Recursul In Interesul Legii

Recursul în interesul legii

Dispoziții generale

În contextul condamnărilor tot mai frecvente a României la CEDO, pentru motive ce țin de aplicarea neunitară a legii la nivel național de către instanțele judecătorești, o atenție deosebită trebuia îndreptată către instrumentele prevăzute de Titlul III, instrumente menite să asigure unitatea practicii la nivel național.

În condițiile în care unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este securitatea raporturilor juridice, incertitudinea jurisprudențială este de natură sa scadă credibilitatea în sistemul judiciar, soluțiile date intr-o cauză putând fi diametral opuse.

Aplicarea neunitară a legii la nivel național este unul, dacă nu cel mai important, dintre motivele discreditării sistemului nostru judiciar, soluțiile date de instanțe nerespectând cerințele fundamentale ale predictibilității actului de justiție, creându-se discriminări, în mod aleatoriu întocmai ca și repartizarea cauzelor.

Problema devenind din ce în ce mai pregnantă, înlăturarea practicii neunitare a instanțelor devenise un soi de deziderat la nivelul întregii societăți. De aceea, probabil că recomandările făcute României prin Raportul din iulie 2009 al Comisiei Comunitaților Europene către Parlamentul European și Consiliu, privind unificarea jurisprudenței a dus către o modificare anterioară a dispozițiilor privind asigurarea unei practici judiciare unitare.

Sistemul român de drept este foarte reticent în ceea ce privește aplicarea precedentul judiciar însă jurisprudența CEDO, ne vorbește în ultima perioadă despre neaplicarea de soluții identice de către instanțele hudecătorești în cauze identice, iar această constatare a CEDO se apropie foarte mult de noțiunea de precedent judiciar.

Așadar, dezlegarea unei probleme de drept apelându-se la o procedură cât mai simplă, duce la o interpretare corectă din acel moment a acelei probleme de drept și la ideea că din acel moment, în ceea ce privește acea problemă de drept, instanțele vor urma interpretarea dată de instanța supremă, nemaiexistând soluții contrare.

Recursul în interesul legii este reglementat de art. 514-518 C. proc. Civ., ca un mijloc procedural având ca finalitate asigurarea unei practici unitare a instanțelor de judecată pe întreg teritoriul țării.

Acesta a existat în legislația procesuală română și în reglementarea anterioară actualului Cod de procedură civilă, fiind reglementat în cartea a II-a, denumită Procedura Contecioasă, în imediata vecinătate a Căilor extraordinare de atac.

Recursul în interesul legii este reglementat și în alte legislații europene ca Franța (art.17 din legea nr. 67-253 din 3 iulie 1967), Italia (art. 363 din Codul de procedură civilă), Spania (art. 490-493 Codul de procedură civilă), și Portugalia (art.732A și art. 732B Codul de procedură civilă).

Recursul în interesul legii este acel mijloc procesual ce poate fi exercitat în scopul asigurării interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, atunci când se constată că prin hotărâri judecătorești definitive au fost date soluții diferite aceleiași probleme de drept.

Potrivit art. 329 din vechiul Cod de procedură civilă, așa cum a fost modificat prin art. 1 pct. 32 din Legea nr 202/2010, „Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecatorești, procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea sa ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.”

Spre deosebire de vechea reglememtare, pe de o parte, actuala reglementare a redimensionat acest mijloc procedural prin modificarea subiecților care îl pot exercita, iar pe de altă parte, aceasta a stabilit cu o mai mare precizie condițiile de admisibilitate și procedura soluționării.

Potrivit art. 514 din actualul Cod de procedură civilă, „Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul genereal al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație si Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.”

Art. 514 se referă expressis verbis, mai degrabă decât la calitatea procesuală, la îndatorirea pe care o au instituțiilor abilitate să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanță căreia art. 97 pct. 2 NCPC îî dă în competență soluționarea recursurilor în interesul legii, să se pronunțe cu privire la problemele de drept ce au fost soluționate diferit de către instanțe.

Scopul recursului în interesul legii rezidă în menținerea unei jurisprudențe unitare la nivelul întregii țări. Pe de altă parte, soluția dată unui recurs în interesul legii nu poate afecta hotarârea data de o instanță competentă intr-un litigiu, deoarece, astfel, ar afecta stabilitatea raporturilor sociale, lezând astfel puterea de lucru judecat de care beneficiaza soluția instanței. De aceea recursul în interesul legii nu poate determina o reformare sau o retractare a unei soluții care a intrat deja în puterea lucrului judecat.

