Recursul la Europa In Icoane Vechi, Icoane Noua de Mihai Eminescu

Recursul la Europa în ”Icoane vechi, icoane nouă”

de Mihai Eminescu

1.Introducere

În lucrarea ”Icoane vechi, icoane nouă”, Mihai Eminescu realizează o analiză politică și sociologică a stării României din acele vremuri. Față de alți junimiști și de Maiorescu, Eminescu formează o teorie sociologică originală prin care se discută problema României de când a intrat în epoca modernității și este influențată de Occident. Acesta consideră că orice societate este întemeiată pe elemente de fond (munca, activități economice, limba, tradiție, etc.) și structuri formale (legi, structuri, organizații, partide, etc.), ce trebuie să aibă un corespondent în elementele de fond.

”Această copilărie a spiritului nostru public se arată dela începutul desvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri rău sau deloc preparați s'au întors din Paris, unde uimiți de efectele strălucite a unei vieți istorice de o mie și mai bine de ani, și uitând că pădurea cea urieșească de averi, știință și industrie are un trecut foarte lung în urmă-i, au socotit a introduce aceeași stare la noi, introducând formulele scrise ale vieții publice de acolo.”

La Eminescu, fundamentul vieții sociale constă în activitatea economică a ”claselor productive”. De aceea, el critică teoriile contractualiste și liberalismul, prezentându-și încă de la începutul articolului, concepția sa asupra societății și a statului:

„Sociologia nu este până acum o știință, dar ea se întemeiază pe un axiom care e comun tuturor cunoștințelor omenești, că adică întâmplările concrete din viața unui popor sunt supuse unor legi fixe, care lucrează în mod hotărât și inevitabil. Scriitori care în privirea ideilor lor politice sunt foarte înaintați au renunțat totuși de-a mai crede că statul și societatea sunt lucruri convenționale, răsărite din libera învoială reciprocă dintre cetățeni; nimeni afară de potaia de gazetari ignoranți nu mai poate susține că libertatea votului,întrunirile și parlamentele sunt temelia unui stat….Temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, punând mâna pe o bucată de piatră îi dă o valoare înzecită și însutită de cum o avea, care face din marmură statuie, din in pânzitură fină, din fier mașini, din lână postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste condiții? Poate ea vorbi de interesele ei? Clasa noastră de mijloc consistă din dascăli și din ceva mai rău, din avocați“.

2.Contextualizare

În această lucrare, Eminescu împrumută conceptul ”formelor fără fond”; ”formele” fiind în limbajul eminescian, instituții moderne ale sistemului politic, neadecvate realității românești. Acestea s-au format în Occident, urmând să se răspândească treptat spre țările slab dezvoltate, care nu aveau o bază socială și economică, pe care ”formele” să se poată instala. Eminescu vorbește despre ”clasa de mijloc”, formată din ”dascăli” și ”advocați”, ca fiind înstărită și cultivată, care să producă bunăstare și nu sărăcie:

”Și cine plătește oare pe acești domni din clasa de mijloc, a căror mâini și inteligență nu produc valori de un ban roșu măcar În linia din urmă munca țăranului, care ca dorobanț moare pe câmpul de războiu, ca muncitor se spetește plătind dări, pentru a ținea pe umerii lui o clasă de trântori netrebnici.”

Relația dintre politic și economic este cheia înțelegerii concepției lui Eminescu. El utilizează frecvent această ”strânsă legătură” dintre cele două elemente, întrucât societatea depinde de această concordanță. Însă, în societatea românească, între domeniul politic și cel economic nu exista o sincronizare. Chiar dacă societățile întârziate, așa cum era România, încercau să se înscrie în modelul occidental de dezvoltare, făcând eforturi majore, ele nu reușeau decât să preia aspecte ideologice și instituționale, care erau în incongruență cu fondul lor economic, social și politic. Astfel se producea un dezacord între componentele organismului său social.

