Redactor: MĂRIA STANCIU [628212]

Redactor: MĂRIA STANCIU
Coperta: VENIAMIN & VENIAMINLAROUSSE
DICȚIONARDE
PSIHOLOGIE
NORBERT SILLAMY
Membru al Societății franceze de psihologii
Traducere, avanprefață și completări
privind psihologia românească de
dr. LEONARD GAVRILIU
UNIVERS ENCICLOPEDIC
I.S.B.N. 973-9243-25-8 București, 1998

Pe copertă sunt reproduse fotografiile psihologilor
JEAN PIAGET (coperta 1) și VASILE PAVELCU (coperta 4)AVANPREFAȚĂ
„Calitatea de psiholog devine
universal umană."
VASILE PAVELCU
DICTIONNAIRE DE LA PSYCHOLOGIE
Norbert Sillamy
© Larousse, 1995
Pentru traducerea în limba română toate drepturile aparțin
Editurii UNIVERS ENCICLOPEDICOrice carte de psihologie exercită o atracție magică, poate pentru că îl invită
pe cititor la meditație pe tema a ceea ce încă și azi se mai consideră a fi misterul
misterelor lumii: spiritul uman, dar în mod cert pentru faptul că orice om simte
că are nevoie ca de aer de psihologie. A nu dispune de un minimum de
informație psihologică este nu pur și simplu a fi deficitar pe planul culturii, cât
a fi handicapat în relațiile pe toate planurile, deoarece pe toate planurile suntem
confruntați cu situații și probleme psihologice: în dragoste, în educarea copiilor,
în raporturile cu amicii și inamicii, în afaceri sau în politică, în profesiune
în general, la policlinică sau la spital, în mijloacele de transport în comun
sau la volanul autoturismului propriu, în calitate de cumpărător sau de banal
pieton etc. etc. Pretutindeni avem de-a face cu intervenții sau cu reacții
psihologice pe care trebuie să le percepem, să le discifrăm și să le contracarăm,
uneori imediat, ca atunci, de exemplu, când ne aflăm în fața unor infractori
periculoși care mizează pe naivitatea, emotivitatea sau lipsa noastră de prevedere.
Desigur, a fi psiholog nu se rezumă la a avea cunoștințe de psihologie.
Amendând însă opinia superficială că „toți oamenii sunt psihologi", Vasile
Pavelcu relevă o deosebire esențială: „Informația psihologică a profanului îi
servește în primul rând lui; informația psihologului are o finalitate socială și
instituțională"1. Tocmai în ideea de a stimula informarea psihologului, dar și
a oricărui cititor bine intenționat, am transpus în românește acest dicționar din
colecția References Larousse, unul dintre dicționarele (de acest format) cele
mai bune din lume, cu grijă pus „la zi" de către autorul său, în 1991.
Marea noastră dezamăgire, mai mare decât în cazul Dicționarului de filosofie
al lui Didier Julia2, a fost constatarea că în paginile sale nu s-a făcut loc

prezentării nici unui psiholog român. Ce-i drept, domnul Norbert Sillamy
consemnează patru mari psihologi ..d'origine roumainc", aceștia numindu-se
Georgc Devereux, unul dintre creatorii etnopsihiatriei (născut la Lugoj, 1908),
Georges Politzer (născut la Oradea. 1903), protagonistul psihologiei „omului
concret", Jacob L. Moreno, fondatorul sociometriei și al psihodramei (născut
la București, 1889) și David Wechsler. autor al unor teste de inteligență utilizate
cu succes pe toate meridianele (născut și el tot la București, 1896). Dar unde
este Nicolae Vaschide, acest veritabil Panait Istrati al psihologiei românești1,
care a publicat aproape exclusiv în limba franceză, în Franța, cele aproape
170 de lucrări ale sale, din care 12 sunt cărți? Unde sunt fie și numai acei
neurologi, neuropsihiatri și psihologi români care — ca Gheorghe Marinescu,
Dimitric Drăghicescu, Constantin Georgiade sau Mihai Ralca — s-au afirmat
mai întâi chiar în metropola francofoniei? Era firesc să reparăm această
dureroasă nedreptate, consacrând în dicționar articole unora dintre cele mai
reprezentative personalități ale neuropsihiatriei, psihologiei și pedagogiei
românești, cu acordul Editurii Larousse, căreia îi aducem mulțumirile noastre
și pe această cale.
Mulțumiri aducem și domnului Alexandru Darie, de la Institutul de Științe
ale Educației, care ne-a precizat unele date biografice privindu-i pe unii
pedagogi români incluși în dicționar.
Dr. LEONARD GAVRILIU
NOTE
1 Vasile Pavelcu, Metamorfozele lumii interioare, Editura Junimea, Iași,
1976,p.211.
2 A se vedea Didier Julia, Dicționar de filosof ie, traducere, avanprefață și
completări privind filosofia românească de dr. Leonard Gavriliu, Editura
Univers Enciclopedic, București, 1996.
3 A se vedea S. Freud, Interpretarea viselor, traducere, preambul la versiunea
în limba română și note de dr. Leonard Gavriliu, Editura Științifică, București,
1993, p. 10.PREFAȚĂ
Ca orice știință tânără, psihologia este în permanentă dezvoltare, cu atât mai
mult cu cât se află la confluența antropologiei, pedagogiei și sociologiei, ale
căror progrese le urmărește. An de an ea se îmbogățește cu noi concepte.
De aceea ne-a apărut necesar să punem la punct o nouă ediție a Dicționarului
de psihologie publicat în 1964 de Librăria Larousse. Am refăcut total prece-
denta lucrare, suprimând numeroase părți introductive la articole, cât și unele
articole, adăugând altele, actualizând pe cele păstrate. Numărul de articole,
care era la început de 700, a crescut la 1135. Azi s-au dezvoltat multe noțiuni
noi: bioenergie, centru de acțiune medicosocială precoce, parafilie, analiză
tranzacțională… O sută zece notițe biografice sunt consacrate unor autori din
Europa, America sau Asia, ale căror contribuții în domeniul psihologiei sunt
unanim recunoscute.
O parte importantă este consacrată educației și pedagogiei, deoarece mulți
părinți, profesori și educatori sunt confruntați cu termeni tehnici sau cu sigle
cărora nu le cunosc sensul exact: hiperkinezie, C.D.E.S., Co.T.O.Re.P.,
C.A.M.P.S. etc. Psihanaliza, biotipologia, caracterologia sunt și ele dezvoltate
spre a-i permite cititorului o informare concisă, însă exactă, asupra acestor
discipline adesea pe nedrept ignorate sau defăimate.
în afară de aceasta, orice cititor va găsi în dicționar elemente de informație
privind neuropsihologia, etologia sau statistica. Elevii din ultimii ani de liceu,
studenții în psihologie, asistenții sociali vor putea recurge la acest dicționar
spre a-și completa, preciza sau actualiza cunoștințele.

ABANDON, acțiune de părăsire
a unei ființe, lipsă de preocupare
pentru soarta acesteia.
Orice situație care duce la slăbirea sau
ruperea legăturilor afective poate fi trăită
ca abandon. De exemplu, plasarea în pen-
siune a unui școlar dificil suscită la acesta
de obicei impresia că este lăsat fără sprijin
într-un mediu ostil, ba chiar periculos. La
adult, de asemenea, dezaprobarea de către
o persoană iubită, despărțirea sau retra-
gerea sentimentului de dragoste, absența
sau decesul unei rude apropiate pot fi trăite
ca tot atâtea abandonuri. Subiectul poate
reacționa printr-o tristețe copleșitoare sau
agresivitate. Evenimentul prezent joacă
un rol de revelator; reactivând experiențe
dureroase din copilărie, el face să apară
structura psihică latentă și poate genera
conduite nevrotice (depresie', de exemplu).
ABANDONIC, subiect care, fără a
fi realmente abandonat, trăiește
teama permanentă de a fi părăsit.
La originea acestei nevroze de abandon',
numită și „abandonism", stă uneori un epi-
sod traumatic din prima copilărie: abandonreal, decesul părinților, temporara absență
de acasă. Esențială pare a fi însă consti-
tuția' individului. într-adevăr, abandonicul
prezintă adesea o fragilitate neurovege-
tativă care se manifestă în special prin
tulburări digestive. El este, de asemenea,
hipersensibil, emotiv și anxios. Trăsătura
de fond a caracterului său este sentimentul
lipsei sale de valoare și aviditatea afec-
tivă. Pretențios, exclusivist, el așteaptă să
te ocupi mereu de dânsul și să-1 iubești
necondiționat. Susceptibilitatea sa îl face
să reacționeze puternic la cea mai mică
frustrare', fie prin opoziție, agresivitate,
negativism, fie printr-o supunere anxioasă
față de persoana iubită.
ABAZIE, incapacitate de a merge.
Această inaptitudine de a merge nu
se datorează vreunei leziuni neurologice
sau musculare. Energia fizică și sensi-
bilitatea sunt intacte. Nu este vorba de
paralizia membrelor inferioare, deoarece
subiectul își păstrează posibilitatea de a le
mișca. Acest simptom, legat de un conflict
intrapsihic, se întâlnește în nevroze,îndeo-
sebi în isterie*.

ABERAȚIE CROMOZOMICA
ABERAȚIE CROMOZOMICA, ano
malie privind numărul de cromo-
zomi sau structura unuia sau a mai
multor cromozomi.
cromozomi, dintre care 44 autozomi și
doi gonozomi sau cromozomi sexuali. în
1959, R. Turpin a demonstrat, împreună
cu J. Lejeune și M. Gauthier, că mongo-
lismul* se datorează prezenței unui cro-
mozom 21 supranumerar. Pe lângă abe-
rațiile cromozomice privind numărul,există
aberații cromozomice de structură. Fiecăreia
din ele îi corespund tulburări deosebite.
Aberațiile cromozomice sunt accidentale.
Ele se produc pe parcursul unei diviziuni
celulare și pot afecta atât autozomii cât și
gonozomii. Frecvența lor este de aproxi-
mativ 6%r. dintre nașteri (R. Turpin, 1965).
Pot surveni în orice familie, dar s-a ob-
servat că poate avea aici un rol vârsta
părinților (mamă foarte tânără sau de peste
40 de ani, tată de peste 50 de ani în mo-
mentul fecundării). Diagnosticul prenatal
al aberațiilor cromozomice se efectuează
între a 12-a și a 14-a săptămână a gravi-
dității, prin amniocenteză (prelevarea, pe
cale transabdominală, de lichid amniotic,
în care se scaldă embrionul) și prepararea
unei culturi de celule în laborator.
ABRAHAM (Karl), medic și psi-
hanalist german (Bremen, 1877 –
Berlin 1925).
Asistent a lui E. Bleuler", la Ziirich
(1904-1907), îl întâlnește aici pe
C. G. Jung, care îl inițiază în opera lui
S. Freud. în 1907 devine discipolul aces-
tuia. Instalat la Berlin ca specialist în boli
de nervi, practică psihanaliza și, în 1910,
fondează Societatea psihanalitică din
Berlin, pe care o va prezida până lamoartea sa. Opera lui K. Abraham are
o cuprinzătoare arie tematică, de la stu-
dierea căsătoriei între rude la vise și mituri
(1909),de la formarea caracterului și dez-
voltarea libidoului (1916) până la psihoze.
Ideile sale referitoare la precocitatea
relațiilor cu obiectul și stadiile pregenitale
stau la originea concepțiilor Melaniei
Klein și ale altor psihanaliști, între care
M. Bouvet.
ABREACȚIE, reacție afectivă amâ-
nată a organismului, prin care acesta
se eliberează brusc de o impresie
neplăcută.
în terminologia psihanalitică acest ter-
men desemnează reapariția în conștiință
și exteriorizarea emoțională, verbală sau
gesticulară, a unor sentimente până atunci
blocate sau refulate. Abreacția reprezintă
o descărcare de afecte* acumulate în incon-
matic survenit la un moment dat în viața
subiectului și la care el nu a reacționat
atunci în mod spontan și adecvat. Abreacția
este omologul expulzării de către organism
a unui corp străin neasimilabil, generator
de tensiune și permanentă indispoziție.
Se poate întâmpla ca un eveniment să nu
fie înțeles în momentul trăirii lui (obser-
varea raporturilor sexuale ale părinților de
către copilul mic, de exemplu), dar sem-
nificați apare mai târziu, pe măsură
ce copilul crește. Amintirea uitată, care
stăruie sub formă de „urme mnezice",
suferă atunci o remaniere și devine trau-
matică post factum. Abreacția poate sur-
veni în mod spontan și natural, în desene
și în jocuri. Ea se manifestă, de asemenea,
în curele de psihoterapie, în stările de
ebrietate sau ca urmare a administrării
de agenți chimici (barbiturice). Abreacțiaconstituie un fenomen de lichidare a ten-
siunii', datorită căruia organismul își poate
păstra echilibrul.
ABSENTEISM, lipsă de la școală
sau de la locul de muncă.
Absenteismul este una din cauzele eșe-
cului școlar. iMotivele invocate privesc
îndeosebi sănătatea școlarului sau aceea
a mamei, dar în unele regiuni rurale se
observă și faptul că proporția absen-
teismului crește în perioada muncilor
agricole.
în psihologia industrială se calculează
procentul de absenteism în întreprinderi,
pe categorii de muncitori, raportându-se
timpul de absență pe o perioadă deter-
minată (fără a se lua în calcul zilele de
sărbătoare și concediile de lungă durată)
la numărul de zile de lucru. Se constată, în
general, că procentajul de absenteism este
mai puțin ridicat la bărbați decât la femei
și că descrește de jos în sus pe scara ierar-
hiei. Indicele este maximal pentru lucrători
(1, 37) și minimal pentru cadrele de con-
ducere (0,29) U.N.S.E.E., 1986|. Acest
fenomen ține probabil de faptul că perso-
nalul de conducere are conștiința propriei
sale responsabilități și consideră ca pe un
semn de putere rezistența față de boală.
Muncitorii necalificați, dimpotrivă, fiind
folosiți la munci ingrate, fără sens pentru
dânșii, nu se simt nici angajați și nici
cointeresați de întreprinderea căreia îi dau,
din necesitate, o parte din timpul și din
energia lor. Reducerea absenteismului ar
fi posibilă dacă i s-ar reda muncitorului
demnitatea sa, dacă ar fi asociat la între-
prindere și ar înțelege în felul acesta
valoarea socială a muncii sale.
ABSENTĂ – STARE DE ABSENȚĂ.ABULIE, deficiență a voinței, lipsă
de voință.
Subiectul abulic este incapabil să ia o
decizie sau să realizeze un proiect. Inefi-
cacitatea sa, de care este conștient, îi spo-
rește starea de indispoziție. în formele cele
mai grave bolnavul poate rămâne total
inactiv. Abulia se întâlnește îndeosebi în
sindroamele care afectează dispoziția, cum
sunt stările depresive și melancolia', dar și
în nevroze (psihastenie') și toxicomanii".
I se recunosc drept cauze o predispoziție
constitutivă, dar și erorile pedagogice din
copilărie (autoritarismul părinților, solici-
tudinea excesivă a acestora).
ACCIDENT, eveniment întâmplă-
tor, de obicei vătămător pe plan
corporal, mental sau material.
în accidentele domestice se înregis-
trează anual 23 milioane de răniți și apro-
ximativ 5 000 de morți [în Franța, la o
populație de circa 59 milioane — nota
trad.). Majoritatea celor accidentați sunt
copii și persoane în vârstă.
Procentajul accidentelor de circulație
este atât de îngrijorător încât ia forma unui
adevărat flagel social în toate țările civi-
lizate, contra căruia specialiștii, regrupați
în echipe pluridisciplinare, duc o luptă
susținută. Riscul maxim pare a-i privi pe
subiecții în vârstă de la 15 la 25 de ani.
(în Franța, în 1987, tinerii în vârstă de
18-25 ani reprezentau ei singuri un sfert
din numărul victimelor.) Femeile au mai
puține accidente decât bărbații. Numai în
anul 1990 s-au înregistrat, pe drumurile
Franței, 162 573 de accidente de corpo-
rale, 226 160 răniți și 10 289 morți. Costul
social al accidentelor rutiere este con-
siderabil (în 1987, pierderea financiară
pentru economia Franței a fost evaluată
10 11

ACOMODAREACT RATAT
la 80 miliarde de franci). Circa 90% dintre
accidentele rutiere sunt legate de factorul
uman (tulburări vizuale, lipsă de atenție,
imprudență, agresivitate, nesocotirea regu-
lilor de circulație…). Investigarea psiho-
logică a accidentatului rutier dezvăluie
adesea o personalitate imatură și trăsături
de caracter de tipul paranoicului sau maso-
chistului.
Accidentele de muncă reprezintă un
fenomen la fel de neliniștitor. în 1985 s-
au înregistrat 731 806 accidente cu oprirea
lucrului, dintre care 1067 accidente mor-
tale. Numărul de zile de muncă pierdute
din cauza incapacității temporare a atins
aproape 22 milioane (21 901 (XX)). Victi-
mele sunt, în 80% din cazuri, muncitori,
mai ales imigranți, de cele mai multe ori
puțin calificați și prost integrați din punct
de vedere social. Cauzele accidentelor de
muncă sunt multiple. Unele nu țin de
individ (căldură, iluminat* deficitar, mono-
tonia operațiilor…), altele îi simt specifice
(deficiențe de văz, de auz, griji familiale,
insuficienta adaptare în cadrul grupului,
teama de a fi dat afară). Prevenirea acciden-
telor de muncă preocupă pe șefii de între-
prinderi, sindicatele și puterile publice.
O nouă disciplină științifică, „sindinica"
sau știința riscului, a apărut în decem-
brie 1987. Obiectul ei este studiul tuturor
riscurilor care decurg din tehnologia mo-
dernă, într-adevăr, este posibil ca, asociin-
du-i pe muncitori la cercetări și luându-
se măsurile adecvate, să se reducă în mod
considerabil numărul accidentelor.
ACOMODARE, proces de adaptare
datorită căruia un organ sau un
organism poate suporta, fără peri-
col, modificările mediului exterior.
Ne acomodăm cu frigul, cu căldura și
cu orice situație nouă, spre a supraviețui șia fi mai puțin nefericiți. Acomodarea are
loc și la nivel social. J.K. Galbraith a arătat
că dacă populația rurală săracă din lumea
a treia pare să se acomodeze cu sărăcia
este pentru că resemnarea este de preferat
speranței dezamăgite. Pentru J. Piaget,
acomodarea este, împreună cu asimilarea",
unul dintre principalele mecanisme de
adaptare*.
ACTING OUT; propusă în 1951
de către E. Kris și folosită în mod
curent de către psihologii și psiha-
naliștii francezi, această expresie
englezească este utilizată spre a
traduce ceea ce S. Freud numește
agieren (= a acționa, a produce
un efect, a juca un rol etc). Ea
desemnează comportametul neaș-
teptat și neadaptat al unui pacient
pe parcursul psihanalizării sau
al unui alt tratament psihotera-
peutic.
Acting out ține simultan de abreacție* și
de „trecerea la act" despre care vorbesc
psihiatrii, cu caracterul impulsiv al acesteia.
Merge mai departe decât actul ratat, în
sensul că în acting out revenirea ele-
mentului refulat are loc fără menajamente,
pe când în actul ratat dezvăluirea dorin-
țelor inconștiente nu este niciodată totală.
Acting out se declanșează în cursul unei
ședințe de psihanaliză atunci când paci-
entul nu reușește să verbalizeze anumite
reprezentări impulsionate. Faptul de a-și
transpune în acte fantasmele și senti-
mentele în cursul tratamentului, în loc de
a le exprima verbal, îndeosebi când lucrul
acesta se produce în afara ședințelor,
constituie una din manifestările rezistenței*
pacientului față de cură.ACTIVARE, creștere a excitabi-
lității sistemului nervos central sub
influența unui stimul de origine
periferică (senzație vizuală, audi-
tivă…) sau corticală.
Noțiunea de activare îi interesează pe
psihologi din mai multe puncte de vedere:
1) în primul rând ea dă o bază fiziologică
stărilor care se eșalonează de la comă
la emoțiile* puternice (furie, anxietate);
2) poate explica anumite aspecte ale perso-
nalității (după H. J. Eysenck, persoanele
introvertite se comportă ca și cum ar fi în
permanență „activate": ritmurile lorelectro-
encefalografice sunt mai rapide, manifestă
reacții mai vii la durere etc); 3) permit
să se înțeleagă preferința unora pentru
anumite activități, cum ar fi competițiile
sportive. într-adevăr, după D. E. Berlyne,
aceste activități, inclusiv recurgerea la dro-
guri, duc la o creștere a activării, generând
plăcere în măsura în care nu depășesc un
anumit prag.
ACTIVITATE, ansamblu de acte
ale unei ființe vii.
Activitatea reprezintă o tendință înnăs-
cută. Ea stă la baza tuturor compor-
tamentelor și a fost studiată îndeosebi
la copii, pornindu-se de la jocurile lor,
precum și la animale. Dacă plasăm un
șobolan, de exemplu, într-un mediu nou,
el începe prin a-1 explora, dincolo chiar
de orice trebuință imediată (hrană etc).
Distingem diferite categorii de activitate.
Cea mai simplă este reflexul, care nu este
decât o eliberare de energie ca reacție
la un excitant. Calificăm acest „răspuns"
drept activitate nervoasă inferioară, spre
deosebire de activitatea nervoasă supe-
rioară, aceea a creierului, care pune în joc
mecanisme de acțiune de o extremă com-plexitate, din care rezultă sentimentele și
fenomenele gândirii.
în caracteriologie*, termenul de acti-
vitate desemnează nu numai ansamblul
actelor unei persoane, ci și dispoziția sa de
a acționa. Din această cauză, acela care
acționează exclusiv sub presiunea eveni-
mentelor nu va fi caracterizat drept „activ".
Tulburările de activitate pot privi acti-
vitatea voluntară și activitatea automatică.
Abulia* corespunde unei diminuări a acti-
vității voluntare. La cealaltă extremă, agi-
tația motorie, prost coordonată, dereglată,
este o formă de hiperactivitate patologică.
ACTIVITATE LUDICĂ, conduită
de joc.
Activitatea copilului mic este esen-
țialmente ludică; ea satisface trebuințele
imediate ale copilului și îl ajută să se adap-
teze la realitatea pe care în scurt timp va
trebui să o stăpânească. Unii autori fac
distincție între joc* și ludism. Ei grupează
sub acest termen activitățile solitare, cum
este dezlegarea de cuvinte încrucișate,
menite să alunge plictiseala.
ACT RATAT, fapt al vieții coti-
diene, în general lipsit de impor-
tanță, care survine pe neașteptate,
accidental, în comportamentul nor-
mal al unei persoane.
S. Freud a demonstrat în 1901 că actele
ratate, cum sunt pierderile de obiecte,
uitarea* sau lapsusurile", sunt încărcate
de sens. De exemplu, o tânără femeie își
scoate verigheta spre a se spăla pe mâini
la restaurant, o uită pe chiuvetă și o pierde.
La scurt timp după aceea se desparte de
soțul ei. Pierderea verighetei poate fi inter-
pretată ca o acțiune anticipată. Factori
psihofiziologici, cum ar fi oboseala sau
1213

ACȚIUNE PSIHOLOGICA ADOLESCENTĂ
starea de excitație, pot favoriza apariția
actelor ratate, dar fără a le explica. Pe
de altă parte, nu toate „rateurile" acțiunii
sunt acte ratate. Au dreptul la această denu-
mire numai „accidentele" cărora le putem
demonstra sensul ascuns și care constituie
formațiuni de compromis între o intenție
conștientă, un proiect și o dorință incon-
știentă refulată.
ACȚIUNE PSIHOLOGICĂ, an-
samblu de mijloace, altele decât
armele, puse în practică pentru a
influența opinia publică și compor-
tamentul populațiilor amice sau
neutre a căror combativitate vrem
să o sporim, obținând ajutor sau cel
puțin asigurându-ne simpatia.
Acțiunea psihologică se exercită în
profunzime, mergând mai departe decât
propaganda", care de asemenea se adre-
sează sensibilității și rațiunii, dar în mod
superficial și grosolan. Ea se deosebește și
de războiul psihologic, care îl vizează
îndeosebi pe inamic, urmărind să-i deza-
grege trupele și spatele frontului. Acțiunea
psihologică are drept țel educarea și reedu-
carea maselor. Pentru a ajunge aici, regi-
murile totalitare au recurs la metode de
dezinformare și de îndoctrinare. într-un
sistem liberal, se preferă să se dea infor-
mații exacte, să se deschidă școli și dispen-
sare; se acționează pe bază de exemplu, de
contact și prestigiu personal.
ACULTURAȚIE, modificare a mo-
delelor culturale a două sau mai
multor grupuri de indivizi, in urma
contactului direct și continuu al
culturilor lor diferite.
Procesul de aculturație începe în general
prin împrumuturi materiale și tehnologice(unelte, arme, vestimentație), apoi prin
schimburi sociale (vocabular, economie)
și, în sfârșit, spirituale, motivate de curio-
zitate, de insatisfacție sau de dorința de
prestigiu. Aportul de elemente noi antre-
nează o reorganizare a celor preexistente
și apariția unei structuri originale. Dar o
asemenea remaniere culturală nu se face
fără conflicte morale dureroase. Imitația'
grupului social cel mai puternic coexistă
adesea cu atașamentul față de valorile
grupului de apartenență, iar dorința de
schimbare merge în paralel cu aceea de
menținere a obiceiurilor și tradițiilor. La
început termenul de aculturație a fost
folosit numai de etnologi, pe când în pre-
zent este folosit pentru a desemna orice
adaptare' culturală care rezultă dintr-o
schimbare de mediu, geografică, profe-
sională sau socială, cum este integrarea
imigranților în țara lor adoptivă.
ADAPTARE, ajustare a unui orga-
nism la mediul său.
Ființa vie dispune de o anumită plas-
ticitate, datorită căreia îi este cu putință
să rămână în acord cu mediul său și să
mențină echilibrul mediului său interior.
Dacă, de exemplu, se transportă din Europa
în America un stup ale cărui albine au fost
în prealabil condiționate să-și caute nec-
tarul la o oră determinată, după 2-3 zile de
„șovăială" se observă că ritmul lor s-a
adaptat la ora locală (M. Renner, 1957).
Albinele și-au modificat deci ritmul lor
endogen pentru a-1 sincroniza cu factorii
periodici ai noului lor mediu.
Procesul vital necesită o perpetuă reajus-
tare a organismului pentru restabilirea
unui echilibru mereu rupt. Această ajustare
se operează printr-o suită de schimburi
neîncetate între corp și mediul său, încadrul dublei acțiuni a subiectului asupra
obiectului (asimilare') și a obiectului
asupra subiectului (acomodare*). Aceste
două moduri de acțiune, interdependente,
se combină fără încetare pentru a menține
starea de echilibru stabil care definește
adaptarea. Există adaptare, spune J. Piaget,
atunci când organismul se transformă în
funcție de mediu, iar această variație are
ca efect un echilibru al schimburilor între
mediu și el, favorabil conservării sale.
Potrivit concepției lui Piaget. viața psihică
ascultă de aceleași legi structurante ca
viața organică. Inteligența se construiește
printr-o permanentă ajustare între sche-
mele anterioare și elementele unei expe-
riențe noi. -• SELYE (HANS).
ADLER (Alfred), medic și psiholog
austriac (Viena, 1870 – Aberdeen,
Scoția, 1937).
Elev disident al lui S. Freud, Adler
admite noțiunea de inconștient dinamic,
dar minimalizează rolul sexualității și al
complexului lui Oedip în geneza perso-
nalității și în etiologia nevrozelor. Pentru
el, care în copilărie a fost rahitic și bolnă-
vicios, determinanți sunt factorii indivi-
duali și sociali. Omul are conștiința slăbi-
ciunii sale și caută să o remedieze. Copilul
se grăbește să crească deoarece dobândirea
forței și a puterii este totuna cu a dobândi
securitatea. Nevroticul, care nu a reușit
această adaptare, trebuie educat în așa fel
încât să se poată integra armonios în lumea
sa, prin prisma valorilor acesteia. Adler
și-a impus doctrina sub denumirea de
psihologie individuală.
După ce a practicat medicina la Viena,
a imigrat în Statele Unite, unde a predat la
Universitatea Columbia (1927), apoi la
Colegiul medical din Long Island (NewYork, 1932). Adler este autorul a nume-
roase lucrări, dintre care cele mai impor-
tante au fost traduse în limba franceză:
Ije temperament nerveux (1912), Pratique
et theorie de la psychologie individuelle
(1920), Le sens de la vie (1932). [în
românește au apărut, până în prezent,
Cunoașterea omului (1991, 1996), Psiho-
logia școlarului greu educabil (1995)
și Sensul vieții (1996) — nota trad.l
-«• COMPLEXUL DE INFERIORITATE.
ADOLESCENȚĂ, perioadă a vieții
care se situează între copilărie, pe
care o continuă, și vârsta adultă.
Este o „perioadă ingrată", marcată de
transformări corporale și psihologice care
încep pe la 12 sau 13 ani și se termină între
18 și 20 de ani. Aceste limite sunt vagi,
deoarece apariția și durata adolescenței
variază după sex, rasă, condițiile geo-
grafice și mediul socioeconomic. Pe plan
psihologic, adolescența este marcată de
activarea și înflorirea instinctului sexual,
de conturarea intereselor' profesionale
și sociale, a dorinței de libertate și de
autonomie, de amplificarea vieții afective.
Inteligența se diversifică, puterea de ab-
stractizare a gâdirii crește, aptitudinile
particulare se precizează. Funcția adoles-
cenței este de a recunoaște, în toată paleta
de virtualități existente, posibilitățile fiecă-
ruia, care le vor permite indivizilor să-și
aleagă o cale și să se angajeze în viața
adultă. Dar este și aceea de a descoperi mai
îndeaproape ființele umane, pe sine însuși
și pe ceilalți și de a stabili noi raporturi cu
anturajul: distanțarea față de părinți, apro-
pierea (camaraderie, amiciție, dragoste)
de cei de-o seamă. Adolescenții constituie
un ansamblu social deosebit de bogat în
virtualități și de dinamic.
14 15

ADOPȚIUNE AFECTIVITATE
ADOPȚIUNE, act deliberat al unei
persoane care dorește să ia în mod
legal, în calitate de fiu sau de fiică,
un copil pe care nu 1-a procreat.
Adopțiunea se practică în majoritatea
societăților umane. Comportamentul adoptiv
se regăsește chiar și la animale, la care
vedem femele care se îngrijesc de pui care
nu sunt ai lor. La baza unui astfel de
comportament stă în mod cert instinctul
matern, dar la om există în plus și alte
considerente (sociale, economice și filo-
sofice) în dorința de ași asigura o poste-
ritate, în Franța, de la sfârșitul celui de al
doilea război mondial, cererile de adop-
țiune sunt în constantă progresie: numărul
lor îl întrece chiar pe al subiecților care pot
fi adoptați. într-adevăr, din cei circa 40 (XX)
de copii aflați sub tutela statului (orfani,
abandonați) mulți nu sunt adoptabili, din
multiple motive: vârstă, sănătate, existența
unor bunici sau a unor frați și surori de
care nu se vor separați, atașamentul față de
doici. Numai 5% dintre ei (abia 2 (XX)) sunt
adoptați anual, la care trebuie să adăugăm
aproximativ 2 500 de străini furnizați pe
filiere private.
Serviciile sociale responsabile, dorind
să evite eșecurile în aceste operații, nu
procedează la plasarea pupililor decât după
ce au obținut un maximum de garanții
privind părțile în cauză. Se efectuează
anchete referitoare la viitorii părinți adop-
tivi, spre a se vedea care sunt condițiile
materiale și psihologice de care vor bene-
ficia copiii. Aceștia, la rândul lor, sunt
supuși unor riguroase examene medicale
și psihologice. în pofida acestor precau-
țiuni, adopțiile nu sunt întotdeauna reușite.
Vina revine atât copiilor adoptați cât și
părinților adoptivi. în primul caz nu este
vorba atât de tare ereditare neobservate câtde tulburări de comportament cauzate
uneori de șederea îndelungată în stabi-
liment. Eșecul poate fi imputat părinților
adoptivi în cazul în care aceștia sunt lipsiți
de maleabilitatea necesară pentru înțele-
gerea și adaptarea la copilul primit. Uneori,
fără a fi întru totul conștienți de faptul
acesta, ei doresc ca acesta să se confor-
meze unui anumit model ideal și se arată
dezamăgiți când copilul crește după pro-
priile sale posibilități și își afirmă indivi-
dualitatea, în numeroase cazuri ei ezită să
se arate severi și nu știu cum săi dezvăluie
copilului adevărata sa situație. Cel mai bine
este să se abordeze în mod deschis și firesc
această chestiune, atunci când copilul este
încă mic, la vârsta de 4 sau 5 ani.
ADU ALISM, termn introdus în psi-
hologie de J.M. Baldwin (1895) spre
a desemna starea de nediferențiere
primitivă în care se găsește copilul
mic, care confundă Eul și non-Eul.
Dezvoltarea' psihologică a copilului
trece prin diferite faze, prima fază fiind
caracterizată de relația strânsă cu mama.
Noul-născut nu face nici o distincție între
lumea sa internă și lumea exterioară, între
înăuntru și afară. în acest prim stadiu* nu
există nici o conștiință de sine care să se
opună unei realități exterioare, viața psi-
hică desfășurându-se pe un plan unic, în
care Eul și non-Eul nu sunt încă distincte.
Dar curând, în mod progresiv, lumea trăită
și lumea exterioară se separă și se orga-
nizează.
J. Piaget a identificat trei forme de
adualism: 1) acela în care semnificantul
și semnificatul, cuvântul și lucrul desem-
nat sunt una (această formă de adualism
dispare către vârsta de 7-8 ani); 2) aceea
în care externul și internul, obiectivul șisubiectivul fuzionează (această formă dis-
pare către vârsta de 9-10 ani); 3) aceea
în care gândirea și materia se confundă;
gândirea se exprimă în obiectul pe care
îl elaborează și pe care și-l reprezintă,
nefiind independentă de el (această formă
de adualism dispare către vârsta de 11-12
ani). Evoluția intelectuală normală trece
în mod necesar de la ncdiferențierea pri-
mitivă la obiectivitate, printr-o mișcare
continuă de decentrare și de distanțare.
->• EGOCENTRISM.
AFAZIE, alterare patologică a
limbajului.
Această infirmitate, consecutivă unor
leziuni cerebrale, localizate în emisfera
stângă la dreptaci, poate surveni la subiecți
cu o inteligență normală și care nu prezintă
nici tulburări de afectivitate și nici defi-
ciențe ale funcțiilor perceptive și motorii,
în pofida etimologiei termenului, nu avem
de-a face cu o pierdere a vorbirii", ci cu
o perturbare a capacității de utilizare a
regulilor prin care se produc și se înțeleg
mesajele verbale.
Aspectele afaziei sunt multiple. Le
putem grupa în două forme principale:
afazia lui Wernicke sau afazia senzorială
și afazia lui Broca sau afazia motorie,
în primul caz bolnavul vorbește, însă vor-
bește prost, vocabularul său este lacunar,
înțelege greu ceea ce i se spune și adesea
nu este stăpân pe sensul limbajului* scris,
în al doilea caz nu înțelegerea vorbirii are
de suferit, ci exprimarea. Bolnavul este
incapabil să articuleze fie și un singur
cuvânt și chiar nu reușește să se exprime
spontan prin scris*. Aceste tulburări apar
în urma unor accidente vasculare cerebrale,
a unor traumatisme* craniene, encefalite,
tumori cerebrale etc, dar și, tranzitoriu, peparcursul anumitor maladii (cum ar fi dia-
betul) sau intoxicații (cu oxid de carbon,
de exemplu). Tentativele de terapeutică
a afaziei sunt decepționante. în lipsa
terapeuticii, afazicii pot fi ajutați printr-o
reeducare bine condusă.
AFECT, aspect inanalizabil și ele-
mentar al afectivității, diferit atât
de emoție, care este traducția neuro-
vegetativâ a afectelor, cât și de
sentimentele mai elaborate.
între stările afective definite, cum sunt
bucuria și angoasa",există unele sentimente
intermediare, nedefinite, susceptibile de a
se deplasa de la o stare afectivă la alta și
suferind o serie succesivă de transformări.
Aceste stări psihice primordiale, greu de
analizat, pot fi observate și studiate prin
intermediul comportamentelor" pe care
le provoacă. Reacțiile de așteptare și de
explorare ale unui subiect, de exemplu,
exprimă interesul pentru o anumită situație,
pe când mișcările pline de exuberanță sau
mișcările de fugă sunt provocate de sen-
zații agreabile (plăcere*) sau dezagreabile
(durere*). Aceste sentimente elementare,
variabile în tonalitatea lor afectivă, preced
apercepția imaginii și reprezentării; ele
stau la originea emoțiilor* și constituie
ceea ce numim, în general, dispoziția unui
individ.
AFECTIVITATE, ansamblu al stă-
rilor afective: sentimente, emoții
și pasiuni ale unei persoane.
Distingem de obicei în viața psihică
a omului trei domenii: activitatea*, inteli-
gența* și afectivitatea. O atare distincție este
arbitrară, întrucât cele trei elemente sunt
indisociabile. Faptul acesta este deosebit
de evident în ceea ce privește afectivitatea.
Acest ansamblu constituie partea absolut
16

AFIȘ AGRESIVITATE
fundamentală a vieții mentale, nu numai
baza pe care se edifică relațiile interumane,
ci și toate legăturile care îl atașează pe
individ de mediul său. Chiar și o funcțiune
abstractă ca gândirea este subînțeleasă prin
modurile noastre de a simți, fiind afectată
de emoțiile noastre. Pe când securitatea,
bucuria și fericirea pot favoriza dezvol-
tarea intelectuală, insecuritatea, tristețea
și angoasa o pot contraria. Preocupările
anxioase și insecuritatea, care frânează și
inhibă dezvoltarea individului, sunt res-
ponsabile de numeroase inadaptări sociale.
Ele se regăsesc în eșecurile școlare, în
nevroze", tulburări psihosomatice" și în
unele psihoze*.
AFIȘ, anunț publicitar sau oflcial,
sub formă de placarda, expus într-un
loc public.
Afișul comercial a apărut în secolul al
XV-lea (1477); este unul din mijloacele
cele mai obișnuite și eficiente folosite în
publicitate". în fiecare an, sume extrem de
importante sunt investite în acest suport
publicitar. în 1987, de exemplu, francezii
i-au consacrat aproape 4 241 milioane
de franci (sursă: S.E.C.O.D.I.P.). Multă
vreme afișiștii au fost artiști producători
de imagini frumoase, menite să placă,
însă de la sfârșitul primului război mon-
dial, sub influența Gestalttheorie și datorită
cuceririlor psihologiei moderne, arta afi-
șului se bazează pe date științifice. Afișul
nu trebuie doar să placă; este, înainte
de toate, un mijloc de comunicare care
transmite un mesaj. Rolul său esențial este
de a atrage atenția asupra unui obiect sau
subiect precis, de a menține treaz interesul
față de acesta, de a capta atenția diferi-
ților indivizi, pe măsură ce fiecare devine
receptiv la mesajul pe care îl conține.Cunoașterea mecanismelor psihologice
ale percepției" permite să se evite anumite
erori care riscă să scadă considerabil
eficiența afișelor în calitate de mijloc de
comunicare cu masele. Formatul afișelor,
lizibilitatea lor, stilul și locul de amplasare
trebuie să răspundă anumitor criterii ofe-
rite de psihologia experimentală.
AGITAȚIE, activitate excesivă,
confuză, dezordonată.
Agitația se manifestă întotdeauna sub
forma unui comportament dereglat: gri-
mase, crize de nervi, cuvinte și gesturi
intempestive etc. în general, acest com-
portament trădează dezorientarea unei
persoane supusă unor tensiuni pe care este
incapabilă să le rezolve, putând fi inter-
pretat ca o tentativă stângace, neadecvată
de a scăpa de o situație dificilă (K. Lewin).
Copiii de obicei sunt agitați, „turbulenți",
caz în care vorbim de „instabilitate psi-
homotorie" sau de „hiperkinezie". La un
nivel de-a dreptul patalogic există o agi-
tație mult mai gravă și mai periculoasă,
care se însoțește de confuzie mentală și
de delir, mai ales în crizele de delirium
tremens și în psihoze (psihoza maniaco-
depresivă…) în aceste cazuri este necesară
spitalizarea bolnavului.
AGNOZIE, incapacitate de a recu-
noaște obiectele uzuale, în pofida
păstrării intacte a organelor de
simț și a unei inteligențe normale.
Un bolnav căruia i se prezintă o piesă
de argint, de exemplu, va fi capabil să o
descrie corect: „este rotundă, plată, stră-
lucitoare…", dar nu va reuși să identifice
în ea o monedă. Nu este deci vorba de o
tulburare a percepției legată de organele
de simț receptoare, ci de o deficiențăconsecutivă perturbărilor centrilor nervoși
superiori (scoarța cerebrală).
Agnoziile pot afecta oricare dintre
funcțiile senzoriale, dar mai bine studiate
sunt agnoziile vizuale, auditive și tactile:
1) agnozia vizuală sau „cecitatea psihică"
este consecința distrugerii (bilaterale) a
zonelor de proiecție a căilor vizuale la
nivelul lobului occipital; 2) agnozia audi-
tivă sau „surditatea psihică" este datorată
leziunilor (bilaterale) ale lobilor temporali;
3) agnozia tactilă sau „astereognozia" este
incapacitatea bolnavului de a identifica un
obiect cu ajutorul simțului tactil și ar fi
cauzată de lezarea unui analizator cortical
secundar situat în spatele circumvoluțiunii
parietale ascendente. Bolnavii atinși de
agnozie nu se comportă ca niște infirmi,
surzi sau orbi, ci ca niște subiecți care își
ignoră deficiența.
AGORAFOBIE, teamă nejustifi-
cată, uneori însoțită de vertij, pe
care unele persoane o trăiesc atunci
când se găsesc în locuri publice,
în largi spații descoperite.
Agorafobicul, înnebunit de ideea că
are de traversat o piață sau că are a se
amesteca în mulțime, preferă să le evite.
Pentru a se liniști, el se silește să urmeze
întotdeauna aceleași trasee, lăsându-se
însoțit de o persoană sau de un animal sau
ducând cu el un obiect familiar (baston,
umbrelă). Comportamentul său, pe care îl
justifică uneori prin motivații logice, poate
constitui simptomul major al unei nevroze*
fobice.
AGRAFIE, pierdere a capacității
de a scrie, independentă de orice
tulburare motorie, pierdere caresurvine la o persoană care mai
înainte a scris normal.
Grafismul se păstrează, bolnavul putând
în general să copieze cuvinte, literă cu literă.
Această imposibilitate de a se exprima prin
scris, care corespunde unei amnezii* speci-
fice, se datorează unei leziuni cerebrale
situată la nivelul pliului curb al lobului
parietal stâng.
AGRESIVITATE, tendință de a
ataca.
1) Luat într-un sens restrâns, acest ter-
men se raportează la caracterul belicos al
unei persoane; 2) într-o accepțiune mai
largă, termenul caracterizează dinamismul
unui subiect care se afirmă, care nu fuge
nici de dificultăți, nici de luptă; pe un plan
încă și mai general, caracterizează acea
dispoziție fundamentală datorită căreia
ființa vie poate obține satisfacerea trebu-
ințelor sale vitale, în principal alimentare
și sexuale. Pentru mulți psihologi agresi-
vitatea este strâns legată de frustrare*: un
copil împiedicat să se joace se îmbufnează
sau tropăie de furie. Chiar și medicul,
notează cu umor Freud, poate fi în mod
inconștient agresiv față de unii bolnavi
pe care nu-i poate vindeca. Agresivitatea
are și alte cauze: H. Montagner (1988) a
observat la copii în restanță cu somnul
accese bruște de agresivitate, urmate de
momente de izolare absolută. Agresivi-
tatea la copil se datorează cel mai adesea
unei insatisfacții profunde, consecutive
unei lipse de afecțiune sau unui senti-
ment de devalorizare personală. Când, de
exemplu, în pofida eforturilor sale sincere,
un școlar este pedepsit pentru că nu satis-
face exigențele părinților, aceștia îi aplică
un tratament extrem de injust, care poate
duce la revolta minorului sau la prăbu-
șirea sa. învățarea are un rol important în
18 19

AJUTOARE SPECIALIZATE ALCOOLISM
agresivitate. în cartea sa Omul agresiv
(1987), P. Karli arată că în unele grupuri
umane (în Tahiti sau în Mexic, de exemplu)
orice agresivitate este stigmatizată, sortită
oprobriului. El consideră că și în societatea
noastră ar fi posibilă diminuarea agresi-
vității prin măsuri educative, prin glori-
ficarea conduitelor altruiste și a valorilor
morale.
AJUTOARE SPECIALIZATE, spri-
jin oferit de școală elevilor aflați
în dificultate.
Organizarea de ajutoare specializate
oferite de grădiniță și de școala elementară
elevilor francezi care întâmpină dificultăți
deosebite în satisfacerea exigențelor unei
școlarități normale, mai ales în ceea ce pri-
vește dobândirea de cunoștințe și deprin-
deri fundamentale, a fost precizată prin
circulara nr. 90 – 082 din 9 aprilie 1990
(B.O. nr. 16, 19/4/90).
Aceste ajutoare, care nu trebuie să se
substituie acțiunii cadrelor didactice, sunt
adaptate fiecărui caz în parte și se exercită
în școală, eventual concomitent cu acelea
din afara școlii. Se disting ajutoare specia-
lizate cu dominantă pedagogică și ajutoare
specializate cu dominantă reeducativă.
Primele pot fi organizate în clasele de adap-
tare', cu efectiv redus, ori prin „regrupări
de adaptare"', unde sunt adunați temporar
elevii aflați în dificultate care continuă să
frecventeze clasa obișnuită. Celelalte sunt
aplicate în mod individual sau în grupe
foarte mici, cu acordul părinților și, dacă
se poate, cu concursul lor.
Ajutoarele specializate sunt acordate
de unul sau mai mulți intervenienți din
rețelele de ajutoare specializate (R.A.S.).
Acești intervenienți sunt psihologi școlari,
institutori specializați însărcinați cu reedu-
carea, titulari cu certificat de aptitudinepentru acțiuni pedagogice specializate și
integrare școlară (C.A.P.S.A.I.S., opțiune
G) și institutori specializați însărcinați cu
învățământul și ajutorul specializat în
cazul elevilor aflați în dificultate la școala
preelementară și elementară, titulari ai
C.A.P.S.A.I.S., opțiune E. Institutorii
titulari ai C.A.E.I. — R.P.P. sau R.P.M.
sunt considerați titulari ai C.A.P.S.A.I.S.,
opțiune G.
în câmpul de acțiune al unei rețele pot
intra numeroase școli. Rețelele de ajutoare
specializate se substituie grupelor de aju-
toare psihopedagogice (G.A.P.P.)* ->
CLASĂ DE INTEGRARE ȘCOLARĂ.
ALAIN (Emile Auguste Chartier, zis),
filosof și pedagog fi-ancez (Montagne-
au-Perche, Orne, 1868 – Le Vesinet,
Yvelines, 1951).
Profesor la Liceul Henri IV din Paris,
a exercitat o mare influență asupra a nume-
roase generații de studenți. Este cunoscut
îndeosebi pentru ale sale Propos (Propos
sur le bonheur, Propos sur l'education,
Propos sur Ies philosophes, Propos sur Ies
pouvoirs etc.) Pedagog, el se vrea educator
și caută în școlar omul pe care trebuie
să-1 formeze și să-! disciplineze. Metoda
pe care o predică este severă, bazându-se
pe dificultate și pe efort. Asemenea prin-
cipii pot să convină adolescenților, dar
nu copiilor mici guvernați de principiul
plăcerii'.
ALĂPTARE, acțiune de a hrăni cu
lapte un bebeluș.
Alăptarea de către mamă, atunci când
este posibilă, este de preferat oricărei alte
hrane, laptele matern fiind perfect adaptat
la trebuințele sugarului. Compoziția lap-
telui matern variază nu numai cu vârstacopilului, ci și în cursul zilei, ba chiar și în
cursul ședinței de supt. în plus, el conține
,.factori de imunitate" care îl protejează pe
sugar împotriva infecțiilor intestinale.
între mamă și copil există o adevărată
relație psihofiziologică, relație care condi-
ționează secreția lactată. Afluxul laptelui
depinde de apelul sugarului; de obicei el
se oprește când copilul s-a săturat. în
sfârșit, alăptarea de către mamă constituie
o situație privilegiată, în cursul căreia se
creează o relație psihologică de neînlocuit.
Copilul care suge nu se alimentează pur
și simplu: în același timp cu laptele el
primește căldura corpului matern, mireasma
sa, imaginea feței sale, pe care nu o pierde
din ochi. El se confundă cu cea care îl
hrănește, fuzionează cu ea. Chiar și în
cazul alăptării artificiale, trebuie să se facă
totul spre a se salva această legătură esen-
țială, luându-1 pe copil în brațe, surâzân-
du-i, legănându-1, vorbindu-i, aceasta fiind
ambianța în care el găsește căldura și
securitatea necesare dezvoltării sale.
Alăptarea este un act complex, care se
acomodează greu cu regulile precise și
imperative. Fixitatea rațiilor și orarele
prestabilite riscă să perturbe această relație
specifică, relație care este în esența ei o
comunicare* între mamă și copil. Psihologii
moderni,în urma cercetărilor lui A. GeselP
(1180-1961), recomandă mamelor să
rămână receptive la apelurile copilului,
fără a fi obsedate de oră sau de cantitatea
de lapte. După o scurtă perioadă de
oscilație (3-4 zile), se observă că ritmul
ședințelor de supt și trebuințele alimentare
ale sugarului se normalizează și corespund
cerințelor reale ale acestuia. Prin acest
sistem de „autocomandă" este posibilă
eliminarea cazurilor de subnutriție și de
supraalimentare și îndeosebi eliminareaanxietății care îi face să sufere pe sugarii
înfometați când aceștia sunt lăsați să plângă
pentru că încă nu a sosit ora suptului.
ALCOOL ETILIC, produs de disti-
lare a băuturilor fermentate.
Acțiunea rapidă a alcoolului asupra
centrilor nervoși superiori se traduce în
general printr-o suprimare a inhibițiilor, o
senzație de bună-dispoziție și o creștere a
încrederii în sine. Cu toate acestea,
ingestia sa în cantități exagerate este
periculoasă, uneori chiar mortală. în doză
moderată, alcoolul are efecte pe care
numai examenele de laborator le pot pune
în evidență: atenția* slăbește, reacțiile* sunt
mai lente și, în pofida unui sentiment
înșelător de forță și putere, randamentul
în muncă, performanțele sunt diminuate.
Numeroase accidente* de muncă (12-15%
din cazuri) și de circulație (40%) sunt
imputabile consumului de alcool. în Franța,
în 1985, consumul de alcool a fost de
7,7 milioane de hectolitri (19,6 litri de
alcool pe cap de locuitor adult în vârstă de
peste 20 de ani), ceea ce, în pofida unei
scăderi cu 22% față de anul 1970, îi
situează pe francezi pe primul loc din lume
ca băutori de alcool. în 1989, consumul de
alcool pur la copiii în vârstă de peste
15 ani a fost de 16,8 litri (Pr. H. Allemand,
C.N.A.M., 1993).
ALCOOLISM, ansamblu de tul-
burări fizice și mentale datorate
consumului de băuturi alcoolice.
în perioada 1964-1984, consumul mon-
dial de vin a crescut cu 20% și cel de
alcool* cu 50% (B. Shahandeh, B.I.T.,
1985). în Fr?r'a, se estimează la 2 mili-
oane număiuj bolnavilor de alcoolism
(din care 600 000 femei); o treime dintre
21

ALEXANDER
persoanele care mor între 35 și 50 de ani
sunt, mai mult sau mai puțin direct, vic-
time ale alcoolismului. De la sfârșitul celui
de al doilea război mondial și până în 1975
numărul de decese cauzate de alcoolism
și ciroză hepatică nu a încetat să crească,
dar după această dată s-a înregistrat o clară
ameliorare:
Anul
1946
1975
1984Decese prin
alcoolism
481
4 248
3 321ciroza
hepatică
2 763
17 754
12 961Total
3 244
22 002
16 282
Această ameliorare pare a se confirma,
deoarece în 1991 nu se înregistrează
„decât" 12 (XX) de decese (Pr. H. Allemand,
C.N.A.M., 1993). Cu toate acestea, spune
acest autor, dacă s-ar totaliza toate dece-
sele legate de alcool s-ar obține o cifră
globală situată între 40 (XX) și 50 (XX).
Alcoolismul are un rol esențial în geneza
tulburărilor psihice. Alcoolul nu numai
că diminuează capacitățile intelectuale,
ci schimbă caracterul, transformă afecti-
vitatea și ruinează personalitatea. Numărul
de internări în spitalele psihiatrice pentru
alcoolism cronic și psihoze alcoolice a
crescut considerabil din anul 1942 încoace:
de la 667 la acea dată, a ajuns la aproape
10 000 în 1952, 18 771 în 1962, 34 551
în 1972 și 42 283 în 1982 (după 1982 nu
mai dispunem de date statistice). Violența
și crima sunt foarte adesea în relație
cu alcoolismul: 69% dintre omucideri,
58% dintre incendiile voluntare, 29% dintre
contuzii și răniri, 27% dintre crimele și
delictele sexuale (F.-P. Bombet, 1970).
Printre elementele care favorizează insta-larea alcoolismului se numără cauzele
individuale (frustrări afective, singurătate…)
și factorii sociali.
F. Clairmonte și i. Cavanagh au cal-
culat, în 1987, că alcoolul reprezintă o piață
de 170 miliarde de dolari (exclusiv țările
socialiste). Nu mai departe decât în Franța,
aproape 5 milioane de persoane profită,
direct sau indirect, de pe urma acestui
produs, care a adus statului, prin diversele
taxe, 6,3 miliarde de franci. în ceea ce
privește factorii culturali, să amintim doar
faptul că, în majoritatea regiunilor, alcoolul
este de regulă asociat cu sărbătorile și
că a-1 oferi face parte din „arta de a trăi
în societate" („suvoir-vivre"). Alcoolismul
preocupă toate guvernele. într-o țară mică
cum este Elveția, se evaluează la 5 miHoane
de franci elvețieni (= 2,9 milioane de
dolari) pierderile cotidiene suferite de
economie. încercând să oprească o ase-
menea hemoragie, puterile publice au luat
un anumit număr de măsuri legislative și
regulamentare. în Franța, principalele texte
sunt legea din 15 aprilie 1954, privind
tratamentul alcoolicilor periculoși pentru
numă
intern
45 000
35 000
30 000
25 000
20 000
15 000
10 000
5000
1r
ăie
–
358 60 62 64 66 68 70 72 74 76 78 80 82*""semeni, și legea din 10 iulie 1987, care
vine în sprijinul luptei contra celor care
urcă la volan în stare de ebrietate. Dar
aceste măsuri vor rămâne insuficiente atâta
timp cât opinia publică nu se va fi schim-
bat rădica
Evoluția numărului de internări în spitalele
psihiatrice pentru psihoze alcoolice și alcoolism
cronic (I.N.S.E.R.M.. 1987)Ponderea alcoolismului in diagnosticele clinice
la bărbați, după statisticile serviciilor psihiatrice
pe anul 1978 (I.N.S.ERM, 1982)
ALERGIE, hipersensibilizare a
unui individ la anumite substanțe
(sau situații) numite alergenl.
Mecanismul profund al acestei reacții
este încă insuficient cunoscut, dar cerce-
tările întreprinse asupra acestei probleme
au scos în evidență importanța „terenului
afectiv", rolul fundamental pe care îl joacă
personalitatea și emoțiile în dezvoltarea
manifestărilor alergice. Dacă majoritatea
crizelor sunt declanșate de ingestia, inha-
larea sau contactul corporal cu substanțe
specifice, altele sunt, în mod misterios,
declanșate de situații bizare: de exemplu,
vederea unor automobile de un anumit
tip. H. Baruk (1962) a descris chiar și o„alergie administrativă" care se manifestă
prin „stare de șoc, palpitații, cefalee, indis-
poziție etc." Paralel cu studiile asupra con-
dițiilor fizico-chimice și fiziopatologice
ale acestor tulburări, alte lucrări se orien-
tează spre eventualele cauze psihologice,
încă din 1941, F. Alexander' și școala sa
de la Chicago au demonstrat fragilitatea
emoțională a alergicilor, a căror copilărie
ar fi jalonată de grave conflicte afective.
Ipoteza pe care savanții se străduiesc să o
verifice este aceea că alergenii sunt purtă-
tori de sens. Aceste elemente (alergenii),
variabile la infinit și specifice fiecărui
individ, ar avea puterea să declanșeze
reacția alergică doar pentru că în viața
subiectului au fost asociate cu situații emo-
ționale intense, păstrând pentru alergic o
semnificație simbolică de care adesea el
nu este conștient. Cu alte cuvinte, am avea
de-a face cu un mecanism de condiționare*,
organismul reacționând într-un mod deter-
minat de fiecare dată când se găsește în
aceeași situație.
ALEXANDER (Franz), psihanalist
american de origine maghiară
(Budapesta, 1891 – Palmspring,
California, 1964).
Este cunoscut mai ales pentru studiile
sale privind afecțiunile psihosomatice
(Medicina psihosomatică) și concepțiile
sale psihanalitice, larg difuzate în nume-
roase lucrări, dintre care unele traduse
în limba franceză (Principiile psihana-
lizei, 1952; Psihoterapia analitică, 1959).
Alexander se interesează mai mult de situa-
țiile conflictuale în care se găsește adultul
decât de conflictele din copilărie și nu
ezită să intervină activ, prin încurajări,
pentru a-1 ajuta pe pacient să depășească
obstacolele ce-i stau în cale. Prin inter-
vențiile sale se străduiește să-i redea

ALEXIE AMBIȚIE
subiectului independența, semnalându-i tot
ceea ce constituie o piedică în exercitarea
autonomiei sale morale. Această atitudine
permite cel mai adesea scurtarea duratei
curei, dar prezintă pericolul de al vedea
pe terapeut substituindu-și propria perso-
nalitate aceleia mai slabe a bolnavului,
care riscă să nu se mai poată dezvolta
niciodată. Această primejdie nu i-a scăpat
lui Alexander care, în anumite cazuri în
care cura sa analitică riscă să eșueze, con-
tinuă să aplice în mod riguros principiile
metodei freudiene.
ALEXIE, pierdere a capacității de
a înțelege limbajul scris.
Subiectul nu prezintă de obicei
tulburare de limbaj* oral (vorbește normal
și înțelege ceea ce i se spune), poate chiar
să scrie corect, în mod spontan sau la
dictare, dar nu izbutește să citească ceea
ce a scris, deoarece a „uitat"' sensul
cuvintelor scrise. Această deficiență
specială a percepției este datorată unei
leziuni cerebrale situată la nivelul ariilor
parastriate care înconjoară scizura
calcarină. Alexia nu trebuie confundată cu
dislexia', care este o perturbare a
deprinderii de a citi.
ALIENARE MENTALĂ, nebunie,
tulburare a spiritului care face
imposibilă viața socială.
Avem accepțiunea profundă a terme-
nului numai dacă îl raportăm la societate.
Alienatul este incapabil să ducă o viață
normală, să se conformeze regulilor gru-
pului său social,el fiindu-i „alienat", adică
străin grupului (în latinește alienus = al
altuia, străin, ostil). Ceea ce definește în
primul rând alienarea mentală este pertur-
barea relației cu semenul, alterarea funcției
de comunicare. La alienat mijloacele deexprimare sunt tulburate, iar atitudinile,
stranii, sunt greu de înțeles. Comporta-
mentul său inadaptat constituie adesea o
sursă de dezordine, ba chiar de pericol
social, ceea ce motivează internarea într-un
spital specializat. Autismul', caracterizat
drept pierdere a contactului vital cu lumea
exterioară, ca și paranoia", marcată de dete-
riorarea relațiilor sociale, sunt două forme
majore ale alienării mentale. Din 1958,
termenii „alienat" și „alienare mentală" tind
să dispară din vocabularul medical, fiind
înlocuiți de aceia de „bolnav mintal" și
„boală mintală". •• PSIHIATRIE; PSIHOZĂ.
ALIMENTARE, actul de a hrăni,
de a se hrăni.
Problema alimentației îl interesează pe
psiholog din mai multe motive, principalul
fiind influența acesteia asupra persona-
lității și dezvoltării intelectuale a indivi-
zilor. A fost stabilit, într-adevăr, că mal-
nutriția precoce și durabilă este respon-
sabilă de slaba dezvoltare* intelectuală
și motorie a copiilor. Acest fenomen se
observă la păturile sărace ale populației și,
la scară mondială, în toate teritoriile unde
încă mai domnește foamea*. Toate studiile
constată o întârziere semnificativă a dez-
voltării mentale a subiecților care au su-
ferit de malnutriție în primul an de viață.
Această întârziere rămâne definitivă, ori-
care ar fi apoi regimul aplicat acestor
copii. -• ANOREXIE MENTALĂ; BULIMIE.
ALTRUISM, termen creat de
Auguste Comte spre a desemna
grija dezinteresată pentru binele
semenului.
Altruismul își are sursa în natură, dar
poate rezulta și din reflecție. Se observă,
la ființe din aceeași specie, comportamentealtmiste naturale, spontane. J. H. Masserman,
de exemplu, citează cazul unor maimuțe
care, puse într-o situație experimentală în
care își pot lesne procura hrana, apăsând
pe o pedală, renunță multă vreme la hrană
când au înțeles că actul apăsării pe pedală
provoacă un șoc electric uneia din con-
generele lor. Rațiunea ne prescrie să fim
altruiști, deoarece fără solidaritate viața
devine imposibilă. După W. Hamilton
(Londra) și R. Trivers (Harvard), altru-
ismul ar putea fi definit ca o formă subtilă
de egoism*.
ALZHEIMER – BOALA LUI ALZHEIMER.
AMBIANȚĂ, mediu fizic și moral
înconjurător.
Condițiile exterioare care acționează
asupra individului determină, în parte,
comportamentul său. Comportamentul
(C), spune K. Lewin, este în funcție de
persoană (P) și de mediul său (M);
C = f (P, M). Atmosfera încordată dintr-o
familie dezbinată, climatul afectiv defa-
vorabil dintr-o întreprindere sunt suficiente
spre a explica numeroase eșecuri școlare
sau o scădere a productivității muncii,
apariția de sedimente de insatisfacție și
chiar, la unele persoane, apariția de tul-
burări de caracter*. Studiindu-se ambianța
diferitelor grupuri, s-a putut demonstra
experimental că agresivitatea" este mai
puternică în mediile sociale cu o structură
autoritară decât în grupurile democratice.
S-a observat, de asemenea, că ameliorarea
relațiilor interumane în colectivitățile de
muncă determină o veritabilă eliberare de
energie rămasă până atunci nefolosită și,
în consecință, o creștere a randamentului.
Condițiile fizice ale muncii, adică venti-
lația, temperatura, umiditatea, lumina șizgomotele* au făcut obiectul unor studii
aprofundate, deoarece au incidențe reale
asupra productivității. Pe când zgomotele
provoacă o creștere a tensiunii, muzica,
judicios folosită, destinde. Pentru a se
evita oboseala vizuală și deci o scădere
a randamentului, iluminatul trebuie să fie
suficient; la fel, ventilația trebuie adaptată
diferitelor tipuri de activitate.
IDEXTRIE, aptitudine de a se
servi cu aceeași dexteritate atât de
mâna dreaptă cât și de cea stângă.
Ambidextriile veritabile sunt rare.
Majoritatea indivizilor care se bucură de
această aptitudine sunt stângaci contrariați,
care au reușit să-și educe în mod corect
mâna lor nedominantă.
AMBIEGAL, tip psihologic la care
tendințele extratensive* și intro-
versive* se echilibrează.
Tipul ambiegal a fost considerat de unii
psihologi și de către însuși H. Rorschach*
drept tipul cel mai echilibrat. Persoanelor
cărora li se aplică acest calificativ nu le
repugnă acțiunea, dar, înainte de a trece la
aceasta, simt nevoia de a reflecta la ceea
ce au de făcut și de a se pregăti. Cu toate
acestea, o astfel de atitudine poate exprima
și îndoiala, indecizia.
AMBIȚIE, aspirație la un statut
superior.
Dorința de glorie sau de îmbogățire le
permite indivizilor să-și mobilizeze toate
energiile, să acceadă la un nivel mai ridicat
și să-și realizeze potențialitățile. Dar atunci
când ambiția nu se bazează pe capacități
reale, cum este cazul la unii debili, ea este
cauza unor decepții și inadaptări*.
24

AMBIVALENȚĂ ANALIZA FACTORIALA
AMBIVALENȚĂ, stare a unui su-
biect care, într-o situație dată,
trăiește concomitent sentimente
contradictorii.
Ambivalența nu este o stare mentală
anormală. Cu toate acestea, se întâmplă ca
această dualitate de sentimente să se
traducă în conduite patologice atunci când
contradicția este ireductibilă. E Bleuler, de
altfel, a creat în 1910 termenul de ambi-
valență spre a descrie unul din principalele
aspecte ale personalității schizofrenicului*.
La acești bolnavi observăm modificări
bruște de dispoziție fără ca motivele aces-
tora să ne fie comprehensibile.
AMBLIOPIE, slăbire accentuată a
văzului (acuitatea vizuală se situ-
ează între 1/20 și 4/10).
în Franța se nasc în fiecare an circa
15 (XX) de copii ambliopi, din care 5%
evoluează spre cecitate*. Adesea ambliopia
copilului mic rămâne necunoscută antu-
rajului acestuia. Atitudinea familiei, în
special a mamei, poate influența caracterul
copilului, după cum ea îl lasă să trăiască
normal sau îl izolează și îl ascunde. Unii
ambliopi. purtători de ochelari, pot urma
cursurile școlare obișnuite, pe când alții
trebuie integrați într-un învățământ
special.
AMFETAMINA, substanță chimică
din grupa aminelor psihotonice,
numite și „amine de trezire" sau
„psihamine".
Amfetaminele sunt stimulenți ai siste-
mului nervos central. Ele suprimă senti-
mentul de oboseală și senzația de foame
și îi dau subiectului o impresie de forță.
Folosirea repetată a acestui medicament
conduce la epuizare fizică. Toxicomaniicare le consumă în doze mari prezintă
confuzie mentală și un fel de stare psiho-
tică gen „paranoia" (efect „parano"), în care
predomină angoasa și ideile de persecuție;
efectul „parano" regresează după câteva
ore de la intoxicare. Uneori apare un delir
paranoid cu halucinații și cu elemente de
automatism mental.
AMINTIRE, fapt care revine în
spirit.
Amintirea nu există prin ea însăși, ci
este o manifestare a spiritului care recon-
struiește trecutul, retrăindu-1 prin prisma
prezentului. Această reconstrucție spon-
tană este posibilă datorită cadrelor sociale
ale memoriei (M. Halbwachs). Cu toate
acestea, în pofida reperelor de care dis-
pune, amintirea evocată nu este niciodată
fidelă; ea este întotdeauna o interpretare,
o schematizare a realității. Anumite amin-
tiri, aparent insignifiante, pot masca expe-
riențe infantile importante. S. Freud le-a
dat numele de „amintiri-ecran". • UlTARE.
AMNEZIE, slăbire sau pierdere
a memoriei.
A nu se confunda amnezia, fenomen
patologic, cu uitarea*, care este un feno-
men normal. Schematic, distingem două
forme de alterare a capacității mnezice:
una, numită „amnezie de fixație" (sau
amnezie anterogradată), privește reținerea
amintirilor, pe când cealaltă, caracterizată
de imposibilitatea amintirii, este numită
„amezie de evocare" (sau amnezie retro-
gradă). Ea se poate datora unor leziuni
vasculare ale encefalului, unor trauma-
tisme cerebrale; se poate observa și în psi-
hoze, ca și în stările nevropatice. în aceste
din urmă cazuri, când bolnavul poate uita
totul, inclusiv identitatea sa, amnezia este
de origine emoțională (amnezie afectivă);funcționează ca un mecanism de apă
are împotriva angoasei, ca refuz al unei
•ealități apăsătoare. Tratamentul indicat
n acest caz este cel psihologic, vizând
iuprimarea inhibițiilor și readucerea în
conștiință a amintirilor uitate, prin jocul
liber al asociațiilor de idei.
AMORF, tip de personalitate care
se definește, în caracterologia lui
G. Heymans și E. Wiersma, printr-o
slabă emotivitate- (nE), inactivitate
(nA) și ecou imediat și pasager al
impresiilor (P).
Lipsit de ambiție și nepăsător, amorful
trăiește clipa prezentă și își risipește timpul
în plăceri și distracții multiple, realmente
frivole. Câștigă simpatia anturajului dată
fiind latura sa optimistă și acomodantă.
ANALIZĂ, descompunere a unui
întreg în elementele sale.
Analiza este mecanismul gândirii care
concentrează atenția asupra fiecăreia din
părțile unui ansamblu și caută legăturile
lor posibile. împreună cu sinteza formează
o unitate, un ansamblu complementar
al reflecției. Procedând prin diferențieri
succesive, de la global la elementele prime,
analiza este întâmpinată de sinteză mult
înainte de a-și fi terminat opera; regrupă-
rile au loc rapid și apare schema completă,
pe care o poate sesiza inteligența.
Această metodă pare a fi cea mai
eficace pentru învingerea dificultăților
întâlnite de spirit pe calea cunoașterii, așa
încât este utilizată în majoritatea siste-
melor pedagogice. învățarea cititului prin
metoda globală', de exemplu, se bazează
pe acest principiu.
Același demers permite, în domeniul
psihologic, descoperirea motivațiilor* unorcomportamente; în cazul viselor", uitării*,
lapsusurilor" și atitudinilor' adoptate de
indivizi analiza face să apară semnificațiile
ascunse.
în sfera muncii, analiza sarcinilor și
a relației „om-mașină" ocupă un loc
determinant. Ea permite calcularea valorii
relative a normelor și justa remunerare,
stabilirea circuitelor celor mai simple și
eliminarea gesturilor inutile, prevenirea
accidentelor și asigurarea pentru ucenici a
unei pregătiri raționale.
ANALIZĂ DIDACTICĂ. Formarea
psihanaliștilor cere, pe lângă cunoștințe
teoretice dobâdite la universitate și insti-
tutele de psihanaliză, o psihanaliză* perso-
nală, de lungă durată (de la doi la patru
ani), condusă de un psihanalist experi-
mentat, abilitat de autoritățile superioare
ale profesiei. Este vorba de o cură psihana-
litică și,în același timp, de un învățământ
oral, individual, la care trebuie să se su-
pună acela care vrea să devină psihanalist.
După această etapă, debutantul poate între-
prinde cure, rămânând el însuși un anumit
timp sub controlul unui al doilea psiha-
nalist, stăpân pe meserie.
ANALIZĂ FACTORIALA, ramură
a matematicii aplicate, concepută
de CE. Spearman pentru analiza
rezultatelor obținute prin adminis-
trarea mai multor teste mentale,
în general, această metodă statis-
tică încearcă să pună în evidență
factorii comuni unui ansamblu de
variabile care au între ele anumite
corelații.
Când i se propun unui individ sarcini
diferite, se constată că rezultatele nu se
repartizează la întâmplare, existând între
27

ANALIZA TRANZACȚIONALA ANIMISM
ele relații determinate: în cazul unui școlar
care obține note foarte bune la latină și la
geometrie și note proaste la desen, gândim
în mod intuitiv că primele se datorează
unei aptitudini pentru raționamentul logic
care nu intervine în probele grafice. Dar
pentru a face această afirmație este nece-
sară o confirmare obiectivă. Analiza fac-
torială ne-o furnizează în mod oportun.
Datorită acestei tehnici, Spearman a putut
pune în evidență o aptitudine generală
(pe care o numește factorul G). care ar
constitui energia mentală și ar fi asimi-
labilă cu inteligența'. Printre testele cele
mai saturate în factorul G figurează
așa-numitele Progressive Matrices ale lui
J. C. Raven.
ANALIZĂ TRANZACȚIONALĂ,
psihoterapie de grup datorată psi-
hiatrului american E. Berne (1962)
și bazată pe analiza relațiilor inter-
individuale.
„Tranzacția" este unitatea de raport
social: „fac ceva pentru sau împotriva ta
(stimul), iar tu reacționezi în consecință"
(răspuns). în acest schimb sunt angajate
amândouă personalitățile și, atât unul cât
și celălalt, ne putem comporta ca un copil,
ca un părinte sau ca un adult obiectiv.
Eul-„copil" (C) corespunde emoțiilor,
spontaneității și creativității; Eul-„părinte"
(P) este ansamblul valorilor și preceptelor
introiectate în timpul copilărfei (analog
Supraeului* freudian); Eul-„adult" (A) este
persoana logică, obiectivă, care culege
informația și o tratează fără patimă, fără
a se lăsa influențată de opiniile personale.
Fiecare dintre aceste trei stări ale Eului
constituie un sistem complet de senti-
mente, de atitudini, de idei, de limbaj, careeste pus în mișcare în mod spontan în
diversele situații cu care suntem con-
fruntați . Dar se întâmplă ca o persoană să
nu utilizeze decât un singur registru de
răspunsuri sau ca una dintre aceste trei
stări ale Eului să o încalce pe cealaltă. în
acest caz. „tranzacția" nu poate reuși, ca în
cazul, de exemplu, când la o stimulare de
tip A interlocutorul reacționează cu modul
P sau C. Analiza unor astfel de compor-
tamente îi permite pacientului să conștien-
tizeze mecanismele psihologice care le
guvernează și să acceadă la autonomie. în
acest proces, psihoterapeutul are un rol
marcat directiv, dar și ceilalți membri ai
grupului au rolul lor, ajutându-1 pe subiect
să se perceapă mai bine, relevând și subli-
niind atitudinile neadecvate pe care el le
adoptă de regulă.
ANALIZOR, sistem neurofiziologic
care permite să fie percepută și
analizată lumea.
Acest termen, folosit de I. P. Pavlov,
desemnează receptorii" senzoriali, căile lor
nervoase și teritoriile din scoarța cerebrală
care le corespund. Analizorul vizual, de
exemplu, cuprinde retina, căile optice și
zona vizuală corespunzătoare din cortexul
occipital. Leziunea uneia sau alteia din
părțile acestui aparat nervos duce la
cecitate*. Dar pe când bolnavul are senti-
mentul de a fi orb (pentru că trăiește în
beznă) când ochiul sau prelungirile sale
nervoase sunt atinse, el nu are această
conștiință atunci când distrugerea afec-
tează creierul. Există și analizori interni,
care tratează mesajele care provin direct
de la corp.
ANAMNEZĂ, ansamblu de infor-
mații culese de la bolnav și de laanturajul acestuia, referitoare la
istoria sa personală și a maladiei
de care suferă.
Anamneză orientează diagnosticul" și
adesea și atitudinea terapeutică a medi-
cului sau a psihologului. într-adevăr, orga-
nizarea cronologică a elementelor furni-
zate de această anchetă permite uneori
investigatorului perspicace să descopere
relații cauzale între anumite fapte. De
exemplu, o bruscă dizortografie* la un
școlar, care până atunci scria satisfăcător,
poate fi raportată la o ruptură de echilibru
familial și se explică prin aceasta (nașterea
unui nou copil, îndepărtarea unui părinte
iubit etc).
ANGOASĂ, neliniște dusă la
extrem, frică irațională.
Angoasa este o senzație apăsătoare
de indispoziție profundă, determinată de
impresia difuză a unui pericol vag, imi-
nent, în fața căruia rămâi dezarmat și
neputincios. De cele mai multe ori această
stare se asociază cu modificări neuro-
vegetative comparabile cu acelea pe care
le observăm în șocurile* emoționale:
palpitații, transpirație, tremurături, vedere
încețoșată etc.
Angoasa, care are efecte dezorganiza-
toare asupra conștiinței, generează o regre-
siune* conjunctă a gândirii și a afecti-
vității*. Cauzele sale pot fi un conflict*
interior (când, de exemplu, ne reprimăm
agresivitatea), o activitate sexuală nesatis-
făcătoare sau o pierdere în sfera dragostei
(doliu, dezaprobarea unei persoane iubite…)
care reactivează un vechi sentiment de
abandon, datorat precedentelor experiențe
dureroase. în unele cazuri nu situația reală
este aceea care generează angoasa, ci fan-
tasmele, reprezentările imaginare ale uneisituații conflictuale inconștiente. La unii
copii înclinați să se masturbeze, de exemplu,
amenințările grosolane ale părinților, ame-
nințări care se grefează pe un fond de
culpabilitate, pot provoca puternice reacții
emotive și conduite inadaptate, legate de
teama de castrare*, de teama de a fi mutilat
sau de a-și pierde membrul viril. Angoasa
în sine nu este un fenomen patologic, ea
fiind legată de condiția umană.
După observațiile lui R. Spitz*, prima
manifestare a angoasei veritabile se pro-
duce, la sugar, spre luna a opta, în absența
mamei, la apropierea unui străin brusc
recunoscut ca fiind diferit de aceasta.
Departe de a fi o manifestare anormală,
acest comportament este semnul unui pro-
gres, dovada că sugarul a atins capacitatea
de a distinge familiarul de străin și că
dezvoltarea sa afectivă se desfășoară în
mod normal. Cu timpul, în momentele
cruciale ale existenței, când o nouă adap-
tare se dovedește necesară, individul își
regăsește,în mod temporar, angoasa. Dacă
el este incapabil să-și creeze condiții de
adaptare, insecuritatea persistă și poate
conduce la nevroză* sau la psihoză*.
Angoasa patologică — descrisă în noua
nomenclatură psihiatrică americană (DSM
III, 1988) sub termenii „tulburare panică"
(panic disorder) și „anxietate generalizată"
— este simptomul psihiatric întâlnit cel
mai frecvent în practica medicală.
ANIMISM, credință că orice lucru
este animat și purtător de intenție.
Această atitudine se întâlnește la copiii
mici și la populațiile primitive care sunt
incapabile să-și explice altfel fenomenele
al căror mecanism nu-1 înțeleg. Copilul
care, în plimbarea sa nocturnă, se vede
însoțit de Lună, este convins că aceasta

ANOREXIE MENTALA ANULARE
îl urmărește. La fel, elementele naturii
dezlănțuite sunt, mai mult sau mai puțin
conștient, asimilate de spiritele simple cu
mânia uivină, pe care ele încearcă să o
calmeze prin sacrificii menite să câștige
bunăvoința Demiurgului. Acest sistem de
gândire, care își are obârșia în preistoria
umanității, se perpetuează la copii și se
regăsește în prezent nu numai la cei 150
de milioane de animiști (în special locui-
tori ai Africii, Asiei și Oceaniei), ci și la
aproape toți indivizii prea puțin cultivați).
ANOREXIE MENTALĂ, refuzul
alimentării.
Anorexia mentală se observă îndeosebi
la adolescenți și la fete și femeile tinere
(15-25 de ani), în general virgine, dar
uneori și la copiii mici și chiar la sugari.
După W. H. Kaye (1982), anorexicul nu
mănâncă din cauză că senzația de foame
dispare sub influența unor morfine endo-
gene (endorfine'), a căror prezență în tala-
mus, în cantitate sporită, a fost obiectivată.
Motivul postirii.însă, nu este cunoscut. Cu
toate acestea, analiza psihologică face să
apară,în aproape toate cazurile, un conflict
actual cu anturajul, în special cu mama.
Teama de abandon, culpabilitatea legată de
trezirea sexualității provoacă uneori acest
comportament, care semnifică nostalgia
trecutului, dorința de a reveni la situația
infantilă. Tratamentul cel mai eficace este
o separare temporară (rareori mai mare de
două luni) de mediul familial și o acțiune
psihoterapeutică aplicată bolnavului și
părinților săi.
ANORMAL, ceea ce este în afara
normelor, care nu este frecvent.
Anormalitatea implică referința la un
grup determinat și la o medie stabilită înprealabil. Este o noțiune extrem de rela-
tivă, care și-ar putea găsi ilustrarea în călă-
toriile lui Gulliver care, în mod succesiv,
este „anormal" în mijlocul liliputanilor,
apoi în mijlocul uriașilor din Brobdingnag.
Conceptul de anormalitate este cu atât
mai greu de înțeles cu cât există tendința
de a identifica norma cu ceea ce este
frecvent și de a-i socoti suspecți pe toți
„devianții", îndeosebi pe cei care profe-
sează opinii contrare ideilor moștenite
(Socrate, Soljenițîn…). Anormalul nu este
întotdeauna totuna cu patologicul. Omul
considerat „anormal" poate fi tocmai acela
care va face să progreseze umanitatea.
ANOXIE, rarefiere sau suprimare
a oxigenului distribuit de sânge
țesuturilor.
Anoxia determină alterări celulare, în
special la nivelul formațiilor nervoase
superioare care sunt extrem de vulnerabile.
Când anoxia survine la naștere, ca urmare
a unui act obstetric dificil, copilul este
„vânăt"; trebuie să-l bați delicat pe fese și
pe spinare pentru ca el să scoată primul
țipăt (care corespunde intrării brutale a
aerului în plămâni), sau să-l reanimezi prin
metoda respirației „gură la gură". în aceste
situații timpul presează, întrucât după
5-10 minute se pot instala leziuni
cerebrale ireversibile, generatoare de
tulburări neurologice și de arierație*
mentală.
ANTICIPARE, acțiune de a devansa.
Printr-un demers al gândirii, o acțiune
determinată poate fi executată înainte de
apariția semnalului așteptat. Experiența
cotidiană arată că gândirea organizează cu
regularitate scheme anticipatoare, pornind
de la anumite elemente. Lucrul acesta este
deosebit de clar în actul cititului sau îndescifrarea unei partituri muzicale, când
cel care citește „ghicește" ceea ce va urma.
Cercetările de psihologie animală au sta-
bilit că anticiparea există și la dobitoace,
ba chiar și la nevertebratele inferioare.
ANTIPSIHIATRIE, mișcare filo-
sofică și medicală care supune cri-
ticii concepția occidentală despre
nebunie și rolul medicilor psihiatri
în societatea noastră.
Antipsihiatria a apărut la începutul
anilor 1960, o dată cu difuzarea ideilor
lui G. Bateson asupra originii psiho-
familiale a schizofreniei, a ideilor lui
M. Foucault asupra nebuniei și a acelora
ale lui H. Marcuse cu privire la societatea
abundenței.
Teza esențială a antipsihiatrilor este că
boala mintală (în special schizofrenia),
neavând decât cauze psihosociale, nu este
cu adevărat o boală. „Nebunii" sunt în
realitate „nonconformiști", „devianți" în
raport cu o normă stabilită, iar internarea
lor nu are alt scop decât să-i constrângă să
accepte o anumită ordine socială. în
lumina acestui postulat, ar trebui să fie
suprimate spitalele psihiatrice sau cel puțin
să fie transformate în cămine de unde să
fie izgonită orice violență, inclusiv con-
strângerea la simpla disciplină. Prima
tentativă de acest fel a fost pusă în prac-
tică, în 1962, de medicul englez D. Cooper,
dar, în fața ostilității infirmierilor, a trebuit
să înceteze în 1966. Alte comunități
terapeutice — în care bolnavii și perso-
nalul de îngrijire se confundă, reunindu-se,
discutând liber, analizând evenimentele
cotidiene ale comunității — au fost create
în Anglia de D. Cooper, R.D. Laing,
A. Esterson și L. Redler; în Italia de
F. Basaglia; în Franța de M. Mannoni.Antipsihiatria îngrozește opinia publică
și mulți psihiatri o consideră irealistă
și utopică.
ANTROPOLOGIE, știință a omului
și a operelor sale.
Conform tradiției, se distinge antro-
pologia fizică, disciplină care studiază
caracteristicile morfologice ale diferitelor
oase umane, servindu-se mai ales de
măsurători, și antropologia culturală, care
își aplică cercetarea la faptele de cultură*.
Reprezentanții acestei a doua școli pornesc
de la principiul că, pentru a înțelege omul,
este necesar să-l situezi în mediul său
social. Interpretând faptele de cultură, este
posibil să înțelegi structurile sociale și,
prin prisma lor, ființa umană. Dar antropo-
logia s-a dezvoltat considerabil și actual-
mente în Franța antropologii consideră
sub acest termen generic patru domenii:
1) antropologia socială și culturală (sau
etnologia); 2) antropologia lingvistică (sau
etnolingvistica); 3) antropologia biologică
sau fizică, având drept obiect de studiu
variațiile caracterelor biologice ale omului
în spațiu și în timp; 4) preistoria.
ANULARE. Mecanism prin care o per-
soană se străduiește să suprime în mod
magic o idee sau un act, imaginând sau
efectuând o acțiune inversă celei pre-
cedente: de exemplu, executând cu mâna
stângă ceea ce tocmai a executat cu mâna
dreaptă. Acest comportament corespunde
unui mecanism de apărare" al Eului, des-
tinat să îndepărteze angoasa datorată apari-
ției de sentimente sau de idei inacceptabile
pentru individul conștient. Anularea retro-
activă, descrisă de Freud, se încadrează
în gândirea magică; o găsim îndeosebi în
ritualurile obsesionale.
30 31