Calitatea procesuală pentru exercitarea recursului în interesul legii

Calitatea procesuală pentru exercitarea recursului în interesul legii aparține, nu numai procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci și, potrivit art. 514 din Codul de Procedură Civilă, Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiilor de conducere ale curților de apel, precum și Avocatului Poporului. Aceste subiecte, potrivit Codului de Procedură Civilă, au „îndatorirea” să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate în mod diferit de instanțele judecătorești. Mai multe semne de întrebare se ridică privind modalitatea de desemnare de către legiuitor a calității procesuale pentru exercitarea recursului în interesul legii.

În primul rând, procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casație și Justiție poate cere instanței supreme să se pronunțe asupra problemelor care fac obiectul sesizării din oficiu sau „la cererea ministrului justiției”. Ambiguitatea care reiese din formularea textului de către legiuitor constă în relația care se naște astfel(sau lasă cititorul sa creadă că se naște) între ministrul justiției si procurul general. Să întelegem, oare, că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este obligat, la cererea ministrului justiției să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțare?

Însă, luând cazul ipotetic în care ministrul justiției ar formula o cerere către procurorul general prin care ar solicita acestuia să ceară Înaltei Curți pronunțare, ar putea procurorul general refuza înaintarea cererii către Instanță pe motive obiective, ca de exempu lipsa dovezilor anexate cererii pe care ar trebui sa se sprijine problemele de drept semnalate de ministrul justiției

În orice caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție poate primi informații cu privire la practica neunitară a instanțelor, procurorul general putând constata existența problemelor de drept interpretate in mod diferit de către instanțe și cere instanței supreme să se pronunțe cu privire la acestea.

Din expimarea legii și din art. 132 alin. (1) din Constituția României, procurorii iși desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției. Însă ministrul justiției poate, cel mult, să adreseze o propunere procurorului general, urmând ca acesta să stabilească dacă sunt întrunite condițiile legii pentru sesizarea Înaltei Curți.

În al doilea rând, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au „îndatorirea” să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra prolemelor de drept. Termenul de îndatorire este, dacă nu neadecvat, cel puțin nefondat, in sensul că termenul „îndatorire” semnifică o obligație, iar în acest caz ar trebui sa existe o sancțiune pentru neîndeplinirea „obligației”, ceea ce nu este de găsit în cuprinul articolului.

Totuși, se poate considera că legiuitorul a vrut să accentueze dreptul pe care îl conferă subiectelor care au calitate procesuală pentru exercitarea recursului în interesul legii, în sensul unei obligații morale, în vederea exercitării cu bună-credință, în spiritul legii și în interesul justiției a dreptului conferit.

Condiția admisibilitații recursului în interesul legii

Conform art. 515 NCPC, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii.” Din analiza textului de lege se desprind cinci condiții interdependente care trebuiesc întrunite cumulativ pentru admisibilitatea recursului în interesul legii:

Existența unei probleme de drept

Problemele de drept să fi determinat soluționarea diferită a mai multor cauze

Soluțiile diferite date de instanțe sa existe în hotarâri judecătorești definitive și irevocabile

Hotărârile definitive să aparțină instanțelor judecătorești, și nu altor organe de jurisdicție

Hotărârile judecătorești definitive și să fie anexate cererii

Recursul în intresul legii, se poate observa, nu are ca efect preîntâmpinarea unei practici neunitare, ci, prin pronunțarea Înaltei Curți asupra problemelor de drept cu care a fost sesizată, unificarea practicii deja divergente a instanțelor, mai exact creare condițiilor pentru preîntâmpinarea pe viitor a soluțiilor contradictorii ale instanțelor în cazuri relativ identice.

Cu privire la condiția existenței problemei de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat soluții de respingere pentru indamisibilitate, în condițiile în care problema de drept soluționată diferit de instanțele de judecată nu s-a datorat interpretării unor texte de lege, din raportarea normelor legale la anumite clauze cuprine în contracte colective sau individuale de muncă.

