Recursul In Anulare,in Fata Curtii Europene DE Justitie

RECURSUL ÎN ANULARE,

ÎN FAȚA CURȚII EUROPENE DE JUSTIȚIE

CUPRINS

Capitolul I. Importanța recursului în anulare, conform jurisprudenței Curții Europene de Justiție

1. Rolul Curții în ansamblul instituțional comunitar european

2. Curtea Europeană de Justiție – instanță creatoare de drept

3. Jurisprudența Curții de Justiție în legătură cu importanța recursului în anulare

a. Rolul acestei căi de atac – protejarea drepturilor aparținând persoanelor fizice sau juridice

b. Motivul abuzului de putere

c. Încălcarea obligației de motivare a unui act juridic comunitar

Capitolul II. Particularitățile recursului în anulare

1. Definiție

2. Condiții pentru admisibilitatea recursului

a. Considerații introductive

b. Afectarea nemijlocită a recurentului

c. Individualizarea persoanei destinatarului

3. Verificarea legitimării procesuale a părților, în funcție de categoriile de recurenți

a. Calitate procesuală activă

b. Legitimare procesuală activă specială

c. Calitate procesuală pasivă

4. Motivele pentru care poate fi solicitată anularea

a. Aspecte generale

b Necompetența

c. Încălcarea unei cerințe procedurale esențiale

d. Violarea tratatului sau a unei alte reguli de drept

e. Abuzul de putere

5. Efectele deciziei pronunțate în cadrul recursului în anulare

a. Efectul retroactiv

b. Imposibilitatea de modificare a actului anulat

c. Autoritatea de lucru judecat

Capitolul . Actele care fac obiectul recursului în anulare

1. Criterii de definire

2. Actele atacabile

3. Actele care nu sunt supuse recursului în anulare

a. Exemple de acte comunitare inatacabile

b. Regimul juridic al deciziilor Comisiei Europene și Consiliului European

c. Contestarea unui act juridic anterior

d. Atacarea unei decizii a Tribunalului de Primă Instanță

Capitolul IV. Concluzii

1. Modificări aduse acestei căi de atac de Constituția Europeană

2. Recursul în anulare, garant al protecției juridice individuale față de actele comunitare

Capitolul I. Importanța recursului în anulare, conform jurisprudenței Curții Europene de Justiție

1. Rolul Curții în ansamblul instituțional comunitar european

Date fiind competența sa obligatorie, precum și inatacabilitatea hotărârilor sale, Curtea Europeană de Justiție acționează ca o instanță de recurs de ultim grad.

De asemenea, Curtea Europeană de Justiție poate fi asimilată unei veritabile instanțe internaționale, putând tranșa litigii între statele membre, dacă acestea sunt în legatură cu obiectul tratatelor și dacă între statele litigante a intervenit un compromis.

De altfel, așa cum s-a arătat (și ne raliem opiniei exprimate în acest sens) eficiența activității Curții este amplificată de împrejurarea că, spre deosebire de ordinea juridică internă, instanța comunitară nu are o contrapondere instituționala sau funcțională.

Așadar, având atât caractere de instanță națională, cât și de instanță internațională, CJE poate fi considerată o instanță sui – generis, fiind organul jurisdicțional al unei ordini juridice independente – sistemul comunitar, diferit atât de dreptul statal, cât și de dreptul internațional public.

2. Curtea Europeană de Justiție – instanță creatoare de drept

În unele opinii, s-a arătat că instanța de la Luxembourg are trei funcții importante, și anume: consultativă, de rezolvare a contenciosului (privind mai mult cauze de natură economică) și de interpretare unitară a dreptului comunitar (prin acoperirea lacunelor dreptului comunitar).

Dintre acestea, cea mai importantă este aceea prin care Curtea asigură respectarea și interpretarea unitară a dreptului comunitar, fiind, astfel, o instituție jurisdicțională comunitară.

În acest sens, Curtea controlează aplicarea normelor comunitare ce reglementează drepturile și obligațiile instituțiilor comunitare și cele dintre statele-membre și Uniune, rolul său apropiindu-se de acela al unei Curți Constituționale.

Tot în cadrul acestei competențe, Curtea efectuează un control normativ, analizând compatibilitatea dreptului derivat, creat de Consiliu, Consiliu împreună cu Parlamentul European sau de Comisie, prin raportare la tratatele și principiile generale de drept.

Interpretarea uniformă a dreptului comunitar european, respectiv conformitatea aplicării sale în sistemele juridice naționale se completează cu necesitatea stabilirii validității actelor comunitare.

De asemenea, trebuie avută în vedere și facilitarea aplicării dreptului comunitar de către instanțele naționale, astfel încât să se înlăture dificultățile cauzate de cerința de a i se da deplin efect în cadrul sistemului judiciar intern, dar și păstrarea caracterului comunitar al dreptului stabilit de tratate și asigurarea integrității sale în statele comunitare.

Interpretarea dată de către Curtea de Justiție urmărește atât cunoașterea sensului exact al unei dispoziții obscure sau ambigui (contencios de interpretare), cât și aprecierea validității, care are drept scop verificarea conformitațiii unui act cu dreptul comunitar superior (contencios de legalitate).

În concluzie, Curtea de Justiție a Comunităților Europene are competențe complexe, atât în sensul interpretării textelor normative, cât și privind acoperirea lacunelor regulilor de drept ale Comunităților, iar interpretarea pe care o asigură textelor de drept comunitar este unitară și autentică.

De altfel, cu privire la importanța acestei trăsături a dreptului comunitar european, în doctrină s-a arătat că: “fie dreptul comunitar este de sine stătător, este aplicat uniform și are prioritate asupra dreptului național, fie nu există.”

