Recursul In Carenta

=== l ===

CAPITOLUL I

NOȚIUNEA ȘI REGLEMENTAREA RECURSULUI

ÎN CARENȚĂ

Recursul în carență este o acțiune directă, cu incidență generală, prin intermediul căreia recurentul cere Curții de Justiție a Comunității Europene să sancționeze inacțiunea instituțiilor comunitare, când aceasta este contrară dreptului comunitar, stabilindu-se astfel măsura în care instituțiile comunitare respectă principiul legalității, adică conformitatea, în acest caz, a inacțiunii acestora cu dispozițiile tratatelor.

Recursul în carență cunoaște o reglementare distinctă în cadrul Tratatului

de la Paris și în cadrul Tratatelor de la Roma.

Autorii sistemului de control jurisdicțional instituit prin Tratatul de la Paris, preocupați să acorde interesaților o modalitate de a lupta împotriva inerției administrației comunitare în cazul în care acestă inerție constituie o ilegalitate, au înscris în acest tratat art.35 care dispune:

,, Dacă Înalta Autoritate, obligată printr-o dispoziție a prezentului tratat sau a regulamentelor de aplicare să ia o decizie sau să formuleze o recomandare, nu se conformează acestei obligații, revine, după caz, statelor membre, Consiliului sau întreprindelor și asociațiilor de întreprinderi să o sesizeze.

Este și cazul în care Înalta Autoritate, abilitată printr-o dispoziție din prezentul tratat sau din regulamentele de aplicare să ia o decizie sau să formuleze o recomandare, se abține și această abținere constituie un abuz de putere.

Dacă, la expirarea unui termen de două luni, Înalta Autoritate nu a luat nici o decizie sau nu a formulat nici o recomandare, poate fi introdusă în fața Curții, într-un termen de o lună, o acțiune împotriva deciziei implicite de refuz rezultată din această tăcere.”

Art.175 din Tratatul CEE și art.148 din Tratatul CEEA (Euratom), tratate cunoscute sub denumirea de ,,Tratatele de la Roma” dispun:

,, Dacă prin încălcarea prevederilor prezentului tratat, Consiliul sau Comisia nu acționează, statele membre și celelalte instituții ale Comunității pot sesiza Curtea de Justiție pentru a constata aceasta încălcare.

Această acțiune este admisibilă numai dacă instituția în cauză a fost invitată în prealabil să acționeze.Dacă, la expirarea unui termen de două luni de la această invitație, instituția nu și-a precizat poziția, acțiunea poate fi introdusă într-un nou termen de două luni.

În condițiile stabilite în alineatele precedente, orice persoană fizică sau juridică poate sesiza Curtea de Justiție cu o plângere împotriva unei instituții a Comunității care a omis să-i adreseze un act , altul decât o recomandare sau un aviz.”

Art.175 din Tratatul CE1 a suferit două modificări prin G.54 din Tratatul privind Uniunea Europeană , cunoscut și sub denumirea de Tratatul

de la Maastricht, și anume:

1.modificarea alineatului 1, în sensul introducerii exprese a Parlamentului printre instituțiile obligate să acționeze (,,Dacă prin încălcarea prevederilor prezentului tratat, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia nu acționează …”).

2.introducerea alineatului 4, și anume:

,,Curtea de Justiție este competentă, în aceleași condiții, să soluționeze acțiunile introduse de Banca Centrală Europeană în domeniile care țin de competența sa ori intentate împotriva ei.”

CAPITOLUL II

NATURA RECURSULUI ÎN CARENȚĂ

Organizarea unui sistem de control jurisdicțional complet presupune sancționarea nu numai a acțiunii ci și a inacțiunii ilegale a autorităților comunitare. Controlul legalității comportă, așadar, paralel cu recursul în anulare îndreptat împotriva actelor pozitive, un recurs în carență destinat să permită judecătorului să cenzureze abținerea de a acționa în cazul în care autoritatea comunitară este ținută să adopte un act în virtutea tratatelor.

S-a arătat că, în sens restrâns, recursul în carență constituie complementul recursului în anulare, deoarece permite contestarea atitudinii unei instituții comunitare care nu poate fi atacată pe calea acestei din urmă acțiuni1.. În sens larg, recursul în carență permite să fie pusă în cauză atitudinea instituției comunitare care s-a abținut să ia un ansamblu de măsuri2. Potrivit Curții de Justiție, recursul în carență se bazează pe ideea că ,, inacțiunea ilegală a Consiliului sau a Comisiei3 permite celorlalte instituții comunitare și statelor membre, precum și, în unele cazuri, particularilor, să sesizeze Curtea pentru ca aceasta să declare că abținerea de a acționa este contrară tratatului, în măsura în care instituția în cauză nu a remediat această abținere.”4

Această cale de atac a fost concepută diferit de către autorii Tratatului de la Paris, pe de o parte, și de către cei ai Tratatelor de la Roma, pe de altă parte, atât în ce privește filozofia sa cât și în privința motivelor invocabile.

În cadrul Tratatului de la Paris (CECA), recursul în carență nu are decât o autonomie redusă1 în raport cu recursul în anulare, în măsura în care permite promovarea în fața Curții sau a Tribunalului2, în funcție de calitatea recurentului, a unei acțiuni vizând anularea deciziei implicite de refuz rezultată din tăcerea administrației. Inspirată din contenciosul administrativ francez, procedura instituită prin art.35 din Tratatul CECA3 poate fi descrisă în modul următor: în ipoteza în care Înalta Autoritate (Comisia) este obligată să acționeze în virtutea tratatului sau a actelor de aplicare a acestuia și nu se conformează acestei obligații, precum și în ipoteza în care Înalta Autoritate este numai abilitată să acționeze, iar abținerea este considerată abuz de putere, cel interesat, după ce în prealabil i s-a adresat acesteia cu o cerere expresă la care nu a primit răspuns în termen de două luni, poate introduce o acțiune împotriva ,,deciziei implicite de refuz rezultată din tăcerea acesteia”; plângerea împotriva Comisiei trebuie adresată Curții de Justiție în termen de o lună. Din cele prezentate, recursul în carență reglementat de Tratatul de la Paris apare drept un așa-zis recurs în anulare4, însăși Curtea de Justiție susținând în hotărârea din 23 aprilie 1956, dată în cauzele 7 și 9/54(conexate), Groupement des industries sidérurgiques luxemgourgeoises c/ Înaltei Autorități, că recursul în carență este o formă a recursului în anulare, deoarece aceleași subiecte îl pot introduce, interesul este prezent la amândouă și aceleași motive pot fi invocate.

Natura recursului în carență prevăzut de Tratatele de la Roma este mai complexă. Art.175 din Tratatul CE și art.148 din Tratatul CEEA dispun efectiv că inacțiunea ilegală a instituțiilor poate face obiectul unei acțiuni care vizează nu anularea deciziei implicite de refuz rezultată din tăcerea instituției ci constatarea încălcării tratatului, consacrând astfel autonomia recursului în carență în raport cu recursul în anulare.

Raporturile dintre recursul în carență și recursul în anulare sunt destul de complexe și însăși Curtea de Justiție a întreținut ezitările existente folosind formulări echivoce și variabile1. Astfel, deși recursul în carență reglementat de art. 175 din Tratatul CE și art.148 din Tratatul CEEA apare ca un recurs specific și autonom, Curtea a afirmat, totuși, în hotărârea din 18 noiembrie 1970, pronunțată în cauza 15/70, Chevalley c/ Comisiei, că art.173 și art.175 din Tratatul CE formează ,,expresia uneia și aceleiași căi de atac”. De altfel, anumite elemente militează în favoarea interdependenței dintre recursul în anulare și recursul în carență: astfel, atunci când instituția răspunde invitației de a acționa, care i-a fost adresată, printr-o decizie explicită de refuz, recursul în carență nu mai este admisibil și recurentul nu mai poate decât să introducă un recurs în anulare împotriva acestei decizii în baza art. 173 CE2; de asemenea, dacă recurentul a lăsat să se scurgă termenul recursului în anulare împotriva unui act, el nu va putea evita decăderea cerând instituției să retragă sau să modifice actul pentru ca apoi să atace tăcerea acesteia pe calea oblică a recursului în carență1; în fine, efectele anulării cât și cele ale carenței sunt sensibil aceleași, și sunt de altfel precizate printr-o dispoziție unică a tratatului, și anume art. 176 CE.

Curtea a părut ulterior să se pronunțe în sensul autonomiei, excluzând folosire recursului în carență înpotriva refuzului de a lua o decizie2.

