pentru Democrație) în 2002, manifestările științifice patronate de Politehnică, au avut darul de a face mai cunoscută și apreciată universitatea noastră.

Nu pot încheia înșiruirea evenimentelor și realizărilor din perioada când am avut funcții de conducere, fără a menționa implicarea în susținerea și dezvoltarea sportului. Dintre rezultatele mai semnificative amintesc promovarea în 1973 a echipei de fotbal în divizia A, participarea în cupele UEFA in 1990 și 1992, câștigarea campionatului național de tineret-fotbal în 2002, campioană națională la handbal în sală, 1991, o altă premieră etc.

De-a lungul vremii am făcut parte din diverse organizații și instituții din țară și din străinătate precum:

– membru al Asociației de Materiale cu sediul la Ohio, SUA;

– membru în Comisia Națională de Acordare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare;

– membru în Comisia Instituțională a CNEEA;

– vicepreședinte al Consiliului Național al Rectorilor din România;

– membru în Consiliul de Administrație al Institutului Cultural Român, pendinte de Consiliul Europei (Strasbourg);

– membru fondator și membru în Consiliul de Administrație al Centrului Cultural German;

– vicepreședinte al Asociației Culturale „Astra Română”;

– membru în „ONCERSIS” (Organism Național de Certificare a Sistemelor de Management în Învățământul Superior);

– membru sau președinte de onoare în încă 6 alte asociații.

În încheierea acestei prime părți, țin să mai amintesc câteva dintre distincțiile primite de seama aprecierii activității prestate, ele rezumându-se la:

– peste 50 diplome de excelență, de merit, de onoare, etc.;

– Medalia „25 de ani de la proclamarea Republicii” (1972);

– Titlul de conferențiar evidențiat (1988);

– Membru titular al Academiei de Științe Tehnice din România (1999);

– Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (2002);

– Doctor Honoris Causa al Universității „Aurel Vlaicu” din Arad (2003);

– Cetățean de Onoare al Municipiului Timișoara (2012);

– Titlul de profesor universitar emerit al UPT (2013).

GÂNDURI PENTRU VIITOR

Valoarea unei școli este determinată în primul rând de valoarea corpului didactic. Dascălii sunt cei care imprimă nivelul actului de transfer de cunoștințe și imprimă acea atmosferă proprie studiului și setei de cunoaștere. Prin aprecierea și recunoașterea valorii lor, ei atrag și cei mai buni elevi spre universitate. Numai cu dascăli de valoare și cu studenți buni suntem în măsură să oferim societății specialiști competenți, capabili să asigure progresul în domeniul lor de activitate, atât în plan tehnic științific, managerial, etc.

În parcursul său de aproape un veac, Politehnica a marcat mai multe etape de progres care i-au asigurat o dezvoltare armonioasă, atentă și receptivă la noutățile înregistrate în știință și cu aplecare spre nevoile economiei românești.

Trecutul a asigurat climatul și condițiile ca Politehnica din Timișoara să fie apreciată ca una dintre cele mai bune universități de profil tehnic din România. Înaintașii noștri au prefigurat evoluția acestei școli și implicit viitorul. Slujitorii de azi au obligația nu doar să conserve ce am moștenit din trecut, ci mai ales de a dezvolta școala în acord cu înnoirile și progresele din știința tehnică, actul de transmitere a cunoștințelor, etc.

Printre sugestiile pe care le pot formula pentru factorii din universitate care până la urmă îi decid viitorul, cel puțin apropiat, încercând să fiu pragmatic, le menționez pe următoarele:

– Analizarea periodică, la nivelul departamentelor, Consiliilor lărgite ale facultăților și Senatului a structurii specializărilor în ideea de a fi „în pas cu timpul”. Cred că specialitățile de tradiție precum: mașini hidraulice, mașini termice, construcții metalice, construcții civile și industriale, mașini electrice, automatizări ș.a.m.d., precum și școlile de cercetare asociate, trebuie să fie menținute și dezvoltate în pas cu progresele din domeniu. În același timp se cere aplecare spre noile descoperiri ale științei și de nevoile economiei, situație în care trebuie introduse noi specialități și, după caz, înființate noi colective sau centre de cercetare;

– Cifrele de școlarizare să fie stabilite cu multă atenție și responsabilitate, în raport cu cerințele economiei și a pieței muncii. În această direcție trebuie să existe o anumită flexibilitate , să nu fie „înghețate”;

– Crearea de condiții atractive pentru ca cei mai valoroși absolvenți să dorească să îmbrățișeze cariera universitară;

– Colaborarea inter universitară care s-a dovedit benefică să fie menținută, chiar extinsă;

– Extinderea colaborării inclusiv pe baze contractuale cu mari companii din județ și din țară;

– Valorificarea în continuare a competenței didactice și științifice a unor cadre didactice ajunse la vârsta pensionării prin prelungiri anuale a activității până la șaptezeci de ani;

– Atragerea în comunitatea universității Politehnica a unor mari personalități în special din mediul universitar și științific, prin acordarea de titluri academice de profesor onorific sau Doctor Honoris Causa;

– Organizarea periodică (2-3 ani) a unor manifestări științifice, sub formă de simpozioane, conferințe sau congrese, cu largă participare internațională;

– Conducători de mari unități economice, specialiști renumiți din industrie și din cercetare să fie cooptați ca și consultanți în forurile de decizie ale universității;

– Relația cu foștii absolvenți să fie extinsă, inclusiv prin „Fundația Politehnica” în scopul obținerii de informații privind preocupările lor și a progreselor înregistrate în diferite domenii și nu în ultimul rând a obține și sprijinul lor în dezvoltarea universității;

– Împreună cu sindicatul, Fundația Politehnica și alți contribuabili, conducerea UPT să întreprindă diligențele necesare pentru a avea în proprietate case de odihnă și recreere a angajaților și familiilor acestora;

– Nu lipsit de interes este ca anual de ziua Politehnicii să se organizeze balul universității, prilej de socializare și de mai bună cunoaștere a politehniștilor;

– Să se persevereze, eventual să se extindă concursurile profesionale și sesiunile de comunicări științifice studențești aceste forme având ca efect o mai temeinică pregătire a studenților și deprinderea lor de a cerceta și de a susține, în competiție cu alții, roadele cercetării;

– Competițiile sportive în rândul studenților să devină o permanență și să fie sprijinite în organizarea de concursuri la nivel de facultăți, universități și chiar la nivel național, în condițiile în care se dispune de baza materială.

În final, recomand o atenție și responsabilitate sporite în perioadele de alegeri în foruri decizionale și de conducere astfel ca cei mai merituoși, capabili, corecți și devotați școlii să fie promovați la toate nivelurile, respectiv departamente, facultăți și universitate, în consilii aferente și birourile executive ale acestora.

Gânduri pentru viitorul universității, de la p

Academician Ioan M. ANTON

Născut la 18 iulie 1924 în satul Vintere, comuna Holod, jud. Bihor

Căsătorit cu prof. univ. Viorica Anton (n. Flueraș)

Absolvent de frunte, în anul 1943, al Liceului „Samuil Vulcan” din Beiuș, jud. Bihor

Absolvent al Școlii Politehnice din Timișoara în anul 1948, specializarea inginer electro-mecanic, diplomă distinsă cu calificativul „Magma Cum Laudae”

Titlul de Doctor Inginer îl obține în anul l961 (la IPT) și titlul de Doctor Docent îl obține în 1972

A activat la Institutul Politehnic Timișoara din anul 1949, la Catedra de mașini hidraulice, parcurgând ierarhic toate funcțiile universitare până la funcția de profesor universitar pe care a deținut-o între anii 1962 – 1990 iar din 1990 a devenit profesor universitar consultant. A fost conducător de doctorat.

A deținut funcțiile administrative de decan al Facultății de Mecanică, (1961 – 1963), prorector al IPT (1963 – 1966), rector al IPT (1971 – 1981; a funcționat ca cercetător științific la Academia Română – Baza din Timișoara (1951 – 1963), director al Centrului de Cercetări Tehnice (1967 – 1970) și Director al Centrului de Cercetări Tehnice Fundamentale și Avansate (din 1974) la Filiala din Timișoara a Academiei Române.

A fost membru corespondent și apoi membru titular al Academiei Române (din 1974), vicepreședinte al Academiei Române (1975 – 1990), vicepreședinte cu delegație de președinte al Academiei Române (1981 – 1984)

A fost vicepreședinte al Consiliului Științific al Complexului Hidroenergetic Porțile de Fier I (1964 – 1972) precum și al Comisiei de recepție al aceluiași complex hidroenergetic (1970-1975).