3. Jurisprudența Curții de Justiție în legătură cu importanța recursului în anulare

a. Rolul acestei căi de atac – protejarea drepturilor aparținând persoanelor fizice sau juridice

Conform jurisprudenței Curții Europene de Justiție, rolul acestei căi de atac este acela al protejării drepturilor aparținând persoanelor fizice sau juridice

În acest sens, Curtea a statuat urmatoarele în hotărârea din cazul Factofarme I:

“Este de competența instanțelor naționale, în aplicarea principiului de cooperare stabilit la art. 5 din Tratatul CEE, să asigure protecția legală de care beneficiază persoanele ca efect direct al prevederilor dreptului comunitar. … Orice prevedere a unui sistem de drept național și orice practică legislativă, administrativă sau judiciară care ar putea afecta eficiența dreptului comunitar … este incompatibilă cu cerințele inerente însăși naturii dreptului comunitar …”.

De asemenea, în cauza Hauer c. Land Rheinland – Pfalz, Curtea a reținut următoarele:

“Încălcarea eventuală a drepturilor fundamentale de către un act instituțional al Comunităților nu poate fi apreciata altfel decât în cadrul dreptului comunitar însuși. Introducerea de criterii de apreciere speciale … ar duce ineluctabil la ruperea unității pieței comune și la punerea în pericol a coeziunii Comunității”.

Cu alte cuvinte, legalitatea unui act comunitar trebuie apreciată în cadrul dreptului comunitar și implicit de către Curtea Europeana de Justiție.

Hotărârile pronunțate de către Curtea Europeană de Justiție au stabilit nu numai problemele de principiu, precum necesitatea soluționării recursului în anulare, dar au clarificat și aspectele de detaliu, precum sfera de aplicare a fiecărui motiv de recurs.

b. Motivul abuzului de putere

Astfel, cu privire la motivul abuzului de putere, în cauza Regatul Unit al Marii Britanii c. Consiliul Uniunii Europene, privind aplicarea Directivei Consiliului nr. 93/104/EC privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru s-au reținut urmatoarele:

„Ca parte a sistemului de competețe comunitare, alegerea unei baze legale pentru o măsură trebuie să fie întemeiată pe factori obiectici care sunt supuși revizuirii judiciare. Acești factori includ în particular, scopul și conținutul măsurii.

O simplă practică a Consiliului nu poate deroga de la regulile stabilite în Tratat și ca atare nu pot crea un precedent obligatoriu pentru instituțiile comunitare, deoarece anterior adoptării unei măsuri, trebuie să determine baza legală corectă pentru aceasta.

Articolul 235 din Tratat poate fi folosit ca bază legală pentru o măsură numai acolo unde nicio altă prevedere a Tratatului nu conferă Instituțiilor Comunitare puterea necesară sa o adopte.”

Strict referitor la definiția abuzului de putere, Curtea a arătat:

„Un act al Instituției Comunitare este viciat de folosirea gresită a puterii dacă a fost adoptat cu scopul exclusiv sau scopul principal de a îndeplini țeluri altele decât cele enunțate sau pentru a ocoli o procedura special stabilită de Tratat pentru a rezolva circumstanțele cauzei.

Acesta nu este cazul Directivei Consiliului 93/104, deoarece nu a fost stabilit că a fost adoptată cu scopul exclusiv sau scopul principal de a îndeplini un țel altul decât protecția sănătății și sigurațtei muncitorilor, astfel cum sunt prevăzute de art. 118a al Tratatului care constituie baza sa legală. ”

În concluzie, abuzul de putere intervine ori de câte ori scopul principal, stabilit de Tratat, este încălcat sau deturnat de obiectivul urmărit de actul juridic comunitar.

Și în altă decizie, Curtea a antamat motivul abuzului de putere, stabilind urmatoarele:

„În contextul organizării puterilor comunității, alegerea bazei legale pentru o măsură poate să nu depindă doar de convingerea instituției legată de obiectivul urmărit, dar trebuie să fie bazată și pe factori obiectivi care sunt supuși revizuirii judiciare.”

Astfel, motivarea unui act comunitar trebuie să se bazeze pe un scop urmărit (aparent cel mai important), însă decisive sunt și împrejurările obiective pe care se întemeiază, întrucât acești factori sunt cei supuși controlului judiciar.

În mod evident, scopul unui act comunitar poate fi ilegal mult mai greu și tocmai de aceea, elementele „obiective”, în realitate circumstanțiate de la caz la caz (și deci subiective) sunt cele în privința cărora pot interveni erori.

Separat, într-un alt caz, Comisia Europeană c. Consiliului European, (legat de Directiva privind deșeurile din industria dioxidului de titaniu) Curtea a arătat:

„Acolo unde competența instituției se bazează pe doua prevederi ale Tratatului, aceasta este obligată să adopte măsurile relevante în baza celor două articole relevante.”

Față de regula mai sus menționată, Curtea reține că există o excepție atunci când cele două texte de legi au scopuri contrare unul altuia și ca atare „întrucât Consiliul a întemeiat în mod greșit directiva pe art. 130, aceasta trebuie anulată.”

c. Încălcarea obligației de motivare a unui act juridic comunitar

Tot în decizia Regatul Unit al Marii Britanii c. Consiliul Uniunii Europene, însă cu privire la încalcarea unei cerințe procedurale esențiale și anume încălcarea obligației de motivare a unui act comunitar adoptat, Curtea a statuat urmatoarele:

„Chiar dacă declarația de motive impusă de art. 190 din Tratat trebuie să arate clar și inechivoc raționamentul autorității comunitare care a adoptat măsura contestată astfel încât să permită persoanelor interesate să evalueze motivele acesteia și să permita Curții să exercite revizuirea judiciară, autoritatea nu este obligată să detalieze fiecare punct relevant de fapt și de drept.

Acolo unde o măsură contestaăa dezvaluie clar obiectivul esențial urmărit de instituție, ar fi inutil să se solicite o declarație specială de motive pentru fiecare din alegerile tehnice făcute de aceasta. ”

Cu referire la acest ultim motiv de recurs, o altă decizie a Curții Europene de Justiție a arătat urmatoarele:

„În vederea îndeplinirii cerinței de a prezenta motivele stabilite între art. 190 din Tratat, măsurile comunitare trebuie să includă o declarație de fapt și de drept care au condus instituția în cauză să le adopte, astfel încât să facă posibiă revizuirea de către Curte și astfel încât statele membre și persoane interesate să aibă cunoștință de condțiile sub imperiul carora instituțiile comunitare au aplicat Tratatul.