Eminescu stabilește un raport funcțional între trebuințele unui popor și aptitudinile sale economice și intelectuale. El consideră că, chiar dacă aspirațiile poporului s-au sporit, capacitățile de producție nu s-au schimbat. Relațiile de schimb economic dintre România si Occident, sunt mereu în dezavantajul nostru deoarece noi suntem doar furnizori de materii prime pentru piața occidentală. Drept urmare, Eminescu recomandă o politică protecționistă și o dezvolatare treptată a industriei. Doar așa, România ar putea face față modernizării:

”Franțuzul ia o bucată de metal în preț de 50 de parale și-ți face din ea un

ceasornic, pe care ți-l vinde cu doi napoleoni; d-ta îi vinzi ocaua de lână cu un franc

și el ți-o trimete înapoi sub formă de postav și-ți ia pe aceiași oca 20 de franci;

franțuzul ia paie de orez, care nu-l țin nimica și-ți împletește din ele o pălărie, pe

care nevasta d-tale dă trei sau patru napoleoni.”

3. Reconstrucția poziției autorului discutat

Eugen Lovinescu, în ”Istoria civilizației române moderne”, consideră că Eminescu a transormat ceea ce trebuia să rămână o lucrare științifică, într-u pamflet, acesta punând foarte mult accent pe idealizare. Spre deosebire de alți poeți, Eminescu încă de tânăr, a fost preocupat de problemele politice și naționale, astfel făcându-și o concepție despre stat, despre evoluția poporului român, despre raporturile dintre clasele sociale, etc. Astfel, Eminescu consideră că statul este dat de natură, nu o dezbatere a omului. Așa cum societățile trăiesc din exploatarea unei clase prin alta, așa și statul trebuie să apere clasa dezmoștenită, adică țărănimea, în fața claselor mai înalte:

”Suntem țărani, curată socoteală, și țărănește ar fi trebuit să gospodărim.

Țăranul, oricât seu la rărunchi ar avea, bani n'are, și statul modern are nevoe de

bani. Un pas pe care-l face deputatul în cameră, o prostie care o zice, costă pe țară

bani și banul e muncă. Un șir scris de un ajutor de primar la sat costă bani și banul e

muncă. O prelegere rea, ținută la universitate, costă bani și banul e muncă — în

sfârșit banul este pretutindenea reprezentantul și tălmăcirea citeață a muncii,

într'însul e sudoare și putere musculară și precum arătătorul pe ceasornic spune la

numărul cutare câte ceasuri au trecut, asemenea suma din buzunarul meu arată cât

s'a muncit pentru mine în societatea omenească.”

În sânul acestei clase mijlocii, s-a produs un curent spre privilegiu: ”țăranul tindea să

devină fecior boieresc, iar negustorul boier; după ocupația rusească, grămădirea la

porțile privilegiului, sub forma funcționarismului, devenind tot mai mare, a constituit o

nouă clasă de proletari ai condeiului, înlocuind clasa pozitivă de mijloc printr-o clasă

fără importanță socială și mai mult producătoare de tulburări.”

Eugen Lovinescu consideră că Eminescu adoptă ideile Junimii,depășind expresia academismului maiorescian, iar anul 1848 înseamnă ruperea firului tradiției istorice în dezvoltarea poporului român și nimicirea sigură a neamului nostru. Ceea ce este diferit la Eminescu, este faptul că acesta tratează problema națională ca pe o problemă cu ”rezonanțe sufletești”. Prezentul se leagă de un trecut cu voievozi, plăieși războinici, boieri, țări ce duceau o viață ideală deoarece ”dările se strângeau mare parte de-a dreptul, iar Vodă era boier cu stare, care trăia de pe moșiile lui și nici nu se făcea vreun lux de-acătărea.”

Lovinescu îl consideră pe Eminescu mai aproape de tradiționalism, decât de evoluționism, chiar dacă simțea trecutul ca istoric, prezentul, ca un poet. Dorește să readucă acel ”sistem de sănătoasă barbarie”, în care „de zicea Vodă un cuvânt, era bun zis” .