Această ultimă linie jurisprudențială a fost totuși repusă în discuție printr-o decizie ulterioară, Curtea stabilind prin hotărârea din 27 septembrie 1988, pronunțată în cauza 302/87, Parlamentul c/ Consiliului, că ,, un refuz de a acționa, oricât de explicit ar fi, poate fi deferit Curții în baza art. 175, din moment ce nu pune capăt carenței”. Curtea a revenit ulterior la juriprudența anterioară3.

Astfel, în ciuda argumentelor acreditând ideea unui paralelism între cele două tipuri de recurs, nu este mai puțin adevărat că recursul în carență reglementat de Tratatele de la Roma prezintă o fizionomie particulară care constituie incontestabil o cale de atac autonomă. Se regăsește aici, o dată în plus, dialectica între autonomia recursurilor și ,, sistemaitica contenciosului”, care caracterizează organizarea jurisdicțională comunitară4.

TITLUL II

ADMISIBILITATEA RECURSULUI ÎN CARENȚĂ

CAPITOLUL I

GENERALITĂȚI

Condițiile de admisibilitate a recursului în carență sunt simțitor mai complexe decât cele ale recursului în anulare. Ele presupun mai întâi îndeplinirea exigențelor obiective ținând de natura inacțiunii susceptibile de a face obiectul unui recurs în carență, exigențe care privesc, în acelasi timp, determinarea autorului omisiunii contestate și condițiile procedurale specifice, legate de mecanismul recursului.

Pe de altă parte, admisibilitatea depinde în egală măsură de calitatea de a acționa a recurenților, tratatele practicând aceeași distincție, ca în cazul recursului în anulare, între recurenții privilegiați și recurenții ordinari.

Trebuie subliniat faptul că unii autori și anumite decizii jurisdicționale consideră drept o altă condiție de admisibilitate a recursului în carență cerința „obligației de a acționa” a instituției în cauză, când, de fapt, aceasta este o condiție de fond, fapt ce urmează a fi argumentat pe parcursul lucrării.

CAPITOLUL II

CONDIȚII OBIECTIVE ȚINÂND DE NATURA INACȚIUNII SUSCEPTIBILE DE RECURS

Secțiunea I

Autorul inacțiunii

1.Legitimarea procesuală pasivă conform tratatelor originare

În baza art. 35 din Tratatul CECA, recursul în carență nu poate fi introdus decât împotriva Înaltei Autorități, în timp ce în cadrul Tratatelor de la Roma (art. 175 CEE și art. 148 Euratom) este deschis ,,dacă prin încălcarea prevederilor prezentului tratat, Consiliul sau Comisia nu acționează” (nefiind vorba, deci, de un act stricto sensu1). Această situație se justifică prin deosebirile dintre modalitățile de atribuire a puterii de decizie în Tratatul de la Paris și Tratatele de la Roma2. Recursul nu este, deci, admisibil decât împotriva omisiunilor ilegale ale organelor de acțiune3, fapt ce apare ca logic având în vedere funcția recursului în carență. Dacă ținem seama de litera tratatelor originare, recursul era, deci, inadmisibil împotriva eventualelor omisiuni de a acționa ale Parlamentului European. În tăcerea textelor tratatelor, se consideră că jurisprudența Curții cu privire la legitimarea pasivă a Parlamentului în cadrul recursului în anulare trebuia să se poată extinde și la recursul în carență. Curtea a fost de astfel chemată să se pronunțe asupra acestei probleme, un recurs în carență fiind introdus de un partid politic împotriva abținerii Parlamentului de a supune Consiliului o propunere ce viza să permită ca alegerea membrilor Parlamentului să aibă loc conform unei proceduri uniforme1. Curtea a putut însă evita să se pronunțe asupra legitimării pasive a Parlamentului, deoarece acesta adoptase ulterior sesizării Curții o rezoluție punând astfel capăt acestei carențe și, în consecință, nu mai era loc de statut, cererea fiind fără obiect; este de reținut, totuși, că în această cauză, avocatul general Darmon a pledat în favoarea admisibilității acțiunii împotriva abținerii ilegale a Parlamentului, din moment ce actul a cărui adoptare fusese solicitată, era susceptibil de a produce efecte juridice. Încheierea Tratatului de la Maastricht avea să înlăture incertitudinile asupra acestei probleme.

Cu privire la o altă problemă asupra căreia a fost chemată să se pronunțe, Curtea a admis că, în cadrul aplicării Tratatului CEEA, inacțiunea Agenției de Aprovizionare poate fi atacată cu un recurs în carență îndreptat împotriva Comisiei2.

2.Contribuția Tratatului asupra Uniunii Europene

În baza art.175 din Tratatul CE și art.148 din Tratatul CEEA, așa cum au fost modificate prin Tratatul asupra Uniunii, legitimarea pasivă a Parlamentului European este expres consacrată3. Este, de asemenea, expres consacrată admisibilitatea recursului în carență îndreptat împotriva Băncii Central Europene (art.175,alin.4) și cea a recursului în carență îndreptat împotriva Institutului Monetar European, în baza art.109F §9 din Tratatul CE, consacrare ce a avut loc în timpul celei de-a doua faze a Uniunii Europene și Monetare.

Secțiunea a II-a

Condiții procedurale

1.Punerea în întârziere

Cenzura inacțiunii instituțiilor este supusă unor reguli de procedură inspirate din contenciosul administrativ francez, în special cu privire la necesitatea deciziei prealabile1.

Promovarea recursului în carență în fața Curții de Justiție sau a Tribunalului este subordonată, spre deosebire de recursul în anulare, sesizării prealabile a instituției căreia i se reproșează că nu a adoptat un act pe care este obligată să-l adopte în baza tratatelor. Se poate asimila, din acest punct de vedere, obligația de „a sesiza” Înalta Autoritate, prevăzută în art.35 din Tratatul CECA, cu obligația de „a invita în prealabil să acționeze” instituția în cauză, prevăzută în Tratatele de la Roma, aceste două modalități de recurs administrativ prealabil analizându-se ca o punere în întârziere și nu ca o cerere oarecare2. Noțiunea de „invitație de a acționa” este interpretată de judecător fără formalism excesiv: este suficient ca recurentul să-și fi manifestat clar intenția de a solicita adoptarea unui act pe care instituția

trebuia să-l adopte1. Punerea în întârziere trebuie să îndeplinească, așadar, două condiții:

a) să fie motivată și să indice clar comportamentul pretins instituției2, adică să indice măsurile specifice necesare – o listă, de exemplu, privind acțiunile care trebuie să fie întreprinse pentru a se înlătura inacțiunea3 – ca și consecințele refuzului de a acționa. O scrisoare adresată Comisiei prin care i se cere comunicarea unei decizii pe care ar fi luat-o nu răspunde acestei cerințe , cum nu răspunde acestei cerințe nici corespondența care se limitează să anunțe eventualitatea unui recurs împotriva unei decizii considerată ca și luată4 și, cu atât mai puțin, un telex care se limitează la câteva considerații generale5.

b) invitația adresată instituției comunitare de a acționa trebuie să aibă un caracter peremptoriu sau cominatoriu6, care trebuie să-i atragă atenția instituției respective că este vorba de o punere în întârziere în cadrul fazei administrative a recursului în carență7. De exemplu, o scrisoare care se referă în mod expres la art.175 din Tratatul CE și în care Comisia este invitată cu claritate să acționeze, este o punere în întârziere legală în baza articolului menționat1.

Punerea în întârziere este, așadar, o formalitate esențială2 ce trebuie îndeplinită pentru ca recursul în carență să fie admisibil atunci când instituția în cauză are obligația de a acționa. Curtea de Justiție a atras atenția că în cazul în care instituția respectivă este învestită cu competență discreționară, cum este cazul punerii în aplicare de către Comisie a art.169 din Tratatul CE – sesizarea instanței comunitare cu acțiunea în stabilirea neîndeplinirii obligației de către un stat membru, recursul este inadmisibil3. Totuși, art.35, alin.2 din Tratatul CECA prevede că în cazul în care Comisia nu este obligată ci abilitată să adopte un act, recurenții privilegiați, între care și întreprinderile sau asociațiile de întreprinderi, pot pune în cauză carența invocând abuzul de putere.

Punerea în întârziere a instituției comunitare urmărește ca aceasta să emită actul pe care autorul cererii îl solicită4.