Astfel, ca urmare a nerespectării condițiilor prevăzute în ceea ce privește obiectul recurului în interesul legii și sensul actelor normative, Înalta Curte, prin Decizia nr. 4/2012 a decis că „reglementarea prevăzită de legiuitor determină aria restrictivă a examinării pe care o face instanța în soluționarea recursului în interesul legii, obiectul acestei examinări referindu-se la actele normative în înțelesul art. 1 și art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a căror categorie și norme de competență privind adoptarea lor este stabilită prin Constituție și prin celelalte legi.”

Tot în acest sens s-a arătat că se impune indicarea expresă a unei reglementări susceptiile de interpretări diferite, fiind respins ca inadmisibil recursul în interesul legii care urmărea examinarea practicii neunitare vizând rezolvarea diferită a chestiunilor referitoare la competența funcțională a tribunalelor în soluționarea contestației în anulare, chestiune care nu își avea temeiul în niciun text care să poate fi propus spre interpretare.

În considerentele aceleiși decizii s-a reținut că „recursul în interesul legii poate avea ca obiect numai acele părți din hotărâre care se referă la problemele de drept ce au primit soluționare diferită din partea instanțelor; per a contrario, nu poate avea ca obiect elemente de fap ale cauzei sau chestiuni de organizare și funcționare administrativă a instanțelor”.

În ceea ce privește numărul hotărârilor judecătorești care devin susceptibile pentru conturarea unei practici neunitare, cum dispozițiile privind asigurarea unei practici unitare a instanțelor nu prevăd numărul acestora, rămâne la latitudinea instanței supreme să decidă, pe cale jurisprudențială, dacă un anumit număr de decizii este sau nu suficient pentru a putea face obiectul unui recurs în intersul legii. În acest sens, cum nici vechea reglementare nu cuprindea dispoziții referitoare la cantitatea deciziilor, prin constatarea unei practici neunitare a instanțelor doar din raza unei singure curți de apel, fără ca astfel de situații să se fi întâlnit și la nivelul altor instanțe de pe cuprinsul țării, instanța supremă, sub vechea reglementare a decis că „rezolvarea divergențelor de opinii în sensul unificării practicii judiciare se poate face prin discutarea problemei de drept în cadrul adunării generale, în condițiile prevăzute de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu completările și modificările ulterioare, nefiind necesară punerea în mișcare a mecanismului reprezentat de promovarea recursului în interesul legii.”

O problemă care se poate ridica în privința condițiilor admisibilității recursului în interesul legii se referă la aspectul cantitativ al soluțiilor diferite ale instanțelor. În acest sens legiuitorul nu precizează care este pragul minim de soluții diferite ale instanțelor având ca fundament aceeași problemă de drept. Și mai mult, în cazul existenței unei probleme de drept, este necesară persistență a greșelii pentru ca problema de drept să devină aptă pentru a putea fi tranșată printr-o hotărâre a Înalte Curți de Casație și Justiție?

Se poate considera că o singură solție pronunțată de către o instanță judecătorească care derapează de pe linia interpretării instanțelor este aptă pentru a forma obiectul unui recurs în interesul legii. Asta deoarece, în cazul în care s-ar considera că o singură soluție diferită nu ar întruni criteriul cantitativ al dispoziției legii, s-ar comite o încălcare a drepului la justiție și s-ar creea o discriminare pe deplin nejustificată.

Judecarea recursului în interesul legii

Recursul în interesul legii se judecă de un complet format din președintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreședinții Înaltei Curți de Casație și Justiție, președinții de secție din cadrul acesteia, precum și 20 de judecători, din care 14 judecători din secția/secțiile în a cărei/căror competență intră problema de drept care a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești și câte 2 judecători din cadrul celorlalte secții. Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv unul dintre vicepreședinți este președinte al completului.

Spre deosebire de modificările aduse prin Legea nr. 202/2010, atunci când recursul în interesul legii se soluționa de un număr colosal de mare, actuala reglementare prevede un complet specializat și diminuat, de 20 de judecători, din care 14 judecători din secția/secțiile în a cărei/căror competență intră problema de drept care a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești și câte 2 judecători din cadrul celorlalte secții. Unul dintre neajunsurile reglementării anterioare anului 2010 a fost acela că decizia secției specializate pentru problema de drept dedusă judecății, putea fi foarte ușor răsturnată prin votul celorlalte secții, numărul judecătorilor din secția specializată nefiind majoritar în completul care judeca recursul în interesul legii.

