Reducerea Costurilor la S.c. Genboc S.r.l
Introducere
Mi-am ales această temă datorită importanței pe care o au costurile atât la nivel macroeconomic, microeconomic cât și în curriculumul Facultății de Management, acest indicator avînd un curs separat în care sunt prezentate avantajele, dezavantajele , metode si tehnice pentru a le putea implementa și folosi în companii, dar și datorită faptului că mă poate ajuta mai departe în viața de zi cu zi la orice tranzacție realizată. Consider acest domeniu ca fiind unul de interes, poate și datorită faptului că ori de câte ori am ocazia consult site-uri, articole, știri și opinii de specialitate în legatură cu tema reducerii costurilor în cadrul firmelor din România, dar și din alte țări, deoarece, după colapsul Lehman Brothers care a dus la declanșarea crizei internaționale, scopul oricărei firme, companii este de a fi cu un pas înaintea falimentului, prin utilizarea metodelor, tehnicilor, proceselor de prevenire și diminuare a costurilor.
În prima parte a lucrării am dorit să exemplific sub aspect teoretic problema reducerii costurilor și a modalităților foloste în acest scop. Astfel, în primul capitol sunt prezentate câteva noțiuni, definiții, categorii de costuri, importanța reducerii costurilor și locul acestora în sistemul de indicatori al companiei asupra căreia s-a realizat analiza. Continuând cu capitolul al II-lea , am descris compania asupra căreia s-a dorit a se face investigația, am prezentat indicatorii firmei sub aspectul economico-financiar, realizând astfel analiza propusă, urmând ca în ultimul capitol să prezint concluziile ce relevă din analiză și să ofer câteva propuneri , sfaturi , căi de reducere a costurilor companiei analizate.
Am plecat de la ideea că în timp ce scopul activității economice în economia naturală era satisfacerea diferitelor necesități cu ajutorul unor mijloace variate, în economia de piață, în care calculul economic a devenit un calcul bănesc, scopul bine determinat al oricărei activități economice îl reprezintă obținerea profitului. În esență, prioritatea oricărui agent economic este de a-și acoperi costurile de producție și de a obține un profit cât mai mare.
Prin reducerea costului de producție este determinată stabilitatea sau chiar reducerea prețurilor, creșterea competitivității produselor în lupta de concurență atât pe piața națională, cât și pe piața externă. Pentru a avea în vedere reducerea costului, producătorul trebuie să caute și să găsească rezervele de reducere a consumurilor de factori de producție, să acționeze simultan în toate departamenetele companiei, asupra tuturor factorilor producție, în toate fazele activității economice și să aplice măsurile posibile de reducere costurilor în concordanță cu cerințele competiției impuse de piață.
Reducerea costului de producție trebuie facută fără a avea influențe negative asupra calității bunurilor materiale și serviciilor, ci, deopotrivă, concomitent trebuie să se asigure un spor de calitate. O reducere a costurilor pe seama reducerii calității este antieconomică. Totodată, tendința generală impusă de concurență pe piață este ca bunurile să incorporeze în costurile lor cât mai putină materie primă, muncă care să nu necesite calificare și să fie obținute cu cea mai modernă tehnologie
Cu alte cuvinte, consider că înțelegerea corelației dintre consumul unei anumite categorii de resurse și valoarea pe care o crează acel consum este de importanță fundamentală pentru formularea unor soluțiilor de reducere a unuia sau altuia dintre elementele de cost.
Cap I: Costurile și importanța reducerii acestora
Noțiuni și definiții ale costurilor
În Dicționarul Explicativ al Limbii Române conceptul de cost este definit ca fiind: „Sumă de bani cheltuită pentru producerea sau cumpărarea unui bun, efectuarea unei lucrări, prestarea unui serviciu”.
Pornind de la etimologia cuvântului „cost” care își are rădăcinile în verbul latin “constare”care înseamnă a fixa ceva, a stabili, s-a desprins noțiunea “costa” care reprezintă ceea ce s-a consumat sau ceea ce s-a plătit pentru un anumit produs. Mai târziu, s-a ajuns la denumirea de cost care presupune un consum de valori ocazionat de producerea unui bun și care, pentru a putea fi determinat, trebuie să fie exprimat valoric.
În legătură cu definirea noțiunii de cost, în prezent, există și circulă mai toate punctele de vedere formulate în diferite perioade istorice și se pare că de o mai largă audiență se bucură conceptul ce urmează:
Costul de producție reprezintă acel indicator economic care cuprinde ansamblul consumurilor de muncă vie și materializată exprimate în formă bănească, efectuate sau care urmează a fi efectuate pentru procurarea, producerea sau desfacerea unei unități de bunuri economice, lucrări executate sau servicii prestate de către o întreprindere.
Analizând definiția , putem evidenția câteva caracteristici ale noțiunii de cost:
costul exprimă consumul de resurse. Sub acest aspect, costurile cuprind consumul factorilor de producție, respectiv materii prime, materiale, combustibil, energie, apă, forță de muncă, mijloace de producție, prestații externe și alte consumuri;
costul include cheltuielile efectuate de întreprindere pentru obținerea realizărilor firmei care se identifică cu bunurile produse, lucrările executate sau serviciile prestate destinate fie consumului intern, fie desfacerii;
consumurile de resurse sunt evaluate în unități monetare. În expresie bănească, costul reprezintă numărul de unități monetare necesare înlocuirii resurselor consumate și care sunt încorporate în valoarea bunurilor și serviciilor realizate de firmă;
costul este componenta prețului de vânzare al produsului.
Din punct de vedere contabil, costul reprezintă ansamblul cheltuielilor ce sunt reprezentate de totalitatea operațiilor economice ce afectează patrimoniul întreprinderii prin diminuarea activului, cum ar fi, de exemplu, consumul de materiale sau prin mărirea pasivului ca, de exemplu, înregistrarea obligației de plată pentru utilități prestate de terți.
Conform cadrului general al I.A.S.C., Vol. al II-lea, din ordinul Ministerului Finanțelor nr. 94/2001, cheltuielile sunt definite ca fiind acele diminuări ale beneficiilor înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de ieșiri sau scăderi ale valorii acestora sau creșteri ale datoriilor care se concretizează în reduceri de capital propriu, altele decât cele rezultate din distribuiri către acționari.
Paul Hayne, în lucrarea, “Modul economic de gândire” definește costul de producție astfel: “costul total este costul șansei și astfel el include nu numai plățile făcute de firmă către alții pentru mărfurile și serviciile de care beneficiază, dar și valoarea implicită a oricărui bun – forță de muncă, teren, capital – pe care firma și-l livrează ei însăși.”
O altă abordare a costului sub aspect general, o întâlnim la Frank Knight, în lucrarea “Riscul, incertitudinea și profitul”, unde “costurile reprezintă, pur și simplu, punctul de atracție al concurenței.”
Gilbert Abraham-Frois definește costul de producție ca “ansamblu cheltuielilor necesare pentru obținerea unui volum de producție dat. Întreprinzătorul utilizează, în acest scop, materii prime, energie, semifabricate care trebuie transformate, fluide diverse, utilaje, lucrători de calificări diferite.”
Costul de producție trebuie caracterizat, de asemenea, și prin prisma funcțiilor sale. Profesorul universitar doctor Niță Dobrotă definește următoarele funcții ale costului:
“Funcția de măsurare a cheltuielilor necesare obținerii producției și a corelațiilor ce pot apărea între eforturi – costuri și efect – bunuri produse. Prin această funcție, costul își manifestă caracterul de important indicator economic calitativ.
Funcția de cercetare – dezvoltare a costului constă în aceea că tehnologiile și noile produse apar ca efect al cheltuielilor de cercetare. Cu cât raportul dintre tehnologiile noi și costuri este mai mare, cu atât funcția respectivă se manifestă mai pregnant.
Funcția de producție a costurilor se referă la faptul că acestea joacă un rol important în realizarea conceptelor constructive și tehnologice pe baza inovărilor și investițiilor.
Funcția de personal presupune compararea costurilor cu pregătirea, perfecționarea și cu motivația în muncă, pe de o parte, cu sporirea productivității muncii și ridicarea calității bunurilor, pe de alta.
Funcția comercială evidențiază efectul benefic al cheltuielilor făcute cu livrarea la timp a bunurilor și asigurarea piețelor de desfacere.
Funcția financiar-contabilă arată costurile necesare asigurării fondurilor bănești în mărimea și structura corespunzătoare unei acțiuni rentabile.
Funcția de optimizare presupune asigurarea și determinarea costului cel mai mic ce revine unui nivel maxim al producției.
Funcția de control și reglare este cea prin care se evidențiază modul de fundamentare a deciziilor de politică economică prin care se dirijează consumul de resurse”.
Trebuie luat în considerare că aceste funcții trebuie completate cu cea referitoare la protecția mediului, întrucât, în prezent, companiile poluante trebuie să facă eforturi financiare considerabile pentru reducerea sau chiar eliminarea acestui proces, iar toate cheltuielile efectuate în acest sens, direct sau indirect, afectează costurile agenților economici.
Principalele criterii utilizate în clasificarea costurilor
Contrar noțiunii costului de producție care cuprinde evaluarea eforturilor implicate de un act economic determinat mai ales de activitatea de producție, aceasta nu a fost întotdeauna înțeleasă în aceeași manieră pe parcursul dezvoltării gândirii economice, dar putem distinge trei mari interpretări, și anume:
costul fizic (real sau în natură) reprezentând suma cantităților de bunuri și a cantităților de muncă (consumuri de factori de producție necesare pentru realizarea unui bun);
costul monetar care exprimă suma evaluărilor în monedă a costului real. Factorul comun al tuturor consumurilor este moneda cu ajutorul căreia se pot aduna unitățile monetare corespunzătoare prețului bunurilor de producție, salariile, dobânzile datorate, etc. deci toate cheltuielile generate de producerea bunului și de aducerea lui pe piață;
costul psihologic sau costul de oportunitate este, de fapt, un cost al renunțării și cuprinde cantitatea ce s-ar fi produs dacă nu s-ar fi optat pentru producerea altui bun. El rezultă din necesitatea de a alege dintre cele mai multe întrebuințări posibile ale resurselor rare.
Producătorii trebuie să facă o alegere în legătură cu bunurile și serviciile ce vor fi produse și costul apare astfel ca un sacrificiu care reprezintă abandonarea unei utilități pentru puterea de a dispune de o abilitate mai mare. Așadar, putem considera toate costurile ca fiind costuri de oportunitate și adevărata măsură a costului este dată de valoarea celei mai bune alternative de utilizare a resurselor; astfel, în cost, se văd toate utilitățile la care subiectul economic trebuie să renunțe pentru a o obține pe cea pe care o preferă.
Analizele la nivel microeconomic se bazează și pe luarea în considerare în clasificarea costurilor a naturii elementelor care îl compun. Ținând cont de această clasificare, deosebim trei categorii de cost:
Costul explicit definit ca ansamblul plăților (cheltuielilor) efectuate de o firmă pentru procurarea factorului de producție (materii prime, materiale, energie, forță de muncă necesare producției și procurate din afara acesteia). Costul explicit mai poate fi denumit și “cost de buzunar”.
Costul implicit care însumează acele cheltuieli care apar în procesul de producție, sunt efectuate din resurse proprii și care nu presupun plata către terți (amortizare, munca proprietarului și întreprinzătorului, dobânda cuvenită capitalului propriu). Costul implicit este perceput ca un cost de oportunitate, respectiv ca sumă a tuturor veniturilor pe care ar fi putut să le obțină un întreprinzător de pe urma factorilor de producție aflați în proprietatea sa, în cea mai bună variantă de utilizare la care, însă, a renunțat.