Tribunalul de primă instanță s-a pronunțat prin ordonanța din 6 februarie 1997, pronunțată în cauza 64/96, de Jorio c/ Consiliului în sensul că „ recursul trebuie să fie introdus de aceeași persoană care a formulat invitația”. Este necesar, deci, să existe o confuziune de identitate a statului membru, instituției comunitare sau a persoanei ce adresează invitația și a celei ce va introduce efectiv acțiunea, dacă va fi cazul.

Cu privire la termenul în care instituțiile comunitare pot fi chemate să acționeze, tratatele păstreză tăcerea, fiind de altfel dificil să se stabilească momentul în care acestea se consideră că au omis să acționeze1. Jurisprudența a trebuit să umple această lacună. Ea a decis că: „ rezultă din

funcția comună a art.33 și 35 că exigențele ținând de siguranța juridică și de continuitatea acțiunii comunitare care concură la stabilirea termenelor prevăzute de art.33 trebuie să fie luate în mod egal în considerare- având în vedere dificultățile deosebite pe care le pot avea justițiabilii datorită tăcerii autorităților competente- și în exercitarea drepturilor prevăzute de art.35… ; astfel sistemul articolelor 33 și 35 implică faptul că exercitarea dreptului de a sesiza Comisia n-ar putea fi întârziată la infinit… (și) că … justițiabilii sunt obligați să respecte un termen rezonabil”. În această hotărâre din 6 iulie 1971, pronunțată în cauza 59/70, Pays-Bas c/ Comisiei, Curtea a decis că un termen de 18 luni nu poate fi calificat astfel atâta timp cât atitudinea administrației nu lăsa loc nici unei ambiguități și recurentului- un stat membru, îi incumba obligația de cooperare pe care i-o impunea art.86 din Tratat de a folosi procedurile sau acțiunile pe care tratatul le pune la dispoziția sa într-un moment în care o intervenție eficace era încă posibilă și nu punea inutil în cauză situația terților.

Acest demers inițial – punerea în întârzire- este esențial nu numai pentru că fixează punctul de plecare al termenelor care marchează etapele ulterioare ale procedurii ci și pentru că, punând în cauză inacțiunea instituției comunitare, o obligă pe aceasta să ia poziție cu privire la legalitatea inerției sale. Așadar, invitația de a acționa,adresată instituției are ca efect delimitarea

lui res litigiosa și stabilirea lui dies a quo al termenului de două luni în care aceasta este obligată să-și precizeze poziția.

2.Absența luării de poziție a instituției

Conform art.35 din Tratatul CECA, recursul în carență este admisibil dacă, la expirarea termenului de două luni de la sesizarea Înaltei Autorități, aceasta din urmă nu „a luat nici o decizie sau nu a formulat nici o recomandare”; conform dispozițiilor corespunzătoare din Tratatele de la Roma, recursul în carență este admisibil dacă, la expirarea termenului de două luni care curge de la invitația de a acționa, instituția în cauză nu „a luat poziție”. Ideea de plecare a acestor dispoziții diferite este comună. Recursul în carență vizează exclusiv sancționarea unei inacțiuni a instituțiilor comunitare. În consecință, dacă instituția adoptă un act, oricare ar fi acesta, calea recursului în carență este, în principiu, închisă. Este vorba de cazul în care instituția adoptă actul solicitat sau adoptă un alt act decât cel cerut de către recurent1, dar și de cazul în care răspunde la punerea în întârziere printr-o decizie explicită de refuz: în prima ipoteză, recurentul obținând satisfacție, recursul nu mai are obiect, astfel încât acțiunea nu mai este posibilă; în celelalte două ipoteze, recurentul dispune, în termenul fixat de tratate, de dreptul de a promova un recurs în anulare, care permite constatarea, dacă este cazul, a ilegalității actului pozitiv2 sau negativ3 adoptat de o instituție.

Toată dificultatea constă, deci, mai ales în cadrul Tratatelor de la Roma, în a defini noțiunea de „luare de poziție”. Art.175, alin.2 nu precizează modul de formlare și de comunicare a poziției, fiind suficient ca ea să poată rezulta fără echivoc, fie că instituția își însușește aprecierea privind existența obligației de a acționa și o execută într-un termen rezonabil, fie că nu este de acord, refuzând expres să acționeze1.

Dacă instituția în cauză acționează într-un mod diferit decât cel pe care părțile l-au considerat ca necesar și de dorit, această conduită echivalează cu o luare de poziție.

Recursul prevăzut de art.35 din Tratatul CECA, introdus împotriva refuzului implicit al Comisiei de a lua măsura pentru care aceasta fusese pusă în întârziere, nu este admisibil decât pentru situația în care autoritatea comunitară nu a luat efectiv nici o decizie2.

Această cerință nu părea să fi fost, la început, înțeleasă de reclamanți, care, fără îndoială, din precauție, au crezut că trebuie să atace, pe baza art.35, decizii explicite de refuz, recurs pe care, urmând interpretarea largă a avocaților săi generali, Curtea nu l-a declarat inadmisibil. Jurisprudența a revenit la o concepție mai exactă a recursului în carență începând cu hotărârea prin care s-a statuat că „lipsa vizată de art.35 din tratat este caracterizată prin absența deciziei explicite”3.

Astfel, nu este, deci, cazul, atunci când există o decizie asemănătoare, dar când pretinsa ei nulitate a fost acoperită prin scurgerea termenului de recurs în anulare, acțiunea art.35 neputând permite schimbarea reglementării art.33 în materie de termene1. Aceeași discuție are loc și în cazul în care refuzul se prezintă ca un act pur confirmativ, un asemenea act neacordând intersaților posibilitatea de a redeschide dezbaterea asupra legalității măsurii confirmate, mai puțin în cazul survenirii unui fapt nou de natură să modifice circumstanțele și condițiile esențiale care au determinat adoptarea actului

originar2.

Pentru ca refuzul să poată fi util discutat în fața judecătorului și pentru ca hotărârea să fie, eventual, susceptibilă de executare, este necesar ca acest refuz să fie caracterizat, în aceasta constând- cum s-a mai zis- rolul punerii în întârziere. Recursul nu va fi deci admisibil dacă intervine împotriva unei măsuri pe care instituția comunitară nu a fost invitată să o ia3. Nu va fi admisibil cu atât mai mult cu cât conține o cerere nouă sau este fondat pe o cauză juridică diferită de cea pe care se sprijină cererea adresată administrației4.

Inițial, Curtea a exclus în mod clar admisibilitatea recursului în carență din moment ce instituția pusă în întârziere adoptase un act oarecare, cu excepția unui răspuns de așteptare5 care nu putea fi asimilat cu o luare de

poziție1. Totuși, ulterior, într-un „ obiter dictum ” inserat relativ straniu2 în celebra sa hotărâre „ Comitologie”, Curtea a estimat că „un refuz de a acționa, oricât de explicit ar fi, poate fi deferit Curții în baza art.175, din moment ce nu pune capăt acestei carențe”3 .

Această formulare ciudată, care avea în orice caz efectul de a repune în discuție o jurisprudență anterioară constantă, se pare că nu trebuie considerată un reviriment. Jurisprudența ulterioară a revenit într-adevăr la o poziție mai coerentă4: din acel moment a fost clar că ,,art.175 vizează carența prin abținerea de a statua sau de a lua poziție și nu adoptarea unui act diferit de ceea ce interesații ar fi dorit sau ar fi estimat necesar ”.5

Din jurisprudența Curții rezultă că luarea de poziție a îmbrăcat diverse forme, printre care:

adoptarea actului solicitat;

decizie explicită de refuz (hot.din 1 martie 1966, pronunțată în cauza 48/65, Lütticke c/ Comisiei);

adoptarea unui act diferit (hot.din 13 iulie 1971, pronunțată în cauza 8/71, Deutscher Komponisterverband).

Scrisoarea adresată autorului unei plângeri constituie o luare de poziție, excluzând recursul în carență, dar recurentul nu poate ataca această scrisoare

care constituie un act pregătitor, dreptul la acțiune al recurentului fiind totuși recunoscut în măsura în care Comisia, la sfârșitul acestei faze a procedurii, trebuie fie să pornească o procedură, fie să respingă plângerea; dacă Comisia nu face nimic va putea fi introdus un recurs în carență (hot. din 18 martie 1997, pronunțată în cauza 282/95, Guerin automobiles c/Comisiei)

Nu constituie luări de poziție:

–un răspuns evaziv (hot. din 15 iulie 1970, pronunțată în cauza 6/70, Borromeo c/Comisiei);

–un răspuns dilatoriu (hot.din 22 mai 1985, pronunțată în cauza 13/83, Parlamentul c/Comisiei);

–un răspuns de așteptare (hot. din 16 februarie 1993, pronunțată în cauza 107/91, ENU c/Comisiei);

–reproducerea unei poziții juridice preexistente (hot. din 22 martie 1961, pronunțată în cauzele 42/59 și 49/59, S.N.U.P.A.T.)