Deși lipsa mențiunii unei prevederia arătat:

„Acolo unde competența instituției se bazează pe doua prevederi ale Tratatului, aceasta este obligată să adopte măsurile relevante în baza celor două articole relevante.”

Față de regula mai sus menționată, Curtea reține că există o excepție atunci când cele două texte de legi au scopuri contrare unul altuia și ca atare „întrucât Consiliul a întemeiat în mod greșit directiva pe art. 130, aceasta trebuie anulată.”

c. Încălcarea obligației de motivare a unui act juridic comunitar

Tot în decizia Regatul Unit al Marii Britanii c. Consiliul Uniunii Europene, însă cu privire la încalcarea unei cerințe procedurale esențiale și anume încălcarea obligației de motivare a unui act comunitar adoptat, Curtea a statuat urmatoarele:

„Chiar dacă declarația de motive impusă de art. 190 din Tratat trebuie să arate clar și inechivoc raționamentul autorității comunitare care a adoptat măsura contestată astfel încât să permită persoanelor interesate să evalueze motivele acesteia și să permita Curții să exercite revizuirea judiciară, autoritatea nu este obligată să detalieze fiecare punct relevant de fapt și de drept.

Acolo unde o măsură contestaăa dezvaluie clar obiectivul esențial urmărit de instituție, ar fi inutil să se solicite o declarație specială de motive pentru fiecare din alegerile tehnice făcute de aceasta. ”

Cu referire la acest ultim motiv de recurs, o altă decizie a Curții Europene de Justiție a arătat urmatoarele:

„În vederea îndeplinirii cerinței de a prezenta motivele stabilite între art. 190 din Tratat, măsurile comunitare trebuie să includă o declarație de fapt și de drept care au condus instituția în cauză să le adopte, astfel încât să facă posibiă revizuirea de către Curte și astfel încât statele membre și persoane interesate să aibă cunoștință de condțiile sub imperiul carora instituțiile comunitare au aplicat Tratatul.

Deși lipsa mențiunii unei prevederi a Tratatului în declartia de motive nu constituie în mod necesar o încalcare a cerințelor procedurale esențiale, cu condțtia ca baza legală a măsurii să poată fi determinată din alte elemente ale acesteia, o astfel de referință explicită, este indispensabilă acolo unde, în absența sa, părțile interesate și Curtea nu pot determina baza legală precisă.”

Așadar, motivarea actului comunitar reprezintă o operațiune tehnico-juridică nu numai extrem de importantă, dar mai ales una nuanțată.

Astfel, motivarea nu trebuie să fie extrem de particularizată, însă să cuprindă elementele de fapt și de drept esențiale, astfel încât Curtea și părțile interesate să poata determina scopul adoptării actului comunitar.

În plus, dacă identificarea scopului actului comunitar nu se poate deduce din cadrul declarației de motive, în orice caz aceasta trebuie să rezulte din cuprinsul actului comunitar (chiar și din alte părți ale acestuia).

Capitolul II. Particularitățile recursului în anulare

1. Definiție

Din ansamblul dispozițiilor legale comunitare rezultă că pot fi utilizate mai multe modalități de contestare a actelor instituțiilor comunitare, raportat la împrejurările și natura cauzelor.

Astfel, pe lânga acțiunea în anulare, există în primul rând recursul în carentă, privind abținerea instituțiilor comunitare de a acționa, urmărind sancționarea inacțiunii acestor instituții pentru a deveni mai diligente în îndeplinirea atribuțiilor proprii.

Similară ca motivare cu recursul în anulare este și excepția de nelegalitate, care are menirea să împiedice aplicarea unui act ilegal spre a fi folosit ca temei pentru acțiunea viitoare.

Tot legat de analizarea valabilității unui act comunitar este recursul prejudicial, pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare asupra validității unui act comunitar. Această acțiune poate fi introdusă de instanțele naționale, la cererea unei părți, atunci când ele urmează să aplice un act comunitar a cărui valabilitate este îndoielnică.

Nu în ultimul rând, menționăm acțiunea pentru stabilirea validității unui act într-o cauză privind daunele provocate de un act ilegal.

În acest context, acțiunea în anulare este o acțiune directă îndreptată împotriva unui act adoptat de o instituție comunitară prin care se contestă validitatea acestuia și se urmărește anularea lui.

2. Condiții pentru admisibilitatea recursului

a. Considerații introductive

În primul rând, trebuie să fie efectuată o clarificare cu privire la caracterul general sau individual al actelor adoptate, în acest sens impunându-se examinarea conținutului lor. Astfel, se va stabili dacă prevederile actului comunitar respectiv afectează direct și individual situația persoanelor cărora li se aplică.

Regula în această materie este că dreptul de a introduce o acțiune împotriva unui act general este mai restrâns decât în privința unui act individual.

Cu toate acestea, chiar dacă un act comunitar este aplicabil numai într-un stat membru, acest fapt nu îl lipșește de caracterul general, de vreme ce el se adresează unui grup abstract de persoane.

Dacă însă într-un act având caracter general se întâlnesc și prevederi având caracter individual (e.g. o decizie), atunci acestea din urmă pot fi contestate de cei cărora li se adresează, însă acest lucru este posibil numai dacă aceste dispoziții pot fi disjunse și nu formează împreună cu celelalte o unitate indivizibilă.

De menționat este însă faptul că totuși, o singură prevedere nu poate să aibă concomitent caracterul unei măsuri de generală aplicare și pe cel al uneia individuale.

Separat de aceste aspecte, cererea de introducere a recursului este condiționată de o serie de elemente procedurale, a căror lipsă este sancționată cu inadmisibilitatea căii de atac exercitate.

Astfel, pe lângă faptul că actele atacate trebuie să producă efecte juridice, doctrina și jurisprudența au relevat că trebuie avut în vedere și interesul de a acționa al reclamantului, un act care îi dă satisfacție recurentului neputând fi atacat.

De asemenea, destinatarul actului atacat trebuie să fie nominalizat, în caz contrar trebuind să arate că este interesat în mod direct și individual.