Costul de producție este compus din costul explicit și costul implicit. Distincția dintre costul explicit și costul implicit este necesară pentru înțelegerea conceptului de profit.
Costul contabil este format din costul explicit și din amortizare. Aceste costuri rezultă din evidența contabilă a firmei. Ele au în vedere folosirea alternativă a capitalului de către proprietarii firmei, precum și a forței de muncă a acestora.
Costul economic este ansamblul intrărilor de resurse exprimat valoric într-o anumită perioadă. Acest cost reflectă costul de oportunitate al resurselor consumate. Costul economic este format din costuri implicite și costuri explicite. Costurile implicite reprezintă ansamblul intrărilor de resurse care nu au fost achiziționate de firmă de pe piață, ci sunt resurse proprii acesteia. Spre exemplu, salariul ce revine întreprinzătorilor pentru munca depusă, dobânda ce ar reveni capitalului propriu, rentele care ar reveni întreprinzătorului pentru pământul ce îi aparține. Costurile explicite sunt intrările de resurse achiziționate de firmă de pe piață pe baze contractuale.
Analizând relația care se creează între evoluția diferitelor cheltuieli și modificarea producției, costul de producție este format din cost variabil și cost fix.
Costul variabil (CV) este acela care variază în volum total în mod direct proporțional cu schimbările intervenite în activitatea de bază și cuprinde cheltuieli cu materii prime, materiale, energie, salarii directe, etc. Aceasta înseamnă că, odată cu volumul producției, se modifică și aceste costuri în mod proporțional. Dacă volumul producției este zero, atunci volumul costului variabil este zero.
Costul fix (CF) rămâne constant în valoare totală, în timp ce volumul activității se modifică. Exemple de astfel de costuri includ chiria, iluminatul și încălzirea, dobânda, etc. În cazul în care volumul producției este zero, costul fix are o valoare pozitivă și are aceeași mărime ca și costul total.
Cele două categorii de costuri însumate formează costul total (CT).
CT = CV + CF
Costul fix, costul variabil și costul total pot fi reprezentate grafic astfel:
Graficul nr.1. Diagrama costurilor
După modul de raportare a costurilor de producție (totale, fixe sau variabile), la producția realizată obținem categoriile de costuri medii sau unitare (pe unitatea de produs, serviciu sau lucrare).
Utilizarea costurilor unitare se bazează pe faptul că toate consumurile care se cuprind în costuri sunt efectuate într-un scop unic care este producția, iar pentru fabricarea unei unități de produs, firma efectuează în medie aceleași cheltuieli. Modalitatea de calcul a costurilor unitare este raportarea tuturor cheltuielilor de producție și desfacere la volumul total de bunuri produse, servicii sau lucrări într-o anumită perioadă de timp, obținându-se cheltuieli ce revin, în medie, pe o unitate de produs. Costul mediu poate fi variabil, fix și total.
Costul mediu variabil (CVM) se calculează raportând costul variabil la producția fizică obținută.
CVM= CV/Q;
Costul mediu fix (CFM) se calculează prin raportarea costului fix la producția obținută.
CFM= CF/Q;
Costul mediu total (CTM) reprezintă suma costurilor variabile medii și a costurilor fixe medii.
CTM=CFM+CVM.
Costurile medii sunt reprezentate grafic astfel:
Graficul nr.2 Diagrama costurilor medii și a costului marginal
Dacă luăm în calcul cadrul unităților economice, în funcție de etapele consumării muncii, ale formării cheltuielilor de producție, potrivit fluxului de activitate, putem distinge următoarele categorii de costuri:
Costurile directe care reprezintă suma mărimii absolute a cheltuielilor directe aferente unei lucrări, unui serviciu, unei comenzi.
Costul de secție care cuprinde cheltuieli cu materii prime și materiale, cheltuieli cu personalul care își desfășoară activitatea pe secții, contribuții privind asigurările sociale – costuri directe – cheltuieli cu întreținerea și funcționarea utilajelor, reparațiile, cheltuielile comune ale secțiilor de producție, amortizarea capitalului fix.
O altă categorie ar fi costurile de uzină care sunt formate din costurile de secție la care se adaugă cheltuieli de interes general și administrativ ale firmei.
De asemeni, întâlnim costul complet sau comercial care cuprinde, pe lângă costul de uzină și cheltuielile de desfacere a mărfurilor.
În lucrări și analize ale diferiților autori e considerata interesantă în abordarea sa împărțirea costurilor prin prisma procesului decizional; în acest sens, costurile pot fi clasificate în:
Costurile pertinente sau relevante sunt acele costuri viitoare ce pot fi evaluate și care sunt folosite în deciziile conducerii și asupra cărora se poate acționa.
Costurile de scufundare fac parte din costurile care s-au produs și nu pot fi anulate prin decizii ulterioare. Ele sunt denumite și costuri istorice ce au fost deja “sacrificate” într-o activitate deja desfășurată. Costurile de scufundare pot fi utile managerilor în deciziile pe care doresc să le ia, deoarece confruntările cu previziunile anterioare permit studierea comportamentului acestora.
Costurile de oportunitate sunt generate de oportunitățile sacrificate în urma luării unei anumite decizii. Aceste costuri trebuie luate în considerare în luarea tuturor deciziilor privind angajamentul de resurse ale firmei. De exemplu, dacă se are în vedere extinderea capacităților de producție pentru linia de produse curente, managerul trebuie să ia în considerare costul de oportunitate al investirii resurselor în alte linii de produse.
Costurile incrementale sau marginale sunt costurile suplimentare generate de realizarea unei unități suplimentare de producție.
Un alt criteriu de clasificare al costurilor ar fi în funcție de conținutul lor:
Costuri complete, respectiv acele costuri care regrupează totalitatea cheltuielilor generate de consumul factorilor de producție. Un astfel de cost este un cost tradițional, deoarece, dacă se procedează la o ajustare a acestuia prin eliminarea anumitor cheltuieli în vederea stabilirii unei mai bune expresii economice a costului, el va deveni un cost complet economic.
Costuri parțiale, adică acele costuri care încorporează numai o anumită parte din cheltuieli. În acest caz, se preferă a se lua în considerare numai cheltuielile pertinente în raport cu problemele urmărite sau de a se renunța la repartizarea anumitor cheltuieli, pentru a evita repartizarea arbitrară, așa cum este cazul, spre exemplu, al cheltuielilor de transport, aprovizionare.
Raportându-ne la momentul calculării se observă diferențierea a două tipuri de costuri:
Costuri constante sau efective care se mai numesc costuri istorice sau costuri reale și sunt costuri de producție aferente produselor obținute, lucrărilor executate sau serviciilor prestate. Sunt costurile care au fost calculate după realizarea faptelor care le-au angajat.
Costurile constante pot fi:
costuri controlabile, adică costuri asupra cărora se poate exercita urmărirea și controlul de către responsabilul locului generator de cheltuieli, dar care pot deveni necontrolabile la nivelul unei alte entități tehnico-științifice căreia i se transmit;
costuri necontrolabile care sunt acele costuri asupra cărora nu se poate interveni pentru a le modifica.
Costurile prestabilite sunt acele costuri care sunt stabilite înaintea producerii faptelor care le angajează. Ele pot îmbrăca forma normelor, a costurilor standard sau a unor simple previziuni. Sub aspectul contabilității financiare, costurile prestabilite servesc la înregistrarea produselor finite, a lucrărilor sau a serviciilor executate în cursul lunii până în momentul determinării costului efectiv de producție și corectarea acestuia cu diferențe de preț. În contabilitatea de gestiune, costurile prestabilite permit urmărirea pe parcurs a încadrării consumurilor efective în nivelul lor deja stabilit. Astfel, se pot determina abaterile care apar și, prin urmare, măsurile corespunzătoare.
De-a lungul timpului, clasificarea costului a atras atenția unor economiști de seamă, având în vedere legătura diverselor categorii de costuri cu nivelul producției; conform acestui criteriu Gilbert Abraham-Frois grupează costurile de producție astfel:
Costul global care cuprinde ansamblul costurilor ce corespund unui volum dat al producției. Se disting astfel:
Costul fix este costul suportat de firmă în orice condiții, oricare ar fi nivelul activității sale, chiar dacă acesta este zero.
Costul variabil este acela a cărui importanță se schimbă în funcție de cantitățile produse. CV = F(Q)
Unele costuri pot varia strict proporțional cu volumul producției (consumul de materii prime), altele pot oscila neproporțional. Costurile variabile vor fi o funcție crescătoare, variind cu nivelul de producție.
Costul total este suma costurilor fixe și variabile, fluctuațiile acestuia reproducând, deci, variațiile costului variabil.
Costul marginal (Cmg) este definit drept creșterea costului determinată de creșterea producției cu o unitate.
Cmg=
Costul marginal apare ca primă derivată a costului total și ca primă derivată a costului variabil și este independent de costul fix.
Costul mediu sau unitar se calculează raportând componentele costului global la unitatea de produs. Așadar putem distinge trei categorii de costuri medii:
Costul fix mediu reprezintă costul fix suportat de fiecare unitate de producție
CFM=CF/Q
Costul variabil mediu reprezintă costul variabil ce revine fiecărei unități de produs
CVM=CV/Q
Costul total mediu reprezintă costul total ce revine fiecărei unități de produs
CTM=CT/Q
Într-o manieră asemănătoare , P.A. Samuelson și William D. Nordhaus delimitează costurile astfel:
Costul total (CT) care reprezintă cheltuiala minimă ce trebuie efectuată pentru a produce o cantitate de bunuri, Q; în situația în care aceasta înregistrează creșteri, atunci și costul total se mărește.
Costul fix (CF) este definit ca o cheltuiala ce trebuie efectuată chiar dacă nu se produce nimic; mărimea lui nu este influențată de volumul producției. Costurile fixe sunt denumite, uneori, și costuri “indirecte” sau “investite” și reprezintă cheltuieli pe care o firmă le face cu plata chiriei corespunzătoare spațiilor cu destinație productivă sau administrativă, cu achitarea obligațiilor contractuale ce decurg din achiziționarea unor echipamente, cu plata dobânzilor la împrumuturi, a sumelor necesare pentru obținerea diverselor autorizații.
Costurile variabile (CV) reprezintă cheltuieli a căror mărime variază în funcție de volumul producției, respectiv, cheltuieli cu achiziționarea materialelor necesare producției, salariile muncitorilor care lucrează pe liniile de montaj, costul energiei electrice, etc. Prin definiție, costul variabil este zero când producția este zero. Costul variabil reprezintă partea din costul total care crește odată cu producția, creșterea lui CT fiind egală cu creșterea lui CV.
Costul marginal este costul producerii unei unități suplimentare dintr-un anumit produs. Uneori costul marginal poate fi extrem de mic. Alteori, însă, costul marginal poate fi destul de ridicat..
Figura nr. 1 Clasificarea costurilor în funcție de diferite criterii
Costul unitar este definit ca raportul dintre costul total și cantitatea de produse realizate. Așa cum împărțim costul total în cost variabil și în cost fix, tot așa putem împărți costul unitar în cost unitar variabil și în cost unitar fix.
Costul de oportunitate reprezintă acea valoare a bunului sau a serviciului la care se renunță. Costul de oportunitate al unei decizii include toate consecințele adoptării acestora, indiferent dacă ele sunt sau nu consecințele unei tranzacții de ordin bănesc.