Dacă răspunsul instituției în cauză nici nu neagă, nici nu confirmă inacțiunea pretinsă și nici nu furnizează vreo indicație despre intențiile cu privire la măsurile care urmează să fie luate, el nu poate fi asimilat cu o definire a poziției în înțelesul articolului 175, alin. 21.

Luarea de poziție din partea instituției comunitare are ca efect oprirea procedurii în faza administrativă a recursului în carență. În schimb, din moment ce există o absență a luării de poziție în sensul mai sus definit în timpul termenului de două luni care curge din ziua următoare celei în care scrisoarea care sesizează administrația comunitară i-a parvenit acesteia (hot. din 17 iulie 1959, pronunțată în cauza 32/58, S.N.U.P.A.T.), recursul ar trebui să fie considerat, în principiu, admisibil. Curtea a introdus, însă, o limită suplimentară a admisibilității.

3.Consecințele procedurale ale regularizării tardive a carenței

În ipoteza în care la expirarea termenului de două luni de la punerea în

întârziere, instituția în cauză nu s-a pronunțat, recursul în carență în fața Curții ar trebui în mod normal să fie considerat admisibil. Acestui principiu i-au fost aduse două ameliorări.

În primul rând, dacă instituția ia poziție după expirarea termenului de două luni, dar înaintea sesizării Curții, recursul este inadmisibil, având în vedere absența interesului legitim de a face să se constate o lipsă care a încetat să mai existe și ținând cont de posibilitatea de a introduce un recurs în anulare împotriva actului adoptat.

În al doilea rând, dacă instituția ia poziție după sesizarea Curții, dar înainte de pronunțarea hotărârii, judecătorul va statua că recursul nu mai are obiect; această poziție este justificată, potrivit Curții, prin faptul că hotărârea nu ar produce nici un efect în privința instituției în cauză, ceea ce ar fi contrar dispozițiilor art.176 din Tratatul CE cu privire la autoritatea hotărârii2.

Aceste soluții par contestabile, în măsura în care recursul ar trebui, în principiu, să fie admisibil din moment ce instituția nu a luat poziție până la expirarea termenului și constatarea carenței de către judecător ar permite stabilirea ilegalității inacțiunii litigioase. Dacă se admite că, din economia recursului în carență rezultă că acesta are mai mult rolul de a constrânge instituția să acționeze conform tratatului decât cel de a sancționa a posteriori, printr-o hotărâre declaratorie, ilegalitatea unui comportament nu poate fi decât regretat faptul că această jurisprudență contestabilă lipsește recurentul de un titlu juridic de natură să permită o eventuală acțiune în responsabilitate extracontractuală în vederea obținerii reparării prejudiciului cauzat de o inacțiune ilicită1.

CAPITOLUL III

LEGITIMAREA PROCESUALĂ ACTIVĂ

Secțiunea I

Recurenții instituționali (privilegiați)

1.În cadrul Tratatului CECA

Art.35 din Tratatul CECA, așa cum a fost interpretat de Curte în corelație cu recursul în anulare, permite statelor membre1 și Consiliului să pună în cauză carența Înaltei Autorități de a adopta un act având efecte obligatorii indiferent de caracterul individual sau general al acestuia și indiferent care ar fi destinatarul său virtual. În consecință, nu va putea fi utilizat recursul în carență când norma comunitară prevede emiterea unui aviz, care nu a fost emis, sau când instituția este abilitată, nu obligată, să emită un act, pe care nu l-a emis.

Numai entitățile enumerate de art.35, alin.1 pot sesiza Comisia, din moment ce ele au interesul ca aceasta să iasă din inacțiune. Acești „operatori constituționali”, la fel ca în cazul recursului în anulare, nu trebuie să facă dovada unui interes de a acționa din moment ce este vorba de o omisiunea de exercitare a unei competențe legale2.

2.În cadrul Tratatelor de la Roma

Art.175 din Tratatul CE prevede că în cazul în care Consiliul sau Comisia nu acționează, statele membre și celelalte instituții ale Comunității pot să

sesizeze Curtea de Justiție pentru a proceda la constatarea încălcării respective. Legitimarea procesuală activă aparține, așadar, statelor membre și celorlalte instituții comunitare, fără ca acestea din urmă să fie evidențiate ca atare, ca în situația legitimării procesuale pasive. Textul nefăcând vreo distincție, înseamnă că nu poate fi exclusă vreuna din instituțiile comunitare de la dobândirea acestei legitimări active. În această ipoteză, față de sintagma „celelalte instituții”, se poate reține faptul că pot fi incluse în această categorie Comisia, Consiliul cât și Parlamentul European1.

Spre deosebire de recursul în anulare, recunoașterea dreptului Parlamentului de a acționa împotriva Consiliului sau Comisiei, în cazul pasivității acestora, nu a ridicat dificultăți deosebite. Astfel, în cauza 13/83, Parlamentul c/ Consiliului, privind politica comună a transporturilor, în ciuda literei art.175 din Tratatul CEE, Consiliul a ridicat o excepție de inadmisibilitate negând legitimarea activă a Parlamentului, respinsă de Curte prin hot. din 22 mai 1985, pe motiv că, toate instituțiile având un drept de acțiune identic conform art.175, „nu s-ar putea restrânge, pentru una dintre ele, exercițiul acestui drept fără a-i afecta negativ statutul avut în vedere de tratat și, în particular, de alineatul 1 al art.4. Împrejurarea că Parlamentul European este în același timp instituția Comunității care are drept misiune exercitarea unui control politic asupra activității Comisiei și, într-o anumită măsură, asupra celor ale Consiliului, nu este de natură să afecteze interpretare dispozițiilor tratatului privitoare la dreptul la acțiune al instituțiilor”.

Promovarea Curții de Conturi la rangul de instituție a Comunității prin

Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE)1 a făcut-o deopotrivă un recurent instituțional abilitat să introducă un recurs în carență. Tratatul asupra Uniunii Europene deschide, pe de altă parte, calea recursului în carență Băncii Centrale Europene (art. 175, alin.4)2 și Institutului Monetar European (art.109F §9), în cadrul celei de-a doua faze a Uniunii Economice și Monetare.

Recurenții instituționali nu trebuie să facă dovada unui interes de a acționa. În Tratatele de la Roma, art. 175 din Tratatul CE și art.148 din Tratatul CEEA par să permită statelor și instituțiilor să sesizeze Curtea de Justiție în toate cazurile în care, prin încălcarea tratatului, Consiliul sau Comisia se abțin să acționeze, pentru a face să se constate această încălcare. S-a susținut totuși, per a contrario, că recursul în carență nu ar fi posibil decât în cazurile în care ar fi trebuit să fie adoptat un act obligatoriu, cu excepția cazului în care actul, a cărui adoptare face obiectul punerii în întârziere, fără a produce prin el însuși efecte juridice definitive, este un act prealabil adoptării unui act susceptibil de a produce astfel de efecte. Curtea pare să fi optat în mod clar pentru această din urmă poziție prin hot. din 27 septembrie 1988, pronunțată în cauza 302/87, Parlamentul c/ Consiliului, hotărâre ce face referire la o hotărâre anterioară3. Astfel, Parlamentul s-a văzut înzestrat, așa cum rezultă din termenii art.175, alin.1 din Tratatul CE, cu dreptul de a contesta inacțiunea Comisiei sau Consiliului și de a face să înceteze astfel o paralizie a mecanismului de decizie care ar putea să-l împiedice să-și exercite puterile. Din acest drept de a face să se constate o carență nu decurge decât faptul că Parlamentul trebuie să recunoască posibilitatea de a introduce recursul în anulare.

Nu există o legătură necesară între recursul în anulare și recursul în carență. Aceasta rezultă din faptul că recursul în carență permite Parlamentului să provoace adoptarea unor acte ce nu pot întotdeauna să facă obiectul unui recurs în anulare. Astfel, cât timp un proiect de buget nu a fost prezentat de Consiliu, Parlamentul poate obține o hotărâre care să declare carența Consiliului, din moment ce proiectul de buget care constituie un act pregătitor n-ar putea fi contestat în baza art.173 din tratat.