Așadar, dreptul de recurs este subordonat unei duble condiții: persoana în cauză să fie direct și individual interesată în anularea actului.

b. Afectarea nemijlocită a recurentului

Afectarea nemijlocită există atunci când, pe de o parte, actul normativ contestat intervine în interesele reclamantului și pe de alta parte, presupune o „acțiune de individualizare" din partea actului normativ, care arată clar (ca în cazul unei decizii comunitare) cine este destinatarul lui.

Statele membre, Consiliul și Comisia, având calitate de (părți) reclamanți privilegiați, nu trebuie să facă dovada interesului, în timp ce Parlamentul European, Curtea de Conturi și Banca Centrala Europeană pot introduce acțiunea numai în interesul protejării propriilor prerogative.

Persoanele fizice și juridice, însă, trebuie să dovedească faptul că sunt afectați în mod nemijlocit și individual de actul normativ contestat. Totuși, reclamantul nu trebuie să dovedească încălcarea drepturilor ce i se cuvin, ci este suficient dacă dovedește un interes întemeiat pentru suspendarea, anularea actului normativ.

Pentru aflarea persoanelor afectate de o măsură comunitară, este necesar să se stabilească că actul atacat a fost adoptat de instituția comunitară în cunoștință de cauză cu privire la persoanele interesate de acel act, astfel că unele caracteristici ale actului au fost determinate de persoanele asupra cărora produce efect.

Acest criteriu de identificare a persoanelor interesate a fost aplicat pentru prima dată de Curtea de Justiție în decizia Toepfer din 1 iulie 1965, prin care Germania era autorizată retroactiv să mențină o măsură de apărare în domeniul importurilor agricole, Curtea apreciind că "numărul și individualitatea importatorilor erau determinate și verificabile … când decizia atacată a fost luată", iar "Comisia era în măsură să știe că decizia ei afecta exclusiv interesele și poziția importatorilor în cauză".

În concluzie, recurentul este direct interesat atunci când actul comunitar, în cauză, îl privează de un drept sau îi impune o obligație, astfel că este pus într-o situație analoagă cu cea în care s-ar fi aflat dacă el ar fi fost destinatarul.

În sens contrar, un exemplu al lipsei legăturii directe dintre recurent și act este acela în care actul atacat produce efecte cu privire la cel ce promovează recursul doar prin intervenția discreționară și subsecventă a unei autorități naționale sau comunitare.

Un astfel de caz a fost acela al Uzinelor din Beaufort: regulamentul prin care statul membru are posibilitatea (și nu obligația) să ia diferite măsuri nu interesează direct operatorii economici, deoarece aceștia nu pot fi atinși decât de măsurile naționale de aplicare. În această situație, persoanele interesate pot folosi căile de atac de drept intern împotriva măsurilor de aplicare a normei.

c. Individualizarea persoanei destinatarului

Cu privire la persoana destinatarului, instanța europeană a stabilit că deciziile care sunt adresate unei alte persoane decât recurentului, chiar și statelor membre pot fi atacate (în acest sens a se vedea în cauza Plaumann).

În acest caz, Curtea Europeană de Justiție a definit în mod expres noțiunea de persoană a destinatarului, stabilind că:

„persoanele care nu sunt destinatare directe ale deciziei pot fi considerate ca fiind afectate în mod individual, numai dacă decizia i-a afectat în virtutea unor caracteristici ce îi sunt proprii numai lor sau sunt într-o situație datorită condițiilor existente care îi distinge de toți ceilalți".

În cauza dedusă judecării, CJE a considerat că Plaumann nu se distinge în sensul celor de mai sus din totalitatea comercianților de mandarine în moment ce acest gen de activitate de comerț poate fi desfășurată oricând de către oricine.

Persoanele fizice sau juridice reclamante trebuie să fie individualizate chiar în momentul publicării sau al intrării în vigoare al actului normativ și nu se admite „stabilirea normei" pe baza stării de fapt.

Tratatul nu admite introducerea acțiunilor în anulare de către particulari decât împotriva deciziilor ce le afectează ca destinatari și nu contra actelor care le prejudiciază într-un mod analog. În consecință, nu s-ar putea accepta principiul potrivit căruia o asociație, în calitate de reprezentant al unei categorii de întreprinzători, ar intenta recurs împotriva unui act afectând interesele generale ale acestei categorii.

Astfel, CJE a respins acțiunea în anulare introdusă de Greenpeace International, prin care aceasta solicită anularea unui act normativ comunitar care ar afecta interesele locuitorilor insulelor Gran Canaria și Teneriffe, pe motivul lipsei „afectării individuale".

Concluzia este că, în cazul afectării unui grup numeros de persoane, este exclusă admiterea acțiunii în anulare, iar asociațiile de interese astfel pot introduce o astfel de acțiune numai în cazul în care fiecare dintre membrii lor sunt afectați direct și individual.

În practică, exista un singur caz în care împotriva unei decizii a Comisiei a depus acțiune admisibilă un „terț" care nu era adresatul acesteia în mod direct.

În cadrul acestor acțiuni, denumite „concurențiale" un stat membru solicită Comisiei să stabilească printr-o decizie, dacă subvențiile, ajutoarele acordate întreprinzătorilor de un alt stat membru sunt legale sau nu din punctul de vedere al dreptului comunitar. Dacă instituția Comisiei decide că subvențiile sunt legale, decizia sa este „destinată" statului membru care a solicitat verificarea.

Curtea a admis că o persoană juridică poate introduce o acțiune în anulare împotriva unei asemenea decizii dacă a participat în calitate de concurent în procedura de control a subvențiilor (prin introducerea unei luări de poziție, dacă reclamantul are calitatea de concurent față de cei care au beneficiat de subvenții și dacă a justificat dezavantajarea evidentă în relațiile concurențiale.