ANXIETATE ARIERAȚIE
ANXIETATE, stare afectivă carac-
terizată printr-un sentiment de
insecuritate, de tulburare, difuz.
Adesea folosit ca sinonim al angoasei,
termenul anxietate se deosebește de cel
dintâi prin absența modificărilor fizio-
logice (senzație de sufocare, transpirație,
accelerarea pulsului…), care nu lipsesc
niciodată în cazul angoasei. Numeroase
școli încearcă să explice geneza anxietății
prin prisma pozițiilor lor doctrinale. Pentru
teoreticienii învățării această stare ar fi o
reacție de teamă condiționată, o tendință
dobândită. Pentru psihanaliști, dimpotrivă,
anxietatea s-ar explica prin frustrările libi-
doului' și interdicțiile dictate de Supraeu*;
anxietatea ar fi semnalul de pericol adresat
Eului* — adică personalității conștiente —
care, astfel prevenit, poate reacționa prin
măsuri adecvate sau mobilizându-și meca-
nismele de apărare*.
APARAT PSIHIC, model teoretic
imaginat de S. Freud pentru a
reprezenta și a face inteligibilă
funcționarea vieții mentale.
Freud a elaborat două teorii ale apa-
ratului psihic. Prima, formulată în 1900,
concepe aparatul psihic după modelul
arcului reflex, cu o extremitate senzorială
și o extremitate motorie. Percepțiile (polul
senzorial) lasă în psihismul nostru impresii
dintre care multe nu devin aproape nici-
odată conștiente. (Acest sistem inconștient
nu este numai sediul amintirilor uitate,
ci și acela al impulsiilor* înnăscute și al
anumitor dorințe*.) La extremitatea moto-
rie se situează sistemul preconștient'.
Inconștientul și preconștientul sunt sepa-
rate de cenzură", care reglează pasajul
dintre aceste două sisteme. A doua teorie a
aparatului psihic, expusă în 1923, rectificăunele puncte slabe ale primei teorii. Ea
distinge în personalitate trei"„instanțe":
1) Eul", care este în raport cu percepțiile,
reglează desfășurarea proceselor psihice
în timp și le supune probei realității;
2) Șinele", în care se agită impulsiile
noastre primitive", pe care Eul ar vrea
să le supună puterii sale; 3) Supraeul',
care se exprimă prin morală. Șinele se
supune principiului plăcerii', Eul se supune
principiului realității'.
APATIC, în caracterologia lui
G. Heymans și E. Wiersma, tip de
personalitate care se definește
printr-o slabă emotivitate' (nE),
inactivitate (nA) și lentoarea reac-
ției la impresii (S).
Apaticul este opus colericului' (E.A.P.).
Om al principiilor și rob al obișnuințelor,
el se caracterizează prin placiditate, calm
și conformism. Introvertit, secretos, nu este
lesne de descifrat. Este un spirit rațional,
rece, opac la considerațiile sentimentale.
APATIE, indolență, lipsă de ener-
gie, aparentă insesibilitate la sti-
mulările afective.
Această stare poate fi legată de con-
stituția fizică, de o disfuncție endocrină
(insuficiență tiroidiană sau suprarenală),
de o tulburare nervoasă (depresie, confuzie
mentală, demență…) sau de anumite con-
diții de viață de lungă durată (detenție,
șomaj).
APRAXIE, pierdere a capacității de
a executa gesturi sau acte elemen-
tare, fără ca aceasta să se datoreze
unei paralizii sau deficiențe motorii.
Se disting mai multe varietăți de apraxie:
1) apraxia buco-facială (imposibilitateade a executa la comandă mișcări ale gurii
și feței); 2) apraxia îmbrăcării; 3) apraxia
ideomotoare (imposibilitatea de a face un
gest simbolic, de felul salutului militar);
4) apraxia ideatoare (imposibilitatea de a
utiliza corect un obiect, de exemplu de a
aprinde o lumânare). Subiectul își ima-
ginează, descrie gestul care i se cere a fi
executat (și pe care el ar vrea să-1 execute),
dar fără a izbuti să-1 facă: a „uitat" schema
dinamică gestuală. Apraxia nu este o
agnozie*, ci mai degrabă o amnezie*
motorie datorată unor leziuni ale scoarței
cerebrale.
Apraxia constructivă este o tulburare privind
executarea desenelor și a sarcinilor construc-
tive (puzzle, cuburi…): bolnavul (desenele din
dreapta) este incapabil să reproducă desenele
din stânga
APTITUDINE, dispoziție naturală
și dobândită de a efectua anumite
sarcini.
După E. Claparede, aptitudinea este
ceea ce permite diferențierea indivizilor
atunci când, la o educație egală, îi privim
din unghiul randamentului. Potrivit dome-
niului în care se manifestă, aptitudinile se
clasifică în intelectuale, senzoriale, motorii
etc. Funcții generale ca atenția și judecata
vor fi considerate aptitudini, la fel ca și
dispozițiile particulare, cum ar fi abilitatea
de a desena.Timp îndelungat aptitudinile rămân
nediferențiate și, în general, numai cu
începere de la vârsta de aproximativ 10 ani
ele prind a se preciza. Pe când aptitudinea
pentru muzică și desen se manifestă destul
de precoce, cele pentru matematică și
cercetare științifică nu apar înainte de
14 sau 16 ani. Diagnosticarea aptitudinilor
este o sarcină importantă a consilierilor*
de orientare școlară și profesională, care
au misiunea de a-i călăuzi pe tineri în
alegerea unei profesii.
ARHETIP, model primitiv etern.
Acest termen, luat de la Sfântul
Augustin, a fost introdus în psihologia
abisală de C.G. Jung (1919) pentru a
desemna imaginile arhaice (dragonul,
Paradisul pierdut…) care constituie un fond
comun al întregii umanități. Le regăsim la
fiecare persoană, din toate timpurile și de
pretutindeni, alături de amintirile per-
sonale. Vehiculate de fabule, mitologie,
basme și legende, arhetipurile se manifestă
în vise*, deliruri* și artele picturale. Ele
constituie conținutul a ceea ce Jung
numește inconștientul colectiv.
ARIERAȚIE, stare a unui copil sau
a unui adult întârziat în dezvol-
tarea sa.
Această întârziere, care se evaluează în
raport cu media grupului căruia îi aparține
individul în cauză, poate fi globală sau,
dimpotrivă, să nu afecteze decât o parte a
personalității*. Când sunt atinse funcțiile
psihice, subiectul este incapabil să reu-
șească în viață; dacă este vorba de un
copil, acesta se dovedește inapt să învețe,
fiind naiv și egocentric.
1) Arierația intelectuală corespunde
unei insuficiențe congenitale a dezvoltării
inteligenței care se manifestă precoce și,în

ARSENI
principiu, mi poate fi niciodată recuperată, psihic-creicr, a aprofundat și problcma-
în F-"ranța, se evaluează" între 3 și 67,, tica psihoncurologiei și psihochirurgici.
procentajul de arierațic gravă. Arierația Opera sa capitală este Tnitnt de neurologic
intelectuală se poate datora eredității, unei în 5 volume (8 tomuri), 1979-19X3, la
femeie și care poate afecta pe toți băieții neurologi din țară. A mai scris. între
născuți de aceeași mamă), unei aberații altele: Durerea (1967). în colaborare cu
cromozomice (ca în sindromul lui Down). 1. Oprescu; Psihoncurologie (1983). în
unei leziuni organice a creierului, ca urmare colaborare cu M. Golu și L. Dănăilă.
a unei boli a mamei în perioada gravidității
(cum ar fi rubeola), unui traumatism era- ASIMILARE, conduită activă prin
nian perinatal. unei encefalite ctc. Există care modificăm mediul în loc să
însă si alte stări de arierațic intelectuală ale ne acomodăm acestuia.
par a fi în relație cu o ..neglijență cultu-
rală" (ca în ca/.ul copiilor sălbatici) sau cu
o carență afectivii precoce.
2) Arierația :it'cctivă.care apare cel mai
adesea la imli\ i/ii cu o inteligență normală,
corespunde unei imaturități psihice, ca o
copilăriei; ea se manifestă mai ales printr-un
atașament excesiv față de părinți, prin
absența de autonomie, egoism, puerilitate,
putând evolua favorabil sub influența
psihoterapici.
ARSENI (Constantin), neurolog și
neurochirurg român (Dolhasca, jud.
Suceava, 1912-București, 1994).
Discipol al lui Dumitru Bagdasar
(1893-1946), creatorul școlii române de
neurochirurgie, C. Arseni a devenit în
1975 directorul celui mai mare spital
de neurochirurgie din lume, unde con-
ducea direct secția de tumori cerebrale
(Spitalul clinic de neurochirurgie „Prof. dr.
D. Bagdasar", București). Realizări impor-
tante în domeniul patologiei chirurgicale
a proceselor expansive intracraniene, în
chirurgia cerebrovasculară, traumatologia
craniocerebrală etc. Preocupat de raportulprin care ființele vii transformă clementele
extrase din mediu, integrândii-le în propria
lor substanță. în psihologic. J. Piaget
la o situație sau alta. De exemplu, copilul
sugar care descoperă că un obiect poate
Ii mișcat dacă se trage de sfoara de care
acesta este legat va trage de fața de masă
ma ACOMODARE.
ASOCIAȚIE, acțiune de a apropia,
de a reuni.
Fenomenele psihice au proprietatea de
a se lega în conștiință, independent de
voință, în virtutea anumitor legi, enunțate
de Aristotel. Acesta a remarcat că evo-
carea amintirilor este înlesnită de referirea
la alte impresii care au cu acestea raporturi
de contiguitate, de similitudine sau de
opoziție. Studierea acestor legi primare
de asociație (contiguitate, asemănare și
contrast) a stat pe primul-plan pentru
psihologia din secolele al XVllI-lea și
al XlX-lea. La sfârșitul secolului trecut,
F. Galton, care a încercat pe el însuși expe-
riența asociațiilor libere, a tras concluziacă cuvintele si ideile asociate ,,pun în întreprindere dala. Acest nivel de aspirație
lumina cu o ciudată precizie bazele gân- este de importantă primordială în compor-
dirii omului si îi dez\ ăîuie anatomia men- tamcntul I unțclor umane deoarece influen-
tală cu mai multă lipsă de menajament țează. mai mult sau mai puțin clar. atin-
decât ar dori-o". Această constatare i-a intri- gerca scopurilor. Depinzând atât de factori
tat pe psihiatri (G.H. Kcnt si A.J. Rosanov) individuali cât si de factori sociali, nivelul
și pe psihanaliști (C.G. .lung) să pună la de aspirație necesită o anumită cunoaștere
punct liste de cuvinte susceptibile să son- de sine. cunoașterea valorii proprii. a apti-
de/e problemele psihologice ale pacien- tudinilor și limitelor personale și dorința
ților lor și să Ic reveleze complexele . de a accede la un statut'determinat. Uneori
Această probă a fost utilizată și pentru subiectul, profund influențat de condițiile
identificarea criminalului dintr-un grup de sociale, aspiră să atingă un scop prea înalt
suspecți. în acest caz se aleg douăzeci de în raport cu posibilitățile avute: el arc o
cuvinte susceptibile să-i amintească vino- anii
vatului scena și circumstanțele delictului, nec<
cuvinte care sunt amestecate cu alte optzeci adii'
de
reacție, semnele emoționale și, când se dis- pcrmit precizarea câtorva trăsături de per-
pune de aparatajul necesar, reacțiile elec- sonalitatc ale subiecților examinați și, prin
pararea protocoalelor suspecților permite lor în situații de viață reală,
adesea obținerea mărturisirii crimei din
partea delincventului. ASTAZIE, imposibilitate de a se
Cura psihanalitica este și ca bazată pe menține în poziție verticală.
asociația liberă. în loc să i se ceară pacien- Este vorba de o tulbuiaie funcționalăuite
•intosuscept
care suribilc să-i
H amestecami
•ale inteasc
•u alte optzecianii mi
aducălă vi
de/ilicatic. dar nu
să 1 consi aptitl
ducă lanidini
udale
P-
tara constrângere, sa comunice tot ceea ce deosebește proluiul,
îi trece prin minte. în felul acesta, psihana- cunoaște cauza organică. Se însoțește
listul nu introduce în cură nimic personal, aproape întotdeauna de abazie". •• ISTERIE,
pacientul fiind acela care determină mersul
psihanalizării. ASTENIC. în biotipologia lui
E. Kretschmer, tip morfologic caracterizat
ASPIRAȚIE, ansamblu de tendințe prin aspectul său longilin. -» LEPTOSOM.
care îl propulsează pe om către un
ideal. ASTENIE, lipsă sau slăbire a
Se vorbește de aspirație într-o acțiune forțelor.
atunci când efectuarea acesteia înseamnă Astenia este o stare de oboseală perma-
pentru individ realizarea capacităților sale. nentă pe care simpla odihnă nu o poate
Succesele și eșecurile noastre sunt în luncție face să dispară. Se caracterizează prin
de nivelul de reușită pe care sperăm să-1 lehamite și fatigabilitate fizică și intelec-
atingem, acela pe care ni-l fixăm într-o tuală. Poate fi consecința unei infecții
35

ATAȘAMENT
(hepatită virală…), a unei disfuncții endo-
crine (hipotiroidie, insuficiență supra-
renală…), a surmenajului sau se poate
datora unor cauze pur psihologice (refu-
lare" sau frustrări' repetate).
ATAȘAMENT, ansamblu de legă-
turi care s-au stabilit între un
nou-născut și mama sa, începând
cu senzațiile și percepțiile suga-
rului vizavi de aceasta și, reciproc,
ale mamei față de copilul ei.
Din ziua a treia după naștere sugarul
este capabil să recunoască mirosul sânului
și gâtului mamei și să-1 diferențieze de
acela al unei alte femei care are un
nou-născut de aceeași vârstă. La fel,el este
capabil să distingă vocea sa, gustul pielii
sale, calitatea palpărilor ei.
Noțiunea de atașament a fost introdusă
în psihologie în 1959 de către J. Bowlby
(1907-1990), ca urmare a investigațiilor
etologiștilor. H.F. Harlow prezenta puilor
de maimuță două mame de substituție: una
confecționată din sârmă și prevăzută cu un
biberon cu lapte, alta fără biberon, însă
acoperită de blană. Maimuțicile se aruncau
spre aceasta din urmă, preferând contactul
și căldura blănii animale. Această obser-
vație contrazice teza psihologică potrivit
căreia legătura cu mama derivă din satis-
facerea trebuinței de hrană.
Pentru Bowlby nu încape îndoială că
atașamentul este un proces înnăscut ale
cărui mecanisme — strigătele, agățarea,
strângerea la piept, suptul — sunt comune
copilului și puiului de maimuță. Surâsul,
specific omului, este unul dintre meca-
nismele atașamentului care apare foarte de
timpuriu la noii-născuți. Teoria atașa-
mentului s-a îmbogățit an de an; actual-
mente ea depășește diada mamă-copil,înglobând relațiile cu ceilalți membri ai
ATELIER PROTEJAT, loc în care
lucrează muncitori handicapați
care nu se pot adapta marii colec-
tivități sau care sunt incapabili să
satisfacă exigențele obișnuite ale
patronilor.
Cel mai adesea este vorba de bolnavi
mintali sau cu beteșuguri fizice, a căror
eficiență este limitată și din cauza unor
sechele ale afecțiunii de care suferă și care
doresc să se readapteze progresiv la o viață
socială normală. în Franța, în aceste ate-
liere se lucrează 30-39 ore pe săptămână,
muncitorii primind o remunerație propor-
țională cu randamentul lor, care nu poate
fi însă inferioară salariului fixat prin decret
ministerial. Munca protejată, prevăzută
de Codul familiei și de ajutorul social
(art. 167 și 168), a fost definită de legea
din 23 iunie 1975 cu privire la handicapați
și de decretul din 31 decembrie 1977.
Admiterea într-un atelier protejat este
subordonată autorizației comisiei tehnice
de orientare și de reclasare profesională
(Co.T.O.Re.P.r.
ATENȚIE, concentrare a spiritului
asupra a ceva.
A fi atent înseamnă, într-un fel, a te
închide față de lumea exterioară spre a te
focaliza asupra a ceea ce te interesează.
Experimentându-se cu pisici, s-a putut
arăta ceea ce se întâmplă la nivel neuro-
fiziologic. Mai întâi animalul este făcut să
audă sunete scurte („pocnete") și se înre-
gistrează influxurile nervoase ale urechii.
Apoi se lasă să apară în raza privirii ani-
malului un șoarece: percepția „pocnetelor"
scade. Interesul pisicii pentru șoareci o facesă-și concentreze atenția asupra micului
rozător, limitându-i câmpul conștiinței. De
îndată ce șoarecele este retras, potențialele
înregistrate redevin egale între ele. Există
deci o inhibare relativă și temporară a
excitației nervoase, structurile superioare
(cortexul cerebral) acționând direct asupra
celor inferioare.
Când atenția pisicii este concentrată asupra
șoarecelui, potențialul ei auditiv este limitat.
Acest potențial redevine normal de îndată ce
retragem șoarecele
Schematic, varietățile atenției se cla-
sează în două mari categorii: atenția
voluntară, care depinde de individ și de
motivațiile sale, și atenția involuntară, care
este atrasă de mediul exterior, ca urmare
a organizării particulare a câmpului per-
ceptiv în care apare un obiect, detașatdin ansamblu. Toate eforturile publicității"
tind să atragă atenția publicului asupra
unui produs, amenajându-i câmpul per-
ceptiv, pentru ca apoi să-l mențină treaz,
interesându-1 în modul cel mai profund.
Date fiind aceste consecințe practice, pro-
blema atenției a făcut obiectul unor impor-
tante lucrări în laboratoarele de psihologie
experimentală din armată și din industrie.
scade rapid. Dincolo de o durată de două-
zeci de minute, apare oboseala, se produc
erori și omul de serviciu trebuie înlocuit.
Capacitatea de atenție a unui subiect poate
fi apreciată cu ajutorul testelor. Cel mai
simplu dintre ele cere să fie barate anumite
litere dintr-un text (toate literele a, de
exemplu); se notează apoi erorile și viteza
de execuție.
ATITUDINE, manieră de a fi într-o
situație.
Conceptul de atitudine acoperă diverse
semnificații. El desemnează orientarea
gândirii, dispozițiile profunde ale ființei
noastre, starea de spirit proprie nouă în
fața anumitor valori (efortul creator,
bani…) etc. Există atitudini personale, care
nu pun în cauză decât individul (prefe-
rințele estetice, de exemplu), și atitudini
sociale (opțiunile politice), care au o
incidență asupra grupurilor. Dar ceea ce le
caracterizează și pe unele și pe altele este
faptul că întotdeauna este vorba de un
ansamblu de reacții personale față de un
obiect determinat: animal, persoană, idee
sau lucru. Subiectul însuși le percepe ca
făcând parte integrantă din personalitatea
sa, ceea ce face ca atitudinile să fie foarte
înrudite cu trăsăturile de caracter. Cu cât
Eul" este mai puternic cu atât atitudinile
sunt mai independente, mai deschise și

r-o totală indi-
rioară. Copilul
i în permanență
mită intcn- picior pe altt
stc. de la indiferentă jiir-impre
rate (L. L. Thurstone , 1928). •> SONDAJ.
ATLETIC, se spune despre un
subiect care are caracteristicile
fizice ale atletului.
După E. Kretschmer". indivi/ii de acest
tip posedă un temperament deosebit, în
care predomină interiorizarea emoțiilor,
timiditatea si idealismul.activități ritualizate (de exemplu, așezarea
veșmintelor în aceeași ordine) sau repe-
tarea perseverentă a acelorași jocuri.
Copilul autist, pierdut în activitățile sale
stereotipe.evoluea/ă într-un univers privai.
ATOM SOCIAL, expresie datorată
lui J. L. Moreno și care desemnează
rețeaua de relații ale unui individ
cu anturajul său, schematizate sub
formă de atracții și de repulsii
reciproce.
atomilor sociali al unui grupuscul se
numește „sociogramâ'".
AUTISM, excesivă închidere în
sine, ducând la o desprindere de
realitate și la o intensificare a vieții
imaginative.
L. Kanner a descris, în 1943, sub
numele de autism infuiitil precoce, o formă
de psihoză a copilului. Acest sindrom, care
se observă mai adesea la băieți decât la
fete (de două până la patru ori mai mult),
poate să apară extrem de timpuriu (înainte
de vârsta de 2 1/2 ani).
Se disting două trăsături esențiale:
închiderea în sine și nevoia imperioasă detare a mediilor școlare normale, ha chiar
și orice achi/.iție intelectuală, conduce la
o situație deficitară gravă și ireversibilă.
AUTOEROTISM, juisare sexuală
în absența partenerului.
Autoerotismul poate surveni spontan. în
căutat de subiect, cu ajutorul onanismului".
La copii, alte activități, cu un caracter mai
puțin evident sexual, cum ar fi suferea
policelui sau balansarea corpului, sunt
comportamente autoerotice care determină
o destindere și o stare Je bună dispoziție.
în practică, aceste activități dispar de la
sine atunci când subiecții au atins o anu-
mită maturitate afectivă. Dacă le regăsim
la adult, ele sunt semnul unei regresiuni\
AUTOMATISM, activitate care
scapă controlului voluntar și se
realizează independent de acesta.
Reflexele, activitatea inimii, aceea a
centrilor respirației și a aparatului digestiv
sunt principalele automatisme biologice
ale organismului. în mod normal, o acti-
vitate învățată si frecvent repetată devineautomatică. Chiar si viața psihică are
automatismele sale (asociații de idei,
memorie…). în anumite stări patologice
(isterie, epilepsie, traumatism cranian)
se pot observa activități automatice, ca
mersul sau prinderea trenului, care scapă
conștiinței bolnavilor. Adesea, în stările dedevine chiar mai importantă. Studii si
anchete efectuate de psihologi și psihiatri
(.1. M. Sutter. H. Luccioni) demonstrează
că absența disciplinei determină perturbații
se face prost, personalitatea rămâne slabă,
inconsistentă: subiectul trăiește în inse-
eștia i delir.
matism mental
a propriei per
rbea
comandă gândurile. Această formă spe-
cială de delir de influență, simptomatică
pentru disocierea personalității, a fost
studiată de psihiatrul rus V. Kandinski și
de francezul G. G. de Clerambault.
AUTOPUNITIUNE pedeapsă pe
care ne-o aplicăm noi înșine.
La baza unui astfel de comportament
se află întotdeauna sentimentul de a fi
comis o greșeală, care poate varia de la
culpabilitatea normală până la auto-
acuzarea delirantă. în acest caz. în general,
este vorba de melancolici care
tizează greșelile cele mai benigne,
responsabili de nenorocirile celo
nedemni de a trăi. Pentru a se pedepsi
nu dau îndărăt nici de la automuti
(indiferent de organ: ochi. mână, organe
genitale) și nici de la sinucidere.
AUTORITATE, influență impusă
altora spre a se face ascultat
într-un anumit domeniu.
Autoritatea este Ia fel de necesară
copiilor ca și afecțiunea. La adolescență caautoritatea rău înțeleasă, tiranică, este la
fel de nefastă ca și carența" de autoritate
(T. VV. Adorno). în familiile în care. în
mod normal, tatăl este acela care exercită
autoritatea, anumite atitudini paterne prea
rigide sunt responsabile de eșecuri și
copiilor. Tatăl care își exercită autoritatea
trebuie să o facă pentru al proteja pe copil
de pericolele pe care el este încă incapabil
să le domine și nu spre a-și afirma pro-
pria-i personalitate.
AVIDITATE, dorință arzătoare,
excesivă, privind un anumit lucru.
în caracterologie" acest termen desem-
nează unul din factorii tedințelor, intro-
dus de Gaston Bergcr' în tipologia lui
G. Heymans și E. D. Wiersma. Avidul
(Av) este însetat de cuceriri și achiziții. El
urmărește să impună proeminența Eului
său. Contrariul avidității este detașarea
(nAv), care se observă în stare pură la unii
înțelepți și asceți. în teoria Melaniei Klein,
aviditatea ar fi un factor constituțional,
însă întărită de teama de a nu fi suficient
de „bun" spre a fi iubit.

BANDĂ
BABINSKI (Joseph), neurolog fran-
cez (Paris, 1857 -id., 1932).
Este cunoscut îndeosebi pentru lucrările
sale referitoare la sistemul nervos. A
demonstrat caracterul artificial al tulbu-
rărilor observate în isteria zisă „isterie
de conversiune"", căreia i-a dat numele
de pitiatism, tulburare vindecabilă prin
persuasiune.
BABY-TEST, ansamblu de probe
care se bazează pe observarea siste-
matică a dezvoltării sugarilor și
copiilor mici.
Sunt explorate astfel diferitele aspecte
ale comportamentului: motricitatea, pos-
tura (atitudinile față de ființe și lucruri),
limbajul și comportamentul psihosocial.
Primele scări de dezvoltare psihomotorie
în mica copilărie au fost elaborate de
A. Gesell' (1925) și Ch. Biihler' (1932).
La sfârșitul anilor 1970, pediatrul ame-
rican J. B. Brazelton a propus o nouă scară
de evaluare a comportamentului neonatal.
în Franța, psihologii utilizează mai ales
scara de dezvoltare psihomotorie a primei
copilării propusă de O. Brunet și I. Lezine.Unele baby-tests permit determinarea unei
vârste și a unui coeficient de dezvoltare',
dar valoarea lor prcdictivă este destul
de slabă.
BAGDASAR (Dumitru), medici
specialist în neurochirurgie (Roșiesti,
jud. Vaslui. 1893-București, 1946).
Și-a însușit tehnica neurochirurgicală
în clinica lui H.W. Cushing, la Boston
(1927-1929). în 1935 a creat primul
serviciu de neurochirurgie din România,
într-un pavilion al Spitalului Central din
București. A scris, între altele: Chirurgia
durerii (1935); Troubles mentaux dans un
cas de tumeur du lobe frontal droit (1936),
în colaborare cu D. Constantinescu; Lathy-
rismul (1945); Tratat de neurochirurgie
(1951). Membru de onoare postmortem al
Academiei Române (1948).
BALANSARE, mișcare alternativă
a corpului.
Balansarea capului sau a corpului, pe
picioare, în patru labe sau în poziția așezat
pe spate, se întâlnește frecvent la copii, mai
ales în mediile spitalicești, în stabilimentelesanitare sau cu caracter social. Acest com-
portament nu este în sine patologic, dar
există riscul lovirii capului de elemente
solide. Acest fenomen ar fi mijlocul de a
rezolva o tensiune interioară provocată de
o carență afectivă sau de instabilitatea
relațiilor existențiale cu persoane din
anturaj. Se consideră a fi și o activitate
autoerotică, în cursul căreia copilul s-ar
legăna pentru a-și potoli trebuința de
dragoste nesatisfăcută. în afara stabili-
mentelor spitalicești sau cu caracter social,
balansarea persistentă ar fi un fenomen
reacționai la comportamentul mamei, a
cărei atitudine instabilă oscilează rapid
între severitate și răsfățul excesiv. -• TRI-
HOTILOMANIE.
BALBISM – BÂLBÂIALĂ.
BALINT (Michael), psihanalist brita-
nic de origine maghiară (Budapesta,
1896 – Londra, 1970).
Este celebru îndeosebi pentru că a orga-
nizat seminarii de formare a asistenților
sociali și a medicilor practicieni. „Grupurile
Balint" nu reunesc decât un mic număr
de participanți și funcționează fără teme
prestabilite, fiecare putând evoca un „caz."
care îl preocupă. Rolul animatorului este
de ai determina pe membrii grupului să-și
conștientizeze propriile atitudini, senti-
mente și procese psihice care intervin în
relațiile lor cu pacienții. Lucrările teoretice
ale lui Balint se axează pe problemele
regresiunii' și pe ceea ce el a numit „dra-
gostea primară", fază foarte precoce în
procesul relațiilor interumane, și „defectul
fundamental", element cauzal al tulbu-
rărilor psihologice. Dintre lucrările traduse
în limba franceză, cităm: Le medicin, sonmahidc ct hi maladie (1960); Le defaut
fondamental (1971); Amour primuire et
techniquc psychanalytique (1972), Les
voies de In regression (1972).
BANALITATE, caracter a ceea ce
este comun.
Numărul de răspunsuri banale relevate
în anumite teste (de asociații de cuvinte,
teste Rorschach', teste Rosenzweig*) per-
mite să se măsoare gradul de conformitate
socială și să se deducă unele ipoteze
privind adaptarea, anxietatea sau calitatea
inteligenței unei persoane.
BANDĂ, grup de indivizi.
De la o anumită vârstă, copiilor le place
să se reunească și să se grupeze pentru a
se juca. Ei formează bande, în care se simt
solidari unii cu alții. în unele cazuri, sco-
purile bandei devin antisociale. Este vorba
de bandele de „marginali", a căror agresi-
vitate este, pe de o parte, semnul unui
violent protest împotriva societății, iar, pe
de altă parte, o afirmare inadaptată a
personalității virile. Adolescenții care frec-
ventează asemenea bande se recrutează de
obicei din mediile defavorizate din cen-
trele urbane, din familiile disociate de
unde lipsesc autoritatea și afecțiunea.
Intrând într-o bandă, ei își satisfac tre-
buința de securitate și de căldură afectivă;
găsesc aici, de asemenea, puterea care le
permite să înfrunte societatea și sunt
descărcați de orice sentiment de vinovăție,
deoarece colectivitatea din care fac parte,
banda lor, îi aprobă. Nu este imposibil să
se modifice scopurile bandelor de adoles-
cenți, în această direcție lucrează educatori
specializați, psihologi și asistenți sociali.
–• DELINCVENTĂ; DROG; TOXICOMANIE.
40 41

BARAJBEHAVIORISM
BARAJ. Pentru a măsura capa-
citatea de atenție" a subiecților
umani, B. Bourdon (1895) a ima-
ginat o probă simplă constând din
bararea anumitor litere dintr-un
text imprimat (toate literele a, de
exemplu). Acest test a fost reluat
mai târziu de către E. Toulouse și
H. Pieron (1904), apoi de R. Zazzo
(1941), care au înlocuit literele prin
figuri geometrice.
în psihiatric se vorbește de „baraj" în
cazul în care un bolnav, atins de schizo-
un act început.
BARBITURIC, medicament cu toxi-
citate redusă folosit în mod curent
in medicină pentru proprietățile
sale calmante și hipnotice.
Consumul de barbitunce (gardenal,
rabil în ultimii ani. Folosirea abuzivă a
acestor produse este periculoasă. Adesea
anumită stare de beție, dispoziția lor moili-
ficându-se (iritabilitate. agresivitate). Unii
intră în comă și mor. Dezintoxicarea îndoar nivelul intelectual al subiectului, ci
s. forma și calitatea gândirii sale. Există
baterii de teste de aptitudini și de per-
sonalitate.Scnesccnța se manifestă printr-o scădere reglare a ritmului vorbirii și suflului, aso-
BATESON (Gregory). antropolog
american de origine engleză (Grant-
chester. Marea Britanie, 1904 –
San Francisco, 1980).
Contribuții esențiale ia științele sociale
prin cercetări antropologice efectuate pe
teren, îndeosebi în Noua Guinee și Bali.
ca și aplicarea în psihiatrie a conceptelor
ciberneticii și a conceptelor extrase din
teoria tipurilor logice a lui B. Russell
și A. N. Whitehead. A elaborat, împreună
cu .1. Weakland, teoria dublei legături'
în schizofrenic. Bateson a fost teoreti-
cianul principal al grupului de la Palo Alto
(California). Dintre operele traduse în
limba franceză, cităm: La ceremonie du
Nn ven (1 936. trad. 197 1); Vers line eco-
logie de lespriU.1977).
BĂTRÂNEȚE, a treia vârstă a
vieții, după vârstele de creștere și
vârsta adultă.
In general se admite că scnescența
dificilă.
BATERIE DE TESTE, ansamblu
de probe psihometrice.
Psihologul mi utilizează în practică
niciodată un singur test. Pentru a asigura
un diagnostic cât mai exact, el folosește
mai multe probe diferite. De exemplu,
pentru a se aprecia inteligența unui copil
se poate servi de scara lui Wechsler', de
psihodiagnosticul lui RorschaelV, făcându-1
să execute și câteva desene. Datele astfel
obținute sunt complementare; ele nu indicăcu progresul igienei și medicinei multe
persoane de vârsta a treia își conservă
tinerețea și vigoarea timp mult mai înde-
lungat decât odinioară. în prezent, „handi-
capații legați de vârstă nu sunt frecvenți
și cu dificultăți grave decât dincolo de
75 de ani și chiar dincolo de 80 de ani"
(A. Alperovitch, 1989). Din ce în ce mai
mult se disting mai multe categorii în
„vârsta a treia": persoanele „între două
vârste" (de la 6» la 74 de ani), persoanele
„în etate" (de la 75 de ani în sus) și per-
soanele „foarte vârstnice"' (după 9<> de ani).(văz. auz. abilitate, forță musculară) și
intelectuale, al căror declin începe de la
vârsta de 25 de ani (D. Wechsler). Capaci-
tățile mentale nu sunt atinse în mod uni-
form: în timp ce funcțiile verbale sunt mai
puțin vătămate (vocabularul rămâne intact),
atenția si memoria imediată cunosc o curbă
descendentă, făcând practic imposibilă
orice nouă achiziție. Cu toate acestea, după
unii autori (S. Pacaud. 1953), posesia unui
nivel de instrucție ridicat ar întârzia apa-
riția acestor tulburări. în societatea noastră,
bătrânul se simte adesea devalorizat și
considerabil după vârsta de 55 de ani).
nefolosile cunoștințele și bunăvoința bătrâ-
nilor, care sunt neglijați și cărora nu li se
acordă nici un statut satisfăcător.
BÂLBÂIALĂ, tulburare a vorbirii
în care unele silabe sunt repetate
(bâlbâială repetitivă), iar altele nu
pot fi pronunțate (bâlbâială ex-
plozivă).
Cauzele acestui fenomen complex sunt
ereditare și îndeosebi afective. O prea
accentuată emotivitate, sentimentul de
inferioritate se regăsesc frecvent la bâl-
bâiți, care cu greu reușesc să-și exprime
gândurile, deoarece sunt intimidați.
Bâlbâială nu este o tulburare perma-
nentă, ci intermitentă, dispărând atunci
când subiectul este mai sigur pe sine sau
când are un „suport". Puțini sunt cei care
singuri, prin voința și perseverența lor,
izbutesc să-și înfrângă această deficiență
a vorbirii. Reeducarea obișnuită constă din
exerciții de articulare a cuvintelor, deustrant (ironic)
într-un așezământ specializat (Institutul
pentru bâlbâiți).
BEHAVIORISM, psihologie obiecUvă.
Timp îndelungat psihologia a fost consi-
derată o știință a stărilor de conștiință. De
aceea singura metodă aplicabilă nu putea
fi decât introspecția. în opoziție cu această
teză, la începutul secolului XX sa afirmat
o nouă doctrină, al cărui promotor energic
a fost J.B. Watson'. Pentru acest autor
psihologia trebuia să se definească drept
bazeze pe conștiință și pe introspecție, ea
trebuia să-și limiteze studiul la observația
organismului într-o situație dată. într ade-
văr. Măgurele elemente susceptibile să fie
obiectul unei cercetări științifice sunt
datele observabile ale comportamentului
verbal și motor, care este întotdeauna
adaptativ. Organismul supus unei acțiuni
tinde să neutralizeze efectele acesteia, fie
acționând asupra obiectului care o pro-
duce, fie modificându-se el însuși. Rapor-
cărora putem prevedea reacțiile unui
individ la o „excitație" cunoscută, sau să
deducem natura unui stimul pornind de la
observarea unei reacții'. Cheia de boltă a
acestui sistem este reflexul condiționat',
instinctele înseși fiind reduse la o „serie
de reflexe înlănțuite". Totul este învățare,
chiar și expresia emoțiilor, comporta-
mentele putând fi modificate prin educație.
Behavioriștii au studiat comportamentul
animalelor, al fetusului uman si al copiilor
mici. Pornind de la observațiile făcute la

BESTIALITATE
de droguri. Aceste activități corespund copiii psihoiici a fost descirsă în: h'rt.lrenUi
unei intensificări a activării cerebrale, "IKIIX ( I 969); Dnmo'.teii nu-i de ujun.s
generatoare de plăcere. (14711). l-vud.ilii \ ieții (1973); Pentru ;i li
părinți acceptabili (1988)
BESTIALITATE, perversiune sexuală
care constă în raportul sexual cu un BIBERI (Ion), scriitor, psihiatru și
animal. psiholog român (Turnu Severin,
Bestialitatea este foarte răspândită ca 1904 – București, 1990).
fanta/are. întălnindii-se în mitologie si în Licențiat în medicină si în litere si filo-
arte. în practică, ea este mai rară, dar se sofie la București, a audiat apoi cursuri
găsește la ambele sexe. îndeosebi la per- la Sorhona si Ia College de France. în
soanelc care trăiesc într-o anumită izolare. 1936 i s-a acordat premiul Fundațiilor
cum sunt păstorii tic turme sau soldații din Resiale pentru scriitorii tineri, pentiu eseul
deșert. Bestialitatea se poate observa si la 77).i;iafov reeditat în 1971 (text revizuit)
unii demenți sau arierați, ori în accesele de sub titlul Viuții si monrtcn in evohili.i
doxala performanță de a trata in extenso
BETTELHEIM (Bruno), psihanalist teme .specifice psihanalizei (subconștientul.
american de origine austriacă (Viena, visele, aimoasa. nevrozele, moartea etc.)
1903 – Silver Spring, Washington, cu o ostentativă ignorare hibliourafică a
1990). psihanaliștilor, ale căror idei totuși le frtie-
După ce a fost internat. în 193S, la tifică. Lreud e citat doar ici-coio. ca un
Daehau și la Buchcnwald, emigrează în autor minor. A scris, între altele: Runețiu
1939 în Statele Unite. în cursul lunilor ni le creiitourc .ilc subconștientului (1938);
petrecute în lagărele de concentrare a Individuiiliuue și' dc\tin, 2 volume (1945);
supus observației comportamentul code- Visul si structurile subconștientului (1970);
extremă. Rste vorba de „o situație trăită de untropi>k)gică ( 197 1) încearcă să prezinte
subiect ca inevitabilă și iremediabilă dis- comportamentul „biopsihic" al omanis-
trugere", contra căreia mi poate reacționa melor ca sisteme dinamice informaționale
decât prin mecanisme de apărare psihotice. și cu autoreglare, dintr-o perspectivă plun-
La un moment dat. convins de caracterul disciplinară,
ineluctabil al destinului său, subiectul
încetează să mai lupte și nu face decât BILINGVISM, practică a două
să aștepte moartea iminentă. Din aceste limbi.
observații Bettelheim trage învățăminte în Franța, bilingvismul se întâlnește
și concluzii practice: întrucât un mediu în regiuni ca Alsacia și Brctania, unde
nefast poate conduce la dezagregarea populațiile rămân atașate de limba lor ori-
personalității, trebuie să fie posibilă ginară, precum și în țări ca Belgia,
„reconstruirea" copiilor psihotici și redarea Preșcolarul învață cu ușurință limbile
lor vieții, amenajândii-le condițiile pentru pe care le aude vorbite în anturajul său.
aceasta. Experiența sa în ceea ce privește Este însă de notat că unii autori, cum
46BINSWANGER
este ele exemplu E. Pichon. consideră că Sorbona, iar după patru am devine dirce-
biliimvismul poate tulbura funcțiile ordo- torul acestuia.
natoare ale limbajului, prin faptul că în îl interesează toate procesele gândirii,
acest caz copilul este supus influenței a dar cercetează mai ales inteligența, al cărei
două culturi, a două moduri de gândire studiu încearcă să-l aprofundeze prin toate
diferite, a două sisteme de relații intre mijloacele posibile. Studiază aspectele
cuvinte și concepte, care nu se suprapun fizionomiei, ale capului și corpului, se
exact. Alte cercetări, dimpotrivă, demon- interesează de grafologie și de inteligența
strează că bilingvii au un avantaj iute- copiilor. în 1904, ministerul instrucțiunii
lectual față de monolingvi (J.K. Bhatnagar, publice decide să organizeze învățământul
M. Eiscnstein.D.A.Wagner. 1980). Bilmg- pentru anormali; se constituie o comisie,
vișinul artificial – ca acela al copiilor din care face parte și Binet, însărcinat săi
imigrați, obligați să utilizeze două limbi depisteze pe cei suferinzi de debilitate
spre a putea comunica cu părinții lor. pe mintală. în anul 1905 a fost publicată, în
de o parte, cu vecinii, pe ele altă parte — colaborare cu T. Simon'. o metodă de
poate fi sursă de tensiuni și de dificultăți, depistare, mereu ameliorată până în 1911.
Această „scară metrică a inteligenței"
BILIOS, temperament în care pre- (S.M.I.) a fost primul test mental real-
domină sau se crede că predomină mente util în practică. Succesul ei mondial,
bila (fierea). '^;>t ^ simplitatea sa. stă la originea dez-
Reluând teoria pitagorică a umorilor, \oltării întregii psihometrii". Scara metrică
Hippocratc recunoaște patru umori prinei- a inteligenței a făcut obiectul a numeroase
pale: sângele, flegma sau limfa, bila gal- adaptări și revizuiri, dintre care cele mai
benă si atrabila neagră. Din această obscr- celebre sunt, în Statele LJnitc, acelea ale lui
vațic decurge teoria celor patru tem- L- Tcrman' și M.A. Merrill (1937 și 1960),
peramcnte'.^Biliosul are pielea galbenă, iar în Franța aceea a lui Zazzo. cunoscută
este ambțios. C. Galen (131-201), care a inteligenței" (N.S.M.1.1. Din opera lui
reluat teoria temperamentelor a lui Binet se poate citi cartea Idei moderne
Hippocratc numește biliosul „coleric" (de ^upru copiilor (1909), lucrare care con-
la gr. khole, „bilă"). Această noțiune, stituie testamentul său pedagogie,
perimată azi, a trecut în limbajul popular
( a vărsa fiere") BINSWANGER (Ludwig), psihiatru
elvețian (Kreuzlingen, 1881 – id.,
BINET (Alfred), psiholog francez 1966).
(Nisa, 1857-Paris, 1911). Este cunoscut în psihiatrie prin des-
S-a consacrat psihologiei după ce s-a crierea în termeni noi a unor psihoze*
afirmat ca autor dramatica obținut licența (îndeosebi mania"), datorită aplicării me-
în drept și a întreprins studii de științe todei fenomenologice. Prieten al lui Freud,
naturale (răsplătite cu titlul de doctor în nu aderă total la concepțiile acestuia,
științe). în 1891 intră ca preparator la concepții care, crede Binswanger, riscă să
laboratorul de psihologie fiziologică de la reducă omul la o mecanică a impulsiilor.
47

BOALA LUI ALZHEIMER
Profund influențat de ideile lui E. Husserl
și mai ales de ale lui M. Heidegger, elabo-
rează o teorie, Daseinanaliza sau „analiza
în țările anglo-saxone. Dintre operele sale,
cităm: Fenomenul psihogalvanic în expe-
riența de asociație (1907); Introducere în
analiza existențială (1947); Visul și exis-
tența (1954); Discurs, parcurs și Freud
(1970), Cazul Sii/un Urban (reeditare
1988); Melancolic și manie (1988).
BIOENERGIE, terapeutică a cărei
finalitate este conștientizarea curen-
ților vegetativi care circulă în inte-
riorul corpului, resimțirea acestora,
înțelegerea disfuncționalităților lor
și restaurarea armoniei „corp-spirit"
prin înlăturarea inhibițiilor și descă-
tușarea fluxului energetic.
Bioenergia se înscrie ca o extindere
a vegetoterapiei lui Wilhelm Reich. Ea
a fost elaborată în Statele Unite, în anii
1950, de doi discipoli ai acestui autor,
A. Lowen și J. Pierrakos, pornind de la o
idee simplă: suferința spiritului se exprimă
prin corp și este cu putință să scăpăm de
ea acționând asupra corpului. Deprimatul,
de exemplu, nu este niciodată destins,
mușchii săi sunt contractați în așa măsură
încât respirația și circulația sanguină sunt
stânjenite, chiar dacă individul nu este
conștient de lucrul acesta. El va începe
deci prin a învăța să respire, iar apoi va
căuta în corp zonele de contracție. în
sfârșit, va încerca să înțeleagă cauza
tensiunilor, care, în general, își au originea
într-o „proastă educație". Exercițiile fizice,
masajele, pantomimele, strigătele, râsul și
plânsul, muzica și desenul își au locul lor
în ședințele de bioenergie, care de cele maimulte ori sunt colective. Datorită acestor
forme de expresie, tesiunea musculară și
nervoasă diminuează, amintirile înăbușite
ies Ui suprafață și o nouă energie se
eliberează.
BION (Wilfred Ruprecht), psihiatru
și psihanalist britanic (Muttra, azi
Mathură, India, 1897 – Oxford,
1979).
A fost elevul Melaniei Klein și a efec-
tuat cercetări privind dezvoltarea mentală
a copilului, psihozele și viața în grupuri
restrânse. în orice grup există două nive-
luri: acela al raționalului și evidentului,
pe de o parte, și acela al iraționalului, al
afectelor, al reacțiilor ascunse, al incon-
știentului, pe de altă parte. Aceste două
niveluri întrețin raporturi complexe, pe
care le descurcă analiza. Bion este autorul
unor lucrări ca: Investigații în grupurile
mici (1961); La sursele experienței (1962);
Atenția și interpretarea (1970).
BIOTIPOLOGIE, știința care cer
cetează, pentru flecare individ,
relațiile posibile între structura
corpului și comportamentul psiho-
logic.
La început biotipologia se baza mai ales
pe măsurători corporale, dar mai apoi a
făcut tot mai mult apel la noi discipline
(endocrinologie, criminologie, electroen-
cefalografie, hematologie…). Biotipul unui
individ (înfățișarea fizică) dă o impresie
adesea valabilă cu privire la tempera-
mentul ' său. Dintre tipologii cei mai cunos-
cuți îi putem reține pe francezul C. Sigaud
(Forma umană, semnificația sa, 1914), pe
germanul E. Kretschmer" și pe americanul
W. H.Sheldon-.Sigaud distinge tipurile respirator',
digestiv*, muscular" și cerebral". Kretschmer,
observându-i pe bolnavii mintali, a remar-
cat că melancolicii și maniacii sunt în
general scunzi și rotofei, pe când schi-
zofrenicii sunt indiferenți, apatici, cu un
corp înalt și slab. 1-a numit pe cei dintâi
„picnici'-ciclotimi", iar pe ceilalți „aste-
nici' (sau leptosomi)-schizotimi". Le-a
adăugat acestora tipul „atletic*-epileptoid"
și tipul „displastic"'. Sheldon, studiind un
mare număr de subiecți normali, a găsit
trei tipuri morfologice principale: endo-
morful.ectomorful și mezomorful. Fiecărui
tip morfologic îi corespunde un ansamblu
de trăsături de caracter fundamentale, numite
viscerotonie'.cerebrotonie* și somatotonie*.
Tabloul de mai jos rezumă corespon-
dențele esențiale:
Endomorfie"
Viscerotonie
Rotofei, lent.
Iubitor de confort
și de viață pe pi-
cior marc.
Trebuință de con-
tacte sociale.Mezomorfie'
Somatotonie
înalt, robust.
Energic, activ.
Dorință de a
se impune.Ectomorfie-
Cerebrotonie
înalt, zvelt, in-
hibat, atitudine
rezervată,jenă.
Fugă de con-
tacte sociale.
în viața practică se întâlnesc extrem de
rar indivizi care să aparțină exclusiv unuia
din aceste trei tipuri. Omul de pe stradă, în
general, este un compus din aceste tem-
peramente.
BLEULER (Eugen), medic psihia-
tru elvețian (Zollikon, în apropiere
de Zurich, 1857 – id., 1939).
S-a ilustrat prin studiile sale asupra
„demenței precoce sau grupul schizofre-
niilor". A introdus în psihiatrie termenulde schizofrenie", devenit clasic. A demon-
strat că bolnavii de schizofrenie sunt, în
pofida aparentei lor indiferențe, persoane
extrem de sensibile care,în spatele cara-
pacei lor protectoare, au o viață interioară
intensă. •• AUTISM.
BOALA LUI ALZHEIMER, formă
de demență presenilă descrisă de
A. Alzheimer (1864-1917).
Această afecțiune, care atinge mai ales
femeile (84% dintre bolnavi), se caracte-
rizează prin apariția sa precoce (către
vârsta de 50 de ani), o deteriorare mentală,
o dezorientare* în timp și în spațiu; este
însoțită de tulburări de limbaj (afazie), de
dificultăți în executarea mișcărilor coor-
donate (apraxie) și în recunoașterea per-
ceptivă (agnozic).
La examenul anatomic, se observă o
atrofie cerebrală difuză, o dilatare a ven-
triculilor și plăci senile pe cortex. Clinic,
boala se manifestă mai ales prin tulburări
de orientare și printr-o pierdere a me-
moriei; dispoziția este în general eufo-
rică, dar uneori este depresivă. Boala lui
Alzheimer evoluează, într-o perioadă de
patru până la zece ani, spre o cașexie
demențială terminală. Studii epidemio-
logice efectuate în Statele Unite arată că
această boală atinge 2-5% dintre per-
soanele de peste 65 de ani și 10-20%
dintre persoanele de peste 80 de ani.
Potrivit datelor difuzate de I.N.S.E.R.M.
(1987), ar exista în Franța aproximativ
300 000 de persoane în vârstă de peste
60 de ani suferinde de această afecțiune,
a cărei origine genetică, legată de una,
ba chiar de mai multe gene situate
pe cromozomul 21, pare bine stabilită
(„Science", 1987).
48

BOALA LUI PARKINSON BULIMIE
BOALA LUI PARKINSON, afec-
țiune nervoasă descrisă de medicul
englez J. Parkinson (1817), carac-
terizată prin tremurături gene-
ralizate, hipertonie musculară și
aspectul împietrit al feței.
în pofida aparențelor, bolnavul își păs-
trează intacte toate facultățile mentale.
Boala se datorează leziunilor micros-
copice de la baza creierului (locus niger
sau „substanța neagră"), responsabile de
un deficit de dopamină, mediator chimic*
care asigură buna funcționare a circuitului
nervos dintre Uicus niger și nucleul caudat
al putamenului. în mai multe țări s-au
realizat grefe cerebrale de celule capabile
să sintetizeze pe cale naturală dopamină.
BORDERLINE • CAZ LIMITĂ.
BOREL-MAISONNY (Suzanne),
pedagog și ortofonist francez (Paris,
1900).
Originalitatea sa constă în aceea că, în
paralel cu cercetările în fonetica experi-
mentală, practică reeducarea. îi datorăm
teste de limbaj și o serie de inovații peda-
gogice în domeniul învățării cititului, scri-
sului și calculului. A scris, între altele:
Limbaj oral și limbaj scris (1960); Grama-
tiai în imagini, de la ortografie la gândire
(1973); Absența de expresie verbală la
copil (1979).
BOSUMFLARE, stare a unei per-
soane supărate.
Această atitudine, frecventă la copii
și adolescenți, se întâlnește și la vârsta
adultă, îndeosebi la femei. Bosumflarea,
expresie minoră a agresivității, este arma
celor slabi și în același timp mărturisireaneputinței lor. La adult corespunde unei
atitudini de fixație sau de regresie la un
stadiu infantil. îmbufnatul reacționează ca
și cum încă ar fi copil în fața părinților
săi. Bărbatul bosumflat în fața soției care
așteaptă să nască se comportă ca un copil
gelos care îi întoarce spatele mamei pentru
că ea i-a dat un frățior. Aceste mărunte
tulburări caracterialc nu au nici o gravitate,
însă dacă se prelungesc în mod anormal
pot să constituie un simptom al unei grave
maladii pe cale de a se instala: schi-
zofrenia.
BOVARYSM, stare de insatisfacție
datorată decalajului existent între
aspirațiile unei persoane — care se
iluzionează cu privire la ea însăși,
care se închipuie diferită, supe-
rioară celei care este în realitate —
și condițiile sale de viață.
vent la acte romanești și sentimentale, care
se tei mină cu eșecul.
BRADIPSIHIE, încetinire a cursului
gândirii.
Amintirile sunt evocate cu dificultate,
iar răspunsurile apar cu întârziere. Bradi-
psihia se întâlnește în diferite afecțiuni,
cum sunt depresia, epilepsia, boala lui
Parkinson sau intoxicația cu oxid de carbon.
BRAINSTORMING, tehnică de
grup bazată pe metoda asociațiilor
libere, vizând descoperirea de idei
noi și originale în legătură cu o
problemă determinată.
Propovăduit de americanul A. F. Osborn
(1939), brainstorming-u\ are ca obiectiv
înlăturarea tuturor obstacolelor din calea
creativității" persoanelor avute în vedere:
a frânelor sociale, cum ar fi respectulierarhici sau al conveniențelor, a deprin- BULIMIE, apetit excesiv care îl
derilor gândirii, care limitează imaginația, face pe subiect să mănânce în mod
Brainsiorming-ul formulează ca pe o exagerat.
dogmă faptul că orice idee trebuie primită Cazuri de foame morbidă consecutive
și examinată cu atenție. Membrii grupului lmor leziuni llccjUentalc ale creierului
sunt provocați și încurajați sa enunțe toate al| rost t|escrjse șj discutate la înec-
ideile lor. oricât de bizare ar fi ele, fără
luatepytu, secoIu|ui XX, îndeosebi de
v M BehtereV (191 1). Unul din
A condus Institutul de psihologie du, tmta' C0Pllul a ecrut s;l ™™"ce- E™ "^
Miinchcn (102')-1938). a,x.i, în fat.uisccn- nablL ' sau "^părtat chirurgical oasele
siunii nazismului a emi»rit în Statele care comprimau lobul frontal și după patru
Unite, unde a ocupat postul de profesor /lle bulimia a dispărut,
adjunct de clinică psihiatrică la universi- Foamea este o senzație care rezultă
tatea Californiei de Sud. Raliată la miș- dintr-un ansamblu complex de factori
carea modernă a psihologiei umaniste, psihologici, endocrini, neurologici, ha
Charlotte Biihler a susținut întotdeauna, depinde de doi centri iegulatori antagonici:
împotriva doctrinei freudiene, că tul este un centru al alimentației" (l'eeding center).
purtătorul unei dorințe proprii și originale compus din imeleii laterali ai hipotala-
(1972). Când un element patologic afectează
creierul, ea în boala lui Pick (demența pre-
BUHLER (Karl), psiholog german senilri) sal] c;i în parai,7ia generală (cau-
(Meckesheim, Bade, 1879 – Pasa- 7atr, de trcponema p;J///t,(,n,, a sifilisului),
dena, California, 1963). ofi ca urmarc a U]lei tumon s;m a l||mi
După ce a predat psihologia la Munchcn, acC]den( vascu,ar ccrehra, nu rarcon se
a Dresda s, apoi la Viena, a emigrat j
in Statele Unite, din cauza nazismului. . , r
Influențat de cercetările Școlii din Wurzburg, cazuri d° foame morblda pUT organll"c-
se orientează mai întâi spre studiul expc- exlsta ° hiPe*W de °ng»« >K" rot1^
rimental al gândirii care, susține el, îsi apare Studiilc ™xk™. bazate pe învățare și
sieși fără intermediar. Mai târziu adoptă Pc a"llexclc condiționale sau pe psihatia-
concepțiile cunoscutei Ccstaltpychologic. il/a'au ^monstrat că hrăniră (mai ales
Este autorul a numeroase lucrări, dintre dulciurilor) î se asociază imaginea mamei
care cităm: Die Gcstaltwahrnehmungen Ș' tandrețea. Bulimicul ar căuta în mod
(1913); Die Krise derPsychologie(1927) inconștient să umple un vid afectiv. La
și Sprachtheorie (1934). Se numără printre unele femei isterice și la frigide, de exemplu,
personalitățile fondatoare ale psihologiei accesul de bulimie survine după fiecare
moderne. relație sexuală „ratată". Toate alimentele
51

C.A.M.P.S. CARACTER
probleme și înțelegerea unui text. Numai Armatele moderne, care posedă un corp
către vârsta de 7 sau X ani, o dată cu special de camuflaj, utilizează datele fumi-
aecederea la stadiul logicii concrete (sta- /atc de cercetările psihologice cele mai
diul operațiilor concrete'), descris de recente privind percepția . – PREGNANȚĂ.
J. Piagct, școlarul începe să dobândească
noțiunea de număr. Cu toate că. în general. CANNABIS, pudră obținută din
ci știe sa socotească, nu poseda realmente floriie femele, din frunzele și tul-
conccptul de număr, deoarece nu stă- pinUe uscate de cânepă indiană.
pânește ..conservarea"", „elasihearea-si Cannabu poate fi fumatăt mes-
..scrierea- ca operații, trebuind dec, să ^^ în ^ ^ amestecata în
ma, exerseze spre a ajunge la o prima dusele de patiserie, în băuturi
structurare Ionica a realului. In mod v . ,. ,
"… sau in aîte alimente.
demersul lor intelectual. *sa. de exemplu,
în Hssone (resiune pan/iană). unii insti-
tutori care au reintrodus abacul în clasele
lor C 1'>S4) sunt mulțumiți de rezultatele
obținute. Metoda de predare a matematicii
a profesorului austrialian Z.P. Dicncs se
bazează și ea pe experiența practică a
C.A.M.P.S. • CENTRU DE ACȚIUNE
MEDICOSOCIALÂ PRECOCE.
CAMUFLAJ, artă de a disimula.
Camuflajul tinde să modifice organi-
zarea câmpului perceptiv în așa fel încât
un obiect determinat să treacă neobservat.
Astfel, este greu să se recunoască forma A
în ansamblul B, ori cifra 4 în desenul C
(a se vedea figurile de mai mai jos,.
Două exemple de camuflajconsumator. Dozele mici produc euforie și
un fel de stare de exaltare agreabilă care
se termină cu somn. Probabil că această
beatitudine se datorează faptului că prin-
cipiul toxic activ al cânepei indiene, camui-
bumlul. care acționează asupra creierului,
determină o producție crescută de endor-
fine •. Cannabis nu provoacă dependența
fizică, ci. la unele persoane firave, o
dependență psihică. Când intoxicația devine
cronică, se observă la toxicoman o scădere
a activității, o diminuare a atenției și a
memoriei, tulburări de caracter (iritabi-
litate. instabilitate) și de dispoziție (alter-
narea fazelor de depresie cu momente de
exaltare). Cannabis, în toate formele sale
— frunze, rășină, esență —, este drogul
ieftin. Folosirea sa crește în mod îngrijorător:
16 862 persoane interpelate în 1987
(O.C.R.T.I.S.,.
CAPACITATE, posibilitate de a
reuși în îndeplinirea unei sarcini
sau într-o întreprindere.
Capacitatea depinde de aptitudine', de
maturizare" și de exercițiu. Măsurareacapacităților intelectuale și psihomotorii
este posibilă prin folosirea metodei
testelor'.
Numim capacitate civilă posibilitatea pe
care o posedă. în principiu, orice persoană
majoră de a și exercita drepturile civile.CARACTER, mod de a fi, de a simți
și de a reacționa al unui individ sau
al unui grup.
Se vorbește la fel de bine de caracterul
impetuos .al unui om, ca și de caracterul
flegmatic al englezilor sau de acela de
Ac
lilor mintali și alienaților, aceștia fiind
declarați ..incapabili". Din anul 1968, în
Franța, incapabilii majori beneficiază de o
protecție juridică specială.
CAPTATIVITATE, tendință de a și
atribui și de a conserva pentru sine
bunurile și afecțiunea persoanelor
din anturaj.
Această atitudine este frecventă și
normală la copilul mic. O regăsim totuși
destul de des la adult, îndeosebi la acele
mame abuzive care, mai mult sau mai
puțin inconștient, își împiedică fiii sau
fiicele să devină independenți.
CAPTIVITATE, pierdere a libertății.
Privarea brutală de libertate și de con-
tacte familiale, la care se adaugă umi-
lințele, subalimentația, frica, ba chiar și
tortura, provoacă la numeroși prizonieri
(soldați sau civili luați ca ostatici, o stare
depresivă comparabilă cu neurastenia'.
Adesea tulburările se prelungesc și după
revenirea la viața normală sau apar după
eliberare (stare de „care-i acolo?", tulbu-
rări de somn, culpabilitatea de a fi supra-
viețuit, sentimentul înstrăinării, amintiri
obsesive din captivitate). încercarea poate
fi și sursă de tulburări mentale, cele mai
frecvente fiind depresia' (care se poate
traduce prin tentative de sinucidere) și
crizele de angoasă* acută, adesea asociate
cu o agitație violentă. -» BETTELHEIM.vorba de o amprentă durabilă, care permite
diferențierea indivizilor sau grupurilor
atunci când se supun observației atitudinile
și comportamentele lor.
Principalele probleme puse de noțiunea
de caracter sunt: 1) Descriere:!. Numărul
de adjective sau de substantive utilizate
pentru descrierea caracterelor este foarte
mare. G.W. Allport a recenzat 17 953 de
termeni în limba engleză; 2) Clasificarea.
Aceasta depinde în parte de prima pro-
blemă si mai ales de infinita diversitate a
caracterelor. (Clasificările zoologice se
ncluând niciodată în considerare indivizii,;
3) Satura caracterului. Pentru a rezolva
prima problemă, ar trebui să începem prin
n reduce la minimum numărul termenilor
descriptivi. Acestei sarcini i sa consacrat
J. W. French (1953), care nu reține decât
49 de trăsături de caracter, confirmate de
mai multe metode de analiză faetorială*.
Pentru a rezolva cea de-a doua problemă,
ar trebui să cunoaștem legile psihologice
care guvernează caracterul și să dispunem
de o caracterologie sigură pe metodele
sale, ceea ce încă nu este cazul. De primul
aspect ține și problema formării carac-
terului. Se admite azi că achizițiile dato-
rate mediului,educației,experienței și efor-
tului personal, grefate pe temperament,de
care ele sunt indisociabile, contribuie în
mod esențial la conturarea caracterului
fiecărui individ. Atitudinile, deprinderile
nu sunt niciodată contractate în mod pasiv.

CARACTEROLOGIE CARENȚĂ AFECTIVA
Subiectul participă întotdeauna la aceasta
mai mult sau ma puțin activ. Cunoașterea
caracterelor este posibilă prin observarea
narelor și a testelor de per nali
CARACTEROLOGIE, studiul carac
terelor.
Deși foarte veche, caracterologia abia
dacă începe a se construi pe baze știin-
țifice, acestea fiind încă incerte. Există mai
multe metode de analiză și de descriere a
caracterelor'. Unele se întemeiază pe apre-
cierea morfologiei indivizilor (fiziogno-
monie*, biotipologie') sau pe studierea do-
cumentelor expresive (grafologie', teste').
Altele utilizează mai ales observarea com-
portamentului, a atitudinilor față de lumea
Emotivitate
mmemotiv
nonenioliv
emotiv
emotiv
nonemotiv
nonemoliv
emotiv
emotivActivitate
nonactiv
nonaeliv
nuirctiv
nonactiv
activ
aclivRăsunet
primar
secundar
primar
secundar
primar
secundar
primar
secundarRăsunet
(Ludovic al XV-lca)
apatic
(Ludovic al XVI-lca)
(Bauddain; Chopin)
sentimental
(Kicrrkcgaard,
Rousscau)
(Voltain;
A. Huxley)
Ilegmatic
(Bcrgson,
B. Franklin)
coleric
(V. Hugo, Danlon)
pasional
(Btxlhovcn,
Napoleon I)Dintre teoriile legate de caractero-
logie, cele mai cunoscute sunt acelea ale
școlii franco-olandeze (caracterologia lui
Heymans și Wiersma. dezvoltată în Franța
de R. Ix Scnnc) și aceea a lui C. G. Jung.
După autorii olandezi toate caracterele ar
fi susceptibile de reducerea la opt tipuri,
care se obțin prin combinarea celor trei
factori fundamentali ai persoanei umane și
a contrariilor lor: emotivitatea, activitatea
și ră.si/;iem/(primantatc sau secundaritate).
|A se vedea tabelul.|
în pofida lucrărilor statistice efectuate
de promotorii ei (2 145 cazuri studiate),
această teorie este contestabilă, deoarece
formulele utilizate sunt prea înguste și
artificiale spre a da seama de bogăția unei
individualități. Unii. în mod paradoxal, îi
preferă tipologia lui Jung, care se referă la
atitudinea persoanelor față de lumea fiin-
țelor și a lucrurilor. Pentru Jung, energiile
sunt orientate fie spre lumea interioară
(introversiune), fie spre exterior (extra-
versiune). în primul caz, subiectul acordă
întâietate ideilor; în al doilea caz, el apre-
ciază îndeosebi valorile lumii exterioare,
prestigiul, contactele sociale. Această carac-
terologie sumară se apropie mult de bio-
tipologia lui E. Kretschmer. Psihologii
utilizează datele biografice, observația
directă și testele (chestionar*, psihodiag-
nostic*) pentru a analiza caracterele.
CARENȚĂ AFECTIVĂ, lipsă sau
insuficiență a afecțiunii.
Trebuințele afective ale omului sunt la
fel de importante ca și celelalte trebuințe
vitale și nesatisfacerea lor poate avea
consecințe grave. Plânsul, strigătele copi-
lului mic separat de mama sa depun măr-
turie de starea de confuzie și de angoasă
resimțită în această situație. Mai târziu seinstalează resemnarea, dar și, o dată cu ea,
apatia* și refuzul alimentelor. Dacă nimeni
nu o înlocuiește pe mamă, atunci când
absența ei este îndelungată, se observă o
stagnare a dezvoltării fizice și o regre-
siune" generalizată. Ultimele cunoștințe
achiziționate dispar, limbajul se deterio-
rează, copilul redevine „bebeluș", cnurezia*
și balansarea sunt aproape întotdeauna pre-
zente. Uneori copiii își fac rău, se umplu
de vânătăi.
Rezistența organică este extrem de
diminuată la acești copii. R. Spitz a pus în
evidență daunele carenței afective precoce.
Testând cu regularitate nou-născuți cres-
cuți de puericultori într-o creșă-model și
comparându-i cu alți nou-născuți îngrijiți
de mamele lor, deținute într-un peniten-
ciar, el a remarcat că aceștia din urmă
aveau o dezvoltare psihomotorie normală
(coeficientul de dezvoltare = 105 la sfâr-
șitul celui de al doilea an de viață), pe când
cei dintâi se degradau în permanență: pe
când inițial, la baby-tests, coeficientul de
dezvoltare fusese de 124, această cifră a
scăzut la 72 la sfârșitul primului an, iar
după doi ani nu era mai mare de 45. în
afară de aceasta, în creșa-model unul din
fiecare trei copii (mai exact, 373%) murea
înainte de a fi împlinit vârsta de doi ani,
pe când, în aceeași perioadă, nu s-a
înregistrat nici un deces printre copiii
deținutelor. Spitz și continuatorii operei
sale au stabilit că efectele carenței afective
sunt cu atât mai grave cu cât această
carență îi atinge pe copii mai de timpuriu
și timp mai îndelungat. Dincolo de cinci
luni de separarea de mamă apare
hospitalismul' și se instalează perturbații
grave ale personalității (inteligență și
afectivitate) copilului.Pentru a controla aceste aserțiuni, alți
autori (J.B. Bowlby, A. Freud etc.) au
analizat biografiile adulților sau adoles-
cenților inadaptați social. Ei au constatat
că delincventa (îndeosebi furturile și pros-
tituția minorelor) sunt de 4-5 ori mai frec-
vente la subiecții care au suferit de carență
afectivă în copilărie decât la cei crescuți
într-o familie normală. O contraprobă a
fost furnizată de maternajul de care benefi-
ciază unii copii perturbați. începând din
momentul în care aceștia au fost îngrijiți
cu tandrețe zi de zi de o infirmieră, de o
puericultoare sau de o psiholoagă (tot atâtea
substitute ale mamei), ei și-au recăpătat
gustul de viață, au reînceput să mănânce,
iar curba lor ponderală s-a redresat. A
reapărut, de asemenea, inteligența.
Sunt cazuri în care separarea de mediul
familial este indispensabilă. în asemenea
cazuri, copilul trebuie pregătit pentru
această încercare, spre a-i risipi, pe cât
posibil, anxietatea inevitabilă. Din ce în ce
mai mult, în spitale și în creșele medicale,
mamele au posibilitatea să rămână cu
copiii lor, dacă o doresc. Dacă nu, li se
cere să lase copilului un obiect personal (o
batistă cu parfumul preferat, de exemplu)
și să-și multiplice vizitele.
Trebuința de a iubi și de a fi iubit nu
este mai puțin importantă la vârsta adultă.
Când această trebuință este contrariată de
dificultatea de a stabili relații sociale (ca
urmare a timidității, a nevrozei) sau de
întâmplările vieții (abandon, doliu, bătrâ-
nețe, izolare…), ea poate fi compensată de
unele activități, de consacrarea la o operă
caritabilă sau colectării de timbre. Dacă,
însă, vidul afectiv nu este umplut, poate să
apară o stare depresivă mai mult sau mai
puțin gravă care, uneori, sfârșește cu sinu-
ciderea. -• ATAȘAMENT; DEPRESIE; TRIHO-
TILOMANIE.
57

CASĂ DE AJUTORARE SPECIALIZATA
CASĂ DE AJUTORARE SPECI-
ALIZATĂ (M.A.S.), stabiliment
rezervat adulților handicapați,
incapabili de autonomie și având
nevoie de îngrijiri permanente, sub
supraveghere medicală.
Aceste casc au fost create, în Franța,
prin decretul din 26 decembrie 1978, ca
aplicare a artcolului 4d din legea de orien-
tare în favoarea persoanelor handicapate
iM) iunie 1975). File sc adresează subiec-
ților atinși dc aricrație' mentală, de tulbu-
rări motorii importante, dc deficiențe sen-
zoriale, incapabili să aibă grijă dc ei înșiși
și tributari unei supravegheri medicale
si unor îngrijiri permanente. Dc mărime
redusă (în medie H) 41) de paturi), ele
au un personal destul de numeros, capabil
să acorde asistentă pensionarilor în ac-
tele vieții curente (toaletă, vestimentație,
mese…), sa-i distreze și sa-i îngrijească.
Acest personal este încadrat de o echipă
care. în general, cuprinde: psiholog, medic,
infirmier, educator specializat, psihomotri-
cian, reeducator. Circulara ministerială din
28 decembrie ll)78 insistă asupra nece-
sității prezervării legăturilor bolna\ ilor cu
familiile lor. evitându-se izolarea iieogra-
lică, favorizându-se ajutorarea cotidiană
diurnă a handicapaților, creându-se în acest
sens structuri dc ajutorare din partea fami-
liilor în stabilimente și făcând ca și fami-
liile să participe la gestionarea instituțiilor.
-• PLASAMENT FAMILIAL SPECIALIZAT.
CASTRARE, ablație sau distrugere
chirurgicală, accidentală sau crimi-
nală, a organelor de reproducere.
Castrarea poate determina modificări
de comportament specifice. Lucrul acesta
este manifest la animal (cocoșul castrat
își pierde orice agresivitate și tendința dedominație), pe când la om alterările de
personalitate sunt mai puțin evidente.
Acestea depind mai ales de circumstanțele
în care survine castrarea. Așa se explică
faptul că la soldații castrați prin rănire pe
câmpul de luptă nu regăsim personalitatea
Castrarea chirurgicală (ablația testicul Mor)
a fost practicată în mai multe țări, în spe-
criminalilor sexuali, fiind înlocuită, la înce-
putul anilor I97().de castrarea chimică.
CATALEPSIE, stare patologică ce
se caracterizează prin pierderea
momentană a sensibilității și con-
tractilității voluntare a mușchilor.
Corpul bolnavului devine tot atât de
plastic ca ceara moale (flexibilitate de
ceară) și păstrează, fără vreo oboseală
aparentă, postura care i se imprimă. Unele
cri/e de somn cata-leptic, în cursul cărora
pacientul poate lăsa impresia că este mort
(aceste crize pot dura ore, dar și luni
întregi), se produc în urma unor violente
șocuri emoționale, a unor intoxicații sau
ca urmare a unor afecțiuni ale sistemului
nervos central. Catalepsia se întâlnește în
isterie, hipnoză și îndeosebi în demența
precoce de formă catatonică.
CATATONIE, sindrom complex
care cuprinde tulburări psihomo-
toare și perturbări neurovegetative;
se întâlnesc în special în schizo-
frenie și uneori în anumite boli
infecțioase, cum sunt encefalita
psihozică azotemică acută.
Catatonia se caracterizează, în esență,
printr-o stare de pasivitate stuporoasă,
conservarea posturilor impuse (eatalepsie)
și negativism (refuzul de a vorbi, de a
58CĂMIN DE PROTECȚIE
mânca etc.) Impulsuri subite pun capăt granița a două clase sau a două
uneori acestui tablou: strigăte, acte de vio- stări psihologice.
lentă, furie, care îl lac pe bolnav periculos De exemplu, despre un copil al cărui
pentru anturajul său. Această stare poate li coelicient intelectual se situează între 7 I si
trecătoare, periodică sau cronică. Unele «4 se va spune că este un ..caz limita" (se
cazuri de catatome acută evoluează rapid spune si boalcrlinc). în patologia mentală,
spre moarte. Tcrapeuticile propuse vana/â ^ vorbește de „stare limită" atunci când
de la un autor hi nitul: electroșocuri,neuro- simptomeie onservate sunt nucmieuuire
lcpticc, hibernare artificială. Cât despre îmrc nevroza și psihoză. Cu toate acestea.
tetice. Pentru unii catatonia ar ii de origine Șoarece numai rareori se ajunge ia psi-
tiere din realitate, analoană cu autismul), ''*'' ulm ° l-'clmc'>tc elasilicaiea americana
"e cinJ îcntru iltii ir" ave i o cm/1 lJ'n ]9W (D SM' '"~R) sc poate m;milcsta
oreanică 1K ' ' ' prin acte impulsive, cum sunt cheltuiel,le
nesăbuite sau lurtul din vitrine, instabili-
CATHARSIS, cuvânt grecesc care talca S1 exccsul ln rckUllk' sociale, instabi
înseamnă „purificare", „purgatie". lllatca •'t^"v-un slab control emoționa ,
reprezentației dramatice asupra specta
lorilor. La S. Freud si .1. Breuer. desem1„urăt„ca Pcrsolla,,latllc
^ ^.^ t,atamcmu|
puternică încărcătură emoțională, până
atunci parțial sau total refulata.
Metoda cathartica este utilizată în
psihologie pentru valoarea sa terapeutică.
Tehnicile folosite variază de la psihanaliza
clasică la strigătul primai, trecând prin
narcoanaliză și psihodramă. La copii se
folosește mai ales jocul liber, datorită
căruia tendințele profunde se pot exprima
în mod spontan. Figurine de plastilină,
păpuși sau marionete care simbolizează
persoane din anturajul copiilor (părinți,
frați. surori…) pot fi maltratate sau distruse
fără teama de represalii, ceea ce le permite
micilor pacienți să se purifice dc agresi-
vitatca și de angoasa lor.
CAZ LIMITĂ, subiect care se situ-
ează într-o zonă de frontieră, laCAM|N DE PROTECTIE, centru
de gaz(lujre destinat persoanelor
handicapate.
Pcmnl mu, ; bo,n;|vi mint.iiu o c
vj,ujecațj sau t:oartc ameliorați ieșirea din
spita, Constituie un examen redutabil. Spre
.^ .ljllUl sa sc rCL1Llaptezc în mod progresiv
la viața sociaia, S..M crcal cainine de pro-
tccțic' adica mcdii dc viața aiT,Ciuijatc în
funcțjc de trebuințele și carențele bene-
ficiarilor acestora. Linele dintre aceste
cămine, anexate spitalelor, clinicilor psihi-
;,trice sau centrelor de ajutor prin muncă*,
grupează 12-15 bolnavi care, din punct de
vedere legal, nu sunt spitalizați, ci sunt
considerați muncitori legați prin contract
de stabilimentul în care lucrează.
Există și cămine dc protecție individuale
(plasamente familiale, supravegheate de
50

CENTRU DE GUIDANCE CHIMIOTAXIE
terasament până la finisarea unor mici Strasbourg ( 1947) și la Mulhousc ( 1949).
piese de echipament industrial. Muncitorii De atunci încoace, numărul CM.P.P. nu a
primesc un salariu (în general mic) care încetat să crească. Misiunea lor este dublă:
este acoperit de produsele muncii. Centrele stabilirea unui diagnostic si tratarea tulbu-
sunt supuse legislației muncii. Cheltuielile rarilor, fără ai scoate pe subiecți din
fiului departamental de ajutor social. vorba de perturbații psihologice minore
sau de dificultăți instrumentale (tulburări
CENTRU DE GUIDANCE, centru de psihomotncitate. de limbai), tratate fie
medico-psihologic, în care medici, prin psihoterapie', fie prin reeducare'.
psihologi, reeducatori și asistenți Tratamentul include și o acțiune asupra
sociali examinează copiii inadap- familiei, care poate beneficia de sfaturi
tați, îi călăuzesc în propriile lor pedagogice, educative sau psihologice.
eforturi de a-și descoperi și dez- Centrele au un câmp de acțiune similar cu
volta potențialitățile personale și îi acela al rețelelor de ajutorare specializate
reeducă, fără a-i scoate din mediul (R.A.S.r și al dispensarelor de inienă
lor natural. mentală.
Această formulă de readaptare, carac-
terizată de respectul persoanei, este mai CENZURĂ, control critic al actelor
economică și mai ales mai puțin trauma- unei persoane.
ti/antă decât reeducarea în internat. Ea sa S. Fieud a dat acest nume instanței
dezvoltat considerabil după 1960, o dată psihice descoperită de psihanaliză', instanță
cu creșterea rețelei de centre medico-psi- care triază dintre sentimentele intime pe
hopedagogice' (CM.P.P.) și, din 1976 acelea pe care conștiința' le poate admite,
încoace, o dată cu crearea centrelor de acți- re.spingâiidu-le pe cele care sunt peri-
une medico-socială precoce (C.A.M.S.P.) culoase sau neeonlorme cu exigențele
CENTRU MEDICO-PSIHOPEDA-
GOGIC (CM.P.P.), stabiliment
public sau privat unde se operează
depistarea și tratamentul copiilor
și adolescenților aflați în situația
de eșec școlar, a căror inadaptare
este legată de tulburări neuro-
psihice sau de tulburări de corn-
portament.
Promotorii acestor centre au fost A.Bcrge
și G. Mauco, care în 1946 au inaugurat
„Centrul Claude Bernaal". la Paris. La
scurt timp după aceea. J. Boutonicr și
M. Debcsse au creat organisme similare ladar Iară a-și pierde nimic din dinamismul
lor. reapar, sub o formă deghizată, în vise.
actele ratate sau în simptomele nevrotice.
* APARAT PSIHIC.
CEREBRAL, persoană la care pre-
domină viața intelectuală.
Descris sub acest termen de C. Sigaud
și L. Mac Auliffe. acest tip de indivizi se
caracterizează pnntr-un corp zvelt, lungii in
și o atitudine în general ștearsă. Cerebralul
corespunde nervosului lui Hippocratc
și leptosomului din terminologia lui
ti. Kretschmer.CEREBROTONIE, în tipologia' lui
W. H. Sheldon, componentă a tem-
peramentului în care predomină
tensiunea nervoasă, îndoiala și
inhibiția.
Cerebrotonul (sau cerebrotonicul) pre-
feră meditația și expresia simbolică și nu
acțiunea directă. Cerebrotonul extrem,
care trăiește interiorizat, prezintă de obicei
tulburări funcționale: insomnie, oboseală
cronică, tulburări cutanate.
CHARCOT (Jean Martin), neurolog
francez (Paris, 1825 – Lac Ies
Settons, Nievre, 1893.
Profesor de anatomie patologică la
Salpctriere, a descris simptomatologia
sistemului nervos; a acordat o importanță
deosebită nevrozei', pe care o definește
ca pe ,,o stare morbidă care are în mod
evident drept sediu sistemul nervos și care
nu lasă în anatomia cadavrului nici o urmă
materială vizibilă". Ocupâdu-se de isterie',
constată că crizele sunt provocate de amin-
tirea înăbușită a unui violent soc emo-
țional. A fost unul dintre cei care au utilizat
pentru prima oară hipnoza" și sugestia
pentru a trata această afecțiune. Lecțiile
sale, traduse în principalele limbi, sunt
cu asiduitate însușite și îi aduc o repu-
tație mondială. S. Freud a fost unul dintre
discipolii săi. Printre elevii săi direcți s-au
numărat neurologii francezi J. Babinski,
J. Dejerine, P. Mărie, care au făcut celebră
școala de la Salpetriere.
CHESTIONAR, serie de întrebări
standardizate, orale sau scrise,
puse în cadrul unei anchete.
De obicei singura sarcină a subiectului..Aveți adesea dureri de cap'.'" (întrebare
„închisă"). Dar există si întrebări ..des-
chise", caz în care cel anchetat răspunde
liber (..Ce meserii v-ar plăcea să profe-
sați '(.întrebări preforniate sau întrebări cu
alegere multiplă (subiectul trebuie să
bifeze o căsuță dintr-un număr de răspun-
suri propuse).
zintă in realitate excelente caracteristici
metrologice iar chestionarele au o vali-
ditate comparabilă întrucâtva cu aceea
a testelor de inteligență. Ele permit să
se facă sondaje de opinie (chestionare de
atitudini), servesc în orientarea profesio-
nală (chestionare de interese profesionale)
si în psihologia clinică (chestionare de perso-
nalitate). Dintre cele mai bune chestionare
utilizate în psihopatologie, să cităm inven-
tarul de personalitate multiiazic Minnesota
(Minnesota Multiphasic Personality lnven-
tory sau MMPl),care permite măsurarea
a numeroase trăsături de personalitate:
tendințe ipohondrice, depresive, isterice,
CHILDREN APPERCEPTION
TEST -• THEMATIC APPERCEPTION TEST.
CHIMIOTAXIE, reacție de atracție
sau de respingere a unui animal
provocată de un agent chimic.
Viermele de mătase, alertat de mirosul
femelei sale, s,e îndreaptă spre aceasta
(chimiotaxie pozitivă), chiar dacă ea se
găsește la o distanță de kilometri. Un pui
de boiștean, atacat de un adult din aceeași
specie, emite o „substanță de înspăi-
mântare" care îl pune pe fugă pe agresor
(chimiotaxie negativă) și împiedică astfel
distrugerea congenerilor săi.
62