Unii economiști români consideră următoarea tipologie a costurilor:
„ Costul antecalculat al unui producător care se stabilește pe baza cheltuielilor de producție normate necesare executării produsului sau prestării serviciului;
Costul mediu antecalculat pe ramură se determină ca nivel mediu normat ce trebuie respectat de toate unitățile care produc același produs;
Costul efectiv pe produs la nivelul întreprinderii depinde de condițiile de producție individuale; dacă acestea sunt folosite cu eficiență, costurile vor fi mai mici și invers;
Costul mediu pe ramură este egal cu media ponderată a costului de producție pe unitatea de produs din întreprinderile care compun ramura respectivă.
Costul marginal care reflectă nivelul cel mai ridicat al cheltuielilor efectuate de unitatea economică care își desfășoară activitatea în condițiile cele mai puțin favorabile datorate mediului natural, în special în industria extractivă și în agricultură, dar ale căror produse sunt socialmente necesare.”
Costul țintă este considerat un cost de producție estimat după valorile previzionate ale unui preț de vânzare concurențial și se determină în perioada de concepție a produsului în funcție de piața vizată, de gradul concurenței și de tipul de produs fabricat. Din prețul de vânzare previzionat se deduce profitul sau marja așteptată și prin diferență se obține costul țintă.
Indiferent de modul în care este clasificat costul, o analiză pertinentă a acestuia nu poate fi realizată fără studierea elementelor componente ale acestuia.
Metode utilizate în dimensionarea și determinarea costurilor
Încadrarea costului de producție printre indicatorii cei mai semnificativi cu ajutorul căruia se poate aprecia activitatea unei companii al cărui conținut îl reprezintă o grupă de informații necesare oricărui cadru de conducere fac din calculul acestuia un instrument indispensabil pentru diagnosticare, pentru stimularea efectelor viitoare, uneia sau alteia dintre opțiuni, luarea deciziilor, controlul eficienței realizărilor.
Determinarea economică a costurilor se deduce din efectuarea de calcule desfășurate prin intermediul unor metode specifice. Succesiunea calculelor efectuate este cunoscută sub denumirea de calculația costurilor.
Sistemele și metodele de calculație a costurilor, fiind numite și sisteme și metode de conducere prin costuri, cuprind totalitatea proceselor prin care se determină corelația dintre cheltuielile de producție și desfacere ale companiei și producția.
Putem clasifica sistemele de conducere prin costuri după o serie de criterii.
În funcție de obiectivele urmărite, metodele de calculație se clasifică în:
Metode de calculație care au ca scop determinarea costului produselor, lucrărilor sau serviciilor.
Metode de calculație care urmăresc obținerea altor informații necesare managementului firmei.
După modalitățile de calculație și apariția lor în timp, se pot grupa în următoarele categorii:
Metode clasice de conducere prin costuri:
Metoda globală;
Metoda pe faze de fabricație;
Metoda pe comenzi.
Sisteme și metode evoluate de conducere prin costuri:
Metoda normativă;
Metoda standard-cost;
Metoda THM;
Metoda direct-costing;
Metoda PERT-COST;
Metoda G.P.
Analiza valorii.
În funcție de entitățile la nivelul cărora se calculează costurile, deosebim:
Metode de calculație pe purtători de costuri;
Metode de calculație pe sectoare de cheltuieli;
Metode de calculație cu caracter mixt.
5
Din punct de vedere al sferei de cuprindere, există:
Metode de calculație limitative (metode parțiale);
Metode de calculație absorbante (globale, full-costing).
După modul de integrare a calculației în sistemul de programare și urmărire valorică a activității productive a unității economice, distingem următoarele metode de calculație:
Metode de calculație previzionale;
Metode de calculație istorice (cu caracter postfaptic).
Pentru a fi utile, informațiile rezultate din conținutul economic al costurilor necesită parcurgerea mai multor etape:
Organizarea evidenței cheltuielilor de producție prin folosirea metodelor contabilității pe obiectul de calculație (faze, comenzi, produse), pe felul de activități și, mai ales, pe felul de cheltuieli;
Separarea cheltuielilor privind producția în funcție de gradul ei de finisare;
Calcularea costului unitar;
Stabilirea abaterilor de la costurile postcalculate.
Fiecare sistem de conducere prin costuri prezintă etape diferite, aplicarea lor în cadrul unităților economice depinzând de factorii:
Figura nr.2 Clasificarea metodelor de calculație a costurilor
profilul și mărimea unității economice determină, în general, modul de organizare și desfășurare a lucrărilor de contabilitate și de calculație a costurilor. În firmele mici, contabilitatea și calculația costurilor se realizează centralizat. În firmele mari, principiul utilizat este cel al descentralizării;
structura organizatorică a firmei presupune împărțirea activității productive în secții și ateliere. Cu cât structura organizatorică este de dimensiuni mai mari, cu atât delimitările cheltuielilor pe fabrică, secție, atelier, sector vor fi mai mari și, în consecință, va crește și numărul calculațiilor de costuri;
complexitatea produselor fabricate. Luând în considerare acest factor, întreprinderile se caracterizează fie printr-o producție simplă (producția de bere), fie intră în categoria producției complexe în care, pe lângă procesele specifice de producție, există și activitatea de montaj (producția de autoturisme). Într-o întreprindere cu producție simplă numărul calculațiilor privind costul pe produs este mult mai mic decât în cazul producției complexe;
gradul de concentrare, profilare, specializare. Pentru întreprinderile specializate calculația costurilor este mult simplificată și mai puțin costisitoare;
gradul de integrare al unității. Pentru întreprinderile neintegrate se folosește cel mai des varianta fără semifabricate, spre deosebire de întreprinderile integrate, unde se folosește varianta cu semifabricate;
specificul procesului tehnologic și modul de organizare a producției. În funcție de tipul de producție, întreprinderile se împart în: întreprinderi cu producție de masă, cu producție de serie și cu producție individuală. În cazul producției de masă se utilizează metoda pe faze, în cadrul firmelor ce au o producție individuală se folosește metoda pe produs sau pe grupe de produse și chiar pe comenzi, iar în cazul producției de serie se poate folosi oricare din metodele menționate mai sus;
nivelul de mecanizare și automatizare a proceselor de producție. Automatizarea procesului de producție are drept consecință reducerea numărului de documente primare, reducerea volumului de muncă necesar prelucrării și contabilizării informațiilor rezultate din aceste documente și, desigur, a numărului de calculații intermediare folosite pentru determinarea costului produsului;
periodicitatea și momentul efectuării calculațiilor;
modul de formare, grupare și evaluare a costurilor;
caracterul procesului de producție (continuu sau sezonier).
Indiferent de criteriul utilizat în clasificarea metodelor de calculație, este vorba despre aceleași metode de calculație, dar care sunt privite din puncte de vedere diferite. În ceea ce ne privește, vom urmări clasificarea metodelor de calculație a costurilor în funcție de modalitățile de calculație și apariția lor în timp.
Importanța reducerii costurilor
Pentru a putea supraviețui și a se dezvolta, producătorii de buniri și servicii trebuie să cumpere factori de producție la prețuri cât mai mici posibile, fără a impacta calitatea și să reducă costurile utilizării lor prin diminuarea sau chiar eliminarea operațiunilor inutile și a cheltuielilor nejustificate.
Costul de producție nu are un caracter constant și nu este mărime dată. Este influențat de o multitudine de factori,cum ar fi:volumul producției; structura producției; prețurile factorilor de producție (mijloace fixe, materii prime, materiale, combustibil, energie, obiecte de inventar, forța de muncă etc.); calitatea și caracteristicile produselor; nivelul calitativ al forței de muncă și al echipamentelor tehnice de producâie; organizarea producției etc. Prin optimizarea folosirii intensive a acestor factori costul de producție poate fi redus.
În timp ce scopul activității economice în economia naturală era satisfacerea diferitelor necesități cu ajutorul unor mijloace variate, în economia de piață, în care calculul economic a devenit un calcul bănesc, scopul bine determinat al oricărei activități economice îl reprezintă obținerea profitului. În esență, prioritatea oricărui agent economic este de a-și acoperi costurile de producție și de a obține un profit cât mai mare.
Prin reducerea costului de producție este determinată stabilitatea sau chiar reducerea prețurilor, creșterea competitivității produselor în lupta de concurență atât pe piața națională, cât și pe piața externă.
Pentru a avea în vedere reducerea costului, producătorul trebuie să caute și să găsească rezervele de reducere a consumurilor de factori de producție, să acționeze simultan în toate departamenetele companiei, asupra tuturor factorilor producție, în toate fazele activității economice și să aplice măsurile posibile de reducere costurilor în concordanță cu cerințele competiției impuse de piață.
Reducerea costului de producție trebuie facută fără a avea influențe negative asupra calității bunurilor materiale și serviciilor, ci, deopotrivă, concomitent trebuie să se asigure un spor de calitate. O reducere a costurilor pe seama reducerii calității este antieconomică. Totodată, tendința generală impusă de concurență pe piață este ca bunurile să incorporeze în costurile lor cât mai putină materie primă, muncă care să nu necesite calificare și să fie obținute cu cea mai modernă tehnologie.
Locul costurilor în sistemul de indicatori ai firmei
Teoria și practica economică recomandă utilizarea unui sistem de indicatori valorici a căror putere cognitivă permite sesizarea și comensurarea unor aspecte definitorii privind aprecierea dimensiunilor activității întreprinderii, evaluarea rezultatelor și performanțelor sale comerciale.
Pentru a înțelege utilitatea folosirii sistemului de indicatori valorici meniți a dimensiona activitatea de producție și comercializare, trebuie cunoscut conținutul fiecărui indicator în parte.
Cifra de afaceri (CA) reprezintă indicatorul fundamental pe baza căruia se apreciază volumul activității întreprinderii. În termeni concreți, ea face parte din categoria indicatorilor de rezultate econom ico-financiare, contribuind la diagnosticarea și evaluarea economică a întreprinderii, la estimarea eficienței managementului practicat.
Producția obținută destinată livrării (Qf) indică rezultatul direct și util al activității industriale productive, exprimând valoarea produselor fabricate, lucrărilor executate și serviciilor prestate în cursul unei perioade de timp și care urmează a fi vândute (livrate, respectiv valorificate) în afara întreprinderii.
Producția marfă fabricată se stabilește utilizând informațiile din contabilitatea de gestiune a întreprinderii, respectiv rulajele debitoare ale conturilor 345 "Produse finite” și 341 "Semifabricate” și rulajele creditoare ale conturilor 704 "Venituri din lucrări executate și servicii prestate”, 705 "Venituri din studii și cercetări” și 708 "Venituri din activități diverse”.
Producția obținută destinată livrării (marfă sau vandabilă) se poate determina pe baza următoarei relații:
Qf = Vpf + Vle + Vsp
Vpf = Qv + (Sf – Si)
în care: Qf reprezintă producția obținută destinată livrării;
Vpf – valoarea produselor fabricate (produse finite, semifabricate destinate livrării și produse reziduale);
Vle – valoarea lucrărilor executate;
Vsp – valoarea serviciilor prestate;
(Sf – Si) sau ∆Qs – stocurile de produse la sfârșitul și respectiv la începutul perioadei sau variația producției stocate.
Deși, acest indicator nu se regăsește printre cei folosiți în analiza contului de profit și pierdere și nici printre cei ai tabloului soldurilor intermediare de gestiune, Qf este totuși un indicator util pentru estimarea rezultatului potențial al exploatării (profit sau pierdere), deoarece oferă o corelare mult mai bunăp cu indicatorii de efort în vederea calculării eficienței activității întreprinderii.
Producția exercițiului sau producția globală (Qe) este indicatorul care reflectă volumul total al activității productive desfășurată de către firmă pe perioada unui exercițiu financiar.