5. A publicat tratate de cea mai înaltă ținută din domeniul hidraulicii, a mașinilor hidraulice și al cavitației. A fost distins cu titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universității Tehnice de Construcții București (1997) și al Univ. Politehnice Timișoara (1990); este membru al Academiei Europene de Științe (din 1995), membru al Academiei de Științe din New York (1997 – 2001)

A fost distins cu Premiul de Stat (1953), Premiul MEI (1958), Premiul „Aurel Vlaicu” al Acad. Române (1962), Ordinul „Meritul Științific” cls. I (1970). Ordinul Național „Pentru merit” în grad de ofițer (2000).

Am părerea că tineretul dotat cu mari valențe creative ar trebui să se orienteze către învățământul superior tehnic, cu precădere către Universitatea Politehnica Timișoara, Școală care, încă de la înființare (1920) a promovat cu hotărâre o îmbinare armonioasă între învățământ și cercetare, între cercetarea fundamentală și cea tehnico – aplicativă. Pe parcursul celor cinci ani de învățământ studenții noștri și-au „dăltuit” o personalitate aparte specifică „lucrului bine făcut”.

La Politehnică mi-am ales ca „mentor” pe magistrul meu Prof. Dr. Ing. Aurel Bărglăzan, membru al Academiei Române și pe Prof. Dr. Ing. Plauțius Andronescu. Dumnealor mi-au fost farul călăuzitor în cei 55 de ani de activitate, atât pe plan dicactic, de cercetare cât și tenhico-ingineresc, respectiv de conducere.

După Revoluția Română din anul 1989 Politehnica din Timișoara își desfășoară activitatea în coordonate și valențe deosebit de favorabile și generoase. Promovarea cadrelor și-a intrat în normalitate, accesul la calculatoare, la informatică a ajuns într-un stadiu nebănuit cu câțiva ani în urmă.

Am convingerea intimă că Politehnica din Timișoara trebuie să se alinieze, din mers, la noile orizonturi și deziderate, fiind profund interesată în adaptarea sistemului său de învățământ, a procesului de pregătire a studenților la exigențele epocii, fără a renunța la valorile câștigate în timp, la experiența și tradiția sa.

[…]

Cu bucurie și mândrie recepționez succesele obținute de Facultatea de Mecanică în care mi-am desfășurat activitatea timp de 55 de ani. Am părerea însă că rezultatele dovedite în ultimii ani nu corespund forței cadrelor didactice și a bunului renume al acestei facultăți care cu nu mult timp în urmă era în fruntea tuturor facultăților de profil mecanic din România. O frână în mersul accelerat al facultății o reprezintă numărul mare de specialități structurate și organizate după vechile tipare care nu dispun de laboratoarele cerute de învățământul tehnic modern și adesea nici de cadrele didactice calificate. Activitatea practică a studenților – asupra căreia documentele oficiale ale UE accentuează în mod deosebit – se desfășoară în condiții total improprii.

Calculatoarele, putem spune fără să exagerăm că, în ultimii ani, au invadat catedrele și laboratoarele. Din păcate pregătirea unor cadre didactice este sub așteptări ceea ce se răsfrânge negativ asupra pregătirii studenților noștri. Învățământul de tip „master” introdus în facultate doar de câțiva ani, progresează prea lent, de multe ori are un caracter de învățământ seral.

[…]

În timp ce scriam aceste rânduri mi-au venit în minte cuvintele rostite de Regele Ferdinand al României cu prilejul vizitei efectuate la Școala Politehnică din Timișoara (11.10.1923) și încrustate pe o placă de marmură fixată pe peretele din față în amfiteatrul 15 (azi Valeriu Alaci) și anume:

„Nu zidurile fac o școală ci spiritul care domnește într’nsa”.

Mesajul transmis de Regele Ferdinand precum și experiența personală câștigată cu trudă, mă determină să afirm că numai restructurările aduse sistemului de învățămând tehic superior, fără o dublare a lor printr-o modernizare a conținutului său, „a spiritului ce domnește într’nsul” nu vor conduce la un învățământ de calitate, competitiv la nivel național și internațional.

( Acest material a fost redactat în baza unui interviu publicat în volumul „Seniorii – interviuri necenzurate” apărut sub îngrijirea Prof. Univ. Sabin Ionel, Editura Politehnica Timișoara, 2010 )

Academician TOMA DORDEA

Data și locul nașterii: 1 ianuarie 1921

comuna Bungard, jud. Sibiu

Școala primară: 1928-1932

Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu: 1932-1940

Premiul II la concursul „George Țițeica”, organizat de revista

„Numerus”

Medalia „Traian Lalescu” pentru rezultatele la matematici în anii 1939 și 1940

Inginer electromecanic, absolvent al Școlii Politehnică din Timișoara în anul 1946 cu mențiunea „Magna cum Laudae”

Titluri științifice

– doctor inginer în 1963

– profesor universitar din 1963

– conducător de doctorat din 1964

– profesor universitar emerit din 1968

– membru corespondent al Academiei Române: 1990 – 1994

– membru titular al Academiei Române din 1994

– doctor „Honoris Causa” al Politehnicii din Cluj-Napoca, 1994

Funcții de conducere

– Șef de catedră: 1952 – 1970; 1971 – 1981; 1984-1990

– Decan: 1953

– Prorector: 1981 – 1984

– Președinte al Filialei Timișoara a Asociației Oamenilor de Știință din 1993

– Președinte al Filialei Timișoara a Academiei Române din 1994

Membru în asociații profesionale

– Membru al Societății Române de Mașini Electrice

Domenii de cercetare abordate

– măsurări electrice

– teoria mașinilor electrice

– calculul mașinilor electrice

– calculul și construcția transformatoarelor electrice

– convertoare electrice

– acționări electrice

– informatică (programare).

Un eveniment real se caracterizează prin afirmația „acesta este”, pentru că toate simțurile omului, specializate pentru domeniul căruia îi aparține evenimentul, intră în funcțiune prin producere de excitații, transmise la sistemul nervos central, care, prelucrate, devin informații, iar apoi prin asamblare conduc la percepții.

Numai percepțiile implică un ceva căruia i se poate asocia afirmația de „acesta este” fundamental tipică realului. Prin urmare realul nu poate avea loc decât în prezent.

Un eveniment care aparține trecutului sau care aparține (probabil) viitorului nu poate fi asociat cu nimic din „acesta este”, ci numai cu sau a fost, sau va fi, prin urmare nu i se poate atribui caracterul de real. Dar dacă nu este real, atunci este imaginar, pentru că tot ce nu este real este imaginar. Și atunci consecința: totalitatea evenimentelor (evenimentul implică caracteristica temporală) se găsește în două domenii infinite, dar imaginare – trecutul și viitorul – și numai caracterului de desfășurare a evenimentului i se poate asocia prezentul, o intersecție de valoarea temporală nulă între două infinituri temporale imaginare.

Și totuși spiritul uman are capacitatea ca prin imaginarul trecut să influențeze imaginarul viitor, încât desfășurarea evenimentului în realul prezent, de dimensiune temporală nulă, să aibă loc într-un mod apropiat de cel intuit.

Să privim o clipă lucrurile prin această prismă. Se constată că Politehnica timișoreană a format multe generații de ingineri care au contribuit din plin la dezvoltarea economică și științifică a țării noastre, într-un mod care a determinat pe mulți să-i acorde calificativul de școală bună, inginerii formați aici fiind caracterizați prin cunoștințele însușite, prin puterea de muncă, prin talentul și prin atitudinea lor profund umană. Este de remarcat formarea unei baze temeinice de cunoștințe fundamentale pe care a fost posibil să fie dezvoltată specializarea în domeniul în care a cerut viața. A existat o perioadă în care s-a pus mult prea mare accent pe numărul de promovați la examene, dar obligativitatea studenților de a-și îndeplini sarcinile de student a făcut să se obțină consecințe negative mai reduse în ceea ce privește formarea. A urmat apoi perioada când frecvența la cursuri a devenit facultativă, reflectată în mod similar și la celelalte forme de învățământ. S-a ajuns în situația ca la discipline fundamentale prezența la cursuri să fie derizorie și promovările la examene, în mod corespunzător frecvenței. Acestea pentru că nu s-au înțeles în mod deplin drepturile și datoriile studenților și cadrelor didactice.