CLASĂ DE INTEGRARE ȘCOLARA CLASIFICARE
și „clase de adaptare" în școala elementară
și la nivel gimnazial. Aceste secții și clase
au efective mici (8 în cazul deficienților
auditivi, 12 în cazul deficienților vizuali.
15 în cazul copiilor care au dificultăți rela-
ționale). Ele sunt încredințate unor cadre
didactice titulare care dețin C.A.P.S.A.I.S.
(certificat de aptitudine pentru acțiuni
pedagogice specializate de adaptare și de
integrare școlară) sau, în învățământul
secundar, unor profesori cu stagii într-un
centru național de pedagogie specială, care
colaborează cu alți specialiști: psihologi,
ortofoniști, medici, reeducatori care depind
fie de R.A.S. (rețea de ajutorări spe-
cializate'), fie de un CM.P.P. (centru
medieo-psihopedagogic') sau de o altă
instituție din afara școlii. în școlile secun-
dare, clasele de adaptare funcționează de
la clasa a Vi-a la clasa a III a [în Franța
numerotarea claselor se face descrescător,
începând cu clasa a XII-a, care corespunde
clasei I primare de la noi — nota trad.|, în
aceleași localuri ale colegiului de învăță-
mânt secundar (C.E.S.) normal. Progra-
mele de învățământ și orarele sunt acelea
pune un accent aparte pe disciplinele de
bază (matematica și limba franceză), pe
activitățile fizice și pe activitatea creatoare,
în 1984, potrivit unei note informative a
Ministerului Educației Naționale, existau
în Franța 18 243 de elevi în clasele de
adaptare.
Admiterea în clasele de adaptare este
propusă de o comisie medieopedagogică.
Durata nu trebuie să depășească un an,
progresele fiecărui elev fiind supuse
evaluării la finele anului școlar. în urma
bilanțului, comisia poate stabili necesi-
tatea, de la elev la elev, a unui nou an înclasa de adaptare. Din 1981. clasele de
adaptare nu mai sunt considerate ca ținând
de învățământul special*. • CLASĂ DE
INTEGRARE ȘCOLARĂ.
CLASĂ DE INTEGRARE ȘCO-
LARĂ, clasă specială, care primește
în mod diferențiat, în unele școli
elementare sau, excepțional, în gră-
dinițe de copii, copii care suferă de
un handicap motor, senzorial sau
mental, capabili însă de a profita, în
mediul școlar obișnuit, de un învă-
țământ adecvat și adaptat posibi-
lităților lor.
în Franța, legea de orientare în favoarea
persoanelor handicapate,din 30 iunie 1975,
1(1 iulie 1989, au fixat ca obiectiv prioritar
integrarea copiilor handicapați în mediul
școlar obișnuit. Dar o asemenea acțiune
necesită un ajutor' adaptat elevului și un
sprijin dat cadrului didactic. Circularele
nr. 91-302 și nr. 91-3()4,din 18 noiembrie
1991 (B.O. nr. 3 din 16/1/1992), ale
Ministerului Educației Naționale, preci-
zează formele și modalitățile acestei inte-
grări care, fie ea individuală sau colectivă,
pe timp limitat sau permanentă, aplicată
într-o clasă obișnuită sau specializată,
beneficiind sau nu de sprijin din afară, va
trebui să evite întotdeauna reconstituirea
de structuri segregative. Clasele de inte-
grare școlară (CI. I. S.), definite în cir-
culara nr. 91-304, înlocuiesc clasele de
perfecționare" și clasele pentru handicapați
cu deficiențe motorii sau senzoriale. Efec-
tivul lor este limitat la 12 elevi. Există
clase de integrare pentru copii atinși de un
handicap mental, încredințați unor învă-
țători titulari ai certificatului de aptitudinepentru acțiuni pedagogice specializate
(C.A.P.S.A.I.S.), opțiune E sau D; clase
de integrare pentru copii cu un handicap
auditiv, luați în sarcină de învățători
posesori de C.A.P.S.A.I.S.. opțiune A;
clase de integrare pentru deficienți vizuali
sau orbi, încredințați unor învățători
titulari ai C.A.P.S.A.I.S., opțiune B; în
sfârșit, există clase de integrare pentru
copii care prezintă un handicap motor,
care cad în sarcina unor învățători posesori
de C.A.P.S.A.I.S., opțiune C. Admitereaționare datează de la legea din 15 aprilie
1909. Acest școli, după decretul din 30
august 1985, poartă numele de „stabili-
mente regionale de învățământ public
adaptat" (E.R.E.A.). în 1987, existau în
Franța 81 de stabilimente de felul acesta,
cu un număr de 1 1 808 școlari, 27 de școli
autonome de perfecționare cu 1 571 elevi,
4 726 clase speciale (în majoritatea lor
clase de perfecționare) pentru 63 555 copii.
Dacă se ia în considerare faptul că totalul
subiecților școlarizați se ridică la aproape
donată deciziei unei comisii de educație
specială" (C.D.E.S.), în general a unei
comisii a circumscripției de învățământ
preelementar și elementar (C.C.P.E.).
Situația elevilor este revizuită în fiecare
an. în fiecare clasă de integrare, învăță-
torul elaborează un proiect pedagogic
pentru grup și un proiect pedagogic pentru
fiecare elev în parte, fixând obiective, în
cooperare cu familia, și specificând aju-
toarele și echipamentele de care are nevoie
(ordinatoare, mașini de scris, minitele-
l'oane, magnetoscoape, calculatoare…).
Dacă este necesară recurgerea la inter-
venienți specializați, tot el este acela care
stabilește legăturile de trebuință.
CLASĂ DE PERFECȚIONARE,
clasă specială care primește școlari
atinși de o deficiență intelectuală
ușoară sau medie și care nu pre-
zintă tulburări de comportament.
Clasele de perfecționare sunt anexate
școlilor elementare, dar ele pot fi de
asemenea grupate în „școli naționale de
perfecționare" sau în „școli autonome de
perfecționare". în Franța, organizarea și
funcționarea claselor și școlilor de perfec-de deficienți intelectuali pentru fiecare
250-300 de elevi, se poate spune că este
un mare efort de făcut pentru a răspunde
nevoilor.
Clasele de perfecționare sunt în general
încredințate unor institutori cu o formație
psihopedagogică adecvată (cei mai mulți
fiind posesori de C.A.E.I.). învățământul
special organizat în aceste clase este
îndeosebi concret și practic. La împlinirea
vârstei de 12 ani, școlarii își pot continua
studiile fie într-o secție de educație
specializată" (S.E.S.) a colegiilor, fie într-o
școală de perfecționare. Prin circulara
Ministerului Educației Naționale nr.
91-304, din 18 noiembrie 1991, clasele de
perfecționare au fost înlocuite prin clasele
de integrare școlară".
CLASIFICARE, operație care constă
în regruparea într-un anumit număr
de „clase" a elementelor care pre-
zintă unul sau mai multe caractere
comune.
Clasificarea are drept scop regăsirea
rapidă a unui obiect prin locul pe care îl
ocupă ori pregătirea pentru descoperirea

COGNIȚIE
populației generale a Statelor Unite, iar și E. D. Wiersma,printr-o puternică emoti-
cultura lor este foarte diferită de aceea a vitate (E), o mare nevoie de activitate (A)
albilor din America. și reacții imediate (R). Trăsătura domi-
Oricare iar fi imperfecțiunile. Q.I. iiantă a colericului este mai puțin mânia
rămâne un bun indicator al nivelului cât vivacitatea reacțiilor sale. impulsivi-
mental al unei persoane sau al unui grup tatea, activitatea exuberantă, vitalitatea,
social. în psihologia colectivă, el le-a impaciența. •CARACTEROLOGIE,
permis lui J. Flynn și R. Lynn să demon-
streze că, din 1950 încoace, nivelul mental COMANDĂ, mod de a conduce.
al școlarilor și al recruților a crescut cu Nu există o formă unică de comandă, ci
circa 20 de puncte în toate țările indus- o multitudine de tipuri, fiecare tip variind
trializate („Nature", 1987). potrivit caracteristicilor proprii grupului.
O bună comandă asigură o performanță
COGNIȚIE, act de cunoaștere. colectivă superioară și face să progreseze
Psihologia cognitivă este disciplina care grupul în direcția scopului fixat; ea este
se situează la răscrucea biologiei, psiho- sursă de satisfacție pentru membrii gru-
logiei, lingvisticii și chiar informaticii, pului și le întărește coeziunea. Comanda
având drept obiect de studiu mecanismele autoritară permite să se atingă o mare
gândirii datorită cărora se elaborează eficacitate, dar produce insatisfacții care
cunoștințe, de la percepție, memorie și vatămă moralul grupului. Comanda demo-
învățare până la formarea conceptelor și cratică creează un climat mai bun și le
a raționamentului logic. Numim „teste permite minorităților să aducă o contri-
cognitive" probele psihometrice care permit buție care ar risca să fie pierdută într-o altă
evaluarea cunoștințelor unui subiect, cum ambianță. -* AUTORITATE; LlDER.
sunt testele de nivel școlar sau acelea de
cunoștințe tehnice, utilizate în vederea COMISIE DEPARTAMENTALĂ DE
selecției profesionale. EDUCAȚIE SPECIALĂ (C.D.E.S.),
instanță creată în fiecare depar-
COLECȚIONISM, tendință de a tament francez, ca urmare a legii
acumula obiecte. din 30 iunie 1975, în favoarea per-
Arieratul, bătrânul atins de demență soanelor handicapate, aplicabilă la
adună lucruri din cele mai eteroclite: copii și adolescenți.
capete de sfoară, pietre strălucitoare etc., C.D.E.S. se poate pronunța în ceea ce
pe când nevroticul este în căutare de privește orientarea* tuturor copiilor și
obiecte deosebite: batiste fine, lenjerie adolescenților handicapați, de la naștere și
feminină… La acesta din urmă colecțio- până la intrarea lor în viața activă, cel mult
narea elementelor este legată de tipul de până la vârsta de 20 de ani. Rolul său este
nevroză. -> FETIȘISM. de a promova diversele acțiuni necesare
pentru a le da handicapaților cea mai bună
COLERIC. Tip de personalitate care se educație posibilă. Ea este chemată să se
definește, în clasificarea lui G. Heymans pronunțe, în caz de necesitate, asupraCOMPETIȚIE
orientării lor spre structuri adecvate, cât sau o infirmitate, reale sau presupuse,
și asupra atribuirii pentru familii a unui printr-un comportament secundar, uneori
ajutor financiar. Nu își dau avizul în bine adaptat la realitate. Potrivit teoriei lui
privința plasării în stabilimente de primire A Ad|el% Napoleon Bonaparte ar fi căutat
rare prin muncă' sau atelierele protejate'. ^ apmapc de zHe,e noastre, Wilma
Sarcina care revine acestei comisa fiind Rl|doiph supranumită „Gazela neagră", a
foarte vastă, i-a fost dată posibilitatea . „ .. . „K devenit campioană o impică (960), ade a-si delega anumite competențe către .,,, ,,,,, •-,,„.
comisiile de circumscripție ele două cate- Probele de alerSilre Pe l()0 m *' 20() m'
gorii- acelea care au competențe în pri- duPă ce >i"a învins ° poliomielită care o
vința copiilor din învățământul preșcolar doborâse. Dar compensarea se poate exer-
și elementar (C.C.P.E.) și acelea care cunosc cita Ș' Pe Plan imaginar, cum fac nevroticii
cazurile elevilor din învățământul secundar sau deliranții, care trăiesc în gând isprăvi
(C.C.S.D.). în aceste două comisii se fabuloase sau se închipuie personaje extra-
găsesc cadre didactice, psihologi, medici, ordinare, spre a-și masca eșectii în viața
educatori, reprezentanți ai asociațiilor de socială. -• VOINȚĂ.
creată în flecare departament fran-
cez, ca urmare a legii din 30 iunie
1975. în favoarea persoanelor han-
dicapate, aplicabilă la adulți.
Co.T.O.Re.P. se pronunță îndeosebi
asupra orientării subiectului handicapat fie
spre o profesie compatibilă cu aptitudinile
sale, fie spre un stagiu de readaptare, fie
spre un atelier protejat* sau un centru de
ajutorare prin muncă (C.A.T.). îi revine de
asemenea sarcina de a aprecia dacă starea
persoanei respective justifică atribuirea
alocației pentru adulții handicapați.
COMIȚIALITATE. Sinonimul epi-le iei
COMPENSARE, acțiune de contra-
balansare a unei deficiențe.
Acest proces psihologic, adesea incon-
știent, constă în a compensa un deficit„ stimulează pe ce, mai
buni • dar Tl inhibă Pe un" lndivi/1 care'
decat să se exPullă nscuku de a Plerde-
Prcfera să "» Participe și se interiorizează.
După R. May, competiția ar fi una din
cauzele majore ale unei nevroze culturale
care face din ființele umane fie persoane
supuse și conformiste, fie niște revoltați.
pe de altă parte, M. Sherif, experimentând
pe Jouă grupuri de școlari angajați timp de
mai multe zile în jocuri competitive, a
observat ițja rapida a unor condui(e
ostUe ț. agresivCi pe care nu le_au putut
Poto1' nici mescle lllate îmPreună> »icl
participarea la programe de divertisment.
Competiția este un fapt cultural care nu se
găsește în toate societățile; ea ar fi inexis-
tentă la triburile Hopi, la triburile Arapesh
din Noua Guinee, la indienii Zufii din New
Mexico.
7071

COMPORTAMENTCONCEPT
nerezolvare pot să devină patologice); el
constituie o etapă normală în creșterea
psihologică a copilului. Ca urmare a des-
coperirilor făcute de psihanaliști, nu se mai
contestă existența unei sexualități infantile.
Către vârsta de 4-5 ani, băiatul se îndră-
gostește de mania sa (care este pentru
dânsul persoana de sex feminin cea mai
demnă de interes și cea mai apropiată) și,
în același timp, se arată agresiv față de
tatăl său, în care vede un rival fericit,
căruia îi admiră și îi invidiază puterea și
calitățile. Conflictul interior și tensiunea
care rezultă de aici se rezolvă în mod
normal prin refularea' tendințelor sexuale
până la pubertate și prin identificarea* cu
tatăl: ca și acesta, băiatul va învăța să
devină viril (fără revoltă) și mai puțin
dependent de mamă. La fetiță se observă
o situație simetrică.
Complexul lui Ocdip îi caracterizează
pe copiii din familiile monogame. El este,
în esență, un efect al culturii. în civilizația
noastră acest complex ocupă o poziție
fundamentală, determinând anumite tră-
sături de caracter (ostilitatea față de tată
poate fi deplasată asupra autorității în
general, asupra șefilor ierarhici, asupra
Bisericii, statului etc.) și ducând la nevroză
atunci când evoluția nu se face în mod
normal.
COMPORTAMENT, conduită a
unui subiect luat în considerare
într-un mediu și într-o unitate de
timp dată.
Comportamentul, care depinde atât de
individ cât și de mediu, are întotdeauna un
sens. El corespunde căutării unei situații
sau unui obiect susceptibil să reducă ten-
siunile (C. L. Huli) și să satisfacă tre-
buințele individului. De la reflex, caretinde să suprime excitația, până la nevroză,
concepută ca o reacție neadecvată la an-
goasă, toate comportamentele au o sem-
nificație adaptativă. > BEHAVIORISM.
COMPORTAMENT MATERN, ata-
șamentul mamei față de proge-
nitura sa.
Printr-o scrie de cercetări asupra șobo-
lanilor albi, C. J. Warden a arătat că această
tendință este în general mai puternică
decât oricare alta (sete, foame…). După
P. T. Young, comportamentul matern s-ar
explica, în mare parte, prin necesitatea
mamei de ași decongestiona glandele
mamare, dureroase, prin alăptarea puilor
Dar în acest comportament intervin si alți
factori.
Spre a se studia presupusa influență a
hormonilor, s-a procedat la implantarea
de lob anterior al hipofiziei la șobolanii
masculi adulți, determinându-se astfel
o conduită maternă tipică: construirea
cuibului, lingerea puilor ctc. Ca urmare a
lucrărilor lui K. Lorenz asupra impreg-
nației perceptive*, cercetătorii au încercat
să studieze condițiile atașamentului* mamei
față de pui. O oaie învață să recunoască
mirosul mielului ei la două sau trei ore
după fătarea acestuia. La specia umană, pe
lângă cauzele biologice și fiziologice,
joacă un rol incontestabil în această con-
duită. O femeie nu va fi o bună mamă dacă
ea nu a fost îndeajuns de iubită, în așa fel
încât să se iubească ea însăși și să-i
iubească pe ceilalți.
COMPULSIE, tendință imperioasă
de a săvârși un act.
în nevroza obsesională subiectul execută
unele gesturi iraționale, cum ar fi rectifi-
carea poziției tuturor tablourilor din casă,știind că aceasta nu corespunde nici unei
rațiuni logice, ci din necesitatea de a înde-
părta angoasa care ar apărea în cazul în
care aceste acte nu ar fi executate. După
S. Freud, compulsiile ar fi „formațiuni de
compromis"' între anumite dorințe și exi-
gențele morale ale subiectului.
COMUNICARE, relație între indivizi.
Comunicarea este în primul rând o per-
cepție. Ea implică transmiterea, intențio-
nată sau nu, de informații destinate să
lămurească sau să influențeze un individ
sau un grup de indivizi receptori. Dar nu
se reduce la aceasta. în același timp în
care o informație este transmisă, se pro-
duce o acțiune asupra subiectului receptor
și un efect retroactiv (feed-back) asupra
persoanei emițătoare care, la rându-i, este
influențată.
Limbajul' nu este singura conduită în
comunicare, aici intervenind de asemenea
mimica și gestul. Pe de altă parte, nu toate
comunicările se exprimă în mod rațional.
Se percepe mai mult decât se comunică cu
claritate. Ba chiar S. Freud a putut vorbi
de comunicarea de la inconștient la incon-
știent, exprimând prin aceasta faptul că
indivizii sunt capabili să perceapă indici
subtili, neconștientizați.
Comunicarea nu este un privilegiu
al omului. Ea există neîndoielnic și la
animale și plante. Albina indică printr-un
dans, celorlalte membre ale stupului, locul
în care se găsesc florile, distanța și cali-
tatea nectarului (K. von Fnsch). Pinii,
plopii, arțarii răniți își avertizează con-
generii despre vătămările suferite, ceea ce
are ca efect declanșarea în întreaga colonie
a unui mecanism chimic de apărare împo-
triva agresorilor (P. Caro, 1983). De labacterie la om. toate ființele vii au nevoie,
pentru a supraviețui,de a fi informate atât
asupra stării lor cât și asupra mediului
exterior. Semnalele utilizate sunt dintre
cele mai variate: vizuale, ca la licurici,
electrice (gimnoți), sonore (cintezoi),
ultrasonore (lilieci), tactile (furnici) sau
chimice (feromonele emise de viermii de
mătase).
CONAȚIE, termen utilizat în psi-
hologia franceză cu sensul de „efort
de voință".
Aspectele conative (sau voliționale) ale
unei persoane, legate de motivații și de
pulsiuni, constituie fundamentele afecti-
vității. Le putem aprecia calitativ datorită
tehnicilor proiective.
CONCEPT, reprezentare mentală
abstractă și generală a unui obiect.
Conceptul este o construcție simbolică
a spiritului care, dincolo de datele senzo-
riale, atinge esența obiectelor și le gru-
pează într-un același ansamblu. Piroga,
șalupa, traulerul, port-avionul sunt vase;
hoțul și escrocul sunt delincvenți, febra
tifoidă și tuberculoza sunt maladii. Con-
ceptele „vas", „delincvent" și „maladie"
sunt produse ale experienței noastre,
limbajul permițându-ne să le exprimăm
simbolic.
Conceptul este un instrument intelectual
care ne dă posibilitatea să sesizăm relațiile
existente între anumite fenomene. Posesia
sa facilitează acțiunea, pe când absența sa
o contrariază; un experimentator o învață
pe o maimuță să stingă o lumânare cu apa
luată de la un robinet, apoi transpune
aceeași acțiune în contextul unui lac.
Animalul se întoarce cu cana sa la robinet,
75

CONDENSARE
în loc să ia apa din lac. Dacă ar fi posedat
conceptul de „apă", maimuța s-ar fi scutit
de această osteneală. Formarea concep-
telor, studiată mai ales de J. Piaget.esteîn
funcție de maturizarea intelectuală și de
dezvoltarea limbajului. Nivelul de gândire
conceptuală a unui subiect este evaluat cu
ajutorul testelor de clasare a unor obiecte
de culori și forme diferite.
CONDENSARE, acumulare de sen-
suri într-un singur element.
Cuvintele de duh. visele', lapsusurile",
simptomele nevrotice tălmăcesc. într-un
mod abreviat și simbolic, sentimentele
unei persoane. Un bărbat visează, de
exemplu, că se mută într-un marc oraș,
scăldat de un râu, oraș care se numește
„Parsbourg'' Analiza acestui nume arată
că este compus din silabe care aparțin
numelor Paris și Strasbourg și că în reali-
tate autorul visului, atașat de cele două
orașe, este incapabil să se decidă în favoa-
rea unuia sau altuia. Condensarea, mai ales
aceea a personajelor, duce uneori la o
extremă concizie, contribuind la îmbo-
gățirea semantică a viselor și la caracterul
lor bizar.
CONDIȚIONARE, ansamblu de
operații asociative prin care se
provoacă un nou comportament la
animal sau la om.
Domeniul reflexelor condiționate pare
infinit. Prin metoda condiționării peștii au
putut fi învățați să parcurgă labirinturi nu
prea complicate. Chiar și rezistența orga-
nismului la microbi este un reflex suscep-
tibil de condiționare (S. Metalnikov, 1928).
într-adevăr, dacă se inoculează antigeni
microbieni unui câine, organismul său vareacționa prin producerea de anticorpi
(substanță defensivă). Dacă injecțiile sunt
fi suficient ca să provoace apariția anti-
corpilor.
Condiționarea este o tehnică utilizată
în mod curent în terapeutica psihiatrică
pentru tratarea unor nevroze, dezintoxi-
carea alcoolicilor sau vindecarea copiilor
de frică, de emirc/.ie, de bâlbâială sau de
insomnie. > TERAPIE COMPORTAMENTALĂ.
CONDIȚIONARE OPERANTĂ,
tehnică de învățare pusă la punct
deB.F. Skinner(1938).
Opusă condiționării pavloviene clasice,
metoda condiționării operante caută să se
apropie de realitate, lăsându-i animalului
activ libertatea de a acționa în mediul său.
Nu mai este vorba de un răspuns provocat,
ci doar de acte spontane, urmate de o
întărire. De exemplu, apăsând pe o pedală,
o pisică va căpăta lapte, sau, apăsând pe
un buton din 19 în 19 secunde,o maimuță
va evita un șoc electric. Datorită acestei
tehnici, a fost posibil ca porumbeii să
învețe să-i caute pe naufragiați și epavele
și să semnaleze prezența lor apăsând pe
butoane ori de câte ori zăresc pe ocean
obiecte de culoare roșie, portocalie sau
galbenă (culorile convenționale ale sem-
nalelor de situație critică și ale vestelor de
salvare). Dacă detecția este confirmată,
acești noi străjeri ai mărilor sunt recom-
pensați prin hrană.
CONDUITĂ, ansamblu de acțiuni
prin care un organism caută să se
adapteze la o situație determinată.
Acest termen, foarte frecvent utilizat
în psihologie până în anii 1960, tinde săfie înlocuit de acela de comportament'.
Cu toate acestea, conduita nu se reduce
nici la datele materiale și obiective, cum
cum Ic înțelegeau behavioriștii. nici la
simplele reacții ale organismului examinai
în mediul său, prin care caută să diminueze
tensiunile provocate de acesta. Conduita
este un răspuns la o motivație*, punând în
joc componente psihologice, motorii și
fiziologice. Comunicarea, de exemplu.
este o conduită psihosocială care vizează
să-i transmită celuilalt o informație, prin
folosirea limbajului, a mimicii, a atitu-
dinilor, a gesturilor etc.
CONFLICT, luptă de tendințe, de
interese; situație în care se găsește
un individ supus unor forțe vec-
torial opuse și de puteri aproape
egale.
Un șobolan înfometat, atras de hrana
situată la extremitatea cuștii, la care nu
poate ajunge decât trecând pe o grilă elec-
trizată, se găsește într-o situație conflic-
tuală (apetență contra aversiune). Obligația
pentru un copil de a face o muncă deza-
greabilă, așteptându-1 pedeapsa în cazul în
care nu o face (aversiune contra aversiune)
sau obligația de a alege între două plăceri
la fel de atrăgătoare (apetență contra
apetență) provoacă o tensiune intrapsihică.
Când conflictul se arată insolubil, apare an-
goasa și se instalează tulburări nevrotice.
Ființa umană dispune de numeroase
mijloace de a rezolva conflictele intrapsi-
hice, mijloace cum sunt refularea, depla-
sarea spre un scop substitutiv, sublimarea
etc. în afară de conflictele afective, există
conflicte de ordin cognitiv (intelectual) sau
social. Conflictul cognitiv survine în cazul
în care o persoană se află în fața unorCONFUZIE MENTALA
informații contra opiniilor pe care ea le
profesează. -• DISONANTĂ COGNITIVĂ.
CONFORMISM, atitudine care
vizează menținerea individului în
acord cu grupul său social.
Conformismul este, pentru majoritatea
ființelor umane, o condiție de sănătate
mentală. Refuzul de a accepta normele
sociale îl izolează pe individ de comu-
76nitatea față de care el devine mai mult
sau mai puțin străin. Transgresiunea este
aproape întotdeauna pedepsită, sancțiunea
putând merge de la pedeapsa violentă
la deriziune (ca, de exemplu, în cazul
nonconformismului vestimentar). Confor-
mismul se asociază adesea cu o fidelitate
față de grup, ceea ce îi poate face pe
membrii săi să acționeze contra piopriului
CONFUZIE MENTALA, stare pato-
logica in care ideile sunt încâlcite.
Este vorba, de obicei, de o situație
temporară, consecutivă unei intoxicații,
unei boli infecțioase, unui traumatism
cranian sau unui șoc emoțional puternic.
Bolnavul are privirea rătăcită, nu-i mai
recunoaște pe ai săi. nu mai știe unde se
găsește, este dezorientat în timp și prezintă
tulburări de memorie. Deși confuzia
mentală poate surveni la orice vârstă, ea se
întâlnește cel mai adesea la persoanele
care au trecut de 60 de ani sau la acelea la
care creierul a suferit alterări (toxicomani,
alcoolici etc.). Această maladie evoluează
în general favorabil dacă este tratată la
timp. Dacă nu este găsită cauza și dacă nu
se instituie tratamentul de rigoare, se poate
instala o stare confuzională organică
cronică.
77

CONSERVARECONVULSIE
CONSERVARE. în teoria operatorie"
a lui J. Piaget, schemă a gândirii logice
care apare la copil între 7 și 12 ani, potrivit
căreia subiectul știe câ anumite transfor-
mări ale unui obiect fforma acestuia, de
exemplu) nu modifică celelalte calități ale
sale (greutatea, de exemplu).
CONSILIER DE ORIENTARE,
specialist însărcinat să-i informeze
pe elevii din învățământul secun-
dar și pe studenți cu privire la stu-
diile pe care le pot face și la locurile
de muncă pe care le pot ocupa după
terminarea acelor studii, precum
și cu privire la propriile lor posi-
bilități, în așa fel încât să poată
decide în cunoștință de cauză asupra
orientării lor.
în 1988 existau în Franța 519 centre de
informare și orientare și 4 313 directori și
consilieri de orientare. Sarcina acestora din
urmă este considerabilă: 2 620 000 de
tineri au beneficiat, în 1986, de acțiuni de
informare, iar 1 580 (XX) dintre aceștia au
fost luați în sarcină. Consilierii de orien-
tare utilizează metode proprii în special
psihologiei clinice și psihologiei sociale,
îndeosebi tehnici psihometrice (teste colec-
tive și individuale), convorbiri și discuții
în grup. Ei au un rol important pe lângă
cadrele didactice, în cadrul consiliilor de
clasă, prin viziunea nouă pe care o aduc
asupra elevilor.
CONSTITUȚIE, ansamblu de dis-
poziții congenitale, morfologice și
psihofiziologice ale unui individ.
Există numeroase tipuri constituționale
și s-a încercat reducerea acestora la câtevagrupe principale. E. Dupre distingea opt
constituții: emotiv, ciclotimie, paranoiac,
pervers, mitomaniac, schizoid, glihroid,
psihopatie; E. Kretschmer reține trei: atletic,
leptosom, picnic; C. G. Jung se limita la
două: introversiune și extraversiune.
Toate aceste clasificări sunt simplifica-
toare, dar ele au meritul de a sublinia exis-
tența unui fond comun la anumiți indivizi,
fond care le condiționează conduita. Astfel,
J. Masserman a observat că maimuțele
plasate în situații de tensiune identice reac-
ționau diferit, după specie: unele deveneau
agresive, altele se blocau, iar altele pre-
zentau tulburări psihosomatice.
CONȘTIINȚĂ, cunoaștere imediată
pe care flecare dintre noi o are
despre existența sa, despre actele
sale și despre lumea exterioară.
Conștiința, care organizează datele
simțurilor noastre și ale memoriei,care ne
situează în spațiu și în timp, nu există ca
funcție particulară care să fie organizată și
fără inferioritate și fără exterioritate, un
raport cu lumea percepută. H. Bergson o
asimilează atenției, S. Freud percepției,
C.G. Jung stării de veghe, iar neuropsi-
hologii funcției vigile.
J. Delay distinge șapte niveluri de
conștiință. Cel mai înalt corespunde hiper-
activării creierului (vigilență excesivă,
emoții puternice), cel mai de jos cores-
punde stării de comă (excitațiile senzoriale
nu mai provoacă decât foarte slabe reacții
motorii). între aceste extreme se situează
vigilența atentă, vigilența difuză, reveria
sau somnolența, somnul ușor și somnul
profund. Ceea ce se numește de obicei
„conștiință" se limitează la nivelurile carepreced adormirea. Dincolo de acestea
conștiința nu este abolită — pentru că
visăm și ne amintim visele —, dar
gândirea este fixată în special asupra
piilsiunilor" și afectivității' (conștiința
onirică).
CONTAGIUNE MENTALĂ, trans-
mitere involuntară a simptomelor
mentale patologice la alte persoane.
Acestea, influențate de un bolnav, se
apucă să-1 imite, adoptându-i atitudinile
și mergând până la a-și însuși ideile lui
delirante. La baza contagiunii mentale stă
un feomen de sugestibilitate', care înce-
tează de îndată ce bolnavul „inductor" este
separat de subiecții contaminați. Conta-
giunea mentală este foarte frecventă în
isterie și în situațiile descrise de psihologia
maselor.
CONTRACEPȚIE -» REGLAREA NAȘ-
TERILOR.
CONTRATRANSFER – TRANSFER
CONTROLUL NAȘTERILOR •
REGLAREA NAȘTERILOR.
CONVERSIUNE, transformare a
unei emoții, a unui afect refulat în
manifestare corporală.
Tendința proscrisă, care nu poate apărea
liber în conștiință fără a provoca angoasă,
se exprimă în mod simbolic printr-un sim-
ptom somatic. „Limbajul corpului" înlo-
cuiește vorbirea. Se observă în acest caz
paralizii fără lezarea sistemului nervos,
cecități, surdități sau mutisme fără leza-
rea organelor de văz, auz sau fonatoare.
Tulburarea este funcțională și corespundeunei finalități inconștiente. Alegerea orga-
nelor are și ea un sens ce poate fi înțeles
prin explorarea inconștientului cu ajutorul
narcoanalizei, al tehnicilor proiective sau
al psihanalizei. Conversiunea, considerată
mecanism de apărare contra angoasei, este
mecanismul fundamental al isteriei. Ea
nu trebuie confundată cu manifestările
psihosomatice (paloare, roșire) provocate
de emoții la mulți indivizi nervoși sau
anxioși.
CONVORBIRE, conversație logic
închegată.
Utilizată ca metodă de observație pentru
studierea personalității unui subiect, acest
procedeu, care face parte din toate exa-
menele psihologice, facilitează sinteza
diverselor rezultate obținute. Convorbirea
este folosită în mod curent în psihologia
clinică (permițând soluționarea proble-
melor pacientului) și a fost adoptată de
psihologii din industrie și din armata
pentru selecționarea cadrelor și a ofițerilor.
Există diferite tehnici de convorbire (se
pun întrebări și se lasă ca persoana ches-
tionată să vorbească fără a se interveni, de
exemplu), dar conversația are loc întotdea-
una într-un climat de bunăvoință, în care
subiectul să se poată exprima în mod liber.
CONVULSIE, contracție bruscă și
involuntară a mușchilor, datorată
unei descărcări neuronale.
Se disting convulsii tonice și convulsii
clonice. Primele, rare, se caracterizează
prin rigidizarea corpului, pe când celelalte
se constituie dintr-o serie de secuse mus-
culare ritmice. în copilărie, când creierul
este hiperexcitabil, convulsiile însoțesc
adesea febrele ridicate (40°C) provocate de

COPIL MALTRATRAT
să-și exprime în mod anonim tensiunea.
Serviciile publice au pus și ele pe picioarei sistem de protecție socială, medico-:
ală și judiciară.
Copil maltratat: ansamblul persoanelor, echipelor și serviciilor care pot veni în ajutorul copilului
și al părinților săi
(ASE.: Ajutorul social pentru copilărie; C.A.M.S.P.: Centru de acțiune medico-socială
precoce; CM.P.P.: centru medico-psihopedagogic; P.M.I.: Protecție maternă și infantilă)
[Extras din Dosarul tehnic „50 000 de copii sunt maltratați. A vorbi despre ei deja înseamnă
a acționa", cap. 3, „Protecția copilăriei fn pericol, cadru juridic, instituții, proceduri", p. 23. Publicat
de Ministerul Afacerilor Sociale și al Solidarității Naționale, Paris, 1986]CORELAȚIE
COPIL UNIC, singurul copil dintro
familie.
Această situație poate constitui un han-
dicap pentru copil, care, crescut de părinți
adesea anxioși și hiperprotectori, nu găsește
în mediu condițiile socioafective necesare
dezvoltării sale. Izolat de ceilalți copii, de
a căror influență părinții se tem mai mult
sau mai puțin conștient, el ajunge să aibă
o concepție falsă despre viață, devine
mofturos, egoist și adesea retardat pe plan
afectiv. Se pot evita aceste inconveniente
dacă se integrează de timpuriu copilul unic
într-o mișcare de tineret (scoutism*, de
exemplu), unde el va face ucenicia vieții
sociale cu cei de-o seamă cu dânsul, se va
obișnui cu schimburile și cu egalitatea și,
privat de spirijinul părintesc, își va pune la
încercare forțele personale.
COPROLALIE, limbaj obscen sau
murdar.
Relativ frecventă la adolescenții timizi,
această conduită reflectă dorința lor de a
se afirma șocându-i pe membrii antu-
rajului. O regăsim și în unele stări pato-
logice (manie, schizofrenie, maladia lui
Gilles de la Tourette, de exemplu) și la
copiii mici frustrați pe plan afectiv. La
aceștia din urmă poate invada întreaga
sferă a limbajului, exprimând ostilitatea
față de cei care nu-i iubesc. Coprolalia
dispare de îndată ce subiectul și-a regăsit
securitatea afectivă.
COPROFAGIE, ingerarea de excre-
mente.
Coprofagia este normală la unele
insecte, cum este scarabeul, care consumă
excremente de mamifere, ori Ia unele roză-
toare, dar nu la om. Coprofagia, numită și
„scatofagie", se întâlnește cel mai adeseala idioți sau la demenți, da
de abandon sau în cazul un<
afective grave.în nevroza
raumatisme
COREE, maladie nervoasă, numită
de obicei „dansul Sfântului Guy".
Atinge în special copii de 7-13 ani,care
trăiesc în condiții igienice proaste, lipsiți
de aer și de lumină. Rareori recunoscută
dezeoce, această maladie, care se man
prin mișcări înv agitație
ordonată și grimase), neregulate (scris
, îi expune pe copii pedepselor neme-
din partea educatorilor.
Tratamentul (igienă, repaus) permite, în
cazurile benigne, o vindecare rapidă.
Coreea acută, zisă „coreea Sydenham",
este de natură reumatismală și infecțioasă;
ea se observă în meningite și în cursul
maladiilor infantile, cum sunt rujeola,
oreionul și tușea convulsivă. Există și alte
corei, cronice, care debutează la vârsta
adultă. Cea mai frecventă, coreea lui
Huntington, se caracterizează prin mișcări
coreice lente, ca și printr-o alterare a
caracterului (depresie sau agresivitate) și
a inteligenței. Este o maladie ereditară,
degenerativă, care atinge și cortexul cere-
bral și nucleii cenușii centrali de la baza
creierului.
CORELAȚIE, raport de termeni,
dintre care unul îl evocă în mod
logic pe celălalt.
în procesul de creștere a indivizilor,
înălțimea și greutatea sporesc simultan. La
școală, elevii străluciți reușesc în general
la toate materiile de studiu, pe când copiii
neinteligenți eșuează aproape pe linie. în
aceste cazuri diferite, se spune că există
o corelație pozitivă între elementele varia-
bile, în statistică se numește coeficient de

corelație indicele care exprimă gradul de
legătură a două variabile determinate
(înălțimea și greutatea unui grup de
indivizi, de exemplu). După cum acestea
variază în același sens, în sens contrar sau
independent una de alta, coeficientul de
corelație capătă valori care tind către +1,
-l sau zero. Datorită studierii corelațiilor
care există între diversele teste de inteli-
gență. CE. Spearman a reușit să pună în
poate fi asimilat cu inteligența generală.
Co.T.O.Re.P. -• COMISIE TEHNICĂ DE
ORIENTARE $1 DE RECLASARE PROFE-
SIONALĂ.
CREATIVITATE, dispoziție de a
crea care există în stare potențială
la orice individ și la toate vârstele.
Strict dependentă de mediul socio-
cultural, această tendință naturală necesită
condiții favorabile pentru a se exprima.
Teama de deviere și conformismul sunt
piedici în calea creativității. Pentru a eli-
bera imaginația de lesturile sale, psihologii
au pus la punct tehnici de discuție în grup
în care consemnul este exprimarea tuturor
ideilor, chiar și a celor mai bizare. Fiecare
participant rivalizând în planul ingenio-
zității, fără teama de a fi criticat, proble-
mele cele mai dificile își găsesc pe neaș-
teptate soluțiile. Așa se face că fizicienii
de la Național Accelerator Laboratory din
Batavia (Illinois, Statele Unite) au ajuns să
folosească un dihor alb, echipat cu un ham
și cu un pămătuf, pentru a curăța interiorul
acceleratorului de particule (un tub de
500 m și cu diametrul de 15 cm).
CREDINȚĂ, atitudine a unei per-
soane față de o idee sau față de unfapt pe care le consideră înte-
meiate.
P. Janet făcea distincție între credințele
raționale și experimentale, pe de o parte,
și credințele personale și sentimentale, pe
de altă parte, în cele din urmă elementul
rațional intervenind prea puțin sau deloc.
„Cred că Dumnezeu există" are o cu totul
altă esență decât propoziția „Cred că
mâine și în zilele următoare soarele va
răsări". în primul caz, credința mea are un
fond religios, pe când în cel de al doilea
mă bazez pe observația cotidiană și pe
informația științifică.
Puterea unei credințe variază de la
individ la individ, iar la aceeași persoană
variază de la un moment la altul al exis-
tenței sale. Nu rațioamentul este acela
care predomină în credință, și tocmai
faptul că ea ascultă de alte condiții,
iraționale si atective, o face să'iste cu
fermitate realului. Credința îndeplinește
o funcție utilă. „Omul – spun D. Krech
și R. S. Crutchfield (1952) – apelează la
credințe pentru a face față unor situații
problematice".
CREIER, formație nervoasă consti-
tuită din emisferele cerebrale și din
structurile care le unesc.
La om leziunile cerebrale sunt întot-
deauna extrem de grave prin consecințele
lor. Un copil malformat, care vine pe lume
fără creier (se spune că este anencefal),
este redus la o viață strict vegetativă.
La animale distrugerea creierului nu are
același caracter de gravitate.
Multă vreme s-a crezut că „facultățile"
spiritului sunt localizate în creier. Astăzi
se consideră că nu există un centru cu
adevărat specializat al memoriei, lim-
bajului etc, ci numai circuite cerebrale.

CRIZA
recursuri posibile, dar mai bine ar fi să se
poată reduce criminalitatea luptându-se
contra mizeriei, a cocioabelor și alcoolis-
mului, educându-se totodată și publicul,
prin presă și radioteleviziune. mai degrabă
decât să se încerce integrarea în societate
a celor care s-au îndepărtat de ea. Acestei
sarcini preventive ar trebui să se consacre,
în principal, criminologii moderni.
CRIZĂ, manifestare bruscă a unei
ruperi de echilibru.
Existența umană este jalonată de crize,
prima criză fiind nașterea (intrarea în viață
este însoțită de țipete). Ființa trece apoi
printr-o serie de etape critice, dintre care
principalele sunt înțărcarea, intrarea în
școală, adolescența și menopauza. Maurice
Debesse a studiat, sub numele de „criză de
originalitate juvenilă", comportamentul
revoluționar al adolescentului, care caută
cu stângăcie să-și afirme personalitatea.
Emoțiile violente, frustrările îndelungate
și dureroase provoacă crize nervoase de
agitație sau de furie.
CRONOBIOLOGIE, știință care
are drept obiect de studiu periodi-
citatea fenomenelor biologice.
De la animaliculeie unicelulare și până
la om există fenomene bioperiodice: migra-
ția anuală a rândunelelor, menstruația la
femeie etc. Aceste ritmuri biologice sunt
înscrise în patrimoniul genetic al viețui-
toarelor și nu sunt influențate decât în
mică măsură de condițiile de mediu.
Omul posedă o ritmicitate nu numai în
activități și în alimentație, ci și în funcțiile
fiziologice: tensiune arterială, temperatură
corporală etc. Funcția genitală feminină,
care a fost bine studiată, din 1976, de cătreamericanii E. Knobil și Ferin, se supune
unei periodicități cvasiorare: un flux impor-
tant de hormoni hipotalamici la fiecare
interval de 60-90 minute: o pulsație de
hormoni hipofizari din oră în oră. Ciclurile
biologice par ordonate în principal de
alternanța zilelor și nopților și de alte
variații ale mediului, cum sunt fazele lunii
și succesiunea anotimpurilor. La om. însă,
factorul cel mai puternic pare a fi de natură
psihosocială, întrucât modul în care ne
repartizăm activitatea și odihna este acela
care acționează ca „sincronizor" esențial.
Una dintre aplicațiile practice ale crono-
biologiei este „cronofarmacologia", care
caută să determine efectul drogurilor și
medicamentelor în funcție de ritmurile
biologice.
CULOARE, impresie calitativă pro-
dusă de lumină asupra ochiului.
Un studiu, datând din 1987, efectuat
de INSERM, a cofirmat efectele culorii
asupra fiziologiei. S-a descoperit că roșul
provoacă o creștere a frecvenței cardiace,
pe când verdele o diminuează. Prin folo-
sirea judicioasă a culorilor pare posibil să
se reducă oboseala, să se sporească randa-
mentul și să se creeze un climat psihologic
agreabil. Există chiar și o „cromoterapie",
adică utilizarea în scop terapeutic a
proprietăților sedative sau excitante ale
anumitor culori.
CULPABILITATE, stare a celui
care a comis o faptă condamnabilă.
Alături de culpabilitatea reală, obiectivă,
care exprimă violarea gravă a unei reguli,
la numeroși indivizi găsim un sentiment
mai mult sau mai puțin clar de vină
subiectivă, care se exprimă inconștient înCURBA LUI GAUSS
comportament sau inspiră acea angoasă a
omului hăituit de o crimă nemărturisită sau
imaginară. După psihanaliști, acest senti-
ment și-ar avea sursa în complexul lui
Oedip".
Când sentimentul de culpabilitate devine
intens, el poate determina nevroza și chiar
nebunia. Unii deliranți se acuză de toate
faptele abominabile din lume, trăiesc într-o
permanentă stare de culpabilitate dure-
roasă, caută să se pedepsească, să se
chinuiască, să se mutileze și chiar să se
omoare. în lucrarea sa Universul morbid
ni greșelii (1949), A. Hesnard a arătat că
la baza oricărei nebunii stă o culpabilitate
ireală, ale cărei rădăcini sunt infantile și pe
care bolnavul încearcă în mod disperat
să o suprime, deoarece ca constituie o
amenințare de temut pentru valoarea sa
personală.
CULTURĂ, dezvoltare a corpului
și a spiritului sub acțiunea me-
diului social.
Orice societate umană, oricât de pri-
mitivă, posedă cultura sa, care condi-
ționează dezvoltarea totală a membrilor
săi. Cultura este aceea care transformă
individul într-un tip determinat. Relația
dintre personalitate și cultură este atât de
strânsă încât este posibilă descrierea unui
tip mediu de francez, englez, italian, în
care regăsim principalele caracteristici
naționale ale fiecăruia. Cultura îi dă
omului umanitatea sa. Copiii sălbatici",
care au fost crescuți de animale, nu au în
ei nimic omenesc: ei se deplasează în patm
labe, se hrănesc ca dobitoacele, nu vor-
besc, iar expresia emoțiilor lor este de
Trebuie cultura considerată ca fiind apa-
najul omului? Numeroși autori (RM. Yerkes,M. Kawai) socot că acest fenomen apare
și în societățile animale. S-a observat, de
exemplu, că vrăbiile crecute în mijlocul
canarilor imită cântecul acestora. Pe de altă
parte, puii de grangur izolați de părinții lor
sunt capabili să „inventeze" un cânt ori-
ginal pe care, mai târziu, puii lor îl vor
învăța; s-a creat astfel „o nouă școală de
muzică a grangurului" (W. E. D. Scott).
Cultura este un fenomen de socializare,
bazat pe învățare, care permite integrarea
individului în grupul său. Ea există în toate
societățile umane și probabil că și la unele
specii animale.
CUNOȘTINȚĂ, noțiune privind un
lucru sau un fenomen, căpătată în
familie, la școală sau prin proprie
experiență.
Achiziția de cunoștințe este în funcție
de mijloacele intelectuale ale subiectului,
de personalitatea sa și de metodele pe care
le utilizează.
Orice cunoștință este relativă și același
obiect, studiat de doi observatori care utili-
zează metode diferite, are toate șansele de
a apărea diferit fiecăruia dintre ei. Ceea ce
numim „realitate" nu este decât o reflec-
tare a lumii, elaborată de creierul nostru.
Atunci când cunoștințele noastre sporesc,
mai ales o reorganizare a ansamblului
acestora. în cura psihanalitică, de exemplu,
descoperirea de către pacient a semni-
ficației unui simptom nevrotic poate deter-
mina vindecarea sa. Noua cunoștință modi-
fică structura personalității, în aspectele
sale intelectuale și afective.
CURBA LUI GAUSS, curbă stu-
diată simultan atât de P. S. Laplace
cât și de K. F. Gauss, care reprezintă

CVARTILARE
repartizarea normală a efectivelor,
în funcție de valorile lor.
Dacă, de exemplu, orânduirii unu lângă
alta coloane de recruți așe/.ați după înăl-
țime, se obțin șiruri de lungimi diferite: la
extremități ele sunt foarte scurte (întrucât
există puțini pitici și puțini uriași), pe când
aceste șiruri ating lungimea maximă la
valorile mijlocii. Privită în linie dreaptă,
populația examinată se repartizează aproxi-
mativ în felul arătat. Dacă unim printr-o
linie continuă punctele extreme ale fiecărui
șir, obținem o curbă sub formă de clopot,
ale cărui valori centrale și dispersie sunt
ușor de determinat. Distribuirea notelor
în cazul unui bun test" ascultă de Icsjea
normală. Cele mai multe dintre probele
psihometrice moderne sunt etalonate por-
nindu-se de la valorile extrase din curba lui
Gauss. > DEVIAȚIE STANDARD.CVARTILARE, etalonare care divi-
zează o distribuție în patru părți
egale.
Prima cvartilă este valoarea variabilei
care face ca 25 c/< din observații să-i fie
inferioare. A doua cvartilă este mediana.
Distanța dintre prima și a treia cvartilă se
numește „ecartul interevatilar". -* OGIVA
LUI GALTON.
CVERULENȚĂ, reacție revendi-
cativă și agresivă a persoanelor
care se cred frustrate.
De obicei aceștia sunt paranoici, veri-
tabili „persecutați-persecutori", care se
ruinează în procese și uneori merg până la
crimă pentru a răzbuna o pretinsă injus-
tiție. Se spune despre un cverulent că este
„procesoman",evocându-se astfel propen-
siunea sa pentru intentarea de procese.
Curba lui Gauss: reprezentare normală a efectivelor in funcție de noteD
DEBILITATE MINTALĂ -> DEFI-
CIENTĂ INTELECTUALĂ.
DECILAJ, divizare a unui ansamblu
statistic, reprezentativ pentru o
populație determinată, în zece
clase cu efectiv egal.
Această etalonare*, care se bazează pe
principiul ogivei lui Galton'. permite situ-
area unui individ în raport cu populația
căreia îi aparține. Decilajul nu este o
măsură, ci un clasament. Dacă, de exemplu,
administrăm un test psihometric la o sută
de școlari de aceeași vârstă, pe care îi
clasăm în ordinea crescândă a notelor
primite, se obține o curbă care are apro-
ximativ aparența unui S culcat sau a unei
semiogive, cu un palier care reprezintă
măsura cea mai frecvent întâlnită. Divizarea
efectivului în zece părți egale furnizează
clasele („interdecilele") cărora le putem
stabili valorile limită corespunzătoare, fiind
suficient să le citim pe ordonată. A cincea
decilă corespunde medianei. La extremități
se situează elevii cei mai slabi și cei mai
bine dotați. în terminologia franceză, prima
decilă este cea superioară; în terminologia
anglo-saxonă, invers.DECIZIE, alegere dintre mai multe
posibilități.
Decizia succede, în general, unei deli-
berări. Copilul, care trăiește mai ales în
prezent, este incapabil să delibereze multă
vreme, să-și imagineze clar viitorul; el se
decide prin impulsie. Unii adulți, lipsiți de
maturitate, se comportă în același fel. Alții,
dimpotrivă, se arată incapabili de a alege.
Deciziile luate în grup sunt, în general, mai
îndrăznețe decât acelea luate individual.
DECROLY (Ovide), medic și psiho-
log belgian (Renaix, Belgia, 1871 –
Uccle, 1932).
Decroly ar vrea să facă din școală
prelungirea mediului natural al copilului,
un loc în care se studiază concret reali-
tatea, în care pedagogia se organizează în
jurul trebuințelor esențiale și intereselor
fiecăruia: hrănirea, protecția împotriva
intemperiilor, apărarea împotriva perico-
lelor exterioare, activitate utilă și recreere.
Baza tuturor acestor exerciții fiind obser-
vația, învățătorul trebuie să-1 pună pe
școlar în contact direct cu lumea ființelor
și lucrurilor care îl înconjoară. Copilul
trebuie să lucreze folosind documentele
91

DEDIFERENȚIERE
adunate de el însuși. Vocabularul nu este
format din cuvinte goale, ci din termeni
plini de experiențele trăite. Cititul, scrisul,
calculul care se raportează la acest voca-
bular nu mai sunt exerciții fastidioase, ci
lucrări vii. legate de viața copilului. Pentru
a se exprima, el nu dispune numai de
limbajul scris sau vorbit, ci și de desen,
de modelaj, de dans, de cântec și de jocul
dramatic. Metodele pedagogice ale lui
Decroly (jocuri educative, metoda globala,
centrele de interes) s-au bucurat de o mareDEFICIENT, subiect care prezintă
o insuficiență mentală, motrice sau
senzorială.
Educația copiilor deficienți intelectual
sau orbi. surdomuți, infirmi motor, inca-
pabili să urmeze clasele normale, se face
în instituții specializate, care dispun de
tehnici și de material pedagogic adaptat
acestor cazuri. în majoritatea orașelor
franceze există clase de integrare școlară"
(Cl.l.S.), incluse în școlile primare și în
institutele medico-pedagogice'. dar numărul
ȚĂMÂNT SPECIAL.
DEDIFERENȚIERE, evoluție a unui
proces care merge de la complex la
mai simplu.
în domeniul psihologicului acest meca-
nism este legat de regresiune, manifes-
tându-se printr-o diminuare a bogăției
activităților unui individ, care devin mai
puțin specifice. în patologia nervoasă, ca
urmare a cercetărilor lui J.H. Jackson, prin
acest termen se desemnează procesul de
dezintegrare a funcțiilor superioare obser-
vate în cazul leziunilor cerebrale. Jackson
concepe sistemul nervos central ca pe o
structură ierarhizată care cuprinde mai
multe grade, fiecare controlând nivelul
care îi este inferior. Dezintegrarea unei
funcții superioare are deci ca efect descă-
tușarea funcției imediat subiacente. într-o
perspectivă apropiată, H. Ey (19(X)-1977)
a dezvoltat o teorie organodinamică a psi-
hiatriei, în care boala mintală este consi-
derată „o formă de regresiune sau de sto-
pare a vieții psihice, determinată de o
tulburare a substratului său organic" (1951).
Această leziune nervoasă are ca efect
descătușarea „conflictelor și pulsiunilor
arhaice sau inconștiente".DEFICIENTĂ INTELECTUALĂ,
insuficiență sau întârziere in dez-
voltarea inteligenței.
Deficiența intelectuală determină o
incapacitate socială care, în cazurile cele
mai grave, poate justifica instituirea unei
tutele. Ca urmare a deficitului de inteli-
gență, întârziatul mintal este inadaptat la
societate. Lipsit de discernământ, naiv și
influențabil, el se dovedește uneori inca-
pabil de a-și satisface trebuințele și de a
avea grijă de dânsul. în acest caz este
necesar să fie plasat într-un stabiliment
potrivit stării sale.
Depistarea deficienților pe plan inte-
lectual nu este chiar atât de ușoară pe cât
s-ar putea crede. Unii indivizi docili, bine
educați, care posedă o excelentă memorie
și o mare fluență verbală, au cunoștințe
generale întinse care pot să inducă în
eroare. La cealaltă extremă, persoane
terne, șterse, timide, au un bun nivel inte-
lectual, deși s-ar putea crede contrariul.
Psihologii utilizează metoda testelor
pentru a aprecia nivelul de inteligență al
persoanelor examinate. Pentru specialiști
92DELINCVENTĂ
deficiența intelectuală se poate defini
statistic, prin referire la media populației
generale: un întârziat mintal se situează
în acea arie a curbei care cuprinde 2,2%
indivizi inferiori din populația totală;
coeficientul de inteligență al deficientului
intelectual este egal sau inferior lui 68 pe
scara lui Wcchslcr. întârziatul mintal nu
suferă de nici o boală deosebită: este pur
și simplu un individ care nu reușește să se
adapteze în mod armonios grupului său
social din cauza insuficienței sale inte-
lectuale. -ARIERAȚIE; DEVIAȚIE STANDARD.
DEFULARE, acțiune de aducere în
conștiință a ideilor și tendințelor
refulate.
Exteriorizarea conflictelor interioare
poate surveni accidental (cu ocazia liba-
țiilor alcoolice, de exemplu), dar ea este în
general provocată prin tehnici psihotera-
peutice, cum sunt narcoanaliza, psihana-
liza sau psihodrama. Datorită acestor
metode, subiectul este determinat să vadă
clar cauzele tulburărilor sale și să le critice.
Drept urmare, el își poate rezolva tensi-
unile reprimând în mod voluntar tendințele
pe care le socoate inacceptabile (repre-
siune*) sau, dimpotrivă, acceptându-le și
integrându-le în viața sa conștientă.
-• ABREACTIE.
DEGENERESCENTĂ, degradare
progresivă a personalității, care
se accentuează din generație în
generație.
Introdus în literatura psihiatrică de
către A. Morel (1857) și popularizat de
V. Magnan (1890), acest concept pune
accentul pe predispoziția ereditară la boli
mintale. După o vogă abuzivă — se
vorbea de degenerescentă când fața nuavea trăsături regulate, dinții nu erau bine
plantați, urechile diforme etc. —, acest
termen a căzut în desuetudine. Cu toate
acestea, ideea unei constituții morbide
persistă și dă loc la cercetări asupra ere-
dității psihozelor, nevrozelor și arierației.
DELAY (dean), medic și psihofizio-
log francez (Bayonne, 1907 – Paris,
1987).
Agregat de medicină la 31 de ani,
doctor în litere la 35 de ani, devine la
39 de ani profesor titular la catedra de boli
mintale și ale enccfalului la Universitatea
din 1 pe care o ocupă până î
197(1. A fost și director al Institutului de
psihologie de la Sorbona (1951-1970).
A exercitat o marc influență asupra psiho-
logiei și psihiatriei contemporane datorităg
lucrărilorțului tactil lucrărilor sae p ț
(Astereognoziile și sensibilitățile cerebrale,
1934), memoriei (Disoluțiilc memoriei,
1942; Maladiile memoriei, 1943), emo-
țiilor, mecanismelor fiziologice și biolo-
gice ale electroșocului, psihofarmacologiei
(droguri halucinogene „tranchilizante" etc),
dereglărilor de dispoziție (Les deregle-
ments de l'humeur, 1947). Opera sa lite-
rară este și ea importantă: trei culegeri de
nuvele și mai ales studiul Tinerețea lui
Andre Gide (1957). A fost ales membrii
al Academiei de Medicină (1955), apoi
membru al Academiei Franceze (1959).
DELINCVENTĂ, totalitatea infrac-
țiunilor în raport cu legile socie-
tății.
Fiecare societate are criminalii săi, al
căror număr este sensibil stabil de la un an
la altul (în Franța procentajul mediu se
situează în jur de b'/<v). Dar pe fondul
unor bruște mișcări sociale (exod rural,

DEPENDENȚĂ
dezvoltarea rapidă a industriei) și mai ales
în perioadele tulburi (recesiune econo-
mică, revoluție, război și perioade post-
belice) criminalitatea crește considerabil
(din 1963 în 1981 criminalitatea globală în
Franța s-a cvadmpat).
Delincvenții se recrutează îndeosebi
dintre bărbați (85%), dintre cei lipsiți de
calificare profesională, crescuți în familii
disociate (75% dintre ucigași și 85% dintre
hoți). în ceea ce privește cauzele delinc-
ventei juvenile (31 000 de delincvenți în
Franța în 1988), sunt de menționat factorii
psihosociali (alcoolismul părinților, dis-
cordii conjugale, șomaj, sărăcie, carență
de autoritate educativă, mizeria afectivă
a copiilor), la care se adaugă deficiența
intelectuală și tulburările de caracter (80%
dintre delincvenții juvenili sunt arierați sau
acuză tulburări de caracter). ~> CRIMĂ;
PERVERSIUNE.
DELIR, dezordine a gândirii care
face ca fapte imaginare să fie luate
drept fapte reale.
Această stare psihică, mai mult sau mai
puțin durabilă, se întâlnește în maladiile
mintale, dar și în cele infecțioase, în
intoxicații (alcoolism, toxicomanie…) și
delirul devine cronic. Instalarea sa perma-
nentă denotă o tulburare gravă a perso-
nalității și modifică profund raporturile
bolnavului cu anturajul său. Delirurile
cronice (deliruri paranoice, psihoze haluci-
natorii cronice, deliruri fantastice) ocupă
un loc important în patologia mentală a
adultului, din cauza varietății și impor-
tanței lor. Manifestările, mecanismele
constitutive și evoluția lor sunt extrem de
variabile.în secolul al XlX-lea, V. Magnan a
propus o descriere evolutivă a delirurilor,
distingând patru faze succesive: neliniștea,
ideile de persecuție, ideile de grandoare și
demența", dar ulterior s-a observat că
această schemă nu se poate aplica la toate
cazurile. Actualmente interesul se îndreaptă
asupra studiului fundamental al perso-
nalității, într-adevăr, este imposibil de
disociat delirul de biografia bolnavului, de
afectivitatea lui și de experiențele trăite.
Potrivit concepției psihanaliștilor, delirul
ar fi expresia unor sentimente refulate, pe
care personalitatea conștienta a bolnavului
nu le poate accepta. Acesta crede că îi vine
din exterior ceea ce de fapt îi aparține
(„sunt pus să zic lucruri obscene, vor să
mă împingă să comit acte imorale" etc).
Delirul paranoic ar avea aceeași rădăcină:
ideea „îl urăsc" devine „el mă urăște". Din
acest moment, descărcat de orice culpa-
bilitate, bolnavul își exprimă în mod liber
agresivitatea și poate merge până la omor.
Starea delirantă nu implică existența
unei deficiențe intelectuale. Unii bolnavi
au o inteligență remarcabilă. Ei pot con-
tinua o activitate normală și, atâta timp cât
nu se abordează capitolul special al deli-
rului lor, nu se deosebesc de persoanele
normale. Temele delirante sunt nenumă-
rate: persecuție, frustrare, culpabilitate,
grandoare, posesiune etc. Unele se aso-
ciază cu imagini atât de vii încât devin
deliruri halucinatorii. Există deliruri împăr-
tășite de una sau mai multe persoane.
Familii întregi pot fi prinse în rețele
delirice, fiecare aducând un nou argument
suplimentar care întărește convingerea
membrilor grupului. -• HALUCINAȚIE;
PARANOIA; SCHIZOFRENIE.DELIRIUM TREMENS, delir al-
coolic acut sau delir tremurător.
Este vorba de un episod acut al alcoolis-
mului cronic, care poate să apară în mod
excepțional, în urma creșterii dozelor de
alcool, dar care survine în mod regulat
după o „înțărcare" brutală a alcoolicului
(clasificarea americană a tulburărilor min-
tale identifică delirium tremens cu „sindro-
mul de înțărcare alcoolică" |D.S.M. III R,
1989]). Bolnavul, scăldat în sudori, tremu-
rând din tot corpul, se vede înconjurat de
animale scârboase (broaște-râioase, șobo-
lani, șerpi, păianjeni…), în fața cărora se
zbate și încearcă să fugă. Dacă nu este
tratat de urgență, poate muri într-un acces
convulsiv. în general, datorită psihotro-
pelor', în 2-3 zile se revine la calm.
DEMENȚĂ, istovire psihică, glo-
bală și progresivă, datorată unei
afecțiuni organice a creierului.
Demența se caracterizează, în esență,
printr-o deteriorare mentală. Toate funcțiile
sunt atinse. Câmpul conștiinței se îngus-
tează, atenția devine deficitară, memoria
este alterată, judecata este perturbată (un
subiect fură ziua în amiaza mare un butoi
de vin, îl rostogolește până acasă, ba încă
se și face ajutat de doi agenți de poliție) etc.
Demența nu este totuși asimilabilă
arierației mentale'. Aceasta este o sto-
pare a dezvoltării intelectuale, pe când
demența este o degradare a vieții mentale.
Dementul — spunea J. E. Esquirol — este
un bogat sărăcit, pe când idiotul a fo.st
întotdeauna sărac. Simultan cu inteligența,
afectivitatea, dispoziția, este atins simțul
valorilor morale, ceea ce explică anumite
delicte (cum este furtul din galantare sau
atentatele la pudoare) și comportamentelepuerile: colecționism, fabulație, labilitate
afectivă, impulsivitate etc. Sindromul
demențial este o manifestare a leziunilor
cerebrale. Unele leziuni sunt vizibile cu
ochiul liber la autopsie și au o localizare
relativ ca aceea a tumorilor; altele sunt
difuze, ca în artcrioscleroză.
Unele forme de demență sunt curabile.
într-adevăr, se poate obține o regresiune
importantă a tulburărilor prin suprimarea
cauzei lor (tumoare, hidrocefalie, infecție
sifilitică). Dar demențele degenerative
(senile și presenile), demența arteriopatică
și alte demențe cu o etiologie diversă sunt
incurabile. în Franța, în 1986.se estima la
300 000 numărul persoanelor atinse de
demență severă. în Statele Unite, după
A.S. Schneck (1987), numărul acestora
s-ar ridica la 25 milioane. Majoritatea bol-
navilor sunt în vârstă de peste 60 de ani.
> BOALA LUI ALZHEIMER.
DEPENDENȚĂ, stare a unei per-
soane care este supusă unei ființe
sau unui lucru.
Poate exista dependență față de un
produs toxic, de care se face uz pentru
procurarea plăcerii sau pentru disiparea
unei indispoziții.
Se disting două feluri de dependență:
1) dependența fi/.icu, care este o stare
adaptativă ce are drept consecință apariția
de tulburări fiziologice și psihologice
intense atunci când luarea drogului este
suspendată („starea de lipsă"); 2) depen-
dența psihică, a cărei caracteristică este
dorința imperioasă de repetare a con-
sumului produsului toxic. în lipsa acestuia,
subiectul prezintă o stare depresivă
anxioasă.

DEPLASARE DETERIORARE MENTALA
DEPLASARE, mecanism psiho-
logic prin care o șarjă afectivă
(emoție, pulsiune) este transferată
de la obiectul său veritabil către un
element de substituție.
Etologii au descris pe larg activitățile de
substituție la animale. O păsăruică, de
exemplu, micuț troglodit, pusă în fața unei
oglinzi, exasperată că nu-și poate înfrânge
„rivala", se apucă să ciocănească cu plis-
cul o ramură de copac. Și la om deplasarea
este un fapt de observație curentă: un tată
de familie, muștruluit de șeful său, la întoar-
cerea acasă se va lua de soția sa sau de
copil. în toate cazurile, deplasarea (sau
activitatea substitutivă) permite reducerea
tensiunii. S. Freud a arătat cum este pusă
la lucru deplasarea în elaborară viselor,
spre a face să eșue/.e cen/ura. Acest meca-
nism, unul dintre procesele fundamentale
ale funcționării aparatului psihic", se regă-
sește în simptomcle nevrotice și,în general,
în toate formațiunile inconștientului.
DEPRESIE, stare morbidă, mai
mult sau mai puțin durabilă, carac-
terizată îndeosebi de tristețe și de
o scădere a tonusului și energiei.
Anxios, dezgustat, descurajat, subiectul
deprimat este incapabil să înfrunte cea mai
mică dificultate, fiind de asemenea lipsit
de orice inițiativă. El suferă din cauza
neputinței sale și are impresia că facul-
tățile sale intelectuale, mai ales atenția și
memoria, sunt degradate. Sentimentul de
inferioritate care rezultă de aici îi sporește
și mai mult melancolia.
în afară de depresiile constituționale,
relativ puțin numeroase, se disting depresii
reacționate în fața dificultăților vieții
(conflictul cu un superior ierarhic, cu
soțul/soața, cu copiii; pierderea unei ființe
dragi, a unui loc de muncă; exil, singură-tate etc). Surmenajul, un regim alimentar
prea sever, micșorarea zilei (Rosenthal,
1985) pot determina de asemenea o depre-
siune nervoasă. Potrivit datelor Organizației
Modiale a Sănătății (O.M.S.), 5-10% din
populația mondială ar prezenta tulburări
depresive. în Franța, potrivit unui sondaj
al Institutului francez de opinie publică
(I.F.O.P.), realizat în 1987, ar exista 6-7
milioane de persoane afectate de acest
sindrom. Cele mai afectate sunt femeile
măritate din clasa muncitoare (60%) și
persoanele care au un nivel de instruire
superior (cadre didactice, personal admi-
nistrativ, șefi de întreprindere), de vârsta
matură (între 45 și 54 de ani).
Depresia există și la copil. Ea se mani-
festă, în general, printr-o dereglare de
dispoziție (plictiseală, dezinteres, indi-
ferență) și tulburări de comportament
(instabilitate, agresivitate, opoziție, scă-
dere a randamentului școlar, bulimie sau
iuiorexie, uneori enurezie). Una din cauzele
acestor tulburări este necazul suferit de
părinți (dare afară din serviciu, boală etc).
Se numește depresiune anaclitică
(R. Spitz) ansamblul de dezordini fizice și
psihice care se instalează progresiv la
copilul mic separat de mama sa după ce
a avut cu ea o relație satisfăcătoare de cel
puțin șase luni după naștere. La început
mofturos și plângăcios, copilul sfârșește
prin a refuza orice contact uman. Doarme
prost, nu mai progresează în dezvoltarea
psihomotorie și pierde din greutate; după
trei luni fața copilului împietrește într-o
expresie de tristețe, privirea îi este goală,
nu mai plânge și cade într-o stare letar-
gică. Dacă separația afectivă nu trece de
3-4 luni, aceste tulburări pot să dispară.
Dincolo de acest termen, pronosticul
rămâne sumbru. -> CARENȚA AFECTIVA;
HOSPITALISM.DEPRINDERE, dispoziție relativ
stabilă generată de un exercițiu
prelungit.
Există deprinderi motorii, cognitive,
sociale etc, formate prin repetarea regulată
a unui eveniment. Repetarea nu este însă
singura condiție a deprinderii. Pentru ca
aceasta să se formeze este necesar ca
organismul să fie pregătit, să fie matur
spre a o recepta: un copil nu poate învăța
să meargă sau să scrie dacă nu a atins
un anumit nivel de maturizare". Funcția
deprinderii este economică: ea liberează
spiritul de actele care pot fi automatizate
(mersul, conducerea unui vehicul…).
Deprinderea prezintă totuși pericolul de a
sărăci ființa umană, de a o fixa în rețeaua
automatismelor, de a-i scleroza spiritul și
afectivitatea.
DESEN, ansamblu de linii și con-
tururi ale unei figuri.
în psihologie, termenul desen depășește
simpla imagine în creion sau în peniță,
însemnând și desenul în culori, inclusiv
acuarela. Psihologii utilizează desenul mai
ales în studierea copiilor, folosindu-1 ca
test de dezvoltare mentală, ca mijloc de
descifrare a caracterului și afectivității.
Desenul evoluează o dată cu dezvoltarea
psihologică. La 2-3 ani copilul nu poate
decât mâzgăli; mai târziu el încearcă să
respecte un model, iar la 5-6 ani știe să
„deseneze". Până la vârsta de 6 ani, toți
copiii, oricare ar fi originea lor etnică sau
socioculturală, desenează în același fel.
Cerându-le să deseneze un „om", psiho-
loaga americană F. Goodenough* a stabilit
un bun test de inteligență, simplu și încân-
tător, care permite să se controleze cu
ușurință nivelul intelectual al copiilor.Există și alte desene-test, destinate acelo-
rași scopuri, constând în reproducerea de
„forme geometrice" (Rey, Benton).
Pentru studierea caracterului copiilor se
utilizează desenul liber sau cu temă. în
acest caz se ține seama atât de aspectul
formal al desenelor (amplasarea pe supra-
fața hârtiei, grosimea liniilor, alegerea
culorilor), cât și de conținutul acestora,
care dezvăluie universul copilului, trăirile
sale, fie direct, fie într-o formă simbolică.
Pedopsihanaliștii se servesc de desene
pentru a înțelege dramele infantile și
pentru a-și ajuta tinerii pacienți să le
depășească.
DETECTOR DE MINCIUNI, apa-
rataj complex bazat pe asocierea de
cuvinte și pe efectele fiziologice ale
emoțiilor.
în mod obișnuit, răspunsul emoțional la
o situație dată se însoțește de modificarea
ritmului cardiac și respirator, de dimi-
nuarea rezistenței electrice a pielii și de
variații determinate ale undelor electrice
ale creierului. Utilizându-se simultan un
psihogalvanometru pentru răspunsurile
electrodermale*, un pneumograf pentru
măsurarea ritmului respirator și un sfig-
mograf pentru măsurarea pulsului și a pre-
siunii arteriale, se obțin diferite înregistrări
grafice după care este posibil să se stabi-
lească dacă subiectul examinat prezintă
reacții emoționale când răspunde la anu-
mite întrebări sau pronunță anumite
cuvinte. în pofida calităților sale, detec-
torul de minciuni rămâne un instrument
foarte imperfect.
DETERIORARE MENTALĂ, vlă-
guire intelectuală, care se poate
96

DEZORIENTARE
Multă vreme s-a crezut că dezechilibrul
mental este constituțional, însă în prezent
se acordă o importanță determinantă influ-
ențelor educative, în special carenței de
autoritate, dezbinării familiale, insta-
bilității mediului de viață. Tentativele tera-
peutice și de inserție profesională sunt
adesea decepționante. Conceptul de „deze-
chilibru mental" este absent din nosografia
americană (D.S.M. III). Descrierea din
această nosografie care se apropie cel mai
mult de dezechilibrul mental corespunde
personalității antisociale. -* PSIHOPATIE.
DEZORIENTARE, rătăcire, per-
plexitate.
Ființa umană se situează într-un mod
implicit în timp și în spațiu. în anumite
afecțiuni (confuzie mentală, demență, sin-
dromul lui Korsakov), pierderea acestui
simț de orientare se dovedește durabilă.
Bolnavul, incapabil să diferențieze părțile
spațiului său vital și să le restructureze
într-un ansamblu coerent, se rătăcește în
locuri cunoscute, confundă trecutul cu
prezentul, se crede acasă la el pe când este
la spital și chiar nu izbutește să pună
ordine în propria sa schemă corporală'.
DEZVOLTARE, serie de etape prin
care trece ființa vie spre a-și atinge
deplina realizare de sine.
La om dezvoltarea nu se reduce la
simpla creștere. Sub influența condițiilor
fiziologice și socioafective, apar noi forme
de funcționare care îl conduc pe sugarul
supus principiului plăcerii (limitat la simpla
căutare a satisfacerii trebuințelor) la starea
de adult conexat principiului realității. Pro-
gresiv, comportamentul se diferențiază și
ființa umană devine tot mai independentă
de contingențele exterioare. Sugarul mic.de exemplu, reacționează la durere prin
agitația întregului său corp, pe când
copilul mai în vârstă se mulțumește să
sustragă segmentul corpului afectat de
excitația neplăcută.
Fiecare ființă umană are un ritm de
creștere care îi este propriu; remarcăm aici
pusee rapide, stagnări, reculuri, dar în mod
practic niciodată o dezvoltare lineară. Cu
toate acestea, există un anumit număr de
legi valabile pentru toți. S-a stabilit, de
exemplu, că dezvoltarea psihomotorie
urmează o axă „cap-picioare" (numită și
axa cefalo-caudală), adică maturizarea
sistemului nervos se realizează în așa fel
încât copilul dobândește mai întâi con-
trolul capului, apoi al membrelor supe-
rioare și, la sfârșit, al celor inferioare.
Utilizarea baby-tests permite psihologilor
să știe dacă dezvoltarea copiilor mici se
face în mod normal. Condițiile optime
pentru ca aceasta să se deruleze în mod
armonios sunt: o bună igienă, o ambianță
stabilă și plină de căldură, îngrijiri marcate
de afecțiune.
DIAGNOSTIC, concluzie logică a o
serie de investigații destinate înțe-
legerii comportamentului unei per-
soane, a funcționării unui grup sau
a situației unei întreprinderi.
Orice diagnostic se bazează pe trei mari
principii: informația trebuie să fie abun-
dentă și variată; ea trebuie să fie raportată
la subiect, să fie privită în istoricitatea sa
și în relație cu mediul acestuia; interpre-
tarea' cea mai probabilă va fi aceea care
va explica maximum de fapte grație unui
minimum de ipoteze.
Diagnosticul psihologic este un act de
primă importanță, întrucât el condiționează
100DIPSOMANIE
tratamentul și evoluția ulterioară a subiec-
tului. El cere din partea psihologului
stăpânirea perfectă a tehnicilor, o mare
experiență, o vastă cultură și multă intuiție.
Munca de echipă înlocuiește din ce în ce
mai mult actul individual. Datorită coope-
rării, erorile de diagnostic sunt eliminate
și nu mai vedem, de exemplu, copii care
suferă de carență afectivă considerați a fi
arierați și nici tumori cerebrale rămase
nediagnosticate.
Grupul de diagnostic este o echipă de
persoane cu orizonturi diferite, care
acceptă să trăiască, timp de mai multe zile,
experiențe comune, cu scopul de a înțelege
fenomenele care se produc în mulțimi
restrânse.
DIDACTOGENIE, ansamblu de
tulburări psihologice sau psiho-
somatice provocate la elevi de
unele cadre didactice.
Nu rareori învățătorii se arată cel puțin
neîndemânatici cu elevii lor. Unii, deosebit
de exigenți, multiplică temele pentru
acasă, alții, surmenați sau excedați de
sarcina lor, se înfurie, își amenință sau își
umilesc școlarii. Procedând astfel, ei își
descarcă tensiunea nervoasă, dar îi zdro-
besc pe copii, care pot dezvolta o aver-
siune față de școală și chiar față de studii
în general, închizându-se în mutism sau
cufundându-se în depresie.
DIFERENȚIERE, trecerea de la
general la particular, de la o con-
diție globală și omogenă la alta mai
specială și eterogenă.
Diferențierea caracterizează dezvoltarea
unui individ. O observăm în toate dome-
niile. Acest proces este pus la lucru încă
de la fecundare. La început toate celulelerezultate din segmentarea oului sunt
identice. Progresiv,însă, ele capătă forme,
structuri și funcții noi (unele devin neu-
roni, altele celule senzoriale etc.) La fel,
comportamentul copilului mic, la început
nediferențiat, se îmbogățește progresiv,
ramificându-se în varietăți distincte. Expre-
siile sale emoționale, la început limitate la
plăcere și durere, devin mai precise, iar
conduita sa socială devine mai selectivă.
Cunoașterea procedează după același
principiu: la start posedăm câteva idei
generale asupra unei chestiuni, dar, pe
măsură ce reflectăm și achiziționăm
cunoștințe, acestea se diversifică în noțiuni
specifice.
DIGESTIV, în clasificarea lui
C. Sigaud (1908), unul dintre cele
patru tipuri morfologice esențiale,
care se caracterizează printr-un
abdomen voluminos și importante
trebuințe vegetative.
Acest tip corespunde endomorfului*
lui W. H. Sheldon și picnicului* lui
E. Kretschmer.
DIPSOMANIE, tendință excesivă
de a consuma băuturi alcoolizate,
tendință care se manifestă inter-
mitent, uneori periodic.
Această trebuință de nestăpânit poate
. dura mai multe zile, timp în care subiectul
este cufundat într-o profundă stare de
beție, despre care nu păstrează decât o
vagă amintire. Apare mai ales la subiecții
ciclotimiei. Dipsomania trebuie deosebită
de potomanie, care este trebuința impe-
rioasă și permanentă de a consuma orice
fel de băuturi, chiar și urină, dacă subiectul
nu are altceva la dispoziție. -• SETE.
101

DISARMONIE
DISARMONIE, discordanță în dez-
voltarea anumitor funcții, dezvol-
tare care nu se realizează în modul
așteptat, sincron și armonios.
Creșterea fizică, intelectuală și afectivă
a unui copil cunoaște progrese, opriri
(fixație*) și chiar reculuri (regresii*). în
dezvoltare intervin cel puțin trei factori:
maturizarea, învățarea și motivația. De
exemplu, un copilaș normal, în vârstă de
15 luni, al cărui echipament nervos, osos
și muscular este suficient pentru a merge,
nu o va face dacă nu o dorește, dacă nu a
fost suficient de stimulat în acest sens sau
dacă faptul de a merge i se pare periculos.
Există, în același fel. disarmonii privind
dezvoltarea funcțiilor intelectuale, achiziția
de cunoștințe, psihomotricitatea și împli-
nirea afectivă. Un copil poate fi supradotat
într-un domeniu și total deficient în alt
domeniu.
Numim Jisarmonie evolutivă organi-
zarea patologică a personalității, în care
intră toate discordanțele dezvoltării inte-
lectuale și afective. Este vorba în acest caz
de o stare prepsihotică, cu posibilitatea
unei evoluții spre psihoză.
DISARTRIE, tulburare a vorbirii.
Articularea cuvintelor este defectuoasă,
silabele sunt repetate, subiectul bolbo-
rosește. Disartria are o origine centrală, ea
observându-se mai ales în unele boli orga-
nice ale creierului, cum sunt delirium tre-
mens", demența" sau paralizia generală* de
origine sifilitică. -<• DlSLALlE.
DISCALCULIE, perturbare în învă-
țarea calculului la copii care posedă
totuși o inteligență normală.
Această tulburare însoțește destul de
adesea dislexia" și, ca și aceasta, are labază dificultățile de organizare spațială
(școlarul, de exemplu, nu știe prea bine de
unde să înceapă să facă adunarea),
încurcătura este însă trecătoare, ea dispă-
rând în urma unei reeducări adecvate,
asociată uneori cu un sprijin psihote-
rapeutic. Discalculiile sunt numeroase.
După J. Vogler (1988), la ieșirea din
școală 25% dintre copii nu stăpânesc
împărțirea (55% în ca/.ul în care operația
cuprinde numere zecimale). Pe de altă
parte, unii școlari eșuează în calcul pentru
că nu înțeleg enunțurile problemelor,
vocabularul lor fiind insuficient. Vedem
deci că nu numai elevul este în cauză în
cazul discalculiei,ci și școala. La adulți se
întâlnesc tulburări de caicul în stările de
degradare intelectuală (asemenea tulburări
pot fi unul din primele simptome ale
demenței) sau ca urmare a unei leziuni a
cortexului cerebral, ca în afazie. ••> TEORIA
OPERATORIE.
DISFORIE, tulburare de dispoziție
caracterizată printr-o slăbire a inte-
resului pentru viață și un senti-
ment general de insatisfacție.
Subiectul pare dezamăgit, dezabuzat,
căutând uneori o excitație artificială în
alcool sau drog și putând sfârși prin
sinucidere.
DISGRAFIE, tulburare a scrisului.
Dificultățile grafice care apar la copii
cu o inteligență normală sunt adesea dato-
rate unei contracții mulsculare exagerate,
legată de perturbări de origine emoțională.
Scrisul se lăbărțează în toate sensurile, nu
respectă liniile și devine ilizibil. Această
anomalie se ameliorează și chiar dispare
complet prin reeducare psihomotorie și
grafoterapie".DISLALIE, tulburare de articulare
verbală datorată malformațiilor sau
unor leziuni ale organelor peri-
ferice ale fonației (limbă, dinți,
buze. vălul palatin…).
Subiectul este în imposibilitatea de a
pronunța corect un cuvânt sau un sunet
determinat (el va spune „țe" în loc de „ce",
„sorț" în loc de ,,șorț"etc). Corectarea
acestor tulburări este posibilă prin reedu-
care condusă de un specialist (ortofonist).
-• DlSARTRIE.
DISLEXIE, tulburare privind învă-
țarea cititului.
în mod obișnuit, un copil de șase ani
învață să citească fără dificultate. Dar
mulți școlari, inteligenți (10%, după
B. Hallgren) nu reușesc să o facă. Sănătoși
la minte, neprezentând nici o deficiență
senzorială (miopie, surditate…) sau mo-
torie, cu o frecvență regulată la clasă, ei nu
reușesc, în pofida eforturilor lor și ale
învățătorilor, să citească fără poticneli:
inversează silabele (caramad în loc de
camarad, a corobîîn loc de a coborîetc.)
și mutilează cuvintele și frazele până la a
le face de nerecunoscut. Deficienți la citit,
deficienți la ortografie, ei se descurajează,
neglijează celelalte materii, devin elevi
dezabuzați, dezgustați de eșecurile lor.
Unii se revoltă, alții se deprimă sau adoptă
o atitudine de nepăsare.
Prin consecințele sale sociale și psiho-
logice, dislexia constituie o importantă
problemă pedagogică, pe care este necesar
să o aprofundam. Cauzele acestei „infir-
mități sociale" (J. Boutonier) sunt rău
cunoscute. Dificultățile lateralizării, ale
orientării în spațiu (a ști unde este dreapta
și unde este stânga, deasupra și dedesubt
etc.) sunt fapte frecvente, la fel ca stân-
găcia' contrariată, ceea ce i-a făcut pe uniiautori să spună că această tulburare este
legată de organizarea cerebrală, de o pre-
dominanță a emisferei drepte. Alți cerce-
tători însă (J. de Ajuriaguerra) cred că ar
fi mai degrabă vorba de lipsa motivației de
a învăța, de o absență a curiozității inte-
lectuale, în realitate, dacă în dislexie găsim
adesea factori afectivi asociați cu difi-
cultăți de organizare spațio-temporală, nici
unul dintre acești factori nu-i sunt proprii.
Avem de-a face cu un fenomen ale cărui
cauze sunt complexe, în parte ereditare,în
parte afective și, într-o cantitate deloc
neglijabilă, pedagogice; s-a putut constata,
într-adevăr, că cu cât învățătorul este mai
experimentat, cu atât mai puțini dislexici
găsim în clasa sa (E. Malmquist).
Unele cazuri de dislexie se ameliorează
spontan, spre opt sau nouă ani; altele,
dimpotrivă, lasă serioase sechele. La reedu-
care se poate recurge indiferent de vârstă.
Scopul nu este o nouă învățare a cititului,
ci modificarea sistemului de gândire al
școlarului. El trebuie în primul rând
învățat să-și organizeze spațiul și timpul
prin exerciții adecvate. Dar nici un fel de
reeducare nu reușește fără participarea
activă a părinților și învățătorilor, care au
a-și modifica îndeosebi atitudinea. în loc
de a-1 hărțui și de a-1 ocărî pe școlar,
important este să fie redusă anxietatea, să
fie reabilitat, încurajat. De preferat este,
însă, să se evite de la bun început această
tulburare. Lucrul acesta este posibil în
măsura în care copilul este pus în mod
prematur să învețe să citească (înainte de
șase ani) și dacă nu se așteaptă agravarea
tulburărilor observate, ci se intervine
reeducativ din primul moment. Dacă, după
primele două luni de exerciții, școlarul nu
izbutește să-și depășească dificultățile, este
util ca el să fie prezentat la o consultație
specializată.