Recursul poate fi introdus când instituția comunitară nu a pus în aplicare în mod global o politică într-un anumit domeniu, cu condiția ca actele care ar fi trebuit să fie adoptate să poată fi suficient individualizate pentru a da posibilitatea Curții „să aprecieze legalitatea adoptării, respectiv a neadoptării acestora”. Curtea a afirmat că „… obiectivul art.175 nu ar putea fi atins dacă un recurent n-ar putea supune Curții omisiunea unei instituții de a lua mai multe decizii sau un ansamblu de decizii, în cazul în care luarea acestor decizii constituie una din obligațiile pe care tratatul le impune instituției respective”1.

Secțiunea a II-a

Recurenții individuali (ordinari)

1.În cadrul Tratatului CECA

Concepția asupra recursului în carență a Tratatului CECA, drept un recurs vizând anularea deciziei implicite de refuz rezultată din tăcerea Înaltei

Autorități, conduce, în mod logic, în ce privește admisibilitatea recursului în carență introdus de întreprinderi și asociațiile de întreprinderi, la consecința aplicării condițiilor de admisibilitate ale recursului în anulare prevăzute în art.33 din Tratatul CECA.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea de Justiție prin hot. din 23 aprilie 1956, în cauzele 7 și 9/54, Groupement des industries sidérurgiques luxembourgeoises c/ Înaltei Autorități. Pentru a reproduce expresia avocatului general K.Roener „un refuz nu are semnificație independentă; el nu poate fi înțeles decât în funcție de actul care a fost refuzat”. În consecință, prin raportare la caracterul acestui act se va aprecia aptitudinea diferiților reclamanți de a urmări anularea deciziei implicite de refuz.

Cu alte cuvinte, recurenții ordinari (întrepriderile și asociațiile de întreprinderi) nu pot reproșa Înaltei Autorități că a omis să adopte un act cu caracter general decât în mod excepțional, invocând și apoi dovedind un abuz de putere în privința lor; în schimb, ei pot acționa împotriva abținerii Înaltei Autorități de a lua o decizie sau de a formula o recomandare cu caracter individual în adoptarea căreia recurenții sunt interesați, chiar dacă decizia sau recomandarea este adresată altei întreprinderi sau unui stat membru1.

Consecință remarcabilă, înteprinderile CECA au astfel dreptul de a introduce un recurs în carență împotriva inacțiunii Înaltei Autorități de a angaja procedura articolului 88 din Tratatul CECA, adică de a chema la ordine un stat membru vinovat de o încălcare a dreptului comunitar1.

2.În cadrul Tratatelor de la Roma

Conform art.175, alin.3 din Tratatul CE și art.148, alin.3 din Tratatul CEEA, dreptul de a introduce un recurs în carență este acordat oricărei persoane fizice sau juridice când o instituție comunitară a omis să-i adreseze un act, altul decât o recomandare sau un aviz2. Acest drept este mai restrâns decât în cazul recursului în anulare (art.173, alin.4 din Tratatul CE), deoarece acesta din urmă face posibilă contestarea unei decizii care nu i-a fost adresată reclamantului, dar care îl privește direct și individual.

În ciuda aparențelor, această reglementare este pentru reclamanții individuali, în final, mai exigentă decât omoloaga sa CECA și rigoarea sa pare a fi atins indirect statele membre înseși3.

Inițial, Curtea de Justiție a interpretat în sens restrictiv sintagma „să-i adreseze”, în sensul că persoana fizică sau juridică poate invoca o carență a instituției comunitare numai dacă aceasta nu a adoptat un act a cărui destinatar era în mod potențial. Astfel, într-o hotărâre celebră4, Curtea a estimat că lordul Bethell, în calitatea sa de utilizator al liniilor aeriene și de

responsabil al asociației de apărare a utilizatorilor, nu era „în poziția juridică evidentă a unui destinatar actual al unui act susceptibil de anulare în sensul art.173 […] nici în cea a unui destinatar potențial al unui act juridic pe care Comisia ar fi obligată să-l ia în privința sa, în sensul alineatului 3 al art.175”.

Din această interpretare restrictivă a art.175 din Tratatul CE, în sensul că recursul este exclus împotriva omisiunii de a adopta, în general, un act care nu produce efecte juridice în privința recurentului, rezultă, în mod clar, contrar situației reglementate de Tratatul CECA, că recurenții individuali nu pot folosi recursul în carență pentru a constrânge Comisia să pună în aplicare procedura prin care este adus la ordine un stat membru, procedură prevăzută de art.169 din Tratatul CE1.

Recursul în carență este exclus, de asemenea, când cererea recurentului se referă la un act care prin natura lui (regulament: hot. din 28 martie 1979, pronunțată în cauza 90/78, Granaria c/ Consiliului și Comisiei; propunere:hot. din 15 ianuarie 1974, pronunțată în cauza 134/73, Holtz; directive etc.) sau prin destinația lui (decizie adresată unui terț: hot. din 10 iunie 1982, pronunțată în cauza N.William; decizie adresată unui stat membru: hot. din 26 octombrie 1971, pronunțată în cauza 15/71, Mackprang c/ Comisiei) nu putea să-i fie adresat.

Această interpretare a fost contestată de adepții unei interpretări mai largi, interpretare conform căreia recurentul ar putea demonstra că actul, a cărui carență este pusă în cauză, îl privește direct și individual.

Curtea, de asemenea, a făcut să prevaleze, ulterior, o interpretare largă a sintagmei „…a omis să-i adreseze un act …”, obiectivul fiind acela de a

asigura protecție juridică celui care fără să fie destinatarul formal, este în realitate interesat de acest act de o manieră asemănătoare unui destinatar și

de a face o paralelă între admisibilitatea recursului în carență și cea a recursului în anulare: este suficient ca actul a cărui omisiune este reproșată să privească în mod direct și individual pe recurent, chiar dacă acesta nu este destinatarul, aceasta în lumina părerii că acest recurs, uneori, poate să constituie o formă specială a recursului în anulare, deși recursul nu poate fi definit ca întemeindu-se pe ambele articole.

Este vorba, așadar, de situația în care o decizie este adresată unei alte persoane și, eventual, de situația în care este vorba de un act normativ1.

Soluția a fost de la început clar susținută de Curte în cadrul Tratatului Euratom (hot din 16 februarie 1993, pronunțată în cauza 107/91, ENU c/Comisiei) înainte de a fi transpusă de Tribunal în cadrul Tratatului CE (hot. TPI din 27 octombrie 1994, pronunțată în cauza 32/93, Ladbrocke Racing Ltd.). Astfel, în cauza 107/91, ENU c/ Comisiei, Curtea a admis recursul în carență a unui recurrent, care înțelegea să conteste o decizie a Agenției de Aprovizionare Euratom, introdus împotriva inacțiunii Comisiei de a lua o decizie în termenul de o lună prevăzut de art. 53 din Tratatul Euratom; Curtea a hotărât că această decizie, chiar dacă era adresată Agenției, interesa direct și individual pe recurent care putea formula un recurs în anulare și trebuia, deci, să poată determina constatarea inacțiunii.

Se constată așadar că , treptat, autonomia căilor de atac a cedat în fața exigențelor „sistematizării litigiilor” în așa fel încât să deschidă, în mod logic, calea recursului în carență în condiții similare celor ale recursului în anulare1.

TITLUL III

PROCEDURA JUDECĂRII RECURSULUI ÎN CARENȚĂ

CAPITOLUL I

FONDUL CARENȚEI ILEGALE

Secțiunea I

Cazul competenței

În principiu, inacțiunea instituției în cauză nu este considerată decât dacă aceasta din urmă este obligată să acționeze. Această cerință a unei ,,obligații de a acționa” drept condiție a constatării carenței este, uneori, în mod ciudat considerată drept condiție de admisibilitate a recursului în carență, atât de doctrină cât și de anumite decizii jurisdicționale, când, în realitate, este vorba incontestabil, de o condiție de fond, care impune constatarea caracterului ilegal al inacțiunii.

O astfel de decizie contestabilă este cea a Tribunalului de primă instanță care a estimat în hotărârea din 27 octombrie 1994, pronunțată în cauza 32/93, Ladbrocke Racing Ltd. că trebuie să fie ,,respins ca inadmisibil un recurs în carență îndreptat împotriva abținerii Comisiei de a folosi puterile de supraveghere prevăzute în art. 90 din Tratatul CE, în măsura în care ea dispune de o libertate de apreciere excluzând o obligație de a acționa”.