De asemenea, spre deosebire de vechea reglementare, hotărârile nu se mai adoptă cu majoritate simplă, ci este necesar votul a două treimi din membrii completului, posibilitatea abținerii de la vot, și pe deplin justificată, fiind exclusă în mod expres.

În condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție are un volum de recursuri în interesul legii de aproximativ 80 pe an în timp ce Curție omoloage din alte state au 5-10 recursuri în interesul legii pe an, Înalta Curte din România fiind una din cele mai mari instanțe supreme din lume ca număr de magistrați, legiuitorul a considerat oportună consacrarea unui complet special de soluționare a recursurilor în interesul legii în vederea respectării exigențelor celerității si eficacității acestui mijloc procedural.

În cazul în care problema de drept prezintă importanță pentru două sau mai multe secții, președintele sau, după caz, unul dintre vicepreședinții Înaltei Curți de Casație și Justiție va stabili numărul judecătorilor din secțiile interesate care vor intra în compunerea completului prevăzut la alin. (1), celelalte secții urmând a fi reprezentate potrivit dispozițiilor aceluiași alineat.

Posibilitatea ca o problemă de drept să prezinte interes pentru două sau mai multe secții este posibilă iar ea poate să apară, în special în privința aspectelor de ordin procedural. Însă și o problemă de drept material poate prezenta interes pentru două sau mai multe secții, de exemplu acțiunea civilă care se judecă alături de acțiunea penală cu privire la unele aspecte privitoare la răspunderea delictuală.

Atunci când problema de drept nu intră în competența niciunei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele sau, dupa caz, unul dintre vicepreședinții Înaltei Curți de Casație va desemna câte 5 judecători din cadrul fiecărei secții. Pentru întocmirea raportului, președintele completului va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei secții.

Astfel, în scopul eliminării aparenței de imparțialitate și pentru asigurarea unei cât mai eficiente administrări si soluționări a problemei de drept, legiuitorul, în cazul necompetenței niciunei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a procedat pentru un număr egal de judecători din fiecare secție.

Alin. (4) al aceluiași art. 516 prevede că, dupa sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele sau, după caz, unul dintre vicepreședinții acesteia va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor din cadrul secției în a cărei competență intră problema de drept care a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești, precum și a judecătorilor din celelalte secții ce intră în alcătuirea completului.

Prin alin. (4) legiuitarul stabilește cine are atribuție de a desemna judecătorii din cadrul secției în a cărei competență intră problema de drept, atribuție ce putea fi, oarecum, dedusă că va fi atribuită președintelui sau unuia dintre vicepreședinții Curții, lucru natural de altfel luând în considerare situațiile echivalente legiferate la alin. (2) și (3).

Pe lângă această atribuție, legiuitorul mai stabilește și modalitatea de desemnare a judecătorilor, „ …va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor…”, ceea ce nu poate conduce decât la întărirea exigențelor bunei-credințe și a imparțialității în soluționarea problemei de drept supusă judecății.

Alin. (5) prevede că, după alcătuirea completului de judecată, președintele acestuia va desemna dintre membrii completului 3 judecători pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul legii. În legătură cu această prevedere legală, președintele completului de judecată, indiferent că este președintele Înaltei Curți sau unul dintre vicepreședinții acesteia, va desemna membrii raportori ai completului tot în mod aleatoriu? Se poate spune că da bazându-ne pe simetria astfel creată cu alin. (4). Teza a doua a aceluiași alineat anticipează o problemă ce putea ridicată și o tranșează stabilind expres si concis, „raportorii nu sunt incompatibili”.

Conform alin. (6), în vederea întocmirii raportului, președintele completului va putea solicita unor specialiști recunoscuți opinia scrisă asupra problemelor de drept soluționate diferit. Deși în dreptul românesc doctrina nu este recunoscută ca izvor de drept, totuși ea a influențat de-a lungul timpului legea și a condus către o îmbunătățire a cadrului legislativ intern. Asta deoarece, pe de o parte, o mare parte a clasei politice era și este în continuare „călită” în școlile de drept, iar, pe de altă parte, problemele și discuțiile ridicate în doctrină erau de o importanță ce nu putea fi ignorată.