DISOCIERE
DISOCIERE, ruptură de armonie,
dislocare a personalității.
La schizofrenic, de exemplu, notăm
bizarerii în comportament: surâsuri în timp
ce își exprimă durerea, zigzaguri brutale
ale cursului gândirii, care sare de la scripcă
la iepure, discurs incoerent etc. Aceste
simptome exprimă perturbarea psihicului,
dislocarea Eului bolnavului. Pentru a des-
crie asemenea simptome, P. Chaslin utili-
zează termenul „discordanță", iar E. Bleuler,
în germană, pe acela de Spaltung (= des-
picare, clivare).
DISONANȚĂ COGNITIVĂ, concept
propus de L. Festinger pentru a
desemna indispoziția psihică dato-
rată faptului partajării între două
sau mai multe idei contradictorii.
Omul are nevoie de coerență logică și
de armonie afectivă. Se întâmplă, însă, ca
această armonie să fie perturbată de eveni-
mente neașteptate. Unul dintre prietenii
mei, de exemplu, mărturisește deodată în
public opinii politice contrare acelora
pe care le profesez eu. Pentru a reduce
această „disonanță", va trebui să recurg la
un alt element care mă va ajuta să depă-
șesc contradicția și să-mi regăsesc echili-
brul interior. Aș putea, de pildă, să resping
informația primită („nu cred că și-ar putea
trăda ideile") sau să-i minimalizez impor-
tanța („își va da repede seama de greșeala
făcută"). Aș putea, de asemenea, să o rup
cu prietenul meu, ceea ce înseamnă o
transformare în anturajul meu, sau să-mi
modific eu însumi poziția, adoptând o altă
opinie.
DISORTOGRAFIE, tulburare pri-
vind învățarea ortografiei.
Uneori o întâlnim izolat, dar cel mai
adesea este asociată cu dislexia*. Litereleprea puțin diferențiate, fie prin grafismul
lor (m și n, p și q), fie prin pronunțare
(v și /)• sunt confundate, iar locul lor în
cuvinte nu este respectat. Disortografia se
datorează unei proaste organizări spațiale
(confuzie între dreapta și stânga, sus și
jos), dar și — în unele cazuri — dificul-
tăților afective ale copilului.
Numărul școlarilor care au o proastă
ortografie, fără a fi însă disortografici
în sensul arătat, este foarte ridicat. Potrivit
unei anchete efectuate de Ministerul
Educației Naționale (1987), pe un eșantion
reprezentativ de peste 2 000 de elevi
din cursul mediu, anul II, mai mult de
50% dintre școlari ignoră acordurile parti-
cipiului trecut, iar 70% fac cel puțin șase
greșeli la o dictare.
DISPLASTIC, în clasificarea lui
E. Kretschmer, tip fizic care reu-
nește caracteristicile ce aparțin
celorlalte trei tipuri: picnic, lep-
tosom și atletic, ceea ce îi dă un
aspect lipsit de armonie.
De exemplu, un subiect poate să aibă
picioarele scurte și groase, umeri înguști
și brațe firave.
DISPLAZIE, tulburare a dezvoltării
corporale caracterizată de dizar-
monie și diformități.
în sistemul biotipologic al lui
E. Kretschmer, displazia este un tip morfo-
logic care prezintă devieri în raport cu cele
trei tipuri prinicipale: astenic* (sau lep-
tosom), atletic' și picnic'. în sistemul lui
W. H. Sheldon, displazia este o variabilă
care se adaugă celorlalte trei componente
fundamentale: endomorfism*, ectomor-
fîsm\ mezomorfism'. Persoanele la care
predomină această variabilă aparțin tipului
dizarmonic.
104DOCIMOLOGIE
DISPOZIȚIE, stare afectivă funda-
mentală care poate să oscileze
între polii extremi ai mâhnirii și
bucuriei.
Dispoziția le dă emoțiilor coloratura lor
afectivă. Ea pare legată de constituție și
depinde de un mecanism neurofiziologic
controlat de diencefal (baza creierului).
Leziuni localizate în această zonă deter-
mină tulburări de dispoziție. în general,
toate leziunile cerebrale, fie ele de origine
traumatică (rănire), infecțioasă, tumorală
etc, pot să ducă la modificări ale dispo-
ziției.
DISTRACȚIE, deplasare a atenției
unui'subiect asupra unui obiect
diferit de acela care îi ocupa inițial
câmpul conștiinței.
Distracția corespunde unui mecanism
de apărare inconștient al persoanei în
fața unei situații neplăcute. în industrie se
fac eforturi de a se diminua fluctuațiile
atenției, fluctuații ale căror consecințe sunt
uneori dramatice; în acest scop se introduc
pauze în perioada de muncă și se reduc
zgomotele nocive. Distracția se poate
datora și conflictului a două motivații, una
conștientă, alta inconștientă: de exemplu,
după ce am scris o scrisoare care mă
contraria, o uit în buzunar. Există însă și o
altă varietate de distracție, aceea a savan-
tului izolat (distras) de lume din cauză
că trăiește consacrat cercetării sale. în
acest caz nu mai este vorba de un cusur
al atenției, ci de restrângerea câmpului
conștiinței. Diferite experimente permit să
se presupună că există un aparat de control
care filtrează mesajele senzoriale și nu
lasă să ajungă la cortex decât pe cele mai
semnificative.DIVORȚ, rupere legală a căsătoriei.
în Franța, în 1900, se număra un divorț
la douăzeci de căsătorii, pe când în 1988
această proporție se apropia de unu la trei.
Parisul a și atins nivelul Statelor Unite,
unde o căsătorie din două se termină cu
divorț. Această creștere are cel puțin trei
cauze: punerea sub semnul întrebării a
familiei în forma ei tradițională; emanci-
parea femeii; flexibilitatea legislației.
Aproape întotdeauna divorțul este
punctul final al unei neînțelegeri conju-
gale, gravă și durabilă, a cărei origine
poate fi sexuală, caracterială sau culturală.
Arareori soții se despart fără ură și arțag.
Copiii sunt însă cei care suferă cel mai
mult de pe urma acestei situații. Pentru
băieții în vârstă de 6 până la 8 ani pier-
derea tatălui echivalează cu un doliu. Le
trebuie în medie 10 ani ca să accepte situ-
ația. După J. Wallerstein (1986), aproape
40% dintre copiii ai căror părinți au divorțat,
copii pe care ea i-a studiat timp de 15 ani,
au suferit, într-un moment sau altul, de o
stare depresivă.
DOCIMOLOGIE, studiu științific
al metodelor de practicare a exa-
menelor și concursurilor.
Notarea probelor de către profesori nu
este niciodată cu totul obiectivă. Fiecare
are criteriile sale de referință. Lucrul
acesta a dus la atât de mari divergențe
în notare încât s-a putut vorbi de scandal.
Primele cercetări sistematice asupra exa-
menelor tradiționale, cercetări bazate pe
controlul statistic, întreprinse din 1922
de către M. și H. Pieron, continuate de
H. Laugier și D. Weinberg (1927-1933),
au arătat fără echivoc marea lor impre-
cizie. Dai- examenele tradiționale rezistă
106

totuși tuturor asalturilor. Cu toate acestea
apar câteva ameliorări, cum sunt dubla
corectare a lucrărilor scrise și luarea din ce
în ce mai mult în considerare a dosarului
școlar al fiecărui elev. Docimologia ar
vrea să obțină o perfecționare sensibilă a
metodelor de examinare și o formație
tehnică a examinatorilor.
DOPAJ sau DOPING, termen deri-
vat din verbul englez to dope, care
traduce utilizarea unui excitant.
Dopajul este un fapt frecvent la intelec-
tualii sau la sportivii care vor să sporească
în mod artificial capacitățile lor mentale
sau fizice. Este o practică periculoasă.
Ciclistul britanic Tom Simpson a murit din
această cauză la urcarea unei pante la
Ventoux (1967). Recurgerea la dopaj
denotă personalități slabe, care sunt lipsite
de încrederea în sine sau care vor să se
iluzioneze.
DOPAMINĂ – MEDIATOR CHIMIC.
DORINȚĂ, tendință devenită con-
știentă de obiectul ei.
Foamea, de exemplu, este o trebuință"
pe care eu caut să mi-o satisfac, iar dorința
mea de a mânca, generată de această tre-
buință, este conștientizarea situației res-
pective. Dacă mănânc fără a-mi fi foame,
dorința nu va avea timpul să apară; ca să
apară, este necesar să survină un obstacol.
Dorința ia naștere din frustrare. Ea dă
vieții afective tonalitatea ei, provoacă
sentimente și pasiuni, stă la baza vieții
active. Cu toate acestea, deși este adevărat
că voința nu se exercită fără o prealabilă
dorință, aceasta nu implică în mod automat
actul voluntar. într-adevăr, pot fi conștient
de faptul că îmi este foame, să doresc sămănânc și totuși să nu fac nimic pentru
a-mi satisface trebuința.
DRĂGHICESCU (Dimitrie), sociolog
și psiholog român (Zăvoieni, jud.
Vâlcea, 1875-București, 1945).
Licențiat al Facultății de Filosofie și
Litere din București (1901), a făcut studii
de specializare la Sorbona și a urmat
cursurile Școlii de înalte studii morale și
sociale (1901-1903). După un semestru de
studii la Universitatea din Berlin
(1903-1904), a obținut doctoratul la
Facultatea de Litere din Paris (1904). în
1905 a fost numit conferențiar de psiho-
logie socială și sociologie la București,
unde a predat și psihologia etnică. în
ampla lucrare Din psichologia poporului
român (1907), redactată prin prisma
„teoremei" că psihologia poporului român
înseamnă aproape exclusiv psihologia
țăranului român, autorul afirmă: „Viclenia,
dibăcia, înșelăciunea și fățărnicia, care am
văzut că erau note de seamă din psichologia
Dacilor și Romanilor, s-au păstrat la
Românii din toți timpii, căci în toți timpii
Românii au avut nevoie de ele". Alte
scrieri: L'eternel feminin (1905); Le
probleme de Iu conscience. Etude psycho-
sociologique (1907); La realitede l'Esprit
(1928).
DROG, produs natural sau sintetic
capabil să modifice comporta-
mentul consumatorului și să gene-
reze o dependență.
Drogurile pot fi clasate în cinci grupe:
1) stupefiantele sau „drogurile dure", care
cuprind îndeosebi cocaina și opiaceele
(opium, morfină, heroină, codeină); 2) dro-
gurile exaltante, cum sunt alcoolul, eterul
și acetatul de anii prezent în unele cleiuri;
3) halucinogenele', cum sunt cânepa indiană
106DROG
sau cannabis (70-80% dintre toxicomanii
francezi sunt consumatori de cânepă
indiană); 4) stimulentele psihice sau psiho-
analepticele. în această grupă găsim pro-
duse ca tutunul, cafeaua, ceaiul, dar și
amfetaminele", acestea din urmă nefiind
livrate decât pe bază de rețetă medicală;
5) hipnoticele, cum sunt barbituricele,
adesea prezente în farmacia familiei.
Număr de interpelări pentru folosirea de
droguri din anul 1965 în anul 1987în Statele Unite, toxicomania* a devenit
una din preocupările majore ale guvernului
care, în 1987, a alocat 3,5 miliarde de
dolari luptei împotriva acestui flagel.
încă nu este clar ce le împinge pe atâtea
și atâtea persoane să recurgă la drog, cu
riscul de a muri. Plăcerea exclusiv fizică?
Dorința de a se afirma, sfidând societatea,
ale cărei legi sunt încălcate? Șantajarea
alor săi? Imprudentă curiozitate, transfor-
mată într-o capcană fără ieșire? Răspun-
surile nu pot fi nici exclusive și nici gene-
rale. Statisticile arată însă că înrobiții
consumului de droguri se recrutează din
rândurile indivizilor celor mai defavo-
rizați și mai prost integrați din punct de
vedere social: 0,08% cadre superioare,
0,67% cadre medii, 20,72% salariați și
49,61% persoane fără o profesie definită
(O.C.R.T.I.S., 1988). Pe de altă parte,
putem spune că toxicomanii au în comun
căutarea unei plăceri imediate, obținută
fără efort. într-adevăr, aceste substanțe
stimulează „centrii plăcerii" descoperiți în
creier de J. Olds (1954). Aceleași structuri,
numite și sistemul recompensator al creie-
rului, ne procură bucuria atunci când am
realizat o operă frumoasă, am săvârșit o
faptă eroică sau pur și simplu ne-am
terminat în mod satisfăcător munca.
Folosirea drogului nu ar fi atât de bla-
mabilă dacă stimularea repetată a centrilor
plăcerii nu ar duce la obișnuință', ceea ce
necesită doze mereu crescute. în mod
corelativ, se produce un fel de „inerție"
sau de nonreacție a acestor structuri cere-
brale la activitățile fizice sau intelectuale,
a căror recompensă' normală era plăcerea,
în asemenea condiții, nu-i rămâne subiec-
tului deziluzionat decât disperarea sau
întoarcerea la drog. Este aproape imposibil
să se lupte împotriva plăcerii obținute fără
107

DUBLA LEGĂTURA
efort. Se înțelege astfel de ce lupta contra
toxicomaniei trece, în esență, prin preve-
nirea acesteia.
DUBLĂ LEGĂTURĂ, mesaje con-
tradictorii, frecvent repetate, care
angajează două sau mai multe per-
soane într-o situație imposibilă.
în orice mesaj rostit se pot distinge două
niveluri: conținutul manifest și un mesaj
implicit (sau metamesaj) inclus în atitu-
dinea și în intonațiile vocii locutorului. în
expresia „fă-o!" putem înțelege încurajarea
sau amenințarea. în a doua eventualitate,
intonația contrazice ordinul. Există situații
de viață în care asemenea contradicții se
repetă frecvent fără ca una din persoanele
în cauză (un copil, de exemplu) să o poată
Spunem, în asemenea cazuri, că ea suferă
o „dublă constrângere" sau că s-a angajat
într-o „dublă legătură". Ostilitatea unei
mame față de copilul nedorit poate să tran-
spară în atitudinile ei, în pofida mimării
afecțiunii. Mama și copilul,închiși într-un
cerc vicios, nu vor putea ieși din el decât
dacă fac apel la o terță persoană (un
psihoterapeut, de exemplu), capabilă să
analizeze situația. „Dubla legătură" se
regăsește frecvent în familiile de schi-
zofrenici.
DUMAS (Georges), psiholog fran-
cez (Ledignan, Gard, 1866 – id.,
1946).
Fost elev al Școlii Normale, agregat de
filosofie, a obținut doctoratul în medicină
(Stările intelectuale în melancolie, 1894)
și în litere (Tristețea și bucuria, 1900).
Conferențiar, apoi profesor titular la
Sorbona (1912), a scris și a coordonatnumeroase lucrări, dintre care un Tratat de
psihologie (1923) și Noul tratat de psiho-
logie (șapte volume, din 1931 în 1946),
rămas neterminat.
DURERE, senzație neplăcută, de
origine fizică sau psihică, senzație
care provoacă o reacție a organis-
mului, în general o conduită de
evitare.
Durerea este un semnal, un mijloc de
apărare al organismului, având drept
funcție să facă să înceteze excitația
periculoasă. Ea este preventivă, deoarece
permite diferențierea a ceea ce este nociv
de ceea ce nu este nociv, precum și
educativă: copilul mic care se arde ușor la
flacăra unui chibrit va evita mai târziu să
se joace cu focul. Sensibilitatea dureroasă,
care își are receptorii săi, „mesajele" sale
biochimice, căile sale de propagare și
centrii săi nervoși (R. Melzack și P.D. Wall,
1965), depinde parțial de condiții psiho-
logice .și sociale: martirul pare anesteziat
de credința sa; mulți indieni din America,
condiționați de educație, par să nu știe ce
este durerea, iar de mai multe decenii
femeile însărcinate beneficiază de psiho-
profilaxie, care vizează să facă indolor
actul obstetric. -• ENDORFINA.
DURKHEIM (Emile), sociolog fran-
cez (EpinaJ, 1858-Paris, 1917).
Agregat de filosofie, doctor în litere
(1893), a fost profesor la Sorbona și unul
dintre promotorii școlii sociologice fran-
ceze. Ideile sale majore au fost exprimate
în principala sa teză, Despre diviziunea
muncii sociale (1893). El demonstrează
aici că orice conștiință individuală este
supusă conștiinței colective cât și, dacă nucumva mai mult, influențelor corporale.
Lucrarea sa Sinuciderea (1897) se bazează
pe ideea că autodistrugerea este legată de
condițiile sociale, de o imposibilitate
a integrării subiectului în comunitatea
umană. A formulat, de asemenea, RegulileDURKHEIM
metodei sociologice (1895) și a studiat
Formele elementare ale vieții religioase:
sistemul totemic în Australia (1912). îi
datorăm și alte lucrări importante, între
care: Educație și sociologie (1922) și
Educația morală (1925)
108

E
EBBINGHAUS (Hermann), psiholog
german (Barmen, azi în Wuppertal,
1850-Halle, 1909).
Este cunoscut îndeosebi pentru cerce-
tările sale de psihologie experimentală
privind condițiile învățării și ale memo-
rării. Utilizând liste de silabe lipsite de
semnificație, pe care le dădea de învățat
studenților, a stabilit o serie de legi,
devenite mai apoi clasice (referitoare la
numărul de repetări, poziția elementelor în
serie etc), pe care se bazează teoriile
moderne ale învățării.
ECHIPĂ, grup de persoane care
îndeplinesc o sarcină comună.
Pedagogia modernă încurajează for-
marea de echipe compuse din câțiva copii,
în vederea realizării unui proiect liber ales
de ei. în Franța, R. Cousinet a aplicat timp
de 20 de ani această metodă într-un mediu
școlar. Spiritul claselor este în felul acesta
transformat, elevii lucrează cu ardoare,
însă dacă personalitățile lor se dezvoltă
cantitatea de cunoștințe dobândite prin
acest mijloc rămâne inferioară aceleia
transmise prin învățământul tradițional.în domeniul sănătății mentale, munca în
echipă necesită reuniuni frecvente, nu
numai pentru discutarea cazurilor pacien-
ților, ci și pentru examinarea sentimentelor
pe care aceștia le inspiră terapeuților (con-
tratransfer). -• ȘCOALĂ ACTIVĂ; TRANSFER.
ECOFRAZIE – ECOLALIE.
ECOLALIE sau ECOFRAZIE, repe-
tare ca un ecou, de către un su-
biect, a cuvintelor și frazelor pro-
nunțate în fața sa.
Această tulburare de limbaj apare la
deficienții mintali', influențabili, precum
și în anumite stări demențiale.
ECOLOCAȚIE sau ECOLOCALI-
ZARE, mod de reperare a unui
obstacol sau a unui corp în spațiu,
prin utilizarea fenomenului ecoului.
Ecolocația se bazează pe reflectarea
undelor sonore sau ultrasonice. Undele
emise de animal, reflectate de un obstacol,
sunt captate de un organ receptor* și
transmise creierului. Diferența de timp
care există între emisiunea semnalului și
110EFORT
receptarea ecoului său îi permite ani-
malului să evalueze distanța până la
obstacol. Liliecii, unele păsări, delfinii și
focile utilizează acest fel de sonar spre a
se orienta și a-.și repera prada.
ECOLOGIE, știință a raporturilor
care există între ființele vii și
mediul lor.
Psihologia ecologică (Lewin") studiază
comportamentul persoanelor în relație cu
mediul lor fizic și social. Ea caută mai
ales să pună în evidență influența mediului
asupra variabilelor psihologice, adică asupra
idealurilor, trebuințelor, motivațiilor, sco-
purilor, percepțiilor etc. Studiile ecologice
au demonstrat, de exemplu, că inadaptarea
socială variază proporțional cu mobilitatea
sociogeografică: delincventa es'c deosebit
de ridicată în populațiile de imigranți, iar
proporția tulburărilor mentale este mai
mare în metropole și în cartierele „ames-
tecate" (în preajma gărilor, de exemplu)
decât în alte locuri.
ECTOMORF. în tipologia lui WH. Sheldon,
subiect zvelt, delicat și fragil, cu mușchi
subțiri și membre relativ lungi, la care,
proporțional cu masa corporală totală,
creierul și sistemul nervos central sunt
importante și tind, într-un anumit sens,
împreună cu pielea, să domine economia
corpului. Termenul ectomorf a fost ales cu
referire la foița exterioară a embrionului
(ectoderm), din care derivă aceste țesuturi.
Acestui tip morfologic îi corespunde de
obicei un temperament „cerebrotonic"'.
ECTOMORFIE sau ECTOMOR-
FISM, în tipologia lui W.H. Sheldon,
ansamblu de caracteristici ale ecto-
morfului.EDUCAȚIE, artă de a dezvolta cali-
tățile morale, intelectuale, artistice
și fizice pe care copilul le posedă în
stare potențială.
Educația nu vizează modificarea naturii
celui de care se ocupă, ci să-l ajute să se
dezvolte armonios în mediul lui. Ea nece-
sită cunoașterea trebuințelor sale, a legilor
creșterii sale fizice și mentale, depinzând
de ideea pe care și-o face despre om: în
Sparta, oraș militar al Greciei antice, copiii
erau supuși unei discipline de fier.
în pofida recomandărilor marilor peda-
gogi (Montaigne, Komensky"), educația
autoritară a persistat până la începutul seco-
lului XX și numai ca urmare a influenței
lucrărilor unor psihologi contemporani
(Binet", Claparedc', Dewey", Wallon*) s-a
răspândit o formă de educație mai adaptată
la realitate. Aceasta începe de la nașterea
copilului, ba chiar înainte, prin educarea
părinților. Acestei sarcini necesare i se con-
sacră „școlile părinților", fondate (1928)
și animate de umaniști și psihopedagogi
(A. Isambert, A. Berge…), ale căror cercuri
de studii și conferințe sunt frecventate cu
asiduitate.
EFORT, mobilizare a forțelor indi-
viduale pentru a învinge o difi-
cultate.
Efortul depus rezultă atât din cerințele
situației, din resurse (forța musculară și
morală), cât și din motivația (competiție,
pasiune etc.) persoanei. El se poate exer-
cita pe plan motor, atunci când este vorba
de surmontat rezistența fizică; pe plan
intelectual, în cazul concentrării atenției;
sau pe plan moral, dacă este vorba de lupta
împotriva unei tendințe nefaste (alcoolism,
de exemplu).
111

EGO
Sentimentul efortului precedă oboseala"
și nu are loc decât dacă solicitarea ener-
getică depășește un anumit prag, acela care
corespunde punerii în acțiune a rezervelor
organismului.
EGO, cuvânt latin care înseamnă
„Eu".
în limbajul psihanalitic, Ego desem-
nează fracțiunea de personalitate care
echilibrează forțele cărora le este supus
individul, adică propriile sale impulsii
(tendințe abisale), morala sa (sau, mai exact,
Supraeul*) și, în sfârșit, realitatea lumii
exterioare. Psihologia Eului (în limba
engleză Ego psychology) a fost dezvoltată
îndeosebi de către Anna Freud, căreia îi
datorăm lucrarea Eul și mecanismele de
apărare (1936), iar în Statele Unite de către
E. Kris, R. Loewenstein și H. Hartmann,
care a scris Psihologia Eului și problema
adaptării (1930).
EGOCENTRISM, tendință de a
face din sine centrul universului.
Egocentrismul este normal la copil până
pe la 6-7 ani. în această perioadă, dife-
rențierea dintre Eu și lumea exterioară se
efectuează progresiv, dar gândirea rămâne
esențialmente subiectivă: copilul nu pri-
vește fenomenele observate sau proble-
mele care i se pun decât din propriul său
punct de vedere. El va spune, de exemplu:
„Uite, tată, luna merge după mine!" Sau,
când este întrebat dacă are un frate și el
răspunde afirmativ, iar după aceea i se pune
întrebarea: „dar fratele tău are un frate?",
el va răspunde „nu". Această atitudine
poate persista la unii subiecți cu deficiențe
intelectuale, arierați pe plan afectiv sau
nevrotici incapabili de „decentrare" (de ase pune în locul altuia). Egocentrismul nu
trebuie confundat cu egoismul", care este
iubirea de sine excesivă.
EGOISM, iubire de sine excesivă,
ba chiar exclusivă.
Atașamentul de sine al egoistului îl face
să subordoneze interesul semenului pro-
priului său interes. Un anumit grad de
egoism este necesar, dar egoismul absolut,
care nu este compensat de altruism", este
nesăbuit și duce în mod ineluctabil la
izolarea individului în sânul grupului său
și chiar la sinucidere" (£. Durkheim).
Egoistul raportează totul la sine, pe când
nonegoistul ascultă de un sistem de valori
care depășește propria-i individualitate.
Cel dintâi întâmpină din ce în ce mai
multe dificultăți în a găsi un sens existenței
sale, deoarece este prea puțin stimulat de
colectivitate. Așa se explică, probabil,
faptul că procentul de sinucideri la celi-
batari este mai ridicat decât la persoanele
căsătorite.
ELABORARE, ansamblu de ope-
rații intelectuale prin care ele-
mente simple (senzații, dorințe
etc.) sunt transformate în per-
cepții, imagini, amintiri sau idei.
Freud numește elaborare procesul psihic
inconștient pornind de la care ideile latente
ale unei persoane se manifestă în vise, sub
o formă condensată și concretă, în imagini
vizuale: astfel, de exemplu, o carte de vizită
încadrată în negru reprezintă moartea.
ELECTROȘOC sau SISMOTE-
RAPIE, terapeutică din psihiatrie,
care constă în provocarea unei crize
epileptice artificiale, făcându-se
112EMOȚIE
să treacă o descărcare electrică
prin creier.
Acest tratament, datorat lui U. Cerletti
și L. Bini (Milano, 1938). are o influență
reală asupra multor melancolici și uneori
asupra tinerilor schizofrenici. Dar modul
său de acțiune rămâne un mister. Au fost
formulate mai multe ipoteze, mai mult sau
mai puțin satisfăcătoare: stimularea elec-
trică liberează hormoni și substanțe până
acum necunoscute; șocul mobilizează meca-
nismele de apărare ale organismului; psi-
hismul se reconstruiește după o ordine
nouă; curentul electric activează un centru
de reglare a dispoziției aflat la baza cre-
ierului, în pofida avantajelor sale practice,
această tehnică le repugnă multor psihiatri,
care suspectează latura ei „magică" (apă-
sându-se pe un buton, este însănătoșit
bolnavul) și îi preferă psihotropele.
EMOTIVITATE, aptitudine de a
reacționa la evenimente, chiar la
cele anodine, trăind emoții.
Individul emotiv este impresionabil,
vibrează la te miri ce, pare susceptibil și
vulnerabil, dar nu este cu toate acestea un
inadaptat. Când nu este exagerată, emoti-
vitatea este normală și utilă, doarece sus-
cită un comportament adaptat la situație.
Emotivitatea poate fi constituțională sau
dobândită. H. S. Liddell, plasând oi într-o
încăpere întunecoasă și aplicându-le mici
lovituri la picioare, cărora ele nu se puteau
sustrage, le-a făcut hiperemotive: pe când
anterior ele erau calme, după experiență
tresăreau la cel mai mic zgomot în timpul
nopții. Caracterologii consideră emoti-
vitatea drept una dintre cele trei proprietăți
fundamentale ale caracterului, celelaltedouă fiind activitatea" și răsunetul* eveni-
mentelor asupra psihismului individului.
EMOȚIE, reacție globală, intensă
și de scurtă durată a organismului
la o situație neașteptată, însoțită
de o stare afectivă de tonalitate
plăcută sau neplăcută.
Emoțiile ocupă un loc fundamental în
psihologie, deoarece ele sunt strâns legate
de trebuințe, de motivații și pot sta la
originea tulburărilor mentale sau psiho-
somatice, în pofida numeroaselor lucrări
efectuate, natura, modul de acțiune și
funcția emoției rămân ipotetice. S-au stu-
diat îndeosebi manifestările sale fizio-
logice (modificarea ritmurilor cardiac și
respirator, relaxarea sfincterelor, uscarea
gurii, transpirația etc), repercusiunile
asupra funcțiilor mentale (creșterea suges-
tibilității, diminuarea controlului voluntar)
și a conduitelor pe care le provoacă (plâns,
fugă…); s-a pus în evidență, în expresia
emoțiilor, partea datorată culturii (în China,
furia determină holbarea ochilor). Dar
condițiile emoției și bazele sale psiho-
fiziologice sunt încă slab cunoscute.
Emoția depinde nu numai de natura
agentului emoțional, cât mai ales de
individ, de starea sa actuală fizică și
mentală, de personalitatea sa, de istoria sa
personală, de experiențele anterioare. Dacă
există emoții colective datorate anumitor
condiții excepționale care, pentru majo-
ritatea persoanelor, au aceeași semnificație
(panica provocată de un cutremur de
pământ), emoția rămâne esențialmente
individuală. în general, ea se manifestă
atunci când subiectul este surprins sau
când situația depășește posibilitățile sale.
Ea traduce dezadaptarea și efortul organis-
mului de a restabili echilibrul momentan
113

rupt. Emoția nu este conștientizarea reac-
țiilor fiziologice datorate acestei deza-
daptări, așa cum socotea W. James („mi-e
frică pentru că tremur"), ci cunoașterea
semnificației situației („ursul este peri-
culos") și demobilizarea mecanismelor de
apărare personale (mă las invadat de
emoție). Ceea ce explică modul de a se
comporta al unor supraviețuitori din catas-
trofe (zidiți în fundul unei mine care s-a
prăbușit, de exemplu), care leșină sau sunt
cuprinși de un tremur nervos de îndată ce
au fost salvați.
în general, dezordinile fiziologice dato-
rate emoțiilor sunt temporare. Dar se
întâmplă ca șocul emoțional să fie atât de
violent sau atât de persistent încât orga-
nismul să se epuizeze în restabilirea echi-
librului și să apară leziuni cum sunt ulcerul
gastric (Selye*). Medicina psihomatică* a
pus în evidență rolul important al factorilor
emoționali în numeroase afecțiuni, din
cele mai diverse, cum sunt astmul,eczema,
obezitatea sau tuberculoza pulmonară.
EMPATIE, rezonanță, comunicare
afectivă cu semenul.
O mamă cunoaște intuitiv trebuințele și
sentimentele sugarului ei. cu care ea este
în comunicare. Această misterioasă capa-
citate este legată, după toate aparențele, de
faptul că inițial copilul era una cu mama
sa. Ea explică de asemenea de ce copiii,
oricât de mici, sunt la curent cu necazurile,
cu neliniștile și bucuriile părinților lor.
Empatia stă la baza identificării' și a înțe-
legerii psihologice a celorlalți.
ENCOPRESIE, incontinență invo-
luntară a materiilor fecale, cel mai
adesea diurnă, independentă de
orice leziune organică, care survinela un copil ce a depășit vârsta nor-
mală de dobândire a controlului
asupra sfincterelor (2-3 ani).
Se manifestă de cele mai multe ori la
băieței (75-90% din cazuri, după unii
autori) perturbați afectiv și care în felul
acesta își exprimă inconștient agresivitatea
față de anturajul lor fmstrant și dorința ca
părinții să se ocupe de ei. De regulă scopul
lor este atins, deoarece părinții și edu-
catorii reacționează aproape întotdeauna
prin pedepsirea celui care își murdărește
patul sau pantalonașii. Pentru copilul enco-
presiv lucrul acesta este o mică satisfacție,
întrucât a reușit să atragă atenția asupra sa.
Un astfel de comportament cedează, în
general, la psihoterapie.
ENDOMORF. Termen propus de
W. H. Sheldon pentru a desemna subiectul
al cărui corp este gras, moale, rotund, fără
relief muscular și la care viscerele și
aparatul digestiv ocupă un loc important.
Acest termen a fost ales cu referire la
foița internă a embrionului (endoderm),
din care derivă aproape în întregime
elementele funcționale ale sistemului
digestiv. Acestui tip morfologic îi cores-
punde de obicei temperamentul „visce-
rotonic"*, caracterizat prin sociabilitate și
dragoste de mâncare.
ENDOMORFIE sau ENDOMOR-
FISM, în tipologia lui W. H. Sheldon,
ansamblul caracteristicilor endo-
morfului*.
ENDORFINĂ, substanță peptidică
provenită chiar din organism,
având proprietățile farmacologice
ale morfinei.
Ideea care a dus la descoperirea en-
dorfinei se rezumă la două propoziții:
114EPILEPSIE
l) există în mod necesar în creier receptori
specifici ai morfinei; 2) organismul pro-
duce substanțe care au o acțiune morfinică
(inhibarea durerii).
în 1975, J. Hughes și H. W. Kosterlitz
izolează în creierul de porc primele endor-
fine, pe care ei le numesc „enkefaline".
Câteva luni mai târziu, pornindu-se de la
ipoteza lui R. Guillemin și a altor cerce-
tători, sunt izolate alte endorfine. Endor-
finele joacă rol de hormoni atunci când
sunt produse de glandele endocrine (hipo-
fiză, suprarenală), dar acționează ca medi-
atori chimici", cu o acțiune inhibitoare,
atunci când sunt secretate de neuronii*
sistemului nervos central (creier, măduva
spinării). Ele moderează sau împiedică
liberarea de „substanță P" (neurotransmi-
țător al mesajului dureros), sunt implicate
în senzațiile de foame și sete și au o
contribuție importantă în controlul vieții
emoționale, în special în reglarea plăcerii.
ENUREZIE, emisiune involuntară
și inconștientă de urină.
Copilul mic, care își udă patul până la
vârsta de 15 sau 18 luni din cauză că încă
nu a dobândit controlul sfincterelor sale
nu este enuretic. Se vorbește de regulă de
enurezie atunci când emisiunea invo-
luntară și repetată de urină (uneori diurnă,
de cele mai multe ori nocturnă) are loc la
un subiect în vârstă de peste 4 ani, emi-
siune care nu poate fi atribuită nici unei
leziuni organice.
Enurezia este relativ frecventă. Potrivit
estimărilor statistice, ar exista 10-15%
enuretici în rândul copiilor și 0,5%
(C. Vidailhet, 1984) până la 3%
(F. C. Cushing, 1975) în rândul adulților.
Nu există o explicație unică a acestei
afecțiuni, dar autorii sunt din ce în ce maiînclinați să creadă că un rol capital joacă
aici factorul psihic. într-adevăr, s-a con-
statat că enurezia apare la copiii ai căror
părinți sunt pe cale de a divorța sau că ea
coincide cu nașterea unui frățior sau a
unei surioare, cu ducerea copilului la gră-
diniță etc. în unele cazuri este vorba de
o regresiune la starea de bebeluș. Este
deca această afecțiune prin șocuri electrice
(saltele speciale care îi trimit descărcări
electrice copilului care doarme, de îndată
ce el urinează). Este de preferat calmarea
și deculpabilizarea copilului și obținerea
participării sale la propriul tratament.
EONISM, pervesiune sexuală, dife-
rită de homosexualitate, caz în care
bărbatul se travestește în femeie
pentru propria-i plăcere.
A fost probabil cazul cavalerului Charles
d'Eon (1728-1810), care a dat numele
acestei perversiuni. După Havelock Ellis,
ar fi vorba de o inversiune sexuală expri-
mată simbolic pe plan vestimentar. Pentru
A. Hesnard, dimpotrivă, impulsia erotică
este inițial orientată spre femeia dorită, dar
care rămâne distantă. Neputând-o poseda,
bărbatul și-o apropriază identificându-se
cu dânsa prin ce are ea mai reprezentativ:
vestimentația.
EPILEPSIE, boală nervoasă, carac-
terizată în general prin convulsii și
pierderea cunoștinței.
Criza epileptică este provocată de des-
cărcarea intempestivă a celulelor cerebrale.
Ea poate fi spectaculară (criză majoră), cu
cădere, contracții spasmodice ale corpului,
mușcarea limbii, pierderea de urină, an-
goasantă pentru cei care asistă, în așa
măsură încât în Roma antică ea apărea
115

EPILEPSIE MUZICOGENICA
drept semn rău prevestitor, suficient ca să
dizolve adunările publice. Dar ea poate fi
și limitată (criză minoră) la câteva mo-
mente de absență* sau secuse musculare
(miocloniij, ba chiar poate să treacă neob-
servată la copii atunci când se produce
noaptea (în aceste cazuri are loc emisiunea
de urină, care este confundată cu enurezia).
Această maladie, foarte răspâdită
(5% din populația totală), lovește toate
păturile sociale, fără alegere: Iuliu Cezar,
F. M. Dostoevski, Vincent Van Gogh
au fost epileptici. într-o mică proporție
(6% din cazuri) epilepsia este ereditară, în
rest fiind cauzată de accidente perinatale,
traumatisme craniene, encefalite, tumori
cerebrale etc. Factorii afectivi joacă un rol
manifest în declanșarea crizelor. Șocurile
psihologice sunt suficiente pentru a le
provoca. Unii psihanaliști consideră că ele
au o semnificație simbolică pentru subiect
care, astfel, ar exprima dorința de a se
retrage din lumea reală traumatizantă.
Tratamentul epilepsiei constă în diminu-
area sensibilității creierului la stimuli prin
administrarea de medicamente (barbitu-
rice, hidantoine etc.) și suprimarea tuturor
excitanților, cum sunt alcoolul și cafeaua.
Se ajunge astfel la dispariția tuturor
crizelor.
EPILEPSIE MUZICOGENICA, crize
convulsive consecutive unor audiții
muzicale observate la unii subiecți.
Expresia o datorăm lui McD. Critchley,
care a obsevat și a descris fenomenul.
După H. Gastaud, asemenea crize s-ar
produce la indivizi purtători ai unei leziuni
a lobului temporal, prin intermediul emoției
suscitate de muzică.
EPILEPTOIDIE. Constituție mentală
descrisă îndeosebi de E. Kretschmer șiF. Minkowska.în care s-ar regăsi trăsă-
turile presupuse ale mentalității epilep-
toide, caracterizată în special de imaturi-
tate, impulsivitate, lentoare de spirit, „vâs-
cozitate mentală" (glișroidie*) și tendința
la religiozitate. Termenul epileptoidie este
nefericit ales, el sugerând că toți epilepticii
au acest tip de caracter, ceea ce nu este
cazul. Dimpotrivă, trăsăturile de persona-
litate descrise mai sus se observă în nume-
roase alterări cerebrale organice, diferite
de epilepsie*. De aceea noțiunea de epilep-
toidie este din ce în ce mai puțin uzitată.
EREDITATE, transmitere a carac-
terelor fizice și psihice ale părin-
ților la descendenți.
De la apariția lucrărilor lui C. V. Naudin
și J. Mendel știm că trăsăturile ereditare
sunt transmise prin intermediul cromo-
zomilor din nucleul celulelor. Studiul
eredității umane este posibil prin confrun-
tarea gemenilor și stabilirea de arbori
genealogici. H. H. Newman, de exemplu,
studiind douăzeci de cupluri de gemeni
univitelini (adică ieșiți dintr-un singur ovul
fecundat), crescuți separat din prima
copilărie, în medii sociale diferite, a con-
statat identitatea nivelurilor lor intelectuale
și a aptitudinilor motorii. în familia Iui
J. S. Bach, examinată pe parcursul a cinci
generații, se relevă prezența a cincispre-
zece compozitori de talent. Aceste obser-
vații pledează în favoarea transmiterii
ereditare a aptitudinilor (inteligență, talent
muzical etc).
Pe de altă parte, fără a vrea să revenim
la lamarckism, există indiscutabil expe-
riențe care demonstrează posibilitatea unei
transmiteri ereditare a comportamentelor
dobândite. Dacă supunem trei generații de
șobolani la aceleași probe de labirint', ceade a treia generație are nevoie de un timp
de zece ori mai mic pentru a reuși la pro-
bele la care este supusă. în ceea ce privește
afecțiunile mentale, riscul de a se îmbol-
năvi este de 1-20% pentru subiecții care
au rude apropiate bolnave. Dar evoluția
ființei umane nu depinde decât parțial de
patrimoniul ereditar. Mediul și educația
joacă și ele un rol extrem de important în
dezvoltarea sa.
ERGOGRAF, aparat care servește
la înregistrarea travaliului unui
mușchi sau a unui membru.
Cel mai cunoscut este acela al lui
A. Mosso. în cazul acestui aparat, su-
biectul trebuie, prin flectarea unui singur
deget, să ridice o greutate ale cărei depla-
sări sunt înscrise într-un sistem înregis-
trator. Traseele obținute permit studierea
modificărilor acestui travaliu datorate obo-
selii, stimulenților psihici etc.
ERGONOMIE, ansamblu de studii
și cercetări care au drept scop orga-
nizarea metodică a muncii și ame-
najarea echipamentului de lucru
în așa fel încât să facă sistemul
„om-mașină" cât mai eficient
posibil.
Această știință, generată de dificul-
tățile crescânde ale selecției profesionale,
caută să determine condițiile de adaptare
la muncă a omului. în loc să i se ceară
muncitorului să se adapteze la mașină și la
mediul de muncă, echipe formate din
psihologi, ingineri, fiziologi caută să adap-
teze mașinile și locul de muncă în funcție
de muncitor. Studiile lor duc la diminuarea
oboselii și accidentelor prin reducerea
căldurii și a zgomotelor inutile, prin opti-
mizarea semnalelor, prin modificarea dis-punerii mijloacelor de control etc. După
ce s-a axat pe locurile de muncă și atelier,
ergonomia se preocupă azi de funcțio-
narea întregii întreprinderi. La sfârșitul
anilor 1981, interesul ergonomiei s-a de-
plasat asupra organizării sociale a muncii
și asupra factorilor psihosociali implicați
citorilor la concepția sarcinilor ce le revin
(P. Cazamian, 1987).
ERGOTERAPIE, metodă de reedu-
care și de tratament prin muncă
pentru handicapații fizici și mintali.
încă din Antichitate se cunoștea valoa-
rea terapeutică a activității laborioase, dar
ergoterapia nu s-a dezvoltat decât în anii
celui de al doilea război mondial.
Scopul urmărit este o reluare de contact
a bolnavului cu realitatea profesională și
socializarea sa prin stabilirea de noi relații
umane. Se consideră că munca este dez-
alienantă deoarece anulează pentru moment
trăirile psihopatologice ale celui care i se
consacră. Pe de altă parte, acesta are
ocazia să ia din nou cunoștință de capa-
citățile sale renăscânde și să-și regăsească
încrederea în sine.
ERIKSON (Erik Homburger), psiha-
nalist american de origine germană
(Frankfurt pe Main, 1902 – Harwich,
Massachusetts, 1994).
Instalat la Viena, și-a desăvârșit for-
mația psihanalitică în cadrul Institutului de
psihanaliză din acest oraș. în 1933 a
emigrat în Statele Unite, unde s-a stabilit
definitiv. în următoarele două decenii a
ocupat diferite posturi în cercetare și
învățământ, la Harvard, Yale și Berkeley.
Din 1960 și până în 1970 a fost profesor
«le „dezvoltare umană" și a predat cursuri
117

ERIKSON
de psihiatrie la Harvard. Cercetările pe
care le-a întreprins, în anii 1930, asupra
indienilor din Dakota și California, l-au
determinat să-și modifice concepțiile psi-
hologice. Anumite sindroame nu se puteau
explica prin psihanaliză. în miezul multor
probleme ale indianului el găsea un senti-
ment al „dezrădăcinării", impresia unei
discontinuități între modul de viață prezent
(în rezervații) și istoria poporului său.
Acestei rupturi cu trecutul i se adăuga
refuzul valorilor promovate de cultura
albilor și imposibilitatea de a se recunoaște
în viitorul preconizat de aceștia. Proble-
mele acestor oameni, a remarcat Erikson,
sunt legate mai mult de Eu și de cultură
decât de impulsiile sexuale.
în cartea sa Copilărie și societate
(1950), Erikson aduce trei contribuții
majore la studiul persoanei: 1) în primul
rând el susține că dezvoltarea individului
are loc de la un capăt la altul al existenței
sale; 2) el arată apoi că, pe lângă stadiile
psihosexuale descrise de Freud, există
stadii psihosociale în cursul cărora
individul stabilește orientări noi, impor-
tante pentru el însuși și pentru lumea sa
socială: 3) în sfârșit, el pretinde că fiecare
stadiu posedă atât o componentă pozitivă
cât și o componentă negativă, „alegerea"
efectuându-se sub influența interacțiunii
sociale (interacțiunea individului cu el
însuși și cu mediul său). Astfel, în primul
an de viață, bebelușul, total dependent de
ceilalți, va vedea dezvoltându-se în el o
încredere fundametală în cazul în care
îngrijirile care i se dau sunt de bună
calitate. Dimpotrivă, dacă este neglijat, va
cunoaște teama, suspiciunea, neîncrederea
față de lume în general și față de oameniîn special. Dar o asemenea atitudine nu
este definitivă.
Erikson distinge, astfel, în viața omului
opt vârste, cărora le corespund opt stări
bipolare: 1) primul an de viață este mo-
mentul încrederii sau al neîncrederii; 2) de
la 2 la 3 ani este vârsta autonomiei sau a
îndoielii; 3) între 4 și 5 ani este vârsta
inițiativei sau a culpabilității; 4) de la 6 la
11 ani este perioada ingeniozității,în care
se afirmă priceperile, sau perioada inferio-
rității; 5) de la 12 la 18 ani adolescentul își
dobândește identitatea (identitatea psiho-
socială, sensul a ceea ce el este,înțelegând
de unde vine și încotro se îndreaptă) sau,
dimpotrivă, vede născându-se o difuziune
a rolului (sentimentul de a nu ști ce este el,
încotro merge, la ce se atașează); 6) al
șaselea stadiu, care se întinde de la sfâr-
șitul adolescenței la începutul vârstei
mature, este acela al intimității (capaci-
tatea de a-și împărți viața cu o altă per-
soană) sau al izolării; 7) la vârsta matură
subiectul are de ales între generativitate
(interesul pentru alte persoane decât
membrii familiei sale) sau grija exclusivă
de sine; 8) în sfârșit, ultima vârstă este
marcată pe de o parte de integritatea per-
sonală (individul își privește cu satisfacție
viața trecută), iar pe de altă parte de dis-
perare, de sentimentul eșecului, de regretul
pentru ceea ce ar fi putut fi.
O atare concepție a existenței, care
relativizează importanța conflictelor din
copilărie și influența părinților, nu ignoră
rolul pe care îl poate avea societatea și
subiectul însuși în formarea persoanei. în
plus, ea este dătătoare de speranță pentru
că la fiecare vârstă, eșecurile anterioare pot
fi corectate.
118ETALONARE
EROS, în teoria freudianâ, ansam-
blu al impulsiilor vieții.
După Freud, finalitatea acestor impulsii
este crearea de legături puternice și nume-
roase între ființele vii. -•• IUBIRE.
EROTISM, senzualitate.
Acest termen este frecvent utilizat în
psihopatologie pentru a desemna exage-
rarea impulsiilor sexuale care pot să inva-
deze întregul câmp al conștiinței unui su-
biect, în funcție de personalitate, erotismul
se poate manifesta printr-un comportament
libertin, prin nevroză obsesională (atunci
când individul luptă împotriva înclinațiilor
sale) și chiar prin delir.
EȘANTION, fracțiune reprezen-
tativă a unui ansamblu definit.
Numai în mod excepțional ar putea fi
examinată totalitatea indivizilor unei
populații determinate. De obicei obser-
vatorul trebuie să se limiteze la o parte din
aceasta, numită eșantion. Alegerea eșan-
tionului este însă dificilă.
Pentru a se evita favorizarea unor părți
din populație, în detrimentul altora, psiho-
logii și sociologii utilizează diverse
metode: l) eșantionarea aleatoare, caz în
care se extrag la întâmplare, din populația
definită, elementele destinate să constituie
eșantionul; 2) eșantionarea prin mănun-
chiuri, care se rezumă la a extrage un fel
de „mănunchiuri" (muncitori din aceeași
uzină, de exemplu), din care vor fi inte-
rogați toți subiecții; 3) eșantionarea areo-
lară, constând din prelevarea eșantionului
din arii geografice delimitate fie de căi de
comunicație (drumuri, cursuri de apă…),
fie prin cvadrilarea unei fotografii aeriene
sau a unei hărți geografice; ariile-eșantion
fiind trase la sorți, se determină apoi, prinacelași procedeu, persoanele care vor fi
contactate; 4) eșantionarea prin cote, care
constă în a elabora un „model redus" al
populației. Există și alte modalități de a
constitui un eșantion, dar rafinamentele
metodologice nu-l pun pe cercetător la adă-
post de unele capcane logice. -» SONDAJ;
STATISTICĂ.
EȘEC, insucces.
Eșecul nu depinde de nivelul absolut al
realizării unei acțiuni. Este, în esență, o
noțiune subiectivă. Avem eșec atunci când
nu se atinge scopul fixat. în general, eșe-
curile deprimă, iar dacă se repetă frecvent
(insuccese școlare, profesionale, senti-
mentale…), sunt susceptibile de a deter-
mina tulburări nevrotice. Mulți indivizi
timizi, indeciși, resemnați, le trăiesc ca pe
o fatalitate, comportându-se în viață de
parcă ar fi sortiți la neputință. în cazul
unora s-ar spune că ei caută în mod expres
eșecul, ca pentru a se pedepsi de o culpă
inconștientă.
ETALONARE, scară stabilită cu
referire la un eșantion cât mai
reprezentativ posibil pentru o
populație definită și omogenă, la
care se raportează notele obținute
de un subiect.
Există două modalități de etalonare:
prima face apel la noțiunea de deviație în
raport cu media (mai exact, în raport cu
deviația standard*), pe când cea de a doua
este bazată pe diviziunea notelor în funcție
de fracționarea în procentaje egale a efec-
tivului eșantionului. Aceasta permite situ-
area individului în raport cu populația de
referință și prezicerea, de exemplu, a
reușitei școlare sau profesionale.
119

ETER
ETER, lichid volatil obținut prin
acțiunea acidului sulfuric asupra
alcoolului etilic, de unde și numele
de eter etilic.
Utilizarea eterului ca euforizant a fost
odinioară foarte răspândită, mai ales în
Irlanda. Azi această toxicomanie este mai
rară, deși în clară progresie. Beția eterică
.se manifestă prin veselie, excitație motorie,
stări de extaz, agresivitate. Uneori se
adaugă o senzație de imponderabilitate. în
eterismul subacut poate să apară un delir
halucinator, asemănător cu acela din deli-
rium tremens*. Tratamentul eteromaniei
nu provoacă manifestări prea neplăcute.
->• DROG.
ETNOCENTRISM, atitudine a
spiritului, universal răspândită,
care constă în raportarea tuturor
fenomenelor sociale la acelea care
ne sunt familiare, deoarece sunt
proprii grupului de care aparținem.
în mod inconștient, tipul uman propriu
societății căreia aparținem ne servește
drept referință în a-i judeca pe alții. Indi-
vizii al căror comportament depășește
anumite limite par suspecți (îi tratăm ca
pe niște marginali, smintiți, situați în afara
legii) sau, dacă vin din alte orizonturi,
provoacă uimire, ba chiar pot fi consi-
derați extraterestri (cazul primilor albi
sosiți în Africa neagră). Unele populații
de indieni din America își manifestă etno-
centrismul numindu-se Reshe („oameni
adevărați").
ETNOPSIHIATRIE, studiu și tra-
tament al maladiilor mentale infuncție de grupurile etnice sau
culturale cărora le aparțin subiecții.
Principalii promotori ai etnopsihiatriei
sunt George Devereux', H. Ellenberger și
T. Nathan.
ETOLOGIE, știința moravurilor.
Etologia este o ramură a psihologiei
animale*. Ea studiază comportamentul
animalelor în mediul lor natural sau în
condiții foarte apropiate de acesta. Fiecare
specie are propria sa lume (Umwelt, după
J. von Uexkiill), pe care trebuie să o cunoști
pentru a înțelege conduitele animale.
Ochiul broaștei nu percepe decât contu-
rurile mobile și ansamblurile luminoase
schimbătoare, ceea ce reduce lumea vizuală
a batracianului la anumite obiecte în miș-
care: o broască va sări să înghită o frun-
zuliță care planează, dar va muri de foame
pe un covor de muște moarte.
Fiecare specie decupează din lumea
care o înconjoară o fracțiune semnifi-
cativă, determinată de organizarea sa
senzorială. în aceeași ordine de idei, vom
spune că leopardul în cușcă pare nein-
teligent, incapabil să rezolve o problemă
de simplu ocol* pentru a ajunge la mo-
meală, deoarece lumea artificială în care a
fost plasat nu are pentru dânsul nici o
semnificație. în natură, dimpotrivă, unde
orice lucru poartă un sens, el se dovedește
capabil să facă ocoluri considerabile pentru
a-și captura prada.
Domeniul etologiei s-a extins și la
moravurile umane. Psihologia modernă nu
mai ia în considerare omul izolat ca obiect
de studiu, ci îl replasează în mediul său și
ține seama de toate faptele psihologice
(percepție, comunicare, învățare etc.) din
unghi psihosocial. -» LORENZ.EU, persoană conștientă și afir-
mată.
Conștiința unității personale se edifică
o dată cu creșterea. La sfârșitul primului
trimestru de viață, noul-născut își folosește
mâinile pentru a explora lumea exterioară
și propriul corp, pe care începe să-1 des-
copere, în felul acesta se stabilește o primă
distincție între Eu și non-Eu, distincție pe
care înțărcarea o va face și mai evidentă.
Spre vârsta de doi ani, dacă este așezat în
fața unei oglinzi, el își surâde fără a înțe-
lege că este vorba de el însuși. Numai
peste un an el începe a se servi de pronu-
mele eu sau mine și să se opună semenului
din simpla plăcere de a-și afirma perso-
nalitatea. Mai târziu, Eul continuă să se
elaboreze sub dubla influență a matu-
rizării* și a condițiilor socioculturale și
afective.
în terminologia psihanalitică, „Eul"
(traducerea lui das Ich din germană)
desemnează sediul și ansamblul moti-
vațiilor și actelor unui individ care condi-
ționează adaptarea sa la realitate, îi satisfac
trebuințele și rezolvă conflictele datorate
unor dorințe incompatibile. în actele vieții
curente, această funcție se exercită pe
planurile conștient (procese intelectuale)
și inconștient (punând în joc mecanismele
de apărare).
Eul nevrotic este slab; el este incapabil
să rezolve conflictele interioare ale per-
soanei (cerințe impulsionale opuse con-
științei morale sau realității), ceea ce îl
angoasează și îl face să adopte tot felul de
comportamente paradoxale (rituri obse-
sionale, sinucidere etc).
EUGENIE sau EUGEN ISM, metodă
derivată din studiul eredității, careare drept scop ameliorarea speciei
B. Russell (1929) distinge două forme
de eugenie: una pozitivă, care constă în a
favoriza dezvoltarea „vițelor bune", alta
negativă, care vizează descurajarea proli-
ferării „vițelor rele". La începutul anilor
1980, în Statele Unite, din inițiativa lui
M.R. Graham, a fost creată o bancă de
spermă a laureaților cu Premiul Nobel, iar
femei „supradotate" au fost inseminate cu
spermatozoizi proveniți de la savanți
eminenți (A. Coriat, 1987). Ca să împie-
dice reproducerea unor subiecți cu tare
ereditare, unele țări preconizează nu numai
contracepția și avortul terapeutic, ci și
sterilizarea. în China, de exemplu, care în
1987 număra 4,4 milioane de handicapați
din naștere, s-a elaborat o lege asuprii
eugenismului, în intenția de a reduce
numărul acestor infirmi și a se „ridica
nivelul calitativ al națiunii chineze''. Dacă
sfaturile eugenice sunt utile, sterilizarea
este discutabilă, întrucât comportă peri-
colul de a fi impusă în mod autoritar și
extinsă la grupuri întregi de indivizi
socotiți „devianți".
EU IDEAL, perfecțiune a Eului.
Freud atribuie psihanalizei un plan bine
definit: „să faciliteze Eului cucerirea pro-
gresivă a Sinelui". Trecerea de la Sine' la
Eu se face pe două căi diferite. Prima este
directă, pe când cea de a doua trece prin
Eul ideal care, în parte, constituie o „for-
mațiune reacțională împotriva proceselor
instructive ale Sinelui". După D. Lagache,
Eul ideal se poate defini ca un ideal de
atotputernicie personală, de invulnerabi-
litate, rezultat din narcisismul primar al
copilului.
121

EUNUCOIDISM
EUNUCOIDISM, stare morfopsi-
hologică observabilă la bărbat în
anumite cazuri de insuficiență ge-
nitală.
Semnul cel mai clar, pe plan fizic, este
absența caracterelor sexuale secundare
(barbă, pilozitate). Din punct de vedere
psihologic, se observă în permanență o
mare blândețe și o anumită timiditate,
probabil legate de un sentiment de infe-
rioritate*.
EXCITAȚIE, stimulare a unui
receptor senzorial.
Aparatul nervos transmite mesajul con-
ținut în excitant și mobilizează energia
organismului pregătit pentru răspuns. El
poate exprima reacția corpului la stimul"
(K.M.B. Bridges numește excitație răs-
punsul emoțional unic al noului-născut la
orice excitant) și, pe un plan mai general,
stare tranzitorie de exaltare mentală și de
agitație motorie în care se poate găsi un
subiect supus unor emoții puternice sau ca
urmare a unei intoxicații (alcoolism, de
exemplu). Excitația intensă, durabilă, se
întâlnește la maniac, care este vesel,
guraliv, fără astâmpăr și infatigabil. Când
agitația este excesivă sau violentă, este
necesar să se recurgă la neuroleptice* sau
la litiu și să se izoleze bolnavul într-o
cameră moderat iluminată. -• MANIE.
EXHIBIȚIONISM, impulsie mor-
bidă de a-și arăta organele genitale
în locuri publice.
îl găsim la unii debili mintali sau
demenți, al căror simț moral este slăbit,
dar și la indivizi cu inteligență normală.
Ca perversiune sexuală, exhibiționismul
se integrează într-o structură nevrotică,
nefiind decât un simptom printre altele.legat de imaturitatea afectivă și de com-
plexul castrării'. După psihanaliști, exhi-
barea organelor genitale ar fi, în mod
inconștient, mijlocul de a se asigura de
posesia lor. Exhibiționismul este, în gene-
ral, puțin accesibil terapeuticii. „Vindecări-'
ar fi cu toate acestea obținute datorită
psihoterapiei de inspirație psihanalitică și
terapiei comportamentale".
EXPECTATIVĂ, așteptare din par-
tea unui subiect care, bazându-se
pe elemente obiective, speră într-o
anumită reușită.
Expectativa coincide rareori cu perfor-
manța așteptată, ea fiind influențată de
dorințele și de temerile persoanei în cauză.
-«• ASPIRAȚIE.
EXPERIMENT CRONIC, acțiune
experimentală de durată.
în psihologia animală se pregătesc unele
animale zise „cronice", în scopul realizării
de experimente frecvent repetate. Din
1950, după exemplul lui R.G. Heath, se
utilizează microelectrozi implantați stabil
în creierul mai multor animale, spre a se
studia funcționarea acestui organ. Printr-o
mică breșă practicată în cutia craniană,
se introduc în masa cerebrală electrozi
minusculi cu vârf bont. Microelectrozii
sunt conectați la aparatele de stimulare și
de înregistrare, fie prin lungi fire subțiri,
de extremă finețe, fie prin transmisie
radioelectrică. Toleranța la implanturi este
excelentă; unele animale le păstrează timp
de 4-5 ani.
EXPERTIZĂ MENTALĂ, –
al personalității efectuat de un
medic psihiatru ori de un psiholog
122EXTRATENSIV
clinician, la cererea unei autorități
judiciare sau administrative.
Expertizele psihiatrice și psihologice
sunt frecvente mai ales în procesele
criminale, când tribunalul are nevoie să
știe dacă, în momentul crimei, acuzatul
era într-o stare de „demență"; dacă este
în permanență periculos; dacă există la
el anomalii mentale; dacă este susceptibil
de vindecare și de reinserție în societate;
dacă este pasibil de sancțiune penală. în
general, judecătorul de instrucție apelează
la doi experți (psihiatru și psiholog), care
pot să înainteze două rapoarte separate sau
un singur text, după ce și-au confruntat
punctele de vedere.
EXPRESIE, manifestare exterioară
a gândirii sau a stărilor psihice.
Expresia este o conduită de comunicare
generată de viața socială și care contribuie
la menținerea coeziunii sale. Atitudinile,
mimica, vorbirea, scrisul,desenul au drept
rațiune de a fi transmiterea de informație
către semeni. Copilul mic care își face rău
căzând nu plânge decât dacă prin preajmă
se află mama sa sau altcineva din anturaj:
lacrimile sale sunt o cerere de consolare.
Forma de expresie variază de la o cul-
tură la alta. în Japonia se surâde pentru a
se exprima furia sau în caz de mustrare.
Expresia afectivității este un limbaj care
se învață; ea funcționează ca un mijloc de
comunicare. Schizofrenicul se înstrăinează
de grup pentru că a pierdut uzanța normală
a acestui limbaj: mimica sa nu mai cores-
punde sentimentelor exprimate (el râde în
fața unor evenimente triste), iar vocabu-
larul pe care îl folosește, prea încărcat de
neologisme, devine de neînțeles.
Tehnicile expresive sunt pe larg folosite
în psihologia clinică și în psihopatologie,
fie ca mijloc de cunoaștere a persoanei, fieca terapeutică. în Africa neagră, bolnavii
se exprimă mai ales prin dans, ritm,
baterea tobelor și „discursuri nebune"
(cuvinte aruncate alandala, strigate, urlate
sau psalmodiate).
EXTAZ, stare inefabilă în care
subiectul pare cufundat în încântare.
în acest caz funcțiile vegetative ale
subiectului (respirație, circulație) sunt
foarte încetinite, el nemaipercepând mesa-
jele lumii exterioare. Extazul mistic veri-
tabil se poate asocia cu un nivel moral
extrem de ridicat si poate antrena reali-
zarea de fapte mărețe. în psihopatologie se
observă uneori stări extatice care inter-
ferează cu preocupări erotice și religioase,
dar care nu duc nicăieri.
EXTEROCEPTOR, receptor sen-
zitiv localizat pe suprafața cor-
pului.
Exteroceptorii primesc și transmit mesa-
jele lumii exterioare: vizuale, auditive,
cutanate și chimice (miros și gust).
EXTRATENSIV, în clasificare lui
H. Rorschach, tip de „rezonanță
intimă" stabilit prin psihodiag-
nostic*, în care formula principală
K/C face să apară o predominanță
a răspunsurilor culoare (C), legate
de starea emoțională a subiectului,
față de răspunsurile mișcare (K),
care par să traducă posibilitățile
sale de identificare. Subiectul extra-
tensiv este orientat spre acțiune și
spre lumea exterioară, având con-
tacte sociale lesnicioase.
Conceptul de extratensiune (de unde
derivă termenul „extratensiv") este legat
de acela de extraversiune folosit de

FREUD (SIGMUND)
trad. fr. 1949). Mai pot fi citite, în limba
franceză: Le normal et la pathologique
chez l'enfant (trad. fr. 1965); Le traitement
psychaiialytique des enfanls (1946), L'enfant
dans la psychanalyse (1976).
FREUD (Sigmund). neuropsihiatru
austriac, fondator al psihanalizei
(Freiberg, Moravia, azi Pribor,
Cehoslovacia, 1856-Londra, 1939).
Urmând studii medicale la Viena, se
specializează în neurologie, efectuează
importante cercetări în anatomia com-
parată a sistemului nervos și asupra ence-
falopatiilor infantile și descoperă proprie-
tățile anestezice ale cocainei. Privat-docent
la Universitatea din Viena, vine în Franța
spre a-și completa pregătirea medicală: în
1885 urmează cursurile lui J. M. Charcot,
la Salpetriere, iar patru ani mai târziu pe
acelea ale lui H. Bernheim, la Nancy.
Instalat la Viena, devine colaboratorul lui
J. Breuer, cu care publică, în 1895, Studii
asupra isteriei.
Convins că nevrozele sunt maladii psi-
hice independente de orice leziune orga-
nică, pricinuite de șocuri afective uitate, el
caută o metodă susceptibilă să readucă în
conștiință traumatismele înăbușite. După
ce utilizează, succesiv, hipnoza, apoi un
tratament prin întrebări, folosește metoda
asociațiilor libere și formulează regula
nonomisiunii (pacientul trebuie să spună
tot ce îi trece prin minte). Studiază visele,
demonstrează mecanismele de bază ale
acestora, elaborează noțiunile de cenzură,
refulare, libido, inconștient, pregătind în
faze succesive o nouă psihologie, cunos-
cută sub numele de psihanaliză. Nu este
vorba de o simplă terapeutică, ci de odoctrină care punea sub semnul întrebării
ideile privind condiția umană.
Cu curaj și stăruință, S. Freud și-a
continuat cercetările, în pofida ostilității
suscitate de concepțiile sale revoluționare.
Opera sa este considerabilă. „Prin fecun-
ditatea sa — spune E. Claparede —, ea
constituie unul din evenimentele cele mai
importante înregistrate vreodată de istoria
științelor spiritului". Dintre extrem de
numeroasele sale lucrări, cităm: Interpre-
tarea viselor (1900); Prelegeri de intro-
ducere în psihanaliză (\9l6-\9\7); Inhi-
biție, simptom și angoasă (1926). Primul
volum în traducere franceză al operelor
complete ale lui Freud a apărut în 1988; el
va fi urmat de alte douăzeci până în 1996.
FRICĂ, sentiment de neliniște
trăit în prezența sau la gândul unui
pericol.
Psihanaliștii fac clar distincție între frică
și angoasă". Cea dintâi este reacția normală
în fața unui pericol real, pe când cealaltă
se raportează la o frică lipsită de obiect (ea
ar fi impresia vagă că riști un pericol inde-
finit în fața propriilor impulsii).
FRIEDMANN (Georges), sociolog
francez (Paris, 1902 -id., 1977).
Fost elev al Școlii Normale, agregat de
filosofie (1926) și doctor în litere (1946),
este director de studii la Școala practică de
înalte studii (1948) și director al Centrului
de studii privind comunicațiile de masă.
Cercetările sale se referă îndeosebi la psi-
hosociologia muncii. Dintre numeroasele
sale lucrări, cităm: Problemele umane ale
mașinismului industrial (1946); încotro
merge munca umană? (1950); Munca fărâ-
mițată (1956); Putere și înțelepciune (1970).
132FROMM
FRIGIDITATE, imposibilitate, pen-
tru femeie, de a trăi senzații volup-
tuoase in raporturile sexuale.
Această tulburare, foarte frecventă în
Franța (aproximativ o treime dintre femei),
poate avea cauze organice locale sau,
de cele mai multe ori, cauze psihologice.
Frigiditatea poate fi legată de stângăcia
soțului, dar și de refuzul inconștient al
plăcerii din partea femeii și de condiția
feminină. Foarte adesea frigiditatea traduce
un conflict interior, posibil de precizat
printr-o examinare aprofundată. Pentru
a trata tulburarea, psihoterapeutul tre-
buie să furnizeze cuplului, cu tact, toate
informațiile și sfaturile tehnice de care
are nevoie. Sexologii W. H. Masters' și
V. E. Johnson au pus la punct o metodă de
reeducare psihosexuală (cură intensivă de
15 zile), care ar obține 80% vindecări
durabile.
FRISCH (Karl von), zoopsiholog
austriac (Viena, 1886 – Munchen,
1982).
Este cunoscut mai ales prin lucrările
sale asupra orientării și schimbului de
informații la albine, dar tot el este acela
care a descoperit, la boiștean, prima
„substanță de alarmă". Este vorba de o
secreție chimică eliberată de animalul rănit
sau numai înspăimântat (a mai fost numită
și „substanța groazei"), care avertizează
congenerii de prezența unui pericol și îi
face să fugă. Karl von Frisch a publicat
numeroase lucrări, dintre care unele au
fost traduse în limba franceză: Vie et
mceurs des abeilles (1955); Architecture
animale (1976); Le professeur des abeilles
(1987); Memoires d'un biologiste. Von
Frisch(1886-1982) [1988].în 1973 aobți-
nut, împreună cu K. Lorenz și N. Tinbergen,
Premiul Nobel pentru medicină.FRdBEL (Friedrich), pedagog german
(Oberweissbach, 1782-Marienthal,
1852).
Puternic influențat de J. H. Pestalozzi*,
dar și de J. A. Komensky, a pus în practică
propriile sale idei pedagogice și, în 1816,
la Keilhau, a fondat Institutul universal
german de educație.
Restrângându-și în mod voluntar câmpul
de acțiune la copiii mici, după ce se
ocupase de școlari, el ia observat pe
nou-născuți și pe sugari. în 1836 deschide
la Blankenburg (Turingia), prima Kinder-
garten (grădiniță de copii), în care jocul
ocupă un loc esențial. Mai târziu grădi-
nițele de copii s-au răspândit peste tot în
lume, inclusiv în țările în curs de dezvol-
tare și în China populară.
FROMM (Erich), psihanalist ameri-
can de origine germană (Frankfurt
pe Main, 1900 – Muralto, Elveția,
1980).
împreună cu M. Mead și G. Gorer, a
dezvoltat teoria „caracterului național",
care îl face pe individ să se comporte așa
cum i-o cere rolul său social. El face din
trebuința socială elementul fundamental al
psihologiei umane. Orice cunoaștere a
individului ar trebui să treacă prin stadiul
relațiilor interpersonale, întrucât ceea ce
este esențial este mai puțin satisfacerea sau
frustrarea impulsiilor instinctuale cât cali-
tatea legăturii interumane. în consecință,
problemele cele mai important sunt dra-
gostea, ura, prietenia, gelozia etc. Omul
are nevoie de ceilalți pentru a se realiza,
pentru a-și dezvolta creativitatea. El aspiră
la o societate iubitoare și fraternă. Fromm
este un umanist, un marxizant și un
moralist.
133

Dintre principalele sale lucrări traduse
în limba franceză, cităm: La peur de la
liberte (1941, trad. 1963); L'homme pour
lui meme (1947, trad. 1967); La crise de
la psychanalysc. Essais sur Freud, Murx,
ct Ia psychvlogic sociale (1970, trad.
1971); Lu passion de detruirc (1975);
Crandcur ct limites de In pensee freu-
dicnne (lucrare postumă).
FRUSTRARE, stare a celui care
este privat de o satisfacție legitimă,
care este înșelat în speranțele sale.
Frustrarea se poate datora lipsei unui
obiect (lipsa de hrana) sau întâlnirii unui
obstacol pe calea împlinirii dorințelor. Se
spune că dificultățile sunt externe, atunci
când rezultă din mediu (fructele sunt în
pom, dar pa/nicul veghează), și interne,
atunci când ele depind de individ (simțul
său moral îi interzice furtișagul).
Frustrarea nu se definește însă prin
obstacol, pentru că, în realitate, nimic nu
ne permite să știm ce va ti apreciat ca atare
de către subiect. Una și aceeași situație
poate fi resimțită ca favorabilă de către o
persoană și poate fi trăită ca frustrantă de
către alta. Vindecarea, de exemplu, nu este
întotdeauna primită cu satisfacție, deoarece
unii găsesc mai multe avantaje în a fi bol-
navi (nu mai au responsabilități, ceilalți se
ocupă de dânșii etc.) decât sănătoși. Așadar,
nu știm dacă individul este frustrat decât
studindu-i comportamentul.
Reacțiile la frustrare sunt variabile: ele
depind de natura agentului frustrant și de
personalitatea celui supus acțiunii acestui
agent. Răspunsul, în general, este agresiv.
Ostilitatea poate viza obstacolul (copilul
mic își manifestă furia la adresa mamei
sale), se poate deplasa asupra unui sub-
stitut (copilul își bate ursulețul) sau vizează
propria persoană (unele sinucideri în rândul
134școlarilor, consecutive unei mustrări, se
explică prin acest mecanism). în alte cazuri,
agresiunea, total inhibată, este înlocuită de
regresiune* la un stadiu anterior al dez-
voltării (reapariția enureziei'…).
După importanța lor și după mometul
în care se produc, frustrările determină
consecințe mai mult sau mai puțin durabile
la cei care le îndură. Ele sunt cu atât mai
grave cu cât se manifestă mai precoce.
J. Mac V. Hunt a demonstrat că, la șobo-
lani, comportamentul de depozitare este cu
atât mai intens cu cât animalele au fost
mai private de hrană la vârsta lor tânără,
în comparație cu șobolanii care au primit
întotdeauna o alimentație abundentă. Dez-
voltarea generală este de asemenea afec-
tată de carențele afective" precoce. Expe-
rimentând pe doi iezi gemeni, alăptați de
mama lor, unul dintre ei fiind separat de
aceasta timp de o oră pe zi. apoi amândoi
fiind privați de lumină, H. S. l.iddell a
constatat că iedul care nu a fost separat
sa adaptat noii situații, pe când celălalt a
murit. într-o creșă-model, R. Spitz a con-
statat că sugarii privați de mama lor pre-
zentau o sensibilitate crescută la infecții
banale (mortalitate 37%) în comparație cu
cei dintr-o grădiniță, unde nu s-a înre-
gistrat nici un deces. Frustrări mai puțin
grave, cum este privarea de blândețea
maternă, au consecințe caracteriale: copilul
devine egoist, hipersensibil și dependent
de părinții săi. Educația nu constă în supri-
marea frustrărilor, ci în dozarea lor, în
funcție de rezistența individului.
FUGĂ, părăsire a domiciliului,
escapadă.
Ea este la copil epilogul unui conflict cu
anturajul (părinți, învățători, educatori),
atât reacție de opoziție față de mediul care
nu-1 satisface cât și speranță confuză de aFURIE
găsi altundeva ceea ce îi este refuzat aici.
Adulții nevrozați, dezechilibrați au uneori
aceeași atitudine. Fuga, conduită conștientă,
este în acest caz mărturisirea eșecului.
Sunt însă și dispariții de la domiciliu
care răspund unei porniri impulsive, cvasi-
automatice, mai mult sau mai puțin con-
știente. Acestea se întâlnesc în epilepsie,
schizofrenie și în stările confuzionale.
FUGĂ DE IDEI, exaltare psihică.
Toate procesele mentale par accelerate,
ideile se precipită tumultuos, se înlănțuie
în disprețul oricărei logici, după cheful
asociațiilor superficiale, într-un discurs
incoerent. Această manifestare se observă
mai ales în manie*.
FUNCȚIE, ansamblu de operații
strict dependente unele de altele,
al căror joc armonios exprimă viața
organismului.
După J. Dewey', funcția constituie
unitatea fundamentală a oricărei conduite,
ea fiind un act adaptat. Jocul, de exemplu,
nu este accidental: este o funcție — spune
EL Claparede —, deoarece satisface tre-
buințele prezente ale copilului, ajutându-l
totodată să-și pregătească viitorul. Meca-
nisme psihologice cum sunt fantazarea și
refularea au și ele o valoare funcțională,
fiind modalități de apărare a personalității
contra tensiunilor pe care le suferă.
FUNCȚIE SIMBOLICĂ -* TEORIA
OPERATORIE.
FUNCȚIONAL, care privește o
funcție.
Psihologia funcțională este o metodă
de abordare a activității mentale. în loc
de a se întreba: „Care este natura vieții
psihice?" (punct de vedere structural) sau
„Cum se desfășoară operațiunile mentale'?"(punct de vedere mecanicist), ea cerce-
tează cauzele fenomenelor psihologice,
semnificația lor, valoarea lor adaptativă
(care este funcția emoției, a visului etc.).
Punctul său de vedere este dinamic. Psiho-
logia funcțională pune problema conduitei
și ajunge la acțiunea practică, deoarece
scopul postulat dictează căutarea mij-
loacelor. Dacă, de exemplu, considerăm
somnul o funcție de apărare contra epui-
zării, iar în anumite nevroze* vedem rezul-
tatul unei suprasolicitări*, ne vom gândi să
instituim cure de somn pentru a trata
tulburările nevrotice.
Educația nouă este funcțională, în sensul
că ea nu mai consideră inteligența ca pe
o entitate, ci ca pe un instrument aflat la
dispoziția copilului. Pentru ca acesta să se
servească de el, trebuie să-i simtă nevoia,
trebuie trezit interesul său în această
direcție. Tocmai ținând seama de trebuin-
țele și de interesele copilului îl putem mai
bine instrui și îi putem dezvolta resursele
naturale.
FURIE, emoție subită, cu tendință
agresivă, care se manifestă printr-o
vie animație expresivă, gestuală și
verbală, uneori incontrolabilă.
Clasic se disting furia palidă sau lividă
și furia roșie, definite astfel după colorația
feței. La copii se observă „furiile albe",
care tind la sincopă. Furia survine în
situații de frustrare, când individul se arată
incapabil de a le domina. Unor persoane
nevolnice sau nevrozate furia le oferă
ocazia să-și afirme personalitatea neliniș-
tită. Când nu se îndrăznește înfruntarea
subiectului furiei, are loc o deplasare asupra
lucrurilor neanimate sau asupra ființelor
lipsite de apărare, copii sau animale.
Psihanaliza descoperă aici o regresare la
stadiul sadico-anal.
135

Sub influența educației, ființa umană
învață să-și controleze expresiile motorii
și verbale ale furiei. Cu toate acestea, unele
furii explodează la cel mai măruț pretext.
Ele denotă indivizi predispuși, ca urmare
a unei dereglări endocrine (când tiroida sau
suprarenalele sunt prea active), sau o defici-
ență a sistemului nervos central, ca în epi-
lepsie sau alcoolismul cronic. Stările de
furie se asociază uneori cu obscurizarea
conștiinței, care poate să nu păstreze nici
o amintire privind asemenea stări. -•
SHAM RAGE.
FURT, fapt de ați însuși bunul
altuia, prin forță sau fără știrea
păgubașului.
Unele furturi traduc imaturitatea afec-
tivă a autorilor, iar uneori și înclinația sprerău a acestora. Furturile au dubla semni-
ficație a represaliilor și a unei revendicări;
sunt comise, cel mai adesea, de către
subiecți frustrați în copilărie. Unii hoți
dintre minori fură obiecte de la persoane
pe care le îndrăgesc în mod deosebit. Acest
comportament paradoxal corespunde do-
rinței lor ascunse de a nu le părăsi, de a
păstra cel puțin ceva de la ele. Alți copii,
prost adaptați din punct de vedere social,
fură pentru a da altora lucrurile de furat; ei
speră că în felul acesta le vor „cumpăra"
camaraderia și vor fi admiși în grupul lor.
Există, în sfârșit, furturi patologice, comise
de epileptici, de demenți, de arierați inca-
pabili să se controleze, dar acestea sunt
relativ rare. -> CLEPTOMANIE.G
GALLUP (George Horace), ziarist și
statistician american (Jefferson,
Iowa, 1901 – Tschingel, Elveția,
1984).
A fondat propriul său institut de sondare
a opiniei publice (1935) și a creat o
metodă de anchetă prin chestionare
individuale care și-a găsit o consacrare
răsunătoare în 1936, când ea i-a permis să
prezică triumful lui F.D. Roosevelt în
alegerile prezidențiale, cu o eroare de
numai șase procente.
GALVANOTAXIE, reacție de orien-
tare și de locomoție a unui orga-
nism mobil supus acțiunii unui
curent electric continuu.
Se spune că galvanotaxia este pozitivă
atunci când animalul este atras de elec-
trodul pozitiv (anod) și negativă când
deplasarea se face spre catod. Cunoașterea
comportamentului galvanotaxic al peștilor
stă la baza pescuitului electric. Metoda
constă în a crea în apă, cu ajutorul unui
grup electrogen, un câmp electric produs
de un curent continuu. Peștii, atrași de
anod, se imobilizează în vecinătatea sa,
literalmente anesteziați. Pescuitul electricpermite, într-un curs de apă, selecționarea
speciilor, eliminarea unor varietăți dăună-
toare, cum este peștele-pisică, marcarea
peștilor a căror creștere vrem să o urmă-
rim, deplasările lor etc.
G.A.P.P. ->• GRUP DE AJUTORARE
PSIHOPEDAGOGICĂ.
GÂNDIRE, ansamblu de fenomene
psihice.
Se distinge o gândire vigilă, realistă,
orientată spre adaptarea la lumea exte-
rioară, și o gândire autistică sau onirică,
guvernată de trebuințele afective. Cea
dintâi, care ascultă de principii raționale
formate în cursul dezvoltării și în contact
cu realitatea, este socializată; ea se exprimă
prin cuvânt (idee, concept) și propoziție
(judecată). A doua, care scapă legilor
logicii, desocializată, folosește mai ales
reprezentări simbolice,încărcate de valoare
afectivă; o găsim la schizofrenici, dar
apare și la omul normal, în vise.
în general, se poate spune că gândirea
onirică (sau autistică) conține fenomenele
refulate de conștiința vigilă. Este o gândire
privată, care se exprimă în simbol și nu
137

HIPERMNEZIE
colici…) disproporționate și inadecvate.
Hiperemotivitatea pare a fi legată de
constituție. Selecționându-se șobolani,
s-au putut obține serii de subiecți hiper-
emotivi. Cu toate acestea, hiperemotivi-
tatea nu este de origine exclusiv organică.
Ea poate fi și condiționată de șocuri
afective" (mai ales când acestea se produc
în prima copilărie), cum sunt separarea de
mamă sau insecuritatea ca efect al
neînțelegerii conjugale.
HIPERMNEZIE • INSTABILITATE.
HIPOACUZIC, subiect a cărui
acuitate auditivă este foarte
diminuată.
Hipoacuzicii, sau cei „tari de ureche",
sunt persoane care suferă de o diminuare
a auzului de 30-40 de decibeli (dB). Ei
reprezintă mai mult de 1% din populație.
Faptul de a auzi prost constituie un serios
handicap în viața socială. Pentru adulți este
un cusur cu care ei se acomodează greu.
La copii are consecințe majore asupra
învățării limbajului verbal. Mulți școlari
au rezultate slabe la învățătură din cauza
unei hipoacuzii care îi face să confunde
sunetele (/' cu v, ce cu che etc.) și îi face
să audă un cuvânt în loc de altul: „cățel"
în loc de „oțel", „cușcă" în loc de „cușmă"
etc. Există stabilimente și clase speciale,
inclusiv în grădinițele de copii, destinate
copiilor hipoacuziei (în Franța, 2 157 de
elevi în 1987), precum și cadre didactice
specializate pentru educarea acestora.
HIPNOZĂ, stare nu prea bine defi-
nită, apropiată de un somn parțial,
provocată în mod artificial prin
fixarea atenției asupra unui obiect
strălucitor și prin sugestie, stare
148în care subiectul rămâne capabil
să asculte de unele ordine date
de hipnotizator.
Somnul hipnotic este profund diferit de
somnul normal: percepțiile senzoriale nu
sunt diminuate, atenția se poate concentra,
sunt posibile diferite acțiuni, iar înregis-
trarea ritmurilor electrice ale creierului
(electroencefalograma) este comparabilă
cu aceea obținută în timpul stării de veghe.
Este deci vorba de o „paralizie a voinței"
(S. Freud). Sub efectul stării de hipnoză se
pot observa fenomene somatice cum este
analgezia (suprimarea durerii) sau modifi-
carea țesuturilor (formarea de bășici pe
piele, dispariția negilor…).
După J. Hiigard (1970), persoanele hip-
notizabile sunt acelea a căror imaginație
este mai vie, la care predomină spiritul de
aventură, creativitatea literară și artistică,
credința religioasă. Dimpotrivă, subiecții
refractari la hipnoză sunt aceia care mani-
festă aptitudini certe pentru sporturile de
competiție și pentru activitățile științifice.
HIPOMANIE, stare de exaltare
care, sub o formă atenuată, evocă
Hipomania poate fi efemeră, dar ea
există și ca stare obișnuită la unii subiecți
activi, exuberanți, încurcă-lume, lipsiți de
jenă și uneori insuportabili, a căror
constituție fizică se înrudește cu tipul
picnic'.
HOLISM, teorie nonanalitică. ai
cărei promotori se străduiesc să
examineze inteligența, funcțio-
narea creierului sau a organismului
în totalitatea lor.
Psihologia formei* (Gestaltpsychohgie')
este cea mai cunoscută dintre aceste teorii.HORNEY
HOMEOSTAZIE, tendință gene-
rală a organismului care vizează să
mențină constante condițiile de
echilibru ale mediului său.
Această noțiune, introdusă în fiziologie
de W.B. Cannon (1926), a fost extinsă la
psihologie (CP. Richter) și la etologie*
(K. Lorenz). O conduită orientată spre un
scop este interpretată ca o căutare a unui
nou echilibru: construirea unui cuib, de
exemplu, corespunde unui mijloc de a lupta
împotriva scăderii temperaturii corpului.
-«• ADAPTARE.
HOMOSEXUALITATE, inversiune
sexuală.
Homosexualitatea constituie un feno-
men relativ frecvent, întrucât ar privi
3-5% din populația adultă. în Statele
Unite, în 1972, se evalua la 4 milioane
numărul homosexualilor de ambele sexe.
Atât la bărbat cât și la femeie, inversiunea
sexuală rezultă din complexe inconștiente.
După A. Adler, ar fi vorba de un sentiment
de inferioritate (teama de eșec îl împinge
pe individ să caute un partener de același
sex cu el). La băiat homosexualitatea este
adesea consecința unei educații deficiente:
băiatul prea atașat de mama sa se iden-
tifică cu ea și se comportă așa cum ar fi
dorit ca ea să se comporte cu dânsul.
Pentru Freud, care a subliniat importanța
narcisismului și a complexului castrării* în
geneza homosexualității, invertitul ar căuta
un partener identic cu el însuși. La femeie,
homosexualitatea ar fi consecința unei
decepții din copilărie, legată de desco-
perirea sexelor: „Homosexuala excelează
în a da ceea ce ea nu are, anume, relevând
sfidarea castrării feminine, ea își atribuie
în mod imaginar penisul" (A. Hesnard).
HORMON, substanță chimică com-
plexă care, secretată direct în curen-tul sanguin, exercită o acțiune
specifică asupra unor organe.
Numeroși și diverși, hormonii sunt
produși de glandele zise „endocrine", cum
sunt hipofiza, tiroida, suprarenalele și
gonadele, dar și de țesuturi: mucoasa duo-
denului, placenta, hipotalamusul etc. Hor-
monii au un rol primordial în funcționarea
organismului: ei intervin în menținerea
echilibrului mediului intern al corpului. îi
condiționează morfologia (apariția carac-
terelor sexuale secundare la pubertate
depinde de hormonii sexuali), acționează
asupra comportamentului (activitate sexuală,
conduită maternă etc). caracterului (femeia
care a suferit ablația ovarelor devine
iritabilă) și inteligenței (insuficiența hor-
monilor tiroidieni determină o scădere a
atenției și o inerție a spiritului). Când
hormonii nu sunt prezenți într-o cantitate
normală în corp, se observă grave tulburări
mentale (cretinism, astenie accentuată etc.)
HORNEY (Karen), psihanalistă
americană de origine norvegiană
(Hamburg, 1885-New York, 1952).
Influențată de teoriile lui A. Adler, ale
lui E. Fromm și de Gestaltpsychologie.tă
se îndepărtează de doctrina freudiană prin
importanța pe care o acordă determi-
nismului cultural; neglijând mai mult sau
mai puțin explorarea minuțioasă a trecu-
tului, insistă asupra dificultăților actuale
care, după părerea ei, sunt responsabile de
apariția tendințelor nevrotice, cărora ea
vrea să-i descopere funcțiile. K. Homey nu
caută să explice tulburările personalității
prezente printr-o condiționare infantilă, ci
să înțeleagă dificultățile nevrotice prin
structura caracterială a subiectului. Dintre
lucrările sale traduse în limba franceză,
cităm: Direcții noi în psihanaliza (1939),
[trad. în limba română 1995 — notatrad.];