Pentru ca învățământul superior să nu se degradeze ca urmare a acestei atitudini, ci să continuie să formeze ingineri capabili, este util a se avea în vedere câteva considerații.

1. La frecvența facultativă să se asocieze neobligativitatea promovării examenelor la trecerea dintr-un an în următorul, dar la examene exigența să fie ridicată, la nivelul necesar, iar bursele să fie acordate numai celor care-și promovează în mod corespunzător examenele. Rezultatul va fi: o selecție automată bună iar inginerii formați vor fi de certă valoare.

2. O altă problemă privește specializarea. În general, în școală nu se pot forma specialiști, iar cazurile care au loc trebuie să fie privite ca excepții. Specialiștii se formează ulterior, după terminare, la întâlnirea cu problemele ridicate de viața concretă când cel în cauză este nevoit să-și clarifice lucrurile, să-și completeze cunoștințele spre a fi capabil să pătrundă cu gândirea în miezul proceselor. Dar pentru aceasta trebuie să aibă o bază temeinică de cunoștințe fundamentale. Din acest motiv este recomandabil să fie redus numărul disciplinelor mărunte, care sunt orientate mai mult pe părți tehnologice, și întărite cele de bază. Legăturile cu specialitățile să aibă loc în cadrul formelor aplicative: lucrări de laborator, proiecte de an, practica de vară și proiecte de diplomă. Ca urmare, formele aplicative trebuie să fie privite cu aceeași seriozitate și atenție ca și cursurile predate.

3. Prin natura lucrurilor, inginerul trebuie să dispună de un mijloc de calcul, care, azi, îl constituie ordinatorul electronic. Acesta are proprietăți mult superioare vechii rigle de calcul întrucât, pe lângă faptul că se efectuează calcule extrem de rapid și cu mare exactitate, există posibilitatea de a se utiliza programe de calcul cu care se pot soluționa probleme extrem de complexe. Sunt două moduri de a utiliza ordinatorul electronic:

– prin folosirea de programe elaborate de specialiști, care necesită numai datele de intrare pe care trebuie să le stabilească utilizatorul;

– prin folosire de programe proprii, făcute de utilizatori în vederea soluționării problemei concrete date.

Ținând seama de diversitatea problemelor care apar, nu este posibil să se elaboreze programe adaptabile oricărei situații concrete și din acest motiv apare necesitatea de a se elabora câte un program de calcul pentru fiecare tip de problemă care apare. Prin urmare inginerii trebuie să fie în stare de a elabora ei programe de calcul, ceea ce implică necesitatea ca, pe lângă manipularea programelor utilitare pe care le are la dispoziție, un inginer să cunoască și un limbaj de programare. Ca urmare în facultăți predarea informaticii trebuie făcută astfel încât la fine absolventul să stăpânească bine un limbaj. Pentru aceasta este recomandabil ca utilziarea ordinatoarelor să aibă loc în tot timpul școlarizării, cu precădere la formele aplicative de învățământ. Pentru ca eficiența să fie maximă, e necesar ca înseși cadrele didactice să stăpânească utilizarea ordinatorului electronic, situație în care există mult loc de mai bine.

4. Atât pentru formarea unei culturi generale, dar și tehnico-științifice pe cât se poate mai bogate și totodată de a deschide orizonturi spre domeniile de probleme spre care se îndreaptă omenirea, sau chiar spre domenii mai concrete și mai aproape de actualitate. Se consideră util să se organizeze conferințe în cadrul cărora oameni de înaltă ținută, de cultură generală, sau științifică, din cadrul unității proprii de învățământ, sau din alte unități, să facă expuneri pentru studenți, dar nu numai, contribuind astfel în mod pozitiv la formarea tinerilor.

Tineretul fiind baza activă de mâine a societății omenești, trebuie privit cu atenție, trebuie să existe preocupare pentru formarea lui, trebuie înzestrat cu idei de perspectivă fundate pe experiența umanității și acest lucru este posibil. Cadrele didactice și, mai general, cei care dispun de mijloacele necesare acestui scop trebuie să-și înțeleagă menirea, iar rezultatele nu vor întârzia să se arate.

Academician DAN D. MATEESCU

Data nașterii: 15.11.1911 la Călărași

Inginer constructor, absolvent de la Școala Tehnică Superioară Berlin – Charlottenburg, 1934

Titluri științifice:

– profesor universitar emerit

– profesor, șef de catedră la I.P.T.

– membru titular al Academiei Române din anul 1974

– doctor honoris-causa – Universitatea Tehnică Cluj-Napoca, 1995

– doctor honoris-causa – Universitatea Politehnică Timișoara, 1996

Funcții de conducere

– Decan al Facultății de Construcții I.P.T., 1961 – 1976

– Șef al Catedrei de construcții metalice I.P.T., 1948 – 1981

Membru în asociații profesionale

– Vicepreședinte al Asociației Inginerilor Proiectanți din România

– Vicepreședinte al Asociației Inginerilor Constructori din România

– Council of Tall Buildings and Urban Habitat

– Structural Stability Research Council "S.S.R.C."

Domenii de cercetare

– cercetarea fenomenului de oboseală a elementelor și structurilor metalice

– studiul stării de tensiune și deformații, pe cale analitică și experimentală, din acțiuni statice și dinamice în elemente, îmbinări și structuri metalice

– studii teoretice și experimentale asupra elementelor și structurilor realizate din profile cu pereți subțiri formate la rece

– analiza teoretică și experimentală a problemelor fundamentale care influențează fenomenul de instabilitate a elementelor și structurilor metalice

– tipuri noi de elemente și structuri metalice spațiale cu consum redus de metal, aspecte arhitectonice și funcțiuni deosebite, grad ridicat de industrializare și siguranță în exploatare

Exemple: Pavilionul Expoziției Naționale – București

Structura Centralei Hidroelectrice de la Porțile de Fier

Diferite săli de sport (Timișoara, Arad, Baia Mare, Râmnicu Vâlcea, Ștei)

Cărți și lucrări științifice

– 199 lucrări științifice publicate

– 18 volume de cursuri și tratate

– „Clădiri înalte cu schelet din oțel”, 1997, Editura Academiei Române.

Școala Politehnică din Timișoara, astăzi „Universitatea Politehnica”, s-a caracterizat încă de al începutul existenței sale prin legăturile strânse cu întreprinderile industriale, în special cele din vestul țării.

Aceste legături s-au referit atât la recrutarea cadrelor didactice, cât și la desfășurarea unei activități de cercetare științifică cu teme cerute sau preluate din producție. Astfel a fost posibil ea pregătirea studenților, la disciplinele tehnice, să fie asigurată de cadre cu foarte bune cunoștințe tehnologice și, prin lucrările de colaborare, această pregătire să fie orientată spre probleme concrete de producție. Mai mult, prin această continuă și bogată activitate de cercetare științifică legată de producție, a fost asigurată în parte și pregătirea tehnologică a cadrelor didactice tinere reținute după absolvire în învățământul tehnic superior.

În prezent, situația colaborării cu producția a învățământului tehnic superior, din cauza tranziției, privatizării și, cel puțin deocamdată, din cauza lipsei investițiilor, este într-o oarecare măsură modificată și există pericolul ca tinerele cadre, reținute în învățământul superior la disciplinele tehnice, să nu aibă posibilitatea practică de a-și completa pregătirea teoretică cu cunoștințe tehnologice care nu pot fi acumulate din cărți.

Pentru remedierea acestei situații sunt posibile două soluții:

1. Tinerele cadre, reținute în învățământ la disciplinele tehnice, să fie obligate, înainte de ocuparea postului didactic în învățământul superior, să efectueze un stagiu de pregătire tehnologică, de 3-5 ani, în producție, în specialitatea tehnică în care vor fi încadrate în învățământ. Este însă discutabil dacă după efectuarea acestui stagiu cel în cauză va mai prefera învățământul.

2. Tinerele cadre reținute în învățământ la discipline tehnice să fie angajate prin contract pe o perioadă de cinci ani. În această perioadă îndeplinesc funcția de asistent cu o normă didactică diminuată și în același timp își pregătesc teza de doctorat. La sfârșitul stagiului de cinci ani – indiferent dacă și-au susținut teza de doctorat și au obținut titlul de doctor sau nu – părăsesc Școala și intră în producție lăsând postul liber, pentru ca noi cadre didactice tinere să fie încadrate în învățământul superior.