Marea proprietate și boierimea, sunt considerate ca fiind necesare societății, însă adevărata clasă pozitivă este țărănimea. ”Suntem țărani, curată socoteală, și țărănește ar fi trebuit să gospodărim.” Nu ne trebuie stat constituțional cu libertate, egalitate, fraternitate și suveranitate deoarece ”țăranul, oricât seu la rărunchi ar avea, bani n'are, și statul modern are nevoe de bani.”

În concepția lui Eminescu, spune Lovinescu, românul se confunda cu țăranul, acesta fiind considerat păstrătorul tuturor virtuțiilor. Pe baza solidarității istorice, Eminescu a creat nu doar un misticism național, ci și un misticism țărănesc, având urmări în procesul de formare a culturii române. Misticismul țărănesc ascunde ura față de noile clase în formare, iar exaltarea trecutului ascunde o anumită ură față de prezent. Lovinescu spunea că :

”O astfel de exaltare necondiționată poate fi un element generator de inspirație poetică; politicește, tradiționalismul integral reprezintă, mai ales la popoare lipsite de o adevărată tradiție națională, un principiu de negație, ajutat de un temperament pasional și de un talent de expresie, el poate dezvolta adevărate psihoze antisociale.”

Eminescu este un adept al evoluției istorice, acesta subliniază întotdeauna, gradul de importanță pe care îl are ”continuitatea în dezvoltare”. Toate acestea pentru a nu provoca rupturi istorice deoarece progresul trebuie să fie o acumulare de rezultate pozitive. Pentru el, progresul este unul de tip social, definit ca o sinteză între tradiție și inovație, între conservare și înnoire. Consideră ca evoluția trebuie să se desfașoare într-un ritm mai lent, ca modernizaarea să fie rezultatul schimbării fondului în cuprinsul unor forme, acestea având continuitate. Din textele lui Eminescu, reiese faptul că Anglia, este cea care are un astfel de model de evoluție.

În drumul spre modernitate, societatea românească a fost deviată de la calea ei normală, iar toate defectele și problemele apărute și descrise de Eminescu, au fost rezumate într-un cuvânt: ”semibarbarie”. Este imposibil ca societatea să se schimbe prin voința liberă a membrilor săi, doar respectând ”legile” naturale.

În timpul modernității, naționalitatea nu mai este asociată cu religia, ci cu limba și patrimoniul cultural. O adevărată civilizație se dezvoltă din ”rădăcini proprii”, nu prin imitația unor elemente străine. Elementul de bază care dezvoltă o societate, care îi da un anume sens și care amplifică dimensiunea materială, care este un element constitutiv al progresului, este cultura:

”Le lipsește simțul „istoric", ei se țin de nația românească prin împrejurarea că s'au născut pe cutare bucată de pământ, nu prin limbă, obiceiuri sau manieră de a vedea.”

”Dar aici se ivește totodată întrebarea cui i-au putut veni în minte de a

introduce toate formele costisitoare de cultură ale apusului într'o țară agricolizată,

abia pe la anul 1830?”

”Dacă hrănim cu acest prisos străinătatea de idei, de instituții și de forme

lipsite de cuprins, al căror complex liberalii au apucat a-l numi „tot ce este

românesc”, atunci nu ne mai rămâne nimic pentru ceea ce este într'adevăr

românesc, pentru cultura națională în adevăratul înțeles al cuvântului.”

”căci instituțiile nouă nu se potriveau cu starea

noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea

muncii noastre, încât trebue să le sleim pe acestea, pentru a întreține aparatul

costisitor și netrebnic al statului modern.”

Cultura este în același timp ”o expresie a națiunii și un factor contitutiv al existenței sale istorice.” Cadrul social este exprimat prin valorile culturale, doar cu acestea se pot alcătui strategii de însușire a realului și se pot ordona experiențele.

”Identitatea națională este un fenomen complex de acumulare istorică”, ceea ce l-a făcut pe Eminescu să afirme că datorită istoriei, națiunea română și-a dobândit existența. Pe baza unor tradiții istorice, s-au format cele mai importante fenomene, cum ar fi: unificarea economică, cea teritorială și politică, ”sudarea mentalităților și a vieții spirituale, formarea interesului național și a voinței de a-l înfăptui, consolidarea fizionomiei morale și spirituale a națiunii.”