Prin facultatea de a consulta profesori de drept în legătură cu problema de drept a cărei soluționare se caută, se creează portița prin care doctrina poate deveni în mod cvasilegitim izvor de drept prin posibilitatea conferită expres de lege de a se putea ține cont de părerile profesorilor recunoscuți.

Raportul va cuprinde soluțiile diferite date problemei de drept și argumentele pe care se fundamentează, jurisprudența relevantă a Curții Constituțională, a Curții Europene a Drepturilor Omului sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene, dacă este cazul, doctrina în materie, precum și opinia specialiștilor consultați. Totodată, judecătorii raportori vor întocmi și vor motiva proiectul soluției ce se propune a fi dată recursului în interesul legii.

Suma soluțiilor date, care au legătură cu problema de drept căreia i se caută soluționare, de principalele curți de justiție la nivel european, împreună cu soluțiile curții constituționale, inserate în raport, împreună cu opiniile specialiștilor în drept nu urmăresc decât o cât mai amplă, mai obiectivă și mai responsabilă încercare de tranșare a problemei astfel încât rezultatul să fie unul de calitate.

O observație cu privire la cumunicarea raportului către membrii completului ar fi aceea că judecătorii completului nu ar putea face observații pe marginea raportului reieșind de aici faptul că singurul moment în care se pot face observații ar fi acela din ședința de judecată in mod direct și oral, ceilalți judecători neavând un timp suplimentar în care să reflecteze asupra acestor observații.

Ședința completului, conform alin. (8), se convoacă de președintele acestuia, cu cel puțin 20 de zile înainte de desfășurarea acesteia. Odată cu convocarea, fiecare judecător va primi o copie a raportului și a soluției propuse. Pentru respectarea exigențelor publicității, și participarea în deplină cunoștință de cauză legiuitorul a stabilit un termen de 20 de zile anterior desfășurării ședinței. Legiuitorul a mai stabilit obligativitatea pentru președintele completului de a pune la dispoziția judecătorului, odată cu convocarea acestuia, a unei copii a raportului și a soluției propuse.

În faza deliberării și adoptării hotărârii, amânarea pronunțării poate fi posibilă, cu respectarea, însă, a termenului de 3 luni de la data sesizării instanței.

De asemenea, în cazul în care textul de lege este abrogat sau modificat pe parcursul derulării mecanismului recursului în interesul legii, recursul nu poate fi respins ca lipsit de obiect, deoarece legea continuă să fi aplicabilă raporturilor juridice născute anterior abrogării sau modificării textului de lege cu privire la problema de drept care face obiectul recursului.

La ședință participă toți judecătorii completului. Dacă există motive obiective, aceștia vor fi înlocuiți cu respectarea regulilor prevăzute la alin.(4). Astfel, dacă există motive obiective președintele sau, după caz, unul dintre vicepreședinții Înaltei Curți de Casație și Justiție, va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorului din cadrul secției în a cărei competență intră problema de drept care a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești. Însă, luând situația în care unul dintre judecătorii legal convocați nu se prezintă la desfășurarea ședinței din motive imputabile lui, care va fi procedura de înlocuire a sa? Soluția care tinde să fie cea mai justificată și cea mai viabilă este de a aplica aceeași procedură de înlocuire a judecătorului absent, raționamentul fiind acela că, atât timp cât a fost ales în mod aleatoriu și nu ca urmare a unei selecții bazate pe anumite criterii obiective, schimbarea acestuia nu ar avea ca urmare o scădere a calității completului și nici nu ar necesita mobilizarea unor anumite resurse, alegerea acestuia fiind lăsată la latitudintea președintelui completului, care îl va înlocui în mod aleatoriu. Singura chestiune care ar face diferența între cele două proceduri de înlocuire ar consta, nu în calitatea, echilibrul sau celeritatea procedurii recursului în intereseul legii, ci în eventualele sancțiuni disciplinare pe care le-ar suporta judecătorul care, culpabil, nu se prezintă la desfășurarea ședinței.

Recursul în interesul legii se susține în fața completului, după caz, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de procurorul desemnat de acesta, de judecătorul desemnat de Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv al curții de apel ori de Avocatul poporului sau de un reprezentant al acestuia.