3. Verificarea legitimarii procesuale a părților, în funcție de categoriile de recurenți

Calitatea reclamantului are un rol hotărâtor în privința stabilirii competenței de judecare a cauzei, deoarece numai acțiunile introduse de reclamanții privilegiați (state membre și organe) sunt judecate de către Curte, în timp ce acțiunile în anulare ale reclamanților neprivilegiați cad în competența Tribunalului de Primă Instanță.

a. Calitate procesuală activă

În cadrul calității procesuale active, există reclamanții privilegiați și ordinari.

Reclamanții privilegiați nu trebuie să dovedească calitatea lor procesuală și nu trebuie să invoce încălcarea drepturilor și intereselor lor proprii.

Pe de altă parte, reclamanții neprivilegiați sau ordinari, conform art. 230 alin. 4 din Trat. CEE, vor trebui să demonstreze că au fost afectați în mod direct și individual și astfel de acest recurs pot beneficia și state terțe sau resortisanții acestora.

Reclamanții neprivilegiați doresc să-și protejeze propriile drepturi față de actele normative comunitare, acțiunea în anulare a persoanelor dobândind, astfel, caracterul unei acțiuni de contencios administrativ.

În aceste condiții, capacitatea procesuală activă în procedura de soluționare a acțiunii în anulare au statele membre, Comisia, Consiliul, Parlamentul European, Curtea de Conturi, BCE, respectiv orice persoană fizică și juridică. Unitățile administrative ale unui stat nu au capacitate procesuală specifică statelor membre, ci pot acționa numai în calitate de persoane juridice.

b. Legitimare procesuală activă specială

O calitate procesuală activă specială o au funcționarii publici comunitari.

Aceasta rezultă din Statutul funcționarilor comunitari și are ca obiect plângerile împotriva sancțiunilor disciplinare aplicate sau împotriva modului de rezolvare a unei petiții înaintate organului competent.

Cu toate acestea, intentarea acțiunii este condiționată de o procedură prealabilă administrativă în fața autorității învestite cu puterea de numire, care poate fi chiar superiorul ierarhic al funcționarului în cauză.

c. Calitate procesuală pasivă

Corespunzător, capacitatea procesuală pasivă deține Consiliul, Comisia, Parlamentul European și , însă Consiliul European nu poate fi chemat în judecată în privința actelor pe care le emite.

Motivația este faptul că acest organism nu este cuprins în enumerarea limitativă a Tratatului CEE, iar Actul Unic European (1985) și Tratatul de (1991) exclud, în mod expres, posibilitatea controlării acestor acte.

4. Motivele pentru care poate fi solicitată anularea

a. Aspecte generale

Acțiunea în anulare poate fi promovată în acele situații în care actul atacat al instituției comunitare pârâte este afectat de una din cauzele de nelegalitate prevăzute de art. 230 alin. 2 din Tratatul CE.

Cauzele de nelegalitate trebuie sa fie prezente în momentul adoptării actului contestat și trebuie să afecteze conținutul acestuia, pentru că, fiind declarat nevalabil, să nu mai fie aplicabil.

Cu toate acestea, în practică au existat situații în care nevalabilitatea actului nu poate sa ofere o soluție problemei respective și menținerea actului declarat nul poate fi mai benefica decât lipsa unei prevederi, procedându-se doar la luarea unor măsuri necesare corectării nelegalității.

Necompetența și încălcarea unei cerințe procedurale esențiale sunt motive de ordine publică, putând fi invocate „ex officio" de către judecător, în timp ce încălcarea tratatului și a oricărei reguli de drept privind aplicarea lui și abuzul de putere trebuie dovedite de către reclamant.

Separat, temeiurile de anulare pot fi clasificate ca fiind materiale (încălcări ale tratatului sau ale oricăror norme de drept privind aplicarea sa, respectiv abuzul de putere) și formale (încălcările regulilor de competență și încălcările unei cerințe procedurale esențiale).

b. Necompetența

Astfel, un prim motiv de anulare îl constituie necompetența sau lipsa de competență, care apare mai ales în cazul delegărilor de competențe din partea Consiliului către Comisie sau către statele membre. Această problemă se ridică și în cazul luării deciziilor în Comisie prin „procedura împuternicirii”.

Având în vedere că atât Comunitatea, cât și instituțiile acesteia au competențe atribuite, recursul în anulare bazat pe incompetență se referă la domeniile în care Comunitatea și instituțiile comunitare nu au primit atribuții prin tratat.

Încă de la început, Curtea de Justiție a considerat că incompetența este o cauză de ordin public pe care o examinează din oficiu.

Din punct de vedere conceptual, incompetența mai poate fi calificată ca internă (încălcarea competențelor unei instituții europene de către o altă instituție europeană) și incompetența externă (intervenția instituției comunitare în domenii rezervate statelor membre).

Criteriul pentru diferențiere îl reprezintă modul în care se constată inexistența actului, în cazul celei externe, constatarea putând fi efectuată fără să fie legată de un termen.

c. Încălcarea unei cerințe procedurale esențiale

Alte ilegalități formale invocabile de părți în cadrul acțiunii în anulare sunt cele referitoare la încălcarea unei cerințe procedurale esențiale, atât cele referitoare la procedura propriu-zisă, cât și cele referitoare la obligația de motivare a actelor comunitare.

Doctrinar, s-a reținut că, în general, cerințele procedurale esențiale se referă la urmatoarele operațiuni tehnico – juridice necesare pentru adoptarea actului comunitar: consultare, motivare, publicare și notificare.

Spre exemplu, s-a invocat încălcarea regulilor de procedură când au fost eludate regulile de votare, obligația de consultare a Parlamentului, regulile privitoare la folosirea limbilor oficiale și cele privind notificarea și publicarea actelor normative comunitare (regulamente, decizii și directive).

De asemenea, s-a reținut nerespectarea regulilor de procedură și în cazul formalităților pentru autentificarea unor acte comunitare adoptate de colegiul comisarilor.

Prin opoziție, nemotivarea unui act comunitar prezintă importanța maximă, deoarece astfel se încalcă dreptul persoanelor de a lua cunoștință de motive (de fapt și de drept), pentru a-și apăra drepturile.

De asemenea, motivarea are rolul de a da Curții de Justiție posibilitatea de a-și exercita funcția sa de control judiciar, iar statelor membre și părților interesate de a constata circumstanțele în care tratatul a fost aplicat și actul comunitar respectiv a fost emis.