4. Evaluare critică a poziției autorului discutat

Mihai Eminescu, în lucrarea sa, ”Icoane vechi și icoane nouă”, aduce în lumină problema modernizării societății românești. El aduce argumente împotriva modernizării României, având în vedere faptul că, noi nu aveam o bază economică și politică, pe care să se poată implementa elementele occidentale, aduse de tinerii care au studiat în Franța:

”Această copilărie a spiritului nostru public se arată dela

începutul desvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri rău sau

deloc preparați s'au întors din Paris, unde uimiți de efectele strălucite a unei vieți

istorice de o mie și mai bine de ani, și uitând că pădurea cea urieșească de averi,

știință și industrie are un trecut foarte lung în urmă-i, au socotit a introduce aceeași

stare la noi, introducând formulele scrise ale vieții publice de acolo.”

Din perspectiva lui Eminescu, ”clasa de mijloc” era formată din ”dascăli” și ”advocați”. Consideră că dascălii pe care noi îi avem, sunt plătiți de la stat, să îi învețe pe tineri limba română și istoria României, însă problema este că nici ei nu stăpânesc prea bine aceaste materii : ”D. X. bunăoară e plătit de stat ca să învețe pe studenții dela universitate

limba română din punct de vedere filologic și istoria Românilor, două obiecte pe care nu le cunoaște de loc.”

Lăsând profesorii de universitate, îi dă exemplu și pe ”advocați”, cei care după ce s-au întors din străinătate, au vrut să aplice în țara noastră legile învățate în Franța, ca și cum România nu ar fi avut vreo baza judiciară. Aceștia au considerat că pentru a accelera procesul de modernizare, implementarea acestor noi reguli, legi, etc., sunt absolut necesare:

”Întorși din străinătate, ei nu și-au dat silința să'nvețe legile și datinele

pământului, să codifice obiceiurile nației românești, ci au introdus pur și simplu

codicele pe care le învățaseră la Paris, ca și când poporul românesc a fost în trecut

un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, și trebuia să i s'aducă toate

celea de-a gata din cea mai renumită fabrică.”

Aceste elemente, spune Eminescu, sunt cele prin care țara nu se modernizează, din contră, nivelul de dezvoltare scade. În Franța, aceste legi aveau sens și rost, însă în România, totul se bazează pe agricultură, noi fiind o țară agrară. ”Plebea” trăiește după munca clasei de jos, care nu mai este luată în considerare. Sunt înființate posturi, care nu au nici un rost și nu sunt executate bine: ”Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăcește și se stinge din

zi în zi de mulțimea greutăților ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ și administrativ, care nu se potrivește de loc cu trebuințele lui simple, și care formează numai mii de pretexte pentru înființarea de posturi și para-posturi, de primari, notari și para-notari, toți aceștia plătiți cu bani peșin din munca lui, pe care trebue să și-o vânză pe zeci de ani înainte, pentru a susține netrebnicia Statului

român.”

Eminescu face o paralelă economică între anii 1830-1840 și ceea ce se întâmplă dupa 1848, când liberalismul se instalează. În acei 10 ani, chiar dacă existau anumite abuzuri și lipsuri, problemele erau atribuite claselor stăpânitoare. Însă acum, după ce s-au adus privilegiile, națiunea controlează tot, există legi, nu se mai fură, sunt garantate libertățile, dar față de atunci, nu mai există avere: ”Avem în avere: camere, consilii comunale și județene, primari, notari, advocați, profesori de universitate, academii, etc.”; datoriile s-au mărit, iar poporul de rând sărăcește: ”Avem la datorii: o jumătate de miliard de franci datorie publică, o scădere regulată atât a muncitorilor agricoli cât și a breslașilor, o despoiare mai neîndurată a țăranului, ba sărăcirea claselor de sus, produsă prin sărăcirea generală.”