Dezbaterile din ședință sunt orale și constau în susținerea de către inițiator, care poate fi procurorul general sau un alt procuror desemnat de acesta, un judecător desemnat de către colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție sau al curții de apel ori de către Avocatul Poporului sau un reprezentant al acestuia, a recursului în interesul legii.

Președintele completului ori unul dintre membrii acestuia pot adresa întrebări ori pot cere lămuriri de la susținătorul recursului, deși legea nu prevede în mod expres această posibilitate.

Recursul în interesul legii se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării instanței, iar soluția se adoptă cu cel puțin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abțineri.

Termenul de cel mult 3 luni stabilit de legiuitor pentru pronunțarea soluției de către complet asigură celeritatea și eficiența soluțiilor date recursurilor în interesul legii. Eficiența deoarece finalitatea acestor recursuri rezidă din promtitudinea cu care se tranșează problemele de drept care au format obiectul sesizării instanței și care (probleme de drept) conduc la o ineficacitate a sistemului judiciar prin soluțiile diferite ale instanțelor pe care le determină.

Conținutul hotărârii și efectele ei

Asupra cererii, completul Înaltei Curți de Casație și Justiție se pronunță prin decizie.

Decizia se pronunță numai în interesul legii și nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. După cum se și numește, recursul în interesul legii nu are niciun efect de retractare sau de reformare asupra soluției instanței ce conține problemele de drept deduse judecății. O soluție ca aceasta este binevenită deoarece, în ciuda criticilor aduse, cum că ar fi doar un recurs doctrinar, dacă acesta ar fi avut vreun efect asupra deciziei instanței ori asupra situației părților independența instanțelor ar fi avut de suferit, la fel și încrederea în soluțiile instanțelor.

Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunțare și se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României, Partea I. Aceste termene restrânse prevăzute de legiuitor au ca finalitate încheierea cât mai grabnică a procedurii soluționării recursului în interesul legii și aducerea la cunoștință a soluției pronunțate într-un timp cât mai scurt în vederea menținerii unei jurisprudențe curate si sănătoase, fără aspecte ce pot fi interpretate ori probleme de drept care să conducă la o practică neunitară a instanțelor.

Chiar dacă legea prevede un termen de 30 de zile pentru motivarea hotărârii, art. 516 alin. (7) prevede că la data pronunțării soluției, există deja un proiect al considerentelor, întocmit chiar de judecătorii raportori. Rațiunea, însă, a acestui termen suplimentar este aceea de a acorda judecătorilor posibilitatea de a găsi cele mai bune argumente în vederea susținerii soluției propuse de judecătorii raportori.

Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce înseamnă că, odată publicată hotărârea în Monitorul Oficial al României, aceasta devine obligatorie pentru toate instanțele, iar de fiecare dată cand acea problemă de drept apare intr-un litigiu instanțele au obligația să țină seama de soluția Înaltei Curți. Nerespectarea deciziei pronunțate de Înalta Curțe de Casație și Justiție în ceea ce privește soluționarea recursurilor în interesul legii, potrivit art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, este prevăzută ca abatere disciplinară. Decizia se aplică atât cauzelor pendinte cât și celor care vor intra ulterior pe rolul instanțelor.

S-a afirmat și în sensul că, nu trebuie exclusă posibilitatea de a fi pusă în discuție legalitatea sau temeinicia unei hotărâri în raport de dezlegarea dată prin decizia asupra recursului în interesul legii, în cadrul unei contestații în anulare sau al unei revizuiri, dacă sunt incidente motivele limitativ prevăzute pentru exercitarea acestor căi de atac și nu

s-a împlinit termenul de exercitare.

Încetarea efectelor deciziei

Decizia în interesul legii își încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalității dispoziției legale care a făcut obiectul interpretării.

Este de observat faptul că legiuitorul nu prevede o cale de atac împotriva hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție. Singura soluție, cu prevede însuși Codul de Procedură Civilă prin art. 518 este următoarea: „Decizia în interesul legii își încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalității dispoziției legale care a făcut obiectul interpretării.” Textul art. 518 a fost introdus prin legea nr. 76/2012, iar soluția care s-a impus este una rațională pe deplin justificată.