Totuși, cerința impusă de art. 190 din Tratatul CE, de a se prevedea o motivare a actelor comunitare (regulamente, directive, decizii) nu poate fi invocată de către Comisia Europeană împotriva procedurilor Consiliului la care ea însăși a participat. Cu alte cuvinte, Comisia nu poate să invoce propria culpă.

Motivarea trebuie sa fie comunicată celui interesat, în principiu, în același timp cu decizia, iar o astfel de neregularitate nu poate fi acoperită printr-o comunicare ulterioară, chiar în timpul procedurilor în fața instanțelor comunitare.

Motivele actului comunitar trebuie sa fie atât de fapt, cât și de drept, iar amploarea sau detalierea acestora motivării depind de natura actului adoptat. De exemplu, nu se poate solicita Comisiei, ca în decizia dată conform art. 85 din Tratatul CE, să analizeze toate punctele de fapt și de drept, astfel cum ar fi fost dezvoltate în cursul procedurii administrative, de către fiecare parte interesată.

Cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărui caz, respectiv de conținutul măsurii în cauză, de natura motivelor date și de nevoia de informare a destinatarilor măsurii.

Cu toate acestea, condițiile mai sus-arătate nu pot fi lipsite de conținutul lor esential, printr-o interpretare extensivă a obligației stabilite la art. 214 din Tratatul CE, respectiv obligația păstrării secretului profesional.

De menționat este faptul că, la fel ca și în dreptul procedural intern, o motivare insuficientă sau greșită poate fi considerată ca echivalentă cu lipsa motivării actului comunitar și ca atare, poate constitui o cauză întemeiată de recurs în anulare.

În orice caz, încălcarea cerințelor formale esențiale nu reprezintă un temei pentru acțiune dacă nu are nicio consecință asupra conținutului actului.

d. Violarea tratatului sau a unei alte reguli de drept

O altă condiție de nelegalitate este aceea legată de respectarea ierarhiei normelor comunitare, respectiv violarea tratatului sau a unei alte reguli de drept. Cu alte cuvinte, orice dispoziție neconformă cu o regulă comunitară ierarhic superioară constituie o cauză de anulare.

În această categorie sunt incluse și încălcările regulamentelor care sunt obligatorii sau acordurile internaționale prin care însăși Comunitatea se obligă.

De exemplu, în măsura în care conform Tratatului, Comunitatea și-a asumat competențe anterior exercitate de statele membre în domeniul reglementat GATT, prevederile acestui acord au efect de a obliga Comunitatea, fiind de asemenea necesar să se examineze dacă GATT conferă cetățenilor Comunității drepturi pe care ei le pot invoca în fața instanțelor în contestarea validității unei măsuri comunitare.

În analizarea acestui motiv de recurs, Curtea de Justiție are în vedere ansamblul normelor de drept comunitar, inclusiv respectarea principiilor generale, care fac parte din ordinea juridică comunitară.

Așadar, și nerespectarea principiilor constituie o violare a tratatului sau a unei alte reguli de drept relativă la aplicarea lui.

Nu în ultimul rând, așa cum s-a arătat, nerespectarea autorității de lucru judecat a unei decizii a Curții sau Tribunalului de Primă Instanță sau încălcarea unei reguli de drept derivat, superioară juridic actului atacat, constituie încălcarea unei reguli de drept privind aplicarea tratatului și implicit motiv de anulare.

e. Abuzul de putere

În final, menționăm abuzul de putere, care are loc atunci când instituția care a emis actul și-a folosit competența pentru un scop diferit decât pentru realizarea celui stabilit de cel care i-a atribuit aceste competențe.

Jurisprudența Curții Europene de Justiție a arătat că se pot contura trei forme principale ale deciziei prin care are loc abuzul de putere de către instituția în cauză: decizia care nu urmărește nici un interes public, decizia al cărui interes public nu este cel indicat și deturnarea de procedură.

Dacă decizia al cărei interes public nu este cel indicat reprezintă urmarirea altui scop decât cel declarat, iar detunarea de procedură presupune evitarea dispozițiilor imperative ale unei anumite proceduri, o mențiune specială se impune a fi efectuată în privința deciziei care nu urmărește nici un interes public.

Aceasta a mai fost calificată și ca o decizie cu motive inacceptabile (pentru interesul public), cu condiția ca acestea să fie determinante pentru sensul actului comunitar și nu secundare sau accesorii.

În acest sens, Curtea de Justiție a arătat că, în cazul în care un act a fost emis și pentru alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate competențe sau decât cele declarate, acesta va fi declarat nul numai dacă scopul principal este afectat.

De observat este faptul că hotărârile de anulare pentru abuzul de putere au fost, până în prezent, destul de puține, cauza fiind dificultatea probatoriului.

Astfel, proba abuzului de putere incumbă reclamantului care îl invocă. În acest context, s-a relevat faptul că dovada temeiurilor actului contestat ar putea să rezulte fie din lucrările preparatorii, fie din constatarea împrejurării că efectele sale sunt incompatibile cu obiectivele recunoscute și aparente și că mai general, dovada existenței unui abuz de putere va rezulta dintr-un grup de indicii concordanțe care conduc la divulgarea adevăratei intenții a administrației.

5. Efectele deciziei pronunțate în cadrul recursului în anulare

În cazul în care acțiunea este întemeiată, Curtea de Justiție declară actul contestat nul și neavenit, conform art. 231 din Tratatul CE. Astfel, actul comunitar care a fost declarat nul este considerat ca fiind inexistent, iar în cazul unor greșeli grave și evidente în anumite situații poate fi constatată chiar și inexistența unui asemenea act.

a. Efectul retroactiv

În plus, hotărârea de anulare a actului comunitar are, potrivit art. 231 din TCE, efect retroactiv, considerându-se că el nu a existat și nu a produs efecte juridice. Curtea, însă, poate să anuleze și numai parțial un act normativ, adică să desființeze numai câteva articole.