Destul de ciudat, abia apoi este examinată calitatea de a acționa a recurenților, care ridică, în mod incontestabil, în ceea ce privește, probleme de admisibilitate

Art. 35, alin.1 din Tratatul CECA prevede, în mod expres, ca Înalta Autoritate să fie ,, obligată …. să ia o decizie sau să formuleze o recomandare” pentru ca pasivitatea ei să fie susceptibilă de a constitui o lipsă; dispozițiile Tratatelor de la Roma sunt mai puțin explicite, dar este general admis, că fără excepție, existența unei puteri discreționare a instituției în cauză face imposibilă calificarea inacțiunii ca ilegală. Astfel, în urma recursului în carență introdus de Parlamentul European împotriva Consiliului, privind punerea în aplicare a politici comune a transporturilor, Curtea a estimat că dispozițiile pertinente ale tratatului lăsau Consiliului o libertate de apreciere care exclude posibilitatea de a stabili existența unei carențe ilicite; la fel, refuzul implicit de a se pronunța asupra existenței unei infracțiuni privind regulile de concurență nu constituie o carență; la fel, competența de supraveghere de care dispune Comisia în baza art.90 din Tratatul CE, comportă o largă putere de apreciere care exclude orice obligație de a interveni și face, deci, imposibilă constatarea oricărei carențe în neexrcitarea acestei competențe.

Ca urmare a necesității îndeplinirii acestei condiții de fond, Curtea va putea să declare inacțiunea instituțiilor ca fiind ilegală cu consecința firească a impunerii unei obligații de a acționa, adică de a se adopta acte comunitare

cerute expres de textele legale sau în spiritul acestora. Nu este specificată natura acțiunii de urmat ceea ce poate să determine concluzia că aceasta ar putea consta în adoptarea unui act anume, a unui act obligatoriu sau chiar facultativ, aceasta fiind opinia dominantă (în cazul Tratatului CECA acțiunea este limitată, însă, numai la abținerea de a acționa privind actele obligatoriu de adopătat – art.35). Oricum, potrivit art.176, instituția sau instituțiile a căror inacțiune a fost declarată ca fiind contrară tratatului sunt ținute să ia măsurile pe care le comportă executarea hotărârii Curții (ca și în cazul unui act anulat), fără a putea să fie afectată o eventuală obligație ce ar putea să rezulte din aplicarea art. 215, alin. 2 și 3 din Tratatul CE (răspundere delictuală).

Este posibilă susținerea opiniei menționate, mai ales că, atunci când s-a intenționat excluderea actelor neobligatorii (recomandări și avize), s-a făcut mențiunea expresă în text – în cazul când titularii acțiunilor sunt persoane fizice sau juridice (art. 175, alin.3), ceea ce nu s-a întâmplat în cazul instituțiilor și statelor membre ( art. 175, alin.1).

Într-un alt punct de vedere, s-a susținut că actele sau măsurile pe care instituția s-a abținut să le ia sunt cele care sunt susceptibile de a avea efecte juridice obligatorii, definitive, irevocabile. Acesta ar rezulta din economia sitemului de contencios comunitar, care exclude din domeniul controlului de legalitate actele lipsite de caracter decizional și, în plus, nu s-ar vedea de ce actele care nu sunt atacabile pe nici o cale ar putea face obiectul unei acțiuni relative la abținerea de a acționa.

O contestație cu privire la conformitatea comportamentului unei instituții cu obligația pe care i-o impune art. 176 din Tratatul CE în ipoteza în care unul din actele sale a fost anulat ține de recursul în carență din moment ce obiectul contestației nu constă într-o ilegalitate care ar afecta actul adoptat ce înlocuiește actul anulat ci poartă asupra problemei de a ști dacă, în afara acestei înlocuiri, instituția este obligată să ia alte măsuri cu privire la alte acte, care nu fuseseră contestate pe calea recursului în anulare.

Precum s-a mai arătat, s-a decis că o acțiune introdusă de o persoană fizică sau juridică prin care se solicită o declarație în sensul că, hotărând să nu inițieze proceduri pentru neîndeplinirea obligațiilor, contra unui stat membru, Comisia nu a acționat, în încălcarea tratatului, este inadmisibilă. În acest sens, s-a argumentat că art. 175 se referă la abținerea de a acționa în sensul neluării unei decizii ori al nedefinirii unei poziții și nu al adoptării unei măsuri diferite de aceea dorită sau considerată necesară de către persoana în cauză, iar, pe de altă parte, recursul în carență este condiționat de faptul că instituția respectivă trebuie să se afle sub incidența unei obligații de a acționa, astfel încât inacțiunea care este invocată să fie contrară tratatului. Rezultă, totuși, foarte clar din prevederile art. 169 că nu există o obligație pentru Comisie de a iniția procedurile prevăzute în acest text legal, ea având, din contră, o libertate care exclude dreptul de a cere acestei instituții să adopte o poziție specifică.

Secțiunea a II-a

Cazul puterii discreționare

Limitarea de principiu a recursului în carență la cazul competenței cunoaște câteva excepții sau nuanțe.

Tratatul CECA ia în considerare, în mod expres, posibilitatea de a introduce un recurs în carență când Înalta Autoritate nu este obligată să acționeze ci este doar abilitată în acest sens: constatarea carenței este subordonată, în această ipoteză, faptului ca inacțiunea să constituie un abuz de putere. Imprecizia Tratatelor de la Roma asupra acestui punct nu exclude ca soluția Tratatului de la Paris să poată fi transpusă și în privința lor, termenii „ încălcarea prezentului tratat” putând fi interpretați ca incluzând neexercitarea unei competențe discreționare din moment ce constituie un abuz de putere.

Pe de altă parte, trebuie precizat că, existența unei puteri discreționare în fond nu scutește instituția în cauză de a adopta actele de procedură prevăzute de tratat sau de dreptul derivat și, mai ales, nu scutește instituția de a adresa unei întreprinderi reclamante, în materie de concurență, o scrisoare de tipul celei prevăzute de art.6 (comunicare privizorie în baza art.6 din Regulamentul CEE nr.99/63) indicându-i motivele care-i justifică refuzul de a acționa și invitând-o să-și prezinte observațiile.

În fine, trebuie precizat faptul că existența unei anumite libertăți de apreciere în privința motivelor acțiunii și a naturii măsurilor ce trebuie luate nu constituie un obstacol în constarea carenței, din moment ce obligația de a acționa apare în această privință necondiționată: astfel, recursul Parlamentului în domeniul politicii comune a transporturilor a fost admis având în vedere că acesta viza adoptarea de măsuri relative la libera circulație a serviciilor de transport, în legătură cu care Consiliul avea o veritabilă obligație de a acționa.

Secțiunea a III-a

Motivele care susțin recursul

În cadrul recursului în carență ar putea fi invocate unele din cauzele de nelegalitate a actelor prevăzute de art. 173 din Tratatul CE. Natura recursului în carență exclude invocarea, în absența actului, a cauzelor privind încălcarea unor cerințe procedurale esențiale și necompetența, deoarece, în fapt, instituțiile în culpă nu au acționat astfel încât să poată fi invocate aceste cauze și tocmai din acest motiv se intenționează declararea culpei lor.

Invocarea motivelor privind încălcarea unor cerințe procedurale esențiale și necompetența este exclusă de art. 35 din Tratatul CECA care distinge, în alineatele 1 și 2, între ipoteza în care Comisia este obligată să adopte un act (recursul în carență se bazează pe nerespectarea tratatului) și cea în care Comisia este abilitată să adopte un act (când recursul în carență nu poate fi bazat decât pe abuzul de putere). Formularea art. 175, alin. 3 din Tratatul

CE lasă loc de interpretare. Litera alineatului 1 pare a limita recursul în carență la cazul încălcării tratatului. Conform unei interpretări largi, ar putea fi extins la abuzul de putere și, poate, și la încălcarea unor cerințe procedurale esențiale.

Motivele susceptibile de a fi invocate în fața Curții trebuie să fi fost, în prealabil, ridicate în cadrul punerii în întârziere adresate instituției în cauză.

Controlul judecătorului se exercită, mutatis mutandis, în aceleași condiții ca și în cadrul recursului în anulare.