Prin această metodă școala tehnică superioară îndeplinește o a doua funcțiune și anume aceea de a pune la dispoziția producției cadre cu o pregătire superioară. Aceste cadre intrate în producție, după un stagiu de 5 – 10 ani, se pot prezenta și sunt preferate la concursurile inițiate pentru posturile de profesor la disciplinele tehnice, la care în producție au acumulat cunoștințele tehnologice de specialitate.

Dr. Doc. Ing. GHEORGHE SILAȘ

Prof. universitar emerit,

Membru corespondent al Academiei Române

Data și locul nașterii

– 18 aprilie 1914, comuna Caianul Mic, judetul Bistrita – Năsăud

Studii

– Liceul „Andrei Mureșan” din Dej (1925 – 1932)

– Universitatea din Cluj, diplomă de licentă în matematici, cu mentiunea „cu distinctie” (1932 – 1936)

– Școala Politehnică din Timișoara, diplomă de inginer electro – mecanic ( 1942 – 1948)

Titluri științifice

– Doctor inginer (1971)

– Doctor Docent în Științe (1974)

– Membru corespondent al Academiei Române (1991)

Funcția didactică maximă

– Profesor universitar la Institutul Politehnic din Timișoara (1951 – 1984)

– Profesor consultant

Funcții de conducere

– Prodecan al Facultății de Construcții de la Institutul Politehnic Timișoara (1952 – 1956)

– Prorector al Institutului Politehnic Timișoara (1956 – 1976)

Conducător de doctoranzi

– Specialitatea Mecanică Tehnică și Vibrații, din anul 1966

Până în 1997 s-au realizat 20 teze de doctorat

Membru în diferite societăți științifice

– Membru al Comisiei de Acustică a Academiei Române și Președinte al subcomisiei de Acustică de la Filiala din Timișoara a Academiei Române

– Membru al Societății Matematicienilor Americani (A.M.S.)

– Membru al Societății Internaționale de matematică și mecanică aplicată (Gesellschaft für Angewandte Mathematik und Mechanik = GAMM)

– Membru al societății Euromech (European Mechanics Society)

– Membru fondator al Societății Române de Acustică (SRA)

– Membru fondator și Președinte de onoare al Societății Române de Mecanică Teoretică și Aplicată (SRMTA)

Domenii de cercetare științifică

– Algebră și geometrie

– Mecanică teoretică și aplicată

– Vibrații și vibropercuții

Premii și distincții pentru activitatea științifică

– Premiul întâi al Ministerului Învățământului pentru manualul „Mecanică teoretică” (1963)

– Premiul Academiei Române pentru tratatul „Sisteme vibropercutante” (1986)

– Titlul de „Profesor universitar emerit” (1972).

Universitatea Politehnica din Timișoara își aniversează în curând un deceniu de existență. De la începuturile sale și până în prezent învățământul în Școala Politehnică timișoreană a avut în vedere necesitățile de cadre tehnice cu pregătire superioară ale României și mai ales ale părții de Vest a țării. S-a început cu Mecanica, Eleotromecanica, Electrotehnica, Construcții, Chimie, Mecanică Agricolă, Electronică, Automatizări și Calculatoare etc., pe măsura evoluției și a necesităților industriei în această regiune.

Politehnica din Timișoara s-a bucurat de multe cadre didactice ce s-au evidențiat ca personalități prestigioase, ce au menținut învățământul, în această unitate, la un nivel superior, deși într-o perioadă destul de lungă condițiile au fost sumbre: izolare de învățământul tehnic superior din alte țări, lipsă de documentare, mari greutăți în dotarea laboratoarelor etc.

Amintesc, de exemplu, pe Victor Vâlcovici, C.C. Teodorescu, Mihai Ghermănescu, Valeriu Alaci, Aurel Bărglăzan, Corneliu Mikloși, Marin Bănărescu, Ștefan Nădășan, Plauțius Andronescu, Remus Răduleț, Pompiliu Nicolau, Victor Vlad, Ilie Mangalescu, Coriolan Drăgulescu etc. Datorită acestor personalități, au apărut școli renumite, s-au creat laboratoare, s-au creat tradiții, s-a instaurat o atmosferă de maximă seriozitate, învățământul s-a ridicat la cel mai înalt rang. Absolvenții acestei școli care s-au stabilit în străinătate sau care lucrează temporar în străinătate sunt foarte bine apreciați și au înălțat prestigiul în alte țări al acestei școli.

Universitatea Politehnica din Timișoara, alături de întreaga societate românească, se găsește în perioada de tranziție spre o nouă structură. Am putea spune că bioritmul și-a spus cuvântul și în desfășurarea învățământului în această instituție. În prezent, datorită dispariției sau reducerii activității unităților industriale, învățământul tehnic în Politehnica din Timișoara și-a modificat ritmul. Candidații la concursul de admitere nu sunt dintre cei mai buni absolvenți de liceu. Cei reușiți nu sunt suficient de interesați în pregătirea lor ca viitori ingineri. Cadrele didactice nu sunt suficient de pretențioase, cu ocazia examenelor, în legătură cu volumul și calitatea cunoștințelor studenților.

Ne găsim pe ramura negativă a evoluției învățământului. Dar România are nevoie și va avea nevoie de ingineri. Din cauza complexității tehnologice a produselor, a concurenței internaționale prin inovații și invenții, prin nevoile de cercetare, de dezvoltare, de concepție a produselor, de asigurare a calității, nu se poate fără ingineri. Ei sunt în măsură să aprecieze evoluția tehnologiilor și să folosească descoperirile științifice ce apar mereu. De aceea situația învățământului tehnic în Școala Politehnică din Timișoara va trebui să revină la ritmul anterior.

O situație oarecum similară s-a petrecut chiar în Germania. Acum câțiva ani Guvernul a constatat că Germania a pierdut, pe plan mondial, prioritatea în privința calității produselor tehnice. Cum calitatea produselor este asigurată de ingineri, Guvernul a dispus luarea de măsuri categorice în privința pregătirii inginerilor, mai ales în predarea disciplinelor ce au implicații în problema calității, cum sunt vibrațiile și mai ales cele neliniare.

Conducerea Universității Politehnica din Timișoara este preocupată de îmbunătățirea situației procesului de învățământ în această instituție. Așa cum am subliniat anterior, un rol important îl joacă, în mod neîndoielnic, cadrele didactice. Acestea trebuie să aibă autoritate, prestigiu și talent pedagogic, calități ce li se conferă numai dacă dispun de calitatea de a fi specialiști de înaltă calificare și dacă au o comportare morală ireproșabilă.

Aceste deziderate trebuie verificate total și corect cu ocazia concursurilor. În plus, cadrelor didactice nu le este permis să neglijeze exigența la examene, în interesul progresului industriei românești.

Baza materială, necesară atât procesului didactic cât și cercetării științifice nu este la nivelul cerințelor de azi. Aparatura din laboratoare este învechită, din lipsă de fonduri nu se poate înlocui. Pentru a moderniza și dezvolta în continuare învățământul tehnic și cercetarea în acest domeniu trebuie folosite toate mijloacele pentru a se obține fondurile necesare înnoirii bazei materiale sub toate aspectele.

Problema studenților nu trebuie neglijată. Ei trebuie învățați și dirijați să-i intereseze viitorul, să fie preocupați de pregătirea lor ca viitori ingineri. În economia românească se tinde spre o privatizare aproape totală. Nu vor putea fi încadrați decât inginerii cu o temeinică pregătire profesională. Privatizarea înlătură și nu folosește pe cei nepregătiți, sau slab pregătiți.