Indicatorul “producția exercițiului” își dovedește utilitatea și necesitatea , în principal, în analiza activității întreprinderilor cu ciclu lung de fabricație unde producția neterminată are un volum însemnat, iar finalizarea produselor se realizează după o lungă perioadă de timp.Producția exercițiului este formată din producția vândută (sau cifra de afaceri exprimată în prețuri de vânzare, exclusiv T.V.A.), variația producției stocate (creșterea/descreșterea producției stocate, în care se includ stocurile de produse finite, semifabricate, producție neterminată etc) și producția imobilizată (respectiv, costul imobilizărilor corporale și necorporale realizate în regie proprie), astfel:
Qe = Qv + ∆Qs + Qi
în care: Qv reprezintă producția vândută;
∆Qs – variația producției stocate;
Qi – producția imobilizată.
Variația producției stocate și producția imobilizată sunt evaluate în costuri de producție, potrivit cerințelor principiului prudenței, ceea ce crează un important neajuns care afectează comparabilitatea datelor, dat fiind faptul că producția vândută, respectiv cifra de afaceri este exprimată în prețuri de vânzare, exclusiv T.V.A.. Înlăturarea acestui inconvenient,se poate realiza prin evaluarea tuturor elementelor în costuri standard sau prestabilite. Orice modificare a elementelor componente concură la modificarea producției exercițiului, atât din punct de vedere structural cât și din punct de vedere al dinamicii.
Valoarea adăugată (VA) reprezintă este calculat ca fiind surplusul de încasări peste valoarea consumurilor provenind de la terți, respectiv bogăția creată prin valorificarea resurselor tehnice, umane și financiare ale întreprinderii.
În ceea ce privește producția de bunuri sau servicii, valoarea adăugată permite aprecierea structurii și metodele de producție ale întreprinderii prin intermediul gradului de integrare (ca raport între valoarea adăugată și producția corespunzătoare sau cifra de afaceri), precum și dezvoltarea sau regresul activității întreprinderii.
În analiza diagnostic, valoarea adăugată prezintă importanță, pe de o parte, ca indicator de performanță econom ico-financiară a întreprinderii, iar pe de altă parte ca indicator în sistemul fiscalității. Sintetic, valoarea adăugată se determină prin deducerea din producția obținută (globală sau a exercițiului, exclusiv subvenții de exploatare), a consumurilor intermediare (totalul consumurilor de bunuri și servicii furnizate de terți).
Valoarea adăugată netă (Van), reprezintă valoarea nou creată într-o perioadă de timp și este calculată deducând din valoarea adăugată cheltuielile cu amortizarea.
Capitolul II. Prezentarea companiei S.C GENBOC S.R.L
2.1 Obiect de activitate și scurt istoric al firmei GENBOC
S.C GENBOC S.R.L este înregistrat la Registrul Comerțului ca și societate cu raspundere limitată. având sediul în București. Str. Dimitrie Pompeiu Nr. 6. Sector 2.
Societatea a fost înființată în 12.02.2008 și este înregistrată la Registrul Comerțlui cu numarul J40 /17956 /2008. Tipul de activitate conform clasificării CAEN este activități de consultanță pentru afaceri și management.
În present, compania GENBOC are ca și obiect de activitate producția și distribuirea de echipamente tehnologice în domeniul calculatoarelor, comunicațiilor, biroticelor, etc.. precum și oferirea de servicii de soft și mententanță.
Spectrul produselor GENBOC este foarte larg, în momentul de față conținând mai mult de 100 de linii de produse. Aceste linii de produse se împart în 3 mari categorii:
PSG products (Personal Sytems Group) – aceasta categorie include sistemele personale. precum PC-uri, laptopuri, monitoare. tablet-uri, smart phone-uri, etc. și accesoriile aferente acestora.
IPG products (Imaging and Printing Group) – aceasta categorie include produsele care au ca și funcționalitate listarea. Această grupă de produse se împarte în două subcategorii: IPG Hardware, care include imprimantele și IPG Supplies, care include cartușele și hârtia.
EG products (Enterprise Group) – categorie care include produse destinate și customizate pentru întreprinderi. Printre acestea se numară serverele, sisteme de stocare a datelor, precum și produse software.
2.2 Poziționarea pe piață. Principalii concurenții
Piata produselor oferite de GENBOC este una cu dimensiuni globale. Consumatori de pe întreg globul, începand de la persoane fizice și până la institutii guvernamentale achiziționează produse sau apelează la servicii GENBOC. Se estimează că potențialul pieței pe care GENBOC o împarte cu competitorii săi este de aproximativ 1.2 miliarde de dolari. GENBOC este deasemenea foarte bine poziționat pe piață datorită spectrului larg de produse de care dispune. care este menit să se adreseze oricărei nevoi a utilizatorului.
Din punct de vedere regional, GENBOC segmentează piața globală în 3 clustere principale: Americas (continentul American), EMEA (Europa, Orientul Mijlociu și Africa) și Asia-Pacific (APJ).
Unii dintre principalii concurenți GENBOC sunt: IBM, Acer, Apple, Samsung, Toshiba, Canon, Lexmar, Brother, Oracle. Important este însă de menționat că între GENBOC și concurenții săi există uneori chiar relații de colaborare, unele din softurile folosite de GENBOC provenind uneori chiar de la concurență (de exemplu, Oracle).
2.3 Clienții
Canalul de distribuție al produselor (în principal PSG și IPG) nu este unul direct către consumatorul final. GENBOC deține o rețea mondială de parteneri distributori ai produselor către retailer, care apoi vând produsele clienților finali. GENBOC are foarte puține puncte de desfacere a mărfii (așa numitele GENBOC – Brand Stores), strategia principală fiind ca produsele să fie distribuite prin rețeaua de parteneri. Clienții GENBOC pot fi grupați după cum urmează:
Clienți din sectorul privat (achiziții în scop personal);
Întreprinderi (dotare birouri și personal cu echipamente specifice);
Instituții de cercetare și dezvoltare (laboratoare. spitale. NASA. etc.);
Instituții guvernamentale.
2.4 Evoluția principalilor indicatori ai firmei
Evaluarea performanțelor unei companii este un proces complex care implică evaluarea interacțiunii dintre mediu, factorii interni și cei externi. Principala metodă de evaluare a performanțelor interne este analiza datelor financiare. În general, sunt utilizate un număr diferit de rapoarte financiare, iar indicatorii analizați oferă, de obicei, o largă înțelegere a situației companiei, deoarece aceștia sunt procesați din contul de profit și pierdere și din bilanț. În continuare, voi analiza indicatorii principali pentru GENBOC pe perioada 2008-2010.
Tabelul nr. 1 – Analiza indicatorilor principali ai firmei
Sursa : www.doingbusiness.ro
Tabelul nr. 2 – Analiza indicatorilor din bilantul firmei
Sursa : www.doingbusiness.ro
Tabelul nr. 3 – Analiza indicatorilor de profitabilitate
Sursa : www.doingbusiness.ro
În următoarele pagini voi încerca să realizez grafice, evidențiind evoluțiile avute de indicatorii calculați pe baza tabelurilor de mai sus și comentariile aferente acestor progrese.
Indicatori de productivitate:
Venituri totale pe salariat ( VT/sal ) =
Graficul nr. 3 – Evoluția veniturilor totale pe salariat (ron)
Sursa : calculele proprii
Veniturile totale pe salariat au avut un curs descendent, scăzând de la 662,234 ron în 2008 și ajungând la 405,536 ron în 2010, ceea ce indică faptul că angajații nu au avut motivația necesară șă fie din ce în ce mai eficienți. Tot efortul s-a prăbușit în ultimul an ajungând la un volum al indicatorului de 405,536 ron.
Indicatori de profitabilitate:
Rata profitului ( Rpr ) = * 100
Rata profitabilității cheltuielilor ( Rch ) = * 100
Graficul nr. 4 – Evoluția ratei profitului și ratei profitabilității cheltuielilor (%)
Sursa : calculele proprii
Conform graficului nr. 4 se observă că rata profitului are o evoluție crescătoare și apoi descrescătoare, dar pastrând trendul acestea datorându-se impactului crizei financiare asupra economiei naționale. Evoluția ratei profitabilității cheltuielilor este asemănătoare ratei profitului, oscilând de un an la altul. Pornind de la un procent de 8,43%, care ne indică cheltuieli destul de scăzute în raport cu profitul obținut, se ajunge la o valoare de 7,14% , pe fondul scăderii profitului dar și al cheltuielilor totale.
Indicatori de rentabilitate:
Rata rentabilității financiare ( ROE) = * 100
Rata rentabilității economice ( ROA ) = * 100
Graficul nr. 5– Evoluția ROE și ROA (%)
Sursa : calculele proprii
Literatura de specialitate alocă studii importante acestui indicator, fiind considerat unul dintre cei mai caracteristici barometri pentru performanța oricărei companii. Din graficul anterior se poate trage concluzia că efectele crizei financiare s-au făcut simțite de la începutul anului 2009, când acest indicator înregistrează tendință descrescătoare. Această evoluție se datorează scăderii profitului net.
Se apreciază că acest indicator este măsura cea mai exactă a activității firmei datorită faptului că exprimă în mod direct rezultatul conform gestiunii specific întreprinderii, de optimizare a operațiunilor active în comparație cu volumul de resurse utilizate. Din graficul nr. 5 se poate observa o oarecare evoluție , crescând la 8,88% în anul 2009. Întrucît se observă o evoluție crescătoare, atunci putem afirma că firma și-a asumat un risc excesiv și a obținut rezultate bune .
Alți indicatori:
Rata utilizării activelor ( Rua ) = * 100
Graficul nr. 6 – Evoluția ratei utilizării activelor (%)
Sursa : calculele proprii
Acest indicator indică veniturile totale obținute din utilizarea activelor, adică venituri din dobânzi, comisioane, taxe și depinde de mărimea dobânzii pe piață și de structura activelor firmei.Se poate observa că aceste venituri au crescut de la un an la altul, ceea ce înseamnă că cei din conducerea companiei au luat printer cele mai bune decizii pentru a genera venituri, ajungând la 112, 53% în anul 2010.
Efectul de pârghie ( Ep ) =
Graficul nr. 7– Evoluția efectului de pârghie (%)
Sursa : calculele proprii
Acest indicator arată de cât de multe ori o firmă reușește să multiplice capitalul investit cu resursele atrase. Astfel, cu cât capitalul propiu deținut de companie este mai mare, cu atât se riscul la care este expusă este mai mic și totodată efectul de pârghie e mai mic și invers. Conform graficului de mai sus, putem observa că valoarea cea mai mare a fost în 2008, când firma s-a implicat în activități tot mai riscate, din dorința de a obține profituri cât mai mari. Din 2009 acest indicator a început sa scadă, ajungând până la 2,03% pentru că tot mai multe întreprinderi au fost mai atente la riscurile pe care și le asumau din activitățile în care intrau.
Literatura de specialitate susține că reducerea cheltuielilor duce la îmbunătățirea eficienței și, prin urmare, crește profitabilitatea unei companii ceea ce implică o relație invers proporțională între rata cheltuielilor și profitabilitate. Cu toate acestea, în alte lucrări s-a observat o relație pozitivă, sugerând faptul că profiturile mari realizate de unele întreprinderi pot fi alocate sub formă de cheltuieli cu salariile mai mari plătite pentru angajații foarte eficienți. Arr fi benefic și interesant să identific efectul dominant din cadrul companiei GENBOC, tinând cont că România are un mediu foarte schimbător și o economie în curs de dezvoltare.