HOSPITALISM
Personalitatea nevroticii a epocii noastre
(1937), |trad. în limba română 1995 — nota
trad.]; Conflictele noastre interioaie (1945).
HOSPITALISM, ansamblu de tul-
burări grave, psihologice și corpo-
rale, generate la sugari de o ședere
prelungită în mediul spitalicesc.
în pofida îngrijirilor excelente pe care
le primesc, copiii mici despărțiți de mamele
lor nu ajung să se dezvolte normal: creș-terea lor fizică este încetinită, nivelul inte-
lectual descrește, limbajul rămâne rudi-
mentar, se instalea/.ă tulburări caracteriale
(anxietate, apoi o stare de indiferentă), iar
rezistența la boală scade. Daunele pro-
vocate de hospitalism sunt cu atât mai
mari cu cât separarea survine mai precoce
și este de o durată mai lungă. Ele pot totuși
să dispară (cel puțin în parte) o dată cu
revenirea copilului lângă mama sa sau
lângă un substitut adecvat al acesteia.I
IATROGENIE, ansamblu de tul-
burări neprevăzute generate de
acțiunea medicală.
Se știe încă din Antichitate că practica
medicinei comportă întotdeauna un risc
pentru pacient: de exemplu, talidomida
(tranchilizant) prescrisă femeilor gravide,
anestezicele sau chiar aspirina administrate
copiilor în caz de gripă sau varicelă. Pentru
a se detecta mai bine efectele nedorite ale
medicamentelor, în majoritatea țărilor
industriale s-a dezvoltat o nouă disciplina
medicală și farmaceutică: Farmacovigi-
lența. Informațiile recoltate din diferite țări
sunt centralizate și prelucrate de Organi-
zația Mondială a Sănătății. Dacă o anchetă
demonstrează că accidentele sunt impu-
tabile unui medicament nou sau vechi,
acesta este retras din farmacii (bismutul,
de exemplu).-> FARMACOVIGILENȚĂ.
IDEAL DE EU, model care se speră
să fie egalat.
Formarea personalității corespunde unui
proces lent de socializare început în
copilăria mică. Copilul își construiește Eul
prin jocul identificărilor cu persoanele
iubite și admirate din anturajul său. El îșiconstituie astfel
îmbogățit zi de zi
model.un tip de referință
i care îi servește drept
IDEE FIXĂ, idee permanentă, preo-
cupantă, obsedantă, care rezistă
analizei intelectuale și de care
subiectul nu poate scăpa.
Se întâlnește în numeroase stări psihice
anormale, cum sunt nevroza obsesională',
gelozia sau melancolia.
IDEI DE PERSECUȚIE, convin-
gere a unui subiect care se crede
expus relei-voințe a anturajului
său.
Uneori el se plânge că suferă prejudicii
fizice (se urmărește ca el să moară de
foame), materiale (se urmărește acapararea
averii sale) sau morale (se răspândesc pe
seama lui zvonuri neîntemeiate). Alteori
se plânge că se află sub dominația unei
influențe străine: nu mai este stăpân pe
actele sale, pe vorbele sau pe gândurile
sale. Ideile de persecuție se întâlnesc în
diferite afecțiuni mentale, cum sunt demența
senilă, melancolia, paranoia sau delirul
haiucinator cronic.
151

JAMES (William), filosof american
(New York, 1842 – Chocorua, New
Hampshire, 1910.
Fondator, împreună cu C.S. Peirce, al
școlii pragmatice, publică Pragmatismul
(1907), în care afirmă că adevărul este
domeniul psihologiei, acest medic ajuns la
psihologie prin intermediul psihofizio-
logiei consideră că faptele psihice nu sunt
decât conștientizarea tulburărilor fizio-
logice (Principii de psihologie, 1890). îi
datorăm o critică a teoriei efortului a lui
Mâine de Biran (1880) și o serie de eseuri
asupra experienței religioase. Ideile lui
James se regăsesc, aplicate la pedagogie,
la J. Dewey, pentru care educația trebuie
să tindă să-1 adapteze pe individ la lumea
înconjurătoare.
JANET (Pierre), psiholog francez
(Paris, 1859 -id., 1947).
Fost elev al Școlii Normale Superioare,
agregat de filosofie (1882), doctor în litere
(1889) și doctor în medicină (1893),
P. Janet a condus laboratorul de psihologie
de la Salpetriere și a profesat la Sorbona
și la College de France (1895J, înlocuindu-1pe T. Ribot. Regăsim la el ideile acestuia
(psihologia trebuie să se limiteze la
observație și la experimentare), pe care le
dezvoltă pe linia propriei lui originalități.
Opera lui P. Janet gravitează în jurul
noțiunilor de forță și de tensiune psiho-
logică. „Forța psihologică" (sau forța ten-
dințelor) corespunde potențialului ener-
getic al unei persoane, iar „tensiunea
psihologică" utilizării care îi este dată.
Forța psihologică și tensiunea psihologică
pot fi modificate prin oboseală, emoții,
intoxicații etc. Dacă forța unei tendințe
scade, tensiunea se menține cu greu și
subiectul nu trece de stadiul dorinței sau
al reveriei. Când forța este puternică și
tensiunea slabă, rezultă agitația. Dintre
numeroasele lucrări ale lui Janet, cităm:
Automatismul psihologic (1889); De kt
angoasă la extaz (1926-1928); Forța
psihologică și slăbiciunea psihologică
(1932).
JASPERS (KarI), filosof și psihiatru
german (Oldenburg, 1883 – Basci,
Aplicând reflecția la drama omului și Ia
polii principali ai acesteia — comunicarea,JUCARE DE ROLURI
suferința, culpabilitatea, moartea —, el
este unul dintre marii filosofi existențialiști
ai epocii noastre. După el, relațiile umane
trebuie concepute ca forme ale unei
„bătălii erotice" care oscilează neîncetat
între dragoste și ură. Ca reacție împotriva
curentului organicist, introduce psihologia
comprehensivă și fenomenologia în psi-
hiatrie, îi datorăm o Psihopatologie gene-
rală (1913), care examinează bolnavul
„în totalitatea vie a personalității sale",
precum și multe alte lucrări.
JOC, activitate fizică sau mentală
fără finalitate utilă, căreia i te
dedici din simplă plăcere.
Pentru copil totul este joc: la început de
tot el se joacă cu corpul său. Mai târziu îi
face plăcere să reproducă elemente din
mediul său (lătratatul câinelui…) La 4-5
ani își imită anturajul (pe mamă, pe medic
etc). După jocurile cu roluri, în care iden-
tificarea ocupă locul esențial, urmează
jocurile ai reguli (între 5 și 7 ani), datorită
cărora copilul trăiește necesitatea conven-
țiilor. Disprețuit altădată, jocul a fost
reabilitat de psihologia contemporană și de
școala activă. Introducerea jocului în
activitățile didactice îi dau școlarului mic
motivația de care are nevoie. în multe
grădinițe de copii, ca și în unele școli
primare, se utilizează elementele sonore și
cromatice ale materialului Montessori
și îndeosebi jocurile educative ale lui
O. Decroly. în domeniul psihologiei se
folosește jocul ca mijloc de investigație și
de tratament, în special la copii (mario-
nete, modelaj), dar și la adolescenți și
adulți.
JOCOTERAPIE, terapeutică folo-
sită in medicina psihiatrică, tera-peutică în care se recurge la jocuri
(de îndemânare, de competiție etc.)
pentru a se favoriza resocializarea
bolnavilor mintali. (Sinonim: ludo-
terapie).
Scopul este acela de a-1 scoate pe bol-
nav din trândăvia și izolarea sa. Loisirurile
dirijate au o mare importanță în spitalele
psihiatrice; dificultatea constă, în general,
în antrenarea inițială a bolnavilor.
JONES (Ernest), neurolog și psi-
hanalist englez (Rhosfelyn, azi
Gowerton, Țara Galilor, 1879 –
Londra, 1958).
După studii de medicină la Universitatea
din Londra, face cunoștință cu S. Freud,
a cărui operă o admira. Numit profesor la
Universitatea din Toronto, a introdus
psihanaliza în Canada și în Statele Unite.
A fost, timp de 22 de ani, președintele
Asociației Internaționale de Psihanaliză.
Opera sa cuprinde studii clinice și teoretice
(Tratat teoretic și practic de psihanaliză,
trad. fr. 1925) și eseuri de psihanaliză
aplicată la religie (Psihologia religiei), la
artă, la literatură (Hamlet și Oedip, trad.
fr. 1967) etc. A publicat mai multe studii
despre Freud (Viața și opera lui S. Freud,
trad. fr. 1958-1969).
JUCARE DE ROLURI, tehnică de
grup, destinată învățământului și
formării participanților.
Derivată din psihcxJrama' lui J.L. Moreno,
această metodă ia în general forma unei
improvizații teatrale pe o temă dată.
Studenți în medicină, de exemplu, se
întreabă cum să-i anunțe pe părinți că noul
lor născut este anormal. Unul dintre parti-
cipanți va juca rolul de mamoș, iar ceilalți
doi rolul tatălui și al mamei. Monitorul
171

JUCĂRIE
servește de ghid și eventual poate interveni
în joc. Răsturnări de roluri (medicul
devine tatăl, și viceversa) permit aprofun-
darea cunoașterii acestor situații. Poate fi
pus în joc totul, de la tensiunile psiho-
logice care apar în cuplu sau în între-
prindere până la problemele socioeco-
nomice ale Lumii a treia. Jucărea de roluri
dezvăluie aspecte nebănuite ale realității,
mai bine decât orice discurs.
JUCĂRIE, obiect folosit de copii
pentru a se amuza.
Jucăriile sunt suporturi ale dezvoltării
intelectuale și motorii a copiilor și auxiliari
ai părinților. Aceștia sunt conștienți de
acest lucru și, în Franța, consacră anual
13 miliarde de franci, în medie, pentru
cumpărarea de jucării (R. ReVolle, 1988).
Dar cele mai bune jucării nu sunt nici cele
mai sofisticate și nici cele mai luxoase.
JUDECATĂ, apreciere a unui
raport între diferite idei; concluzie
a unui raționament.
Judecata nu se poate exercita fără un
minimum de inteligență și de cunoștințe,
dar nu se reduce la acestea: un cap „bine
burdușit" nu este întotdeauna capabil de
judecată; o tulburare afectivă este de ajuns
ca să-1 facă să formuleze judecăți false.
Gelozia sau paranoia, de exemplu, duc la
idei aberante.
JUNG (Cari Gustav), psiholog și
psihiatru elvețian (KesswU, Turgovia,1875 – Kiissnacht, în apropiere de
Zurich, 1961).
Studii de medicină la Universitatea din
Basel, pe care le-a completat, în 1902, la
Paris, cu P. Janet. La Zurich a fost
asistentul lui E. Bleuler, apoi medic-șef al
clinicii de psihiatrie a universității. Con-
vertit în scurt timp la teoriile psihanalitice
ale lui S. Freud.în 1907 a devenit disci-
polul și prietenul acestuia. Fiu de pastor,
însă căruia îi repugna aspectul materialist
al ideilor freudiene, după o colaborare de
cinci ani s-a separat de magistrul său,
fondând o nouă școală, de „psihologie
analitică". Până în 1946 a ocupat catedra
de psihologie medicală la Basel, apoi a
fondat la Zurich, în 1948, Institutul Jung,
pe care 1-a condus până la moarte.
Și-a dezvoltat în numeroase lucrări
ideile, dintre care cea mai importantă pare
a fi aceea a inconștietului colectiv, bază
a imaginației, comun tuturor popoarelor
de-a lungul timpurilor și care se manifestă
în religii, mituri și în doctrinele ezoterice.
Pentru a verifica această concepție funda-
metală, Jung a întrepris o vastă anchetă.
Făcând o serie de călătorii de studiu, a
cercetat religiile primitive și orientale,
precum și alchimia. Această imensă cer-
cetare i-a confirmat autorului credința că
există un fond comun universal, produ-
cător de arhetipuri, de imagini și sim-
boluri, independente de timp și de spațiu.
Dintre lucrările traduse în limba franceză,
cităm L'homme a la decouverte de son
ânie (1943), Typcs psychologiques (1921),
Ma vie (1962).K
KERSCHENSTEINER (Georg),
pedagog german (Munchen, 1854-
id., 1932).
După ce a fost, rând pe rând, învățător,
profesor de matematică și de științe
naturale și consilier școlar la Munchen
(1895), a devenit profesor onorific la
universitatea din acest oraș, unde a predat
cursuri despre educație. Preocuparea sa
este utilizarea intereselor practice ale ele-
vilor în instruirea acestora și legarea
strânsă a învățământului teoretic de exer-
cițiile concrete. Principalele sale scrieri
sunt Die Entwicklung der zeichnerischen
Begabung (Dezvoltarea talentului la desen,
1905), Begriffder Arbeitsschule, ediția a
10-a, 1953), Theorie der Bildung (Teoria
educației, 1926).
KINEZĂ > ClNEZA.
KINSEY (Alfred Charles), biolog
american (Hoboken, New Jersey,
1894-Bloomington, Indiana, 1956).
Profesor de zoologie la Universitatea
din Indiana, în 1942 a fost însărcinat să
efectueze o anchetă asupra sexualității
americanilor. Cu echipele sale de colabo-ratori, a cercetat 11 230 persoane (16 392
convorbiri), de pe întregul teritoriu al
Statelor Unite, eșantion reprezentativ pentru
populația americană. Rezultatele cerce-
tărilor lor au fost publicate sub forma
a două rapoarte, unul asupra comporta-
mentului sexual al bărbatului (1948), altul
asupra comportamentului sexual al femeii
(1953). Cercetările au scos în evidență
faptul că practicile sexuale ale bărbatului
și femeii sunt extrem de variate și că ceea
ce era blamat sus și tare era în realitate
practică curentă -> PARAFILIE.
KLEIN (Melanie), psihanalistă en-
gleză de origine austriacă (Viena,
1882-Londra, 1960).
Cercetările sale, axate pe conflictele
precoce care apar în relația mamă-copil,
o determină să distingă două momente
în primul an de viață, caracterizat fiecare
printr-o „relație cu obiectul" specială (adică
un mod de a sesiza „obiectul" și de a se
situa în raport cu acesta).
Primul dintre aceste momente, zis
„poziție schizoparanoidă", acoperă pri-
mele trei sau patru luni din viața copilului.
în această perioadă, sugarul stabilește
173

LABILITATE, termen preluat din
chimie pentru a caracteriza o com-
ponentă instabilă a personalității,
în special atenția și afectivitatea
atunci când acestea sunt foarte
nestatornice.
Labilitatea afectivă, numită și variabi-
litate a dispoziției, este succesiunea rapidă
sau chiar coexistența, sub influența unor
factori exteriori sau a ideației interne, a
unor sentimente diferite și adesea contra-
dictorii, în domeniu] intelectului ea este
corolarul mobilității atenției și al fugii de
idei. Aproape că s-ar putea califica labili-
tatea afectivă drept „mobilitate a afecti-
vității" sau „fugă de sentimente". Se observă
mai ales la copii și la adulții atinși de exci-
tație maniacală. în copilărie, ca și în cazul
maniei, afectivitatea și ideația sunt super-
ficiale, o stare afectivă succedându-i alteia
cu o rapiditate uluitoare. Cu toate că i se
aseamănă, ambivalența" patologică se dis-
tinge de labilitatea afectivă prin caracterul
ei nemotivat și incomprehesibil.
176LACAN (Jacques Mărie), medic și
psihanalist francez (Paris, 1901 –
id., 1981).
Concepe inconștientul ca pe o rețea de
„semnificanți" în care fiecare element este
asociat cu altele; aceste combinații de
semnificanți ascultă de legi precise și
constituie categorii și subansambluri. Dat
fiind faptul că obiectul psihanalizei este
inconștientul, trebuie — spune el — să-I
aducem, practic și teoretic, la locul său de
origine, câmpul limbajului, studiindu-1 așa
cum studiem limbajul, în lumina ling-
visticii. Copilul suportă limbajul și cultura
societății căreia îi aparține fără altă
alternativă decât de a le accepta sau de a
deveni alienat. în aceste condiții, ființa
autentică nu este niciodată de găsit în
discursul și conduita persoanei, și se
ascunde întotdeauna sub masca acesteia.
Niciodată însă nu ești sigur că l-ai înțeles
pe acest autor. într-adevăr, în limbajul său
ermetic, ba chiar autistic, termenii ezo-
terici și neologismele abundă, unul și
același cuvânt putând căpăta semnificații
multiple. Este de crezut, spune F. RoustangIATERALITATE
l 1986), că principiul de unitate a
lui Lacan, „țesută toată din confuzarată că lapsu
ziției a douănța opo-
ître care
vată". Dintre operele sale, cităm Scrieri
(1966) și Etica psihanalizei (1986).
LAGACHE (Daniel), psihanalist
francez (Paris, 1903-id., 1972).
Agregt de filosofic (1928) și doctor în
medicină (1934), este numit profesor de
psihologie mai întâi la Facultatea de Litere
din Strasbourg (1937), apoi la Sorbona
(1947). Pentru acest practician al psihana-
lizei psihologia nu poate fi decât „clinică",
iar obiectul ei studiul conduitelor* indivi-
duale, examinate într-o conjunctură socio-
afectiva și culturală determinată. Lagache
a fost acela care a introdus la Sorbona
psihanaliza, unde a predat-o, dându-i o
specificitate personologică legitimă și
remarcabilă. Principalele sale lucrări sunt
Gelozia erotică (1947, 2 volume) și
Unitatea psihologiei (1949).
LALAȚIUNE – GÂNGURIT.
LAPSUS, eroare comisă în vorbire
sau în scris.
înlocuirea unui cuvânt cu altul se poate
explica prin oboseală, excitație sau o
tulburare a atenției. Cu toate acestea, după
Freud, această explicație ar fi insuficientă
deoarece nu ne explică forma pe care o ia
lapsusul. Cum să-ți explici extrem de
frecventul lapsus care constă în a exprima
exact contrariul a ceea ce intenționai să
spui? „Declar ședința închisă!" spune un
președinte de cameră în timp ce el de fapt
deschide acea ședință; „soțul meu poate
mânca tot ce vreau" spune o femeie auto-
ritară (în loc de „tot ce vrea"). PsihanalizaStarea fiziologică poate favoriza lapsu-
surile, diminuând controlul de sine, dar nu
le creează. ->• ACT RATAT; UITARE.
LATERALITATE, dominanță func-
țională a unei laturi a corpului
uman asupra celeilalte, dominanță
care se manifestă în special în
preferința de a se servi în mod
electiv de un ochi sau de unul
dintre brațe pentru a executa ope-
rații care cer o oarecare precizie.
Au fost avansate mai multe ipoteze
explicative pentru acest fenomen: anato-
mică, bazată pe faptul că emisfera cere-
brală stângă ar fi mai bine irigată de sânge;
sociologică, bazată pe o valorizare socială
a dreptei; ba chiar și psihanalitică. Dar nici
una dintre aceste explicații nu este cu totul
satisfăcătoare. De fapt nu există o deose-
bire semnificativă între constituțiile anato-
mice ale dreptacilor și stângacilor, ei
găsindu-se în aceleași proporții la toate
rasele. Mai mult, studiile referitoare la
lateralitate au arătat că, la același individ,
dominația laterală poate să difere de la
ochi la mână sau la picior. Se pot întâlni,
de exemplu, subiecți stângaci în ceea ce
privește ochiul și dreptaci în ceea ce
privește mâna. în această chestiune este
greu să se discearnă partea care revine
factorului educațional de cea care ține de
cel fiziologic. Indivizii deficitar lateralizați
dovedesc dificultăți serioase în coordonarea
mișcărilor, în organizarea activității lor
tempo-spațiale și, îndeosebi atunci când
sunt școlari, în utilizarea limbajului ver-
bal și învățarea scrisului. -* DlSLEXIE;
STÂNGĂCIE.
177

LIMFATIC
persoană de către celălalt sau la eliberarea
de tensiuni interioare prin injurie (când
agresiunea directă este imposibilă), ca și
prin confesiune sau psihanaliză. în sfârșit,
limbajul completează celelalte surse de
cunoștințe, anticipând experiența per-
sonală, pe care o provoacă și o călăuzește.
El constituie, în același timp, instrumentul
esențial al gândirii și baza vieții sociale.
LIMFATIC, în teoria celor patru
temperamente a lui Hippocrate,
subiect la care limfa (sau „flegma")
predomină sau se prespune că
predomină.
După această clasificare, „limfaticul" ar
avea tenul livid, ar fi încet în mișcări, rece
și metodic.
Actualmente termenul se utilizează
pentru a desemna o persoană astenică*
lipsită de energie, pasivă și molâie, ale
cărei reacții afective și activitate generală
sunt sub cele normale.
LIMITAREA NAȘTERILOR
MENTAREA NAȘTERILOR.• REGLE-
LOBOTOMIE sau LEUCOTOMIE,
operație chirurgicală care constă în
secționarea fasciculelor de fibre
nervoase intracerebrale care unesc
baza creierului (talamus, hipota-
lamus) cu scoarța cerebrală.
Propusă de E. Moniz (1935) și pusă la
punct de W.J. Freeman și J.W. Watts
(1942), această tehnică a fost frecvent
utilizată, până în anii 1960, în tratarea
tulburărilor mentale (psihastenie, obsesie,
agitație cronică etc). Practic ea nu are nici
un efect curativ, ci suprimă latura neplă-
cută a anumitor simptome. Azi metoda
este abandonată. -> NEUROCHIRURGIE.LOCKE (John), filosof englez
(Wrington, Somersetshire, 1632 –
Oates, Essex, 1704).
Originar dintr-o familie burgheză excesiv
puritană, face studii de medicină la
Oxford, apoi la Montpellicr și se atașează
de casa contelui de Shaftesbury, pe care
îl urmează în exilul său în Olanda
(1683-1689). La întoarcerea în Anglia,
după revoluția din 1688, publică mai multe
lucrări filosofice și un tratat despre edu-
cație (Câteva idei asupra educației, 1693),
în cure condamnă sistemul tradițional,
bazat pe verbiaj și pe studiul cuvintelor,
fără obiecte. Locke este un precursor al
școlii active", ale cărei idei generoase nu
s-a reușit încă sa fie generalizate.
LOEB (Jakob), fiziolog american de
origine germană (Mayen, Renania,
1859-Hamilton, Bermude, 1924).
A studiat, din 1890, comportamentele
de orientare ale animalelor sub influența
unei surse de excitație externe (lumină,
căldură), pe care le-a asimilat cu tropiv
mele plantelor. A studiat, de asemenea,
sensibilitatea diferențială și memoria aso-
ciativă. Dintre lucrările sale, cităm: Fizio-
logia comparată a creierului și psihologia
comparată (1900); Concepția mecanică a
vieții (1912); Organismul studiat ca un
întreg (\9\6).
dbilă. LOGOREE, pălăvrăgeală
Se observă, într-o formă minoră, la
unele persoane frivole și la unii flecari care
își maschează sărăcia de idei sub un val de
cuvinte „goale". în domeniul patologiei,
logoreea se observă mai ales în stările de
exaltare maniacă.
LOISIRURI, activități cărora indi-
vidul li se consacră absolut de
182LURIA
bunăvoie, în timpul disponibil în
afara orelor de muncă și obligațiilor
sociale, spre a se distra, a se odihni
sau a se instrui.
Forma loisirurilor (s-ar putea adopta
mai degrabă grafia loazir—loazirun — nota
trad.) variază cu vârsta și cu mediul socio-
cultural. Mașinismul industrial, dezuma-
nizând munca (sarcini parcelare), l-a privat
pe individ de bucuria creației. Loisirurile
permit să se restabilească echilibrul, dân-
du-i omului ocazia de a realiza acea parte
din el însuși pe care viața profesională
0 lasă nesatisfăcută. O dată cu progresul
automatizării, timpul consacrat loisirurilor
devine tot mai important. Cheltuielile care
1 se alocă cresc în mod proporțional. După
datele I.N.S.E.E., francezii, care în 1960
rezervau 5,6% din bugetul lor loisirurilor,
în anul 2(XX) le vor consacra 10%. în 1987,
totalul cheltuielilor pentru loisiruri-cultură
s-a ridicat la 232 miliarde, adică 4 IX)0 de
franci de persoana. -• DELINCVENTĂ; JOC.
LORENZ (Konrad), etologist aus-
triac (Viena, 1903 – Altenberg,
Austria, 1989).
După ce a predat psihologia animală la
Universitatea din Viena și a condus
departamentul de psihologie al Univer-
sității din K6nigsberg,este numit director
al Institutului de studiere comparativă a
comportamentului (Altenberg). Studiază
animalele în natură sau în condiții cât mai
apropiate posibil de acelea din mediul
natural. A putut astfel să demonstreze rolul
social al anumitor stimuli specifici sau
„declanșatori", cum sunt o atitudine, o
culoare sau un miros, și a elaborat teoria
„mecanismului declanșator înnăscut".
Conform școlii obiectiviste, fiecare specie
animală este sensibilă la un anumit numărde stimuli (și nu la alții), care declanșează
comportamente determinate. Ghidrinul,de
exemplu, pește de apă dulce, reacționează
prin agresivitate în prezența unui pește sau
a unei momeli cu pântecele roșu. Dintre
numeroasele lucrări ale lui K. Lorenz,
cităm: Agresiunea, o istorie naturală a
așa-zisului rău (1963); Evoluție și modi-
ficarea comportamentului: înnăscutul și
dobânditul (1965); Bazele etologici
(1984); Omul în pericol (1985). împreună
cu N. Tinbergen și K. von Frisch, obține
în 1973 Premiul Nobel pentru medicină.
-• IMPREGNAȚIE.
L.S.D., halucinogen puternic extras
din alcaloizii unei ciuperci parazite
a secarei, „corn-de-secară".
O picătură pe o bucățică de zahăr este
suficientă ca să provoace transformări ale
stării mentale: percepțiile vizuale și audi-
tive se modifică, gândirea se dezorgani-
zează, inhibițiile dispar, timpul pare să
încremenească. L.S.D. (sau lisergamida)
nu determină dependență fizică, dar supra-
dozarea și produsele asociate (amfetamine*)
pot să producă tulburări mentale irever-
sibile, iar la femeile gravide poate cauza
malformații ale fătului. în Franța, numărul
utilizatorilor acestui drog a atins cifra
maximă în 1982 (3 067 persoane interpe-
late); de atunci încoace este într-o regulată
descreștere (86 de interpelări în 1987,
potrivit statisticilor oficiale).
LUDOTERAPIE – JOCOTERAPIE.
LURIA (Aleksandr Romanovici),:
și psiholog rus (Kazan, 1902 –
Moscova, 1977).
Experiența sa, dobândită la căpătâiul
celor cu leziuni ale creierului, l-a dus la

MALIȚIOZITATE
a-și utiliza mecanismele organice
de apărare contra unei agresiuni
din exterior (traumatism, toxiin-
fecție etc.) sau de a-și rezolva
conflictele psihologice.
După mediul căruia îi aparține, bolnavul
recunoaște mai mult sau mai puțin ușor
realitatea stării sale (țăranii și „cadrele",
percepând maladia ca pe o slăbiciune,
adevărul). Dacă maladia este acceptată de
subiect, pe plan psihologic se produce un
fel de regresiune: interesul se deplasează
de la lumea exterioară la corpul propriu
cure, deodată, devine prevalent; bolnavul
se comportă ca un copil care depinde de
anturajul său, manifestând egocentrism și,
uneori, tiranie. Maladia poate să satisfacă
unele persoane, care găsesc în ea avantaje
apreciabile (degajare de responsabilități).
Nu rareori pot fi văzuți nevrotici care își
întrerup tratamentul de îndată ce înțeleg
că, vindecându-se, vor pierde beneficiile
stării de boală*.
MALIȚIOZITATE, propensiune de
a face rău.
Unele persoane au o plăcere răutăcioasă
de a stârni intrigi, de a răspândi zvonuri
răuvoitoare la adresa semenilor. La copii,
malițiozitatea se exercită mai ales asupra
animalelor și camarazilor mai slabi, care
sunt chinuiți fizic și moral; uneori drept
țintă este luat un adult, căruia i se aduc
acuzații odioase. Această formă de perver-
siune agresivă este adesea cauzată de
tulburări ale dezvoltării afective.
MANIE, stare de excitație psiho-
motorie și de exaltare psihică.asociată cu logoree, euforie și
turbulență.
Glumind întruna, sărind de la una la
alta, agitându-se zgomotos, râzând din te
miri ce, maniacul pare fericit că trăiește
pentru a se da în spectacol. Apetitul său
alimentar și sexual este exagerat, forța sa
fizică pare inepuizabilă. Această stare ar fi
de origine constituțională, dar poate fi
provocată și de factori afectivi (doliu),
intoxicații (alcool, cocaină…), infecții
(encefalite). Excitația maniacală necesită
izolarea într-un centru spitalicesc specia-
lizat și o chimioterapie (neuroleptice).
După cum vedem, mania nu are nimic
de-a face cu bizareriile și micile capricii
(limbaj prețios, calambururi…) care, în
vorbirea curentă, sunt taxate cu acest
MARIJUANA sau MARIHUANA,
drog preparat din frunzele și florile
unei varietăți de cânepă înrudită cu
cânepa indiană. Tocat mărunt,
acest amestec se fumează ca
tutunul.
Consumată sub formă de țigarete
(„joints"), marijuana este săracă în canna-
binol (mai puțin de 1%), care este prin-
cipiul activ toxic al Cannabis indica".
Ea ar cauza o stare de destindere și ar
facilita comunicarea între persoane. în
ceea ce privește toxicitatea marijuanei,
opiniile sunt divergente. în Franța, în
1980, G. Nahas semnala daunele cannabis-
ului (hașiș și marijuana) asupra organis-
mului, pe când C. Olievenstein avea
tendința să le minimalizeze. Marijuana nu
determină dependență fizică, dar utilizarea
ei poate fi portița de intrare pentru alte
toxicomanii, mult mai periculoase.MARINESCU (Gheorghe). medic
român (București, 1863 – id.,
1938), fondator al școlii românești
de neurologie.
Fiu al unei văduve sărace, a făcut stu-
diile secundare, ca bursier, la Seminarul
Central din București. în loc de parohie,
însă, a ales Facultatea de Medicină, apoi,
cu sprijinul lui Victor Babeș, și-a com-
pletat pregătirea medicală la Paris, unde
s-a afirmat ca histolog și neurolog și și-a
susținut teza de doctorat. în 1897 a pre-
zentat, la Congresul internațional de medi-
cină de la Moscova, raportul Pathologie
de la ccllule nerveuse. în 1909 a publicat
la Paris monografia La cellule nerveu.se,
2 volume, prefațată elogios de Ramon y
Cajal. Opera sa în domeniul neurologiei
este imensă. Cităm câteva lucrări în care
se intersectează și psihologia: Des amusies
(1905); Despre limbagiu și afazii (1905);
Nevroza traumatică și accidentele muncii
(1907); Studii asupra audițiunii colorate
(1911); Natura și tratamentul paraliziei
generale și tabesuiui (1914); Autoscopie,
automatism și somnambulism (1915);
Neurologia pe câmpul de război (1915);
Un caz de somn isteric (1915); Problema
bătrâneții și a morții naturale (1924); Viața
și opera lui Charcot (1925); Spiritism și
metapsihism (1926); Bătrânețe și reînti-
nerire (1929); Temperamentele după doc-
trina școlii italiene (1932); Un caz remar-
cabil de amnezie retrogradă înfățișându-se
sub aspectul unei desdoiri a personalității
(1933); Lourdes și Maglavit (1936).
MARIONETE, păpuși puse în miș-
care cu mâna (mânuitorul fiind
ascuns) sau prin sfori.
Marionetele sunt utilizate nu numai spre
a-i amuza pe copii, ci și în psihoterapie,permițândii-le mânuitorilor (pacienți) să-și
exprime liber sentimentele și să-și exterio-
rizeze conflictele. Psihoterapeutul pune la
dispoziția copiilor și adulților numeroase
personaje: jandarmul și hoțul, diavolul,
zâna cea bună, animale etc. și le cere să
născocească o întâmplare. în jocul dra-
matic ies la iveală problemele afective,
tensiunile se reduc, se produce o descă-
zarea ducând adesea la vindecarea tulbu-
rărilor caracteriale.
M.A.S. •->• CASĂ DE AJUTORARE SPE-
CIALIZATĂ.
MASOCHISM, perversiune sexuală
caracterizată prin plăcerea erotică
extrasă din suferință.
Masochistul gustă cu voluptate durerea
fizică sau morală, o caută, o provoacă sau
și-o aplică (autoflagelări); el creează în
întregime situații în care să fie dominat,
umilit, torturat. Comportamentul său poate
fi interpretat ca un mijloc de a obține
iertarea din partea unui Supraeu (conștiință
morală) de o severitate excepțională, de a
neutraliza, printr-un sacrificiu prealabil,
angoasa legată de plăcerea sexuală inter-
zisă. Automutilarea, toxicomania, jocul la
„ruleta rusească", incapacitatea de a da un
sens satisfăcător vieții și conduitele de
eșec (ale celor despre care se spune că nu
au nici măcar „un dram de noroc") sunt
comportamente masochiste.
MASTERS (William Howell), sexolog
american (Cleveland, Ohio, 1915).
Specialist in ginecologie și în obstretică,
fondează în 1952 Reproductive Biology
Research Foundation, unde studiază meca-
nismele hormonale ale concepției. Doi ani
187

MĂSURA
utilizată de spovedania religioasă și de
interlocutor, ea nu are același sens.
MĂSURĂ, mijloc de comparare și
de apreciere.
Unul din scopurile științei este acela de
a supune faptele examinate unui studiu
cantitativ. Aplicând măsurarea la senzații,
G. T, Fcchner a creat psihofizica*, iar
A. Binet, dorind să măsoare inteligența
școlarilor, stă la originea psihometriei'.
Metoda experimentală, testele, statistica
au permis psihologiei să facă progrese
considerabile.
MEAD (Margaret), etnolog american
(Philadelphia, 1901 – New York.
1978).
A studiat societățile primitive (Manus,
Samoa, Balinais) și a contribuit la avântul
antropologiei culturale, introducând con-
cepte moderne luate din psihanaliză și
psihologie. A demonstrat, în special, că
învățarea socială nu arc efect decât în
contextul cultural în care se efectuează și
că anumite „crize" psihologice sunt strâns
legate de statutul social, că ele nu există
în unele culturi primitive. Dintre nume-
roasele sale lucrări, cităm: Moravuri și
sexualitate în Oceania (1963); Unul și
celălalt sex: rolurile bărbatului și femeii în
societate (1966); Antropologia ca știință
umanistă (1971); O educație în Noua
Guinee (1973).
MECANISME DE APĂRARE, me-
canisme psihologice de care dis-
pune persoana spre a diminua
angoasa generată de conflicte
interioare.
în viața cotidiană aceste mecanisme de
apărare funcționează mai mult sau mai
190puțin inconștient. Mecanisme de acest fel
sunt, de exemplu, grimasele școlarului
care își imită învățătorul: identificându-se
cu acesta din urmă, el dedramatizează situ-
ația și își stăpânește anxietatea. Există un
mare număr de mecanisme susceptibile
de a „proteja" Eul" împotriva exigențelor
instinctelor, reducând tensiunile, dar nu au
toate aceeași valoare adaptativă. Refularea
va avea drept funcție reprimarea unei ten-
dințe periculoase (agresivitatea, sexuali-
tatea), respingând-o în afara câmpului
conștiinței; sublimarea, dimpotrivă, va tran-
sforma impulsia în activitate apreciată din
punct de vedere social (agresivitatea devine
spirit al competiției sportive, de exemplu).
Au fost descrise și alte procedee de apă-
rare: fantazarea, negarea realității, identi-
ficarea cu agresorul, retracția Eului, rațio-
nalizarea, regresiunea, formația reacțională,
introiecția, autoagresarea, transformarea în
contrariu.
MEDIATOR CHIMIC, substanță
chimică eliberată de terminațiile
nervoase la trecerea influxului
nervos, care asigură „comanda"
unui neuron la un organ sau
„transmiterea" mesajului de la un
neuron la altul.
Există numeroși mediatori chimici, mulți
dintre ei încă neidentificați. Cei mai
cunoscuți sunt: 1) acetilcolina, care poate
exercita fie un efect excitator, la nivelul
mușchilor și creierului, fie un efect inhibitor
asupra viscerelor; 2) aminele biogene:
catecolaminele (adrenalina, dopamina,
noradrenalina), serotonina și histamina;
3) acizii aminați, cum este acidul glutamic;
4) polipeptidele, cum sunt endorfinele* sau
substanța P. -» SINAPSĂ.MEDICINA PSIHOSOMATICA
MEDICINĂ PSIHOSOMATICĂ, psihic. Un violent șoc afectiv sau o ten-
medicină totală, care se ocupă siune emoțională persistentă au aceleași
concomitent de suflet și de corp. efecte somatice ca o îndelungată expunere
Acest nume a fost dat de către la frig: ulcer gastro-duodenal, hipertrofia
J. L. Halliday (1943) mișcării moderne glandelor suprarenale etc. în aceste con-
care tinde să reînnoiască concepțiile despre diții se înțelege că decepțiile sentimentale,
boală elaborate de R. Virchow și L. Pasteur. solitudinea afectivă, grijile sau eșecurile
Fără să conteste mecanismele fizice, chi- profesionale, care sunt tot atâtea trauma-
mice și fiziologice, pe care vrea să le depă- tisme psihologice, pot fi responsabile de
șească, medicina psihosomatică, bazându-se boli organice. Dar dacă toți indivizii răs-
pe solidaritatea strânsă care guvernează pund pe plan somatic la emoții, reacțiile
toate funcțiile organismului, se străduiește lor nu au însă aceeași intensitate. Tocmai
să înțeleagă realitatea umană trăită, afecti- cei care își exteriorizează mai puțin sen-
vitatca și rolul ei în determinismul nume- timentele sunt cei la care răspunsurile
roaselor tulburări funcționale sau organice, neurovegetative și endocrine ating înalte
Ca urmare a observațiilor făcute de cote perturbatoare. Se pare că există o
l.P. Pavlov și S. Freud, adepții medianei predispoziție constituțională la acest mod
psihosomatice nu mai consideră boala ca de reacție, în unele cazuri accentuată de
pe un accident fortuit, ci ca pp un eveni- experiențe anterioare: carență afectivă pre-
ment care se înscrie într-un ansamblu coce, traumatism psihic etc. S-a observat,
psihoorganic și într-un contiiwum spatio- de exemplu, că majoritatea subiecților
temporal bine definit, lată un exemplu: un astmatici sau alergici au fost în mod
copil prezintă neliniștitoare pusee febrile, obiectiv frustrați de dragostea maternă în
Nu există factor infecțios și antibioticele copilărie, ceea ce, după F. Alexander
sunt inoperante. Accesele de febră sunt și T. M. French. determină următoarele
ciclice; ele apar sâmbătă dimineața și reacții: disperare și furie -• respingerea de
durează 48 de ore, atâta timp cât absen- către anturaj -* insecuritate profundă și
tează tatăl. Examenul psihologic arată că tendința de a-și inhiba manifestările exte-
acest copil, hipersensibil și intuitiv, se rioare ale emoțiilor -> accentuarea reac-
teme de disocierea familiei sale. Reacția țiilor neurovegetative, dezordini funcțio-
aceasta nu este extraordinară. Știm că nale și leziuni. După acești autori, criza de
organismul răspunde în totalitatea sa la astm ar corespunde unui acces de plâns
emoții: furia, de exemplu, se însoțește de inhibat, hipertensiunea arterială ar cores-
roșirea feței, de tremur, de accelerarea punde unei furii reținute, ulcerul gastric
bătăilor inimii. Dacă astfel de dezordini unui conflict permanent între dorința de
funcționale se reproduc frecvent, se a lupta și fugă.
produc leziuni organice, care fixează Toate aparatele organismului pot fi
primele simptome. implicate în maladiile psihosomatice:
Lucrările lui H. Selye' arată că orga- sistemul digestiv (ulcer, colită), endocrin
nismul reacționează mobilizându-și toate (hipertiroidie,diabet),genitourinar (impb-
mecanismele de apărare atunci când este tentă, enurezie), cardiovascular (infarct
amenințat de un agent fizic, chimic sau miocardic), respirator (astm, tuberculoză
191

MEDIE
pulmonară), piele (eczemă) etc. Dar ..ale-
gerea" organului nu este un simplu ha/ard.
Principalii factori care par să determine
localizarea afecțiunilor psihosomatice sunt
fragilitatea organică (leziune discretă,
uneori total vindecată), beneficiul mai
mult sa» mai puțin inconștient avut de
subiect de pe urma bolii și natura trau-
matismului afectiv declanșator: violul
determină mai degrabă o suferință gine-
cologică (vaginism, frigiditate…) decât o
afecțiune digestivă sau cardiacă.
Fiecare stare de tensiune emoțională
determină un proces neurovegetativ care
îi este propriu. în general se confundă răs-
punsul psihosomatic cu conversiunea iste-
rică*, această conversiune manifestându-se
și ca prin tulburări corporale. .Sunt, totuși,
două procese diferite. Conversiunea iste-
rică este plină de semnificație, este vin
limbaj simbolic: paralizia picioarelor, de
exemplu, care nu se însoțește de nici o
leziune organică, exprimă dorința incon-
știentă de a nu mai merge. Maladia psiho-
somatică, în schimb, consecință a unei
tulburări funcționale a sistemului neuro-
vegetativ, nu are semnificație, nu este
purtătoare de sens cum este conversiunea
isterică. Căile nervoase utilizate sunt și ele
diferite: reacția vegetativă aparține siste-
mului autonom, pe când conversiunea iste-
rică pune în joc sistemul cerebrospinal
(calea piramidală, calea senzitivă).
Tratamentul maladiilor psihosomatice
asociază, la terapeutica uzuală a leziunilor
locale, neurolepticele, care diminuează
reacțiile emoționale, și psihoterapia.
Aceasta trebuie condusă cu o extremă
prudență, existând riscul unor complicații
grave (recidivă, psihoză). Psihoterapia este
în general de scurtă durată și gratifiantă
192(sfaturi,sprijin moral,ajutor). Psihanaliza
este de cele mai multe ori contraindicată.
MEDIE, indice al tendinței centrale
a unui ansamblu statistic.
Media aritmetică este catul obținut prin
împărțirea sumei valorilor individuale la
numărul lor. Ușor de calculat, ea se utili-
zează în mod curent. Este un indice de
măsură care împarte ansamblul în două
părți (partea de deasupra și partea de
dedesubtul mediei), una echilibrând-o pe
cealaltă și permițând diferențierea subiec-
ților „normali", adică a acelora care se
apropie de această valoare teoretică, de
subiecții „anormali", care se îndepărtează
de ea.
MEDIU, spațiu de viață în care se
exercită influențele cosmice, socio-
economice, educative etc. și în care
se realizează schimburile psiho-
afective între indivizi.
Mediul acționează în permanență asupra
ființelor umane, de la fecundare și până
la moarte. Acțiunea sa este deosebit de
importantă în copilărie, deoarece el com-
pletează structurile organice de bază, fur-
nizând funcțiilor ajunse la maturitate exci-
tanți adecvați, fără de care ele ar rămâne
virtuale sau atrofiate. în afara societății
omenești copilul se sălbăticește. Numai
sub influența mediului în care trăiește și în
virtutea a ceea ce îi aduce contactul cu
persoanele din anturajul său ființa umană
devine un individ de un tip determinat;
tocmai în relația cu celălalt se edifică
personalitatea sa.
Condițiile materiale, economice joacă și
ele un rol important în dezvoltarea afectivă
a copilului: mizeria este sursa inadaptării
(80% dintre delincvenții tineri aparțin
mediilor defavorizate economic); chiar șiMEMORIE
nivelul mental este afectat de condițiile
materiale: el este semnificativ mai scăzut
citori, țărani, negri și indieni în Statele
Unite etc.) decât la clasele înstărite. Dacă
însă se oferă fiecăruia condiții materiale
identice, diferența nivelurilor intelectuale
dispare.
MEGALOMANIE, supraestimare
delirantă a propriilor capacități.
Unii psihopați sunt convinși că dețin o
putere (socială, fizică, sexuală etc.) extra-
ordinară. Ei nu sunt mai puțin decât
monarhi, „stăpâni ai lumii" sau Dumnezeu
și se comportă în consecință: cutare tânără
femeie care se identifică cu o suverană,
primind vizita soțului ei se simte ultragiată
de familiaritatea lui și îl pălmuiește cu
violență. Megalomania se întâlnește frec-
vent în manie, paralizia generală și de-
menta senilă.
MELANCOLIE, stare morbidă
caracterizată îndeosebi de tristețe
și pierderea poftei de viață, timpul
trăit fiind încetinit, înghețat, prin
inhibarea gândirii.
Plictisit, abătut, închis în durerea sa
morală, bolnavul rumegă idei privind
lipsa lui de demnitate, idei de culpabilitate
și de autopunițiune. Această afecțiune
poate să apară fără o cauză vădită sau ca
urmare a unei mari nenorociri (moartea
unei ființe iubite). Melancolia se înca-
drează cel mai adesea în evoluția unei
psihoze maniaco-depresive". Este extrem
de periculoasă, putându-l conduce pe bol-
nav la acte disperate (sinucidere), prece-
date uneori de uciderea altor membri ai
familiei (copii, de exemplu, spre a-i sus-
trage unei vieți de durere). Este amelio-
rabilă prin chimioterapie.MEMBRU-FANTOMĂ, iluzia de a
mai poseda membrul amputat.
Acest fenomen ar fi extrem de frecvent
pentru că, după unii autori, s-ar întâlni la
85-100% dintre cei care au suferit
amputări. Persoanele respective au iluzia
de a mai percepe încă membrul lor absent,
iar uneori simt că îi doare. Acest sentiment
este legat de schema corporală elaborată
în copilărie și care rămâne indelebilă.
MEMORIE, persistență a trecutului.
Toate ființele vii, chiar și animalele
absolut inferioare, au o memorie. Obser-
văm lucrul acesta, de exemplu, atunci când
punem într-un acvariu viermi plați de pe
plajele Bretaniei, unde ei trăiesc. Mișcările
lor de îngropare și de ieșire din nisip, până
atunci ritmate de maree, persistă timp de
câteva zile și în noul lor mediu. Memoria
fixează experiențele trăite, informațiile
receptate și le restituie.
Distingem o memorie imediată, o
memorie întârziată, și alte multe feluri de
memorie; există atâtea memorii câte
organe senzoriale (memorie vizuală, audi-
tivă, tactilă…). Unii psihologi, pe urmele
lui P. Janet, preocupați să dea o semni-
ficație precisă acestui concept, consideră
că memoria trebuie să se traducă printr-un
act: conduita povestitorului (verbalizarea
autentificând existența memoriei).
După J. Delay, este necesar să dis-
tingem trei niveluri ierarhice ale memoriei:
cel mai elementar, senzoriomotor, privește
exclusiv senzațiile și mișcările; el este
comun animalului și omului. Cel mai înalt,
propriu omului care trăiește în societate,
se caracterizează prin povestirea logică:
este memoria socială. între aceste două
niveluri se situează memoria autistică,
memorie care își extrage materialele din
senzații, din situațiile trăite, dar care nu
193

MENOPAUZĂ
ascultă decât de legile inconștientului.
Ea este aceea care furnizează elementele
visului și care, la psihopați, alimentează
delirurile: trecutul nu mai este recunoscut
ca atare, fiind trăit ca prezent. Memoria
autistică apare către vârsta de trei ani. Sesemnificativ. Fixarea amintirilor este legată
atât de persoană cât și de materialul de
memorat. înțelegerea elementelor, inte-
grarea lor în stocul de amintiri exis-
tent, reprezentarea favorizează reținerea.
Memoria, însă, nu este niciodată fidelă.
.ibser
de prezent, a realului de imaginar. Copilul
ia visele drept realități. Memoria socială
se instalează durabil doar o dată cu dez-
voltarea categoriilor logice.
Psihologia genetică* arată că memoria
este legată de maturizarea* sistemului
nervos, ea nefuncționând ca un mecanism
autonom. Memoria este legată de întregul
psihism, atât de percepții cât și de afectivi-
tate. Dacă le cerem unor copii să deseneze
din memorie un om, ohservăm că cei mai
mici îl reduc pe acesta la cea mai simplă
expresie: un cerc (capul), de unde pornesc
două linii paralele (figurând picioarele).
Mc
ceea ce a fost perceput ca esențial. Lucră-
rile psihofiziologilor au arătat că memoria
depinde atât de anumite zone localizate
în enccfal (sistemul limbic, probabil și
grupuri de neuroni situate în creierul mic,
după R. Thompson) cât și de ansamblul
creierului. Nu există o zonă specifică
pentru memorie: întregul cortex este anga-
jat în evocarea amintirilor, despre care nu
se știe nici unde și nici cum se conservă.
Cercetările privind fixarea și reținerea
amintirilor sunt extrem de numeroase. Ele
au permis precizarea anumitor aspecte ale
acestei probleme: reținem în primul rând
• privantele
primei îndrăgostiri, un eșec usturător);
reținem mai degrabă agreabilul decât deza-
greabilul; ceea ce este în acord cu con-
vingerile noastre; ceea ce este important.
Dimpotrivă, uităm cu ușurință ceea ce ne
este indiferent, prost structurat, prea puținstrucții a inteligenței. Memoria nu este un
automatism cerebral, ci un act al psihis-
mului, expresia persoanei în întregul ei.
MENOPAUZĂ, oprire definitivă
a ovulației și a menstruației la
femeie.
Menopauza survine, de obicei, între
patruzeci și cinci și cincizeci de ani. Ea
aduce cu sine perturbații endocrine care
explică, în parte, nervozitatea și modifi-
cările de caracter la multe femei. Vesti-
toare a bătrâneții, menopauza coincide
adesea cu decepții afective, cu plecarea
copiilor la căminele lor, cu dolii. Este deci
verosimil faptul că tulburările caracteriale
sunt determinate și de evenimentele care
au loc în această perioadă.
MENTISM, succesiune rapidă de
idei sau de imagini care scapă
atenției slăbite a subiectului, con-
știent de lucrul acesta dar nereu-
șind să le controleze.
Acest fenomen, resimțit ca neplăcut, are
loc cel mai adesea la indivizii anxioși sau
surmenați pe plan intelectual. Adesea este
provocat de abuzul de tutun sau de cafea.
MERLEAU-PONTY (Maurice), filo-
sof francez (Rochefort, 1908 –
Paris, 1961).
Fost elev al Școlii Normale Superioare,
agregat de filosofie și doctor în litere,
publică Structura comportamentului (1942),
194METODA GLOBALA
apoi Fenomenologia percepției (1945). în
1949 predă la Sorbona, apoi, în 1952, la
College de France. împreună cu S. de
Beauvoir și J. P.Sartre, a animat școala
existențialistă din Paris. Gândirea sa, influ-
ențată de Gcstultpsychologie și de feno-
menologia lui Husserl, este în permanență
orientată spre concret și spre acțiune (filo-
sofie a conștiinței angajată în lume și în
corpul propriu). A scris multe alte cărți,
dintre care cităm Umanism și tcroure
(I947) și Semne (1960).
MERS, forma cea mai obișnuită a
locomoției omului.
Mersul depinde de maturizare (copilașul
are nevoie, în medie, de 60 de săptămâni
pentru a reuși să me;irgă singur) și de
învățare (copiii sălbatici", din jungă, găsiți
la Midnapore, care trăiau cu lupii și care,
ca și ei, mergeau în patru labe cu o iuțeală
remarcabilă, nu au învățat decât cu mare
greutate să meargă omenește). Dobândirea
mersului reprezintă o etapă foarte impor
tantă a dezvoltării umane. La copil, pro-
gresele în această direcție sunt legate de
acelea ale menținerii echilibrului. Așa cum
foarte just a arătat F. Engels, stațiunea
bipedă, dispensând mâna de a mai fi un
mijloc de agățare, descătușează sensibili-
tățile cunoașterii, în timp ce mersul per-
mite descoperirea unui univers dinamic, în
continuă expansiune (la început limitat la
cameră, se extinde apoi la apartament, la
stradă etc.) -> PERIOADĂ SENSIBILĂ.
MESCALINA, substanță alcaloidă
extrasă din peyotl (cactus mexican).
Mescalina are proprietatea de a provoca
în mod trecător tulburări ale percepției:
timpul trăit pare anormal de lung (minutele
durează cât orele), formele sunt alterate,
culorile capătă o frumusețe nemaivăzutăetc. Savanții studiază, în laboratoarele de
psihiatrie experimentală, puterea haluci-
nogenă* a acestui drog.
MESERIE, ocupație profesională
de pe urma căreia se obțin mijloa-
cele de subzistență.
Alegerea unei meserii depinde din ce în
ce mai mult de o orientare profesională
încredințată specialiștilor, care fac eforturi
să descopere și să măsoare aptitudinile
adolescenților. însușirea unei meserii cali-
ficate constituie un mijloc de protecție
împotriva inadaptării sociale. într-adevăr,
jumătate dintre delincvenți nu au nici
o meserie adevărată, iar cele mai bune
reeducări sunt acelea care duc la o cali-
ficare profesională.
METODA GEMENILOR MARTORI,
instrument de cercetare imaginat
de Arnold Gesell.
Este vorba de observarea sistematică a
unor gemeni univitelini — care au deci
aceeași constituție fizică — supuși unor
regimuri diferite. Alte metode gemclare,
separat, permite precizarea influențelor
datorate eredității și mediului în dezvol-
tarea personalității. Observarea de lungă
durată arată că la adolescență gemenii se
diferențiază tot mai mult unul de altul, dar
că după vârsta de 60 de ani ei se aseamănă
tot mai mult. Partea care revine factorilor
ereditari nu este deci constantă în cursul
vieții.
METODA GLOBALĂ, metodă de
învățare a cititului ideovizuală și
analitică, datorată lui O. Decroly.
Decroly, considerând că învățarea tre-
buie să se facă prin diferențiere progresivă,
mergând de la ceea ce este înțeles imediat
195

rezultatele lucrărilor efectuate pe această
temă nu sunt edificatoare.
MIMETISM, asemănare, temporară
sau permanentă, cu mediul, pe care
o iau unele animale sau vegetale
pentru a se proteja sau a asigura
supraviețuirea speciei.
Culoarea pielii cameleonului se modi-
fică o dată cu culoarea suportului său. în
aceste cazuri de homocromie, mimetismul
depinde de percepția vizuală (el dispare în
ca/ul că animalul este orb). Când homo-
cromia este permanentă (blănurile albe ale
unor animale polare), spunem că aceasta
este .,statică"; când se datorează unei adap-
tări momentane (înveșmântarea unor crabi
cu alge). îi spunem „dinamică". Mime-
tismul corespunde unui mecanism biolog
complex, determinat genetic, pe care
regăsim și în lumea vegetală. Orhidee
(Ophrys), de exemplu, iau aparența unu
insecte și eliberează o feromonă' al care
miros este comparabil cu acela emis de
glandele sexuale ale femelei. Masculul,
astfel atras, se așază pe floare. Mergând
apoi să se așeze pe o altă orhidee, va li
încărcat de polenul necesar fecundării
acesteia.
MIMICĂ, ansamblu de modificări
dinamice ale fizionomiei, care ex-
primă sau însoțesc stările afective
și gândurile.
Ea constituie o conduită de comunicare,
un limbaj expresiv care depinde de emoții
și de mediul cultural (chinezii, de exemplu,
scot limba spre a-și exprima surpriza).
Mimica exprimă mai bine decât cuvintele
intenția persoanei care vorbește. Unele tul-
burări mentale perturbă expresia mimică,
exagerând-o (în manie mai ales), sărăcind-o
198(în melancolia stuporoasă) sau făcând-o
neadecvată (schizofrenicul poate povesti
râzând un eveniment trist).
MINCIUNĂ, alterare conștientă a
adevărului.
Copilul mic, care cu greu face distincție
între real și imaginar, alterează adevărul,
dar nu minte. Când el fabulează sau înfru-
musețează realitatea, nu face decât să
cedeze unei tendințe normale, care nu
merită severitatea educatorilor: copilul își
transformă trecutul în sensul trebuințelor
sale. Adevărata minciună apare la vârsta
de șase sau șapte ani, constituind aproape
întotdeauna o conduită de eschivare, în
general destinată să evite o mustrare. La
unii subiecți dezechilibrați minciuna poate
avea un caracter malițios (denunțare calom-
nioasă, abuz de încredere etc.i • MITO-
MANIE; REACȚIE ELECTRODERMALĂ.
MITOMANIE, tendință patologică
de a minți.
Forma cea mai benignă, prin conse-
cințele sale, este mitomania vanitoasă, dar
există o formă malignă și perversă de
mitomanie, care este arma perfidă a celor
anonime și de acuzații neîntemeiate, la
care destule persoane apleacă urechea cu
complezență. Această tendință morbidă de
a altera adevărul ar ține, după E. Dupre, de
constituția individului.
MIXEDEM, maladie datorată unei
insuficiențe tiroidiene.
Această afecțiune poate fi dobândită sau
congenitală. în acest din urmă caz ea se
manifestă după înțărcare, prin indolența și
retardarea psihomotorie a copilului, care se
îngrașă fără a crește, pare buhăit și rămâne
întârziat pe plan intelectual (idioție*).MODA
Mixedemul dobândit în a doua copilărie
sau mai târziu (la menopauză,de exemplu)
se caracterizează, în esență, prin tendința
de obezitate, astenie" și torpoare intelec-
tuală. Se tratează prin extrase tiroidiene și
tiroxină. „Cretinismul gușat" este o varie-
tate a mixedemului congenital, datorat
unei carențe alimentare în iod. Maladia
poate fi prevenită prin procedee de iodi-
zare a hranei, prin intermediul sării sau
uleiului.
MNEMOTAXIE, reacție de orien-
tare și de locomoție provocată de
un agent excitant, care persistă
după stingerea acestuia.
Animalul pare capabil să conserve amin-
tirea unghiului format de axa corpului său
cu direcția focarului de excitație (ale razelor
luminoase, dacă stimulul este lumina) și să
utilizeze această amintire pentru a se
orienta. în felul acesta se poate explica, de
exemplu, întoarcerea furnicii la mușuroi.
MNEMOTEHICĂ, ansamblu de
procedee destinate fixării unor
amintiri greu de păstrat.
Ea constă, în general, în organizarea
într-un tot inteligibil a elementelor com-
plexe care nu sunt structurate. Pentru a
reține, de exemplu, valoarea lui pi (ir)
cu 10 zecimale, ne vom aminti de o frază
în care numărul de litere din fiecare
cuvânt indică o cifră: „Oue faime a fiiire
apprendre ce membre utile aux sages"
(3,1415926535). Mijloacele mnemotehnice
sunt adesea utile, dar nu trebuie să abuzăm
de ele. Memoria' cultivându-se prin exer-
cițiu, este preferabil să ne străduim să
memorizăm direct ceea ce dorim să învă-
țăm prin repetiție și legând noile cunoș-
tințe de cele pe care deja le posedăm.MOARTE, încetare definitivă a
funcțiilor vitale ale unui organism.
Ideca de moarte provoacă, în general,
anxietate, căci ea este conștiința unui neant
de neconceput. Dacă moartea unei per-
soane este resimțită, de obicei, de către cei
apropiați, ca o pierdere iremediabilă, pro-
vocând suferință, uneori nevroză și chiar
moartea, la unele popoare (eschimoși,
indigenii din Insulele Fiji) ea este prilej de
bucurie: membrii acestor societăți sunt
convinși că există o viață dincolo de
moarte, mai fericită decât cea de aici.
încercând să străpungă secretul morții,
psihiatrii și psihologii se străduiesc, de la
începutul anilor 1970, să culeagă maxi-
mum de informații de la persoane care
au trăit în pragul exitusului. Multe măr-
turii vorbesc de o „lumină celestă", de o
„lumină extraordinară", de senzația de
plăcere. Pentru R. Siegel aceste impresii
s-ar putea explica prin eliberarea masivă
de endorfine* în momentul în care orga-
nismul simte aproape moartea.
MODĂ, ansamblu de atitudini și de
uzanțe pasagere care au curs la un
moment dat într-o societate.
Moda guvernează pe moment gustul
membrilor unui grup social care adoptă un
anumit stil pentru mobilierul, veșmintele,
podoabele etc. lor. Ca și obiceiul, ea se
bazează pe imitație, spune G. de Tarde,
dar pe când obiceiul înseamnă imitarea
formelor trecutului, moda se raportează la
prezent.
De remarcat este faptul că influența cea
mai mare asupra modei vestimentare o au
femeile tinere. Cu toate acestea, majo-
ritatea femeilor interogate (75%) declară
că ele țin pasul cu moda spre a se con-
forma grupului, confirmând astfel opinia
lui H. Spencer, care sublinia partea de
199

MOTIVAȚIE
tulburărilor mentale. Este vorba de o
reeducare a persoanei, începând cu rege-
nerarea obișnuințelor. Bolnavul este mai
întâi ținut în izolare, stând la>pat într-o
stare de totală inacțiune. Apoi, progresiv,
este determinat să-și reia activitățile. Acest
tratament, care combină metodele de
antrenament, direcționarea morală și expe-
riența realității, s-a dovedit eficient în
nevrozele fobice și obsesionale.
MOTIVAȚIE, ansamblu de factori
dinamici care determină conduita
unui individ.
Lucrările neurofiziologilor(K.S. Lashley)
și ale etologilor (K. Loren/, N. Tinbergen)
au demonstrat că comportamentul depinde
de modificările interne (neuroendocrine)
și de excitanții externi (mediu) care acțio-
nează asupra creierului. Este posibil să se
declanșeze comportamentul sexual al pisicii
prin injectarea unor mici cantități de hor-
moni estrogeni în zona posterioară a hipo-
talamusului. Modificarea organică provo-
cată de aceste stimulări creează o stare de
tensiune care determină comportamentul
animalului. Putem deci considera că moti-
vația este primul element cronologic al
conduitei: ea este aceea cure nune în mk.
care organismul, persistând până la redu-
cerea tensiunii.
Psihologia clasică face distincție între
motive și mobiluri, primele fiind cauzele
intelectuale ale actelor noastre, iar celelalte
cauzele afective. Această diferențiere este
însă artificială și iluzorie. De fapt, la ori-
ginea conduitelor noastre nu stă numai o
cauză, ci un ansamblu indisociabil de fac-
tori, conștienți și inconștienți, fiziologici,
intelectuali, afectivi, sociali, care sunt
într-o interacțiune reciprocă.MULȚIME, grupare a unui mare
număr de oameni într-o masă amorfă.
După concepțiile lui G. de Tarde
(1843-1904) și G. Le Bon (1841-1931),
mulțimea nu este decât o masă eterogenă
de indivizi, fără un liant special, reuniți
întâmplător, ncavând nici legi și nici obli-
gații, grupați ocaziona] într-un ansamblu
efemer. Psihosociologii moderni, dimpo-
trivă, disting mai multe tipuri de mulțimi,
fiecare cu caracteristicile sale proprii:
unele sunt organizate dinainte (miting);
altele sunt ocazionale (baluri populare) sau
sunt spontane (mulțimea de gură-cască
atrasă de un accident).
Mulțimile sunt capabile de reacții exce-
sive de entuziasm sau de violență cărora
nu le scapă nici oamenii cei mai stăpâniți.
Pentru a se explica unanimitatea acestei
dinamici s-a invocat contagiunea mentală*,
în realitate, individualitatea subiecților nu
se dizolvă în mulțime. Fiecare posedă
predispoziții care îi determină conduita.
Aceste tendințe, cărora li s-a demonstrat
originea psihologică și socioeconomică
(violențele colective se înmulțeau în sudul
Statelor Unite când, de exemplu, scădea
prețul bumbacului), găsesc prilejul să se
exprime în manifestații populare în care
individul, devenit anonim, este încurajat
de sentimentul unanimității.
MUNCĂ, activitate fizică sau inte-
lectuală cerută de societate sau
care se impune în vederea atingerii
unui scop determinat.
Practicată în mod liber și cu plăcere,
munca poate fi benefică pentru perso-
nalitatea umană. Dar, prin caracterul ei de
constrângere și mai ales atunci când mașina
nu-i cere muncitorului decât automatismeMUTILARE
bine reglate, munca poate fi sursă de
inadaptare. Cel mai adesea ea contribuie
la buna inserție socială a omului, dându-i
o ocupație regulată, care îl pune în valoare
în raport cu semenii săi și îi dă posibi-
litatea să acceadă la autonomia financiară,
în terapeutica maladiilor mentale, des-
puiată de caracterul ei frustram și silnic,
a cucerit, chiar, un loc important (ergo-
terapie'). Pentru a o face accesibilă subiec-
ților handicapați fizic sau mental, a căror
integrare într-un mediu normal este impo-
sibilă, munca este modificată în ceea ce
privește tehnica și ritmul ci. Ceea ce numim
„muncă protejată" constituie o tranziție de
etapă utilă, dacă nu necesară, între readap-
tarea profesională a foștilor bolnavi, vinde-
cați dar încă imperfect adaptați la viața
socială obișnuită. ->• ATELIER PROTEJAT;
CENTRU DE AJUTORARE PRIN MUNCĂ.
MUNCĂ LA BANDA RULANTĂ,
mod de muncă în care produsul
de fabricat se deplasează într-o
cadență determinată și se oprește,
succesiv, în fața muncitorilor,
însărcinați fiecare cu o operație
bine definită.
Unii muncitori preferă munca la banda
degajați de orice responsabilitate. Alții,
dimpotrivă, nu suportă nici ritmul pe care
li-l impune banda, nici munca parcelară pe
care o efectuează, suferind din cauza
relațiilor depersonalizate care există la
toate eșaloanele. Munca la banda rulantă
tinde să dispară. Cu timpul, munca omului
se va limita la sarcini de comandă și de
reparație, care fac apel la reflecție și la
actul decizional.MURRAY (Henry Alexander). psi-
holog american (New York, 1893 –
Cambridge, Massachusetts, 1988).
După studii de istorie la Harvard (1915),
face studii de fiziologie și obține un
doctorat în biochimie (1927). Interesat de
psihologia medicală, face un stagiu la
Ziirich, unde ia parte la cercetările lui
C. G. Jung. Reîntors în Statele Unite, este
chemat să conducă clinica psihologică a
Universității Harvard. își orientează cerce-
tările spre explorarea personalității, pune
la punct Thematic' Apperception Test și
participă la reconstituirea Institutului de
psihanaliză din Boston (1931). Există o
traducere franceză a cărții sale Explorarea
personalității (1938).
MUSCULAR, în clasificarea lui
C. Sigaud, reluată de L. Mac Auliffe,
tip de constituție caracterizat de o
morfologie de atlet.
Acest tip corespunde mezomorfului'
lui W. H. Sheldon și atleticului" lui
E. Kretschmer.
MUTILARE, deteriorare sau sec-
ționare a unei părți externe a
corpului.
Se observă la unele popoare cu ocazia
unor ceremonii religioase (circumcizia sau
excizia clitorisului) sau ca deznodământ
al unor bătălii (mutilarea organelor geni-
tale, scalpări etc). Semnificația abisală a
acestor obiceiuri este, probabil, aceea a
unei castrări".
Automutilarea poate fi practicată într-un
scop utilitar (secționarea policelui pentru
a scăpa de serviciul militar). O întâlnim și
la unii psihopați, în cursul unui raptus

în psihoze'și nevroze', a imaginat tot felul contra angoasei, constând din
de tratamente (hidroterapie, sismoterapie , negarea evidenței.
chimioterapie,psihoterapie"…), dar rămâne Subiectul transfigurează faptele reale,
incapabilă să spună de ce cutare persoană neplăcute sau anxiogene. refuzând să le
este nebună. Ba, lucru încă și mai grav, nu recunoască și substituidii-le fapte ima-
este sigură că se poate face distincție între ginare, opuse. Copilul, deși își păstrează
La începutul anilor 1970, în Statele Unite, a nega existența a tot ceea ce îi displace în
L. Rosenhan a organizat următoarea expe- această realitate. Un băiețel, de exemplu,
rientă: trei femei și cinci bărbați (patru care (>lle mlllt la situația sa de copil unic,
psiholoai. un psihiatru, un pediatru, un atunci cand ' se anunță nașterea unei suri-
pictor, o menajeră) trebuiau să încerce să ()arc. răspunde: ,.Nu-i adevărat!" Asa și
se facă internați într-unui din 12 spitale adultul normal llneorl {u£e dc ° realitate
psihiatrice indicate, pur și simplu pe ba/a insuportabilă, negând-o. Schizofrenicul își
declarației că auzeau voci confuze Odată reconstruiește un univers privat în care el
internați, pseudopacienții trebuiau să se «aseste Plllcrea- omnipotența, liniștea pe
comporte normal, să fie disciplinați s, care lumca reală { lc refuzii'
amabili si să susțină că vocile dispăruseră.
Toți în afară de'umil au fost internați cu NEGATIVISM, rezistență la orice
diagnosticul de schizofrenie. Spitalizarea solicitare-
lor a durat 19 zile, în medie. înșelătoria nu fSubl<ful 'fgatlV1St P°ate U PaS1V'inert'
a fost nicidecum descoperită si ei au fost refuzand Sa dcSChldă CK"hu- Sa v"rbea"că'
trimiși la casele lor ca „schizofrenici m Să Se. a imenteze- °» PMte h »ct.v, reac-. . c . . tionand prin fuga sau printr-o atitudinestare de renusic . Pericolul unei asemenea • ^^ ^ ^ .. de la ^ Q
…cemtud.m este extrem, întrucât one.ne bolnayă cere QS un r cu
se singulanzează într-un fel sau altul riscă , se aJuce haru, ^ ga f| anmcă
să fie calificat drept „nebun". -+ NEVROZA; U negativismu| capătă semnificatia
PSIHOPATIE; PSIHOZĂ. unui protest p]jn de revolt- comra unor
frustrări afective (simțite ca atare, dar nu
NECROFILIE, perversiune sexuală îlltotdeauna obiectiv reale). La adolescent
a cărei caracteristică este atracția si ]a adult această atitudine corcspundc
morbidă manifestată de un subiect reflIzului de a.j contacta pe semeni și de a
față de cadavre. se încadra m realitatea exterioară; o întâl-
Acesta le contemplă, le palpează și nim frecvent în demența precoce, unde
merge până la practicarea coitului cu ele. negativismul este un „simptom cardinal".
Se pare că la originea acestei perversiuni,
mai cunoscută sub numele de vampirism. NEILL (Alexander Sutherland), peda-
stă vederea corpului unei rude defuncte, pe gog britanic (Forfar, Scoția, 1883
care copilul mic a iubit-o foarte mult. – Aldeburg, Suffolk, 1973).
După ce a condus o școală internațio-
NEGARE sau TĂGĂDUIRE A nală în Germania, apoi la Viena, fondează
REALITĂȚII» mecanism de apărare propriul său stabiliment, Summerhill (maiîntâi la Lyme Regis, iar începând din anul
1927 în satul Leiston),pe care îl va anima
timp de o jumătate de secol, până la moartea
sa. Neill predică așa-numitul self-govern-
ment'. Pedagogia sa vizează să-l elibe-
reze pe copil de povara represiunii (care
duce la teamă, supunere, pasivitate, ură și
dispreț), permițându-i să-și manifeste pro-
pria sa dorință, spotaneitatea. bucuria și
creativitatea. Ideile lui A. S. Neill sunt
expuse în mai multe lucrări, dintre care
cităm: Copiii liberi din Summerhill (1960);
Libertate, nu anarhic (1967).
NEOBEHAVIORISM, formă de
behaviorism care, depășind schema
simplistă stitnul-râspuns a behavo-
rismului clasic, ține seama de noile
fapte ale experienței și de elemen-
tele anumitor doctrine filosofice
sau psihologice.
Către 1930, sub influența fizicianului
P. W. Bridgman și a unor logicieni ca
R. Carnap (1891-197») și L. Wittgenstein
(1889-1951), s-a dezvoltat un behaviorism
operațional. Neobehaviorismul subliniază
importanța determinantă a sistemului de
referință adoptat de cercetător în rezul-
tatele obținute. C. L. Huli este una dintre
principalele figuri ale acestei mișcări. Doc-
trina sa, care insistă asupra necesității unei
metode ipotetico-deductive în psihologie,
se opune behaviorismului molar, al cărui
principal reprezentant este E. C. Tolman.
Acesta, influențat de Gestaltpsychologie",
consideră că studiul comportamentului nu
poate ignora factorii proprii organismului.
El transformă deci schema inițială S-R
în S – O – R (stimul – organism – răspuns).
în aceeași optică, B. F. Skinner a dezvoltat
noțiunea de condiționare operantă". La
începutul anilor 1960, concepte inițialproscrise, cum sunt „plan"' sau „reflecție",
au fost reintroduse, dând astfel naștere
unui behoviorism subiectiv. în totală con-
tradicție cu ideile lui J. B. Watson".
NEOLOGISM, cuvânt nou sau
expresie nouă.
Introducerea în limbaj a unor cuvinte
neoformate răspunde în mod firesc tre-
buinței de îmbogățire a limbii (doci-
mologie sau iatrogenie, de exemplu) sau
unei intenții deliberate („frangleză"). în
psihopatologie ea este simptomul unei
alterări a gândirii, a relației interumane.
Neologismele apar frecvent în limbajul
deliranților cronici și al schizofrenicilor.
NERVOS, în sistemul lui G. Heymans
și E. Wiersma, tip de caracter
marcat de o emotivitate superioară
mediei (E), o agitație contrară acți-
unii eficiente (nA) și un ecou primar
al excitațiilor (P).
Trăind momentul prezent, nervosul este
mereu în căutare de noi experiențe. El este
cu plăcere excesiv și excentric, neliniștit,
generos, chiar risipitor. Trebuința de
senzații noi îl împinge la o viață instabilă,
de vagabond.
NESTOR (lacob-Marius), psiholog
și psihopedagog român (Focșani,
1901-București, 1989).
Figură reprezentativă din pleiada de
psihologi formați la Universitatea din
București sub influența lui C. Rădulescu-
Motru'. A pus bazele unei psihologii șco-
lare, preconizând tratarea în învățământ a
fiecărui școlar „conform structurii sale
totale". A proiectat pregătirea psihologilor
școlari într-un centru special — Insti-
tutul de biotipologie și eugenie școlară.