Prof. dr. ing. Francisc Viliam KOVÁCS

Născut: Timișoara (Fratelia), 26.11.1929

Școli urmate:

Școala primară nr. 6, Timișoara, 1936 – 1940;

Liceul Particular Piarist, Timișoara, 1940 – 1948, Premiant, Bacalaureat

1948, locul I;

Facultatea de Mecanică, Institutul Politehnic Timișoara, 1948 – 1953,

Examen de Stat: februarie 1953, Diploma de Merit, nr. 999/1953

Titlu științific:

– Doctor Inginer Mecanic, specialitatea Mecanisme, 1969

Funcția didactică maximă:

– Profesor universitar 1971 – 1995

– Profesor universitar consultant

Funcții de conducere:

– Șef catedră OMM 1970 – 1976, 1984 – 1995

– Director SPM, 1975 – 1976

– Decan, Facultatea de Mecanică, 1976 – 1984

– Conducător doctoranzi, specialitatea Mecanisme începând cu 1974

– Conducător doctoranzi, specialitatcta Roboți industriali începând cu 1984

– prezent

Distincții:

– Premiul pentru cercetare științifică al Ministerului Învățământului, 1966

– Premiul „Traian Vuia” al Academiei, 1982

– Ordinul „Meritul științific”, clasa a III-a, 1984

Societăți științifice:

– Asociația Română pentru Teoria Mecanismelor și Mașinilor, vicepreședinte din 1973

– Federația Internațională pentru Teoria Mașinilor și Mecanismelor (IFToMM), membru Comisia de Roboți

– Asociația de Robotică din România, din 1990, președinte din 1992

– Federația Internațională de Robotică, membru din 1997

Domenii de cercetare:

– fenomenul de oboseală a roților dințate

– sinteza mecanismelor

– roboți industriali

– sisteme de fabricație flexibilă robotizate

Universitatea Politehnica din Timișoara își are locul ei aparte printre marile universități din țară, conferit prin prestigiul de care se bucură în urma rezultatelor strădaniilor celor care l-au alcătuit în lungul anilor, de la înființare. Viitorul „Politehnicii” va însemna, fără doar și poate, continuarea tradiției celor peste 75 de ani de existență.

Care sunt elementele constitutive ale acestei tradiții? Fără a avea pretenția de a răspunde integral la întrebarea – retorică – formulată mai sus, m-aș opri asupra a trei dintre ele: deschiderea față de nou, strânsa legătură cu practica industrială și capacitatea de a recunoaște cerințele momentului istoric și de a se dezvolta adaptându-se la ele.

Deschiderea față de nou cere cunoștințe solide, de bază și de specialitate, inclusiv cunoașterea a ceea ce au făcut alții, curaj, efort, minuțiozitate, perseverență. „Politehnica” nu a dus niciodată lipsă de oameni având calitățile de mai sus. Ei au stat la baza numeroaselor premiere tehnice naționale și internaționale, a vestitelor școli de cercetare creativă în „Politehnică”, despre care se vorbește în această carte.

Strânsa legătură cu practica industrială a fost adânc înrădăcinată în „Politehnică” încă de către primii ei profesori, ingineri – practicieni de excepție. Activitatea de o zi pe săptămână a Decanului Bărglăzan, la Uzinele din Reșița a fost emblematică pentru acest element de tradiție. Practica industrială a fost dintotdeauna izvor de inspirație pentru instruirea viitorilor ingineri, pentru cercetare științifică și „stand de probă” pentru rezultatele cercetării.

Deschiderea față de nou și strânsa legătură cu practica izvorăsc de fapt din mentalitatea pragmatică, deosebit de favorabilă progresului, specifică Banatului, acest colț al Europei deschizător de multe drumuri pentru tehnica europeană. Dacă înființarea „Politehnicii” a fost determinată de necesitatea istorico – politică a creării unei universități în vestul României Mari, reușita „Politehnicii” își trage seva din remarcabila dezvoltare tehnico-economică a acestor meleaguri. Începută încă din secolul al XVIII-lea, dezvoltarea tehnică bănățeană are perioade de vârf: sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX, epoca dintre cele două războaie mondiale și perioada anilor 1970. Dacă prima perioadă a pregătit oarecum terenul pentru apariția „Politehnicii”, în celelalte două „Politehnica” a fost factor activ.

De acest rol se leagă a treia componentă a tradiției „Politehnicii”: capacitatea ei de a recunoaște cerințele momentului istoric și de a se dezvolta adaptându-se la acestea.

Cei care au condus Școala Politehnică în perioada dintre cele două războaie au înțeles că noua universitate tehnică din Banat poate și trebuie să joace un rol de inspirație tehnică pentru „boomul” economic al acelor ani. Prin aceasta, formând generații de ingineri de mare competență, și-a creat bazele prestigiului său propriu național și internațional și și-a creat fundamentele bazei materiale.

În anii 1970 România a cunoscut o intensă dezvoltare industrială. Sunt discutabile multe aspecte ale strategiei și tacticilor acestei dezvoltări, la care nu vreau să mă refer aici. „Politehnica” recunoscând necesitatea de a pregăti ingineri pentru dezvoltarea industrială a acelor ani și de a o susține prin efort științific tehnic, a beneficiat de fonduri importante pentru modernizarea bazei sale materiale, pentru creșterea mumerică și perfecționarea calitativă a corpului didactic.

*

„Historia est magistra vitae”. Viitorul „Politehnicii” va fi cel puțin la înălțimea trecutului, în măsura în care se va realiza o continuitate în tradiție: Acest lucru nu înseamnă pledoarie pentru un conservatorism primitiv: „de decenii facem bine cutare sau cutare lucru, deci să continuăm așa și în viitor” este o concepție funestă, contrară tradițiilor „Politehnicii”.

Deschiderea față de nou trebuie să însemne preocupări pentru domenii în care rata producerii progresului tehnic pe plan mondial este cea mai mare: folosirea noilor materiale cu calități superioare, energetica neconvențională, automatizarea flexibilă a producerii bunurilor și serviciilor, asigurarea calității, dezvoltarea tehnicilor de protejare a mediului ar fi câteva exemple – nicidecum exhaustive – de domenii în care „Politehnica” poate și trebuie să-și spună cuvântul. Ceea ce nu înseamnă renunțarea la abordarea în continuare, a preocupănilor din trecut, cu rezultate bune și cu aplicații real utilizabile.

Strânsa legătură cu practica industrială trebuie să-i confere procesului de învățământ adaptarea la cerințele „economiei reale” românești, a întreprinderilor mici și mijlocii foarte performante, pregătind ingineri generaliști și -, prin directii de aprofundare, studii post-universitare și doctorat – specialiști cu cunoștiințe profunde. Înțelegerea acestei necesități reprezintă continuitatea elementului de tradiție, capacitatea de cunoaștere a cerințelor momentului istoric și de a se dezvolta adaptându-se, la acestea.

Autonomia Universitară conferă „Politehnicii”, posibilitatea de a se afirma plenar ca și for de orientare a dezvoltării economice – tehnice – științifice măcar a părții de vest a României, prin acțiuni care să depășească cadrul strict învățământ – cercetare: consultanță, evaluări de active, audit, strategia formării forței de muncă (nu numai ingineri), mijlociri de relații economice pe plan național și internațional, implicări în proiecte regionale ale unor organisme internaționale etc. Din păcate, aceste posibilități nu au fost întrezărite în ultimii ani de factorii care conduc „Politehnica”, ceea ce a dus la diminuarea rolului tradițional de „dătător de ton” jucat practic de la înființare. Numai revalorizarea rolului de instituție de orientare a vieții economice va duce la o dezvoltare pe noi planuri a bazei materiale și a personalului „Politehnicii”.

*

„Gândurile pentru viitor” au firește și un „capitol” personal. Unele „paragrafe” ale acestui „capitol” sunt legate de considerațiile mai generale formulate mai sus. În timpul care mi-a mai rămas, în limitele impuse de starea sănătății, doresc să-mi aduc contribuția în continuare la dezvoltarea mai departe a școlii de Robotică” din Timișoara, de punerea bazelor căreia mi-am legat numele, împreună cu prietenul și colegul Profesor Mureșan Tiberiu. Fără a limita „zborul liber” al colegilor pe care i-am condus pentru obținerea titlului de doctor inginer și care astăzi au răspunderea administrativă a colectivului, voi continua să mă preocup de perfecționarea conținutului și metodicei disciplinelor predate la cele două secții ce pregătesc ingineri de specialitate Robotică și la direcția de aprofundare „Sisteme robotice inteligente”. Contribuția mea la această dezvoltare vizează încheierea și publicarea tratatului de Robotică, pregătirea actualilor mei doctoranzi, implicarea în noile direcții de cercetare robotice, valorificând prin cooperări internaționale bunele relații pe care le-am statornicit cu mari personalități pe plan mondial ale domeniului. Înființarea secțiunii „Productică, asigurarea calității și protecția mediului” a Camerei de Comerț și Industrie Timișoara, la care am contribuit, permite intensificarea relației atât de necesare în „economia reală” a Banatului. Perfecționarea continuă a activității Asociației de Robotică din România, între altele, prin revitalizarea revistei „Robotica – Management”, ca publicație științifică de prestigiu, este o preocupare de a mea în aceeași ordine de idei.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, calitatea mea de pensionar îmi creează posibilitatea de a fi mai mult în mijlocul familiei, să mă ocup de nepotul meu, cea de-a cincea generație de bărbați în vechea noastră casă familială. Sper să mai am timpul necesar să citesc sutele de cărți pe care le-am adunat în decursul vieții, consacrându-mă mai mult „hobby”-ului meu, istoria. Vreau să mai vizitez o dată locuri care îmi sunt dragi, să înot, să mă plimb și să stau la soare meditând la învățămintele vieții pe care am trăit-o. Atâtea zile câte voi mai avea …