Capitolul III. Evoluția principalilor indicatori și analiza economico –financiară la S.C GENBOC S.R.L
3.1 Evoluția principalelor tipuri de cheltuieli
Pentru analiza elementelor de cost și a costului de producție, în capitolul al III-lea am luat în studiu datele furnizate de situațiile financiare anuale ale S.C GENBOC S.R.L al cărei obiect principal de activitate îl constituie activități de consultanță pentru afaceri și management. Motivația principală în alegerea acestei firmei a fost dată de poziția pe care o deține în plan local.national, dar și global. Analiza indicatorilor firmei se realizează pe baza „Contului de profit și pierdere” care permite stabilirea rezultatului final al activității prin comensurarea efectului reflectat în cifră de afaceri netă cu efortul reflectat în costurile aferente consumului de resurse materiale și umane. „Contul de profit și pierdere” regrupează pe o perioadă de gestiune dată ansamblul fluxurilor economice generatoare de venituri (ca surse de îmbogățire) și cheltuieli (ca sursă de sărăcire).
Cheltuielile materiale și alte cheltuieli materiale directe, cheltuielile salariale directe și cheltuielile indirecte sunt acele componente ale costului de producție a căror evoluție pe parcursul perioadei analizate 2011-2013 o putem reprezenta astfel:
Graficul nr. 8 Structura elementelor costului de producție
Pe baza datelor din tabelul nr. 1 am efectuat analiza structurii costului de producție, prin prisma elementelor sale componente.
Elementele costului de producție Tabelul nr. 4
Sursa: calcule proprii
Astfel, rezultă că cea mai mare pondere în structura costului de producție o dețin cheltuielile materiale și alte cheltuieli materiale directe pe toată perioada luată în evidență, înregistrând următoarele valori: în exercițiul financiar al anului 2011 nivelul de 70.51% s-a situat deasupra mediei cu 5.59% în 2012 s-a înregistrat valoarea de 66.02% ce s-a aflat cu 1.1% peste medie, ajungând în anul 2013 la 62.04% valoare apropiată de media celor trei ani analizați de 65.92%.
Constatăm că firma a urmărit în permanență reducerea cheltuielilor materiale prin modernizarea și retehnologizarea producției (achiziționare de mașini și utilaje moderne) fapt ce a condus la diminuarea cheltuielilor determinate de pierderea prin rebuturi constatate la producător.
Rata cheltuielilor salariale directe la costul de producție a atins în perioada analizată o valoare medie 14.01%. În anii 2011 și 2013 ratele au înregistrat valori situate sub valoarea medie respectiv 13.12% și 13.70% spre deosebire de anul 2012 când rata a cunoscut valoarea de 15.09% mai mare decât media perioadei cu 1.08%. Chiar dacă cifra de afaceri și costul de producție au cunoscut evoluții proporționale în cei trei ani, ponderea cheltuielilor salariale directe în costul de producție a crescut în anul 2012 față de anul 2011 cu 1.97% datorită majorării numărului de salariați direct productivi de la 25 la 32 (28%) și este mai mare față de 2013 cu 1.39%, dar cauza care a determinat această valoare ridicată a fost politica de protecție și asigurări sociale care a avut ca obiectiv reducerea contribuțiilor angajatorilor în anul 2013.
În continuare vom analiza cheltuielile salariale directe, așadar dacă aplicăm cea mai mică rată de 13.12% la media costului de producție pe cei trei ani analizați (15.664.700 mii lei) estimarea cheltuielilor salariale directe ar fi de 2.055.208 mii lei, în loc de un efectiv de 2.194.349 mii lei cu o diferență negativă de 139.141 mii lei sau în procente 6.8%.
Dacă am aplica cea mai mare rată de 15.09% la valoarea medie a costului de producție pe cei trei ani rezultatul ar fi 2.363.803 mii lei ceea ce înseamnă un plus de 169.454 mii lei sau 7.16% peste cheltuielile salariale directe reale. Acest lucru indica faptul că cea mai mică rată estimată ar fi sub 6.8% și cea mai mare rată ar conduce la o creștere cu 7.16% a costurilor de producție. Acești factori reprezintă limita maxima în utilizarea calculării ratelor în procesul de estimare și planificare pe baza datelor existente.
Analizând cheltuielile indirecte așa cum apar în tabelul nr. 4 am determinat rata medie a acestora la costul de producție de 21.07% pentru perioada celor trei ani. Observăm că în primii doi ani analizați evoluția nu a cunoscut o creștere spectaculoasă comparativ cu anul 2013 când cota a fost de 24.26% situându-se cu 3.19% peste valoarea medie. Dacă analizăm cheltuielile indirecte ale exercițiului financiar 2013 observăm o majorare a cheltuielilor privind amortizarea datorată achiziționării de imobilizări corporale potrivit politicii de modernizare și retehnologizare a producției.
Cea mai mică rată a fost cu 4.69% sub media perioadei, iar cea mai mare rată cu 3.19% peste medie.
Analiza relației dintre cheltuielile indirecte asumate pe o perioada de trei ani și totalul costului de producție pe perioada de timp relevantă oferă managementului o baza pentru a proiecta cheltuielile indirecte ca un procent din costul total dacă acea valoare este previzionată în prealabil și per total ca o pondere din vânzări; dacă cheltuielile indirecte sunt prevăzute în buget (planificate) în detaliu (ceea ce are loc înainte de finalizarea bugetului), atunci bugetul total de cheltuieli indirecte poate fi comparat cu experiența istorica, ca un procent din costul de producție pentru a determina caracterul admisibil pe baza trecutului. Luând în considerare aceste două puncte de vedere privitoare la cheltuielile indirecte. putem spune că determinarea ratei indică managementului:
în raport cu piața rata este prea ridicat (sau posibil prea scăzută);
este utilă în estimarea și fixarea prețului pentru produse/contracte;
ce elemente principale trebuiesc revizuite în planul de buget al cheltuielilor indirecte;
sunt controale necesare pentru anumite cheltuieli indirecte;
sunt proiecțiile cheltuielilor indirecte valide în sfera obiectivelor operaționale.
Obiectivul utilizării ratelor de cheltuieli indirecte este acela de a stabili utilitatea lor în analiza costurilor, de a determina și stabili variații față de bugetul planificat de cheltuieli indirecte și cauza lor și a oferi o baza realista pentru planificarea viitoarelor cheltuieli indirecte.
3.2 Analiza structurală a cheltuielilor materiale și a altor cheltuieli materiale directe
Cheltuielile materiale și alte cheltuieli materiale directe, principalele componente ale costului de producție au înregistrat creșteri de la o perioadă la alta, astfel în anul 2012 acestea au crescut cu 42.95 %, iar în 2013 față de 2012 cu 55.35%.
Elementele cheltuielilor materiale directe Tabelul nr.5
Sursa: calcule proprii
Urmărind ponderile elementelor de cheltuieli materiale directe le putem reprezenta astfel:
Graficul nr. 9 Structura cheltuielilor materiale în anul 2011
Graficul nr. 10 Structura cheltuielilor materiale în anul 2012
Graficul nr. 11 Structura cheltuielilor materiale în anul 2013
Evoluția crescătoare a cheltuielilor materiale directe și implicit a elementelor sale a urmat, de fapt, trendul activității de producție a firmei și este reprezentată astfel:
Graficul nr. 12 Evoluția elementelor cheltuielilor materiale și a altor cheltuieli materiale directe
Potrivit datelor din tabelul nr. 5 cheltuielile cu materia primă au deținut ponderea cea mai mare în totalul cheltuielilor materiale directe respectiv 84.45% în 2011, 82.44% în 2012 și 82.02% în 2013. Urmărind evoluția pe cei trei ani constatăm că în 2012 față de 2011 acestea au crescut cu 39.55%, iar în 2013 față de 2011 cu 115.68% și față de 2012 cu 54.55% însă cheltuielile cu materia primă pe produs au înregistrat o scădere cu 6.59% în anul 2013 comparativ cu 2012 ca urmare a intrării în funcțiune a noilor utilaje. Dacă analizăm cheltuielile cu materia primă pe produs în anii 2011 și 2012 se constată o creștere a acestora de la 248 lei/unitatea de produs la 273 lei/unitatea de produs ca urmare a uzurii avansate a utilajelor și implicit a pierderilor înregistrate ceea ce a condus la măsura de înlocuire a acestora.
Celelalte elemente ale cheltuielilor materiale directe și-au păstrat ponderile în limite acceptabile în total pe întreaga perioadă analizată dar putem semnala creșterea cheltuielilor cu materialele consumabile în 2012 față de 2011 cu 141.84% și în 2013 față de 2012 cu 47.93% datorită creșterii volumului producției și al prețurilor materialelor consumabile.
3.3 Analiza personalului și a cheltuielilor salariale
Tabelul nr. 6 prezintă informații pe baza cărora putem face analiza personalului și a cheltuielilor salariale în vederea stabilirii variațiilor și cauzelor acolo unde acestea sunt semnificative.
Din analiza datelor se remarcă faptul că pe parcursul perioadei analizate personalul direct productiv deține ponderea cea mai ridicată situându-se în anul 2011 la 89.29% față de personalul indirect productiv care deține doar 10.71%. în anul 2012 la 91.43% comparativ cu 8.57% aferent personalului indirect productive, iar în anul 2013 această pondere are valoarea de 90.57% față de 9.43%.
În cadrul fiecărei categorii de personal putem extinde analiza la nivelul structurării personalului în funcție de nivelul de pregătire. Astfel, în cadrul personalului direct productive, salariații fără studii superioare dețin ponderea cea mai mare, atingând nivele aproximativ egale cu o medie de 91.14%, iar salariații cu studii superioare atingând o valoare medie de 8.86%.
În cazul personalului indirect productiv întâlnim o situație inversă în primii doi ani, respectiv personalul fără studii superioare înregistrează o cotă de 33%, iar personalul cu studii superioare 67%, comparativ cu anul 2013 când raportul s-a inversat respectiv 60% pentru prima categorie și 40% pentru cea de-a doua acest fapt datorându-se angajării personalului tehnic suplimentar necesar întreținerii utilajelor moderne.
Este important de analizat raportul dintre personalul indirect productiv și cel direct productiv.
În cazul firmei analizate, ca și în cazul celorlalte unități cu activitate productive, putem stabili un raport țintă per total. În general, un raport scăzut se presupune a fi un indicator primar al unei utilizări mai productive și eficiente a personalului indirect. Mai mult, dacă forța de muncă indirectă este redusă rezonabil și controlată, efectul asupra cheltuielilor indirecte și ratei de cheltuieli indirecte poate fi semnificativ. Cheltuielile salariale totale au crescut cu 962.360 mii lei în 2012 față de 2011, respectiv 76% și cu 1.294.604 mii lei în 2013 comparativ cu 2012, respectiv cu 56% datorită creșterii activității și investițiilor efectuate.
Specific firmelor cu activitate de producție, ponderea majoritară este deținută de cheltuielile salariale directe cu valori cuprinse între 90.95% în 2011, 93.04% în 2012 și 89.42% în 2013, remarcând că în anul 2012 această pondere a fost ridicată atât datorită creșterii numărului de salariați cât și contribuțiilor de protecție socială ridicate.
Cheltuielile salariale indirecte au crescut în 2012 față de 2011 cu 32%, iar în 2013 față de 2012 cu 137% datorită creșterii numărului de salariați indirect productivi cu 67%.