Pentru a se putea implementa ”aparatul modern”, este necesar să desființăm elementele noastre culturale; puterea noastră de muncă, nu mai este valabilă deoarece nu ne permitem să întreținem clasa de mijloc.

Se face o comparație între francezul care a deprins meșteșugul și care cumpără materie primă de la noi, o lucrează și tot noua ne vinde produsul final, acesta ieșind în câștig. Pe de altă parte, românii, ”popor de țărani”, câștigă într-un an, cât un francez într-o lună deoarece calitatea industrială este alta. Pentru a ajunge să produci lucruri la acest nivel, mai întâi trebuie să înveți. Nu poți face aceeași muncă precum francezul, doar pentru că ai impus anumite norme, reguli, legi occidentale:

”Un zugrav face o icoană bună, o vinde și trăește cu ‘ndestulare zece ani de pe dânsa; un tăietor de lemne muncește zi cu zi și abia-și ține zilele de azi pe mâne. Și apoi ce deosebire între muncă și muncă! Unul muncește ușor și cu plăcere sufletească și câștigă mult, cellalt muncește din greu și câștigă puțin. Este vre-o asemănare între unul și cellalt? Poate tăietorul de lemne, a căruia muncă prin calitatea ei prețuește așa de puțin, să se măsure vreodată cu zugravul?”

5. Concluzii și remarci critice

După o analiză a societății în tranziție, Eminescu a ajuns la concluzia că prin intrarea României în sfera de influență occidentală, ea este împinsă spre un nivel mai scăzut din punct de vedere economic. El a explicat, prin diverse exemple, dar și la nivel teoretic, că o țară agrară cu o producție uniformă și cu o slabă valoare, este obligată să intre în relații de schimb cu țările industrializate. Însă România, nefiind industrializată, cu siguranță va avea de pierdut.

Liberalii au adoptat doctrina ”prin noi înșine” , care avea în vedere constituirea unei politici economice de protecționism vamal , o politică financiară echilibrată și o participare limitată a capitalului străin în economia românească.

Lovinescu este de părere că Eminescu a pornit de la aceeași idee precum junimiștii și că el a trecut destul de repede de la evoluționism la tradiționalism, cu toate atributele sale: misticism național, misticism țărănesc și xenofobie. Talentul lui poetic a lărgit orizonturile creației artistice, pe când, concepțiile lui sociologice, s-au încercat, însă inutil, să oprească mersul revoluționar al națiunii române.

Surprinzător este faptul că temele eminesciene, sunt de actualitate. Există o similitudine între contradicțiile epocii sale și evenimentele sociale de azi.

”Tranziția actuală are, cu nuanțările de rigoare, aceeași tensiune caracteristică. Chiar discuțiile teoretice de specialitate (corelația democrație/economie de piață, țara legală/țara reală, terapie de șoc/tranziție graduală) reiau o serie de probleme fixate de terminologia eminesciană.” Relația dintre democrație și economie de piață, a fost discutată foarte mult în ultimul timp, pentru a stabili care din aceste elemente, are rol cauzal și modelator.

Eminescu a încercat să oprească acest fenomen al modernizării, al ”formelor fără fond”, dar nu a reușit. El prefera să aibă un stat absolutist, în care lumea, era într-adevăr liberă, egală: ”Dați-mi statul cel mai absolutist, în care oamenii să fie sănătoși și avuți – îl prefer statului celui mai liber, în care oamenii vor fi mizeri și bolnavi. Mai mult încă – în statul absolutist, compus din oameni bogați și sănătoși, aceștia vor fi mai liberi, mai egali, decât în statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri. Căci omul are pe atâta libertate și egalitate, pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdeauna sclav și totdeauna neegal cu cel ce stă deasupra lui.”

Bibliografie

Eugen Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, București,septembrie,1924

Grigore Georgiu, Istoria culturii române moderne,București,Editura comunicare.ro, 2007

Mihai Eminescu, Icoane vechi și icoane nouă,București, Editura Eminescu,1999