CAPITOLUL II

PROCEDURA PROPRIU – ZISĂ

Procedura contecioasă este declanșată prin sesizarea Curții de Justiție sau a Tribunalului de primă instanță. Conform art. 168A din Tratatul CE , Curtea are o competență generală, comună, în timp ce Tribunalul de primă instanță are o competență de ,,atribuție”, el putând fi sesizat numai cu anumite categorii de acțiuni. Astfel, Consiliul, la cererea Curții de Justiție și după consultarea Parlamentului și a Comisiei a adoptat deciziile nr.88/591 din 24 octombrie 1988, nr. 93/350 din 8 iunie 1993 și nr. 94/149 din 7 martie 1994 prin care se stabilesc competențele Tribunalului de primă instanță, acestuia revenindu-i, între altele, judecarea numai a recursurilor introduse de persoanele fizice sau juridice, conform art. 35 din Tratatul CECA și art.175, alin. 3 din Tratatul CE.

Sesizarea trebuie făcută de recurent, în termen de o lună din momentul expirării termenului de două luni de la sesizarea Comisiei (în Tratatul CECA) și în termen de două luni din momentul expirării unui alt termen de două luni de la invitația adresată instituției comunitare de a acționa (în Tratatele de la Roma) și în situația în care instituția în cauză nu a luat poziție.

În cazul în care recurentul lasă să se scurgă termenul de două luni prevăzut de art. 175 din Tratatul CE, el este decăzut din dreptul de a introduce un recurs în carență, dar, așa cum s-a hotărât prin ordonanța TPI din 11 martie 1996, pronunțată în cauza 195/95, Guérin automobiles c/Comisiei, recurentul are posibilitatea să invoce principiul protecției încrederii legitime, trebuind să facă dovada așteptărilor fondate pe asigurări precise date de administrația comunitară, asigurări ce nu constau nici în declarații publice cu caracter general făcute de un membru al Comisiei și nici în contacte repetate între interesat și Comisie, ulterioare punerii în întârziere a acesteia.

Statele membre și instituțiile comunitare sunt reprezentate de un agent desemnat pentru fiecare caz, care poate fi asistat de un consultant juridic sau de un avocat având drept de practică în fața unui tribunal al unui stat membru sau al altui stat care este parte la Acordul privind Spațiul Economic European, iar persoanele fizice și juridice trebuie să fie reprezentate și ele de un avocat având, de asemenea, drept de practică.

Pe durata procedurii, părțile sunt obligate să-și stabilească un domiciliul în Luxemburg, unde își au sediul Curtea de Justiție și Tribunalul de primă instanță.

Limba folosită sau limba procedurii se stabilește, potrivit Regulamentului de procedură al Curții, dintre cele unsprezece limbi oficiale ale Comunităților, plus irlandeza (de obicei este limba aleasă de reclamant) și este folosită atât în faza orală cât și în cea scrisă, precum și la redactarea hotărârii.

Instrucția cauzei impune, în primul rând, după înscrierea pe rol, desemnarea unui judecător-raportor, care propune măsurile necesare și urmărește derularea cauzei tot timpul.

Fiind competentă, în cazul recursului în carență, să judece doar recursurile introduse de statele membre și de instituțiile comunitare, recursurile persoanelor fizice și juridice fiind de competența Tribunalului de primă instanță, Curtea de Justiție judecă în plen, așa cum prevede art.165, alin.2 din Tratatul CE, dacă statul membru sau instituția comunitară cere acest lucru. Când o astfel de cerere nu există, Curtea poate încredința judecarea cauzei unei camere. În cadrul Tribunalului, judecarea cauzei se face de către una din camere, numai la cerere judecarea făcându-se în plen.

Procedura în fața Curții de Justiție cuprinde două faze, o fază scrisă și o alta orală.

Procedura scrisă constă în comunicarea către instituția comunitară a cărei inacțiune este în discuție a cererii de chemare în judecată și în expunerea cazului, apărărilor și observațiilor, a răspunsurilor, dacă este cazul, precum și a tuturor documentelor în sprijinul cererii ori a copiilor certificate de pe acestea.

Curtea este sesizată print-o cerere scrisă adresată grefierului. Cererea prezentată Curții trebuie să același obiect ca cererea prealabilă. Pârâtul va trebui ca, în termen de o lună de la comunicarea cererii de chemare în judecată, să depună o întâmpinare. După îndeplinirea acestei cerințe procedurale, președintele Curții fixează o dată la care judecătorul-raportor urmează să prezinte raportul său preliminar, raport ce cuprinde o expunere a faptelor și a susținerilor părților.

Faza orală, care este publică, continuă cu pledoariile agenților, consultanților și avocaților și cu concluziile avocatului general. După ce

avocatul general și-a prezentat opinia, președintele declară închisă procedura orală.

Hotărârea trebuie să fie motivată fără să se facă mențiune de opiniile separate, dacă acestea există.

CAPITOLUL III

EFECTELE HOTARÂRII

Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție poate să respingă recursul, când acesta nu este fondat, sau poate să constate carența. Hotărârea are, așadar, caracter declarativ, limitându-se la a recunoaște ilegalitatea comportamentului instituției în cauză. Constatările Curții cu privire la carența instituției comunitare determină natura obligațiilor acesteia pentru a face să înceteze starea de carență. Nu revine judecătorului, nu mai mult decât în cadrul recursului în anulare să dea ordine instituțiilor pârâte cu privire la măsurile ce trebuie luate.

Art.176, alin.1 din Tratatul CE prevede că instituția sau instituțiile a căror omisiune de a acționa a fost declarată contrară tratatului „sunt obligate să ia măsurile necesare pentru a executa hotărârea Curții de Justiție”.

În fața Curții s-au făcut referiri la situația juridică posibil să survină dacă, după ce s-a pronunțat hotărârea de constatare a inacțiunii instituției, aceasta încă nu acționează. Curtea a observat că această problemă este, totuși, ipotetică. Deoarece, art.176 din Tratatul CE nu prevede un termen pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii, trebuie să se presupună că instituția are la dispoziție un termen rezonabil în acest scop. De aceea, Curtea a apreciat că nu este necesar ca în hotărâre să se aibă în vedere care ar fi consecințele dacă instituția tot nu ar acționa.

Conform alineatului 2 al art.176, această obligație a instituției în cauză de a lua măsurile necesare executării hotărârii nu aduce atingere celei care poate rezulta din aplicarea alineatului 2 al art.215 din Tratatul CE. S-a afirmat că atunci când termenul este considerat excesiv se poate angaja răspunderea Comunității , așa cum se poate angaja răspunderea Comunității pentru neexecutarea sau executarea incorectă a hotărârii.

Textele legale în materie permit, totuși, instituțiilor comunitare culpabile un anumit grad de libertate în acțiunile pe care le vor întreprinde în aplicarea hotărârilor Curții, care va constata numai că obligațiile impuse instituțiilor nu au fost îndeplinite.

Astfel, Curtea a remarcat că, în materia politicii comune a transporturilor, incumbă Consiliului datoria de a determina, conform regulilor de procedură stabilite în tratat, scopurile și mijloacele pentru implementarea acestei politici. „Ca parte a obligației de a introduce politica comună a transporturilor, Consiliului îi este permis – a arătat Curtea – să ia toate deciziile necesare pentru introducerea graduală a unei astfel de politici, dar substanța acelor decizii nu este determinată de tratat. Astfel, de exemplu, tratatul lasă Consiliului posibilitatea să decidă dacă acțiunea în sectorul transporturilor trebuie să privească mai întâi relațiile dintre căile ferate și autoritățile publice sau concurența între transporturile rutiere și cele

feroviare. Incumbă, de asemenea, Consiliului să determine care priorități urmează să fie observate în armonizarea legilor și practicilor administrative în sector și să decidă ce materii trebuie să acopere această armonizare. În acestă privință, tratatul permite libertatea de acțiune Consiliului”.

În acest context, a fost declarată ca irelevantă excepția pe care Consiliul a opus-o, în sensul că au existat dificultăți obiective care au împiedicat progresul necesar spre o politică comună a transporturilor și, deci, ar fi determinat inacțiunea sa, considerată ca o încălcare a tratatului.

TITLUL IV

CONCLUZII

Recursul în carență reprezintă acțiunea relativă la abținerea instituțiilor comunitare de a acționa, urmărind sancționarea inacțiunii acestor instituții pentru a deveni mai diligente în îndeplinirea atribuțiilor lor.

Recursul în carență permite, așadar, sancționarea unei inacțiuni ilegale a Comisiei, Consiliului, Parlamentului European, Băncii Centrale Europene și a Institutului Monetar European.

Tratatul de la Paris prevede în art. 35 două cazuri în care poate fi introdus recursul în carență: primul caz se referă la situația în care Comisia nu acționează în sensul adoptării unui act obligatoriu, adoptare ce constituie o obligație a acesteia conform tratatului, iar al doilea caz se referă la situația în care Comisia nu acționează în sensul adoptării unui act pe care nu era obligată ci doar abilitată să-l adopte și această inacțiune constituie un abuz de putere.