Totuși, în ceea ce privește regulamentele, Curtea de Justiție indică, dacă este cazul, care efecte ale regulamentului anulat trebuie considerate ca definitive. Deși dreptul comunitar originar consacră acest lucru numai la nivel de regulamente, CJE, în jurisprudența, sa a extins posibilitatea „salvării unor efecte" și asupra directivelor și deciziilor, dar și asupra bugetului.

b. Imposibilitatea de modificare a actului anulat

Curtea nu poate să procedeze la o modificare a actului sau la înlocuirea acestuia și nu pot da instrucțiuni instituțiilor comunitare, în sensul de a dicta sau ordona ce măsuri ori acțiuni să întreprindă, chiar dacă privesc modul în care hotărârea urmează să fie adusă la îndeplinire.

De asemenea, Curtea nu se poate substitui instituțiilor comunitare, doctrina aratând că instanța europeană va trebui să iși limiteze demersul la a deferi materia înapoi instituției în cauză, întrucât aceasta din urma este aceea care a adoptat actul contestat și anulat.

c. Autoritatea de lucru judecat

Separat de aceste aspecte, hotărârea de anulare are efecte nelimitate în general, adică opozabile „erga omnes" și acționează în mod retroactiv (ex tunc).

De asemenea, hotărârea de anulare are autoritatea lucrului judecat, o cerere pentru un ordin care să pretindă Comisiei să reexamineze o plângere sau o cerere pentru restabilirea drepturilor reclamantului ori o solicitare pentru un ordin prin care să se ceară Comisiei să adopte o nouă decizie asupra problemei în litigiu este inadmisibilă.

Cu toate acestea, autoritatea deciziei Curții este relativă, un nou recurs pe baza unor noi motive putând fi primit. In orice caz, respingerea recursului nu atestă legalitatea actului atacat.

Capitolul . Actele care fac obiectul recursului în anulare

1. Criterii de definire

Actele atacabile sunt actele juridice ale instituțiilor comunitare, care produc efecte juridice, recursul în anulare fiind condiționat de calitatea autorului actului atacat și de natura actului respectiv.

În privința actelor atacate, Curtea de Justiție a statuat că recursul este deschis în privința tuturor dispozițiilor luate de instituții, indiferent de natura și forma prin care se vizează obținerea de efect de drept.

Condiția este ca actele atacate să producă efecte juridice obligatorii, iar prin încălcarea poziției juridice a reclamantului sa afecteze interesele acestuia.

Cu toate acestea, în cazul „terților afectați", se cere lezarea intereselor directe și individuale. Un exemplu în acest sens este acela când Comisia aprobă subvențiile acordate unei întreprinderi, operațiune atacată de firmele concurente (caz în care condiția menționată este îndeplinită).

În privința acțiunilor formulate de uniuni, asociații, fundații în calitate de reclamanți neprivilegiați, acestea sunt admise de CJE restrictiv, deoarece colectivitățile trebuie să dovedească încălcarea drepturilor lor în mod direct.

Acest lucru este posibil numai dacă statutele lor constitutive prevăd că asociația este împuternicită să se ocupe de protecția pe cale judecătorească a intereselor membrilor săi și când se poate stabili că membrii asociației au fost afectați de o anumită decizie în mod direct și individual.

2. Actele atacabile

Sediul materiei îl constituie articolul 230, aliniatul 1 din TCE, care stabilește sfera actelor supuse recursului în anulare.

În primul rând, sunt atacabile actele obligatorii emise de diferite instituții comunitare precum Consiliul, Comisia si Banca Centrala Europeana.

Asemenea acte obligatorii sunt nu numai regulamentele, directivele și deciziile, dar și alte acte normative atipice destinate să creeze drepturi și obligații. Astfel, hotărârile Parlamentului în domeniul bugetului sau convențiile încheiate de Comunități cu state terțe pot fi considerate acte normative atacabile prin acțiunea în anulare.

De asemenea, sunt atacabile și actele Parlamentului European, în măsura în care acestea produc efecte juridice față de terți. Tot legat de Parlament, pot fi atacate și actele adoptate de acesta împreună cu Consiliul.

Cu privire la actele emise de organele Băncii Europene de Investiții, există două categorii de manifestări de voință care sunt susceptibile de a fi atacate. Pe de o parte, este vorba de hotărârile Consiliului guvernatorilor Băncii, care potrivit art. 237 lit. b TCE, pot fi atacate de statele membre, de Comisie sau de Consiliul de administrație al Băncii, iar pe de alta parte, facem referire la hotărârile Consiliului de Administrație, care pot fi atacate de statele membre sau de Comisie pentru violarea formelor prevăzute în Statutul Băncii (art. 21 paragrafele 2, 5, 6 și 7).

Nu în ultimul rând, actele comitetului bugetar al Oficiului pentru mărcile comunitare pot fi atacate de Comisie, în ceea ce privește legalitatea acestora.

De observat că directivele nu sunt menționate în art. 230 TCE, iar Curtea de Justiție nu a primit un recurs introdus de un recurent neprivilegiat împotriva unei directive, deoarece aceasta era de aplicabilitate generală. Cu toate acestea, dacă directiva interesează, în mod direct și individual o persoană privată, aceasta poate s-o atace cu un recurs în anulare.

3. Actele care nu sunt supuse recursului în anulare

a. Exemple de acte comunitare inatacabile

Spre deosebire de actele menționate anterior, nu sunt supuse recursului în anulare avizele, măsurile de ordin intern, actele preparatorii sau cele care stabilesc programe. Explicația rezidă în faptul că aceste acte nu au forța juridică obligatorie și implicit nu pot vătăma drepturi ale persoanelor incluse în sfera lor de aplicare.

În plus, Curtea de Justiție nu este îndreptățită să verifice legalitatea unui act încheiat între statele membre în domenii în care Comunitatea nu are competență exclusivă, deoarece în aceste domenii statele își pot exercita competențele.

De asemenea, măsurile care afectează numai organizarea internă a activității Parlamentului nu pot fi obiectul unei acțiuni în anulare. Această categorie de măsuri include măsurile adoptate de Parlament care fie nu au efect juridic, fie au efecte doar în cadrul Parlamentului în ceea ce privește organizarea activității sale, și sunt supuse procedurilor de control stabilite prin Regulile sale de procedură.