Prof. Dr. Ing. Laurențiu NICOARĂ

Data și locul nașterii: 26.02.1923

comuna Vârfurile jud. Arad

Liceul ortodox român „Avram Iancu” din Brad (1934 – 1942)

Școala Militară de Ofițeri de Artilerie (1942 – 1944)

Inginer constructor, absolvent al Institutului Politehnic Timișoara, 1950

Titluri științifice

– Doctor Inginer din 1974

– Profesor Universitar 1977

– Conducător de doctorat din 1977

Funcții de conducere

– inginer șef la Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara (1955 – 1968)

– director la Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara (1968 – 1980)

– șef de catedră (1985 – 1990)

Membru în asociații profesionale

– membru în Consiliul Național al Asociației Profesionale Drumuri și Poduri

– președinte al comisiei Infrastructuri pentru Transporturi la Filiala Timișoara a Academiei Române

– membru a Asociației Oamenilor de Știință

– membru în Comisia de Terminologie a Asociației Mondiale a Drumurilor

Domenii de cercetare abordate

– tehnologii eficiente pentru construcția și întreținerea drumurilor

– studii asupra materialelor locale și introducerea lor în tehnica rutieră

– metode moderne de prevenire și remediere a defecțiunilor structurilor rutiere

– comportarea în exploatare a drumurilor moderne

– terminologie rutieră

– tratatul „Îmbrăcăminți rutiere moderne” a fost premiat de Academia Română

Distincții

Ordinul „Steaua României” (1965)

Crucea comemorativă a celui de al II-lea război mondial (1995)

Diploma ASIT pentru merite deosebite în activitatea tehnico – științifică (1959)

Titlul MEI de profesor universitar evidențiat (1987)

Diploma IPTANA pentru „merite deosebite în activitatea de cercetare” (1988)

„Man of the Year”, titlul acordat de „American Bibliographical Institute Inc.”, SUA

În cadrul Facultății de Construcții din Timișoara funcționează începând cu anul 1964 și Secția de Căi ferate Drumuri și Poduri, care formează ingineri specializați în infrastructuri pentru transporturi terestre. De asemenea, în acest domeniu s-au organizat cursuri postuniversitare și doctorantură.

Inginerii formați la Timișoara s-au dezvoltat profesional în permanență și prin fapte și-au dovedit competența, ceea ce a determinat forurile de decizie să le acorde importante responsabilități la toate nivelurile de conducere. Pasiunea pentru profesiune, temeinicile cunoștiințe profesionale și capacitatea de organizare au constituit elementele de bază care au condus la obținerea și de către inginerii formați la Timișoara a unor rezultate manageriale de excepție. Ei sunt autorii unor realizări ce constituie o mândrie pentru fiecare profesionist.

Apreciem că în condițiile actuale studenții și inginerii au motive temeinice de a se pregăti pentru a proiecta, realiza și întreține construcții în transporturi de un înalt nivel tehnic, utile, confortabile, respectând întru totul înscrierea lor într-un mediu ambiental sănătos.

Cercetările efectuate în laboratoare de prestigiu au scos în evidență necesitatea de a se adopta și la noi metode moderne de investigare a proprietăților lianților și agregatelor naturale alegându-se soluții care, ținând seama de condițiile climaterice reale și de dezvoltarea traficului, să ofere utilizatorilor posibilități de efectuare a transporturilor în siguranță și în condiții de confort maxim. Pentru a putea realiza infrastructuri competitive în transporturi, care să răspundă exigențelor utilizatorilor, este necesar în primul rând să abordăm rezolvarea problemelor complexe într-un mod operativ, pragmatic și la un nivel calitativ superior. Mutațiile calitative necesare sunt și trebuie să fie imprimate în primul rând de inginerii specialiști care au un rol hotărâtor în concepția și realizarea tuturor obiectivelor. Programele de dezvoltare a rețelei rutiere de la noi din țară prevăd reabilitarea drumurilor cu trafic intens și greu, construcția de autostrăzi, întreținerea și ranforsarea structurilor rutiere existente. Concepția, proiectarea, realizarea, organizarea și conducerea calității lucrărilor trebuie să se desfășoare după criterii moderne luându-se în considerare materiale, tehnologii și mai ales cunoștințe profesionale performante. În acest scop, cadrele didactice în primul rând și studenții pe care îi formăm este bine să lucreze în laboratoare dotate cu aparatura cea mai modernă, să țină o legătură permanentă, operativă prin participare directă sau prin literatura de specialitate care apare, cu institutele de cercetări și antreprizele de la noi din țară și mai ales cu cele care își desfășoară activitatea în țări dezvoltate din punct de vedere rutier.

Este necesar să acționăm pentru formarea unei mentalității de o adevărată competitivitate în tot ceea ce facem. S-ar cuveni o mențiune specială pentru cazul particular de la noi din țară privind îmbunătățirea stării tehnice a drumurilor pietruite și din pământ, deoarece, din nefericire, asemenea drumuri constituie marea majoritate. Sunt necesare cercetări pentru găsirea unor soluții eficiente care să ne permită ca în câțiva ani starea acestor drumuri să se îmbunătățească, astfel încât în tot timpul anului să se poată desfășura circulația și pe acestea în condiții acceptabile.

Cred că avem toate cele necesare ca printr-o organizare corespunzătoare și cu o voință fermă să putem să ne pregătim și să realizăm dezideratul major împărtășit de majoritatea populației – de a aduce rețeaua de drumuri publice într-o stare bună, atractivă, spre satisfacția tuturor utilizatorilor.

Prof. univ. dr. ing. Ioan De SABATA

Membru al Academiei de ȘtiințeTehnice din România

Născut la data de 15 noiembrie 1928 în Beiuș (Jud. Bihor) părinți: Pietro și Ghizella De Sabata

Naționalitatea italiană, cetățenia română, căsătorit cu prof. univ. Coleta De Sabata

Absolvent al Liceului „Samuil Vulcan” din Beiuș în anul 1948

Diplomat al al Facultății de Electrotehnică de la Institutul Politehnic Timișoara din anul 1953 (diplomă de emerit)

Dr.ing. la IPT (1966) în specialitatea „Electrotehnică”

Este încadrat la Institutul Politehnic Timișoara în anul 1951 ca preparator principal, a urcat ierarhic toate treptele universitare și a activat ca profesor la Universitatea Politehnica Timișoara până în 1997; din anul 1997 a devenit prof. univ. consultant până în 2006. Conducător de doctorat din anul 1970 în specializarea “Electrotehnică”.

Specializari în străinătate și călătorii de informare științifică

– Universitatea din Toulouse (Franța)

– Universitatea Tehnică din Magdeburg (RDG)

– Universitatea Tehnică din Bruxelles (Belgia)

Funcții dministrative

– Prodecan la Facultatea de Electrotehnică IPT 1960 – 1966

– Prorector la IPT 1966 – 1976 și 1978 – 1981

În cadrul activității manageriale a acordat o atenție deosebită dezvoltării laboratoarelor și dotării lor, îmbunătățirii condițiilor de trai și de studiu, realizării împreună cu ceilalți colegi din conducere a unor regulamente clare prin care să se aplice uniform și egal ordinele legale primite de la forurile superioare, promovaea integrării dintre cercetare și industrie.

Activitatea didactică a fost dedicată transmiterii către studenți a „Bazelor teoretice ale electrotehnicii”, domeniu pentru care a redactat materiale didactice necesare înțelegerii fenomenelor și a realizat primul laborator studențesc destinat înțelegerii specificității acestui domeniu. Dotat cu calități didactice remarcabile a fost extrem de apreciat de zecile de generații de studenți cu care a lucrat.

În activitatea de cercetare științifică a introdus ca domeniu nou de cercetare, pe plan teoretic și experimental, în cadrul Catedrei de Bazele Teoretice ale Electrotehnicii și anume studiul efectului Hall la semiconductori, cu lucrări remarcabile referitoare la teoria macroscopică a câmpului Hall; domeniul s-a dovedit deosebit de fertil și a permis realizarea a mai multor teze de doctorat de către membri ai catedrei; a publicat (împreună cu D. Frankel) un volum asupra rezultatelor proprii, a teoriei domeniului și a aplicațiilor în domeniul măsurătorilor electrice și magnetice.