Recurenții – statele membre, Consiliul, întreprinderile și asociațiile de întreprinderi – sunt supuși acelorași condiții de admisibilitate ca cele ale recursului în anulare. După punerea în întârziere a Comisiei, recursul este introdus într-un termen de două luni împotriva deciziei implicite de refuz, ca o varietate a recursului în anulare.

Tratatele de la Roma prevăd, în art.175 CE și art.148 Euratom, că recursul în carență nu este posibil decât în cazul în care Consiliul, Comisia, Parlamentul, Banca Centrală Europeană și Institutul Monetar European nu acționează deși au această obligație conform tratatelor.

Recurenții sunt statele membre și instituțiile comunitare sus-menționate, care pot introduce recurs în carență împotriva pasivității instituției în cauză de a adopta orice tip de act, și persoanele fizice sau juridice care trebuie să fie destinatarele unui act obligatoriu sau, datorită paralelei cu recursul în anulare, destinatarele unui act general care le interesează în mod direct și individual.

Acești recurenți invită instituția să acționeze, iar dacă aceasta nu ia poziție în termen de două luni, pot introduce recursul în carență într-un alt termen de două luni.

Dacă instituția ia poziție în sens negativ (decizie explicită de refuz) sau ia un act diferit de ceea ce recurentul ar fi dorit și considerat necesar, acesta poate introduce un recurs în anulare.

Hotărârea pronunțată ca urmare a judecării recursului în carență are caracter declaratoriu.

Instituția în cauză trebuie să ia măsurile pe care le implică executarea hotărârii Curții de Justiție.

BIBLIOGRAFIE

AUTORI :

1. Ami Barav – ,, Consideration sur la specificité du recours en carence en

droit communautaire ”, în „ Revue trimmestrielle de droit

européen ”, Nr.1, 1975

2. Ami Barav – „ Dictionnaire juridique des Communautés

Christian Philip européennes ”

3. Jean Boulouis – „ Grads arrêts de la Cour de Justice des Communautés

européennes ” , vol.I , Paris , Dalloz , 1994

4.Louis Cartou – „ Communautés européennes ”, Paris , Dalloz , 1981

5. Jean-Claude Gautron – „ Droit européen ”, Paris , Dalloz , 1999

6. Guy Isaac – „ Droit communautaire général ”, Paris , Masson , 1990

7. Corina Leicu – „ Drept comunitar ”, Ed. Lumina Lex , 1998

8. Phillippe Manin – „ Les communautés européennes . L' Union

européenne ”, Paris , Pedone , 1997

9. Octavian Manolache – „ Drept comunitar ”, București, ALL, 1996

„Justiția comunitară”, Ed. All Beck, București,

1999

10. V. Marcu – „ Drept instituțional comunitar ”, Ed. Nora , 1994

11. Roxana Munteanu – „ Drept european : evoluție – instituții – ordine

juridică ”, București, Oscar Print, 1996

12. Joël Rideau – „ Droit institutionnel de l' Union et de Communautés

européennes ”, Paris LGDJ , 1996

13. Denys Simon – „ Le systeme juridique communautaire ” , Paris ,

PUF , 1997

14. Ovidiu Ținca – „ Drept comunitar general ”, București , Ed. Didactică

și Pedagogică , 1999

15. G. Vandersanden – „ Contentieux communautaire ” , Bruxelles ,

A. Barav Bruylant , 1997

*** – „ Documente de bază ale Comunității și

Uniunii Europene ”, Polirom , 1999

PRACTICĂ JUDICIARĂ :

1956

Hot. din 23 aprilie – cauzele 7 și 9/54 , Groupement des industries

sidérurgiques luxembourgeoises c/ Comisiei

1959

Hot. din 4 februarie – cauza 17/57, De Gezamenlijke Steenkolemijnen

Hot. din 17 iulie – cauza 32/58, S.N.U.P.A.T.

1960

Hot. din 15 iulie – cauza 24/58, Chambre syndicale sidérurgique Est de la

France

Hot. din 16 decembrie – cauza 41/59 și 50/59, Hamborner Bergbau

1961

Hot. din 23 februarie – cauza 30/59, De Gezamenlijke Steenkolemijnen

Hot. din 22 martie – cauzele 42/59 și 49/ 59 , S.N.U.P.A.T.

Hot. din 13 iulie – cauza Raymond Elz c/ Înaltei Autorități

1962

Hot. din 6 aprilie – cauza 21/61 , Meroni

Hot. din 14 decembrie – cauzele 5-11 și 13- 15/62 , San Michele

1966

Hot. din 1 martie – cauza 48/65 , Lütticke

1969

Hot. din 10 decembrie – cauzele 10 și 18/68 , Eridania

1970

Hot. din 8 iulie – cauza 75/69 , Hackl

Hot. 15 iulie – cauza 6/70 , Borromeo c/ Comisiei

Hot. 18 noiembrie – cauza 15/70 , Chévalley c/ Comisiei

1971

Hot. din 6 iulie – cauza 59/70 , Pays-Bas c/ Comisiei

Hot. din 13 iulie – cauza 8/71, Deutscher Komponistenverband c/ Comisiei

Hot. din 26 octombrie – cauza 15/71 , Mackprang c/ Comisiei

Hot. din 14 decembrie – cauza 7/71 , Comisia c/ Franța

1972

Hot. din 8 martie – cauza 42/71 , Nordgetreide

1974

Hot. din 15 ianuarie – cauza 134/73 , Holtz

1979

Hot. din 28 martie – cauza 90/78 , Granaria c/ Consiliului și Comisiei

Hot. din 11 iulie – cauza 60/79 , Producteurs de vins de table et vins

de pays c/ Comisiei

Hot. din 18 octombrie – cauza 125/78 , GEMA

1982

Hot. din 10 iunie – cauza N. William

Hot. 10 iunie – cauza 246/81 , Lord Bethell c/ Comisiei

1983

Hot. din 4 octombrie – cauza 191/82 , Fediol

1984

Hot. din 12 ianuarie – cauza 266/82 , Turner

1985

Hot. din 22 mai 1985 – cauza 13/83 , Parlamentul c/ Consiliului

1986

Hot. din 28 ianuarie – cauza 169/84 , Cofaz

Hot. din 6 mai – cauza 25/85 , Nuovo Campsider

Hot. din 10 iunie – cauza 81/85 , U.N.I.S.O.R.

1987

Hot. din 17 noiembrie – cauzele 142 și 156/84 , BAT , Reynolds

1988

Hot. 26 aprilie – cauzele 97 , 193 , 99 și 215/86 , Asteris c/ Comisiei

Hot. din 12 iulie – cauza 377/87 , Parlamentul c/ Consiliului

Hot. din 12 iulie – cauza 383/87 , Comisia c/ Consiliului

Hot. din 27 septembrie – cauza 302/87 , Parlamentul c/ Consiliului

Hot. din 15 decembrie – cauzele 166 și 220/86 , Irish Cement Ltd.

c/ Comisiei

1989

Hot. din 14 februarie – cauza 247/87 , Star Fruit c/ Comisiei

1992

Hot. TPI din 18 septembrie – cauza 24/90 , Automec II

Ord. TPI din 18 septembrie – cauza 28/90 , Asia Motor France

Hot. TPI din 8 octombrie – cauza 84/91 , Mesckens

Hot. din 24 noiembrie – cauzele 15 și 108/91 , Buckl

1993

Hot. din 16 februarie – cauza 107/91 , E.N.U. c/ Comisiei

Hot. din 1 aprilie – cauza 25/91 , Pesqueras Echebastar SA

Ord. din 10 iunie – cauza 41/92 , The Liberal Democrats

1994

Hot. TPI din 27 octombrie – cauza 32/93 , Ladbrocke Racing Ltd.

1995

Hot. TPI din 24 ianuarie – cauza 74/92, Ladbrocke Racing (Deutschland)

c/ Comisiei

Ord. TPI din 13 noiembtrie – cauza 126/95 , Dumez c/ Comisiei

1996

Hot. TPI din 26 noiembrie – cauza 164/95 , Kuchlenz-Winter

1997

Ord. TPI din 6 februarie – cauza 64/96 , de Jorio c/ Consiliului

Hot. din 18 martie – cauza 282/95 , Guerin automobiles c/ Comisiei

Hot. TPI din 10 iulie – cauza 212/95, Asociation de fabricantes de cemento

de Espagna