Corespunzător structurii personalului, putem analiza ponderea cheltuielile salariale indirecte în cheltuielile salariale directe, astfel în tabelul nr. 6, ratele cheltuielilor salariale indirecte pe cele salariale directe au fost de 9.95%, 7.48% și 11.83% pentru 2011, 2012 respectiv 2013. Scăderea cu 25% în 2012 față de 2011 s-a datorat în primul rând reducerii ponderii cheltuielilor salariale indirecte în totalul cheltuielilor indirecte cu 25%, ceea ce reprezintă o tendința favorabilă în controlul cheltuielilor indirecte. În anul 2013 s-a înregistrat o creștere cu 58% a ratei față de 2012 datorată creșterii numărului de personal indirect productiv ca urmare a lărgirii activității. Altfel spus, în anul 2011 la 100 lei cheltuială salarială revin 9.95 lei cheltuială salarială indirectă, în anul 2012 la 100 lei cheltuială salarială directă revin 7.48 lei cheltuială salarială indirectă, iar în anul 2013 la 100 lei cheltuială salarială revin 11.83 lei cheltuială salarială indirectă, ponderea medie a perioadei analizate atingând valoarea de 10.06%
3.4 Analiza cheltuielilor indirecte
Deși monitorizarea, planificarea și controlul cheltuielilor indirecte pot fi deseori dificil de realizat, acestea nu trebuie să prezinte o problema dacă utilizăm indicatorii de cheltuieli indirecte.
Cheltuielile indirecte contribuie adiacent la sprijinirea activităților curente. În general. aceste cheltuieli nu sunt identificate ușor la fabricarea unui produs, prestarea serviciilor directe sau la realizarea cerințelor directe ale unui proiect. În schimb, cheltuielile indirecte sunt acumulate în înregistrări contabile detaliate, alocate și raportate de fiecare firmă. Cheltuielile sunt apoi cumulate în documente centralizatoare la nivelul departamentelor (producție, asigurarea calității, administrative, vânzare, cercetare și dezvoltare) în funcție de cerințele organizatorice. Analizele acestora ne pot ajuta să evaluăm cheltuielile indirecte și să le controlăm pe cele excesive. Factorii-cheie în monitorizarea acestor cheltuieli sunt supravegherea continuă. măsurile de control și măsurarea performanței.
Tabel nr 6 Elementele cheltuielilor salariale Sursa: calcule proprii
3.5. Analiza structurii cheltuielilor indirecte
Indicatorii din tabelul nr. 7 sunt de tipul celor utilizați în analiza cheltuielilor indirecte și în planificarea bugetelor operaționale. Comparațiile sunt asigurate pentru perioada celor trei ani analizați. În particular. modelul compară relațiile între elementele structurale ale cheltuielilor indirecte și totalul cheltuielilor indirecte pentru anii 2011. 2012 și 2013 (graficul nr. 13).
De asemenea sunt prezentate și abaterile valorilor de la o perioadă la alta.
Graficul nr. 13 Diagrama comparativă a elementelor cheltuielilor indirecte
Observăm că în anii 2011 și 2012 ponderea ridicată este deținută pe lângă cheltuielile cu terții de cheltuielile cu chiria (respectiv 35.58% și 30.20%) datorită faptului că firma avea spații închiriate pentru desfășurarea activității de producție comparativ cu anul 2013, an în care firma și-a achiziționat spațiul de producție, ponderea cheltuielilor ajungând la 4.77%.
Elementele cheltuielilor indirecte Tabelul nr 7
Putem remarca de asemenea evoluția cheltuielilor cu amortizarea imobilizărilor care cunoaște o pondere relativ scăzută în anii 2011, 2012 având valorile de 13.26% și 8.77% ajungând în anul 2013 la valoarea de 20.22% acest fapt datorându-se înnoirii utilajelor.
Ponderile categoriilor de cheltuieli indirecte în totalul cheltuielilor indirecte pot fi reprezentate astfel:
Graficul nr. 14 Structura cheltuielilor indirecte în anul 2011
Graficul nr. 15 Structura cheltuielilor indirecte în anul 2012
Graficul nr. 16 Structura cheltuielilor indirecte în anul 2013
Datele analizei comparative din tabelul nr. 4 sunt rezonabil de consistente pe parcursul timpului și asigură o bază solidă pentru crearea unui buget de cheltuieli – sau cel puțin o evaluare preliminară a datelor de buget care va fi creat în perioadele următoare prin proceduri mai detaliate. Comparațiile bugetului cu efectivele pot evidenția variațiile semnificative pentru analize mai complexe și pentru acțiuni corective.
3.6 Analiza ratelor cheltuielilor indirecte
Pentru analiza cheltuielilor indirecte considerăm că cele mai utilizate metode sunt următoarele:
rata cheltuielilor indirecte la cheltuieli salariale directe ;
rata pe ora de lucru directă ;
rata cheltuielilor indirecte la cheltuieli directe (cheltuieli salariale directe + cheltuieli materiale + alte cheltuieli directe) ;
procentul cheltuielilor indirecte în cifra de afaceri netă și în costul de producție ;
metoda costului orar de funcționare a mașinii;
rata cheltuielilor indirecte la valoarea producției.
Aceste statistici sunt utilizate pentru a evalua performanțele efective și pentru a planifica cheltuielile indirecte. Totuși aceste cheltuieli sunt considerate în general necontrolabile deoarece alocarea lor este guvernată de politica și procedurile de protecție socială și de rezultatele negocierilor cu sindicatul care pot constitui un considerent major.
Așa cum se arată în tabelul nr. 8 rata medie a cheltuielilor indirecte la cheltuielile salariale directe pentru perioada analizată este 150.44%. Rata indică faptul că fiecare leu cheltuit cu munca directă generează în medie cheltuielile indirecte de 1.50 lei. De asemenea constatăm că în anul 2012 s-a înregistrat o creștere sensibilă față de 2011, în schimb în anul 2013 ponderea a atins valoarea de 177.02%, respectiv o creștere față de 2011 cu 41.8% față de 2012 cu 41.4% și a devansat valoarea medie cu 17.6%.
Calculul ratelor elementelor de cost Tabelul nr. 8
Atâta timp cat factorii care influențează rata cheltuielilor indirecte din tabelul nr. 8 sunt consecvenți de la o perioadă la alta putem utiliza ratele pentru estimarea cheltuielile indirecte pe baza cheltuielilor salariale directe planificate.
Rata cheltuielilor indirecte la numărul de ore de muncă directă. Pentru determinarea acestei rate împărțim cheltuielile indirecte la orele de muncă directă. Înainte să aplicam cheltuielile indirecte trebuie să determinam relația dintre cantitatea de cheltuieli indirecte care urmează să fie aplicate și numărul de ore de muncă directă implicate. Determinarea ratei o putem face fie pe centru de cost, department, produs, serviciu sau întreaga activitate.
În tabelul nr. 8 valoarea medie a ratei este 50.517 lei/oră. Cea mai mica valoare a ratei a fost de 32.557 lei/oră în 2011, 45.170 lei/oră în 2012 (o creștere cu 38.7%) și 63.404 lei/oră în 2013, ceea ce se situează cu 25% deasupra valorii medii. Creșterea ratelor pe parcursul celor trei ani s-a datorat atât măririi numărului de salariați, cât și a salariilor tarifare.
Rata cheltuielilor indirecte calculată la cheltuielile directe. Tabelul nr. 8 prezintă rata medie pe cei trei ani a cărei valoare este de 26.7%. În anul 2011 rata a atins valoarea de 19.58, înregistrând în 2012 o ușoară creștere la 23.28 %. dar ajungând în anul 2013 la valoarea de 32.03 depășind media cu 5.33% datorată înnoirii mijloacelor de muncă (firma a achiziționat mașini și utilaje noi). Pentru a folosi o astfel de rată în mod eficace trebuie să realizam o analiza detaliata a cauzelor specifice ce au determinat modificări ale categoriilor de cheltuieli, precum și circumstanțele neobișnuite care au constituit cauza fluctuațiilor.
Metoda costului orar de funcționare a mașinii. Pentru calcula rata cheltuielilor indirecte la orele de funcționare a mașinii mai întâi trebuie să determinam relația dintre suma cheltuielilor indirecte care urmează să fie alocată și numărul de ore de funcționare a mașinii. Cheltuielile indirecte sunt apoi alocate sarcinii sau procesului prin multiplicare orelor de funcționare a mașinii implicata într-o anumita activitate la rata respectivă. Pentru a obține costul orar de funcționare a mașinii împărțim cheltuielile indirecte pentru o mașină anume (sau pentru un grup de mașini dacă sunt identice în activitate și cost) la orele relevante de funcționare a mașinii :
Costul orar de funcționare a mașinii =
În general, costul orar de funcționarea a mașinii reprezintă o estimare a sumei cheltuielilor indirecte pe oră pentru activitatea efectuata de fiecare mașină. Rata mașinilor reprezintă rezultatul împărțirii acestui total la numărul de ore operaționale.
3.7 Analiza cheltuielilor administrative și de distribuție
Cheltuielile de administrație și de distribuție sunt în general evidențiate și alocate în categorii separate, mai ales dacă au o valori semnificative. Prin această procedură putem să stabilim controale minuțioase și să asigurăm analize detaliate.
Analizând datele din tabelul nr. 9 putem compara cheltuielile individuale cu cheltuielile totale, indica abaterile în plus sau în minus pentru 2011, 2012 și 2013 și prezintă evoluția acestora.
Elementele cheltuielilor administrative și de distribuție Tabelul nr. 9
Analizând mai îndeaproape informațiile din tabelul nr. 9 rezultă că per total cheltuielile administrative și de distribuție au crescut cu 205.474 mii lei în 2012 față de 2011, reprezentând o majorare cu 36.89% și cu 1.256.480 mii lei în 2013 față de 2012. constituind o creștere semnificativă de 164.81%.
Evoluția ponderilor elementelor cheltuielilor administrative și de distribuție pe cele trei perioade analizate se prezintă astfel:
Graficul nr. 17 Structura cheltuielilor administrative și de distribuție în anul 2011
Graficul nr. 18 Structura cheltuielilor administrative și de distribuție în anul 2012
Graficul nr. 19 Structura cheltuielilor administrative și de distribuție în anul 2013
Creșterea cheltuielilor s-a datorat în principal:
majorării cheltuielilor salariale cu 120% în anul 2012 față de 2011 și cu 284.09% în 2013 față de 2012 ca urmare a faptului că volumul sporit al producției a necesitat angajarea de personal suplimentar specializat în domeniul desfacerii acesteia;
evoluției crescătoare a taxelor și impozitelor cu 50% în 2012 față de 2011, respectiv cu 171% în anul 2013 față de anul 2012 datorită creșterii bazei de impozitare ;
majorării cheltuielilor cu asigurările cu 199% în anul 2012 față de anul 2011 și cu 205% în 2013 față de 2012 deoarece potrivit Codului Muncii., firma a fost nevoită să încheie asigurări profesionale pentru salariați.
Cheltuielile cu protocolul și reclama au înregistrat scăderi de la o perioadă la alta atât în valori absolute., cât și ca ponderi în totalul cheltuielilor de administrație și de distribuție, respectiv în 2012 față de 2011 cu 21.36% și 2.32% în 2013 față de 2012 întrucât acțiunile de promovare și protocol au cunoscut cea mai mare amploare în 2011, iar în 2012 firma s-a numărat printre cele două societăți avizate pe plan local de către Imprimeria Națională în tipărirea documentelor fiscale tipizate.
În anul 2011 cea mai mare pondere în totalul cheltuielilor de administrație și distribuție a fost înregistrată de cheltuielile de reclamă și protocol de 41.92%, iar în anii 2012 și 2013 a deținut-o taxele și impozitele la un nivel de 33.52%, respectiv 34.35%.