A participat la cercetările unui important colectiv multidisciplinar din Politehnică cu privire la producerea, cunoașterea și realizarea de aplicații industriale ale lichidelor magnetice contribuind cu studii teoretice la înțelegerea fenomenelor de interacțiune cu câmpul magnetic; pe baza lucrărilor teoretice efectuate au fost cunoscute mecanismele intime ce permit realizarea de aplicații industriale ale lichidelor magnetice la crearea de lagăre speciale și de construcția de etanșări magnetice de înaltă performanță.

Distincții pentru activitatea didactică și științifică: a fost decorat cu Ordinul Muncii cl. a III (1967) și cu Ordinul Muncii cl. a II-a (1970) și cu medalii ale RSR

”

Politehnica din Timișoara este școala care m-a format profesional, mi-a creat o perspectivă științifică asupra lumii și mi-a forjat caracterul după modelul profesorilor mei. Aici am activat în intervalul 1951 și până în anul 1997, devenind apoi profesor consultant, întotdeauna la dispoziția tinerilor, a tuturor colegilor care au avut nevoie de competențele mele.

Dascălii mei m-au învățat ce înseamnă meseria de profesor universitar; ea nu poate fi exercitată fără o pregătire deosebită, continuă, zi de zi și an de an, fără perseverență în muncă, în afara atașamentului pentru studenți și fără dragoste față de ceea ce faci.

Am trăit la Școală mai mult decât acasă, am considerat-o întotdeauna a doua mea familie. Cel ce dorește să devină un adevărat inginer trebuie să fie pasionat de lărgirea orizontului său științific, să aibă o bună pregătire de bază în domeniul matematicilor și al fizicii, să cunoască limbi stăine și să fie atras de tot ceea ce este nou în zona de interes a activității sale. Profesia de inginer impune un talent specific, o deschidere spre orizonturi noi, o continuă preocupare pentru instruire, spre cunoașterea noutăților tehnice și a noilor tehnologii.

Am avut în timpul anilor de liceu șansa unui profesor de matematică remarcabil, un adevărat apostol care, în afara unei pregătiri profesionale de excepție, era dotat cu un excepțional simț pedagogic. Profesorului Ștefan Musta îi datorez în întregime apropiere mea de matematică, pasiune fără de care nu aș fi putut înțelege electrotehnica teoretică. El m-a învățat să gândesc rațional, mi-a format logica fără de care știința nu poate fi abordată și m-a obișnuit să studiez sistematic.

La facultate l-am avut ca mentor pe Prof. Dr. Doc. Ing. Plauțius Andronescu căruia i-am devenit colaborator apropiat. Lecțiile domniei sale din domeniul electrotehncii dar și a convingerilor morale mi-au fost de majoră importanță întreaga viață.

Academicianul Remus Răduleț – căruia i-am fost de asemenea student – m-a impresionat prin cultura sa enciclopedică, prin frumusețea limbajului și prin eleganța raționamentelor, fără egal în cultura noastră științifică. Posibilitățile actuale de documentare, mobilitatea universitară, mijloacele moderne de calcul care reduc în mod uluitor timpul cerut altădată pentru realizarea proiectelor ingineresti, dau inginerului modern oportunități remarcabile.

Ce mai trebuie pentru a deveni un inginer de cea mai înaltă ținută? Dragostea pentru meserie, pasiunea pentru descoperirea noului, curiozitatea și tenacitatea, adaptarea la cerințele noi ale unei societăți în cea mai rapidă schimbare cunoscută până acum.

( Acest material a fost redactat în baza unui interviu publicat în volumul „Seniorii – interviuri necenzurate” apărut sub îngrijirea Prof. Univ. Sabin Ionel, Editura Politehnica Timișoara, 2010 )

POSTFAȚĂ

Volumul de față reprezintă ediția a doua a cărții “Universitatea Politehnica Timișoara – Oameni, idei, fapte” apărută în anul 1997 la Editura Excelsior din Timișoara prin susținerea financiară a Ministerului Cercetării și Tehnlogiei – Colegiul Consultativ pentru Cercetarea Științifică și Dezvoltarea tehnologică.

De la bun început volumul nu și-a propus să fie o monografie despre Universitatea Politehnica Timișoara ci o carte de suflet prin care autoarea dorea să își exprime sentimentele și respectul față de acest for de înaltă cultură științifică în care și-a petrecut întreaga viață. Acolo s-a format profesional, cultural și caracterial, acolo a beneficiat de sprijinul ambianței cu totul speciale create de cadrele didactice care i-au fost dascăli și, mai apoi, colegi.

În cei peste 60 de ani petrecuți aici a avut șansa să cunoască personal – sau măcar din vedere – multe dintre personalitățile marcante- unele fiind angajate încă de la înființarea Școlii, în anul 1920-, să afle legendele ce circulau în mediul studențesc, să asculte conferințe și diverse expuneri științifice ale celor care au fost ctitorii așezământului, să înțeleagă cât de grele au fost anumite perioade din istoria sa și să se bucure de reușitele avute de-a lungul deceniilor. Politehnica din Timișoara a învățat-o ce este “spiritul academic”și a format-o din punct de vedere ingineresc.Acești oameni minunați au trăit o viață dedicată studiului și s-au străduit apoi să treacă spre colaboratorii lor tot ce ei înșiși au învățat. Autoarea a văzut cum dascălii au suportat nu o dată nedreptățile sorții și le-a simțit grija părintească prin care încercau să îi ocrotească pe studenți în momentele grele din viața acestora.

Conform cu tradiția ce s-a format deceniu după deceniu, a ascultat expunerile și conferințele unor personalități de faimă mondială și este suficient să amintim aici pe academicienii Remus Răduleț, Ștefan Nădășan, Corneliu Mikloși, Ioan Anton, Toma Dordea, și atâția alții, mulți fiind foști studenți ce s-au format pe băncile și în laboratoarele de aici.A apucat să îi vadă măcar, dacă nu a putut să îi cunoască personal, pe unii dintre profesorii care au slujit așezământul încă din primul an de existență al acestuia – acel minunat an 1920 al României Mari – precum Valeriu Alaci și Victor Vlad și pe studenții de faimă din primul an de existență al Școlii, Remus Răduleț, Ștefan Nădășan sau Aurel Bărglăzan, ajunși membri ai Academiei Române.

Scrierea cărții, în anii ’90 ai veacului trecut, a fost o mare bucurie: nu a existat nicio restricție, nu a trebuit să asculte de canoane sau de indicații, a putut studia liniștită arhiva, a putut discuta cu cine a crezut necesar. Concluzia:

”

“Politehnica din Timișoara a fost creată de oameni minunați care au transformat în fapte ideile lor”.

Volumul actual (ediția a 2-a adăugită) a apărut la sugestia și cu ajutorul nemijlocit al rectorului Universității, domnul prof. univ. dr. ing. Viorel Aurel Șerban; de comun acord, s-a considerat că trebuie adus la zi fără a-i transforma conținutul sau structura.

Am adăugat astfel numai câteva elemente pe care le considerăm definitorii pentru actuala înfățișare a Universității noastre: clădiri noi, stări noi de fapt, realizări interesante și am sugerat doar vagi idei pentru viitor bazându-mă pe gândurile exprimate în scris de predecesori.

Privind astăzi fotografiile de epocă, fotografiile de prin anii ’70 sau ’80 ai veacului trecut și fotografiile actuale, nu putem să nu ne emoționăm pentru felul în care s-a dezvoltat Politehnica noastră, Complexul studențesc, toate construcțiile mai vechi sau mai noi, ambianța sportivă sau însăși eleganța ambientală.

La toate acestea s-a ajuns prin efortul tuturor celor care au condus Școala de-a lungul celor 95 de ani de existență, la care se va adăuga efortul celor tineri care o vor conduce spre centenar și pe mai departe.

În mod special am considerat că trebuie introdus un capitol destinat unor realizări de mare anvergură și de deosebită valoare pentru activitatea de viitor: noua și monumentala clădire a Bibliotecii cu întreg conținutul ei modern, Institutul destinat cercetărilor avansate ICER și Bazele Sportive prezentate în volum prin intermediul istoriei glorioase a sportului studențesc timișorean.

Biblioteca Universitară a Politehnici noastre este descrisă direct de directoarea sa, doamna prof. Erica Oteșteanu, cea care a depus un efort imens – împreună cu întregul personal – pentru a susține realizarea unei biblioteci de o mare modernitate( pentru care am primit felicitări chiar și din Canada).