Recursul în interesul legii. Cazuri practice

Speța 1

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 3 noiembrie 2015 a fost publicată Decizia nr. 15/2015.

Obiectul recursului în interesul legii

Obiectul recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție constă în neaplicarea unitară, la nivel național a dispozițiilor din Codul penal ce reglementează exercitarea fără drept a unei profesii sau activități(art. 348), cu privire la exercitarea profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare recunoscute de legea nr. 51 din 1995.

Optica jurisprudențială

Ca urmare a verificărilor întreprinse asupra jurisprudenței, s-au constatat două orientări în jurisprudența națională, ceea ce denotă în mod evident un caracter neunitar al practicii la nivel național.

O primă orientare a instanțelor a constat în considerarea ca infracțiune a faptei săvârșite de persoanele care își desfășoară activitatea în structuri constituite în baza unor hotărâri judecătorești însă nu fac parte din formele de organizare prevăzute de legea nr 51/1995, instanțele considerând că faptele constituie infracțiuni, condiția laturii obiective fiind îndeplinită, la fel ca și vinovăția impusă de lege.

O a doua orientare a practicii nu consideră desfășurarea unor activități în structuri constituite în baza unor hotărâri judecătorești infacțiune, motivând că în acest caz nu este îndeplinită condiția formei de vinovăție, infracțiunea nefiind săvârșită cu intenție.

Opinia Procurorului General al PÎCCJ

Potrivit Legii nr. 255/2004 care a modificat Legea nr 51/1995 toate structurile constituite în baza unor hotărâri judecătorești în care își desfășurau activitatea persoanele vizate de art. 348 din Codul penal au fost obligate să își înceteze de drept activitatea, iar actele de constituire ale acestora erau considerate nule. Prin urmare, persoanele care activează în astfel de structuri, legea îndeplinind cerințele de previzibilitate și de accesibilitate, au reprezentarea urmărilor faptelor săvârșite, acceptând posibilitatea producerii urmărilor.

Nu se poate vorbi despre o intenție directă în cazul avocaților care își desfășoară activitatea în structuri din afara U.N.B.R., aceștia neurmărind în mod expres comiterea infracțiunii chiar dacă prevă și acceptă posibilitatea producerii acesteia. Însă, pe de altă parte, nici de culpă nu poate fi vorba atât timp cât aceștia sunt persoane care „jonglează” cu legea, Legea nr. 51/1995 fiind printre primele legi pe care viitorii avocați le studiază, ea fiind necesară pentru examenele de primire în profesia de avocat.

Opțiunea Înaltei Curți de Casatie și Justiție

Înalta Curte consideră, cum era de așteptat, că fapta persoanei care, în cadrul unor entități care nu fac parte din formele de organizare prevăzute de legea 51/1995, exercită activități specifice profesiei de avocat constituie infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activități (art. 348 NCP)

Speța 2

Decizia nr. 26/2015 publicată în Monitorul Oficial al României, Parte I, nr. 64 din 28 ianuarie 2016

Un alt recurs în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se referă la interpretarea unitară a legii privind aplicarea unitară a dispozițiilor privind recunoașterea hotărârilor judecătorești străine penale

Bibliografie

http://www.juridice.ro/368328/sesizarea-iccj-in-vederea-pronuntarii-unei-hotarari-prealabile-pentru-dezlegarea-unei-chestiuni-de-drept-reglementare-analiza-doctrinei-si-aplicabilitate-practica.html

http://revcurentjur.ro/old/arhiva/attachments_200634/recjurid063_48F.pdf

http://unbr.ro/ro/publicam-decizia-nr-15-din-21-septembrie-2015-a-inaltei-curti-de-casatie-si-justitie-iccj-privind-examinarea-recursului-in-interesul-legii-formulat-de-catre-procurorul-general-al-parchetului-de-pe/

http://www.juridice.ro/423004/ril-admis-recunoasterea-hotararilor-judecatoresti-straine-in-materie-penala.html

http://lege5.ro/Gratuit/gmytinjug4/decizia-nr-4-2012-privind-recursul-in-interesul-legii-ce-formeaza-obiectul-dosarului-nr-1-2012

http://lege5.ro/Gratuit/gyztaojtgy/codul-de-procedura-civila-din-2010/27

http://legeaz.net/noul-cod-de-procedura-civila/art-516

http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/126392