Structura și evoluția elementelor cheltuielilor administrative și de distribuție le putem reprezenta grafic astfel:
Graficul nr. 20 Diagrama comparativă a elementelor cheltuielilor administrative și de distribuție
În tabelul nr. 9. am calculat de asemenea și indicatori pertinenți pentru analiza cheltuielilor administrative și de distribuție.
Rata cheltuielilor administrative și de distribuție la cifra de afaceri netă a fost de 4.02% în 2011, de 3.66% în 2012 și 5.83% în 2013. Scăderea acestei rate în 2012 a fost rezultatul devansării indicelui de creștere a cheltuielilor administrative și de distribuție de către indicele cifrei de afaceri nete.
3.8 Analiza elementelor costului de producție în raport cu cifra de afaceri netă
Rata cheltuielilor materiale și al altor cheltuieli directe a atins valoarea medie de 44%. Mărimile ratelor au fost cuprinse între 47.34% în anul 2011, 45% în anul 2012 și 42.06% în anul 2013. Rata scăzută a anului 2013 se bazează pe creșterea cifrei de afaceri nete, această cunoscând o diminuare față de 2011 cu 11.15%, cu 6.53% față de 2012, în timp ce rata cheltuielilor indirecte a crescut cu 49.54% comparativ cu 2011 și cu 27.81% comparativ cu 2012. Modificările intervenite în ponderile elementelor de cost în cifra de afaceri netă au avut drept rezultat menținerea ratei costului de producție aferent cifrei de afaceri nete la o valoare relativ constantă.
Așa cum se arată în tabelul nr. 10 valoarea medie a ratei cheltuielilor salariale directe aferente cifrei de afaceri pe perioada analizată a fost de 9.49%; de asemenea, putem spune că la 1 leu cheltuieli salariale directe am obținut 10.53 lei cifră de afaceri netă. Totuși, dacă am aplica acest factor cheltuielilor salariale directe periodic., nu ar reflecta cu adevărat rezultatele specifice ale vânzărilor.
Rata cheltuielilor indirecte aferente cifrei de afaceri nete a atins o valoare medie de 14.28% pentru perioada celor trei ani. Rata a oscilat între 11% în anul 2011, 12.87% în anul 2012 și 16.45% în 2013. Cea mai mare rată se datorează creșterilor procentuale mai mari ale cheltuielilor indirecte în 2013, respectiv cu 273% față de anul 2011 și cu 112% față de anul 2012 în comparație cu valorile mai mari ale cifrei de afaceri nete ale cărei creșteri au fost cu 150% și 66% pentru aceleași perioade. Astfel. creșterile sunt relativ modeste în anii 2011 și 2012 cu aproximativ 18% în ambele cazuri, dar în anul 2013 s-a înregistrat o creștere cu 28% datorită faptului că indicele cheltuielilor indirecte a devansat indicele cifrei de afaceri nete și al costului de producție.
Rata costului de producție la cifra de afaceri netă pentru perioada analizată s-a menținut la un nivel relativ constant . Cele mai mici cote de 67.15 % și 67.81 % înregistrate în 2011 și respectiv 2013 au fost datorate costurilor salariale directe mai scăzute comparativ cu anul 2012 al cărei nivel a fost de 68.16 % situându-se doar cu 0.38% peste media perioadei analizate. Creșterea a fost parțial echilibrată de reducerea ponderii cheltuielilor administrative și de distribuție în cifra de afaceri netă la 3.66%, înregistrându-se cea mai mică valoare din perioada analizată.
Când costul de producție este comparat cu cifra de afaceri netă. cea mai mică rată este cu numai 0.63% sub medie (2011) și cea mai mare rată pe o perioada de un an este cu 0.38% peste medie (2012). Rata medie a costurilor de producție (67.78%) indică o politică managerială de încredere în planificarea costurilor de producție pe baza cifrei de afaceri.
Tabelul nr.10 Ratele elementelor de cheltuieli calculate la cifra de afaceri netă
3.9 Alocarea în mod echitabil a elementelor de cost pe produs
Cheltuielile materiale și alte cheltuieli directe. cheltuielile salariale directe asociate cu fabricarea unui produs sau per total producție sunt furnizate de datele cuprinse în documentele contabile de bază: bonuri de consum pentru materii prime și materiale consumabile, fișe/rapoarte de pontaj, state de salarii, comenzi pe clienți.
Cheltuielile indirecte aferente unui produs sau producție nu pot fi relaționate cu nici un document de ieșire. Totuși, repartizarea acestor cheltuieli pentru stabilirea costurilor de producție este esențială pentru politica de determinare a prețului de vânzare, estimarea sau alocarea bugetului, evaluarea stocurilor. Așadar, avem nevoie de metode de alocare a cheltuielilor indirecte în mod echitabil cu participarea acestora la fabricarea unui produs sau a întregii producții.
Analizând cheltuielile materiale și a alte cheltuieli directe pe unitate de produs observăm că valoarea medie a atins 312 lei pe produs așa cum apare în tabelul nr. 11.
În anii 2011 și 2012, volumul producției a cunoscut o creștere sensibilă devansată de creșterea cheltuielilor materiale directe ceea ce se constată și în creșterea ponderii acestora în volumul producției în schimb în anul 2013 constatăm că deși volumul producției a crescut cu 65% față de perioada precedent, cheltuielile materiale directe au crescut într-o proporție mai mică de 55%, datorită investițiilor realizate (achiziții de mașini și utilaje moderne). Această situație a condus la o diminuare a cheltuielilor materiale directe pe unitatea de produs la valoarea de 311 lei / produs.
Tabel nr.11 Elemente de cheltuieli pe produs
Tabelul nr.11 prezintă cheltuielile indirecte pe unitatea de produs. De exemplu, în anul 2011 cheltuielile indirecte au fost de 1.523.684 mii lei si cantitatea de unități produse a fost de 22.376.221, în anul 2012 cheltuielile indirecte au fost de 2.682.761 mii lei si cantitatea de unități produse a fost de 28.369.763 iar în anul 2013 de 5.697.218 mii lei, respectiv 46.817.940 produse. Aceste valori au condus la obținerea unei rate de 68 lei/produs în anul 2011, 94.5 lei/produs în anul 2012, 121 lei/produs în anul 2013.
Rata medie pentru întreaga perioadă am calculat-o ca fiind 101.5 lei/produs. Cheltuielile indirecte au înregistrat o valoare medie de 3.301.221 mii lei mai mare cu 116.6% și 23% comparativ cu anii 2011 și 2012 și mai mică cu 42.06% față de anul 2013, în timp ce valoarea medie a unităților produse au fost cu numai 45.33% respectiv 14.63% mai mare față de anii 2011 și 2012 și cu 30.53% mai mică față de anul 2013. Această situație a constituit cauza pentru o rată medie a cheltuielilor indirecte la volumul producției mai mare .
Tabelul nr. 11 prezintă de asemenea ratele cheltuielilor salariale directe pe unitatea de produs necesare analizei acestora. Rata de cheltuielilor salariale directe pe unitate de produs a atins în medie de 67.4 lei/ produs pentru perioada analizată. Cea mai mare rata de 75.5 lei/ produs s-a obținut în 2012 și a fost cu 12% mai mare decât valoarea medie . Cauza este în principal creșterea relativ mai mare a cheltuielilor de muncă directă în comparație cu mărirea unităților produse.
Analizând cheltuielile salariale directe pe produs ale anului 2013 comparativ cu anul 2012, observăm o scădere a acestora cu 10% rezultată dintr-o creștere relativ mai mare a numărului de unități produse în comparație cu sporirea cheltuielilor de muncă directa.
Analiza cheltuielilor indirecte pe unitate de produs. Cea mai simplă și directă metoda de alocare a cheltuielile indirecte se realizează pe baza cantităților de produse obținute. Pentru a obține rata, împărțim cheltuielile indirecte la unitățile de produs fabricate. Calculele pot implica produse fizice efective, produse fizice estimate sau date din activitatea normala.
Dacă rata cheltuielilor indirecte e bazată pe cheltuieli efective pentru perioada determinate, această se obține prin împărțirea cheltuielilor indirecte la producția efectivă exprimată valoric sau fizic. Cheltuielile indirecte pot fi repartizate pe produse fie înainte, fie după ce s-au determinat cu certitudine cheltuielile totale.
Rata de aplicare efectivă =
Pentru a calcula o rată planificată, împărțim cheltuielile indirecte estimate la producția estimată valoric sau fizic.
Rata planificata =
Când utilizăm cheltuielile indirecte efective nu putem finaliza procedura de stabilire a prețului până la încheierea perioadei de gestiune și această întârziere ne dezavantajează deoarece nu putem determina costurile finale decât după completarea raportului de producție. Atunci când cheltuielile indirecte sunt estimate în avans, putem determina costurile pe produs imediat și putem atenua astfel activitatea fluctuațională. Pe de altă parte, folosirea estimărilor poate conduce la valori sub sau supradimensionate ale cheltuielilor indirecte, care trebuie ajustate periodic prin intermediul înregistrărilor contabile.
În final analizând costul de producție pe unitatea de produs observăm valori identice la nivelul anilor 2012 și 2013 de 500 lei/ produs. Deși am observat că în anul 2013 cheltuielile directe unitare au scăzut. ponderea cheltuielilor indirecte unitare în costul de producție mediu a crescut cu 28.04% față de nivelul înregistrat în anul 2012. Cheltuielile administrative și de distribuție pe unitatea de produs au atins valori cuprinse între 25 lei/produs în anul 2011 și 43 lei/produs în anul 2013, față de valoarea medie a perioadei analizate de 34%.
Capitolul IV. Concluzii și propuneri de reducere a costurilor
la S.C GENBOC S.R.L
Analiza a vizat elementele costului de producție respectiv cheltuielile materiale și alte cheltuieli materiale directe. cheltuielile salariale directe și cheltuielile indirecte în vederea oferiri unor propuneri de reducere a costurilot. De asemenea. au fost efectuate calcule pentru determinarea diverselor rate între diferitele elemente de cheltuieli în scopul măsurării performanței activității firmei.
O primă concluzie ar fi că cea mai mare pondere în structura costului de producție o dețin cheltuielile materiale și alte cheltuieli materiale directe pe toată perioada luată în evidență înregistrând următoarele valori:
în exercițiul financiar al anului 2011 nivelul de 70.51%;
în 2012 s-a înregistrat valoarea de 66.02%;
în anul 2013 s-a ajuns la 62.04%
Se constată că firma a urmărit în permanență reducerea cheltuielilor materiale prin modernizarea și retehnologizarea producției (achiziționare de mașini și utilaje moderne) fapt ce a condus la diminuarea cheltuielilor determinate de pierderea prin rebuturi constatate la producător.
A doua concluzie extrasă din analiza facută e aceea că ponderea cheltuielilor salariale directe la costul de producție a atins în perioada analizată o valoare medie de 14.01%:
– în anul 2011 – 13.12%;
– în anul 2012 – 15.09%;
– în anul 2013 – 13.70%.
Putem afirma că deși cifra de afaceri și costul de producție au cunoscut evoluții proporționale în cei trei ani. ponderea cheltuielilor salariale directe în costul de producție a crescut în anul 2012 față de anul 2011 cu 1.97% datorită majorării numărului de salariați direct productivi de la 25 la 32 (28%) și este mai mare față de 2013 cu 1.39%, dar cauza care a determinat această valoare ridicată a fost politica de protecție și asigurări sociale care a avut ca obiectiv reducerea contribuțiilor angajatorilor în anul 2013.