NEVROZA DE ABANDON
subiectul este în mod dureros con-
știent.
Tulburările fohice (agorafobia, de
exemplu), suirile anxioase (panica, obse-
siile etc), isteria sunt principalele nevroze.
Foarte răspândite, stările nevrotice prezintă
unele caractere comune: nevroticul nu se
simte în apele sale. îi lipsește încrederea
în rolul său social; este agresiv față de
ceilalți (ironie…) sau față de sine însuși
(tentativă de suicid); prezintă tulburări de
somn (insomnie sau hipersomnie), de
sexualitate (frigiditate sau impotență,
abstinență sistematică sau masturbare) și
pare a obosi exagerat de ușor. Epuizarea
sa reală este consecința eforturilor inconștiente
pe care le face de a lupta împotriva
impulsiilor sale sexuale și agresive. Toate
aceste simptome nevrotice sunt, la urma
interioare pe care este incapabil să o
domine, clementele ei esențiale scăpând
conștiinței sale. Noțiunea de conflict este
fundamentală și o regăsim în toate teoriile
explicative ale nevrozei (cu excepția
aceleia a lui P. Janet).
1) Reflexologii,pe urmele lui I. P. Pavlov,
au creat nevroze în mod experimental la
animale, plasându-le în situații conflic-
tuale. După ce au condiționat un subiect să
reacționeze diferit la vederea unui cerc
(care era asociat cu o recompensă) și la
vederea unei elipse (descărcare electrică
dureroasă pentru animal), ei diminuau
progresiv diametrul mare al elipsei până la
al face prea puțin distinct de cerc. în acest
moment, animalul, nemaiștiind ce răspuns
să dea, devenea anxios, se agita și prezenta
un întreg ansamblu de tulburări psiho-
somatice".interior, care opune forțele impulsionale
ale „Sinelui" instanțelor morale (Supraeu'),
provoacă angoasa, contra căreia subiectul
încearcă să lupte mobilizând anumite
mecanisme de apărare" inadecvate.
3) Tezele culturaliste (K. Horney") com-
pletează vederile lui Freud, relevând rolul
declanșator al presiunilor sociale (fami-
liale, conjugale, economice). Se relevă
uneori, la unii nevrotici, prezența de tare
ereditare sau de reale dificultăți socio-
economice, dar caracteristica permanentă
găsită la toți acești subiecți nevrotici este
de ordin psihologic; toți sunt lipsiți de
maturitate afectivă; ei se comportă la
vârsta adultă în mod infantil, reacționând
inconștient la sittiații actuale (profesionale,
sexuale, sociale), în funcție de criterii pue-
rile și de atașamente sau ură așa cum le-au
trăit în copilărie.
Nevro/a, care poate fi declasată printr-un
șoc emoțional (bombardament, moartea
cuiva drag. eșec școlar), de dificultăți mate-
riale sau de surmenaj, rareori este soco-
tită de anturaj drept o veritabilă maladie.
Părinții (și chiar unii medici) nu înțeleg
această afecțiune mentală, care nu are
cauză organică cunoscută; chiar și bol-
navul ignoră cauzele indispoziției și
angoasei sale. Terapeutica, esențiaimente
psihologică, poate lua forma unui sprijin
moral, dar cele mai bune rezultate le dă
psihanaliza. Nevroza diferă prin natura ei
de psihoză, nevroticul păstrând conștiința
stării sale morbide, pe când psihoticul își
clădește o realitate imaginară a delirului,
pe care o ia drept adevărata realitate.
NEVROZĂ DE ABANDON. Sino-
nimul abandonismului. –• ABANDON;
ABANDONIC.
210NORMAL
NEVROZĂ DE CONSTRÂNGERE,
sinonim al nevrozei obsesionale.
în noua traducere franceză a scrie-
rilor lui S. Freud (Ouvrcs completcs,
1988), această expresie o înlocuiește pe
cea veche, „nevroză obsesională", fiind
mai aproape de sensul expresiei germane
\Zwangsncurose, în limba germană —
nota trad.]. • OBSESIE.
NEVROZISM, termen folosit de
H. J. Eysenck pentru a desemna
anxietatea și instabilitatea emo-
țională a unei persoane.NIVEL MENTAL sau NIVEL INTE-
LECTUAL, grad de eficiență intelec-
tuală măsurat prin metoda testelor.
Nivelul mental urmează o dezvoltare
aproape paralelă cu creșterea fizică și, ca
și aceasta, depinde atât de factorii consti-
tuționali cât și de factorii socioeconomici
și culturali. Un copil crescut la țară, obiș-
nuit să raționeze pornind de la situații
practice, nu are aceeași formă de inteli-
gență ca un licean de aceeași vârstă care
trăiește într-un marc oraș, care a fost învă-
țat să se servească de un limbaj bogat și să
raționeze în plan abstract. Amândoi pot fi
în sine caracter patologic. Ea este terenul
pe care se poate clădi o nevroză, dar aceasta
nu este ineluctabilă. Eysenck a pus în evi-
dență două trăsături principale ale perso-
nalității: „extraversiunc"- introversiune*"
și nevrozism sau „stabilitate – instabilitate
emoțională". Aceste două trăsături fiind
independente una de alta, același individ
poate fi, de exemplu, extravertit și instabil
sau introvertit și stabil. După acest autor,
factorii genetici joacă un rol foarte mare
în gradul de extraversiune – introversiune
și în acela de nevrozism.
NIMFOMANIE, exagerare a apeti-
tului sexual la femei.
în limbajul popular se confundă adesea
această stare cu isteria". Nimfomania pare
uneori legată de o defectuoasă funcționare
a sistemului hormonal, dar o întâlnim mai
ales în crizele de excitație psihică (în manie
îndeosebi). Ea poate fi cauza angoasei și a
obsesiilor în cazul în care femeia luptă
contra dorințelor ei.nivelul lor mental este indispensabil să-
supunem unor probe diferite. Din aceleaș
motive, nu este nimerit să luăm în consi
derarc rezultatele școlare pentru a apreci;
inteligența unui școlar: „nivel școlar" ni
este sinonim pentru „nivel mental".
NORADRENALINĂ
CHIMIC.MEDIATOR
NORMAL, conform unei reguli.
Normalitatea este o noțiune relativă,
variabilă de la un mediu sociocultural la
altul și în timp: este ceea ce se observă cel
mai adesea într-o societate dată. la data
cutare. într-un ansamblu statistic a cărui
dispersie este normală (curbă sub formă de
clopot), notele care se apropie de media
aritmetică" sunt caracteristice pentru nor-
malitate; dimpotrivă, acelea care se situ-
ează la extremitățile curbei sunt anormale,
în medicină, există tendința de a se asimila
omul normal individului perfect sănătos,
individ care, la drept vorbind, nu există.

o
OBEZITATE, exces ponderal.
Acest fenomen fizic este legat de func-
ționarea sistemului nervos central, de care
depinde echilibrul endocrin. S-a descoperit
într-adevăr, la baza creierului, un nucleu
al foamei și s-au putut provoca în mod
artificial obezități la animal prin excitarea
acestei zone a hipotalamusului. (în veci-
nătate și în sinergie cu el funcționează un
„centru al sațietății".)
Obezitatea cunoaște multe cauze: ere-
ditate, dezechilibru important între aportul
alimentar și eforturile făcute de individ,
tulburări psihologice. Condițiile psiho-
afective joacă, într-adevăr, un rol cert: la
o populație de 141) de subiecți, G. Touraine
și colaboratorii observă că jumătate este
compusă din copii nedoriți care au un
sentiment acut de insecuritate. Tații sunt
în general molâi, iar mamele au suferit în
copilărie de sărăcie. Dezacordul conjungal
este frecvent. Părinții, confuz conștienți de
nedreptatea pe care o fac copiilor, au o
atitudine exagerat protectoare față de ei, îi
supraalimentează și le interzic exercițiile
fizice, socotite periculoase. După această
veritabilă condiționare", obișnuit să caute
în mâncare o compensație la insatisfacțiaafectivă, individul se repede să mănânce
de fiecare dată când este frustrat și în felul
acesta devine obez.
OBIECT (bun, râu, parțial) * KLEIN
(MELANIE).
OBIECT TRANZITIONAL, obiect
material care, pentru sugar și
copilul mic, are o valoare specială.
Acest obiect (o cârpă, un animal de
pluș…) are efectul liniștitor al unui
substitut al mamei; el facilitează
tranziția de la atașamentul față de
mamă la relația cu alte elemente
din mediu.
Obiectul tranzițional apare în general
între patru și douăsprezece luni, în
momentul în care mama, prinsă de ocu-
pațiile ei,începe să se îndepărteze puțin de
copilul ei. Acest obiect îl ajută pe copil să
restabilească continuitatea amenințată de
separare și să se diferențieze de lumea
înconjurătoare. Investit atât de libidoul'
Eului, care orientează individul spre el
însuși, cât și de libidoul obiectul, care se
îndreaptă spre ființe și lucruri, obiectul
tranzițional deschide subiectului accesul la
jucării și la socialitate.
212OBSERVAȚIE
OBIȘNUINȚĂ, fenomen de adap-
tare progresivă a unei ființe vii la
anumite condiții noi de existență.
Aclimatizarea unei plante tropicale
într-o țară temperată este un exemplu de
obișnuință artificială. Omul dă dovadă de
aceeași plasticitate. Termenul obișnuință
este uneori utilizat și în sensul de contrac-
tare a „toxicomaniei'-. Este de preferat să
se vorbească de o fmmacodependență' sau
de dependență de droguri. Oricum, ter-de a acționa care apare după un
efort important.
Reacție normală, oboseala este în același
timp semnal de alarmă și punere în joc a
mecanismelor de apărare ale organismului.
Oboseala acută (aceea generată de un marș
lung, de exemplu) dispare rapid ca urmare
a odihnei. Dimpotrivă, oboseala cronică,
consecutivă efortului zilnic repetat, are
efecte durabile care îi dau un caracter
patologic. Are loc o uzură nervoasă care
vocabularul toxicomaniilor întrucât este
ambiguu.
OBIȘNUIRE (HABITUATION),
termen folosit de R. Dodge (1923)
pentru a desemna fenomenul, cu
totul general și vital, al deprinderii
unui organism cu anumite excitații
senzoriale repetate, la care nu mai
reacționează întrucât și-au pierdut
semnificația.
Dacă, de exemplu, facem să cadă o
picătură de apă pe corola unei anemone de
mare, aceasta se contractează, dar la a
douăzecea excitație ea încetează să mai
reacționeze. Obișnuirea corespunde unui
nivel elementar de învățare".
OBLATIVITATE, conduită gene-
roasă, altruistă în care subiectul se
estompează, străduindu-se să satis-
facă trebuințele aproapelui său, de
la care nu așteaptă nimic în schimb.
Iubirea autentică, dezinteresată, care
face să se accepte în mod spontan sacri-
ficiul de sine, este o raritate; ea arată că s-
a atins gradul cel mai înalt de dezvoltare
afectivă.
OBOSEALĂ, impresie de indispo-
ziție și de diminuare a capacitățiidureri difuze (în spinare, abdomen), difi-
cultăți intelectuale (instabilitatea atenției,
pierderi de memorie), modificări ale som-
nului și dispoziției (iritabilitate, pesimism,
anxietate, nehotărâre), iar uneori tulburări
psihosomatice" (ulcer gastric, hiperten-
siune arterială) sau mentale. Se evaluează
la o treime proporția muncitorilor care
oboselii. Există și oboseli misterioase, ca
acelea apărute în 1982 în Statele Unite,
care îi afectează în general pe tineri (albi)
din mediile înstărite. Aceștia se simt deo-
dată epuizați, deprimați, incapabili de a
mai face efort intelectual, prezentând dife-
rite tulburări neurologice. Toate etiologiile
posibile au fost luate în considerare (viru-
suri, bacterii, paraziți etc), dar cauzele
acestei forme de oboseală rămân încă necu-
noscute. Tratamentul oboselii este, mai
presus de orice, odihna la aer curat, dar
adevăratul remediu este profilactic: organi-
zarea muncii în așa fel încât să se suprime
microtraumatismele (zgomote inutile, ilu-
minat defectuos) și respectarea regulilor
de igienă.
OBSERVAȚIE, metodă care are
drept scop relevarea unui număr
oarecare de fapte naturale, pe baza
cărora va fi posibilă formularea
213

OGIVA LUI GALTON
OGIVA LUI GALTON, curbă stu-
diată de F. Galton, curbă care repre-
zintă repartizarea notelor la teste
în funcție de ranguri.
Dacă, de exemplu, rânduim într-un
singur șir, în ordinea înălțimii, un mare
număr de recruți, observăm că între extre-
mitățile șirului, unde se situează câțiva
subiecți foarte scunzi sau Toarte înalți, se
găsește cea mai mare parte a populației.
Dacă unim printr-o linie continuă creș-
tetele capetelor tuturor recruților, obținem
o curbă în formă de ogivă. Dacă, în sfâr-
șit, divizăm efectivul eșantionului' res-
pectiv în fracțiuni egale: în 4 (cvartile), în
10 (decile) sau în 100 (centile), obținem
clase cărora le cunoaștem valorile limită
corespunzătoare, fiind de ajuns să le citim
pe ordonată. Acest procedeu permite obți-
lonare), datorită căreia este posibil să cla-
săm orice subiect care aparține aceleiași
populații. în psihometrie* acest sistem este
în mod frecvent utilizat pentru etalonarea
testelor*.OLIGOFRENIE, arierație mentală.
Oligofrenia, insuficiență a dezvoltării
intelectuale, se opune demenței", care este
o deteriorare, o pierdere patologică a
inteligenței.
Cauzele oligofreniei pot fi ereditare,
infecțioase, traumatice, sau pot ține de
mediu. Există familii de oligofreni. După
unii autori, dacă unul dintre părinți este
arierat, 46,1% dintre descendenții lor vor
fi și ci arierați (C. Brugger); dacă amândoi
părinții sunt atinși, atunci proporția de
copii oligofreni urcă la 90,7% (Reiter și
Osthoff). Pot interveni și alți factori pato-
geni: rubeola care survine la femeie în
primele trei luni de gestație, incompatibili-
tatea sanguină, anoxia* la naștere etc.
Funcționarea mentală a subiecților
profund arierați dovedește o configurație
particulară în care predomină intoleranța
la frustrări și în special incapacitatea de a
admite ca satisfacerea unei dorințe să fie
amânată (ca în psihozele infantile). Copilul
trece în acest caz prin furii violente sau
prin alte reacții emoționale -» DEFICIENȚĂ
INTELECTUALĂ.
nrwiiifaiiiOgiva lui Galton: reprezentarea notelor în funcție de ranguriONANIE, masturbare.
Termenul face aluzie la personajul
biblic Onan, care, obligat să se căsăto-
rească cu văduva fratelui său, a refuzat să-i
dea acesteia o posteritate. Având în vedere
această etimologie, termenul onanie ar
trebui să desemneze mai degrabă coitus
interruptux decât căutarea de satisfacții
autocratice.
ONICOFAGIE, obișnuință de ași
roade unghiile.
Acest tic se întâlnește nu numai la copiii
emotivi, ci și la adolescenți și adulți.
Onicofagia se raportează la o stare de
indispoziție afectivă nedefinită și poate fi
interpretată ca un semn de anxietate, ca
descărcare psihomotorie a unei tensiuni
puternice.
ONIRISM, activitate mentală com-
parabilă cu visul, caracterizată prin
derularea de imagini și scene vizuale,
trăite de subiect ca și cum ar fi
reale.
Acesta pare preocupat, vrăjit sau îngro-
zit de cele ce vede și aude. în unele cazuri
participă la acțiune, interpelează perso-
najele sati fuge de pericole imaginare,
nemaipercepând realitatea exterioară decât
într-un mod foarte vag. Studiat îndeosebi
de E. Regis, onirismul sau delirul oniric,
care survine în unele stări infecțioase sau
toxice (mai ales alcoolism), dar și ca
urmare a unui violent șoc afectiv, furni-
zează materialul de bază al stărilor deli-
rante pasagere. Evoluția nu este în general
favorabilă. în scurt timp (câteodată în
câteva ore) dispare, pe măsură ce se ame-
liorează starea generală a bolnavului. Nu
rareori, însă, subiectul rămâne cu uneleidei fixe (pe tema geloziei, de exemplu),
care pot constitui nucleul unui veritabil
delir' cronic. -• DELIR.
OPENDOOR, cuvânt englez care
înseamnă „ușă deschisă".
în centrele spitalicești specializate în
psihiatrie numeroase servicii sunt „des-
chise", adică bolnavii pot ieși din pavi-
lion și se pot plimba fără supraveghere.
Trăindu-și astfel libertatea, ei își regăsesc
sensul responsabilităților și își încep
readaptarea socială.
OPERAȚIE CONCRETĂ, în termi-
nologia lui J. Piaget, proces de
gândire care se referă direct la rea-
litatea tangibilă și nu la propoziții
verbale.
Operațiile concrete apar către vârsta de
7-8 ani. Spre 12-13 ani fac loc operațiilor
formale, datorită cărora devine posibil
raționamentul ipotetico-deductiv.-> TEORIA
OPERATORIE.
OPERAȚIE FORMALĂ – TEORIA
OPERATORIE.
OPINIE, judecată subiectivă, înte-
meiată pe o cunoaștere vagă a
realității, care reflectă modul de a
vedea, starea de spirit, atitudinea
unei persoane sau a unui grup față
de o valoare determinată.
Opiniile unui subiect sunt revelatoare în
privința caracterului său; ele ne infor-
mează asupra sistemului de valori cărora
le este atașat, asupra rigidității sau flexi-
bilității atitudinilor sale, asupra aspirațiilor
personale. Ca și atitudinile, opiniile se
elaborează în interacțiunea socială, sub
217

ORTOFONIE
secundar și la cel superior. în conformitate
cu decretul din 7 iulie 1971. cu privire la
organizarea de servicii însărcinate cu
informarea și orientarea, ca și în confor-
mitate cu decretul din 12 februarie 1973,
referitor la procedurile de orientare în
învățământul public, observarea școlarilor,
începută din clasa a Vi-a, continuă pe
parcursul a mai mulți ani (ciclul de obser-
vație). Orientarea este asumată de consiliul
chisci a V-a și a Ill-a, care se reunește la
finele trimestrului al treilea școlar. Acest
consiliu, în clasa a Ill-a (numerotarea
trad.), ca urmare a celor stabilite în con-
siliul profesorilor, completează livretele
școlare și emite propuneri de orientare fie
spre ciclul scurt (B.E.P. sau C.A.P.), fie
spre o clasă secundară (ciclul lung). Reco-
mandările consiliului clasei nu sunt obliga-
torii; nu sunt decât propuneri, pe care
familiile le pot contesta.
Studenții pot și ei găsi în instituția de
învățământ superior, în cadrul celulei
universitare de informare și orientare, un
consilier care, aflat în relație cu Oficiulnațional de orientare școlară și profe
sională (O.N.I.S.E.P.), le stă la dispoziție
pentru ai ghida în alegerea unei filiere.
ORTOFONIE, ansamblu de trata-
mente destinate să corecteze tul-
burările vocii, vorbirii, precum și
ale limbajului oral și scris.
Ortofoni.știi sunt abilitați să trateze
majoritatea tulburărilor de limbaj, mai
ales bâlbâială", și să asigure demutizarea
copiilor surzi. La adulți, ei îi reeducă pe
afazici și persoanele atinse de afecțiuni ale
laringelui sau de disfuncții ale vorbirii de
origine nervoasă.
ORTOPEDAGOGIE sau PEDA-
GOGIE CURATIVĂ, artă de a
corecta tulburările pedagogice ale
școlarilor aflați în dificultate.
Ortopedagogul este un reeducator spe-
cializat care a primit o pregătire psiho-
logică și pedagogică. Pentru a-i readapta
pe elevii a căror școlaritate și al căror
comportament sunt perturbate, el utili-
zează metode speciale, adaptate fiecărui
caz în parte. -> DlSLEXIE.PAIDOLOGIE sau PEDOLOGIE,
știință a copilului.
Această disciplină studiază legile la care
copilului, care sunt fundamental diferite
de acelea care guvernează conduitele
PANEL, eșantion fix de persoane
interogate în mai multe reprize, în
general în scopul de a urmări evo-
luția opiniei asupra unui subiect
determinat.
Metoda panelelor este utilizată pentru a
se verifica eficacitatea unei campanii
publicitare sau pentru a se cunoaște varia-
țiile în atitudinile și opiniile* unei populații
cu privire la un produs, un eveniment sau
un personaj politic. în numeroase țări, res-
ponsabilii canalelor de radio și televiziune
dispun de un eșantion permanent de audi-
tori și telespectatori care îi informează
asupra audienței emisiunilor.
PANICĂ, spaimă subită, în general
neîntemeiată și adesea colectivă.
în clasificarea elaborată de American
Psychiatric Association (DSM 11I-R, 1983),„tulburarea panică" (Punic DisorJer) se
instalează în stările anxioase (sau nevroze
anxioase) care survin în afara circum-
stanțelor care implică un risc vital. Ea se
manifestă prin simptome cum sunt teama
de moarte sau de înnebunire, impresia de
leșin, senzații de sufocare, amețeală sau
vertij, palpitații, tremurători ctc. Această
stare nevrotică nu trebuie confundată cu
alte sindroame.cum este „sindromul înțăr-
cării" consecutiv suspendării consumului
de substanțe toxice: amfetamine, barbi-
turice sau cafeina, de exemplu. Trebuie, de
asemenea, diferențiată de alte maladii
mentale, cum este despresia majoră.
PARADĂ sau PARIADĂ, compor-
tament ritualizat care preludiază
acuplarea la unele animale.
Parada, sau „dansul nupțial", a fost ob-
servată atât la insecte, păsări, pești, cât și
la mamifere. Ea constă dintr-o succesiune
de acte care se defășoară într-o ordine
definită. Fiecare secvență provoacă un
răspuns din partea partenerului. Parada
nupțială are drept efect stimularea secre-
țiilor lor hormonale, reducerea agresi-
vității care există frecvent între congeneri
221

și crearea condițiilor optime pentru o acu-
plare fecunda. Ea poate fi indusă expe-
rimental prin injectarea de hormoni în
corpul animalelor sau. dimpotrivă, poate fi
suprimată prin castrare (D. S. Lehrmann).
> FEROMONÂ.
PARAFILIE, perversiune" sexuală.
Potrivit definiției adoptate de American
Phychiatric Association (DSM III, 1989)
și de Organizația Mondială a Sănătății,
parafilia se caracterizează prin căutarea
regulată a plăcerii sexuale sau a unei
excitații genitale cu ajutorul unui „obiect"care poate duce la o dezorientare totală în
spațiu și în timp, prin deteriorarea inteli-
genței și a simțului moral, modificarea
afectivității (în sensul unei sensibilități
afectate sau, dimpotrivă, al insensibilității);
uneori apare delirul (idei de grandoare,
ipohondrie) și bolnavul se îndreaptă spre
demență' totală. Pronosticul paraliziei
generale, altădată fatal, sa transformat
datorită utilizării penicilinei în doze mari.
Un alt tip de paralizie se poate observa la
persoane care nu prezintă nici o leziune
nervoasă (integritate a reflexelor). Este
vorba de o inhibiție funcțională de origine
Pentru a se putea pune diagnosticul de
parafilie este necesar ca plăcerea sexuală
să fie întotdeauna subordonată actului
anormal și ca subiectul să fie conștient de
caracterul deviant al sexualității sale. Prin-
cipalele forme de parafilie sunt fetișismul,
travestismul, exhibiționismul, voieurismul,
sadismul, masochismul, pedofilia, zoofilia.
PARALIZIE, diminuare impor-
tantă sau abolirea motricitatii.
Paralizia se datorează în general unei
atingeri a encefalului (paralizie centrală),
a măduvei sau a unui nerv periferic (para-
lizie periferică), dar poate fi și consecutivă
unei suferințe musculare (miopatie, de
exemplu) sau unei disfuncții a joncțiunii
neuromusculare (miastenie).
între diversele varietăți de paralizie,
paralizia generală progresivă ocupă un loc
deosebit, deoarece ea se caracterizează mai
puțin prin deficiență motorie (dificultatea
vorbirii, tremurai mâinilor) cât prin tul-
burări mentale. Cauzată de treponema
pallidum a sifilisului (meningoencefalită
difuză), această afecțiune se manifestă pe
plan psihic printr-o amnezie' progresivăcabilă prin psihoterapie. -» ISTERIE.
PARAMNEZIE, iluzie de memorie.
Trecutul și prezentul apar amestecate,
realul și imaginarul se confundă. Subiectul
întâmpină dificultăți în a localiza în timp
în mod exact o amintire sau crede a recu-
noaște o situație, un loc, un obiect sau o
persoană care sunt, în realitate, necunos-
cute. Această tulburare se întâlnește cel
mai adesea în sindromul lui Korsakov' sau
în epilepsiile temporale.
PARANOIA, psihoză cronică a
cărei caracteristică este un delir
sistematizat, adică coerent, clar,
logic, cu punctul de pornire într-o
idee precisă.
Se disting patru forme de delir
paranoiac: 1) delirul de revendicare, în
unui prejudiciu, cere cu înverșunare repa-
rația, iar uneori caută să se răzbune singur
(incendiu, omor…); 2) delirul pasional,
a cărui temă poate fi gelozia sau un
ideal mistic, de exemplu; 3) delirul de
interpretare, care se asociază aproapePARAPSIHOLOGIE
întotdeauna cu sentimentul de a fi obiectul
unei animozități generale; 4) delirul de
relație al senzitivilor sau paranoia senzitivă
(E. Kretschmer), în care subiectul, hiper-
sensibil și vulnerabil, trăiește o relație difi-
cilă cu lumea care îl zdrobește. Paranoia
senzitivă se distinge de paranoia veritabilă
prin absența agresivității.
Paranoicii atrag atenția prin orgoliul lor
nemăsurat, prin rigiditate psihică, mefiență
generală, hipersensibilitate și gândire para-
logică (adică raționamentul lor, perfect
logic, se întemeiază pe postulate false, pe
erori, pe iluzii dictate de o afectivitate
anormală). Vechii autori considerau para-
noia ca pe o psihoză dependentă de cauze
interne. Actualmente se insistă mai degrabă
pe rolul evenimentelor existențiale în
declanșarea acestor tulburări (K. Jaspers,
E. Kretschmer, J. Lacan). Se pare că per-
soana incapabilă să suporte o situație trau-
matizantă regresează până la un stadiu
primitiv al dezvoltării afective (sadic-anal)
și utilizează proiecția1, creatoare de falsă
realitate, ca pe un mecanism privilegiat de
apărare al Eului (propoziția „îl urăsc"
devine „el mă urăște").
PARANOID, adjectiv utilizat pentru
a desemna anumite stări psihice
care amintesc prin unele aspecte
de paranoia.
în Franța se folosește în mod obișnuit
pentru a caracteriza un delir prost struc-
turat, incoerent, greu de pătruns (formulare
abstractă, neologisme), al cărui tip se întâl-
nește în schizofrenie". Pentru americani
(DSM III), „tipul paranoid" este o formă
de schizofrenie dominată de una sau mai
multe dintre manifestările următoare: idei
delirante de grandoare, gelozie, halucinații
pe tema persecuției sau a grandorii.PARAPSIHOLOGIE, disciplină care
studiază fenomenele paranormale
(clarviziune, telepatie, telekinezie…)
în numeroase țări, cercetători veniți din
orizonturi diferite se străduiesc să verifice
realitatea acestor fenomene și să le
explice. Utilizând observația „armată",
metoda statistică și experimentul, ei au
încercat să introducă raționalitatea în
domeniul iraționalului.
După ce a studiat timp de mai mulți ani
arta prezicerii, F. Laplantine (1988) ajunge
la concluzia că acest fenomen este un
mod de comunicare senzorial, intermitent,
involuntar și semieonștient. care nu este
nici explicabil și nici reproductibil după
voie. R. Chauvin, pe de altă parte, a extins
la animale experiențele de parapsihologic,
spre a determina dacă șoarecii posedă
capacitatea de a prevedea viitorul (pre-
cogniție). Un mecanism automat trimite
într-un mod cu totul aleator un curent
electric într-o parte sau alta a unei cuști;
șoarecele utilizat ca subiect de experiență
este avertizat prin aprinderea unui beculeț
că va trece curentul electric, fără a ști în ce
parte se va produce șocul; dacă el se află
în „locul cel bun", atunci nu va simți
curentul electric. Or, experiența, repetată
de foarte multe ori, arată că șoarecele se
găsește în partea care nu primește impul-
suri electrice mult mai adesea decât pre-
vede calculul probabilităților (Chauvin,
Unele lucruri pe care nu mi le explic, 1976).
Numeroși cercetători (H. Bender,
L. T. Bendit, J. B. Rhine, E. Servadio…) au
stabilit realitatea percepției extrasenzo-
riale\ fără a și-o fi explicat. S. Freud vedea
în telepatie modul de acțiune arhaic prin
care indivizii ajung să se înțeleagă unii cu
alții, mod care a fost împins în arierplan în
cursul dezvoltării filogenetice (adică în

distincție. Reținând de la Janct ideea că
psihologia vine în contact absolut cu totul
și că, prin urmare, în lumea omului (și nu
valorizat creator într-o suită de eseuri
marcate de un profund „esprit de finesse".
A studiat în special problematica afecti-
vității și structura personalității, arătân-
du-se mereu reticent față de excesul de
„exactitate" necomprehensivă. în Drama
psihologiei (1965) face un impresionant
efort metapsihologie în tentativa de a-i da
științei psihicului o „conștiință de sine"
care să fecundeze direcții de cercetare mai
conforme cu condiția umană. A scris, între
altele: Funcția afectivității (1936); Carac-
terele afectivității (1938); Psihologia per-
sonalității (voi. I, 1939); Conștiință și
inconștient (1942); Adevăr și eroare jm
psihologiei (1943); Psihologie pedagogică
(1962); Invitație la cunoașterea de sine
(1970); Culmi și abisuri ale personalității
(1974); Cunoașterea de sine și cunoașterea
personalității (1982).
PAVLOV (Ivan Petrovici), psihofizio
log rus (Riazan, 1849 – Leningrad,
azi Sankt-Petersburg, 1936).
După ce și-a luat doctoratul, s-a orientat
către cercetările în domeniul circulației
sanguine și digestiei, cercetări care i-au
adus în 1904 Premiul Nobel pentru fizio-
logie și medicină. Studiile sale privind
secrețiile gastrice l-au dus la descoperirea
„reflexului condiționat" (care se opune
reflexului absolut, înnăscut) și a impor-
tanței acestuia în psihismul animal și
uman.
Pentru Pavlov și continuatorii operei
sale (îndeosebi V. M. Behterev), feno-
menele psihologice cele mai complexe(deprinderi și obișnuințe, voință etc.) ar fi
reductibile la un ansamblu de reflexe
condiționate*, dintre care unele s-ar putea
chiar transforma în reflexe absolute,
ereditare (mai târziu Pavlov a renunțat la
această ultimă idee).
Opera lui I. P. Pavlov a dus la unele
aplicații practice, cele mai cunoscute dintre
acestea fiind terapia comportamentală*,
nașterea analgezică și o biotipologie* care
amintește de vechea clasificare hippo-
cratică. Dintre lucrările sale, cităm raportul
la Congresul internațional de medicină de
la Madrid, Psihologia experimentală și
psihopatologia la animale (1903); Științele
naturii și ale creierului (1909); Emisferele
cerebrale în stare normală și patologică
(1925); Prelegeri despre activitatea emis-
ferelor cerebrale (1927); Un fiziolog răs-
punde psihologilor (1932); Tipurile gene-
rale de activitate nervoasă superioară Ia
animale și la om (1935).
PEDAGOGIE, știință și artă a
educației. Azi termenul pedagogie
nu mai desemnează decât metodele
și tehnicile utilizate de educatori.
Practicile pedagogice variază după socie-
tăți și ideologia acestora, dar ele țin seama
și de progresele științei. Pedagogia modernă
nu mai consideră copilul ca pe un adult
în miniatură, ci ca pe o ființă cu propria
sa individualitate, cu o structură parti-
culară, supusă unor legi care îi sunt spe-
cifice (a se vedea lucrările lui J. Piaget
privind în special evoluția intelectuală),
degajând în consecință noi metode de
educație și de instruire, adaptate fiecărei
vârste, întemeiate pe interesele" copilului,
în așa fel încât educația să devină funcți-
onală*, aplicând la fiecare caz particular(surdomuți, debili) un învățământ și teh-
nici adecvate. Luminată de progresele
psihologiei, pedagogia respinge acum
unele judecăți de valoare, cum ar fi lenea
sau „reaua-voință". Azi copiii și adoles-
cenții handicapați, cu o deficiență deter-
minată (dislexie, arierație afectivă etc),
pot beneficia de un învățământ special".
-• HANDICAPAT.
PEDEAPSĂ, măsură luată împo-
triva celui care a comis o greșeală
sau un delict.
Educatorii pot evita sancțiunile trau-
matizante, care devalorizează (umilință
publică) sau angoasează (cabinet noir);
pe de altă parte, pedeapsa trebuie adap-
tată la fiecare caz, trebuie să fie îndrep-
tățită, imediată și lipsită de patimă, prezen-
tându-se ca o consecință inevitabilă a
unui act de care copilul este responsabil,
în sfârșit, trebuie știut că unii subiecți
caută în mod inconștient pedeapsa, fie ca
urmare a unui sentiment de culpabilitate,
fie din dorința de a atrage atenția asupra
lor. Un băiețel de opt ani, cu o inteligență
normală, orfan de ambii părinți, se scăpa
pe el cu regularitate în clasă; el își exprima
în felul acesta ostilitatea față de învă-
țător și de tutorii săi, devenind la un
moment dat personajul central al școlii,
găsind satisfacție în bătăile primite, care
erau pentru el mai de preț decât indi-
ferența, în aceste cazuri, terapeutica tre-
buie să constea în suprimarea pedepselor,
în înlocuirea acestora printr-o atitudine
afectuoasă, permanentă, a membrilor antu-
rajului.
PEDOLOGIE – PAIDOLOGIE.PENSIONARE
PEDOFILIE, atracție erotică mani-
festată de un adult pentru copii
mici.
Pedofilul,în general un retardat pe plan
afectiv, inhibat sau nevrozat, se simte în
stare de inferioritate în fața femeii adulte
și caută parteneri sexuali pe propria-i
măsură, anume copii care săi satisfacă
infantilismul.
PEDOPSIHIATRIE, specialitate
medicală care are drept obiect
depistarea și tratamentul maladi-
ilor mentale la copil și adolescent.
Pedopsihiatria, ca disciplină autonomă,
este recentă. în Franța ea a apărut, în
învățământ, pe certificatul de studii spe-
cializate de psihiatrie, în 1972. Printre
precursorii acestei „științe-artă" figurează
medici (E. Scguin, T. Simon), psihologi
(A. Binet) și pedagogi (J. H. Pestalozzi),
Pedopsihiatria se sprijină în mare măsură
pe lucrările psihanaliștilor (S. și A. Freud,
R. A. Spitz).
PENSIONARE, trecere de la viața
profesională la inactivitate, deter-
minată de vârstă.
Foarte oportună la timpul ei, această
instituție socială le apare astăzi unora ca
fiind o eroare psihologică și fiziologică,
într-adevăr, variațiile individuale în pro-
cesul de îmbătrânire și în declinul for-
țelor fizice și mentale sunt considerabile.
Numeroși muncitori ajunși la limita de
vârstă, dar capabili încă să desfășoare o
activitate satisfăcătoare, trăiesc în mod
dureros noua lor condiție. Lipsiți de ocu-
pație, ei se simt dezadaptați, devalorizați,
nemulțumiți, iar unii prezintă reacții psiho-
logice defavorabile (tulburări de dispo-
ziție: morocăneală, tristețe, deprimare…),

PERLABORARE
nu există decât dungi albe și negre tarea ei exclusiv intelectuala la certitudinea
verticale, se joacă cu un baston ținut bazata pe experiența trăită. în acest sens,
vertical, dar nu cu același baston când perlaborarea se înrudește cu abreacția".
acesta îi este prezentat orizontal. Ade-
vărată este și situația inversă. înregistrările PERSEVERAȚIE, repetare sau
electrice efectuate la nivelul celulelor continuare anormală a unei acti-
vizuale ale creierului arată că acestea nu vități în timp ce cauza care a
reacționează atunci când liniile expuse provocat-o a dispărut.
formează un unghi drept cu acelea cu care Pentru psihologi, persistența exagerată
animalul se obișnuise. a unor atitudini sau acțiuni ar fi manifes-
Concluzia la care ajung cercetătorii tarea unei inerții mentale (C. A. Spearman)
britanici C. Blakemore și G. Cooper este sau a unei lipse de fluiditate în ideație
că până și mecanismele vizuale înnăscute (R. B. Cattell). Perseverația depinde de
trebuie să fie întărite în momente bine condiții înnăscute și de factori dobândiți,
determinate (perioudă critică) prin sti- La subiecții normali există o dispoziție
mulări externe. Măria Montessori numește generală la perseverație, care se manifestă
„perioadă sensibilă" epoca de creștere în mai ales printr-o anumită dificultate în
care un copil este pregătit pentru a dobândi modificarea deprinderilor, dar semnele
o anumită funcție. în mod normal, mediul cele mai nete de persistență a unor atitu-
și anturajul îi oferă copilului multiple dini Ș' de „vascozitate" a gândirii se
ocazii de exercițiu potrivit cu trebuințele observă în maladiile mentale,
sale, în momentul în care acestea se fac Psihologii au creat teste de perseverație
simțite. Dacă asemenea ocazii lipsesc, pentru a aprecia în mod obiectiv această
posibilitatea dobândirii naturale a funcției trăsătură de personalitate. Exemplu: se
respective este pierdută. Faptul acesta cere unei persoane să scrie într-un interval
ar explica, în parte, cvasiincapacitatea de timp r litere mici a, apoi, într-un
copiilor sălbatici' de a învăța limbajul interval de timp egal, să scrie litere mari
uman și de a se comporta ca oameni. A. pentru ca apoi să scrie alternativ a și
~> IMPREGNAȚIE; MATURIZARE. A într-un interval de timp 2 x t. Raportul
numărului literelor a față de numărul
PERLABORARE, termen creat de literelor -4, comparat cu numărul total de
J. Laplanche și J. B. Pontalis (1967) litere din cea de a treia secvență, este o
pentru a traduce cuvintele Dur- indicație a perseverației subiectului testat.
charbeiten și Dwcharbeitung utili-
zate de Freud și care înseamnă, PERSEVERENȚĂ, calitate a unei
aproximativ, „elaborare interpre- persoane care rămâne fermă și
tați vă". constantă într-o acțiune, în pofida
Perlaborarea este procesul psihic dato- obstacolelor întâlnite.
rită căruia un subiect reușește să-și înfrângă S-a putut demonstra experimental, la
rezistențele, să admită anumite repre- copii, că eșecurile diminuează perse-
zentări (idei…) refulate și să treacă de la verența, pe când succesele și laudele o fac
refuzul unei interpretări' sau de la accep- să crească în mod considerabil (Fajans,PERSUASIUNE
1933). Noțiunea de perseverență se ata-
șează unei valori morale (absentă din
obstinație, din încăpățânare), dată fiind
importanța raționamentului și a judecății
care subtensionează această conduită.
PERSONALITATE, element stabil
al conduitei unei persoane; ceea ce
o caracterizează și o diferențiază de
o altă persoană.
Fiecare individ are particularitățile sale
intelectuale, afective și conative (cu refe-
rire la voință, la temperament), al căror
ansamblu organizat determină personali-
tatea. Fiecare om este totodată asemănător
cu ceilalți membri ai grupului și diferit de
ei prin amprenta unică a trăirilor sale.
Singularitatea sa, fracțiunea cea mai origi-
nală a Eului său. constituie esența perso-
nalității sale. După unii autori, aceasta ar
fi determinată de constituția fizică, eredi-
tară (E. Kretschmer, W. H. Sheldon),după
alții de influențele sociale (E. Guthrie). în
realitate, ansamblul structurat al dispo-
zițiilor înnăscute (ereditate, constituție) și
dobândite (mediu, educație și reacțiile la
aceste influențe) este acela care determină
adaptarea originală a individului la anturajul
său. Această organizare se elaborează și se
transformă continuu sub influența matu-
rizării biologice (vârstă, pubertate, meno-
pauză…) și a experiențelor personale (con-
diții socioculturale și afective). Mai mult
decât factorul biologic, căruia nu trebuie
să-i minimalizăm importanța, condițiile
psihologice joacă un rol considerabil în
elaborarea personalității.
PERSONALITATE CULTURALĂ
->• PERSONALITATE DE BAZĂ.PERSONALITATE DE BAZĂ,
nucleu de atitudini și de senti-
mente comune tuturor membrilor
unei societăți.
Trăsăturile de caracter depind în mod
strict de influențele culturale și de modul
de viață al colectivității. După americanii
A. Kardiner și R. Linton, personalitatea de
bază se elaborează în copilărie, în mediul
familial și educativ. învățarea este aceea
care condiționează comportamentul și per-
mite adaptarea instituțiilor sociale care
continuă săi structureze și să-i modeleze
pe indivizi. Ca urmare a legăturilor reci-
proce strânse pe care le întrețin, este posi-
bil să se înțeleagă conduitele psihosociale
ale persoanelor cu ajutorul studierii institu-
țiilor. La fel. se poate prevede natura și
evoluția acestora prin cunoașterea exactă
a personalității de bază. Acest concept
tinde însă să fie înlocuit cu acela de „per-
sonalitate culturală".
PERSUASIUNE, acțiune exerci-
tată asupra cuiva în scopul de a-1
determina să creadă sau să facă
ceva.
Persuasiunea este folosită zi de zi de
educatorul care sugerează cu abilitate o
anumită conduită, de medicul care își
liniștește pacientul sau de comerciantul
care vrea să vândă un nou produs. Unul
din mijloacele de persuasiune utilizate în
comerț este oferirea unei mostre. Pentru
promotor este vorba de ați „apuca un
deget": cerând puțin (utilizarea gratuită a
noului produs), el speră să obțină mai mult
(creșterea clientelei sale).
Sporul de informație nu este suficient
pentru a-i convinge pe oameni. Pentru
a convinge în mod eficient, trebuie mai
întâi să cunoști starea de spirit, dorințele,

PHILIPS 6/6
PHILIPS 6/6, metodă de discuție
în grupe mici (șase persoane) care
lucrează în secvențe de șase
minute.
Ședința începe cu o expunere de maxi-
mum 30 de minute, care trebuie să înfă-
țișeze clar diversele aspecte ale unei
chestiuni. Asistența, divizată în subgrupe
de câte șase persoane, discută apoi timp de
șase minute problema care ia fost înfă-
țișată. Ideile fiecărei subgrupe (întrebări și
soluții propuse) sunt apoi prezentate de
către un purtător de cuvânt Ia masa cen-
trală și discutate cu conferențiarul timp de
șase minute (sau un număr de minute care
să fie multiplul lui șase, dar cel mai mult
optsprezece minute). în timpul acestei
discuții pot avea loc schimburi de idei cu
persoanele din sală, pentru clarificarea
punctelor obscure.
PIAGET (Jean William Fritz), psi-
holog elvețian (Neuchâtel, 1896 –
Collonge-Bellerive, Elveția, 1980).
Pasioiiat de științele naturale, acest
biolog a fost și logician, deosebit de bine
informat în tot ceea ce privește filosofi a și
psihologia. Obscrvându-și propriii copii,
apoi pe elevii din școlile primare, în jocu-
rile lor și în activitățile provocate, chestio-
nându-i, supunându-i unor teste, el observă
că dezvoltarea gândirii și a limbajului nu
are loc în mod continuu, ci trece prin stadii
definite. A fondat o nouă disciplină știin-
țifică, epistemologia genetică, vizând să
explice cunoașterea în mod evolutiv. Din
opera sa, cităm: Limbajul și gândirea la
copil (1923); Reprezentarea lumii la copil
(1926); Nașterea inteligenței (1936); Intro-
ducere în epistemologia genetică (1950);
înțelepciunea și iluziile filosofiei(1965);Biologie și cunoaștere (1967); Posibilul și
necesarul (1981).
PICNIC, tip morfologic caracte-
rizat de predominarea formelor
rotunde.
Picnicul este planturos, de statură mijlo-
cie și are tendința către ciclotimie'.
PICNOMORFIE, în tipologia lui
E. Kretschmer, ansamblu al caracte-
risticilor morfologice ale picnicului.
în biotipologia lui W. H. Sheldon cores-
punde endomorfiei*.
PIERON (Henri), psiholog francez
(Paris, 1881-id., 1964).
I-a succedat lui A. Binet (1912) ca director
al laboratorului de psihologie experi-
mentală de la Sorbona și a fost numit
profesor la Collcge de France (1923), unde
a fost creată pentru el catedra de fiziologie
a senzațiilor. Cercetările sale, care tind să
facă din psihologie o știință obiectivă, se
axează în special pe percepții și pe meca-
nismele psihofiziologice. Dintre lucrările
sale, cităm:ProWe/M Fiziologică a somnului
(1912); Creierul și gândirea (1923); Sen-
zația, călăuză a vieții (1945); Problemele
fundamentale ale psihofizicii (1951); De
la actinie la om (1958-1959) și, în cola-
borare cu alți autori, un important Tratat
de psihologie aplicată (1949-1959).
PINEL (Philippe), medic francez
(Saint-Andre-d'Alayrac, Tarn, 1745
-Paris, 1826).
Influențat de ideile umanitare ale epocii
sale, a fost primul care i-a tratat pe
„nebuni" ca pe niște bolnavi, substituind
brutalităților un regim de bunătate com-
prehensivă. A publicat numeroase lucrări,PLASAMENT FAMILIAL SPECIALIZAT
între care și un Tratat medico-filosofic mai mari servicii în experimentul psiho-
asupra alienării mentale sau maniei (1801). farmacologic.
PIROMANIE, tendință morbidă de
a incendia.
Piromanul este propulsat de o impulsie
irezistibilă. El simte născându-se și cres-
când în el o tensiune care nu poate dis-
părea decât dacă dă foc la ceva. Trecerea
la act îi provoacă o marc ușurare, izbuc-
nirea flăcării fiind trăită ca o nespusă
plăcere. Piromanul este un obsedat care
cedează dorinței de a asista la un incendiu
(spectacol emoționant, inconștient legat de
simbolismul sexual al flăcării), profitând
de un colaps al controlului său voluntar.
PITIATISM, ansamblu de tulburări
fizice produse de sugestie și vin-
decabile cu ajutorul persuasiunii.
Termenul a fost creat de J. Babinski
(1901), spre a caracteriza isteria* zisă „de
conversie"*. La unele persoane pitiatismul
poate surveni accidental, ca urmare a unui
traumatism sau a unei emoții (paralizie, de
exemplu).
PLACEBO, substanță inofensivă,
lipsită de orice putere farma-
cologică, prescrisă ca medicație
autentică.
Placebo nu operează decât prin efectul
său psihologic, dar eficacitatea sa este
reală. în general, se poate afirma că o
treime dintre bolnavi îi simt efectul
benefic. Explicația efectului placebo stă în
sugestie, pe de o parte,în condiționare", pe
de altă parte (P. Kissel și D. Barrucand,
1964). în terapeutică se utilizează placebo
pentru a se evita folosirea unor doze exa-
gerate de medicamente, dar el aduce celePLAN DALTON, tehnică peda-
gogică experimentată pentru prima
dată în 1920, la Dalton (Massachu-
setts. Statele Unite).
Autorul său, Miss H. Parkhurst, insti-
tutoare rurală impregnată de ideile lui
J. Dewey', vrea mai înainte de toate să
individualizeze învățământul. Fiecare școlar
trebuie să progreseze în ritmul său. Drept
urmare, nu mai există lecții magistrale,
cărți școlare sau clasamente. în locul lor,
copilul dispune de fișiere în care găsește
indicații pentru muncă, informații, refe-
rințe, exerciții pe care învățătorul le con-
trolează în mod individual. Clasele sunt
înlocuite prin laboratoare specializate.
Școlarul rămâne în fiecare secție atâta timp
cât dorește, cu condiția ca până la sfârșitul
lunii să fi studiat toate materiile prevăzute
de program. Prin această metodă copilul
dobândește simțul responsabilității și al
valorii sale; el se obișnuiește să lucreze
singur și trăiește satisfacții mai multe.
•->• ȘCOALA ACTIVĂ.
PLASAMENT FAMILIAL SPECI-
ALIZAT, mod de intervenție so-
cială care tinde să-i ușureze parțial
pe părinți de povara unui copil
handicapat (pe care totuși îl ajută
in continuare), prin încredințarea
acestuia unei asistente materne
acceptate.
îngrijirile de care are nevoie un infirm
constituie o sarcină pe care puține persoane
sunt în stare să și-o asume. Majoritatea
părinților doresc plasarea copilului lor
handicapat' într-un institut medico-peda-
gogic, dar aceste stabilimente sunt rare și

PLĂCERE
este util să se recurgă la alte structuri de
ajutorare. Plasamentele familiale specia-
lizate sunt uneori organizate în ra/.a unui
stabiliment care le asigură gestiunea admi-
nistrativă, fără a se amesteca în funcți-
onarea lor. O asistentă socială îi vizitează
cu regularitate pe părinții-tutori. O familie
nu poate primi decât un singur copil han-
dicapat, fiind ajutată de o echipă compusă
din medici (psihiatru, pediatru, reeducator),
un psiholog, un educator și un kinezi-
terapeut. Părinții copilului handicapat sunt
primiți la dispensar. Ei îl pot lua pe copil
acasă de două ori pe lună, în wcek-end.
Pentru ca părinții-tutori să aibă o zi de
odihnă pe săptămână, o a doua educatoare
se ocupă de toți copiii din sector, pe care
îi primește alternativ, în grupe mici, de
maximum 5-6 copii.
PLĂCERE, emoție legată de o
senzație agreabilă sau de satis-
facerea unei tendințe.
Depinzând de starea subiectului, plăcerea
este instabilă; ea nu rezistă sațietății și
dispare o dată cu rezolvarea tensiunii
generate de trebuință. Ca și durerea, are
drept efect orientarea activității individului
pe calea adaptării: copilul scuipă o sub-
stanță amară, dar nu și o prăjitură; amintirea
pe care o păstrează îi călăuzește mai târziu
conduita. Plăcerea este inseparabilă de
dorință, așa cum durerea este inseparabilă
de reacția de aversiune. Căutarea plăcerii
și fuga de durere, caracteristice pentru
comportamentul ființelor vii, se observă
chiar și la animalele inferioare, cum sunt
dafniile sau paramecii; acestea sunt în
căutarea anumitor surse de excitație (taxii'
pozitive), sunt respinse de altele (patii')
sau „își aleg preferendum-ui lor".La animalele superioare (șobolani și alte
mamifere), J. Olds și colaboratorii săi
(1954) au descoperit existența unor „centri
ai plăcerii", localizați la baza creierului
(hipotalamus și septum). Excitarea acestor
zone, prin intermediul unor microelectrozi
implantați în encefal, produce un afect*
plăcut. Dacă îl învățăm pe un șobolan să-și
administreze plăcerea apăsând pe o pedală,
se constată că el o face într-o cadență din
ce în ce mai rapidă, de mii de ori pe oră,
până la epuizarea totală. „Centrii plăcerii",
numiți ulterior sistem recompensator al
creierului, produc endorfine*. Plăcerea ia
naștere prin activarea acestui sistem de
către un agent fizic (senzație), chimic
(drog) sau psihic (succes).
POLITZER (Georges), filosof și psi-
holog francez originar din România
(Oradea, 1903 -Suresnes, 1942).
A criticat la fel de violent introspecția,
behaviorismul și psihologia experimentală.
Mai favorabil psihanalizei, respinge totuși
ipoteza inconștientului. Propune o psiho-
logie concretă, al cărei obiect ar fi „drama
umană", omul în totalitatea sa, cu moti-
vațiile sale biologice, sociale și economice.
Arestat pentru activitățile sale în Rezis-
tență, este împușcat de germani în ziua de
23 mai 1942. Dintre scrierile sale, cităm
Critica fundamentelor psihologiei (1928).
POPESCU-NEVEANU (Paul), psi-
holog român (Huși, jud. Vaslui,
1926 – București, 1994).
Absolvent al Facultății de Psihologie și
Pedagogie a Universității din București
(1949), obține doctoratul în psihologie la
Universitatea din Leningrad. Din 1953 a
fost conferențiar, iar din 1969 profesor dePREFERENDUM
psihologie la Universitatea București.
Membru al Asociației psihologilor de
limbă franceză, în anii 1963-1964 a ținut
un curs la Universitatea din Paris. A stu-
diat îndeosebi sensibilitatea, bazele fizio-
logice ale temperamentelor umane, onto-
geneza proceselor cognitive, trăsăturile de
personalitate, propunând un nou model al
sistemului psihic uman. Dintre scrierile
sale, cităm: Tipurile de activitate nervoasă
superioară la om (1961); Personalitatea și
cunoașterea ei (1969); Introducere în psi-
hologia militară (1970); Dicționar de psi-
hologie (1978).
POZIȚIE DEPRESIVĂ – KLEIN
(MELANIE).
POZIȚIE PARANOIDĂ -+ KLEIN
(MELANIE)
POZIȚIE SCIZOPARANOIDĂ •
KLEIN (MELANIE)
PRAG, intensitate pe care trebuie
să o atingă un stimul pentru a fi
perceput sau pentru a provoca o
reacție a organismului.
Numim prag absolut excitația minimală
capabilă să producă o senzație (începând
de la ce distanță aude o persoană tic-tacul
unui ceas care se apropie de urechea sa?)
și prag diferențial cantitatea minimă cu
care trebuie să facem să varieze stimulul
inițial în așa fel încât subiectul să sesizeze
o modificare o senzației: între 15 și 16 g,
15 și 17 g, 15 și 18 g nu percep nici o dife-
rență, aceasta nedevenind perceptibilă
decât de la 20 g încolo. Valorile pragurilor
absolute și diferențiale sunt rezultate statis-
tice; ele corespund mediei unui anumit
număr de măsurări, variind de la un individla altul (grad de acuitate senzorială, vârstă,
sănătate, interes față de probă…), precum
și în raport cu natura și intensitatea sen-
zațiilor studiate.
Sensibilitatea noastră funcționează când
ca un aparat de precizie, când ca un aparat
grosier: în timp ce pot distinge o greutate
de KM) g față de una de 110 g, îmi este cu
totul imposibil de a percepe o diferență
între 1 kg și 1010 g. în schimb, diferențiez
1000 g de 1100 g (diferență = 100 g). în
cele două cazuri în care este perceptibilă
o diferență, raportul este constant (10/100
= 100/1000= 1/10), ceea ce se enunță în
Legea lui Weber: pragul diferențial este
proporțional cu intensitatea inițială a
stimulului. Precizia sensibilității noastre
depinde de mărimile pe care le are de
estimat.
PRAGMATISM, teorie care ia
valoarea practică drept dovadă de
adevăr.
W. James' spunea: „Este adevărat ceea
ce reușește". Fără a vrea să justifice opor-
tunismul, el susținea că o idee este adevă-
rată dacă permite să se realizeze ceva
valabil și dacă procură satisfacție.
PRECONȘTIENT, în prima teorie
freudiană, unul din sistemele care
constituie aparatul psihic*.
Preconștientul regrupează ansamblul
proceselor psihice latente, dar disponibile,
adică apte de a deveni conștiente (amin-
tirile, de exemplu). Un sistem de cenzură
reglează trecerea de la preconștient la
conștientă.
PREFERENDUM, valoare optimală
de excitație, datorată unui agent

PSIHOLOGIE CLINICA
Pe de o parte, durata vieții majorității
animalelor fiind mai scurtă decât aceea a
omului, este posibil să se întreprindă
cercetări pe termen lung. Experimentând,
de exemplu, pe douăzeci de generații de
șobolani (în cazul omului ar fi fost nevoie
de 6(X) de ani!), s-a putut studia influența
eredității asupra aptitudinii de a parcurge
un labirint. Pe de altă parte, dat fiind faptul
că se pot controla mai bine condițiile de
viață și starea fiziologică a animalelor
decât acelea ale omului, sunt realizabile
unele experiențe; este posibil.de exemplu,
să se măsoare forța tendințelor (foame,
sete…) prin metoda privațiunilor, greu de
aplicat la ființa umană. Psihologia animală
constituie un domeniu în care se elabo-
rează noi metode care fac apel la tehnicile
cele mai moderne.
PSIHOLOGIE CLINICĂ, metodă
specifică de înțelegere a condui-
telor umane, care urmărește să
determine simultan ceea ce este
tipic și ceea ce este individual la un
subiect, considerat ca o ființă care
trăiește o situație definită.
Străduindu-se să înțeleagă sensul con-
duitelor, ea analizează conflictele per-
soanei (sau grupului) și încercările sale de
a le rezolva. Psihologia clinică utilizează
datele furnizate de ancheta socială (măr-
turii recoltate din anturajul subiectului),
tehnici experimentale (teste de inteligență,
de caracter etc.), observarea comporta-
mentului, convorbirea de Ia om la om,
datele biotipologiei și acelea ale psiha-
nalizei, căutând să integreze toate elemen-
tele obținute într-o reprezentare de an-
samblu suficient de coerentă privind com-
portamentul subiectului, ale cărui motivații
248și semnificație profundă vrea să le dega-
jeze. Pornind de la studiul de caz apro-
fundat, psihologia clinică speră să ajungă
la o generalizare științifică valabilă.
PSIHOLOGIE COMPARATĂ, ra-
mură a psihologiei care caută să
scoată în evidență similitudinile
sau diferențele psihologice, punând
în paralel omul și animalul, oamenii
sau grupurile umane, în funcție de
rase, medii culturale, niveluri socio-
economice, vârste etc.
Experiența lui W. N. Kellog, care și-a
crescut fiul împreună cu un pui de cim-
panzeu de aceeași vârstă, cercetările lui
O. Klineberg în rândurile copiilor de
indieni din rezervații și ale copiilor albi
care frecventau aceleași școli, acelea ale
lui A. Gesell privind gemenii, toate
studiile care pun în joc un grup sau un
subiect martor intră în cadrul psihologiei
comparate.
PSIHOLOGIE CONCRETĂ, psiho-
logie în raport cu realitatea.
în 1929, G. Politzer*, fondatorul unei
„Reviste de psihologie concretă", a atacat
psihologia științifică axată pe studierea
omului în laborator, independent de con-
dițiile sale de viață. Ostil acestei forme de
cercetare artificială, el preconizează o
abordare diferită a ființei umane, bazată pe
comprehensiunea comportamentelor, exa-
minate în raport cu întregul „dramei" indi-
viduale.
PSIHOLOGIE DIFERENȚIALĂ,
studiu comparativ al diferențelor
individuale.
Ființele umane se diferețiază unele
de altele prin caracteristicile lor fizicePSIHOLOGIE GENETICA
(vârstă, sex, talie, greutate, culoarea pielii,
a părului…) și mentale (inteligență, aptitu-
dini, caracter…). Obiectul psihologiei dife-
rențiale este cunoașterea acestor diferențe.
Scopul său nu este numai speculativ, ci
îndeosebi practic, iar câmpul de aplicare
înglobează atât orientarea școlară și pro-
fesională cât și criminologia. Psihologia
diferențială caută să cunoască aptitudinile
unui individ, să înțeleagă personalitatea
sa în funcție de bagajul său ereditar și de
influențele suferite în mediu (educație,
cultură…) în acest scop utilizează în spe-
cial metodele psihometrice (testele).
PSIHOLOGIE DINAMICĂ, ramură
a psihologiei care studiază forțele
exercitate asupra ființei umane
și consecințele lor în organizarea
personalității.
Examinează omul în câmpul său psiho-
logic, acționând și reacționând, supus ten-
siunilor interioare și exterioare, în rețeaua
sa de relații umane. Face apel la datele
psihologiei sociale' și ale psihanalizei
pentru a înțelege comportamentele și moti-
vațiile indivizilor (adesea inconștiente).
-• LEVIN (KURT).
PSIHOLOGIE ECONOMICĂ, dis-
ciplină care are ca obiect studiul
conduitelor umane în sectoarele de
producție, distribuție și consum al
resurselor.
Există aproape întotdeauna o diferență
între trebuințele și dorințele omului și
posibilitățile de a și le satisface. Psihologia
economică studiază comportamentele indi-
viduale (motivații, decizii de cumpărare…)
și de grup. Una din metodele sale este
sondajul de opinie, practicat cu regularitate
pentru a se aprecia așteptările cumpă-
rătorilor.PSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ,
ramură a psihologiei care supune
experimentării faptele cunoscute
prin observație, spre a le verifica și
a le stabili legile.
Dându-le unor subiecți să învețe o listă
de silabe lipsite de sens, H. Ebbinghaus" a
demonstrat existența unui număr de legi
privind memoria și învățarea. Tot așa,
urmărind o singură variabilă (prezența
mamei), R. Spitz* a descoperit ravagiile
carenței afective precoce.
Aproape toate faptele psihice sunt sus-
ceptibile de studiere științifică. Dar psiho-
logia experimentală se izbește de obstacole
de ordin moral (nu se poate experimenta
liber asupra omului). Pentru a depăși aceste
obstacole, psihologia experimentală face
apel la psihologia animală. Utilizând șoareci
albi, C. J. Warden a studiat forța tendin-
țelor' (tendința maternă este mai puternică
decât setea, care este mai puternică decât
foamea etc). Psihologia experimentală
caută să degaje legile generale la care se
supune orice individ, spre a scoate mai
bine în relief ceea ce este singular, ireduc-
tibil, diferențiindu-1 de ceilalți.
PSIHOLOGIE GENETICĂ, studiu
al dezvoltării mentale a copilului.
Această ramură a psihologiei descrie
transformarea copilului în adult, progre-
sele sale, stadiile prin care trece, căutând
să înțeleagă semnificația lor funcțională.
A. Gesell în Statele Unite, J. Piaget în
Elveția, H. Wallon în Franța au fost teore-
ticienii acestei psihologii caie se bazează
pe noțiunile-cheie de maturizare* și de
învățare'. Psihologia genetică înglobează
epistemologia genetică, al cărei obiect se
limitează la geneza categoriilor esențiale
ale gândirii. -> PSIHOLOGIA COPILULUI.

PSIHOMETRIE
important pentru om nu este de a-și satis-
face trebuințele, ci de a trăi „cum se
cuvine", adică coform legilor înscrise în
ființa sa. în această optică, psihologul
devine un mediatqr datorită căruia omul se
poate cunoaște mai bine cât și un educator
care îi deschide drumul realizării de sine.
PSIHOMETRIE, ansamblu de me-
tode și de tehnici care permit
măsurarea fenomenelor psihice.
în sensul său cel mai larg, acest termen
înglobează toate cercetările senzorimetrice
(praguri senzoriale, timp de reacție…), dar
este folosit de obicei, într-un sens mai
restrâns, pentru a desemna ansamblul tes-
telor cognitive și, în general, toate testele
care servesc la aprecierea aptitudinilor și
a nivelurilor de dezvoltare (maturitatea
socială, de exemplu).
Introducerea măsurării în psihologie a
determinat mari progrese în această disci-
plină. Dar utilizarea rezultatelor cifrice nu
este lipsită de pericole. Un număr nu are
decât o valoare indicativă; nu este decât un
element al diagosticului pe care psihologul
îl are de formulat. El infirmă sau confirmă
o ipoteză și trebuie întotdeauna raportat la
alte observații și la istoria individului exa-
minat. Dacă un Q.I. de 130 exprimă, fără
nici o îndoială, o inteligență superioară, un
Q.I. de 70 nu indică întotdeauna existența
unei deficiențe intelectuale. Acest rezultat
poate fi datorat anxietății, unei inhibiții
nevrotice, opoziției subiectului sau absenței
sale de interes pentru probele propuse.
Important este deci ca psihologul să nu
se cantoneze într-un rol de tehnician de
laborator, destinat să furnizeze măsurători
exacte, ci să fie capabil să le interpreteze
în mod corect, în funcție de observațiilecalitative, nemăsurabile, a căror însem-
nătate nu trebuie subestimată.
PSIHOPATIE, stare mentală pato-
logică.
într-un sens mai restrâns, acest termen
se aplică mai ales deviațiilor caracteriale
(afectivitate, voință), care determină con-
duite antisociale, fără culpabilitate apa-
rentă. Psihopații nu se clasează nici printre
psihotici (realmente alienați) și nici printre
nevrotici (care sunt conștienți de tulbu-
rările lor). Ei sunt indivizi instabili, impul-
sivi și dificili, al căror comportament face
să sufere mai ales anturajul lor. Inadap-
tați social, ei au adesea de-a face cu
justiția. După lucrările lui S. Glueck și
W. H. Sheldon, ci se recrutează îndeosebi
diii rândurile subiecților de tip atletic.
Noțiunea de psihopatie, datorată Iui
K. Schncider (1923), se înrudește cu aceea
de „personalitate antisocială" a america-
nilor (DSM I1I-R, 1989).
PSIHOPATOLOGIE – PSIHOLOGIE
PATOLOGICĂ.
PSIHOTEHNICĂ, ansamblu de
tehnici de psihologie experimen-
tală aplicate problemelor umane.
Psihotehnica este utilizată mai ales în
industrie, comerț și armată. Ea își propune,
în esență, să definească condițiile de
muncă cele mai favorabile, adaptarea
omului la munca sa și să-1 ajute pe om să
se integreze în grupul profesional. Instru-
mentele sale privilegiate sunt testele. în
armată, ca și în industrie, psihotehnica a
permis reducerea considerabilă (cu circa o
treime) a duratei învățării și a numărului
de accidente. Termenul de psihotehnica
tinde să fie înlocuit prin acela de psiho-
logie aplicată.PSIHOTERAPIE INSTITUȚIONALA
PSIHOTERAPIE, apucare metodică
a unor tehnici psihologice deter-
minate, pentru restabilirea echi-
librului afectiv al unei persoane.
Câmpul psihoterapiei este extrem de
vast, începând cu tulburările caracteriale și
nevroze și terminând cu afecțiunile psiho-
somatice și chiar psihozele. Toate meto-
dele psihoterapeutice (susținerea mora-
lului, sugestie, reeducare, psihanaliză etc).
care se bazează pe comunicarea dintre
psihoterapeut și bolnav, urmăresc scopuri
identice, adică împlinirea personalității și
o mai bună integrare socială a subiectului.
După modurile lor de acțiune, se disting
trei mari categorii de psihoterapii: acelea
bazate pe sugestie (persuasiune, direc-
ționare morală); acelea bazate pe catharsis
(retrăirea, sub efectul hipnozei sau al sub-
narcozei, a sentimentelor refulate); acelea
care îi permit pacientului să-și modifice
personalitatea prin analiza conflictelor sale
profunde, care integrează în conștiința sa
afecte inconștiente și îi modifică meca-
nismele de apărare". Tipul acestor psiho-
terapii abisale este psihanaliza, rezervată
unor cazuri deosebite.
Psihoterapia se bazează pe încrederea
bolnavului în tratament și în persoana
terapeutului, pe relația de comprehensiune
reciprocă care se stabilește între ei și
datorită căreia pacientul își poate exprima
liber problemele, fără teama de a fi rău
judecat, descătușându-și (pe plan verbal)
impulsiile și repunând în discuție imaginea
pe care și-o face despre el însuși. în relația
interumană astfel creată, subiectul învață
să-și modifice atitudinile față de propria-i
persoană și față de lumea exterioară, adap-
tându-se mai bine la realitate.Metodele folosite în psihoterapie trebuie
să fie adecvate cazurilor individuale: unii
necesită încurajări, alții o reeducare sau o
psihanaliză. înainte de a întreprinde un
tratament de acest gen este deci necesară
cunoașterea exactă a fiecărui bolnav. Cele
mai bune rezultate se obțin cu subiecții
care doresc să se vindece, care cooperează
liber la tratament și care sunt suficient de
inteligenți ca să înțeleagă mecanismele
psihologice analizate și care nu trag de pe
urma maladiei lor beneficii' prea impor-
tante. La copii psihoterapiile se bazează în
esență pe tehnicile expresive, cum sunt
desenul, modelajul, marionetele. ->• ANA-
LIZĂ TRANZACȚIONALĂ; AVERSIUNE; JOCO-
TERAPIE; PSIHODRAMĂ; STRIGĂT PRIMAL;
TERAPIE COMPORTAMENTALĂ. [Se poate
citi G. Ionescu, Psihoterapie (1990) —
nota trad.]
PSIHOTERAPIE INSTITUȚIO-
NALĂ, în sensul cel mai larg, efect
terapeutic exercitat de o instituție
asupra bolnavilor care sunt tratați
aici. întT'Un sens restrâns, ansamblu
de tehnici psihosociologice folosite
pentru ameliorarea raporturilor
interpersonale din cadrul unui spital
în scopul de a face din această
instituție un instrument realmente
terapeutic.
Centru de îngrijire, ca și loc de viață, spi-
talul psihiatric face eforturi, de la începutul
anilor 1950 încoace, de a ameliora con-
dițiile de existență ale bolnavilor și relațiile
umane din interiorul său. în acest scop au
fost create aici ateliere de ergoterapie',
cluburi de arte plastice, de teatru, de
muzică, de sport, yoga etc, la gestionarea
cărora, în măsura posibilităților, sunt

PSIHOTERAPIE ÎN GRUP
asociați bolnavii. O atare viață socială
necesită întâlniri și schimburi, fie și numai
spre a împărți responsabilitățile și a reduce
inevitabilele tensiuni. La reuniunile perio-
dice, la care participă pensionarii, perso-
nalul de îngrijire și chiar personalul admi-
nistrativ, sunt dezbătute dificultățile apă-
rute. Asemenea discuții, conduse de prac-
ticieni experimentați și prudenți, sfârșesc
prin a transforma climatul instituției: atitu-
dinile autoritare, agresive și inhibitoare
sunt progresiv abandonate în folosul con-
duitelor mai democratice și mai destinse.
PSIHOTERAPIE ÎN GRUP, me-
todă de tratament colectiv al tul-
burărilor fizice sau mentale dato-
rate unui conflict intrapsihic.
Ideea de a regrupa pacienți pentru a
discuta împreună problemele lor datează
de la începutul anilor 1930 (i. L. Moreno,
1932). Ea se bazează, în esență, pe două
observații: când se reunesc mai multe
persoane, ele se influențează reciproc; este
mai ușor să vezi și să înțelegi problemele
altuia decât pe ale tale. Există multiple
forme de psihoterapii colective, cele
principale fiind discuția liberă (partici-
panții exprimă în mod spontan ceea ce
simt șt gândesc) și psihodrama*.
Pentru unii autori, cum este P. Joshi
(1975), psihoterapia în grup ar răspunde
formei noi pe care o ia maladia mentală,
mai mult comportamentală decât trăită pe
plan interior, mai mult socială și mai puțin
individuală. Intenția majoră a psihoterapiei
în grup ar fi o mai bună conștientizare de
către individ a contextului social ambiant
(J. C. Sager și H. S. Kaplan, 1972).PSIHOTIC, subiect afectat de
psihoză*.
PSIHOTROP, substanță naturală
sau sintetică a cărei acțiune asupra
sistemului nervos central este
capabilă să modifice activitatea
mentală și conduita unui individ.
Se disting trei grupe de psihotrope:
scdutivele (neuroleptice', tranchilizante*,
hipnotice), stimulentele (antidepresive…)
și perturbatori psihici (halucinogene, stu-
pefiante, substanțe exaltante, cum sunt
eterul și alcoolul).
PSIHOZĂ, maladie mentală gravă,
caracterizată prin pierderea con-
tactului cu realul și alterarea fun-
ciară a legăturii interumane, cauză
de inadaptare socială a subiectului.
Contrar nevroticului, care este conștient
de dificultățile sale personale, psihoticul
își ignoră tulburările: izolându-se de lumea
exterioară, el își creează un univers privat
pe care îl fasonează după plac și în care el
este atotputernic.
Există mai multe categorii de psihoze:
schizofrenia*, psihoza maniaco-depresivă",
delirurile (paranoia*, psihoza halucina-
torie cronică, parafrenia). Activitatea deli-
rantă — care se manifestă, în atitudini și
conduite, prin pierderea simțului auto-
critic, deviații ale judecății logice, modul
de gândire dereal — exprimă profunda
alienare a persoanei și constituie caracte-
ristica cea mai tipică a psihozelor. Acestea
sunt relativ frecvente (1% din populația
urbană).
PSIHOTERAPIE NONDIRECTIVĂ PSIHOZĂ MANIACO-DEPRESIVĂ,
-» ROGERS (CARL). afecțiune mentală caracterizatăPUBLICITATE
de alternanța fazelor maniace și
melancolice.
Psihoza maniaco-depresivă este mai
puțin frecventă la bărbați decât la femei
(șapte bărbați la zece femei); ea pare
legată de tipul „picnic"" (H. Luxemburger)
și se transmite genetic. într-adevăr, pe
când psihoza maniaco-depresivă afectează
circa 1% din populația generală, în unele
familii frecvența sa variază între 9% și
18%. Se pare (dar lucrul acesta rămâne de
demonstrat) că o genă purtată de cromo-
zomul 11 joacă un rol predispozant în apa-
riția acestei maladii („Nature", 26 febru-
arie 1987). Cu toate acestea, în declanșarea
acestor tulburări un rol cert au factorii
psihosociali, șocurile emoționale*.Pubertatea care, în climatul nostru,
debutează între 12 și 14 ani, poate fi pre-
coce (rareori) sau întârziată (circa 12%
dintre subiecți). încetinirea ritmului evo-
lutiv la un copil normal — care, de altfel,
va deveni un adult normal — este în gene-
ral neglijată de părinți. Cu toate acestea,
ea poate să aibă repercusiuni psihologice
relativ importante: școlarii prezintă adesea
un deficit specific de aptitudini intelectuale
(inaptitudine de a raționa abstract), care
atrag după ele eșecuri și, în consecință, o
deteriorare a aplicației școlare și senti-
mente de inferioritate; ei păstrează atitu-
dini puerile și o personalitate imatură.
Pubertatea este o criză psihobiologică
asociată adesea cu dificultăți si tulburări
PSITACISM, repetare mecanică de
expresii și de fraze cuprinzătoare.
Inițial formă de învățământ în care
elevul nu avea decât să repete „papaga-
licește" frazele pe care trebuia să le rețină,
în psihopatologie termenul este utilizat
pentru a caracteriza comportamentul unui
subiect care repetă o expresie fără a se
îngriji de semnificația acesteia. Această
tulburare se întâlnește destul de frecvent
la deficienții intelectual. -» ECOLALIE.
PUBERTATE, ansamblu de trans-
formări psihoorganice legate de
maturizarea sexuală și care traduc
trecerea de la copilărie la adoles-
cență.
Pubertatea se manifestă mai ales printr-o
împlinire a corpului, dezvoltarea caracte-
relor sexuale secundare (pilozitate pubiană
și axilară, modificarea vocii), apariția
primelor menstruații la fete și a spermato-
zoizilor în lichidul seminal la băieți.nilă"' descrisă de M. Debesse). Psihosocio-
logii (M. Mead) au arătat că aceste tulbu-
rări provin din situația ambiguă a adoles-
centului în societatea noastră; nici copil,
nici adult, el nu are un statut precis și
rămâne nesigur în ceea ce privește rolul
său; dacă își afirmă independența, se
lovește de adulți, iar dacă refuză să-și
asume responsabilități sociale sau profe-
sionale, de asemenea nu le dă satisfacție.
PUBLICITATE, ansamblu de teh-
nici folosite de o întreprindere
comercială pentru a-și constitui o
clientelă și a favoriza difuzarea a
diverse mărfuri.
O dată cu dezvoltarea psihologiei
maselor și a mijloacelor de difuzare (presă,
afișe, radio, televiziune), publicitatea a
luat un avânt considerabil. întreprinderile
industriale și comerciale îi consacră circa
5% din cifra lor de afaceri (în 1987, în
Franța, aproape 39 miliarde de franci au
fost cheltuiți pentru publicitate |sursă:
S.E.C.O.D.I.P.]). Publicitatea se sprijină

inversează, trecând de la activitate
la pasivitate, ori invers.
în felul acesta dorința de a face rău
(sadism) se poate transforma în dorința de
a suferi (masochism), dorința de a vedea
(voierism) în trebuința de a fi văzut (exhi-
biționism) etc. Anna Freud citează cazul
unui băiețel căruia îi era teamă de castrare.
în crizele sale de angoasă el manifesta un
elan războinic, îmbrăca o uniformă de sol-
dat și punea mâna pe armele din panoplia
sa de copil: anxietatea sa se ranversa în
RAPTUS, manifestare bruscă și
irezistibilă care îl împinge pe su-
biect la o acțiune cu consecințe
uneori tragice: fugă, sinucidere,
omor.
Se observă cel mai adesea în epilepsie
(escapadă, furie), alcoolism cronic și
melancolie (suicid). Raptusul se asociază
cu o obnubilare mai mult sau mai puțin
totală a conștiinței.
R.A.S. -• AJUTOARE SPECIALIZATE.
RASĂ, varietate de specie umană
ai cărei membri se disting prin
caractere fizice de origine genetică.
Specialiștii reuniți de UNESCO (1950-
1951) pentru a elabora o „Declarație
asupra rasei" nu au recunoscut decât trei
mari grupe de ființe umane: grupa cauca-
zoidă (albă), grupa negroidă și grupa
mongoloidă. După acești savanți, toate
subgrupele sunt arbitrare și nu există decât
în spiritul clasificatorului. Nu există rasă
pură, iar mitul nazist al superiorității aria-
nului germanic față de ceilalți oameni era
o impostură. Multă vreme s-a crezut cădiferențele psihologice sunt legate de dife-
rențele de rasă, că negrul are mai ales
calități senzoriale, albul aptitudini inte-
lectuale etc. Astăzi e fapt demonstrat
(O. Klincberg. F. Brown etc.) că superio-
ritatea relativă a unora asupra altora de-
pinde csențialmente de condițiile socio-
culturale și economice.
Mai mult decât rasa, mediul și climatul
social sunt acelea care explică diferențele
de aptitudini constatate între indivizi.
Klincberg a demonstrat, de exemplu, că
nivelul intelectual al negrilor americani
este mai ridicat în nordul decât în sudul
Statelor Unite și că la oamenii de culoare
veniți să se stabilească în nord acest nivel
crește pe durata șederii lor în această
regiune. Ameliorarea intelectuală se pro-
duce în mod regulat atunci când nivelul
economic și educativ crește.
RAȚIONALIZARE, justificare a
unei conduite ale cărei motive
autentice sunt ignorate.
Un subiect în stare de hipnoză, care
primește ordinul de a săvârși o anumită
acțiune după trezire, execută acel act fără
a-i cunoaște motivul real. Dacă i se cere
să-și explice comportamentul, el invocă tot
felul de motive. Necunoscând forțele care
îl animă, el este obligat să-și justifice con-
duita printr-o cauză logică, lată un
exemplu: un băiat, îndrăgostit de institu-
toarea lui, îi fură o batistă. Interogat, el
răspunde că a avut nevoie de o batistă și
că nu a îndrăznit să o ceară, pe când în
realitate căuta să posede un obiect care să
simbolizeze persoana iubită. Inteligența sa
a reorganizat într-un mod acceptabil rapor-
turile dintre elementele inconștiente.RĂSUNET
RAȚIONAMENT,operație a gân-
dirii care constă într-o înlănțuire
logică de raporturi (adică de jude-
căți), ducând la o concluzie.
Calitatea raționamentului depinde de
premisele sale. Școlarul de 7-8 ani spune
că untdelemnul plutește pe apă pentru
că este „gras", pentru ca apoi, abandonând
această însușire inaplicabilă altor obiecte
(lemn, plută…), să spună că este „ușor".
Raționamentul său este întemeiat pe obser-
varea realității. Mai târziu, spre 11-12 ani,
el este capabil să raționeze abstract și să
facă apel la noțiunea de densitate (raportul
dintre greutate și volum), care deja este o
judecată. Progresele raționamentului tinde
socializare și de diminuarea egocentris-
mului" infantil. Aceste progrese le putem
aprecia în mod obiectiv cu ajutorul testelor
(analogie: „Un cuțit și o bucată de sticlă
sunt amândouă…'.'"; similitudine: „Prin ce
se aseamănă berea și vinul?"). Se disting.Alfred Binct, pentru ca în anii 1890-1893
să studieze sub îndrumarea lui W. VVundt,
la Lcipzig, unde a obținut doctoratul
(1893). Din 1897 și până în 1940 a fost
cadru didactic — din 1904, profesor defi-
nitiv la Universitatea din București, unde
în 19(X) a inaugurat cursul de psihologie.
A creat o selectă școală de psihologie, care
a pus accentul pe experiment și pe psiho-
metrie. în opoziție cu speculația sa meta-
fizică, în psihologie a cultivat metodele
obiective, năzuind să clădească o „știință
exactă. în înțelesul pe care îl au și fizica,
chimia, biologia". Al său Curs de psiho-
logie (1923) s-a impus ca un model de
sinteză magistrală a rezultatelor cercetării
în domeniu, discriptivul confluând cu
regularitate în explicativ. Deși adversar
al fuziunii psihologie-fizologie, nu poate
evita definirea conștiinței „ca funcțiune a
scoarței cerebrale", ba chiar caută să-i des
cifreze si mecanismul. Dintre scrierile
deducția, care este trecerea de la general
la particular („Toți oamenii sunt muritori,
deci eu sunt muritor"), și inducția, care
este extrapolarea la generalitate a unui
caz particular.
RĂDULESCU-MOTRU (Constantin),
filosof, psiholog și om politic român
(Butoiești, jud. Mehedinți, 1868 –
București, 1957).
Licența și-a luat-o la București, cu o
teză filosofico-psihologică (Realitatea
empirică și condițiiwile cunoștinței, 1889),
iar la Paris a frecventat cursurile lui
J. M. Charcot, la Salpetriere, și pe ale lui
Theodule Ribot, la College de France. A
lucrat efectiv în laboratorul de psihologie
experimentală condus de H. Beaunis șicităm: Problemele psihologiei (1898);
Despre sullet (1899); Puterea sufletească
(1908); Sufletul neamului nostru, calități
bune și defecte (1910).
RĂSUNET, repercusiune a unui
eveniment asupra psihismului unui
individ.
Unele persoane reacționează prompt la
un fapt sau la o situație emoționantă, ca
după aceea să nu se mai gândească la cele
întâmplate. Altele, dimpotrivă, aparent indi-
ferente și impasibile pe moment, nu uită
nimic și își „coc" răspunsul. în primul caz
spunem că efectul produs de eveniment
este „primar", iar în al doilea caz un efect
„secundar". Modul de a reacționa la eveni-
mente (răsunet) este, în caracterologia lui

RĂZBOI
G. Heymans și E. Wiersma, una din cele
trei dispoziții caracteriale fundamentale
(celelalte două fiind emotivitatea și
activitatea).
RĂZBOI, luptă armată între popoare
(internațional) sau între partide
(război civil).
Cauzele războaielor ar fi, după teoria
freudiană, de origine individuală: în fiecare
din noi ar exista o agresivitate latentă care
și-ar găsi în război un debușeu socialmente
cientă întrucât războiul,deși extrem de răs-
pândit, nu este universal: există popoare care
nu s-au războit niciodată (L. T. Hobhouse).
Pe de altă parte, la acelea care îl practică
a putut fi explicat prin alte mobiluri, cum
sunt jocul, goana după prestigiu (indienii
Plaines), trebuințele religioase (procurarea
de victime sacrificiale) sau economice
(procurarea de sclavi, acapararea bunurilor
vecinului).
în societatea noastră războiul are la
bază îndeosebi factori economici. Când
condițiile de viață sunt proaste, iar propa-
ganda guvernanților determină o națiune
să considere un alt popor ca fiind cauza
principală a frustrărilor suferite, agresi-
vitatea se polarizează asupra acestuia, iar
riscurile de conflict cresc în mod
periculos. Cu toate acestea, războiul nu
este niciodată declanșat de popoare, ci
întotdeauna de șefii de stat, care îl
consideră uneori necesar spre a evita
pericolele unei distrugeri totale sunt atât
de mari încât asistăm la o solidaritate de o
esență nouă între națiuni, decise să facă tot
ce este posibil spre a împiedica o confla-
grație funestă. |Se poate citi Karl Jaspers,Die Atombombe und dic Zukunfl des
Menschen (1957) — nota trad.l
RĂZBOI PSIHOLOGIC • PSIHO-
LOGIE MILITARĂ.
RÂS, fenomen esențialmente uman
care, în general, exprimă buna dis-
poziție și veselia.
Poate fi cauzat și de unele stimulări
fizice (gâdilat), de bucuria de a se simți
superior celorlalți (T. Hobbes) sau prin
perceperea unei situații comice, necuviin-
cioase (A. Schopenhauer). Râsul, care
include un element agresiv – el e făcut
spre a umili, spune H. Bergson —, are o
funcție cathartică, dcscătușantă: indienii
Crows din America pedepsesc prin râs
infracțiunile grave la codul moral. Ei nu-i
spun nimic vinovatului, dar iau în râs
delictul în adunarea de seară, unde fiecare
se amuză pe socoteala lui. Datorită râsului,
agresivitatea se poate exprima liber, fără
consecințe dramatice. în anumite situații
râsul este o formație reacțională împotriva
angoasei.
REACȚIE, răspuns la un stimul.
Reacția poate fi reflexă (ochiul meu
lăcrimează dacă este iritat de un fir de
praf) sau voluntară (apăs pe un buton când
percep un semnal convenit). în primul caz,
ea corespunde unei adaptări a organis-
mului, care restabilește echilibrul com-
promis, eliminând agentul vătămător; în al
doilea caz este un răspuns convențional.
Toate conduitele umane au fost reduse de
către behavioriști și reflexologi (1. P.
Pavlov) la reacții (emoționale, învățate…)
mai mult sau mai puțin complexe, studiate
de ei ca atare.RECEPTOR
REACȚIE ELECTRODERMALĂ,
fenomen complex legat de activi-
tatea sistemului nervos simpatic,
care se manifestă printr-o variere
a rezistenței electrice a pielii ca
urmare a unei excitații senzoriale
sau a unei emoții, susceptibile
să provoace activitatea glandelor
sudoripare.
Primele studii referitoare la acest feno-
men datează de la sfârșitul secolului
al XlX-lea (R. Vigouroux, C. Ferre,
J. Tarchanoff). în 1909, lucrarea germa-
nului O. Veraguth asupra „reflexului psiho-
galvanic" suscită numeroase cercetări.
în 1963, V. Bloch arată că există diverse
răspunsuri electrodermale, legate nu numai
de funcționarea sistemului nervos sim-
paticei și de aceea a formației reticulate
(parte a trunchiului cerebral care se întinde
de la bulb la diencefal) și a cortexului.
Reacțiile electrodermale diferă consi-
derabil de la o persoană la alta, iar la
același subiect diferă de la un moment
la altul.
READAPTARE, revenire progre-
sivă la un mod de viață normal.
Metodele de readaptare sunt psiholo-
gice și pedagogice. Este posibil să-i redai
individului sentimentul valorii sale perso-
nale dacă îi dai mijloacele de satisfacere a
cerințelor sociale. în acest scop, școlarul
dislexic, inteligent, însă handicapat de o
lateralitate* defectuoasă, va fi plasat într-o
clasă de adaptare unde educatorul se poate
ocupa de fiecare caz în parte; la fel, tânărul
delincvent, după o perioadă de observare,
va face obiectul unei reeducări în internat,
unde va învăța o meserie. Cât despre bol-
navii mentali, reinserția lor socială estefavorizată prin plasarea în cămine și în
ateliere protejate".
O reeducare, operă de durată, nu se
termină o dată cu ieșirea subiectului din
stabiliment. Pentru a fi eficace ea trebuie
continuată mult timp după aceea, până
când structurile nou dobândite par sufi-
cient de statornice pentru a îndreptăți retra-
gerea reeducatorilor. Majoritatea eșec-
urilor înregistrate în acest domeniu sunt
imputabile unei acțiuni educative sau psi-
hoterapeutice întrerupte prematur.
RECEPTOR, element senzorial sus-
ceptibil de a fi activat de un stimul
intern sau extern care guvernează
conduita globală a ființei vii.
Principalii receptori sunt: retina (conuri
și bastonașe) — vezi schema de la p. 262;
membrului cohlcară (audiție), conținând
circa 25 (KM) de celule ciliate ale lui Corti;
pielea, unde găsim 1 2(X) (KK) puncte sensi-
bile la durere, 700 (KM) puncte sensibile la
presiune, 250 ()(K) puncte sensibile la frig
și numai 30 000 puncte sensibile la cald,
repartizate în mod neregulat, potrivit cu
regiunile corpului; pupilele gustative ale
limbii (există aici patru feluri de celule,
sensibile la acru, amar, sărat și dulce);
celulele nervoase ciliate ale mucoasei
nazale. Toți acești receptori sunt reuniți în
gmpa exteroceptorilor', deoarece ei infor-
mează organismul asupra mediului exterior.
în grupa interoceptorilor" sunt cuprinși
visceroceptorii" și proprioceptorii*. Primii
ne informează asupra stării viscerelor,
ceilalți asupra poziției capului (canalele
semicirculare din urechea internă), ca și
asupra posturii și mișcărilor corpului (recep-
torii sensibilității kinestezice sunt situați în
articulații, tendoane și fusurile musculare).
261

REFLEX PSIHOGALVANIC
REFLEX PSIHOGALVANIC •
REACȚIE ELECTRODERMALA.
REFULARE, mecanism psihologic
inconștient de apărare* al Eului, prin
care sentimentele, amintirile și im-
pulsiile neplăcute sau în dezacord
cu persoana socială sunt menținute
în afara câmpului conștiinței.
Ceea ce Eul refuză, este recunoașterea
acestor virtualități, realizarea lor verbală;
într-adevăr, atâta timp cât emoția deza-
greabilă nu este exprimată în cuvinte, ea
rămâne confuză și surghiunită în incon-
știent. Dar prin aceasta ea nu-și pierde
potențialul dinamic. Dorința refulată cău-
tând să se exprime și să se manifeste într-un
fel sau altul (vise, lapsus, simptome…),
obligă Eul la eforturi continue.
Omul normal este capabil să reziste
asalturilor elementului refulat, fără a se
epuiza și fără a resimți vreo daună deo-
sebită, pe când nevrozatul, dimpotrivă,
cheltuindu-și întreaga energie în această
luptă, devine steril în viața activă. Noți-
unea de refulare ocupă un loc central în
înțelegerea nevrozelor, iar unul din scopurile
psihanalizei este reducerea acestui proces
psihologic, pentru a face să apară în câmpul
conștiinței tendințele refulate.
REGLEMENTAREA NAȘTERILOR
sau CONTRACEPȚIE, acțiune des-
tinată evitării temporare a pro-
creației.
în țările lumii a treia, unde expansiunea
demografică este mai rapidă decât pot
suporta statele, reglementarea nașterilor
este o necesitate imperioasă și urgentă. în
Brazilia, în India sau în China ea a devenit
o problemă națională. în China, undepopulația atingea 1 miliard și 2(X) milioane
în 1994, medicii de țară organizează în
mod regulat ședințe educative și de propa-
gandă în care expun avantajele unei creș-
teri demografice planificate și diversele
procedee anticoncepționale. Ei distribuie
în mod gratuit „pilule", fixează sterileți
(mai bine de 40 milioane de chinezi au
recurs la această metodă contraceptivă)
sau inele de cauciuc.
în Franța, o dată cu legea din 4 decem-
brie 1974, produsele anticoncepționale
sunt larg difuzate în public și orice femeie
poate, dacă dorește, să-și aleagă liber
anticoncepționalele care îi convin. Cele
mai multe preferă contraceptivele orale
(„pilule"), a căror eficacitate este cvasi-
absolută. Multe utilizează dispozitive
intrauterine („sterileți"), al căror procent
de eșec nu este decât 1-3%; multe altele
se servesc de obturatori feminini, cum sunt
diafragma sau capa cervicală (care se
adaptează direct pe colul uterului).
în 1985, Organizația Mondială a Sănătății
(O.M.S.) și-a dat acordul pentru difuzarea
mondială a unui contraceptiv a cărui efica-
citate durează 4-5 ani. Este vorba de mici
capsule de progesteron care, implantate
subcutanat pe braț, eliberează 30 micro-
grame de hormon pe zi, având drept efect
blocarea ovulației. De atunci încoace s-a
experimentat și un vaccin „antigraviditate",
ale cărui rezultate, publicate în 1988, sunt
promițătoare.
în pofida tuturor acestor progrese tehnice
și a unei legislații favorabile, contracepția
medicală nu este total admisă și multe
femei se comportă de parcă le-ar fi necu-
noscută. O mai bună informare a publi-
cului va permite fără îndoială extinderea
contracepției la cât mai multe dintre ele,RELAȚII UMANE
binefacerile acesteia depășind simpla regle-
mentare a nașterilor. într-adevăr, contra-
cepția este cea mai bună profilaxie a
avortului și, prin supravegherea medicală
la a cărei instaurare contribuie, ea permite
depistarea precoce a cancerelor genitale și
a bolilor venerice. în sfârșit, ea favorizează
armonia sexuală a cuplurilor și permite
perechii conjugale să trăiască din plin
bucuria dragostei.
REGRESIE, adoptare mai mult sau
mai puțin durabilă a unor atitudini
și comportamente caracteristice
unui nivel de vârstă anterior.
Acest termen nu implică întoarcerea la
o conduită din trecut, ci o stare de insu-
ficientă maturizare. Regresia nu înseamnă
că reapare un comportament observat
anterior în istoria subiectului, ci faptul că
acesta se comportă ca un individ mai
tânăr. Această regresie către un stadiu
anterior al dezvoltării se observă cu
regularitate în cazul unei frustrări impuse
de realitate. Exemplu: un copil, separat la
un moment dat de mama sa, nu mai
mănâncă singur și nu acceptă decât
alimente semilichide. Enurezia* sau
reapariția „limbajului de bebeluș", care
adesea coincid cu nașterea unui frățior sau
a unei surioare, sunt conduite regresive. La
adultul incapabil să-și rezolve conflictele
intră în joc uneori același mecanism,
constituind o fugă de realitate și o alienare
a persoanei, ca în cazul acelui bărbat de 25
de ani, deținut pentru escrocherie, care se
transformă în sugar plângăreț, mereu la
pat.enuretic și encopretic și hrănindu-se
exclusiv cu lapte.
RELAȚIE OBIECT ALA s
ȚIE CU OBIECTUL, raport careexistă între subiect și un „obiect"
care îi este exterior.
în primele două luni de viață, noul-năs-
cut este într-o stare pur narcisică; el reac-
ționează la excitațiile interne și externe,
trăiește plăcerea și insatisfacția, dar încă
nu s-a diferențiat de lumea exterioară.
Apoi, între trei și șase luni, un „obiect"
vag se detașează de ansamblu: mama sau
orice altă persoană care se ocupă în mod
regulat de sugar, care devine distribui-
toarea de plăcere (hrană, îngrijiri…) și cu
care copilul stabilește prima sa relație
obiectală. în luna a opta, aceasta este atât
de personalizată încât prezența unei per-
soane străine în locul mamei declanșează
o veritabilă angoasă la copil. Primele
relații obiectale au o importanță funda-
mentală în organizarea și dezvoltarea
personalității.
RELAȚII UMANE, raporturi inter
personale în interiorul unui grup.
Luarea în considerare a calității relațiilor
umane în cadrul unei colectivități de
muncă datează de la marile crize eco-
nomice (1929) și mai ales din anii celui de
al doilea război mondial. Azi șefii din
industrie acordă o atenție deosebită gestio-
nării resurselor umane și împărtășesc ideea
că investiția în capitalul uman este funda-
mentală. Extensiunea, uneori gigantică, a
unor întreprinderi are drept consecință o
mai mare distanță socială între salariați și
patroni; muncitorul îndeplinește o sarcină
parcelară pe care nu reușește să o raporteze
la ansamblu, se simte frustrat, „alienat" și
are tendința de a se dezinteresa de
întreprinderea la care lucrează. Este deci
necesar, pentru menținerea unui climat
social favorabil în interiorul colectivului de
muncă, să se răspundă trebuințelor
psihologice ale salariaților, să fie întărit

RETICENTA
copiii sunt declarați iresponsabili) și să fii
liber pe acțiunile tale (nu ești responsabil
de un act săvârșit în condițiile amenințării
fizice sau ale constrângerii morale). Cu
toate acestea, legile sociale sau morale
consideră că ești responsabil nu numai de
actele pe care le-ai dorit și le-ai realizat
tu însuți și de cele săvârșite fără vrere
(accident rutier, de exemplu), ci și de cele
pe care nu le-ai voit și nici nu le-ai săvârșit,
dar a căror evitare depindea de tine: un
prefect a fost revocat, în 1964, în urma
evadării unui prizonier din infirmeria spe-
cială care depindea de autoritatea sa.
în China, în 1987, ministrul pădurilor a
fost făcut responsabil de incendiul care a
devastat mii de hectare, inclusiv cinci sate.
A fi responsabil este a-ți ține un angaja-
ment moral; în general, aceasta înseamnă
a respecta contractul social pe care orice
om 1-a încheiat, în mod implicit, venind
pe lume.
RETICENȚĂ, atitudine a unei per-
soane care ezită să-și exprime clar
gândul.
Efect al atitudinii rezervate, al jenei sau
neîncrederii, reticența se observă atât la
subiecți absolut normali (timizi) cât și la
cei cu manifestări patologice. O întâlnim
în cursul convorbirilor clinice, pacienții
(și chiar și familiile lor) trecând sub tăcere
în mod sistematic fapte semnificative: o
întâlnim și în curele psihanalitice, atunci
când subiecții rezistă mai mult sau mai
puțin conștient acțiunii terapeutului. Ea
constituie o reacție de opoziție din partea
unor bolnavi psihic indiferenți (schizo-
frenici) sau neîncrezători (deliranți, para-
noici), care refuză să vorbească de expe-
riențele lor patologice.RETRACȚIE A EULUI, mecanism
de apărare care constă în a renunța
la orice activitate care poate aduce
neplăcere.
Un'i subiecți hipersensibili au tendința
de a se închide în ei înșiși (introversiune*),
de a trăi marginal, de a-și limita relațiile
cu semenii, de ași reduce activitățile la
domeniile în care ei excelează sau de a se
cantona în rolul de spectator. Această
conduită îi pune la adăpost de suferință,
dar le interzice împlinirea personalității.
RETROGRESIE, reapariția com-
portamentului caracteristic unei
epoci revolute din istoria unui
individ.
Sub influența unor traumatisme, condui-
tele învățate de curând dispar, în timp ce
reapar deprinderi vechi. Pentru K. Lewin',
retrogresia se deosebește de regresie".
REȚEA DE AJUTOARE SPECIA-
LIZATE (R.A.S.) -> AJUTOARE SPE-
CIALIZATE.
REUȘITĂ, succes.
Reușita, ca și eșecul, este o noțiune
esențialmente subiectivă, care nu depinde
de nivelul absolut de realizare a unui act,
ci se situează mai degrabă în raport cu
anumite norme și îndeosebi cu nivelul de
aspirație al fiecărui individ. Reușita este
simțită ca atare atunci când realizarea
depășește sau cel puțin atinge linia de
țintă, adică speranța subiectului. Senti-
mentul de satisfacție trăit de o persoană
este singurul criteriu cu adevărat valabil
REVENDICARE, comportament al
celui care pretinde reparație pentruREVOLTA
o injustiție (reală sau imaginară)
suferită.
La copil este vorba, în general, de o
revendicare afectivă (consecutivă nașterii
unui nou frățior sau a unei surioare sau
plasării sale într-un stabiliment), care se
manifestă printr-o ostilitate mai mult sau
mai puțin fățișă la adresa anturajului sau
printr-o conduită regresivă: subiectul bom-
băne, se cramponează de adulți, reîncepe
să-și ude patul. •
La adulți, revendicarea exprimă adesea
dorința inconștientă de a masca o defi-
ciență; ea corespunde unui mecanism de
supracompensare a unui sentiment de infe-
rioritate și traduce insatisfacția profundă a
individului în mediul social. Generată de
un eșec minuscul sau de o frustrare minimă,
conduita revendicativă avansează într-o
manieră cvasiobsesională, mergând chiar
împotriva intereselor persoanei. Reven-
dicarea, care se dezvoltă de obicei la
subiecții suspicioși, care au un Supraeu*
rigid, constituie adesea un simptom impor-
tant al paranoiei.
REVERIE, stare de detașare față de
realitate, intermediară între gân-
direa în stare de veghe și vis.
Subiectul, distras din lumea exterioară,
despre care nu mai are decât o conștiință
vagă, se lasă antrenat de un flux de ima-
gini și idei care ascultă mai mult de moti-
vațiile afective decât de logică. Reveria
apare ca un fenomen normal la pubertate,
când ea are semnificația unei anticipări a
realității viitoare.
Adesea reveria constituie, atât la copii
cât și la adulți, un simptom nevrotic, o
fugă de realitate. Ea depinde de constituție,
subiecții schizoizi având o propensiunedeosebită la reverie, dar și de condițiile
exterioare: monotonia unei sarcini sau a
unei excitații (zgomotul uniform al unei
mașini, de exemplu), absența de stimuli a
ambianței favorizează dezvoltarea reveriei.
Ea constituie adesea un mod de apărare a
Eului împotriva plictiselii și frustrărilor
vieții cotidiene.
REVISTA DE PSIHOLOGIE, publi-
cație a Academiei Române.
Primul număr datează din 1955; revista
— care apare trimestrial — a ajuns astăzi
la tomul 42. Publică rezultatele cercetărilor
în domeniu pe plan național, precum și studii
de sinteză,analize critice,recenzii, cronici
ale evenimentelor din viața științifică națio-
nală și internațională (congrese, conferințe,
simpozioane etc). (Adresa redacției: Casa
Academiei Române, București, Calea 13
Septembrie nr. 13, sector 5.)
REVOLTĂ, rebeliune contra auto-
rității.
Revolta exprimă, în general, nemulțu-
mirea unui individ sau a unui grup, osti-
litatea sa față de o soartă nedreaptă, față
de un mediu agresiv, ba chiar pur si simplu
inconprehensiv sau indiferent. Revolta este
reacția normală la frustrare.
Revolta socială este provocată mai puțin
de condițiile economice defavorabile cât de
un sentiment de insatisfacție psihologică
datorat, după H. H. Hyman (1942), unei po-
ziții determinate a individului (sau grupului)
față de statutul său. Psihanaliștii explică
această atitudine prin deplasarea în dome-
niul social a unui conflict intrafamilial:
revoltă contra ordinii stabilite ar fi expresia
actuală a răzvrătirii (de origine oedipiană)
a copilului contra autorității părinților.