Biblioteca este meritul cu totul excepțional al celor trei rectori care s-au străduit să o creeze pe parcursul a 16 ani cât a durat întruchiparea unui vis. Visul a devenit realitate și lăcașul este apreciat corespunzător fiind vizitat asiduu de studenți și creând condiții pentru manifestari cultural-științifice de înaltă ținută.

Materialul despre sportul studențesc l-am scris cu ajutorul unui documentar mult mai vast pe care mi l-a pus la dispoziție domnul prof.univ. dr. ing. N. Neguț, care va scrie, cu siguranță, o carte detaliată și foarte bine documentată asupra acestui subiect. Sportul a fost considerat de la început drept o componentă de bază a dezvoltării armonioase a studenților, a cadrelor didactice, a tuturor celor care iubesc mișcarea ordonată în aer liber. Primele terenuri de tenis au fost realizate imediat ce au fost începute primele construcții, tot atunci s-a creat Asociația Sportivă și s-a format prima echipă de fotbal “POLI”. Pe parcursul celor 95 de ani de existență, aproape toți rectorii s-au străduit să dezvolte baza materială care a ajuns acum să fie una dintre cele mai mari și mai frumoase din România.

ICER–ul care înseamnă Institutul de Cercetări pentru Energii Regenarabile, a primit și el în ultimii ani un sediu nu numai mare și frumos ci și dotat pe măsură. Este, desigur, abia la început, dar bine așezat pe acest fundament. Cei ce vor lucra în frumoasele și modern dotatele laboratoare vor continua să dezvolte, pe planuri superioare, direcții mai vechi de cercetare pentru care Politehnica noastră a fost apreciată în deceniile anterioare, dar, cu siguranță, vor găsi nu numai căi noi de inovare și de invenții ci și deschideri cu totul originale pe cărările atât de complicate ale științei contemporane și de viitor.

Materialul de bază l-am primit de la conducerea ICER și a fost folosit ca atare pentru succinta prezentare ce am făcut.

Mi-ar fi fost greu să realizez prezentul volum fără ajutorul conducerii admnistrative a Universității, direct al domnului prof. Cristian Gașpar, secretarul șef al rectoratului, și fără bunăvoința unora dintre colegii la care am apelat ocazional. Le voi fi mereu îndatorată.

Un ajutor de seamă am primit din partea domnului ing. Andrei Mihai Crăciun care s-a ocupat cu seriozitate, promptitudine, imaginație și elan tineresc de partea care pentru mine este astăzi cea mai grea, legătura cu editura noastră “Politehnica”, cu Editura “Excelsior Art”, cu diversele persoane de la care am primit materiale sau păreri, cu alegerea de fotografii și prelucrarea lor, cu multe “mărunțișuri” care nu o dată ne fac viața grea atunci când scriem o asemenea carte. Îi multumesc din toată inima și îi doresc un viitor frumos.

Mulțumesc de asemenea Editurii “Excelsior Art”, doamnei director Corina Sein, pentru ajutorul colegial pe care mi l-a acordat cu aceeași prietenie care a marcat lunga noastră colaborare, și care s-a manifestat inclusiv la editarei primei edițiii a acestui volum.

Mulțumirile mele se îndreaptă spre Editura “Politehnica” condusă cu competență și multă dăruire de dl. prof.univ. dr. ing. Sabin Ionel, director al editurii, și tuturor acelor persoane care au intervenit pe parcursul editării contribuind la terminarea ei la termen și în condiții bune.

Cartea aceasta – așa cum am arătat – nu este nici o monografie, nici o lucrare științifică, ci una de suflet. Drept urmare, în lista bibliografică se amintește doar principala bibliografie consultată. Multe informații le-am primit, pe parcursul scrierii, direct, adesea sub formă de manuscrise sau chiar de conversații telefonice cu persoane care au fost contemporane unora dintre evenimentele amintite. Menționez că pe parcursul a aproape cincizeci de ani am scris, singură sau în colaborare, 12 cărți dedicate Politehnicii din Timișoara (și implicit culturii tehnice din Banat) apărute la Editura “Excelsior Art” și la Editura “Politehnica”, unele și în format electronic, un volum fiind tradus în limba franceză. Sper că vor fi utile generațiilor viitoare pentru a înțelege cum și de ce a apărut acestă Școală, cum s-a dezvoltat și cum a contribuit ca industria românească să ocupe pe glob, de multe ori, locuri mai mult decât onorante, de-a lungul unui veac de existență ce se va împlini în anul 2020.

Coleta De Sabata

Fostă studentă, cadru didactic și rector al Universității Politehnica Timișoara

PRINCIPALA BIBLIOGRAFIE CONSULTATĂ

1. *** Arhiva Universității Politehnica Timișoara

2. Coleta De Sabata, I. Munteanu: „Remember” Profesori ai Școlii Politehnice din Timișoara, Ed. Helicon Timișoara, 1993

3. Gheorghe Silaș, Constantin Șora (coord.) și Ispas Moțiu, Coleta De Sabata, Aurel Cosma (autori): „Monografia 1920-1970 a Institutului Politehnic din Timișoara”, Editura IPT, Timișoara 1972

4. Coleta De Sabata: „Post Festum” Festivitățile semicentenarului IPT din zilele de 15, 16, și 17 noiembrie l970, Editura IPT, Timișoara, 1972

5. *** Anuarul Institutului Politehnic „Traian Vuia” din Timișoara 1970-1971, Editura IPT, Timișoara, 1970

6. Ioan Mureșan: „Din trecutul școlii românești bănățene până în anul 1850”, Renașterea Bănățeană, 1995, nr. 1

7. *** Anuarul didactic 1994-1995, Universitatea Tehnică din Timișoara, Editura UPT, 1995

8. Victor Vâlcovici: Școala Politehnică din Timișoara, zece ani de existență (octombrie 1920 – octombrie 1930), Tipografia Românească Timișoara, 1930

9. *** „Seniorii – interviuri necenzurate” apărut sub îngrijirea prof.univ. Sabin Ionel, Editura Politehnica, Timișoara, 2010

10. Coleta De Sabata, Petru Andea: “Monografia UPT la a 80-a aniversare” Editura Politehnica, Timișoara, 2000

11. Coleta De Sabata, Petru Andea: Volumul „Post Festum la a 80-a aniversare a UPT”, Editura Politehnica, Timișoara, 2001

12. Coleta De Sabata, „Cultura tehnică din Banat” Editura Excelsior Art Timișoara, 2008

13. Coleta De Sabata, Ioan Luminosu, Aldo De Sabata „Tradiție și perspective în energetica solară la Universitatea Politehnica Timișoara”, Editura Excelsior Art, Timișoara, 2008

O serie de fotografii de epocă au fost preluate din prima ediție, altele au fost preluate de pe internet sau din surse punctuale (arhive electronice de resurse fotografice, cărți și ilustrate din arhiva UPT), cu menționarea punctuală a sursei, acolo unde a fost posibil. Toate drepturile asupra fotografiilor le aparțin realizatorilor acestora.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Reeditare: Coleta De Sabata, Andrei M. CRĂCIUN ISBN 978-606-35-0013-8 Copyright-ul pentru Ediția 1 a prezentului volum, tipărit în 1997 cu ISBN… [301418] (ID: 301418)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Reeditare: Coleta De Sabata, Andrei M. CRĂCIUN ISBN 978-606-35-0013-8 Copyright-ul pentru Ediția 1 a prezentului volum, tipărit în 1997 cu ISBN… [301418]

Copyright Notice

Scurt istoric:T.S. provine dintr-o familie biparentală, legal constituită.Din discuțiile purtate cu mama reiese că a avut o sarcină purtată cu… [613120]

Introducere 2 Formularea problemei de câmp electromagnetic cvasi-stationar. 4 Formularea problemei de câmp termic 13 Aspecte calitative 13… [311223]

ACADEMIA DE POLIȚIE Alexandru Ioan Cuza [308344]

1.1 oΝоțiuni рrivind cоntractеlе dе crеdit 1.2 oЕfеctеlе cоntractului dе crе dit bancar CAΡΙТО LUL o2 AЅΡΕCТΕ LΕGΙЅLAТΙVΕ CU ΡRΙVΙRΕ LA CLAUZ ΕLΕ… [630257]

Iubirea și încrederea: [606425]

Napoleon Hill Gandeste si devi bogat [611988]

Copyright Notice

Similar Posts