Analizând cheltuielile indirecte. am determinat rata medie a acestora la costul de producție de 21.07% pentru perioada celor trei ani:
în anul 2011 – 16.38%;
în anul 2012 – 18.89%;
în anul 2013 – 24.26%.
Dacă analizăm cheltuielile indirecte ale exercițiului financiar 2013. observăm o majorare a cheltuielilor privind amortizarea datorată achiziționării de imobilizări corporale potrivit politicii de modernizare și retehnologizare a producției.
Recomandări oferite de un specialist în consultanță
Cercetează istoricul întreprinderii și stabilește care au fost sursele de creștere a veniturilor și a profiturilor de-a lungul timpului. Prin ce modalități s-au realizat: noi client, noi piețe., noi concepții ale sistemului de execuție. Cu ce eficiență s-au implementat inițiativele de creștere ? Ce învățăminte poți desprinde din succesele și eșecurile întreprinderii de-a lungul timpului?
Analizează sistematic căile de reducere a costurilor. Evaluează riscurile asociate fiecărei căi în raport cu câștigurile scontate. Privește și analizează lucrurile din viziunea concurenților.
Apreciază cât de bine colaborează managerii care răspund de marketing, de cercetare – dezvoltare și de sistemul de execuție.
Analizează și evaluează factorii mediului ambiant. pentru a găsi modalități mai eficiente de adaptare sau ocolire a acțiunii lor negative. Identifică punctele forte ale întreprinderii pentru a nu pierde oportunitățile.
Propune o strategie în ceea ce privește resursa umană care să reflecte nevoile diferitor grupuri de angajați, punând în evidență ceea ce așteaptă firma de la fiecare categorie și ce-și propune să facă pentru perfecționarea muncii lor.
Propuneri de reducere a costurilor la S.C GENBOC S.R.L:
După cum s-a obervat firma GENBOC a început procesul de modernizare și să retehnologizare (achiziționarea de mașini și utilaje moderne), fapt ce a dus la reducerea cheltuielilor materiale. Ca un punct in plus consider necesară înlocuirea a tot ceea ce este învechit ( la nivelul fiecărei echipe/department în parte) cu noi laptopuri, servere. etc. în vederea cresterii productivitatii pe angajat.
Referitor la cheltuielile salariale consider necesar ca GENBOC să încurajeze plecările voluntare din firmă prin: lansarea unui program de stimulare a părăsirii companiei de către angajații aflați în echipe/departmente cu performanțe mai scăzute, să suspende angajările viitoare. dar și prin eliminarea orele suplimentare.
Comparând costul de producție cu cifra de afaceri netă, cea mai mică rată este cu numai 0.63% sub medie (2011) și cea mai mare rată pe o perioadă de un an este cu 0.38% peste medie (2012). Asadar, rata medie a costurilor de producție (67.78%) indică o politică managerială de încredere în planificarea costurilor de producție pe baza cifrei de afaceri.
Ca strategie ce ar putea fi implementată, recomand utlizarea conceptelor de Just-in-time, Kaizen și Lean Six-Sigma. Dacă sunt implementate cu succes în următorul an, se vor putea vedea efectele benefice atât la nivel intern al organizației, cât și în mediul extern, prin apariția avantajului competitiv, dar și creșterea profitului.
Bibliografie:
[1]. Andronic. B.C.. Performanța firmei. Editura Polirom. Iași. 2000
[2]. Baciu. A.T.. Costurile. Editura Dacia. Cluj-Napoca. 2001
[3]. Badea. F.. Strategii economice ale întreprinderii industriale 2. Editura All. București. 1998
[4]. Călin. O.. Cârstea Ghe.. Contabilitatea de gestiune și calculația costurilor. Editura
Genicod Ltd.. București. 2002
[5]. Diaconu. I.. Moldoveanu. I.. Ivan. M.. Costuri. prețuri și tarife în economia modernă.
Editura Tradiție. București. 1997
[6]. Dinu. E.. Analiza economico-financiară a firmei. Editura ASE. București. 2001
Metode de analiză a costurilor de producție – 239 –
[7]. Georgescu. N.. Robu. V.. Analiză economico-financiară. Editura ASE. București. 2001
[8]. Gervais. M.. Controle de gestion et strategie de l’entreprise. Editura Economica. Paris.
1994
[9]. Gheraism. Th.. Microeconomie. vol I și al II-lea. Editura Economică. București. 1994
[10]. Ghiță. M.. Sistemul costurilor. Editura Economică. București. 2000
[11]. Gilbert. A.-F.. Economia politicǎ. Editura Humanitas. București. 1994
[12]. Giurgiu. A.I.. Mecanismul financiar al întreprinzătorului. Editura Dacia. Cluj-Napoca.
1995
[13]. Mărgulescu. D. (coord.). Analiza economico-financiară a întreprinderii. Supliment la
revista „Tribuna Economică”. București. 1994
[14]. Mărgulescu. D.. Niculescu. M.. Robu. V.. Diagnostic economico-financiar. Editura
Romcart. București. 1994
[15]. Mereuță. C. (coord.). Analiza diagnostic a societăților comerciale în economia de
tranziție. Editura Tehnică. București. 1994
[16]. Nicolae. T.. Contabilitate financiară. Editura Ex Ponto. Constanța. 2003
[17]. Nicolescu. O. (coord.). Strategii manageriale de firmă. Editura Economică. București.
1996
[17]. Nicolescu. O.. Verboncu. I.. Managementul pe baza centrelor de profit. Editura Tribuna
Economică. București. 1998
[18]. Paraschivescu. D.M.. Păvăloaia. W.. Modele de contabilitate și analiză financiară.
Editura Vrantop. Focșani. 1997
[19]. Pârvu. F.. Costuri și fundamentarea deciziilor. Editura Economică. București. 1999
[20]. Pârvu. F.. Managementul întreprinderii . Editura Lex. București. 2008
[21]. Păun. M.. Hartulari. C.. Bădescu. A.. Analiza și diagnoza sistemelor economice.
Editura ASE. București. 2001
[22]. Pivodă. D.. Introducere în statistica macroeconomică. Editura Europolis. Constanța. 2003
[21]. Popescu-Bogdănești. C.. Sistemul informațional al firmei în mediul concurențial.
Editura Tribuna Economică. București. 1999
[22]. Raulet Christian. Raulet Christiane. Comptabilité analytique et controle de gestion.
Dunod. Paris. 1994
[23]. Silem. A. (coord.). Encyclopedie de l’economie et de la gestion. Editura Hachette. Paris.
1991
[24]. Văcărel. I.. Politici economice și financiare. Editura Economică. București. 1996
[25]. Vintilă. G.. Gestiunea financiară a întreprinderii. Editura Didactică și Pedagogică.
București. 2000
[26]. *** Culegere de acte normative după documente oficiale. Armonizarea contabilității cu U.E..
ediția a II-a. Editura Meteor Press. București. 2002
[27]. *** IASC – Standarde Internaționale de Contabilitate 2000. Editura Economică. 2000
[28]. *** Legea Contabilității Nr. 82/24 decembrie 1991. Monitorul Oficial nr. 629/26 august
2002
[29]. *** Ordinul nr. 94/29 ianuarie 2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile
armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele
Internaționale de Contabilitate
[30] www.biblioteca-digitala.ase.ro
[31] www.cuttingcost.wordpress.com
[32]www.doingbusiness.ro
[33]www.lean.ro
[34]www.wikipedia.ro
Bibliografie:
[1]. Andronic. B.C.. Performanța firmei. Editura Polirom. Iași. 2000
[2]. Baciu. A.T.. Costurile. Editura Dacia. Cluj-Napoca. 2001
[3]. Badea. F.. Strategii economice ale întreprinderii industriale 2. Editura All. București. 1998
[4]. Călin. O.. Cârstea Ghe.. Contabilitatea de gestiune și calculația costurilor. Editura
Genicod Ltd.. București. 2002
[5]. Diaconu. I.. Moldoveanu. I.. Ivan. M.. Costuri. prețuri și tarife în economia modernă.
Editura Tradiție. București. 1997
[6]. Dinu. E.. Analiza economico-financiară a firmei. Editura ASE. București. 2001
Metode de analiză a costurilor de producție – 239 –
[7]. Georgescu. N.. Robu. V.. Analiză economico-financiară. Editura ASE. București. 2001
[8]. Gervais. M.. Controle de gestion et strategie de l’entreprise. Editura Economica. Paris.
1994
[9]. Gheraism. Th.. Microeconomie. vol I și al II-lea. Editura Economică. București. 1994
[10]. Ghiță. M.. Sistemul costurilor. Editura Economică. București. 2000
[11]. Gilbert. A.-F.. Economia politicǎ. Editura Humanitas. București. 1994
[12]. Giurgiu. A.I.. Mecanismul financiar al întreprinzătorului. Editura Dacia. Cluj-Napoca.
1995
[13]. Mărgulescu. D. (coord.). Analiza economico-financiară a întreprinderii. Supliment la
revista „Tribuna Economică”. București. 1994
[14]. Mărgulescu. D.. Niculescu. M.. Robu. V.. Diagnostic economico-financiar. Editura
Romcart. București. 1994
[15]. Mereuță. C. (coord.). Analiza diagnostic a societăților comerciale în economia de
tranziție. Editura Tehnică. București. 1994
[16]. Nicolae. T.. Contabilitate financiară. Editura Ex Ponto. Constanța. 2003
[17]. Nicolescu. O. (coord.). Strategii manageriale de firmă. Editura Economică. București.
1996
[17]. Nicolescu. O.. Verboncu. I.. Managementul pe baza centrelor de profit. Editura Tribuna
Economică. București. 1998
[18]. Paraschivescu. D.M.. Păvăloaia. W.. Modele de contabilitate și analiză financiară.
Editura Vrantop. Focșani. 1997
[19]. Pârvu. F.. Costuri și fundamentarea deciziilor. Editura Economică. București. 1999
[20]. Pârvu. F.. Managementul întreprinderii . Editura Lex. București. 2008
[21]. Păun. M.. Hartulari. C.. Bădescu. A.. Analiza și diagnoza sistemelor economice.
Editura ASE. București. 2001
[22]. Pivodă. D.. Introducere în statistica macroeconomică. Editura Europolis. Constanța. 2003
[21]. Popescu-Bogdănești. C.. Sistemul informațional al firmei în mediul concurențial.
Editura Tribuna Economică. București. 1999
[22]. Raulet Christian. Raulet Christiane. Comptabilité analytique et controle de gestion.
Dunod. Paris. 1994
[23]. Silem. A. (coord.). Encyclopedie de l’economie et de la gestion. Editura Hachette. Paris.
1991
[24]. Văcărel. I.. Politici economice și financiare. Editura Economică. București. 1996
[25]. Vintilă. G.. Gestiunea financiară a întreprinderii. Editura Didactică și Pedagogică.
București. 2000
[26]. *** Culegere de acte normative după documente oficiale. Armonizarea contabilității cu U.E..
ediția a II-a. Editura Meteor Press. București. 2002
[27]. *** IASC – Standarde Internaționale de Contabilitate 2000. Editura Economică. 2000
[28]. *** Legea Contabilității Nr. 82/24 decembrie 1991. Monitorul Oficial nr. 629/26 august
2002
[29]. *** Ordinul nr. 94/29 ianuarie 2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile
armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele
Internaționale de Contabilitate
[30] www.biblioteca-digitala.ase.ro
[31] www.cuttingcost.wordpress.com
[32]www.doingbusiness.ro
[33]www.lean.ro
[34]www.wikipedia.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reducerea Costurilor la S.c. Genboc S.r.l (ID: 145754)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.