RORSCHACH
așteptată de la o persoană al cărei
statut îl cunoaștem.
Fiecare individ trebuie să-și asume mai
multe roluri, variabile în funcție de vârsta
sa (copil, adolescent, adult, bătrân), de sex,
de persoanele cu care se află (un copil se
comportă diferit, după cum este în com-
pania camarazilor săi,a mamei sau a pro-
fesorului) și de situație (acasă, la muncă,
la biserică…). Aceste roluri pot să genereze
conflicte psihice atunci când sunt contra-
dictorii. Ele ne marchează întotdeauna
într-un fel sau altul, fie că aderăm la ele în
așa măsură încât să nu ne mai putem des-
prinde (isterie, paranoia), fie că încercăm
să le respingem (subiecți revoltați sau
revoluționari). în general, persoana sănă-
toasă își „interpretează rolul păstrând o
anumită distanță între acesta și propria-i
personalitate. Respectul rolurilor menține
securitatea și coeziunea socială. Viața
socială este o textură de roluri. Inadaptații
sunt cei care nu le respectă.
RORSCHACH (Hermann), psihiatru
elvețian (Zurich, 1884 – Herisau,
1922).
După studii medicale, se specializează
în psihiatrie în clinica din Zurich condusă
de E. Bleuler, frecventează grupul psiha-
nalitic din acest oraș și suferă mai ales
influența lui C. G. Jung.
Excelent desenator, pasionat de pictură,
se arată interesat de modul în care reacțio-
nează bolnavii la petele de cerneală* și de
culoare și compară răspunsurile lor cu
acelea ale subiecților normali. Descoperă
astfel că percepția vizuală este influențată
de personalitate: răspunsurile „culoare"
sunt legate de introversivitate (tipologie"
derivată din aceea a lui Jung). Petele de
cerneală sunt mai mult decât o probă de
272imaginație: ele pot descrie structura perso-
nalității, în 1918, construiește planșele
testului său, iar în 1921 publică lucrarea
Psihodiagnostic. Numai după zece ani de
la moartea sa acest test a început să se răs-
pândească. Azi el este utilizat în întreaga
lume și face obiectul unui număr consi-
derabil de cercetări și adaptări.
ROSENZWEIG (Saul) psiholog ame-
rican (Boston, Statele Unite, 1907).
Profesor de psihologie la Washington
University (Saint Louis, Missouri) și psi-
holog-șef al secției de psihiatrie infantilă,
elaborează o teorie a frustrării* și pune la
punct un test pe care îl prezintă pentru
prima dată în 1935, sub numele de Picture
Frustration Study. Acest test este utilizat
de clinicieni, care îi apreciază simplitatea
și calitățile metrologice.
ROȘCA (Alexandru), psiholog ro-
mân (Călata, jud. Cluj, 1906 –
București, 1996).
S-a format în cadrul școlii de psihologie
pragmatică de la Cluj, cercetând inițial,
cu instrumente psihotehnice, deficiența
mentală. Carieră universitară de excepție și
în final un fotoliu la Academia Română.
Simpla citare a unora din scrierile sale este
suficientă spre a-i contura orizontul preo-
cupărilor: Măsurarea inteligenței și debili-
tatea mintală (193(1); Psihopatologia devia-
ților morali (1931); Delincventul minor
(1932); Psihologia martorului (1934); Orien-
tarea profesională a anormalilor (1936);
Igiena mintală școlară (1939); Copiii supe-
rior înzestrați (1941); Motivele acțiunilor
umane. Studii de psihologie dinamică
(1943); Selecția valorilor (1943); Tehnica
psihologiei experimentale și practice (1947);ROUSSEAU
Creativitatea (1972); Creativitatea generală
și specifică (1981).
ROUSSEAU (Jean-Jacques), scriitor
și filosof elvețian de limba franceză
(Geneva, 1712-Ermenonville, 1778).
Orfan de mamă de la naștere, rău cres-
cut de către un tată capricios și instabil,
după o tinerețe aventuroasă și de vaga-
bondaj, în cursul căreia trăiește în toate
mediile, J. J. Rousseau cunoaște gloria cu
al său Discurs asupra științelor și artelor
(1750), premiat de Academia din Dijon,
cu al său Discurs asupra originii și funda-
mentelor inegalității dintre oameni (1755),
ca și cu romanul pedagogic Emil sau despre
educație (1762). El propovăduiește că„totul este bun ieșind din mâinile Creato-
rului, totul degenerează în mâinile omului1'
și că educația trebuie să se întemeieze pe
calitățile naturale ale copilului, dar că
nimic nu trebuie făcut în pripă: pedagogia
trebuie să fie funcțională* și să se adapteze
la fiecare vârstă a copilăriei. Există, spune
el, un timp pentru fiecare achiziție. Opera
sa filosofică Contractul social sau Prin-
cipiul dreptului politic (1762) a exercitat
o influență determinantă asupra Revoluției
franceze. Precursor al pedagogiei moderne,
a fost și primul scriitor de Confesiuni
(1782-1789), care constituie o curajoasă
operă de psihologie la persoana întâi și un
document clasic care expune mentalitatea
sa de nevrotic hipersensibil.

SADISM, perversiune sexuală carac-
terizată de erotizarea durerii prici-
nuite celuilalt.
Sadicul nu simte excitația sexuală decât
făcându-i rău partenerului. în cazurile cele
mai grave, din fericire rare, actele de
cruzime pot merge până la ucidere. Cel
mai celebru este cazul mareșalului Gilles
de Rais (1400-1440), care a făcut să piară,
după câte se evaluează, între 140 și 300 de
copii. Unii ucigași, ca Jack Spintecătorul
sau Peter Sutcliffe, nu-.și alegeau victimele
decât dintre prostituate. După D. Cameron
și E. Frazer (1988), motivarea lor ar fi
de căutat într-o relație cu femei imature și
complexate, care se înrădăcinează în rela-
ția cu mama, în același timp obiect erotic
și sursă de frustrare. „Micul sadism" se
limitează la flagelări, mușcături sau chiar
la umilințe morale.
Unii autori cred că această perversiune
este constituțională. Pentru psihanaliști ea
este un element al perechii contrastante
„sadism —masochism", fiind legată înde-
osebi de stadiul sadico-anal, de primele
experiențe sfincteriene (învățarea regulilor
de igienă), de răzvrătirea contra auto-
274rității și de agresivitatea deplasată asupra
semenului.
SADOMASOCHISM, complex de
impulsii agresive dirijate contra
semenului (sadism) și contra pro-
priei persoane (masochism), care,
după psihanaliști, ar coexista întot-
deauna la unul și același individ.
La unii indivizi, plăcerea erotică depinde
de acțiunile agresive suferite sau aplicate
semenului. Există și un sadomasochism
moral, diferit de deviația sexuală, care se
manifestă în torturile pe care unele per-
soane, măcinate de un sentiment de culpa-
bilitate, nu ezită să și le aplice (ele sunt
în același timp și victime și călăi) pentru
ași satisface trebuința de pedeapsă.
SALATĂ DE CUVINTE, alterarea
limbajului, practic specifică schizo-
freniei, care constă într-o juxta-
punere de cuvinte care nu au nici
un raport de sens sau de conso-
nanță și care nu au vreo legătură
gramaticală.SCARA DE MATURITATE MENTALA
SANCȚIUNE, recompensă sau pe-
deapsă privind o anumită acțiune.
Se disting sancțiuni naturale (arsura pe
care și-o provoacă un copil imprudent,
care se joacă cu focul), sociale (decorații,
închisoare…), subiective (remușcări). Jus-
tiția modernă tinde mai puțin să pedep-
sească, preferând readaptarea delinc-
venților (lucru adevărat în special în cazul
minorilor); ea știe că nu există criminal
înnăscut și că devii delincvent în virtutea
condițiilor socioecoomice și afective, de
care întreaga societate este responsabilă.
Sancțiunea are o valoare pedagogică
certă, pe care totuși educatorii trebuie să
o utilizeze cu circumspecție. Pedeapsa
și recompensa nu pot fi automate. Fiind
confirmarea unei judecăți referitoare la
conduita unei persoane, ele trebuie să se
adapteze în mod necesar acesteia, vârstei
sale, nivelului ei de înțelegere. Un sugar,
de exemplu, nu va fi certat pentru că a spart
un bibelou care i-a stat la îndemână, pe
când unui copil de zece ani i se va cere să-l
înlocuiască, subțiindu și banii de buzunar.
SANGUIN. 1) în clasificarea tempera-
mentelor operată de Hippocrate, subiect la
care predomină umoarea sanguină. Morfo-
logic, sanguinul se prezintă ca un individ
musculos, cu înfățișare atletică și cu tenul
rozaliu. Natură optimistă și expansivă, el
este în general sociabil, dar și impulsiv și
iritabil. 2) Pentru școala franco-olandeză
de caracterologie", persoană care își con-
trolează emoțiile (nE), cu o activitate supe-
rioară mediei (A) și care reacționează ime-
diat la impresii (P). Sanguinul este realist,
rece, uneori cinic, știind să exploateze
situațiile și să tragă propriul profit din
toate cele ce i se oferă.SAȚIETATE, satisfacerea unei
dorințe, satisfacere care distruge
apetitul.
Trebuința satisfăcută se manifestă
printr-o modificare a conduitei, datorată
stării plăcute care rezultă din echilibrul
stabilit și din pierderea interesului pentru
scopul atins. în unele cazuri poate să aibă
loc chiar o inversare a tendinței, care se
exprimă prin aversiunea pentru obiectul
căutat până atunci.
SĂNĂTATE, stare a celui care se
simte puternic și asigurat.
Acest concept este strâns legat de
noțiunea de adaptare, așa încât Organizația
Mondială a Sănătății (O.M.S.) crede de
cuviință să precizeze că „sănătatea este
deplina posesiune a bunăstării sociale,
mentale și fizice și nu numai absența
bolilor și afecțiunilor". Când vorbim de
sănătate ne referim, în mod implicit, la
echilibrul dinamic care există între orga-
nism și mediul său. Individul capabil să-și
rezolve conflictele (de origine internă și
externă) și să reziste inevitabilelor frustrări
ale vieții sociale este un individ sănătos.
îmbolnăvește. Simptomele nevrotice sunt
expresia unei rezolvări inadecvate a ten-
siunilor, pe când psihozele semnifică eșecul
adaptării la lumea normală.
SCARA DE MATURITATE MEN-
TALĂ DE LA COLUMBIA, test
individual de inteligență pentru
copiii de la trei la doisprezece ani
care suferă de tulburări motorii sau
de surditate, precum și de defi-
ciențe ale limbajului.
Acest test se compune dintr-o sută de
planșe cartonate, albe sau divers colorate,
pe care figurează desene geometrice,
275

SCHIZOTIMIE
SCHIZOTIMIE, organizare psihică
normală dominată de introversiune.
Schizotimicul pare rece, distant, inafectiv.
Atitudinea sa este un mecanism de apă-
rare: el se închide în sine pentru a se pro-
teja de agresiunile lumii exterioare. Soli-
tudinea, retragerea din realitate, propen-
siunea sa pentru reverie răspund acestei
trebuințe. Reacțiile sale imprevizibile sunt
descărcări brutale ale tensiunii acumulate.
Din punct de vedere intelectual el este
adesea un original, un idealist înclinat spre
analiza abstractă și spre sistematizare.
Tipul său morfologic este de obicei lon-
gilin (leptosom*). dar uneori este atletic"
sau displastic*.
SCOP, țintă pe care ne propunem
s-o atingem.
Când un scop este inaccesibil, el poate
fi înlocuit cu un altul, cât decât similar,
în timpul celui deal doilea război mon-
dial, de exemplu, privațiunile i-au făcut pe
oameni să consume „ersatzuri" (înlocui-
tori): napi porcești în loc de cartofi, malț
în loc de cafea etc. Interesul s-a deplasat
de la scopul inițial spre un scop secundar,
substituțiv. Uneori se întâmplă ca două
scopuri urmărite să se afle în direcții con-
trare: cazul animalului atras de o momeală
situată dincolo de un obstacol a cărui
depășire produce durere (planșeul electri-
ficat utilizat în cuștile de obstrucție), de
exemplu. O atare situație este generatoare
de anxietate și de o stare de dezadaptare
cu aspect nevrotic.
SCOPOFILIE sau SCOPTOFILIE.
Sinonim al voierismului*.
SCOUTISM, mișcare de tineret
care are drept scop dezvoltarea decalități fizice și morale la copiii și
adolescenții de ambele sexe.
Fondată în 1907 de sir R. Baden-Powel
(1857-1941), s-a implantat aproape pretu-
uiuleni în lume, regrupând actualmente
25 de milioane de aderenți (o treime fete),
din care 9 milioane în Statele Unite și circa
205 (MX) în Franța.
Scoutismul constituie o autentică școală
de formare a caracterului. Fondatorul ei,
înțelegând trebuințele tinerilor. Ie-a oferit
activități care să corespundă aspirațiilor
lor: gustul aventurii și libertățile, spiritul
de întrajutorare și cel de camaraderie sunt
satisfăcute de viața cercetașului (traducere
în românește a termenului englez, scout —
nota trad.), în care, în joacă, se făurește
personalitatea. Copilul este determinat
foarte de timpuriu să dobândească noi
cunoștințe să ia inițiative și să-și asume
responsabilități; respectând codul onoarei
pe care s-a angajat în mod public și solemn
sîi-l respecte, el face ucenicia disciplinei
morale, pregătindu-se astfel pentru viața
socială de adult. Această metodă a fost
extinsă la copiii „handicapați" și la tinerii
delincvenți. –»• EDUCAȚIE.
SCRIS, reprezentare grafică a
limbajului și gândirii.
Scrisul a apărut acum circa 6 000 de
ani. La origine se limita la o juxtapunere
de desene sumare ale unor obiecte con-
crete care exprimau o idee (ideograme).
Apoi grafica s-a stilizat, pe măsură ce se
încărca de sensuri noi și lua o semnificație
simbolică, abstractă. în limba chineză, de
exemplu, reprezentarea simplificată a două
mâini întinse, care inițial exprima gestul
pecetluirii contractului de amiciție încheiat
de două persoane, se regăsește în hie-
roglifa care semnifică „tovarăș" sau
„prieten".SECȚIE DE EDUCAȚIE SPECIALIZATA
Alfabetul, care a fost inventat de semiți,
este derivat din ideograme. învățarea
scrierii presupune o vârstă mentală de cel
puțin 5 ani și o bună orientare spațială
(recunoașterea dreptei și a stângii, a lui sus
și jos). Disgrafiile' sunt în general asociate
cu tulburări de motricitate sau cu o stân-
găcie' contrariată. Calitatea scrisului este
influențată și de starea de spirit a celui care
scrie. Lucrul acesta este vădit mai ales la
psihopați, al căror grafism (bucle, înflo-
rituri, punctuație simbolică) reflectă tulbu-
rarea gândirii. -• GRAFOLOGIE.
SCRIS ÎN OGLINDĂ, scris exe-
cutat de la drapta la stânga, ilizibil
în mod normal, dar putând fi citit
cu ușurință cu ajutorul unei oglinzi.
Scrisul în oglindă se observă la unii
stângaci, la copiii prost laterali/ați" și la
dislexici'.
SCRUPUL, ceea ce constituie un
obostacol pe plan psihic, pune în
încurcătură conștiința și împiedică
acțiunea.
Scupulosul se comportă ca un abulic.
Dorința sa excesivă de a face bine un
lucru, aspirația la perfecțiune, niciodată
realizată, îl determină să revină pentru
a îmbunătăți ceea ce era deja făcut și în
cele din urmă îl condamnă la sterilitate și
la perpetuă insatisfacție. Scrupulul, care
dovedește existența unui Supraeu (simțul
moral inconștient) rigid și sever, este o
formație reacțională" care se opune dorinței
refulate de a se revolta contra regulilor
stabilite, spre a-și satisface impulsiile agre-
sive și gustul nemărturisit pentru murdărie
și dezordine.SECTOR, diviziune teritorială
în care operează aceeași echipă
medico-socială.
Un sector de psihiatrie adultă acoperă o
arie în care trăiesc până la 70 (KM) de locui-
tori. Un intersector de psihiatrie infanto-
juvenilă cuprinde, în general, trei dintre
sectoarele precedente. Politica sectorială
datează în Franța din 1960; ea permite să
se asigure continuitatea îngrijirilor date
bolnavilor. Pacienții nu mai sunt în mod
obligatoriu retrași din mediul lor spre a fi
îngrijiți: ei pot fi tratați la domiciliu și pot
frecventa „structuri" ușoare, cum sunt
spitalele de zi, atelierele protejate* sau
centrele de ajutorare prin muncă".
SECȚIE DE EDUCAȚIE SPECIA-
LIZATĂ (S.E.S.), clasă de învăță-
mânt special' destinată adoles-
cenților care prezintă o deficiență
intelectuală.
Secțiile de educație specializată și
grupurile de clase-atelier (G.C.A.) au fost
create în Franța ca urmare a circularelor
ministeriale din 21 septembrie 1965, din
2 martie 1966 și din 27 decembrie 1967.
în general, ele sunt integrate în colegiile
de învățământ secundar (C.E.S.) și școlari-
zează elevi cu deficiențe ușoare, în vârstă
de la 12 la 16 sau 17 ani. Ele constituie
adesea continuarea claselor de perfec-
ționare', în 1987, existau în învățământul
public și privat 1 440 S.E.S.(113 225 ado-
lescenți) și 133 clase-atelier (3 403 elevi).
Formarea în S.E.S. durează 4-5 ani,
incluzând un învățământ general încre-
dințat unor cadre didactice specializate, în
principiu titulare ale C.A.E.I., precum și o
formare preprofesională și profesională
(mecanică, tâmplărie, pictură…), asigu-
rată de profesori din învățământul tehnic
279

SECUNDARITATE
profesional. Sunt prevăzute,de asemenea,
stagii de practica în industrie. -» CLASE
DE INTEGRARE ȘCOLARĂ.
SECUNDARITATE, pentru școala
franco-olandeză de caracterologie,
influență durabilă a evenimentelor
psihologice din trecut, care con-
tinuă să aibă răsunet asupra psihis-
mului unor subiecți, mergând chiar
până la mascarea experiențelor
prezente.
Subiectul „secundar" este metodic,
atașat tradițiilor, (idei prietenilor săi.
SECURITATE, pace a spiritului
datorată convingerii că individul
nu are a se teme de nimic.
Ea constituie una din trebuințele funda-
mentale ale omului, condiția esențială a
sănătății sale mentale. Copilul își găsește
securitatea datorită prezenței senine și
afectuoase a părinților, stabilității con-
dițiilor sale de existență, disciplinei obiș-
nuite a educației sale. în mediul său astfel
definit, el își reperează din timp poziția, se
acomodează cu rolul său și, simțindu-se
protejat, avansează cu încredere în viață.
Adolescentul se simte mai greu în secu-
ritate deoarece, nefiind nici copil și nici
adult, nu are un statut precis. La bărbat,
mijlocul de conservare a securității este
conformismul social; multe persoane țin
pasul cu moda, de exemplu, pentru a nu
bate la ochi. Acela care a atins maturitatea
psihologică nu se teme să-.și afirme indi-
vidualitatea.
SEGREGAȚIE, acțiune de sepa-
rare a elementelor.
în câmpul perceptiv distingem forme"
pe care le percepem ca pe niște figuri
280detașate de fond. Acest proces are loc în
mod natural atunci când câmpul perceptiv
este puternic structurat; el necesită, dimpo-
trivă, un efort de atenție din partea obser-
vatorului atunci când obiectul nu are nici
o tendință spontană de a se separa de
ansamblu. O perlă neagră în mijlocul unor
pietricele albe este imediat reperată, pe
când un pietroi între alte pietroaie trebuie
căutat. Segregarea obiectului depinde de
structurarea câmpului perceptiv sau, când
acesta nu este suficient de organizat, depinde
de personalitatea observatorului, de moti-
vațiile sale, de atitudinile și experiența sa.
Segregația umană constă în separarea
persoanelor după anumite criterii, definite
în prealabil (rasă, religie, infirmitate etc.)
Ea este uneori utilă din rațiuni tehnice. în
cazul reeducării copiilor orbi sau surdo-
muți, de exemplu, dar mult prea adesea
răspunde unor principii iraționale și con-
a psihopaților sub regimul nazist).
SEGUIN (Edouard), pedagog și medic
francez (Clamecy, Nievre, 1812 –
New York. 1880).
Discipol al lui J. M. ltard*, care a pus la
punct o metodă senzorială pentru educarea
micului „sălbatic din Aveyron" (1797), sa
interesat de copiii arierați, a diferențiat
idioția (oprire a dezvoltării mentale) de
demență (deteriorare a psihicului) și a
perfecționat un material senzorimotor, din
care mai târziu se va inspira Măria
Montessori". După ce a deschis la Paris
o școală pentru anormali, s-a stabilit în
Statele Unite, unde și-a răspândit metoda,
ale cărei principii sunt expuse în cartea
intitulată Tratamentul moral, igiena și
educația idioților și a altor copii arierați
(1846).SELYE
SELECȚIE PSIHOLOGICĂ, ale
gere voluntară făcută după criterii
prestabilite.
Introducerea metodei testelor în psiho-
logie a permis clasarea indivizilor și selec-
ționarea acelora care par apți să îndepli-
nească anumite funcții. Aplicarea acestor
tehnici în industrie a avut ca efect reducerea
considerabilă a numărului de accidente,
scăderea cheltuielilor destinate învăță-
mântului și creșterea productivității. Cu
toate acestea, spre a tempera ceea ce ea are
dezumanizant, selecția profesională nu
trebuie să se limiteze la a reține subiecții
capabili să ocupe un anumit loc de muncă,
ci să se străduiască să-i orienteze pe cei-
lalți candidați spre muncile care li se potri-
vesc cel mai bine.
Toate armatele moderne sunt dotate
cu un serviciu de selecție și orientare a
personalului. După o examinare prelimi-
nară, simplă și rapidă (preselecție), pentru
alegerea viitorilor specialiști sunt utilizate
baterii de teste, ajustate pentru fiecare post
de combatant. Beneficiile realizate ca
urmare a acestei selecții reprezintă un câș-
tig de circa o treime (34%) în comparație
cu metoda tradițională de recrutare.
în domeniul școlar, selecția școlarilor
„supradotați"', capabili să progreseze în
studiile lor mult mai rapid decât ceilalți
copii, este aplicată în țări ca Rusia și
Statele Unite.
SELF-GOVERNMENT, sistem en-
glez de administrare, în care gru-
puri determinate sunt lăsate libere
să se guverneze după bunul lor
plac.
Aplicat la educația copiilor și adoles-
cenților, acest sistem constituie o excelentă
metodă pedagogică, dar practica sa ridicăprobleme delicate. Self-government-u\ îi
determină pe minori să participe activ la
organizarea grupului lor. Asumându-și
inițiative și responsabilități adevărate, ei
fac ucenicia libertății și a autonomiei.
Adesea nu este vorba decât la o participare
la disciplina clasei, dar uneori sistemul
este împins până la constituirea de mici
republici ale copiilor, care au adunările lor
legislative și puterile lor executive. Acest
mod de administrare există îndeosebi în
țările anglo-saxone, dar îl găsim și în
Elveția și Rusia (A. S. Makarenko* l-a utili-
zat în centrele lui de reeducare); în Franța,
de la înființarea sa, în 1899, școala din
Roches (Eure) aplica acest sistem. -> NEIL
(ALEXANDER SUTHERLAND); SCOUTISM.
SELYE (Hans), medic canadian de
origine austriacă (Viena, 1907 –
Mont real, 1982).
A devenit celebru prin a sa descriere a
sindromului general de adaptare (S.G.A.)
Adaptarea este însăși condiția vieții. Fie că
este vorba de intoxicație, de infecție
microbiană sau de o emoție puternică,
organismul își mobilizează mecanismele
de apărare spre a face față acestor agenți
stresanți. Primul moment al S.G.A. este
reacția de alarmă, care se manifestă mai
ales prin hipotensiune, tahicardie și produ-
cerea continuă de catecolamine, A.C.T.H.
și corticosteroizi. Urmează perioada de
rezistență, în cursul căreia reacțiile de
apărare se intensifică și adaptarea dobân-
dită se menține. Dacă stresul" încetează,
echilibrul redevine normal; dacă persistă,
organismul se epuizează. Stadiul de epui-
zare se definește prin incapacitatea subiec-
tului de a se mai apăra. în acest caz au
loc modificări funcționale, metabolice și
anatomice care pot să ducă la moarte.
281

SEMN
Unele afecțiuni somatice sunt legate direct
de stres. Printre „maladiile adaptării" figu-
rează hipertensiunea, reumatismul, ulcerul
gastroduodenal, boala lui Addison, boala
lui Simmonds. Dintre lucrările lui H. Selye,
cităm: Istoria sindromului general de adap-
tare (1954); De la vis la descoperire
(1973); Stres Iară pericol (1974).
SEMN, element sensibil care per-
mite cunoașterea sau recunoaș-
terea unui lucru.
Spre deosebire de semnal, care se
adresează reflexului și inconștientului,
semnul face apel la inteligență. Datul din
cap, care de obicei înseamnă aprobare, este
un semn, la fel ca mimica emoționala sau
ca simbolul matematic. Semnul exprimă
o idee sau un sentiment, dar pentru a fi
Inteligibil presupune o înțelegere (tacita sau
explicită) între indivizi. Este un element de
transmitere a unei comunicări susceptibilă
de a lua mai multe semnificații și de a nu
avea nici o legătură logică cu ceea
ce reprezintă el. Frontierele între semne,
semnale și indici nu sunt ferm stabilite.
Același element poate fi, în mod succesiv,
indice, semnal și semn. Fumul, de exem-
plu, este indicele natural al focului, dar
focul poate fi el însuși semnalul unui
eveniment (sărbătoarea Sfântului Ion…), pe
când jeturile ritmice de fum pe care
indienii din America de Nord le utilizează
pentru a comunica între ei sunt semne
codificate.
SEMNAL, element senzorial aso-
ciat cu un obiect sau cu o situație.
Un sunet, o lumină, o imagine pot deveni,
pentru animalele condiționate la acești
stimuli, semnale vestitoare de hrană sau de
șoc electric. Animalul nu cunoaște decât
semnale. Proiectarea unei umbre asupraunei moluște, de exemplu, declanșează
la aceasta o reacție de retragere; vederea
pieptului colorat al măcăleandrului deter-
mină o reacție agresivă la masculul din
această specie de păsări. în toate cazurile
este vorba de stimuli specifici, purtători ai
unui mesaj datorită căruia animalul își
adaptează comportamentul la realitate. în
relațiile interumane și îndeosebi în cuplul
mamă-copil există schimburi permanente
de semnale ale climatului afectiv, dintre
care unele scapă conștiinței indivizilor.
SENILITATE, slăbire simultană a
capacităților fizice și mentale dato-
rată îmbătrânirii.
Senilitatea este exagerarea proceselor
normale de îmbătrânire. Nu are vârstă
precisă, variind de la un individ la altul,
sub influența factorilor ereditari și per-
sonali (antecedente patologice, intoxicări
alcoolice, surmenaj etc). Condițiile socio-
economice și afective joacă și ele un
rol important in ceea ce privește data
apariției stării senile. într-adevăr, pensio-
narea' necompensată de o nouă activitate,
solitudinea afectivă, insecuritatea finan-
ciară, sentimentul de devalorizare socială
accelerează procesul de involuție.
Senilitatea se manifestă, pe plan psihic,
printr-o inerție intelectuală, dificultăți
tipice în fixarea durabilă a amintirilor și
achizițiilor cognitive noi, prin pierderea
supleții de adaptare, „pisălogeală" și incon-
tinență emoțională.
SENSIBILITATE, facultate de a
percepe impresiile venite de la corp
sau din lumea exterioară.
Sensibilitatea este legată de integritatea
și de maturizarea căilor nervoase. Dis-
tingem sensibilitatea exteroceptivă (care
receptează senzațiile venite din afară),SENTIMENT
sensibilitatea interoceptivă (foame, sete
etc.) și sensibilitatea proprioceptivă, care
informează asupra poziției membrelor,
asupra atitudinilor și mișcărilor corpului,
în primul trimestru al vieții postnatale,
cele trei sisteme funcționează separat,
sensibilitatea interoceptivă fiind cea care
prevalează la sugar, dominante fiind sen-
zațiile care vin de la sistemul digestiv. în
luna a patra cele trei sisteme senzoriale
încep să se organizeze într-un ansamblu
structurat, datorită căruia copilul, capabil
să distingă ceea ce provine de la corpul
său și ceea ce aparține mediului, reușește
treptat să ia cunoștință de individualitatea
sa, distinctă de lumea exterioară, cu care
până acum fuzionase. începând din acest
moment, devine dominantă sensibilitatea
exteroceptivă. Sensibilitatea organelor
senzoriale poate fi extraordinară. Tiparul,
de exemplu, reacționează la 1 mg de fenil-
etanol (alcool existent în esența de tran-
dafir) diluat în 17 miliarde de metri cubi
de apă.
SENSIBILITATE FOTODERMICĂ
sau DERMATOOPTICA, senzoria
litate difuză a tegumentelor la
lumină.
După G. Viaud, această sensibilitate ar
fi responsabilă în primul rând de fototaxia"
unor animale ca dafniile. Ea corespunde
unei caracteristici generale a oricărei
protoplasme. O regăsim, într-adevăr, atât
în regnul vegetal cât și în regnul animal.
Experiențele asupra râmei, larvei de muscă
(lipsite, firește, de organe de văz), gân-
dacului de bucătărie și salamandrei (cu
ochii extirpați, din necesitățile experi-
metului) au demonstrat că aceste animale
rămân sensibile la influența luminii. Pri-
vate de simțul văzului, ele nu pot reacționadecât datorită unei percepții extraoculare.
Savanții au stabilit că în acest caz pielea
joacă rolul de organ receptor.
Existența unei asemenea sensibilități
este puternic contestată în cazul omului.
L. Farigoule (J. Romain) a crezut că dece-
lează la om o „vedere paraoptică" (1920),
pe care unii (R. Maublanc) s-au străduit în
zadar să o detecteze la orbi. Acest eșec,
asociat cu noi cercetări negative consa-
crate aceluiași subiect, fac să se creadă că
ideea lui Farigoule este eronată. Cu toate
acestea, cercetări efectuate în U.R.S.S.
(Nijni Taghil, 1962) și în Statele Unite
(Yoiitz, 1964) ar confirma posibilitatea
unei „vederi extraretinicne" la specia umană.
-» PERCEPȚIE EXTRASENZORIALĂ.
SENTIMENT, stare afectivă com-
plexă, combinație de elemente
emotive și imaginative, mai mult
sau mai puțin clară, stabilă, care
persistă în absența oricărui stimul.
Cauzele acestui fenomen, mai durabil
decât emoția și mai puțin violent decât
pasiunea, pot fi de ordin intelectual,moral
sau afectiv; sentimentele estetice și reli-
gioase, simpatia, admirația, resentimentul,
orgoliul, rușinea etc. corespund acestei
definiții. Acestea sunt fenomene psihice
conștiente care colorează afectiv percep-
țiile noastre și ne influențează conduitele.
Sentimentele sunt legate de tendințele
profunde ale individului, de impulsiile
sale, de dorințele satisfăcute sau frustrate.
Psihanaliștii vorbesc (într-un mod impro-
priu, deoarece sentimentele sunt stări
conștiente) de sentimente inconștiente de
culpabilitate, de agresivitate, de inferio-
ritate etc. Este vorba de reacții emoționale
subconștiente cărora individul nu le
permite să se exprime liber și care se

SEVRAJ
în nucleii supraoptici ai hipotalamusului,
transmit informația la „centrul setei", care
provoacă un răspuns al organismului (cău-
tarea apei și băutul), ajustat cantitativ.
SEVRAJ -> ÎNȚĂRCARE.
SEXOLOGIE, studiul problemelor
sexualității.
Sexologia a cunoscut un avânt consi-
derabil la sfârșitul .secolului al XlX-lea, sub
influența lui R. von Krafft-Ebing și a lui
Havelock Ellis. Aceștia au studiat
conduitele sexuale și problemele care se
raportau la acestea, fără a putea să le
rezolve în mod satisfăcător. Descoperirile
lui Freud (inconștientul' dinamic, sexua-
litatea infantilă) au fost acelea care au dus
la înțelegerea vieții sexuale și a tulburărilor
acesteia. Psihanaliza* a permis lichidarea
pseudoexplicației sexologilor,care vedeau
în perversiuni (homosexualitate, fetișism
etc.) sau în frigiditate anomalii constitu-
ționale, psihanaliza considcrându-le con-
duite infantile fixate în mod anormal la
adult. După Freud, ființa umană este,
înainte de a fi educată, extrem de plastică;
copilul ar fi un potențial „pervers poli-
morf". Sexualitatea sa, suferind influențele
mediului, se determină în funcție de acesta.
Perversiunile nu sunt aberații ereditare, ci
accidente ale dezvoltării afective. Toate
ființele umane poartă în ele germenii
acestor perversiuni, ale căror urme le găsim
la subiectul sănătos în actele care preludi-
ază acuplarea. Sexologia, știință de obser-
vație degajată de orice considerente
morale, s-a afirmat după cel de al doilea
război mondial datorită cercetărilor lui
A. Kinsey- și mai ales ale lui W. Masters'
și V. E. Johnson. Astăzi oamenii se preo-cupă de echilibrul lor
de sănătatea lor.ual întocmai ca
SEXUALITATE, ansamblu al feno-
menelor vieții sexuale.
Psihanaliștii fac distincție între genita-
litute, ansamblu de caractere legate de orga-
nele de copulație, și sexualitate, extinsă la
dragoste în general.
Viața sexuală nu începe la pubertate,
ci din prima copilărie. Pubertatea nu este
decât o etapă psihofiziologică, perioada în
care tendința sexuală, devenită altruistă, se
orientează spre un nou scop. Freud este
acela care a stabilit cronologia etapelor
prin care trece în mod normal sexualitatea
unui subiect ce aparține culturii noastre.
Ideca fundamentală este că există zone
erogene (adică regiuni ale corpului sus-
ceptibile de a provoca plăcere) care pre-
domină la o anumită vârstă. în primul an
de viață, sursa tuturor satisfacțiilor este
zona orală* (sugerea la sânul matern); în
cursul celui de al doilea și al treilea an de
viață interesul se deplasează în principal
asupra zonei anale (învățarea deprinderilor
de igienă corporală); între trei și cinci ani
devin prevalente organele genitale. De la
vârsta de șase ani are loc o adormire a
instinctului sexual (latență), care va fi reac-
tivat brusc la pubertate. în acest moment
individul, care este copt pentru o sexua-
litate adultă, se orientează spre sexul opus.
Sexualitatea depinde, concomitent, de
maturizarea organică și de condițiile socio-
culturale, în societatea noastră ea este
supusă anumitor constrângeri, din cauza
influențelor religioase sau pur și simplu
morale. Dar în unele comunități ea se
dezvoltă liber și se pot vedea, încă de la
vârsta de patru ani, copii care imită în mod
cu totul firesc zbenguielile sexuale ale
părinților lor (H. Powdermaker).SHELDON
SFAT CONJUGAL, ajutor psiho-
logic dat cuplurilor aflate în dificul-
tate, în scopul ameliorării relațiilor
lor reciproce.
Apărut în țările anglo-saxone, sfatul
conjugal s-a dezvoltat în Franța la înce-
putul anilor 1960, o dată cu crearea Aso-
ciației franceze a centrelor de consultație
conjugală. Bărbați (33%), femei și cupluri
se adresează consilierilor conjugali pentru
a le înfățișa necazurile și a găsi o soluție
pentru problemele lor. Cel mai adesea este
vorba de neînțelegerea dintre soți datorată
divergențelor de vederi cu privire la edu-
cația copiilor sau cu privire la munca femeii
în afara căminului, dar și de dificultăți de
comunicare interpersonală, de o sexua-
litate perturbată, de nerecunoașterea dorin-
țelor și trebuințelor celuilalt, șomaj etc.
Consilierii conjugali evită să dea sfaturi.
Rolul lor este de a-i determina pe soli-
citanți să-și analizeze fără patimă situația.
în cazul în care, eventual, se găsesc în fața
unor persoane cu tulburări pronunțate,
ei le orientează spre o consultație medico-
psihologică sau spre un specialist în ma-
ladii mentale. Consilierii conjugali sunt de
asemenea chemați să facă educația sexuală
a copiilor și adolescenților, fie la cererea
organismelor private, fie în instituții de
învățământ public.
SHAM RAGE, pseudofurie.
„Furia artificială" se observă, în condiții
experimentale, la animale al căror hipo-
talamus (baza creierului) este privat de
conexiunile sale nervoase cu structurile
superioare ale creierului (telencefal sau
emisferele cerebrale). Aceste experiențe
pun în evidență, pe de o parte, importanța
esențială a hipotalamusului în exprimareaemoțiilor și, pe de altă parte, rolul inte-
grator si inhibitor al cortexului în conduite,
în stare normală, emoția nu apare decât
dacă excitația este destul de puternică;
dimpotrivă, atunci când cortexul este scos
din circuit, cea mai mică excitație este de
ajuns ca să declanșeze o reacție de furie,
intensă însă de scurtă durată.
SHELDON (Wiiliam Herbert), medic
și psiholog american (Warwick,
Rhode Island, 1899 – Cambridge,
Massachusetts, 1977).
Este cunoscut îndeosebi pentru a fi
propus, în colaborare cu S. S. Stevens, o
clasificare a tipurilor de personalitate
bazată pe gradul de dezvoltare a țesuturilor
derivate din cele trei foițe blastodermice
(endoderm, mezoderm și ectoderm).
Sheldon a analizat fotografiile a 4 000 de
studenți (având în medie vârsta de 18 ani
și trei luni), fotografii obținute cu ajutorul
unei metode standardizate. în paralel, timp
de cinci ani, a studiat comportamentul și
cu ajutorul analizei factoriale, a degajat
șaizeci de trăsături de personalitate, pe
care Ie-a repartizat în trei serii: viscero-
tonie', somatotonie' și cerebrotonie*. El a
demonstrat că endomorfia" este legată de
viscerotonie, mezomorfia" de somatotonie
și ectomorfia' de cerebrotonie.
Unii autori (J. Delay, P. Pichot,
H. J. Eysenck, S. Glueck) cosideră satisfă-
cătoare tipologia lui Sheldon, pe când alții
o critică. J. Maisonneuve și M. Bruchon-
Schweitzer (1981) nu au confirmat relațiile
pe care Sheldon a crezut că le găsește
între biotipuri și temperamente. După
M. Bruchon-Schweitzer (1988), s-ar părea
că stereotipurile culturale l-au influențat
pe cercetătorul american, fără ca acesta
287

SINDROMUL CARENȚEI DE AUTORITATE EDUCATIVĂ
SINDROMUL CARENȚEI DE
AUTORITATE EDUCATIVĂ, an-
samblu de fapte care caracterizează
personalitatea unui subiect care nu
a beneficiat în copilărie de auto-
ritatea necesară educării sale.
Sindromul carenței de autoritate edu-
cativă, descris în 1956 de J. M. Sutter și
H. Luccioni, apare în cazul în care copilul
trăiește într-un mediu instabil, „haotic",
lipsit de reguli și de principii. Manifestările
sale esențiale sunt: un F.u slab, incapabil
să asigure o existență coerentă; un senti-
ment fundamental de insecuritate (subiectul
duce lipsă de repere, nu știe cum să se com-
porte în viață); impresia de a fi definitiv
însingurat, ceea ce face dificil, dacă nu
imposibil orice angajament afectiv durabil
și profund. Persoana care prezintă acest tip
de sindrom poate fi inhibată în relațiile
sau, cel mai adesea, expansivă, provoca-
toare, agresivă, putând evolua spre dez-
echilibrul psihic.
SINDROMUL LUI DOWN • MON
GOI.ISM.
SINDROMUL LUI KORSAKOV,
afecțiune mentală de origine toxică
(alcoolism, cel mai adesea), descrisă
de S.S. Korsakov (1854 – 1900).
Bolnavul pare confuz și distrat; el își
amintește de fapte trecute, dar nu mai
fixează nici o amintire nouă (cutare bolnav
citește în fiecare zi același număr de ziar,
mereu cu același interes): pentru a-și
acoperi lacunele memoriei, el fabulează cu
aplomb; este dezorientat în timp și în
spațiu (se rătăcește ușor). La aceste tul-
burări se asociază de obicei dureri, o dimi-
nuare a reflexelor și o atrofie musculară.
SINDROMUL LUI SILVERMAN *
COPIL MALTRATAT.SINE (1), ceea ce este nediferențiat.
Acest termen \das Es, în limba germană
— nota trad.|, introdus în psihologie de
Georg Groddeck (1866-1934) și reluat de
Freud, desemnează ceea ce este absolut
primitiv în om, ansamblul impulsiilor
primare, instinctele, ceea ce este ereditar,
inconștient, energia care ne pune în miș-
care și orientează acțiunile noastre. Șinele
face parte din viața cotidiană; la el ne
referim, în mod implicit, când spunem:
„Nu știu ce m-a apucat. Era ceva ce mă
depășea4'. Această energie, greu de con-
trolat de către conștiință, căreia ea nu-i
apare în mod clar, ascultă de principiul
plăcerii*; ea tinde la satisfacerea trebu-
ințelor de bază ale omului. Când este con-
trariată sau refulată, recurge la căi ocolite,
mai mult sau mai puțin clandestine, expri-
mându-se în vise, în acte ratate sau în
simptome nevrotice. -+ APARAT PSIHIC.
SINE (2), pentru W. James, tot ceea
ce este personal: „Eul", ceea ce ține
de „mine". Pentru Freud, Șinele este
prelungirea inconștientă a Eului",
Cât despre C. G. Jung, el face din Sine
o entitate „supraordonată" Eului,
incluzând nu numai conștientul și
inconștientul, ci „și scopul vieții".
SINGURĂTATE, stare a unei per
soane care trăiește singură.
Unii indivizi optează de bunăvoie pentru
singurătate și, pe cât se pare, o suportă
destul de bine; pentru majoritatea oame-
nilor, însă, singurătatea este de temut,
neputându-se acomoda cu ea, mai ales
când survine dintr-o dată, după o viață
bogată în relații umane. în aceste cazuri
singurătatea provoacă o scădere a tonu-
sului vital, ceea ce se transformă frecvent
în nevroză depresivă.SISMOTERAPIE
multe persoane de „vârsta a treia", mai
ales femei, ceea ce explică faptul că 72%
dintre ele utilizează somnifere și tran-
chilizante' (C.R.E.D.O.C, 1988). Atunci
când gustul pentru viața solitară este exa-
gerat („solitarism''), trădează întotdeauna
un deficit de adaptare la realitate (timi-
ditate, introversiune), la adolescent putând
semnala un început de schizofrenie*.
SINISTROZĂ, conduită patologică
a unui subiect accidentat (accident
de muncă, de circulație…) care
refuză să-și recunoască vindecarea.
Este vorba de un nevrozat, adesea
sincer, care crede că este insuficientă
reparația daunei suferite și revendică o
indemizație maximală. Incapacitatea de
muncă, bolile de care se plânge sunt
expresia insatisfacției sale. Sinistroza nu
este o simulare, deoarece tulburările sunt
reale (chiar dacă subiectul are tendința de
a le exagera); cu toate acestea, bolnavul nu
are chef să se însănătoșească și lucrul
acesta arc consecințe psihosomatice* de
netăgăduit. S-a constatat, de exemplu, că
vindecarea unei simple fracturi a piciorului
ia de 6,5 ori mai mult timp la un muncitor
asigurat (300 zile) față de unul care nu este
asigurat (45 zile). Vindecarea este cu atât
mai rapidă cu cât ea este mai cu ardoare
dorită de rănit sau cu cât indemnizația i se
pare mai satisfăcătoare.
SINUCIDERE, acțiune de ași lua
singur viața, în mod voluntar, cel
mai adesea pentru a scăpa de o
situație devenită intolerabilă.
Sinuciderea se întâlnește aproape în
toate societățile. Proporțiile sale sunt greu
de stabilit cu precizie, deoarece multecazuri de moarte voluntară sunt camuflate
în accidente. în 1988, proporția sinuci-
derilor la 100 000 de locuitori era de 9 în
Anglia. 12 în Statele Unite, 19 în Uniunea
Sovietică, 21 în Republica Federală a
Germaniei și în Japonia și 22 în Franța. în
Franța, numărul sinuciderilor este în con-
stantă creștere din 1950, mai ales la
subiecții în vârstă de la 15 la 44 de ani.
în fiecare luni se sinucid circa 1000 de
persoane (de două ori mai mulți bărbați
decât femei).
Unele sinucideri, motivate de consi-
derente morale (scăparea de o situație
dezonorantă) sau sociale (a nu fi o povară
pentru celălalt), aduc a sacrificii. Altele,
mai frecvente, dictate de o afectivitate
perturbată, corespund unui comportament
patologic: nevrotici deprimați, incapabili
să se integreze armonios în viață și să
găsească un sens existenței lor, sau melan-
colici care își premeditează demult moartea.
Găsim adesea un fel de predispoziție fami-
lială pentru sinucidere, dar, mai degrabă
decât să vedem aici determinismul unui
ipotetic factor ereditar, s-ar cuveni să
admitem că există o condiționare* socială,
mai mult sau mai puțin conștientă, care îl
pregătește pe subiect să accepte ideea de
a-și lua viața în anumite circumstanțe,
în Africa neagră, de exemplu, sinuciderea
este adesea ultimul mijloc de a se răzbuna
pe un adversar: disperatul se omoară cu
intenția de a nu-i mai lăsa nici o clipă de
tihnă celui care 1-a ofensat.
Sinuciderea pare contagioasă: se înregis-
trează uneori adevărate epidemii de morți
voluntare în anumite locuri (aruncarea în
cratere de vulcani, aruncarea înaintea
trenului), locuri pe care autoritățile locale
sunt obligate să le țină sub pază.
SISMOTERAPIE • ELECTROȘOC

SOMATOTONIE
„schemei corporale"* sunt întotdeauna
semnul unei afecțiuni neuropsihiatrice.
fLI 1 ui pur,
ectomorfuSOMATOTONIE, în biotipoligia lui
W. H. Sheldon, tip psihologic carac-
terizat prin predominanța func-
țiilor musculare, a activității, ener-
giei, a dorinței de a se impune.
Somatotonul (sau somatotonicul) este totipul 4—
mai degrabă extravertit, are tendința de a
căuta aventura, riscul, lupta, competiția,
puterea. Somatotonia, caracteristică tem-
peramentală, este legată, în ceea ce pri-
vește constituția fizică, de mezomorfie'.de ectomorfie (sistem nervos, organe de
simț, piele). Cifrele 1 și 7 reprezintă
minimum și maximum de dezvoltare. De
exemplu, dacă aceste tipuri există, atunci
-1 ar corespunde endomor-
ormula 1-7-1 ar corespunde
lui extrem, iar notația 1-1-7
i absolut. Cât despre soma-
-4, acesta ar exprima tipul
perfect echilibrat. Fiecare persoană par-
ticipă insă în mod inegal la cele trei ten-
dințe și există multe somatotipuri mijlocii
(4-3-5, de exemplu).
SOMATOTIP, expresie cantitativă
care traduce ponderea relativă a
celor trei componente primare ale
constituției fizice a unei persoane.
W. H. Sheldon și S. S. Stevers consi-
deră că tipul constituțional, derivat din
dezvoltarea celor trei foițe blastoder-
mice (endoderm, mezoderm și ectoderm),
se poate exprima printr-o serie de trei
cifre, de la 1 la 7, prima dozând gradul de
endomorfie (viscere, sistem digestiv),
a doua gradul de mezomorfie (schelet,
mușchi, țesuturi conjuctive), a treia gradulSOMN, stare fiziologică periodică,
definită prin reducerea activității,
relaxarea tonusului muscular și
suspendarea conștiinței.
W. Dement și N. Kleitman au descris
două tipuri de somn, obiectivate de traseele
electroencefalografice (E.E.G.): somnul cu
unde lente (sau „somnul lent"), somnul cu
unde rapide, numit și „somnul paradoxal"
(M. Jouvet) sau faza „mișcărilor oculare
rapide" (M.O.R.).
Somnul lent se împarte în patru stadii:
adormirea; somnul ușor; somnul mediu;
somnul profund (traseu continuu de unde
Hipnogramă (reprezentare grafică a unei nopți de somn) a unui subiect normalSPAȚIU VITAL
delta). Somnul rapid este numit „paradoxal"
din cauza că traseul E.E.G. este apropiat
de acela al momentului trezirii, cu toate că
somnul este profund (sunt necesari stimuli
foarte puternici pentru a-1 trezi din somn
pe individul care doarme). Perioadele de
vis sunt concentrate îndeosebi în M.O.R.
Prima fază de somn paradoxal durează
aproximativ 15 minute și marchează finalul
primului ciclu al somnului. La un om
normal, în cursul unei nopți, se observă
4-6 cicluri succesive de somn lent și de
somn rapid. Fiecare ciclu durează în medie
între 90 și 120 minute.
Trebuința de a dormi este vitală: un ani-
mal care este împiedicat să doarmă moare.
Privarea de somn rapid duce la tulburări
psihice care pot merge până la psihoză".de către J. Stoetzel, a Institutului francez
al opiniei publice (I.F.O.P.), organismele
specializate de acest tip au proliferat.
Sondajele de orice natură s-au multiplicat,
iar anchetele de opinie fac în prezent parte
din viața cotidiană a concetățenilor noștri.
Pentru a se evita orice derivă, legea din
19 iulie 1977 a prevăzut instituirea unei
comisii care să vegheze asupra obiecti-
vitătii și calității sondajelor.
SPAIME NOCTURNE, echivalent
al coșmarului care poate surveni la
copil în timpul nopții.
Spaimele nocturne apar în timpul som-
nului lent (stadiul IV), niciodată în cursul
somnului paradoxal. Deodată subiectul se
agită, strigă, plânge, gesticulează, pare
cauza instabilității* comportamentului și a
unor tulburări caracteriale de felul acce-
selor de agresivitate care alternează cu
perioade de izolare (H. Montagner, 1988).
Pe de altă parte, există o corelație, dacă nu
o legătură cauzală, între durata somnului
și rezultatele școlare: 61% dintre copiii
care dorm mai puțin de șase ore au o întâr-
ziere de cel puțin un an în raport cu vârsta
mentală normală (J. Poulignac, 1979).
SONDAJ, anchetă vizând un eșan-
tion de populație reprezentativ și
care are drept scop conturarea unei
imagini despre opinia persoanelor
interogate.
Uneori este oportun să se cunoască rapid
ideile și aspirațiile publicului. Sondajul de
opinie permite aproximarea realității, fără
cheltuieli excesive. Este suficient un eșan-
tion de 100 de persoane bine alese, în funcție
de sex, vârstă, profesie, aria geografică de
domiciliu etc., pentru ca sondajele să aibă
o validitate de ±3%. De la crearea în 1938,cuprins de panica, hi nu recunoaște per-
soanele care îl înconjoară și nu reacțio-
nează la solicitările lor, fiind greu de cal-
mat. Această stare poate dura de la câteva
minute la o oră. Cel mai adesea copilul
readoarme; dimineața, la trezire, nu are
nici o amintire despre cele întâmplate.
Frecvente între vârsta de 2 și 6 ani,
spaimele nocturne afectează 1-3% dintre
copii. De obicei sunt consecința unei expe-
riențe traumatizante sau a unor conflicte
intrapsihice legate de dezvoltarea psiho-
sexuală (sentimente agresive și oedipiene).
Dispar aproape întotdeauna în mod
spontan. Psihoterapia este utilă, dar trebuie
să le cerem părinților să nu-1 neliniștească
pe copil cu amenințări stupide și să nu-1 ia
cu ei în pat ca să doarmă.
SPAȚIU VITAL, câmp psihologic
care înglobează persoana și mediul
ei ambiant (K. Lewin).
în acest spațiu se situează variabilele
interdependente, susceptibile să determine
comportamentul individului la un moment

STADIU ORAL
luna a șasea, oglinda începe să-l intereseze
și el pare să întrevadă raportul dintre aceasta
și reflectarea unei persoane. Către vârsta
de un an el începe să înțeleagă că imaginea
din oglindă este reflectarea propriului său
corp și nu un dublu independent de el
însuși. Cu toate acestea, numai către vârsta
de doi ani este dobândită noțiunea de
totalitate corporală (după R. Zazzo, copilul
se recunoaște în oglindă între luna a două-
zeci și șasea și a treizecea). Această din
urmă achiziție este fundamentală, căci ea
nu numai că reprezintă baza conștiinței de
sine, ci devine și modelul tuturor obiec-
telor: lumea nu mai este fragmentată; ea
nu mai apare ca un haos neorganizat, ci ca
un univers ordonat, compus din obiecte
care are fiecare forma sa proprie.
STADIU ORAL, prima fază de dez-
voltare a sexualității infantile (circa
primul an de viață), când plăcerea
cea mai mare este procurată de
supt, asociată cu încorporarea sen-
zorială (vizuală, auditivă, cutanată)
a imaginii materne.
Prezența mamei, sursă de sațietate și de
liniște, se asociază cu o intensă satisfacție.
Absența ei este frustrantâ. Sugarul, în
această stare de tensiune, caută destinderea
în sugerea degetelor.
STADIU SADIC-ANAL, în teoria
psihanalitică, cel de al doilea stadiu
al dezvoltării sexuale a copilului,
cuprinzând anul al doilea și al
treilea de viață.
Satisfacția puseului libidinal este condi-
ționată de evacuarea intestinală: mucoasa
anală a devenit zona erogenă; copilul, la
incitarea părinților, care arde de nerăbdare
să-l vadă curat, manifestă interes față de
298materiile sale fecale. Stăpânirea sfincte-
relor îi dă o nouă putere, aceea de a-i
satisface pe adulți sau. dimpotrivă, de a-și
arăta ostilitatea față de ei. Achiziția deprin-
derilor de igienă este primul cadou pe care
copilul îl face mamei sale, dar el este
mereu gata să și-1 retragă în cazul în care
se simte frustrat (la nașterea unui frățior
sau a unei surioare, de exemplu, el reîn-
cepe să se scape pe el).
STARE DE ABSENȚĂ, distracție
atât de puternică încât individul nu
mai este pe moment adaptat la
împrejurări.
Supărarea și oboseala pot să ducă la o
slăbire a stării de veghe în așa măsură
încât adaptarea la realitate să fie pertur-
bată, în domeniul patologiei, se numește
„absență" (sau absență epileptică), slăbirea
sau suspendarea conștiinței, care survine
dintr-odată și nu durează decât câteva
clipe (de la 5 la 15 secunde). Subiectul își
oprește activitatea în curs, devine palid și
ca năucit, prezentând în acest timp ușoare
mișcări ale pleoapelor și globilor oculari.
Absența epileptică simplă |este vorba de
ceea ce francezii numesc „petit mal", spre
deosebire de criza majoră de epilepsie —
nota trad.| nu duce la pierderea tonusului
și nu lasă nici o amintire; scurtimea ei îi
permite subiectului să-și reia discursul sau
activitatea din punctul în care acestea au
fost întrerupte.
STARE HIPNAGOGICĂ, stare de
semisomn.
în perioada de adormire care precedă
somnul veritabil se pot produce unele
fenomene, mai ales vizuale (uneori audi-
tive, rareori olfactive, gustative sau senzi-
tive). La adult, manifestările vizuale suntSTATUT
de cele mai multe ori simple: forme geo-
metrice, puncte, stele strălucitoare, spirale
etc, pe când la copil ele sunt adesea com-
plexe, reprezentând fie peisaje, fie siluete
umane sau animale, statice sau dinamice.
Aceste viziuni hipnagogice, la care
adultul rămâne indiferent, provoacă la
copil o stare afectivă particulară, adesea
neplăcută și angoasantă. Fenomenele
acestea se diferențiază de vise în sensul că
sunt produse stereotipe, de care individul
rămâne străin și care dispar o dată cu
trecerea în somnul veritabil. Ele nu pot fi
asimilate nici halucinațiilor, deoarece sunt
privite cu un ochi critic, nu antrenează
adeziunea subiectului și se alimentează din
obiectele din mediu.
STARE LIMITĂ -* CAZ LIMITĂ
STATISTICĂ, metodă de studiere
a ansamblurilor numerice și a
relațiilor lor.
încă din cea mai îndepărtată Antichitate
s-au cules și s-au coordonat informații
numerice din diferite domenii (recen-
sământul persoanelor, evaluarea recol-
telor…), dar până în secolul al XVI-lea
acest studiu a rămas pur descriptiv (numă-
rare). Matematiciaul elvețian J. Bernoulli
(1654-1705) și matematicianul francez
P.S. de Laplace (1749-1827) au fost cei
care au introdus calculul probabilităților în
statistică, extrăgând legi și previziuni
bazate pe aproximativa regularitate a unor
fenomene. De atunci încoace câmpul de
aplicație al acestei noi științe nu încetează
să se extindă: fac apel la ea economiștii,
sociologii, fizicienii, militarii (balistica),
industriașii (controlul fabricației), agricul-
torii (relațiile dintre recolte și condițiile
meteorologice), psihologii. Ea constituieunul din fundamentele cele mai solide ale
psihologiei aplicate (teste', sondaje").
Demersul statistic cuprinde trei mo-
mente principale: colectarea și prezentarea
observațiilor; reducerea și analiza acestora,
interpretarea. într-o primă fază, statis-
ticianul despuiază metodic informațiile
culese, spre a extrage din ele rezultate
numerice, pe care le grupează într-un
tablou. Procedează după aceea la reducerea
informațiilor, substituind totalității datelor
un mic număr de rezultate cifrice, extrase
din ansamblul ordonat, pornind de la care
se va exercita reflecția sa (analiza rezul-
tatelor, elaborarea unei ipoteze, verifi-
carea), în final el își formulează concluzia
(care ține seama de marja de incertitudine
calculată matematic), rămânând extrem de
prudent în generalizările sale, deoarece
știe că, adesea, în faza inițială a colectării
informațiilor se introduc erori care pot
falsifica absolut toate calculele.
STATUT, situație a unei persoane
într-un grup social.
Statutul condiționează raporturile care
se stabilesc între oameni: copilul are
dreptul la protecția adultului, bătrânul are
dreptul la respect din partea tinerilor,
femeia la curtoazie din partea bărbatului
etc. Fiecare se așteaptă la o anumită
conduită a celorlalți față de sine, potrivit
poziției pe care o ocupă în grup, și confor-
mându-se rolului care se așteaptă de la el.
Statutul definește de asemenea drep-
turile și datoriile persoanei și constituie un
element al conștiinței de sine. Majoritatea
indivizilor își acceptă statutul și își înde-
plinesc cu ușurință rolul* care decurge din
acesta. Alții, refuzând să se lase închiși
într-un cadru determinat, resping normele
sociale, se revoltă, devin inadaptați sau

STÂNGĂCIE
reformatori. Contrar la ceea ce ne putem
imagina, spune J. Stoetzel, atitudinile revo-
luționare nu sunt asociate în mod special
unui statut economic aparte, „ci unei poziții
determinate a individului față de statutul
sân personal".
STÂNGĂCIE, stare a celui care are
tendința de a se servi în mod
spontan de mâna stângă.
Stângăcia nu este o infirmitate,ea cores-
punzând unei organizări nervoase sime-
trice aceleia a dreptaciului. Pe când la
acesta există o dominanță cerebrală stângă,
la stângaci dominanța aparține emisferei
cerebrale drepte (după cum este cunoscut,
dată fiind încrucișarea fibrelor nervoase,
o emisferă cerebrală comadă jumătatea
opusă a corpului). Faptul acesta nu ar con-
stitui nici o problemă dacă anturajul stân-
gaciului nu ar interveni în mod abuziv,
contrariindu-1 și creând astfel o situație
conflictuală generatoare de tulburări cum
sunt dislexia, bâlbâială sau enurezia. în
cazul unui copil suspect de stângăcie este
recomandabil să ne abținem de la orice
intervenție intempestivă și să lăsăm să
lucreze timpul, deoarece adesea nu este
vorba decât de o întârziere a maturizării
neuropsihice.
STEREOTAXIE •->• TIGMOTAXIE.
STEREOTIP, idee preconcepută,
neîntemeiată pe date precise, ci
doar pe anecdote, care se impune
membrilor unui grup.
Cunoștințele noastre despre lucruri nu
se bazează adesea decât pe „se spune":
vorbim de calmul britanicului, de curajul
germanului, de vigoarea turcului, fără a fi
verificat vreodată valoarea acestor clișee.
300Toate stereotipurile propagate de rnass
media sunt false, spune sociologul R.T. La
Piere. Variabile cu starea relațiilor dintre
grupuri, ele devin inamicale o dată cu
creșterea tensiunii (R. Aron) și constituie
un obstacol în calea comunicării, influ-
ențând chiar și percepțiile. -» GÂNDIRE
SCHEMATICĂ.
STERILITATE, lipsă de fecun-
ditate.
în general, după câțiva ani de viață con-
jugală, absența progeniturii îi neliniștește
pe soți. La femeie dorința de a avea copii
poate fi atât de puternică încât să deter-
mine uneori manifestări psihosomatice'
semnificative cum este amenoreea (supri-
marea inenstruatici) sau chiar graviditatea
nervoasa, care se traduce prin apariția
tuturor semnelor proprii acestei stări. Când
orice speranță de a da naștere unui copil
este pierdută, femeia se deprimă; ea poate
prezenta tulburări nevrotice și, în cazuri
extreme, caută să se sinucidă. Din fericire,
datorită progreselor ginecologiei și gene-
ticii (inseminare artificială, donare de ovul,
transfer de embrion…), cazurile de steri-
litate iremediabilă devin mai rare.
STERILIZARE, intervenție chirur
gicală practicată la bărbat sau la
femeie, pentru a-i face sterili.
încă din Antichitate găsim apărători ai
sterilizării subiecților purtători de tare care
pot fi transmise descendeților. Actual-
mente sterilizarea se practică în mai multe
state din America, în țările scandinave
și în Elveția; în Germania, regimul nazist
o făcuse obligatorie în anumite cazuri
(arierați mintali etc). în Franța acest pro-
cedeu este mai ales combătut: adversarii
săi îl găsesc inutil și văd în el mai ales oSTRIGAT PRIMAL
gravă lezare a respectului persoanei. Se
întâmplă ca sterilizarea să fie cerută de tați
și mame din familiile numeroase, care nu
mai vor alți copii, dar regretele sunt frec
vente. Se constată destul de des o dere-
glare a dispoziției (depresie, iritabilitate,
instabilitate emoțională), apariția senti-
mentului de inferioritate și chiar de
culpabilitate și uneori chiar tulburări de
comportament mai severe. -» EUGENIE.
STIMUL, fenomen susceptibil de a
provoca o reacție, o conduită speci-
fică unui organism.
Prin extensie, se numește stimul orice
situație (aplicarea testelor, de exemplu)
care determină un comportament obser-
vabil.
STOCASTIC, adjectiv care desem-
nează un eveniment ce depinde de
hazard.
STOETZEL (Jean-Antoine), psiho-
log francez (Saint Die, Vosges, 1910
– Paris, 1987).
Fost elev al Școlii Normale Superioare,
agregat de filosofie, obține titlul de doctor
în litere (1943) pentru a sa Teorie a opi-
niilor și pentru al său Studiu experimental
al opiniilor. După ce a ocupat catedra de
științe sociale a Facultății de Litere din
Bordeaux (1945), este numit profesor de
psihologie socială la Sorbona (1955-
1978). Este fondatorul Institutului francez
de opinie publică (I.F.O.P.) și al „Revistei
franceze de sociologie", pe care le-a condus
până în 1984. îi datorăm mai multe lucrări,
între care: Tineret fără crizantemă și sabie
(1954); Psihologia socială (1963); Valorile
prezentului: o anchetă europeană (1983).STRES, cuvânt englez utilizat
pentru prima dată de H. Selye, în
1936, pentru a desemna starea în
care se găsește un organism ame-
nințat de dezechilibru sub acțiunea
unor agenți sau condiții care pun în
pericol mecanismele sale homeo-
statice.
Orice factor susceptibil de a distruge
acest echilibru, fie el factor de origine fizică
(traumatism, frig…), chimică (otravă), infec-
țioasă sau psihologică (emoție), este numit
„agent stresant". Termenul stres desem-
nează atât agentul agresor cât și reacția
corpului la acesta. După Selye', acest răs-
puns, nespecific, este legat de mecanismele
neuroendocrine (diencefalohipofiziare).
Numeroase observații științifice au
arătat că șocurile afective, cum ar fi pier-
derea soțului, provoacă alterarea, ba chiar
prăbușirea mecanismelor de apărare ale
organismului împotriva bolilor și,în conse-
cință, creșterea riscului de a contracta afec-
țiuni grave, inclusiv cancerul.
STRIGĂT PRIMAL, formă de tra-
tament concepută de Arthur Janov
(1967), bazată pe reviviscența unor
suferințe din trecut.
Această psihoterapie se împarte în două
perioade. în cursul primei perioade, care
durează trei săptămâni, pacientul este
izolat și lăsat pradă propriilor sale fan-
tasme. Singurele sale contacte cu semenul
sunt acelea cu terapeutul. Acesta îl invită
să-și rememoreze trecutul, fără a-și con-
trola sentimentele. Copleșit de emoții, el
strigă, plânge, își cheamă părinții. în cursul
celei de a doua perioade, care se întinde pe
intervalul a mai multe luni, subiectul este
integrat într-un grup în care se desfășoară
ședințe comparabile. Retrăind evenimente
301

STRUCTURA
dureroase, cum ar fi teama de a fi plasat în
pensiune, subiectul se eliberează de ten-
siunile sale. „Strigătul primai" este mai
mult decât o abreacție sau decât un
catharsis, deoarece se poate asocia chiar și
cu manifestări somatice ca, de exemplu,
apariția de echimoze în locurile unde
subiectul primise lovituri pe când era
copil. Concepțiile lui Janov se înscriu în
curentul american al psihologiei umaniste.
STRUCTURĂ, mod în care părțile
unui tot se ordonează între ele.
în acest sens. vorbim atât de struc-
tura unui edificiu sau a organismului
(K. Goldstein) cât și de structura unui
grup social sau a comportamentului
(M. Mcrleau-Ponty). Structura este aceea
care îi dă ansamblului unitatea sa și
părților valoarea lor, este ceea ce sesizăm
imediat ca pe un tot nedecompozabil.estc
ceea ce ne permite să recunoaștem o
melodie când ea este transpusă într-un
alt ton.
Element stabil al unui ansamblu orga-
nizat, structura este recognoscibilă în pofida
transformărilor suferite de respectivul
ansamblu. Structura este „forma" nativă a
organizării elementelor care o compun
(elemente care nu semnifică nimic prin ele
însele, neavând sens decât prin participarea
lor la ansamblu). Dacă sunt asociate două
corpuri, ia naștere ceva nou, ale cărui
calități sunt diferite de calitățile părților
(legarea a două gaze diferite, hidrogenul și
oxigenul, de exemplu, dă apa). Lucrul
acesta este adevărat în toate domeniile
organizării. Invers, modificarea unui ele-
ment al întregului transformă structura
globală. Alterarea unei singure note într-o
compoziție muzicală este de ajuns ca să
transforme melodia. Ființa vie este și ea unîntreg unificat; corpul și spiritul sunt indi-
solubil legate și interdependente; ceea ce
i se întâmplă unuia afectează întregul: frica
ne face să tremurăm; emoțiile repetate duc
uneori la leziuni organice etc. Este meritul
Gestaltpsychologie' de a fi demonstrat
relativitatea esențială părți-întreg.
STUDIU DE CAZ, observare apro-
fundată a unor subiecți particulari
care continuă, uneori, ani întregi,
în cursul căreia se culeg toate
datele posibile cu privire la una și
aceeași persoană: informații asupra
mediului său de viață, asupra acci-
dentelor de sănătate; documente
personale: producții artistice (de-
sene, picturi…), jurnale intime etc.
Cu grupurile se procedează în mod
analog. Din ansamblul elementelor
recoltate se extrag prețioase infor-
mații asupra subiecților înșiși, dar
și ipoteze, dacă nu legi de ordin
general.
S. Freud, A. Binet, J. Piaget și-au ela-
borat teoriile pornind de la câteva studii de
dele cantitative, dar acumularea de fapte
și tratamentul statistic nu dau decât o
viziune matematică, abstractă a realității.
Studiile de caz sunt acelea care permit
formularea unor judecăți decisive.
STUPEFIANT, inițial substanță a
cărei administrare generează o
stare de toropeală, de inhibare a
centrilor nervoși. Mai târziu, drog
natural sau sintetic care are efecte
psihotrope'.
Stupefiantele cele mai cunoscute sunt
heroina, cannabis, morfina, LS D. în Franța,acestea sunt înscrise în tabloul B al sub-
stanțelor otrăvitoare. Stupefiantele sunt
obiectul unor convenții internaționale.
SUBCEPȚIE, reacție a organis-
mului la o excitație „percepută"
inconștient.
Studii experimentale privind comu-
nicarea și mijloacele de comunicare au
pragul perceptiv sunt totuși susceptibili de
a provoca un răspuns diii partea orga-
nismului receptor (reacția electrodermală,
de exemplu); într-un astfel de caz vorbim
de subcepție sau de „percepție subli-
minală".
Este probabil că în comunicarea umană
acest proces perceptiv infraconștient joacă
un rol foarte important. Relația intersubicc-
tivă, de exemplu, pe care se întemeiază
identificarea cu semenul, ar avea o bază
intercorporală și estez.iologică (M. Merleau-
Ponty). Unii psihologi, care s-au ocupat de
relațiile mamă-copil (îndeosebi R. Spitz),
cred că femeia care își alăptează pruncul
stabilește o comunicare privilegiată cu
acesta, bazată pe semnale care nouă ne
scapă, dar la care ea reacționează imediat
în mod inconștient. Subcepția, fiind sus-
ceptibilă de considerabile aplicații prac-
tice, îi interesează în special pe psiho-
sociologi (publicitate*), pe oamenii politici
și pe militari (propagandă*).
SUBCONȘTIENT, conștiință obscură.
Pentru unii acest termen desemnează
ceea ce este latent însă disponibil (cunoș-
tințele și amintirile, de exemplu), iar
pentru alții ceea ce este definitiv incon-
știent și de care nu se poate dispune.
Psihanaliștii cred că subconștientul, format
din elemente uitate care tind să revină în
conștiință, continuă să acționeze asupraconduitei; este o activitate mentală de
care nu suntem cu totul conștienți. Ter-
menul subconștient nu este totuși un sino-
nim al termenului inconștient*, ale cărui
elemente sunt refulate și indisponibile.
-+ REFULARE.
SUBIECTIV, care aparține subiec-
tului gânditor și care nu poate fi
trăit decât de el.
Halucinațiile sunt pur subiective, dar
timpul este o noțiune atât obiectivă (măsu-
rabilă) cât și subiectivă (variabilă de la
individ Ia individ și în raport cu situațiile
trăite). Psihologia este știința care încearcă
să lege punctul de vedere obiectiv cu cel
subiectiv. -•> PERCEPȚIE.
SUBLIMARE, derivare a unei
energii instinctuale către un scop
social elevat.
Acest termen a fost introdus în psiha-
naliză de către S. Freud pentru a desemna
mecanismul de apărare* al Eului prin care
unele impulsii inconștiente, detașate de
obiectele lor inițiale, sunt integrate perso-
nalității, fiind investite în echivalenți care
au o valoare socială pozitivă. Spiritul de
competiție și unele vocații militare se
explică prin sublimarea agresivității, iar
altruismul prin sublimarea energiei instin-
ctului sexual. Ca să reluăm o imagine
cunoscută, putem spune că sublimarea este
comparabilă cu acțiunea omului care
transformă o cădere de apă devastatoare
într-o sursă de „cărbune alb" producătoare
de electricitate. Sublimarea joacă un rol
extrem de important în adaptarea indi-
vidului la mediul său, permițându-i o ajus-
tare socială care nu dăunează dezvoltării
personale.
303

un semn de sociabilitate. La început
copilul nu-i surâde mamei, ci formei umane
care se apleacă asupră-i (R. Spitz), acelei
imagini globale purtătoare de conținut
afectiv și social. Numai către vârsta
de 5-6 luni surâsul devine electiv, fiind
rezervat în principal membrilor antu-
rajului.
SURDITATE, slăbire sau pierdere
mai mult sau mai puțin totală a
auzului.
în raport cu proporția handicapului,
distingem: deficiențe auditive ușoare (pier-
deri de mai puțin de 40 dB), care afectează
2 100 (XX) de persoane în Franța (D.A.S.S.,
1985); surdități medii (pierderi între 40 și
70 dB), de care suferă 1 250 000 de per-
soane; deficiențe severe (pierderi între 70 și
90 dB), de care suferă 340 (XX) de persoane;
surdități profunde, care lovesc doar circa
115 000 de persoane, private total sau
aproape total de simțul auzului. Un copil
din circa 2 500 este atins de surditate
profundă încă de la naștere sau puțin după
aceea. Cu toate acestea, în pofida prezenței
a numeroși surzi, semisurzi sau hipo-
acuziei*, în rândul populației, părinții cu
greu admit că pruncul lor ar putea fi un
deficient auditiv. Această prejudecată stă
la originea unor grave desconsiderații și a
unor erori de diagnostic. Nu rareori,
într-adevăr, un copil surd este considerat a
fi un întârziat mental sau un afazic (întru-
cât nu vorbește), ori este luat drept unul cu
tulburări de caracter' (pentru că nu răs-
punde când i se vorbește sau face altceva
decât i s-a cerut să facă).
Copiii surzi au nevoie de un învățământ
special'. Pentru ei au fost create instituții
și clase speciale, unde cadrele didactice
dispun de echipamente pedagogice adec-vate, în 1987, potrivit datelor statistice ale
Ministerului Educației Naționale, din
Franța, au fost școlarizați în aceste stabi-
limente 6 759 copii surzi.
SURDOMUTISM, stare a celui
care este surd și mut.
în această situație, absența limbajului
este consecința directă a privațiunii,
congenitale sau precoce, de auz. Copilul
surd nu se distinge de copilul normal,
pentru că și unul și altul gânguresc înce-
pând din luna a treia sau a patra. Numai
către luna a noua se manifestă o deosebire:
pe când unul se pregătește activ să vor-
bească, repetând sunetele vocilor auzite,
celălalt devine din ce în ce mai tăcut. Cu
toate acestea, numai târziu, când retardarea
însușirii limbajului este patentă, părinții
își pun fățiș problema bunei funcționări
a auzului copilului lor. Din nefericire
această luare la cunoștință este tardivă.
Depistarea surdității trebuie să fie cât
mai precoce cu putință, deoarece limba
maternă se învață încă de la naștere.
SURMENAJ, oboseală excesivă.
Munca musculară sau intelectuală intensă
și prelungită provoacă o oboseală pe care
somnul nu izbutește întotdeauna să o repare
total. Oboseala reziduală acumulându-se,
rezultă o stare de epuizare caracterizată de
pierderea dinamismului, astenie", anxietate
și, uneori, confuzie mentală*. Surmenajul
școlar sau profesional poate fi responsabil
de accese delirante și chiar de conduite
antisociale. în consecință, trebuie tempe-
rată ardoarea școlarilor prea studioși, mai
ales în preajma examenelor, veghindu-se
la repartizarea armonioasă a perioadelor
de odihnă în munca lor.SZONDI
SZONDI (Leopold), psihiatru elve-
țian de origine maghiară (Jnyitra,
azi Nitra, Slovacia, 1893 – Kusnacht,
Elveția, 1986).
Este cunoscut mai ales pentru testul
său proiectiv și pentru a sa teorie a des-
tinului. Testul de diagnosticare a impul-
siilor sau Geno-test, cuprinde șase serii
de câte opt portrete de psihopați sau de
indivizi „devianți" (homosexuali, ucigași
etc). Subiectul trebuie să aleagă, din fie-
care serie, două personaje simpatice și
două antipatice. Cele douăzeci și patru de
alegeri sunt reprezentate sub forma unui„profil impulsionai". Ideea de bază este
că alegerile afective nu se fac la întâm-
plare, ci că rezultă dintr-o certă rezonanță
produsă de obiect (fotografii) asupra
subiectului. Teoria destinului sau teoria
„anancologică", care aruncă o punte între
genetică și psihanaliză, a fost mult criti-
cată, dar are și mulți apărători la Univer-
sitatea din Louvain, la Ziirich și la Paris.
Dintre lucrările lui Szondi, cităm: Diag-
nostic experimental al impulsiilor (1952);
Introducere în analiza destinului (1971);
Libertate și constrângere în destinul indi-
vizilor (1975).

ȘARJĂ DE MUNCĂ, cheltuială
energetică pe care trebuie să o facă
un muncitor spre a îndeplini o
sarcină.
Măsurarea șarjei fizice a unei munci
este, din punct de vedere teoretic, relativ
simplă. Ea se bazează în principal pe cri-
terii fizice, cum sunt consumul de oxigen
respirat, și indici fiziologici de felul frec-
venței cardiace și temperaturii corpului.
Șarja mentală este mai dificil de evaluat,
doarece ea poate varia de la o persoană
la alta și, pentru unul și același operator,
de la un moment la altul. Ea este, de ase-
menea, în funcție de personalitatea mun-
citorului, de interesul manifestat de acesta
pentru muncă. Asupra șarjei de muncă
acționează însă și alți factori, cum sunt
ambianța și relațiile interpersonale din
atelier. -• SOCIOGRAMĂ.
ȘCOALĂ, instituție care distribuie
un învățământ colectiv.
Intrarea în școală îi pune copilului mic
probleme uneori dramatice, a căror exis-
tență, în general, părinții nici n-o bănuiesc.
Pentru noul școlar este vorba să se inte-
greze într-un mediu diferit de acela care îieste familiar, generat de legi și de o
disciplină cu care nu este obișnuit, mediu
în care are de îndeplinit noi roluri.
Paralel cu dobândirea de unelte ale
culturii (citit, scris, calcul) și de mijloace
logice ale gândirii, școala îi oferă copilului
mijlocul de a se socializa stabilind legături
de camaraderie și eliberându-se treptat de
anumite atașări familiale. în mod tradi-
țional, școala nu urmărește doar să-i tran-
smită cultura", ci mai ales să-1 integreze pe
copil în colectivitate, făcându-1 să împărtă-
șească normele și valorile admise. O altă
ambiție a sa este să compenseze defi-
ciențele culturale ale mediului familial și
să le dea tuturor elevilor aceleași șanse de
reușită socială. Dar P. Bourdieu și J.C.
Passeron (Moștenitorii, apoi Reproducția,
1970) au demonstrat că determinismele
sociale sunt imuabile și că școala nu poate
decât să reproducă inegalitățile sociale. De
ani și ani, în Franța, școala este în criză.
Multe cadre didactice par dezabuzate,
ezită în alegerea metodelor pedagogice și
nu știu cum să facă față haosului în care se
zbat elevii și cerințelor contradictorii ale
familiilor și administrației.ȘOMAJ
ȘCOALĂ ACTIVĂ, mișcare peda
gogică bazată pe principiile unei
educații funcționale* care să res-
pecte interesele și trebuințele
copilului.
Contrar școlii tradiționale, care favo-
rizează metodele receptive și învățarea
dogmatică, memorizarea unor cunoștințe
luate din cărți și pasivitatea, școala activă
urmărește descătușarea spiritelor, auto-
nomia și independența elevilor. Este școala
participării, a ințiativei, a creativității" și a
simțului critic. Copilul învață aici să-și
exercite spiritul său de observație și să
pună în joc legile experimentării nu numai
pe montaje artificiale, ci pe fapte de viață
reală, care îl privesc în mod direct. Școala
activă utilizează un bogat material peda-
gogic, cel mai adesea fabricat de elevii
înșiși; ea organizează studii în jurul cen-
trelor de interes și cunoașterea mediului
(geografie fizică și umană, faună, floră,
istorie locală…); ea îi reunește pe școlari în
mici comunități care se autoadministrează
și folosește tehnici ingenioase, cum sunt
munca liberă în grup și studiul individual
cu ajutorul fișelor.
Școala activă corespunde cu siguranță
modului de educație care convine cel mai
bine copiilor, dar ea se izbește de obsta-
cole care nu pot fi ignorate. Suma de
cunoștințe instrumentale pe care școlarul
trebuie să le achiziționeze este foarte mare
și timpul de care dispune este limitat.
Clasele sunt supraîncărcate și cadrele
didactice sunt în număr insuficient. Pentru
ca metodele active să se poată răspândi, ar
trebui să înceapă prin remedierea acestei
stări de fapt. -+ CLAPAREDE (EDOUARD);
PETRESCU (IOAN C).ȘOC, traumatism care duce la o
perturbare în organism.
Șocul emoțional sau „șocul afectiv"
rezultă din apariția brutală și neașteptată a
unui element nou în viața unui individ,
care modifică vizibil existența sa și la care
el nu reușește momentan să se adapteze.
Cel mai adesea este vorba de o frustrare:
pierderea unei ființe iubite, o ruptură pe
plan erotic… Dar și o surpriză plăcută
poate duce la aceleași perturbații. în acest
caz se produc în organism modificări
umorale și neurovegetative comparabile cu
acelea produse de un șoc biologic. în
tratarea maladiilor mentale încă mai sunt
uneori folosite șocurile terapeutice, cu
toate că eficacitatea lor este discutabilă.
Scopul acestora este să provoace o pertur-
bare bruscă a echilibrului interior, umoral
și vegetativ al bolnavilor. ->• ELECTROȘOC;
STRES.
ȘOMAJ, lipsă de lucru.
Consecințele psihologice și chiar soma-
tice ale șomajului sunt adesea dramatice.
Asistăm, în general, la instalarea pro-
gresivă a unei stări depresive: individul se
simte tot mai devalorizat pe măsură ce trec
zilele în care el nu are de lucru; pentru a
obține un nou post, el își diminuează
neîncetat pretențiile. Față de ai săi el se
simte mai mult sau mai puțin vinovat.
Șomajul prelungit, înstrăinându-i pe indi-
vid de comunitatea umană, constituie o
gravă amenințare pentru sănătatea sa
mentală; șomajul are repercusiuni și
asupra copiilor, mulți dintre ei trăind
sentimente de anxietate, ceea ce nu se
poate să nu afecteze munca lor școlară.
-• FRUSTRARE.

ȘTEFANESCU-GOANGA
ȘTEFĂNESCU-GOANGĂ (Florian),
psiholog român (Curtea de Argeș,
1881-Cluj, 1958).
Profesor de psihologie, fondator al
Institutului de psihologie experimentală,
comparată și aplicată al Universității din
Cluj, a fost promotorul unor importante
cercetări de psihologie a muncii, a defi-
cienților, selecției copiilor dotați etc, ini-
țiind opera de revizuire și adaptare atestelor la cerințele societății românești,
în lucrarea sa deschizătoare de drum nou
la noi în țară, Selecționarea capacităților și
orientarea profesională (1929), apelând la
arsenalul psihotehnicii, propune elaborarea
de monografii profesionale în concordanță
cu aptitudinile candidaților. A mai scris,
între altele: Constituție biopsihică și crimi-
nalitate (1938); Măsurarea inteligenței
(1940).
TABU, caracter interzis și sacru al
unui obiect.
în toate religiile, profanul nu are dreptul
să atingă anumite „obiecte" (persoane sau
lucruri). în societățile totemice este res-
pectat animalul sau vegetala (arbore etc.)
care servește de emblemă grupului, deoa-
rece este tabu, adică are un caracter atât
sacrii cât și satanic. Prohibirea incestului
corespunde unui tabu a cărui origine
rămâne misterioasă. Tabuurile și precep-
tele aferente constituie un cod moral care
întărește coeziunea grupului și asigură
perenitatea unei ordini sociale elaborată
lent de-a lungul vremurilor. Orice lezare
adusă uneia din aceste entități culturale
riscă să distrugă subtilul sistem de relații
sociale și să lase poporul dezorientat, lipsit
de identitatea sa.
TACTISM. Sinonim al taxiei*.
TAHISTOSCOP, aparat de labo-
rator, frecvent utilizat in psihologia
pentru foarte scurt timp. un mate-rial vizual dat, în general plasat în
centrul unui fond alb.
Tahistoscopul permite să ne pună în
evidență unele varietăți de agnozie*
vizuală (imposibilitatea de a numi figurile
geometrice percepute), ca și aprecierea
pregnanței* unor forme: o circumferință
„spartă" (formă imperfectă) este văzută ca
un cerc complet (formă perfectă).
TALENT, aptitudine naturală sau
dobâdită de a face un lucru.
Talentul depinde de capacitățile indi-
viduale, de motivațiile subiectului și de
mediul social; el este expresia interacțiunii
acestor condiții. Se cere ca talentele să fie
detectate, formate și stimulate.
TANDREȚE, sentiment profund de
afecțiune.
Tandrețea este inițial o impulsie sexuală
cu finalitatea inhibată. împiedicată să se
realizeze plenar, aceasta își găsește satis-
facția în relații afectuoase sau de prietenie.
Pentru S. Freud tandrețea nu face nimic
altceva decât să reproducă prima moda-
litate a relației de dragoste a copilului cu
311

TENDINȚA DE REPETIȚIE
(creație artistică), dar nici o clasificare nu
este satisfăcătoare. Psihologii se referă
adesea la sistemul lui H. Murray', care
cuprinde douăzeci de articole fundamen-
tale (tendința de a plăcea, de a domina, de a
fi independent etc), la care se atașează o
metodă proiectivă' cunoscută sub numele
de T.A.T.'
TENDINȚĂ DE REPETIȚIE, prin
cipiu enunțat de S. Freud, potrivit
căruia impulsiile tind întotdeauna
să restabilească o stare de lucruri
anterioară.
Căutăm să ne eliberăm de o tensiune
repetând același act, fie în conduită, fie în
vise. Coșmarul nu-l trezește pe subiect.
Repetarea în vis a evenimentului trauma-
tizant constituie o tentativă de al stăpâni.
Pornind de la această constatare, unii tera-
peuți utilizează repetiția (în jocul scenic,
în jocul de marionete sau în alte tehnici
expresive) pentru efectul ei cathartic*.
TENSIUNE, stare a celui care este
încordat.
în teoria câmpului, a lui K. Lewin, se
numește tensiune emoțională starea afec-
tivă a unui subiect supus influenței a două
forțe opuse de mărime egală. Intensitatea
tensiunii emoționale ar fi în funcție de
puterea forțelor respective. O tensiune ner-
voasă puternică, atunci când se prelun-
gește, generează manifestări psihosoma-
tice ca hipertensiunea arterială și ulcerul
gastric. în concepția lui S. Freud, perso-
nalitatea s-ar elabora sub influența a patru
tesiuni principale: fenomenele Fiziologice
de creștere, amenințările exterioare, frus-
trările și conflictele, toate acestea obligân-
314du-l pe subiect să facă apel la mecanisme
de apărare* ca identificarea' sau deplasarea'.
TEORIA LOCALIZĂRILOR CERE-
BRALE, concepție potrivit căreia o
anumită funcție depinde de o zonă
precisă a creierului'.
Anunțată de sistemul frenologic al lui
F. J. Gali, această doctrină, care afirmă
corespondența dintre anumite regiuni ale
creierului și funcțiile mentale, s-a dez-
voltat în secolul al XlX-lea, începând cu
cercetările lui P. Broca cu privire la limbaj.
S-au putut determina zone corticale legate
de văz (cortex occipital), de sensibilitatea
tactilă (cortex parietal),de auz, limbaj etc.
în general, structurile de la baza creierului
privesc viața instinctivă și emoțională, pe
când scoarța cerebrală cotrolează funcțiile
senzoriale, motorii și intelectuale. Nu se
mai crede în existența unui „sediu" deter-
minat al „facultăților" mentale, ci în zone
funcționale pe unde trec circuitele neuro-
nale necesare activității nervoase. în caz
de leziune cerebrală, circuitele deteriorate
pot fi suplinite de altele, care se stabilesc
în mod spontan după câtva timp. -•
AFAZIE; GOLDSTEIN; LURIA.
TEORIA OPERATORIE, teorie în
care sunt descrise diversele struc-
turi logice care se succed în cursul
dezvoltării intelectuale.
J. Piaget a demonstrat că gândirea se
formează în mod continuu.
1. De la 0 la 2 ani, copilul nu utili-
zează ca instrument decât percepțiile și
mișcările. El încă nu este capabil de
reprezentare. Este perioada inteligenței
senzorimotorii, preverbală.TERAPIE FAMILIALA
2) Către vârsta de 2 ani începe o altă
perioadă, care durează până la 7 sau 8 ani,
perioadă în care se elaborează funcția
simbolică (sau „semiotică"), permițându-i
copilului substituirea obiectului prin repre-
zentare. Funcția simbolică îi permite inteli-
genței senzorimotorii să se prelungească
în gândire. Cu toate acestea, copilul încă nu
dispune de mijloacele operatorii necesare
constituirii noțiunilor celor mai elementare
de conservam'. Copilul, de exemplu, crede
că distanța dintre A și B nu este în mod
necesar aceeași ca între B și A (mai ales
în pantă).
3) Numai la vârsta de 7 sau 8 ani este
dobândită noțiunea de reversibilitate. în
acest moment asistăm la formarea opera-
țiilor mentale: clasificarea și serierea. Mai
înainte copilul se situa la nivelul preope-
nttor; de acum încolo el intră în perioada
operațiilor concrete ale gândirii. Dar aceste
noi posibilități nu-i deschid decât un câmp
limitat, doarece operațiile intelectuale de
care el este capabil nu se exercită deocam-
dată decât asupra obiectelor.
4) Către vârsta de 11-12 ani debutează
ultima perioadă, aceea a operațiilor formale
sau ipotetico-deductive, care nu mai au
loc exclusiv asupra unor obiecte sau reali-
tăți concrete, ci și asupra unor „ipoteze";
această perioadă se va împlini la adoles-
cență, în gândirea rațională.
TEPLOV (Boris), psiholog rus (Tuia,
1896 – Moscova. 1965).
Primele sale cercetări s-au axat pe sen-
zații. Pornind de la observațiile sale asupra
muzicienilor, degustătorilor de profesie și
parfumierilor, a demonstrat că funcțiile
senzoriale se pot modifica și dezvolta prin
exersare. El a continuat și cercetările luiI. P. Pavlov asupra tipurilor psihologice și
a pus în evidență o nouă proprietate, con-
centrarea, care este legată de variațiile
individuale în percepție ale pragurilor dife-
rențiale. Teplov a fost directorul labora-
torului de psihofiziologie al Institutului de
psihologie din Moscova.
TERAPIE COMPORTAMENTALĂ
sau TERAPIA COMPORTAMEN-
TULUI, metodă de tratament psi-
hoterapeutic bazată pe legile și
principiile învățării, îndeosebi pe
acelea ale condiționării*, cu scopul
de a înlocui atitudinile neadecvate
cu altele, mai bine adaptate.
Terapia comportamentului își are ori-
ginea în cercetările lui I. P. Pavlov' și
ale behaviorismului". Ea constituie un
sistem coerent, a cărui cheie de boltă este
noțiunea de întărire*. Un simptom nevrotic
(fobie, tic, enurezie…) este considerat ca
fiind un comportament „învățat", dar nea-
daptat; se vor face deci eforturi de înlo-
cuire a lui printr-un răspuns mai bine
ajustat. De exemplu,un subiect inhibat pe
plan social se va antrena să se afirme în
fața semenului, exprimându-și și contro-
lându-și agresivitatea. O altă formă de
terapie a comportametului este „practica
negativă". în acest caz se cere repetarea
voluntară și intensivă a comportamentului
individual care trebuie să dispară (un tic, de
exemplu). Alte tehnici fac apel la dezgust
și aversiune, la frică și anxietate sau la
întărirea pozitivă (recompensă). -• TERAPIE
PRIN IMERSIE.
TERAPIE FAMILIALĂ, psihote-
rapie colectivă care se adresează
atât bolnavului cât și membrilor
315

TERAPIE OCUPAȚIONALA
familiei cu care acesta convie-
țuiește.
Pentru a înțelege problema bolnavului
este necesar să avem în vedere raporturile
sale cu membrii familiei. în ședințele de
psihoterapie familială, pacientul și cei
apropiați lui își expun în mod liber grijile,
neliniștile, indispozițiile. Nondirectivitatea
terapeutului îi determină pe participanți să
reproducă în situația psihoterapeutică acele
comportamente pe care ei le au în familie,
ceea ce permite să se înțeleagă mai bine
sistemul relațiilor lor. Unii psihoterapeuți
interpretează faptele observate în lumina
principiilor psihanalizei; majoritatea se
bazează pe teoriile comunicării. Această
formă de psihoterapie și-ar dovedi efi-
ciența în cazul psihoticilor, toxicomanilor
și delincvenților.
TERAPIE OCUPAȚIONALA, tra-
tament prin activitate a unor
tulburări mentale.
Pentru a evita ca bolnavii să se împot-
molească în trândăvie și să piardă con-
tactul cu realitatea, de care au tendința
marcată de a fugi (mai ales în reverie),
psihiatrii le propun pacienților lor spita-
lizați ocupații recreative (ludoterapie'),
activități artistice (artterapie), sportive sau
manuale (ergoterapie*) care favorizează
readaptarea socială.
TERAPIE PRIN AVERSIUNE,
formă de terapie comportamentală
care urmărește să-1 deturneze pe
subiect de la o conduită asociind-o
cu un stimul neplăcut (șoc electric,
sonerie…).
O asemenea asociere tinde să provoace
o reacție de evitare, adică să creeze un
316comportament nou. Terapia prin aversiune
necesită consimțământul și participarea
voluntară a pacientului. Este utilizată mai
ales în lupta contra toxicomaniilor (în
special contra alcoolismului) și deviațiilor
TERAPIE PRIN CONDIȚIONARE
OPERANTĂ, formă de terapie com-
portamentală bazată pe întărirea
subordonată răspunsului.
Terapiile prin condiționare operantă
utilizează, în general, o întărire' pozitivă,
cum ar fi o bomboană, o mângâiere
sau bani. în cazul anorexiei mentale, de
exemplu, va fi întărit pozitiv orice act de
hrănire, pe când refuzul de a se hrăni va fi
dinadins ignorat de echipa de îngrijitori.
Această practică poate fi folosită și pentru
educarea arieraților sau reeducarea psiho-
ticilor. în aceste cazuri se va recurge la
sistemul jetoanelor (sau al „punctelor câș-
tigătoare"), în care fiecare piesă dă dreptul
la o recompensă (învoire, dreptul de a
privi la televizor, ciocolată…).
TERAPIE PRIN IMERSIE, formă
de terapie comportamentală în care
pacientul, în stare de relaxare, este
confruntat cu un stimul anxiogen.
Terapia prin imersie este una din teh-
nicile de terapie prin provocarea anxietății,
al cărei scop este să ducă la dispariția fricii
prin progresiva familiarizare a pacientului
cu obiectul fricii. Stimulul poate fi un
cuvânt („șarpe", de exemplu), o imagine,
reproducerea exactă a unui obiect sau
obiectul real. Exemplu: se face scăpată
o năpârcă și i se cere subiectului să se
apropie de ea, să o privească, să o atingă
cu vârful degetelor, să o mângâie timp deTERMOTAXIE
cinci secunde, să o ia în mână, să o pună
pe umăr, în jurul gâtului. în sfârșit, să-și
lipească de ea obrazul. Rolul terapetului
este să-1 încurajeze pe pacient să suporte
maximum de angoasă. Este necesară o
posteură, în scopul consolidării celor
învățate.
TERAPIE PRIN PROVOCAREA
ANXIETĂȚII, tehnică dezvoltată
de P. E. Sifneos, în contradicție
paradoxală cu obiectivele clasice
(reducerea și dispariția anxietății).
Această tehnică nu este aplicabilă decât
dacă Eul' pacientului este puternic, dacă
subiectul este motivat în sensul unei
schimbări rapide și dacă etiologia simpto-
mului este bine definită. în aceste condiții,
psihoterapia constă (dată fiind securi-
tatea unei legături pozitive de încredere cu
terapeutul) în a porni în căutarea conflic-
tului inconștient al crizei, ceea ce duce la
creșterea anxietății. Formă controlată de
psihanaliză accelerată, această tehnică se
aplică în terapia unei „crize" provocate cu
brutalitate de un eveniment fortuit sau în
tratarea unor simptome cronice limitate.
Durata medie a tratamentului variază de
la două luni la cinci luni. Tehnica aceasta
diferă total de o altă formă de psiho-
terapie prin provocarea anxietății, zisă
„tehnică de desensibilizare sistematică",
care se înscrie în curentul terapiilor com-
portamentale.
TERITORIU, spațiu terestru, mari-
tim sau aerian care face parte din
domeniul vital al unui animal sau
grup de animale, pe care acestea
îl apără împotriva incursiunilorcongenerilor, dar nu și ale altor
specii.
Comportamentul teritorial există practic
la toate animalele. El vizează protejarea
unei zone delimitate în care au loc activi-
tățile de reproducere (acuplare, facerea
cuibului…) sau de alimentare. Frontierele
teritoriului sunt materializate printr-un
marcaj care poate fi sonor (cântecul păsă-
rilor), vizual (semne distinctive colorate pe
corp) sau olfactiv (excrețiile mamiferelor).
Teritoriul îi procură proprietarului său
diverse avantaje: o garanție a resurselor ali-
mentare, securizarea sezonului de repro-
ducere și împuținarea luptelor întrucât,
de cele mai multe ori, intrusul fuge din
fața atitudinii amenințătoare a apărătorului
locului.
TERMAN (Lewis Madison), psiholog
american (John County, Indiana,
1877 – Stanford, California, 1956).
Este cunoscut mai ales pentru a fi
adaptat la populația americană testul
Binet-Simon. Această Stanford-Revision
(sau „scara lui Terman") a făcut obiectul
a numeroase remanieri și îmbunătățiri.
Drept urmare, scara Terman-Merrill, per-
fecționată în colaborare cu M. A. Merrill
(1937), este aplicabilă copiilor începând
cu vârsta de doi ani, precum și adoles-
cenților și adulților. Ea cuprinde douăzeci
și două de probe (itemuri), verbale și never-
bale, și există sub două forme paralele,
L. și M., ceea ce permite retestarea ace-
luiași subiect, fără a interveni învățarea.
Dintre lucrările lui Terman, cităm The
Measurement of Intelligence (1916).
TERMOTAXIE, reacție de orien-
tare și de locomoție provocată și

TEST
întreținută de variațiile de tempe-
ratură, observată la unele animale.
Constând mai ales din reacții negative
(evitarea temperaturilor care sunt departe
de un preferendum" specific), acest com-
portament trebuie clasat printre patii*.
TEST, probă standardizată care
informează asupra unor caracte-
ristici afective, intelectuale (nivel
mental', aptitudini', cunoștințe*)
sau senzoriale ale unui subiect,
ceea ce permite situarea acestuia
în raport cu ceilalți membri ai gru-
pului social din care face parte
(etalonare*).
Există un mare număr de teste: verbale
sau de performanță (un puzzle de recon-
stituit, un mozaic de reprodus…), de efici-
ență intelectuală sau de personalitate, cu
aplicare individuală sau colectivă etc.
Scopul unor atari probe este de a se obține,
într-un timp scurt, informații, cuantificabile
și independente de subiectivitatea experi-
mentatorului, asupra subiecților examinați.
Un test bun este omogen (nu măsoară
decât o singură dispoziție), fidel (dă aceleași
rezultate la un interval de câteva luni),
sensibil (permite un clasament nuanțat
al indivizilor) și mai ales valid (măsoară
realmente ceea ce i se cere să măsoare).
în pofida tuturor calităților sale, un test
nu este decât un instrument. El furnizează
anumite informații, dar nu un diagnostic.
Diagnosticul este o judecată bazată pe un
raționament complex care integrează rezul-
tatele psihometrice unor observații necuan-
tificabile, unor date ale intuiției și unor
elemente extrase din istoria subiectului.
Testele nu au niciodată un caracter absolut;
ele sunt puncte de reper care îi permit
318experimentatorului să-și verifice ipotezele.
-«• PSIHOMETRIE; PSIHOTEHNICĂ.
TEST COLECTIV, test aplicat simul-
tan mai multor persoane.
Aplicate mai ales în psihologia militară
și industrială, pentru selecția personalului,
aceste probe au marele avantaj de a fi
rapide în administrare și corectare. Difu-
zate sub formă de caiete, de chestionare,
de proiecții fixe, de discuri etc, ele permit
cunoașterea aptitudinilor intelectuale și a
caracterelor subiecților examinați. Acest
sistem nu face posibilă cunoașterea fină
a persoanelor, pe care numai testele indi-
viduale ne-o pot da.
TEST DE COMPLETARE, probă
psihologică prin care se cere com-
pletarea unui întreg.
Poate fi vorba de teste intelectuale, în
care subiectul are de găsit finalul unei serii
de date, cum ar fi 1, 2, 4, 16…; 1, 3,
4,7, 11…, sau de teste afective. Acestea
din urmă iau forma de fraze incomplete
(„ambiția lui Paul este de a…") sau de mici
istorioare care trebuie terminate după voia
celui testat, ceea ce permite explorarea
afectivității copilului, fără a-1 pune fățiș în
cauză. Interpretarea, care se situează esen-
țialmete pe plan simbolic, cere cunoștințe
psihologice aprofundate.
TEST DE FRUSTRARE, tehnică
proiectivă destinată evaluării per-
sonalității unui subiect, pornind de
la modul său de a reacționa în caz
de frustrare.
Picture Frustration Study a fost con-
ceput și pus la punct de S. Rosenzweig, în
1944, în Statele Unite. El constă dintr-unTEST MIOWNETIC
caiet cu 24 de desene care reprezintă
personaje plasate într-o situație frustrantă
(exemplu: un automobil îl împroșcă cu
noroi pe un pieton), la care subiectul exa-
minat trebuie să dea propriile sale răspun-
suri. Acestea sunt apoi codificate și inter-
pretate, cu referire la teoria generală a
frustrării elaborată de autor.
TESTE DE MEMORIE, probe des
tinate să aprecieze calitatea memo-
riei și eventualele ei deficite.
Cele mai folosite sunt scara compozită
de memorie a lui D. Wechsler, de uzanță
clinică, și seriile de cifre sau de cuvinte
enunțate sau prezentate la tahistoscop*, o
singură dată, cu cadența de unu pe secundă.
Se utilizează și forme geometrice mai mult
sau mai puțin complexe, sau probe similare
jocului „kim" (obiecte dispuse pe o tavă
trebuie descrise din memorie, după o scurtă
expunere).
TEST DE PERFORMANȚĂ, probă
neverbală destinată aprecierii func-
țiilor intelectuale.
La originea testelor de performanță stau
formele de încastrat ale lui E. Seguin
(decupaje simple: pătrat, trunghi, cerc,
romb, cruce etc. care trebuie puse la locul
lor, pe o planșetă). Dintre testele de per-
formanță cele mai cunoscute, să cităm
cuburile lui Kohs, labirinturile lui Porteus,
scalele lui Grace Arthur și ale lui Alexander,
testele nonverbale ale scalelor lui Wechsler
(imagini de completat, de ordonat, cod
cifric, ansamblare de obiecte etc). Prin-
cipalul lor avantaj este că nu fac să inter-
vină limbajul și că, în consecință, sunt
aplicabile la surdomuți, la străini și la per-
soane inculte. Ele ne informează în special
cu privire la nivelul de inteligență practică,atenție, spirit de observație și capacitatea
de organizare vizuai-motorie ale subiec-
ților examinați.
TESTE DE PERSONALITATE, teh-
nici psihologice de explorare a unor
aspecte noncognitive ale perso-
nalității.
Deosebindu-se de examenele de cunoș-
tințele inteligență și de aptitudini, aceste
teste vizează mai ales să exploreze aspec-
tele afectiv și conativ (adică impulsionale
și voliționale) ale personalității. Distingem,
pe de o parte, metodele analitice ale perso-
nalității, care dezvăluie trăsături de caracter,
iar, pe de altă parte, „tehnicile proiective",
sincretice, care încearcă să sesizeze perso-
nalitatea în întregul ei. Testele analitice și
proiective cele mai folosite sunt chestio-
narele (de atitudini, de interese…), testul
de frustrare* al lui Rosenzweig, psiho-
diagnosticul* lui Rorschach și Thematic
Apperception Test" al lui Murray. Ele
permit să se obțină, într-un timp relativ
scurt, informații care altfel ar fi greu de
procurat. Cu toate acestea, majoritatea teh-
nicilor proiective prezintă anumite puncte
slabe (absența codificării riguroase a siste-
melor de despuiere și de interpretare,
varietatea etalonărilor etc), ceea ce dimi-
nuează validitatea lor.
TEST MIOKINETIC, tehnică pro-
iectivă datorată lui E. Mira y Lopez
(1939), înrudită cu grafologia și care
constă în reproducerea manuală a
unor linii simple în diferite planuri
ale spațiului.
Sunt apoi studiate deviațiile în raport cu
modelele date, ceea ce permite obținerea
de indicații privind personalitatea subiec-
ților examinați.
319

TESTUL VOCABULARULUI
TESTUL VOCABULARULUI, probă
de cunoștințe verbale, de o aplicație
facilă, individuală sau colectivă,
frecvent utilizată în psihologie
pentru evaluarea rapidă a nivelului
intelectual.
Folosit în asociere cu testele de inte-
ligență neverbale, permite și aprecierea
deteriorării mentale*. Cu toate că are o
corelație extrem de ridicată cu scările de
inteligență și o remarcabilă stabilitate în
raport cu vârsta, are inconvenientul major
de a nu măsura decât aspectul verbal al
inteligenței și de a depinde de condițiile
vieții socioeconomice și culturale ale
subiecților examinați.
TESTUL Z, probă proiectivă deri-
vată din psihodiagnosticul lui
Rorschach.
Acest test a fost conceput, în anii celui
de al doilea război mondial, de către
H. Ziilliger, spre a selecționa rapid ofițerii
armatei elvețiene. Făcut pentru a fi admi-
nistrat colectiv, el se compune din trei pete
de cerneală' proiectate succesiv pe un
ecran și care se cer a fi interpretate. Testul
permite explorarea (sumară) a persona-
lității. Există și o formă individuală a
acestui test (trei planșe imprimate pe un
carton alb), care este utilizată în exami-
nările rapide.
T-GROUP, abreviere pentru Trai-
ning Group. -* DIAGNOSTIC.
THANATOS, în mitologia greacă,
zeu al morții; în psihanaliză, an-
samblu al impulsiilor morții.
S. Freud opune impulsiile vieții (Eros*),
al căror scop este crearea de legături totmai numeroase între ființele vii, impul-
siilor morții (Thanatos) care, dimpotrivă,
ar urmări să distrugă asamblările și să
reducă total tensiunile, adică să readucă
ființa vie la starea anorganică ante-
rioară, care este aceea a repausului absolut
(Nirvana). Libidoul ar face inofensive
inpulsiile morții (Thanatos), orientându-se
spre lumea exterioară. -• MOARTE.
THEMATIC APPERCEPTION TEST
(abreviere uzuală: T.A.T.). Tehnică
proiectivă datorată lui C. D. Morgan
și H. A. Murray (1935), constând
dintr-o serie de imagini vagi, cu
semnificație ambiguă, pornind de
la care un subiect trebuie să inven-
teze o întâmplare.
Ipoteza de bază este că subiectul, iden-
tificându-se cu eroul povestirii, îi atribuie
propriile lui idei, sentimentele, tendințele
și problemele sale. Interpretarea mate-
rialului astfel obținut, anaioagă cu aceea
a viselor, este dificilă. Ea necesită solide
cunoștințe psihanalitice și trebuie confrun-
tată cu biografia subiectului.
O versiune a acestui test, destinată
adolescenților, a fost pusă la punct de
P. M. Symonds. Children Apperception
Test, rezervat copiilor — unde personajele
sunt înlocuite cu animale —, a fost
elaborat de L. și S. Bellak.
THEODOSIU (Dumitru), pedagog
român (satul Pantelimon, azi în
componența Bucureștiului, 1890-
București, 1990).
A absolvit Școala Normală din București
(1911), iar mai târziu a urmat cursurile
Facultății de Filosofie și Litere. Studii
de specializare la „Iicole des Roches".TIC
Prolific autor sau coautor de abecedare,
cărți de citire și manuale școlare. Psiho-
logia îi datorează printre altele: Pedologie.
Studiul copilului (1923); Introducere bio-
logică în psihologie (1927); Psihologia
copilului și adolescentului (1946).
THORNDIKE (Edward Lee), psiho-
log american (Williamsburg, Massa-
chusetts, 1874 – Montrose, New
York, 1949).
Primele sale cercetări axându-se pe inte-
ligența animalelor, a inventat așa-zisele
„cutii cu probleme", unde subiectul este
obligat să utilizeze un mecanism pentru a-și
obține hrana sau pentru a-și recăpăta
libertatea. Lucrările sale asupra învățării* la
om și cursurile predate la Universitatea
Columbia din New York au influențat timp
îndelungat pedagogia americană. Dintre
scrierile lui Thorndike, cităm: Animal Inte-
lligence. Experimental Stadies (1911); Edu-
cațional Psychology (1913-1914); Humun
Learning (1931); Psychology of Wants,
Interests and Attitudes (1935).
THURSTONE (Louis Leon), psi-
holog american (Chicago, 1887 –
Chapel HUI, Carolina de Nord, 1955).
Este cunoscut mai ales pentru cerce-
tările sale privind aptitudinile și pentru a
sa teorie multifactorială a inteligenței, pe
care o opune teoriei celor doi factori a lui
CE. Spearman*. După Thurstone, fac-
torul general (G), comun tuturor varia-
bilelor, se poate explica prin mai mulți
factori de grup, comuni subansamblurilor
variabilelor. El enumera, de altfel, și alte
aptitudini primare: memoria (M), raționa-
mentul (R), fluiditatea verbală (W) etc.Dintre lucrările sale, cităm: The Measu-
remet ofAttitude (1929); A Factorial Study
of Perception (1944); Multiple Factor
Analysis (\941).
TIC, contracție musculară bruscă
și fugară, involuntară însă con-
știentă, care nu are loc decât în
starea de veghe. Această mișcare se
poate asocia cu o emisiune verbală,
de asemenea involuntară, uneori
obscenă.
Varietatea ticurilor este foarte mare
(ticuri ale feței, ale umerilor, ale gâtului,
ticuri verbale etc). Cu toate acestea, în
majoritatea cazurilor domină un singur
gest, care în situații dificile se exagerează
și se poate deplasa, dar numai rareori se
multiplică.
Ticul are întotdeauna o semnificație
latentă (variabilă de la individ la individ),
pe care o poate dezvălui analiza psiho-
logică. La adult ticul se asociază în mod
regulat cu o stare nevrotică (cel mai adesea
obsesională). La copil traduce o insa-
tisfacție afectivă (educație „sufocantă"
sau prea rigidă, rivalitate între frați),
revoltă înfrânată, anxietatea și culpabi-
litatea. Multe dintre aceste mișcări para-
zitare dispar spontan o dată cu creșterea,
în cazul în care persistă la adolescenți
și adulți, se poate încerca reducerea lor
prin terapie comportamentală", relaxare
sau psihoterapie.
„Boala ticurilor" descrisă de G. de la
Tourette (1885), caracterizată prin mișcări
involuntare și lipsă de coordonare motorie,
asociată cu ecolalie* și coprolalie', care
survine în general între 2 și 15 ani, ar
putea avea o origine organică.

TOOORAN
domenii (biologie, psihologie, antropo-
logie etc.) s-au consacrat acestei opere,
care este departe de a fi dusă la capăt. în
așteptarea unei tipologii mai bune, cele
existente permit descrierea schematică a
indivizilor și, în anumite limite, prevederea
comportamentului lor.
TODORAN (Dimitrie), psiholog și
pedagog român (Ibânești, jud. Mureș,
1908).
Discipol al lui Florian Ștefănescu-
Goangă, s-a consacrat inițial psihologiei,
pentru ca apoi să se lase definitiv atras
de problemele „științei educației". în ultima
parte a vieții a fost, la București, rectorul
Institutului central de perfecționare a per-
sonalului didactic. în opera sa prevalează
totuși scrierile de psihologie: Psihologia
temperamentului (1932); Bazele psiho-
logici caracterului (1934); Psihologia
reclamei. Studii de psihologie economică
(1935); Psihologia educației (1942, repu-
blicată în 1974, într-o ediție revăzută și
completată, sub titlul Individualitate și
educație). A tradus, din opera lui A. Binet,
Ideile moderne despre copii (1975).De aceea toleranța stă la originea stării de
dependență.
TOLMAN (Edward Chace), psiholog
american (West-Newton, Massachu-
setts, 1886 – Berkeley, California,
1959).
Profesor de psihologie al Universității
Berkeley, s-a interesat îndeosebi de psi-
hologia comparată și de problemele învă-
țării. Principalele rezultate ale cercetărilor
efectuate de școala sa au fost reunite în
lucrarea Purposive Behavior in Animals
and Men (1932), în care este dezvoltată
ideea că nici omul și nici animalul nu se
poate dispensa de noțiunea de plan, de
.scop urmărit (în engleză purposc înseamnă
„țintă", „scop", „intenție"). Comporta-
mentul, susține Tolman, nu poate fi redus
la schema „stimul-răspuns" (S-R). Orga-
nismul nu este doar „reacționai"; el acțio-
nează în funcție de o țintă care îi este
proprie. în teoria sa, Tolman ține seama
atât de contribuțiile behaviorismului* și
funcționalismului* (Dewey*) cât și de
acelea ale psihologiei formei (Gestaltpsy-
chologie") -> NEOBEHAVIORISM.
TOLERANTĂ, respect al ideilor
sau sentimentelor contrare celor
ale noastre. în accepțiune fiziolo-
gică, însă, este vorba de capaci-
tatea organismului de a suporta,
fără manifestarea de simptome
morbide, cantități, de obicei nocive,
din unele substanțe, medicamente
sau droguri.
Adaptarea corpului la efectele unui
drog poate să conducă la sporirea dozelor
inițiale, spre a se regăsi senzațiile trăite.TONUS, stare permanentă de con-
tracție ușoară în care se găsesc
mușchii, îndeosebi mușchii striați.
Tonusul contribuie la echilibrul static al
organelor și membrelor; el intervine în
controlul și coordonarea mișcărilor, precum
și în menținerea atitudinilor. Tonusul este
întreținut prin mecanisme fiziologice com-
plexe, la care participă proprioceptorii* și
diferitele etaje ale sistemului cerebro-
spinal, în special cerebelul, formația reti-
culată și cortexul.TRAINING AUTOGEN
Tonusul este foarte sensibil la influ-
ențele psihice. Este posibilă obținerea unei
decontractări musculare prin relaxare.
TOPICĂ, în psihanaliză, teorie
potrivit căreia aparatul psihic s-ar
diferenția într-un anumit număr de
sisteme aflate în interacțiune reci-
procă, despre care este posibil să ne
facem o reprezentare figurată.
Prima topică freudiană, expusă în Inter-
pretarea viselor (1900), distinge trei sis-
teme: inconștientul, preconștientul și con-
știentul. A doua topică, elaborată începând
din 1920, face să intervină trei instanțe:
Șinele, Eul, și Supraeul. De repetate ori
S. Freud a dat o reprezentare figurată apa-
ratului psihic.
TOTEM, obiect care servește de
patron clanului.
Este vorba, în general, de un animal,
uneori de o plantă, considerat ca strămoș
al tribului și onorat ca atare. După S. Freud,
l-ar simboliza pe patriarh, fondatorul cla-
nului, de la care se așteaptă protecție, dar
care continuă să fie de temut.
TOXICOMANIE, apetență morbidă
manifestată de unii subiecți pentru
substanțe toxice, ceea ce duce la
efecte dăunătoare pentru ei înșiși
și pentru societate.
Toxicomania se manifestă prin tole-
ranța* organismului, creșterea dozelor, o
trebuință de nestăpânit de a consuma dro-
gul, dependența individului de acesta, ceea
ce, mai devreme sau mai târziu, duce la
degradarea sa fizică și mentală.
De la sfârșitul anilor 1960, toxico-
mania a devenit un flagel mondial. DupăB. Shahandeh (B.I.T., Geneva, 1985), în
lume ar exista 50 milioane de consumatori
de droguri. în Franța, numărul persoanelor
interpelate pentru folosința drogurilor nu
încetează să crească: de la 62 în 1965, s-a
ridicat la 26 987 în 1987 (O.C.R.T.I.S.,
1988); corelativ, numărul de decese din
cauza abuzului de droguri a crescut de la
1 în 1969 la 228 în 1987. Cheltuielile pentru
internarea toxicomanilor și îngrijirile care
li se dau au însumat,în 1986, 310 milioane
de franci (F. Facy și colab., 1987).
Cauzele toxicomaniei sunt multiple:
criza societății contemporane, conflictul
generațiilor, căutarea unei comunități fra-
terne și a plăcerii etc. în generai, toxi-
comanii au un Eu* slab. Incapabili să-și
rezolve conflictele, ei regresează la stadiul
oral* și caută în droguri uitarea proble-
melor lor. Tratamentul toxicomaniei constă
într-o înțărcare* progresivă, în mediu spita-
licesc, asociată cu psihoterapia. -• DROG;
STUPEFIANT.
TRAC, perturbare emoțională resim-
țită în momentul manifestării în
fața unui public.
Comportamentul învățat (fie că este
vorba de acela al actorului pe scenă sau de
acela al studentului în fața examinatorilor)
se stinge brusc; tot ceea ce s-a învățat pare
să dispară, dar nu aveam de-a face decât
cu o inhibiție* temporară, deoarece după
un anumit timp cele dobândite redevin
în mod spontan disponibile. Tracul este
manifestarea unei emotivități excesive și
a anxietății.
TRAINING AUTOGEN, metodă de
relaxare' propusă de J. H. Schultz
(Berlin), care constă în determinarea

TRAINING GROUP
subiectului de a se dccontracta,
de a obține o destindere psihofizio-
logicâ perfectă printr-o concen-
trare asupra sa, procedând membru
cu membru.
Aceste exerciții musculare, care pot fi
practicate de bolnavul singur, constituie o
adevărată psihoterapie, deși schimburile
verbale și transferul* (legătura interumană)
nu stau pe primul plan. Se utilizează în
mod curent în tratametul nevrozelor" și al
tulburărilor psihosomatice*.
TRAINING GROUP • DIAGNOSTIC
TRANCHILIZANT, substanță far
maceutică al cărei efect principal
este potolirea anxietății.
Distingem tranchilizanți majori sau neu-
roleptice*, și tranchilizanți minori. Aceștia
din urmă sunt și miorelaxanți (diminuează
tonusul muscular) și cu efect ușor hipnotic.
Printre cei mai cunoscuți tranchilizanți
figurează benzodiazepinele (cum este
Librium) și meprobamatul (Equanil). Se
folosesc pentru calmarea temerilor unui
subiect înaintea unei operații chirurgicale,
pentru potolirea anxietății generate de o
situație dificilă, ca adjuvant în corectarea
unor tulburări ușoare (ticuri, bâlbâială), dar
mulți le folosesc excesiv de îndată ce se
simt ceva mai destinși.
Francezii consumă anual 600 milioane
din aceste „pilule ale fericirii", care, deși
nu sunt prea toxice în doze uzuale, pot
avea efecte secundare supărătoare (som-
nolență, „găuri în memorie"', scăderea
potentei sexuale); unul dintre acești tran-
chilizanți, talidomida, administrat femeilor
în perioada de început a sarcinii, a pro-
vocat malformații embriologice foartegrave la 10 000 de copii născuți viabili. -»
FARMACOVIGILENTĂ.
TRANSFER. 1) Report al unei
deprinderi dobândite într-un do-
meniu asupra unei activități simi-
lare (cunoașterea dactilografiei, de
exemplu, înlesnește folosirea cal-
culatorului).
2. Proces psihologic legat de auto-
matismele repetiției, care tinde să
reporteze asupra unor persoane sau
obiecte, în aparență neutre, emoții
și atitudini din copilărie.
3. în practica psihanalitică,
relație afectivă pe care pacientul o
stabilește cu psihanalistul, relație
neadaptată la situația terapeutică
reală și determinată de structuri
anacronice.
Reportul unor sentimente favorabile în
contul terapeutului constituie transferul
pozitiv, iar ansamblul de sentimente utile
constituie transferul negativ. Conștien-
tizarea atitudinilor amicale sau ostile, for-
mate în copilărie și proiectate în situația
psihanalitică, îi permite pacientului să-și
înțeleagă conduita și să și-o reajusteze în
funcție de elemente actuale. în dezbaterea
dintre psihanalist și pacient se stabilește
în mod inevitabil un schimb psihoafectiv
prin care trece comunicarea. în pofida
dorinței sale, terapeutul nu este nici-
odată oglinda fidelă care ar vrea el să
fie. Atitudinile sale de răspuns la acelea
ale pacientului se numesc contratransfer.
Acesta poate fi detectat prin diverse semne;
dacă psihanalistul își visează clientul, dacă
simte născând în el simțăminte de iritare
sau de agresivitate la adresa acestuia, e
cazul să se analizeze pe el însuși. DacăTREBUINȚA
psihanalistul nu-și conștientizează senti-
mentele, tratamentul bate pasul pe loc sau
eșuează. -• PSIHANALIZĂ.
TRANSSEXUALISM, sentiment
sau dorință puternică de a aparține
sexului opus.
Acesta stă uneori la originea unui com-
portament homosexual, determină adop-
tarea vestimentației și conduitelor sociale
proprii celuilalt sex și dorința unei tran-
sformări fizice pe calea intervenției chirur-
gicale. Dacă chirurgul consultat refuză să
efectueze modificarea dorită, transsexualul
se poate sinucide. Transsexualismul rămâne
un fenomen neexplicat. -» HOMOSEXUA-
LITATE.
TRAUMATISM, șoc violent sus-
ceptibil de declanșarea unor tul-
burări somatice și psihice.
Adesea, ca urmare a unei emoții puter-
nice sau a unui traumatism cranian pro-
vocat de un accident de circulație sau de
un cataclism (cutremur de pământ, incen-
diu etc), subiecții prezintă un ansamblu de
tulburări psihologice mai mult sau mai
puțin durabile („sindrom postcomoțional"),
dintre care principalele sunt iritabilitatea,
fatigabilitatea, astenia, amnezia, regresia*
la un stadiu infantil, iar uneori refugiul în
boală (ipohondrie) sau alcoolismul. Pentru
diminuarea tensiunii emoționale a trauma-
tizaților, sunt adesea necesare o cură.de
somn și un sprjin psihoterapeutic.
Freud numește traumatism orice eve-
niment care perturbă echilibrul afectiv al
unei persoane și provoacă declanșarea
mecanismelor sale de apărare'. Spre a
împiedica invadarea aparatului psihic* de
mari cantități de excitații, organismul sepoate zăvorî în fața oricărui stimul supli-
mentar prin leșin, pseudocecitate, pseudo-
surditate etc. El se va sili, de asemenea, să
le rețină, pentru ca apoi să obțină descăr-
carea lor progresivă, prin utilizarea în
special a automatismelor de repetiție*.
TRAVESTISM sau TRANSVES-
TISM, adoptare frecventă a vesti-
mentației sexului opus.
Travestismul dezvăluie tendințele homo-
sexuale, mai mult sau mai puțin afirmate,
ale unui subiect. -» EONISM.
TREBUINȚĂ, stare a unei per-
soane care resimte o lipsă.
Trebuința acționează ca un semnal de
alarmă și îl conduce pe individ la săvâr-
șirea unei acțiuni susceptibile să o satis-
facă. Distingem trebuințe care corespund
condițiilor fiziologice ale organismului și
trebuințe care depind de condițiile sociale.
Satisfacerea celor dintâi este indispen-
sabilă vieții. Acestea sunt trebuințele de
hrană, de aer, căldură, somn, eliminarea
deșeurilor. Mult timp teoria periferică a lui
W. Cannon, care explică apariția trebuinței
prin starea organelor (foamea, de exemplu,
datorându-se contracțiilor ritmice ale sto-
macului), a părut satisfăcătoare, deși ea nu
explica unele conduite aberante, ca acelea
ale subiecților atinși de anorexie* mentală
sau de obezitate*. Primii sunt într-o stare
de denutriție adesea alarmantă, dar nu le
este foame, iar ceilalți, deși supraalimentați,
au mereu o foame de lup.
Alături de senzațiile viscerale, despre
care vorbește Cannon, există și alte con-
diții nervoase, pe care le-au pus în evi-
dență psihofiziologi ca K. Lashley. în
creier există, pe cât se pare, pentru fiecare

TRICOTILOMANIE
trebuință organică, câte doi centri respon-
sabili: unul de declanșarea comporta-
mentului, altul de potolire. Tocmai exci-
tarea acestor centri prin influențe senzo-
riale (contracții gastrice la vederea unei
mâncări apetisante) și modificările umo-
rale (scăderea procentului de zahăr în
sânge), conjugate cu influențele socio-
culturale (europeanul ia trei mese pe zi) și
psihoafective explică apariția trebuințelor
și potolirea lor. în ceea ce privește obezi-
tatea, am văzut că satisfacerea trebuinței
nu anulează în mod necesar dorința de a
mânca. Trebuința resimțită care se traduce
în mod concret prin dorința de a mânca, de
a bea, de a dormi etc, maschează adesea
o altă cerință, de ordin psihoafectiv, de
care subiectul nu este conștient. în acest
caz există inadecvare între „cererea" indi-
vidului și „răspunsul" care îi este dat.
Celelalte trebuințe, numite secundare,
pentru că nu pun în joc însăși existența
individului, ocupă totuși un loc privilegiat
în psihologia umană. Numărul lor este
mare, dar trei sunt deosebit de importante:
trebuințele de securitate, de afecțiune și
de valorizare personală. Satisfacerea lor
duce la buna dispoziție și la împlinirea
persoanei, pe când frustrarea* de aceste
aspirații poate fi cauza unor tulburări de
comportament. -• FOAME; SECURITATE;
SETE.
TRICOTILOMANIE, tic care constă
în smulgerea părului.
Acest comportament nu este rar la copii,
mai ales în mediul spitalicesc (spitale sau
stabilimente cu caracter social). Unii ajung
să aibă pielea capului dezgolită pe mari
întinderi. Interpretarea acestei conduite
diferă de la un autor la altul: pentru unii arfi vorba de un fel de automutilare; pentru
alții de un fel de ași simți existența. După
o discipolă a lui D.M. Winnicot*, R. Gaddini
(1977), ar fi vorba de un mecanism de
apărare" împotriva angoasei, negarea sepa-
rării de mamă. într-adevăr, sugarii au o
mulțime de ocazii de a atinge părul, sprân-
cenele sau pilozitatea axilară a mamei lor,
în timp ce sunt alăptați. Această experiență
se asociază, în spiritul lor, cu starea de
contopire căreia mulți îi vor păstra mai
târziu nostalgia. Din cauza aceasta, atunci
când va cunoaște momente de tensiune
existențială, copilul sau adolescentul va
putea recurge în mod inconștient la
părul de pe propriu-i cap, spre a-și evoca
epoca fericită și securizantă din vremea
prunciei. El se va juca cu părul, cu sprân-
cenele, cu genele sale, așa cum făcea
cu părul, sprâncenele și genele mamei
sale. Ticul poate fi interpretat ca o negare
a absenței mamei. -+ AuTOEROTlSM;
BALANSARE.
TRISOMIE, aberație cromozomială
care constă în prezența supra-
numerară a unui autosom: unul
dintre cromozoni figurează în trei
exemplare în loc de două.
La om se cunosc mai multe forme de
trisomie, mai frecvente fiind acelea care
afectează cromozomii 13, 18 și 21. Cea
mai frecventă este trisomia 21, descoperită
în 1959 de către J. Lejeune; este trisomia
responsabilă de mongolism'.
TROPISM, reacție de orientare a
unui organism supus unei influențe
fizico-chimice exterioare.
Folosit inițial de botaniști pentru a
desemna reacțiile de orientare ale plantelorTULBURĂRI DE CARACTER
la excitațiile fizice din exterior, acest
termen a fost reluat de J. Loeb (1859-
1924), pentru a caracteriza comporta-
mentele de atracție sau de repulsie ale ani-
malelor supuse influenței unor agenți fizici
sau chimici. După acest autor nu ar exista
nici o finalitate, nici o adaptare în aceste
reacții senzoriomotorii primitive, care ar
rezulta din mișcări automatice care tind să
orienteze organismul în câmpul energetic
în așa fel încât receptorii săi simetrici
bilaterali să fie în egală măsură excitați
de agent.
Această teză, strict mecanicistă, reduce
animalul la o mașină cibernetică ce
acționează prin jocul stimulilor exteriori.
Tropismele animalelor ar fi deci reflexe la
care s-ar reduce comportamentele instin-
ctive: o omidă, plasată într-un tub de expe-
riență luminat pe o latură, se dirijează spre
lumină. La fel și în natură, ea urcă spre
extremitatea plantei la care găsește frun-
zele cu care se hrănește, deoarece lumina
vine din cer. Teza aceasta a fost combătută
mai ales de H. S. Jennings (1906) care,
dimpotrivă, vedea în tropismele animale
reacții adaptative. Dacă este adevărat că
omida se cațără spre vârful tulpinei, după
ce a mâncat ea coboară. Tropismul animal
se inversează, zice-se, sub influența noilor
condiții interne (starea de sațietate); aceasta
dovedește că mișcarea nu este „forțată",
irezistibilă, ci supusă unui ansamblu de
reglări.
Pentru G. Viaud', principala problemă
este aceea a sensului și semnificației reac-
ției tropistice. între reacția pozitivă (sau
atractivă) și reacția negativă există o deo-
sebire esențială: una corespunde tendinței
primare a organismului de a se orienta spre
maximum de excitație suportabilă, alta,dimpotrivă, caută să-1 sustragă cât mai
mult posibil de la această excitație. Prima
reacție o putem numi un tropism adevărat,
iar pe a doua o patie*, deoarece, deși
declanșată de un agent exterior, ea este
comandată de starea fiziologică momen-
tană a animalului și are un caracter adap-
tativ evident. Adevăratele „tropisme ani-
male" au în mod necesar o fază pozitivă
(fenomene locomotorii dirijate spre exci-
tant) și adesea o fază negativă consecutivă
sau măcar o alternanță de faze pozitive și
negative (cazul tropismelor polifazice).
Tropismele animale sunt desemnate actual-
mente prin termenul taxie".
TULBURĂRI DE CARACTER,
aspecte ale caracterului unui indi-
vid care fac dificilă integrarea sa
armonioasă în societate.
Este vorba,în general, de un subiect cu
o inteligență normală care nu reușește să
se integreze armonios în societate din
cauza unor aspecte ale caracterului său.
Este greu abordabil, închis în sine și ursuz,
când nu este de-a dreptul agresiv. Nu este
vorba de un bolnav mintal (dar poate
deveni); nici de un debil mintal sau nebun.
Cu toate acestea, raporturile sale cu
semenii sunt mereu perturbate de multiple
dificultăți create de el.
Aceste tulburări, care sunt manifestarea
unui accident survenit în dezvoltarea
personalității, se întâlnesc cel mai adesea
în copilărie și adolescență. Cauzele lor nu
sunt mai niciodată simple. Ca și carac-
terul", ele participă atât la structurarea con-
stituției cât și la istoria individului. Putem
găsi aici traumatisme obstetricale (nașteri
dificile), encefalite sau elemente ereditare,
dar și frustrări afective precoce, carențe de
331

u
UITARE, ștergere normală a
amintirilor.
Numeroase observații confirmă, în mare
parte, vederile lui H. Bergson și ale lui
S. Freud, potrivit cărora trecutul trăiat nu
este niciodată abolit. Amintirea persistă la
infinit; în anumite circumstanțe, sub influ-
ența unor forțe inhibitoare, ea dispare, dar
reapare mai târziu, în circumstanțe mai
favorabile. Narcoanaliza*, provocată prin
injectarea intravenoasă de barbiturice, dimi-
nuează inhibiția și exriumează amintiri de
mult uitate. Explorarea trecutului cu ajutorul
psihanalizei permite aceleași descoperiri.După Freud, uitarea corespunde îndepăr-
tării din conștiință a amintirilor neplăcute
sau neconforme cu exigențele simțului
moral. Ea se datorează refulării. Nu este
vorba de o ștergere automată și progresivă,
ci de rezultanta unei compuneri de forțe
convergente care resping temporar amin-
tirea în afara câmpului conștiinței. Nu se
uită un proiect sau data unei întâlniri care
ne stau lângă inimă. Dimpotrivă, cele care
ne agasează au tendința de a se cufunda în
uitare.
UMOARE -* DISPOZIȚIE.V
VAGABOND, persoană fără loc de
muncă și fără domiciliu.
Este vorba, de cele mai multe ori, de un
nevrotic incapabil de adaptare la regulile
vieții sociale și mai ales incapabil de o
ocupație stabilă. în general, în copilăria sa
a cunoscut un „atașament" deficitar sau
traumatisme afective (respingere, discordie
în familie etc.)
VAGABONDAJ, stare a celui care
rătăcește fără scop.
Vagabondul nu se stabilește nicăieri. Nu
are nici domiciliu stabil, nici loc de
muncă. Vagabondajul adulților poate fi
independent de orice tendință morbidă
(țigani nomazi, șomeri). La copii se
întâlnește mai ales la subiecții emotivi,
instabili și cu carențe afective (abandon*
sau disociere familială). Consecințele
vagabondajului sunt adesea grave: furt,
prostituție, homosexualitate utilitară. -+
IN ADAPTARE.
VAGINISM, contracție involun-
tară, spasmodică și dureroasă amușchilor vaginului, care împie-
dică orice penetrație.
Vaginismul poate fi secundar în raport
cu o leziune organică (deflorare sau
vulvită, de exemplu), dar cel mai adesea
este manifestarea unui refuz inconștient al
coifului, fie din teama de a nu rămâne
însărcinată, fie ca urmare a unei educații
prea rigoriste. Simpla sugestie poate fi
suficientă pentru a învinge tabuurile fami-
liale și educative, dar în cazul unui conflict
mai profund trebuie să se recurgă la o
psihoterapie de inspirație psihanalitică.
Când vaginismul decurge din compor-
tamentul soțului, cuplul este acela care
trebuie tratat. -> MASTERS.
VALENȚĂ, termen introdus în
psihologie de K. Lewin' pentru
a desemna puterea de atracție
(valență pozitivă) sau de repulsie
(valență negativă) a unei „regiuni"
a câmpului psihologic al unui
individ.
Valența acestei „regiuni" (care poate
reprezenta o activitate, o poziție socială,

VERBIGERAȚ1E
nemaipomenite, se entuziasmează ușor,
ba chiar întreprinde unele acțiuni, dar nu
le termină, deoarece îi lipsește constanța
în idei.
VERBIGERATIE, pălăvrăgeală in-
coerentă și interminabilă a unor
psihopați, compusă din fraze lipsite
de continuitate, din cuvinte fără
șir, uneori deformate sau neo-
formate.
Se observă această tulburare ori de câte
ori conștința este slăbită (stare de absență
epileptică, de exemplu) la deliranți, maniaci,
schizofrenici și la demenții senili.
VIAUD (Gaston), psiholog francez
(Nantes, 1899 – Strasbourg, 1961).
Elev al lui M. Halbwachs, C. Blondei și
M. Pradines, el predă filosofia la Strasbourg,
pentru ca apoi să se orienteze spre cerce-
tarea psihofiziologică, punând la punct o
metodă experimentală cu caracter statistic
pentru a studia tactismul" animalelor.
Lucrările sale se axează mai ales pe foto-
tropismul și galvanotropismul animal, dar
și pe somn și audiție. Doctor în litere
(1938) și doctor în științe (1950), G. Viaud
a fost conducător de cercetare în cadrul
C.N.R.S. (1947) și titular al catedrei de
psihofiziologie, catedră creată pentru dânsul
la Universitatea din Strasbourg. Până la
sfârșitul vieții sale a animat laboratorul de
psihologie animală organizat prin grija sa
după Eliberare și a cărui deviză, „De la
tropisme la inteligență", cuprinde întregul
său program. Dintre lucrările sale, cităm:
Inteligența, evoluția și formele sale (1946);
Fototmpismul animal. Noi aspecte ale c/ies-
aunii (1948); Tropismele(1951); Instinctele
(1958) și, în colaborare cu C. Kayser,
M. Klein și J. Medioni, un Tratat de psiho-
fiziologie (1963).
338VIGILENȚĂ, conștiință a subiec-
tului treaz.
Există diferite grade de vigilență, de la
atenția flotantă a omului destins și până la
atenția concentrată a cercetătorului în plin
efort intelectual. Fiecărui nivel îi corespund
caracteristici neurofiziologice particulare
puse în evidență prin encefalografie. Psiho-
fiziologii (G. Moruzzi și H.W. Magoun,
1949) au demonstrat că nivelul de vigi-
lență depinde în principal de o formație
nervoasă (sistemul reticular activator ascen-
dent) care parcurge toate palierele ence-
falice, de la regiunea bulbară la diencefal
(talamus și hipotalamus); orice stimulare
a formației reticulate sporește gradul de
vigilență. Aceasta scade în momentul
adormirii și în timpul somnului (precum și
sub acțiunea drogurilor) și se ridică în
timpul stării de veghe. Cu cât nivelul de
vigilență este mai ridicat cu atât subiectul
este mai capabil să reacționeze mai adecvat
la situațiile complexe; dimpotrivă, când
este scăzut, pot fi date doar răspunsurile
cele mai elementare. -> ACTIVARE.
VIOL, crimă sexuală comisă de un
bărbat care abuzează prin forță de
o femeie sau de o fată.
Adesea este fapta unui dezechilibrat,
egoist, brutal și imatur din punct de vedere
afectiv, uneori pervers și care, aproape
întotdeauna, se simte frustrat. Alegerea
victimei nu ține numai de hazard, victi-
mele fiind de obicei subiecți cu o inteli-
gență deficitară, slabi și naivi. Se esti-
mează că 50% din violuri nu sunt
denunțate.
VIOLENȚĂ -> COPIL MALTRATAT.
VIRILISM, masculinizare a femeii.
Această afecțiune se manifestă prin
apariția de caractere sexuale secundare alesexului masculin (mustață, voce gravă etc).
Se datorează unor tulburări endocrine.
VIRILITATE, ceea ce caracteri-
zează bărbatul, masculinitatea.
Virilitatea ține mai puțin de constituția
fizică și mai mult de rolul social; este un
mod de a fi, de a-și asuma sexuația
(apartenența la sex) în relațiile cu semenul;
este o atitudine care se elaborează în raport
cu valorile sociale și se structurează prin
prisma jocului identificărilor progresive:
băiatul vrea să devină un bărbat ca tatăl
său sau ca învățătorul pe care îl admiră și
pentru a se conforma dorințelor mamei
sale (în mod inconștient supusă presti-
giului falusului'), care ridică în slăvi
calitățile lui de bărbat (forță, curaj…).
Când însă condițiile educative sunt defa-
vorabile (tatăl absent sau slab, mama
dominatoare, refuzându-și propria-i femi-
nitate), de cele mai multe ori copilul nu
reușește să se afirme ca bărbat viril: el
rămâne timorat, supus autorității materne,
iar uneori devine homosexual. Noțiunea
de virilitate este legată de mediul socio-
cultural; există, într-adevăr, societăți (în
insulele Marchize, de exemplu) în care ea
este necunoscută (J. Stoetzel).
VIS, suită de imagini și de feno-
mene psihice care survin în timpul
somnului.
Visele, care durează de la zece la cinci-
sprezece minute, apar la începutul și la
sfârșitul nopții, îndeosebi în cursul fazelor
somnului' paradoxal; ele însumează circa
un sfert din timpul somnului nostru.
Nu există om care să nu viseze, chiar
dacă susține contrariul. Proba experi-
mentală ne este furnizată de neurofiziologi
care, pornind de la principiul că gândireaonirică are un caracter esențialmente
vizual, au înregistrat mișcările oculare ale
unor indivizi în timpul somnului. Ei au
constatat că visele coincid cu apariția
mișcărilor oculare rapide; într-adevăr, dacă
subiecții sunt treziți exact în acest
moment, ei spun că tocmai visau (W. C.
Dement). Uitarea, însă, intervine foarte
repede: după opt minute de la încetarea
mișcărilor oculare, numai 5% dintre
subiecți își amintesc că au visat. Așa se și
explică faptul că nu ne amintim decât de
visele avute la puțin timp înainte de a ne
trezi din somn.
Ideile visului sunt în legătură cu exci-
tațiile senzoriale înregistrate în timpul
somnului (apelul telefonului luat drept un
dangăt de clopote, de exemplu), cu amin-
tirile și stările noastre afective. S. Freud a
demonstrat că limbajul imagistic al viselor
(conținut manifest) are întotdeauna un sens
profund (conținut latent) pe care îl putem
înțelege dacă recurgem la asociațiile de
idei. Sentimentele cele mai complexe,
conceptele sunt transpuse în vise în imagini
vizuale, sub o formă de obicei condensată
și simbolică. Exemplul care urmează, luat
de la Frinck, arată bogăția unei imagini
onirice: o tânără femeie visează că cumpără
o pălărie neagră, foarte elegantă și foarte
scumpă. Analiza dezvăluie că ea a dorit
realmente o pălărie, dar că a trebuit să
renunțe din cauză că soțul ei, destul de grav
bolnav, ducea lipsă de bani. Pe de altă
parte, ea vorbește de un bărbat foarte
bogat, pe care îl cunoștea dinainte de
căsătorie și de care fusese foarte îndră-
gostită, în acest caz, semnificația visului
îi apare a fi împlinirea a trei dorințe: să-și
vadă soțul mort (pălăria neagră, de doliu),
să se căsătorească cu bărbatul iubit și să
aibă o mulțime de bani (costul ridicat al
pălăriei cumpărate în vis).

VIS
Ideea că visul este realizarea unei
dorințe este anterioară lui Freud. O găsim
în textele tibetane și budiste, precum și
în scrierile Părinților Bisericii, cum sunt
Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul loan
Cassianul. Visul este un limbaj privat și
primitiv (anterior achiziției vorbirii), pe
care îl folosim spontan întrucât este
comod: el este singurul care poate exprima
stări complexe, pe care subiectul nu le
conceptualizează clar. Pe de altă parte,
după Freud, visul este și singurul care ne
permite să exprimăm, într-o formă deghi-
zată, idei și sentimente altfel inacceptabile.
Visul, spune acest autor, traduce întot-
deauna o dorință refulată. Lucrul acesta
apare net la copil: „He(r)mann păpat toate
cireșele", spune la trezirea din somn un
băiețel de nici doi ani, căruia în ajun i se
interzisese să mănânce cireșe. La adult,
mai controlat, supus constrângerilor socio-
culturale, dorința nu mai apare cu atâta
claritate, el fiind obligat să recurgă la șiret-
licuri ca s-o exprime. Gândirea onirică
apare deci deformată, schematizată și sim-
bolizată; sentimentele sunt deplasate de la
un element important asupra altuia, ano-
din; conținutul primitiv al visului (conținut
latent) este supus unui veritabil travaliu de
elaborare* care îl transformă în vis mani-
fest, al cărui caracter straniu ne ascunde
semnificația profundă.
După psihanaliști, această deghizare
este cu atât mai necesară cu cât gândirea
onirică ascultă de refulare"; când refularea
nu este reușită se ivește o situație conflic-
tuală între tendințele proscrise și instanțele
morale ale celui care doarme, acesta
trezindu-se din somn într-o stare de indis-
poziție și de angoasă. Visul, spune Freud,
este paznicul somnului; el ne protejează de
340excitațiile prea puternice și de tensiunile
insuportabile.
Nu toți admit această funcție a visului:
A. Adler și Karen Horney văd în gândirea
onirică mai degrabă mijlocul de a organiza
o conduită viitoare (un fel de anticipare
sau de repetiție generală a unui răspuns la
o situație). Alții continuă să considere
visul ca pe o activitate inutilă, incoerentă,
făcută din persistența imaginilor și percep-
țiilor senzoriale care, scăpând controlului
gândirii vigile, se încâlcesc în mod haotic;
rânduiala visului ar fi o reconstrucție
logică, a posteriori, a subiectului treaz.
Această ultimă teză trebuie abandonată
deoarece, dacă încă se ignoră natura exactă
a funcției visului, se știe că acesta este
necesar echilibrului nostru psihologic. S-a
observat, într-adevăr, că un subiect privat
de somn visează după aceea mai mult
decât în mod normal. Pe de altă parte, dacă
subiectul este împiedicat să viseze (trezin-
du-l de îndată ce se înregistrează mișcări
oculare rapide), durata somnului rămânând
aceea normală, după două nopți fără vise
se constată apariția de semne de anxietate
și de iritabilitate. Se pare deci că visul nu
este numai paznicul somnului, el consti-
tuind mai degrabă procesul psihic datorită
căruia ființa umană își poate păstra echi-
librul psihoafectiv. L-am putea considera
un mecanism de apărare' suplimentar al
Eului, care ar satisface, pe plan imaginar,
dorințele refulate, spre a reduce tensiunile
acumulate în viața cotidiană. în vis,
individul normal se comportă aproape ca
psihoticul, fugind de real și creându-și o
lume privată. Dar pe când la psihotic
universul morbid rămâne permanent, mas-
când realitatea, la subiectul sănătos dispare
o dată cu trezirea din somn.VISCEROCEPTOR, organ senzitiv
terminal, situat în mucoasa visce-
relor (intestine, vezică…), care îl
informează pe individ asupra stării
organelor interne.
Visceroceptorii reprezintă cea mai mare
parte a interoceptorilor".
VISCEROTONIE, componentă
temperamentală în tipologia Iui
W.H. Sheldon, caracterizată prin
predominanța funcțiilor digestive,
o relaxare generală a corpului,
gustul confortului și al contactelor
sociale, jovialitate, exprimarea les-
nicioasă a sentimetelor și dragoste
de viață.
Acest tip psihologic prezintă o corelație
extrem de ridicată cu endomorfia*.
VIS ÎN STARE DE VEGHE DIRI-
JAT, tehnică psihoterapeutică
imaginată de R. Desoille (1938) și
care constă în a face să țâșnească
fantasmele subiectului prin ima-
ginația forțată, în interpretarea
și integrarea acestora în viața
conștientă.
Pacientul este instalat într-un fotoliu de
relaxare sau este pus să se lungească pe un
divan, cu ochii închiși, într-o încăpere
cufundată în semiobscuritate. Când atinge
o stare de destindere apropiată de ador-
mire, i se cere să-și imagineze o situație și
este invitat să se miște în spațiul pe care și
la imaginat. Se observă că, în general, de
mișcările ascensionale se leagă sentimente
de bună dispoziție și imagini radioase, pe
când coborârea suscită indispoziție și
anxietate. După fiecare ședință, pacientul
redactează o dare de seamă în care preci-
zează natura sentimentelor exprimate. în
cursul convorbirilor cu terapeutul el anali-VOINȚA
zează aspectele multiple ale reprezentărilor
sale imaginare, ceea ce îl duce la desco-
perirea originii conflictelor sale interioare
și a sentimentelor sale ascunse. Indicate
pentru acest procedeu psihoterapeutic sunt
îndeosebi stările nevrotice.
VOCAȚIE, înclinație imperioasă
pentru o activitate profesională sau
artistică la o persoană care posedă
aptitudinile necesare.
Vocația rezultă din cauze profunde,
afective, adesea inconștiente, care împing
literalmente subiectul să aleagă cutare
activitate mai degrabă decât alta. în gene-
ral, o persoană se împlinește atunci când
își poate satisface vocația. întreaga artă a
psihologului constă în a face distincție
între vocațiile veritabile, care se bazează
pe aptitudini reale, și proiectele himerice
ale unor adolescenți rău adaptați la real.
VOIERISM, perversiune caracte-
rizată prin căutarea juisării sexuale
în spectacolul relațiilor intime.
Voieristul caută să surprindă zben-
guielile sexuale la care el nu îndrăznește
să se dedea din teama inconștientă de
castrare'.
VOINȚĂ, aptitudine de a-și actua-
liza și realiza intențiile.
Actul voluntar, precedat de o idee și
determinat de ea, presupune o reflecție
și o angajare. Conduitele care nu răspund
acestui criteriu nu depind de voință. Potri-
vit schemei clasice, aceasta ar implica:
1) conceperea unui proiect'; 2) o
deliberare (aprecierea acțiunii optime);
3) decizia'; 4) executarea acțiunii până la
capăt. Actul realizat este dovada auten-
ticității unui proiect.
341

WINNICOTT
la spitalul psihatric Bellevue și profesor
ele psihologie clinică la Universitatea
din New York. îi datorăm trei scale de
inteligență: una pentru copii (W.I.S.C.,
cu forma sa revizuită, W.I.S.C.R.), o a
doua pentru adolescenți și adulți („testul
Wechsler-Bellevue", modificat în 1955 sub
numele de W.A.I.S.), a treia pentru perioada
preșcolară și primară (W.P.P.S.I.), care au
devenit teste" clasice utilizate în foarte
multe țări. Lucrarea sa principală, The
Measurement of Adult Intelligence (1939),
a fost tradusă în limba franceză: Mesure
de l'intelligence de l'adulte (1956, 1967).
WINNICOTT (Donald Woods), psihia-
tru și psihanalist englez (Plymouth,
1986 -Londra, 1971).
în 1935 devine membru al Societății
britanice de psihanaliză, al cărei președinte
va fi în anii 1956-1959 și 1965-1968.
Pornind de la diada „mamă-copil" (unitate
indisolubilă, deoarece nu există copil fără
mamă), Winnicott deduce un anumit număr
de principii: o mamă „suficient de bună"
va ști să-și integreze copilul în societate
datorită holding-ului, adică asigurându-i
un mediu stabil, în care copilul se va simți
în siguranță. Mama știe din instinct ce este
bun pentru copil. Ea îl înțelege prin empatie*
și răspunde în mod spontan la trebuințele
lui. Mai târziu copilul va găsi în anturajul
său asistența de care are nevoie pentru atrăi, apoi va învăța treptat să se dispenseze
de aceasta. Sunt cazuri în care părinții îi
închid pe copii într-un univers mărginit,
hiperprotejat, în care realitatea le apare
într-o lumină falsă. în loc de a se dezvolta
în mod normal, în acest caz copilul își va
clădi o personalitate de împrumut („Eu
fals"), a cărei zădărnicie o va resimți
dureros. Pentru ca acesta să-și construiască
o personalitate autentică și armonioasă,
Winnicott le recomandă părinților să evite
încălcarea domeniului copilului, să-1 ajute
să descopere lumea, să-i permită trăirea de
experiențe proprii.
Dintre lucrările lui D.W. Winnicott,
cităm: Copilul și familia sa (1957); De la
pediatrie la psihanaliză (1958); Procesul
de maturizare la copil (1965); Joc și
realitate (1971); Fragment al unei psiha-
nalize (1975).
WUNDT (Wilhelm), psiholog ger-
man (Neckarau, azi Mannhein,
1832 – Grossbothen, 1920).
A creat primul laborator de psihologie
experimentală, la Leipzig (1879). De
formație științifică (a fost mai întâi medic,
apoi fiziolog), este autorul a numeroase
lucrări asupra percepției și senzației. îi
datorăm mai ales o masivă lucrare inti-
tulată Grundziige der Physiologischen
Psychologie (1873-1874), dar și Volker-
psyhologie, în 10 volume (1904-1920).ZAPAN (Gheorghe), psiholog, mate-
matician și avocat român (Dorohoi,
jud. Botoșani, 1897 – București,
1976).
Fiu al unui șef de gară, după absolvirea
liceului militar (1915) și a unei școli de
ofițeri de artilerie (a fost combatant în
ambele războaie modiale), a obținut la Iași
licența în drept (1923) și a și profesat un
timp avocatura. După circa șase ani de
studii în Germania, a devenit doctor în
științe și filosofie al Universității din
București, iar din 1941, director al labora-
torului psihotehnic. Laureat al Premiului
Herder (1963), membru al Academiei de
Științe din New York (1968). Autor, între
multe altele, al unei noi formule a legii
psihofizice, ca și al unui procedeu practic
de determinare a indicilor temperamentali.
Numărul nuanțelor diferite de tempe-
rament ar fi — calculează Gh. Zapan —
de ordinul a IO24,întrucât individualitatea
umană „prezintă nuanțe infinite". Apre-
ciată este și teoria sa privind modelarea
matematică și psihologică a profesiunilor
și activităților. De reținut este faptul că,
după atâta foraj instrumentat matematic în
abisurile psihoneurofiziologice ale omului,la sfârșitul vieții „pentru el psihicul rămânea
o enigmă universală" (Pavel Mureșan).
Dintre scrierile sale, cităm: Teoria orien-
tării și selecției profesionale (1930); Defor-
mările psihice. Teorie relativistă a siste-
melor psiho-fizice, expusă în ipoteza câm-
purilor somatice neomogene (1935); Intro-
ducere în știința organizării și a criticii
(1941); Legea intensității, stabilită pe baza
teoriei ionice a excitației (1956); Stereo-
tipul dinamic la om (1957); Bazele bio-
fizice ale legii intensității și generalizarea
legii Weber-Fechner (1960); Sistemul
temperamental și diagnosticarea lui (1974).
ZGOMOT, complex sonor nearmo-
nios, supărător sau dezagreabil.
Zgomotul are efecte asupra urechii
interne, asupra creierului și a întregului
organism. Ca urmare a lucrărilor lui Rainag
și Wittemack, s-a putut demonstra experi-
mental că zgomotele, mai ales cele ascu-
țite, care acționează ca niște multiple agre-
siuni repetate, produc leziuni ale termi-
națiilor nervoase ale nervului auditiv.
Cazangiii pierd, în 10 ani, 50% din acui-
tatea lor auditivă, iar în 20 de ani pierderea
se ridică de 80%. Zgomotul face să crească
345

ZONĂ EROGENĂ
presiunea cerebrală, modifică ritmul car-
diac și pe cel respirator, duce la tulburări
digestive și, după unii, ar fi o cauză a arte-
riosclerozei. Pe plan psihic, efectele sale
se fac simțite prin scăderea puterii de
concentrare și de atenție: la funcționarii de
birou supuși unor zgomote discontinui,
erorile sunt cu 37% mai numeroase decât
de obicei. Chiar și la muncitorii manuali
scade randamentul (cu 33% începând cu
cea de a patra oră de muncă, într-o uzină
în care funcționează un ciocan pneumatic).
După G. Friedmann, zgomotul provoacă,
de asemenea, neliniște și tristețe; el este
o cauză de astenie.
Nu toate zgomotele sunt nocive; unele
dintre ele sunt chiar utile (unele sunete
ritmate și de slabă intensitate facilitează
executarea operațiilor de muncă). Nocive
sunt zgomotele discontinui, neregulate,
intense sau greu de localizat, datorate
manipulării de mașini și aparate (moto-
cicletă, aparate de radio sau televiziune).
Zgomotul amenință sănătatea publică și,
în Franța, duce la pierderea a 200 milioane
de ore de muncă pe plan național, adică
mai mult decât pierderile pricinuite de
totalitatea bolilor sociale. Potrivit datelor
Casei naționale de asigurări în caz de
boală (1988), s-au identificat 1 269 afec-
țiuni provocate de zgomot. Cât despre costul
economic și social al daunelor provocate
de sonoritatea nocivă (accidente de muncă',
retardări școlare sau depreciere financiarăa proprietăților), acesta a fost evaluat, în
1983, la aproximativ 100 miliarde de franci.
ZONĂ EROGENĂ, parte a corpului
a cărei stimulare determină o plă-
cere sexuală.
Aproape întreaga suprafață corporală
este susceptibilă de a deveni erogenă, dar
unele regiuni sunt erogene prin excelență:
gura, sânii, părțile genitale și zona anală.
Aceasta se datorează faptului că sexua-
litatea, diferențiindu-se lent de o tensiune
difuză, prezentă încă de la naștere, se
localizează, în cursul creșterii, mai întâi la
gură, apoi la anus, pentru ca în final să se
atașeze organelor genitale.
ZOOFOBIE, frică de animale.
Această fobie este adesea vestigiul
angoaselor infantile. Persistența zoofobiei
la vârsta adultă constituie, de obicei, o
manifestare nevrotică. în acest caz
animalele sunt alibiul care permite unei
angoase intense (datorate, în general, refu-
lării impulsiilor sexuale și agresive) să se
exprime.
ZOOPSIE, halucinație vizuală în
care bolnavul vede fiare, în general
hidoase sau periculoase (șerpi,
păianjeni…), care îl îngrozesc.
Zoopsia este frecventă mai ales în
alcoolismul cronic. Bolnavul, care își
trăiește cu ochii deschiși coșmarul, aleargădupă aceste animale ca să le prindă sau fuge
de ele înspăimântat, uneori încercând chiar
să sară pe fereastră spre a scăpa de ele.
ZdRGd (Beniamin), psiholog român
(Răstoci, jud. Sălaj, 1916 – Cluj-
Napoca, 1980).
Licența și-a luat-o la Cluj (1939), iar
doctoratul 1-a obținut cu o teză din dome-
niul zoopsihologiei (1946). Timp de patru
decenii a fost cadru didactic la Univer-
sitatea Babeș-Bolyai. Cercetări în special
în domeniul factorilor procesului învă-
țării. Scrieri: Acțiune și motivație (1968);
Riscul – factor motivațional (1969); Deter-
minismul psihologic (197 \);Psihologia suc-
cesului și a eșecului (1972); Aptitudinile
(1972), în colaborare cu Al. Roșea; Explo-
rarea și formarea personalității sub aspect
afectiv-motivațional (\919).
ZVON, știre plauzibilă dar necon-
trolată, legată de actualitate, care
se propagă oral.
Zvonul, spune sociologul american
T. Shibutani (1966), ia naștere din discu-
țiile între persoane neinformate care
încearcă să explice un eveniment ambiguu,
susceptibil de a avea importanță. Există,
însă, și zvonuri cu totul neîntemeiate.ZVON
Zvonul se alimentează din preju-
decăți, din frică și din neliniști latente
(J. Delumeau, 1978). El nu are viață decât
din cauză că publicul care îl receptează
și îl propagă este de fapt principalul său
artizan (J. N. Kapferer, 1987).
Zvonul a făcut obiectul a numeroase
cercetări experimentale din partea unor
psihologi: F.C. Bartlett (1940), G. W. Allport
și Leo Postman (1945,1947). Aceștia din
urmă au demonstrat că zvonul se carac-
terizează prin trei tendințe: 1) reducția (cu
cât zvonul se propagă mai mult, cu atât el
devine mai scurt, mai concis, mai ușor de
transmis); 2) accentuarea (detaliile reținute
sunt potențate afectiv); 3) asimilarea (ele-
mentele conservate sunt reorganizate spre
a forma un tot coerent, simplu, logic).
Alterările zvonurilor depind de factori
afectivi (dorințe, temeri) și psihosociali
(apartenența la un anumit grup), pe când
difuzarea zvonurilor se supune legii lui
G. T. Fechner'. Cercetările lui S. C. Dodd
(1952) au demonstrat, într-adevăr, că
numărul (Q) de persoane la care ajunge un
mesaj variază proporțional cu logaritmul
numărului (P) populației în care zvonul a
fost difuzat (stimularea pe individ rămâ-
nând constată): Q = a log P.
Scala zgomotelor (în decibeli)

LAEDITURILE IRI ȘI UNIVERS ENCICLOPEDIC
AU APĂRUT:
Bujor T. Rîpeanu, Cristina Corciovescu – Dicționar de cinema 47.500 lei
Larousse – Dicționar de psihiatrie 46.900 lei
Larousse – Dicționar de psihanaliză 24.900 lei
Larousse – Dicționar de filosofie 32.900 lei
Larousse – Dicționar de sociologie 10.500 lei
Larousse – Dicționar de civilizație musulmană 24.900 lei
Larousse – Dicționar de civilizație egipteană 22.500 lei
Larousse – Dicționarul spațiului 32.000 lei
Jacques Derrida – Diseminarea 26.900 lei
Brice Parain – Logosul platonician 19.900 lei
Marcel Gauchet – Inconștientul cerebral 14.900 lei
Matila Ghyka – Filosofia și mistica numărului 27.900 lei
Jeanne Ancelet-Hustache – Meister Eckhart și mistica renană 17.900 lei
Patricia Hidiroglu – Apa divină 16.900 lei
Franțois Brune – Hristos și Karma 17.000 lei
Georges Dumezil – Uitarea omului și onoarea zeilor 26.900 lei
Georges Dumezil – Zeii suverani ai indo-europenilor 24.900 lei
Rudolf Steiner – Mistica. Gând uman, gând cosmic 14.900 lei
Rudolf Steiner – Evanghelia după Luca 16.900 lei
Rudolf Steiner – Omul suprasensibil în concepția antroposofică 18.900 lei
Rudolf Steiner – Creștinismul esoteric 19.900 lei
Jeanne Guesne – Corpul spiritual 18.900 lei
Marc de Smedt – Tehnici de meditație 22.900 lei
Platon – Dialoguri (tiraj nou) 32.900 lei
Aristotel – Organon (voi. I) 26.900 lei
Aristotel – Organon (voi. II) 43.000 lei
Aristotel – Poetica 32.000 lei
Gaston Berger – Tratat practic de cunoaștere a omului 14.900 lei
Francis Macnab – Dorința sexuală 11.900 lei
Alfred Adler – Cunoașterea omului 28.900 lei
Alfred Binet – Sufletul și corpul 7.000 lei
Alfred Binet – Dedublarea personalității și inconștientul 24.900 lei
Th. Ribot – Voința și patologia ei 11.900 lei
Th. Ribot – Logica sentimentelor 7.000 lei
Karen Horney – Personalitatea nevrotică a epocii noastre 22.900 lei
Frieda Fordham – Introducere în psihologia lui C.G. Jung 19.900 lei
Leonard Gavriliu – Inconștientul în viziunea lui Lucian Blaga 14.900 lei

Leonard Gavriliu – Mic tratat de sofistică 4.900 lei
Petru Creția – Norii 7.500 lei
Vasile Tonoiu – în căutarea unei paradigme a complexității 11.900 lei
William Shakespeare – Regele Lear 16.900 lei
William Shakespeare – Macbeth 16.830 Iei
William Golding – Oameni de hârtie 15.900 lei
Iris Murdoch – Dilema lui Jackson 24.900 Iei
Kazuo Ishiguro – Amintirea palidă a munților 22.900 lei
Eugen Simion – Dimineața poeților 30.000 lei
Tudor Opriș – Zoologia 14.900 lei
Copacul fermecat – Povești 3.500 lei
Mihai Retegan, Cornel Lungu – 1956 – Explozia 13.900 Iei
Andrei Avram – Contribuții etimologice 10.000 lei
* * * – Lichidarea lui Marcel Pauker 6.000 lei
Album – Berthelot și România 10.000 lei
Luminița Bădeliță – Analiză matematică pentru clasa a XII-a 3.900 lei
LA EDITURILE IRI ȘI UNIVERS ENCICLOPEDIC
VOR APĂREA:
Larousse – Dicționar de psihologie 37.900 lei
A T Mann – Principiile reincarnării 17.500 lei
I. Kant – Critica rațiunii pure
Th. Ribot – Memoria și patologia ei
Vladimir Jankelevitch – Ireversibilul și nostalgia
Comandând prin poștă o carte apărută la una din editurile
IRI sau UNIVERS ENCICLOPEDIC
obțineți o reducere de:
15%
Pentru comenzi cu o valoare mai mare de 60 000 lei obțineți o reducere de:
20%
Costul expedierii prin poștă e suportat de edituri.
Adresa: CP 33-2, București, RomâniaTiparul executat la R.A. „Monitorul Oficial"