La fel, acordurile internaționale încheiate de Comunitate sunt considerate acte ale instituțiilor comunitare care nu pot fi anulate, însă, dacă se constată că acestea sunt contrare dreptului comunitar, Curtea poate să anuleze decizia de încheiere a acordului și astfel să împiedice aplicarea acestuia.

În final, cu privire la așa numitele acte inexistente, s-a stabilit că acestea nu pot fi subiect al recursului în anulare. În această categorie au fost incluse în primul rând actele inexistente în fapt, cum ar fi actele care nu au intrat în vigoare, cele care emană de la instituțiile care nu dețin competența necesară de a le adopta sau cele lipsite de orice temei legal.

Alăturat, din această categorie fac parte și actele care există, dar sunt vădit ilegale, astfel încât nu trebuie să fie aplicate, chiar dacă nu sunt contestate în termenul prevazut.

În plus, dacă un act este publicat din eroare, el poate fi declarat ca inexistent. Astfel, un regulament al Consiliului care a fost publicat din eroare, a fost dupa puțin timp declarat a nu fi fost adoptat și deci inexistent.

În cazul în care este stabilită inexistența actului, acțiunea introdusă ulterior împotriva sa va fi declarată ca inadmisibilă, încât nu se poate contesta ceva ce nu există.

b. Regimul juridic al deciziilor Comisiei Europene și Consiliului European

Curtea a arătat că o acțiune în anulare introdusă de persoanele fizice și juridice împotriva unei decizii a Comisiei de a nu emite o directivă sau o decizie pentru un stat membru în baza puterilor conferite de art. 86 par. 3 din Tratatul CE nu este admisibilă, întrucât exercitarea acestor puteri nu este cuplată cu o obligație pentru Comisie de a acționa.

În mod similar, Curtea a stabilit că sunt inadmisibile decizile Consiliului European de a nu adopta instrumentele formale continute în recomandările Comisiei.

Cauza de mai sus a vizat procedura deficitului excesiv, iar hotărârea pronunțată de către Curte a fost considerată drept una dintre cele mai importante hotărâri pronunțată de instanța comunitară de la înființarea sa.

Acțiunea a fost introdusă de Comisia Europeană și viza pe de o parte, deciziile de a nu adopta, în privința Franței și Germaniei, a instrumentelor formale conținute în recomandările Comisiei, în temeiul art. 104 paragraful 8 și 9 din Tratatul CEE, iar pe de altă parte, concluziile adoptate în privința fiecăreia dintre aceste două state membre, în măsura în care aceste concluzii implică suspendarea procedurii deficitului excesiv prin recurgerea unui instrument de avut în vedere de către Tratat și modificarea recomandărilor decise de către Consiliu în baza art. 104 paragraf 7 din Tratatul CE.

În privința deciziilor Consiliului, Curtea a hotarât că acestea nu sunt acte juridice și nu pot fi supuse controlului judecătoresc, deoarece au un caracter politic. De aceea, acțiunea Comisiei, în privința acestor decizii este inadmisibilă, în măsura în care solicită anularea neadoptării de către Consiliu a instrumentelor formale conținute în recomandările Comisiei, în conformitate cu art. 104 paragarafele 8 și 9 din Tratatul CE.

Referitor la concluziile adoptate de către Consiliu, regula generală este aceea că este permisă o acțiune în anulare în cazul tuturor dispoziților adoptate de către instituții, indiferent de caracterul ori de foma lor cu condiția ca acestea să producă efecte juridice.

Ca atare a fost în primul rând necesară stabilirea faptului dacă prin concluziile Consiliului se produc astfel de efecte juridice. Curtea a statuat că, în fapt Consiliul a modificat recomandările adoptate anterior, mai ales în privința concluziilor legate de termenul de reducere a deficitului public sub pragul de 3 % din PIB, iar acestea au modificat gradul măsurilor de consolidare avute în vedere.

Așa fiind, Curtea a anulat concluziile Consiliului adoptate în privința Franței și Germaniei, întrucât acestea conțineau o decizie de suspendare a proceduri deficitului excesiv și implicit o decizie de modificare a recomandărilor adoptate anterior de către Consiliu în temeiul art. 104 paragraf 7 din Tratatul CE.

c. Contestarea unui act juridic anterior

În practică, s-a stabilit că un reclamant, într-o acțiune pentru anularea unei decizii, nu poate să invoce un motiv de nelegalitate contra unui act anterior de același fel, a cărui anulare ar fi putut să o ceară direct. A permite aceasta ar da posibilitatea să se conteste decizii precedente care nu au fost contestate în termenul pentru introducerea acțiunii evitându-se astfel acest termen.

În sens contrar, s-a subliniat că o decizie adoptată de Comisie în punerea în aplicare a unui program de ajutor prin intermediul unei proceduri de ofertă, ca urmare a reconsiderării unei decizii anterioare, nu poate fi privită ca o decizie pur și simplu confirmativă a deciziei precedente, dacă noua decizie stabilește condiții diferite și este bazată pe noi elemente.

Astfel, acțiunea în anulare a acestei decizii nu poate fi declarată inadmisibilă, pe considerentul că decizia precedentă nu a fost contestată la timpul potrivit.

Pe de altă parte, o acțiune introdusă contra unei decizii prin care se refuză reconsiderarea unei decizii care a devenit definitivă va fi declarată admisibilă dacă se dovedește că respectiva cerere de reconsiderare este într-adevăr întemeiată pe fapte noi.

d. Atacarea unei decizii a Tribunalului de Prima Instantă

În decizia din 12 septembrie 2006, pronunțată în cauza R.J. Reynolds Tobacco Holdings Inc. și alții c. Comsia, Curtea Europeană de Justiție a calificat decizia pronunțată de Tribunalul de Prima Instanță (15.01.2003) ca neproducând efecte juridice obligatorii în sensul art. 230 din Tratatul CE și ca atare nefiind susceptibile de a face obiectul unei acțiuni.

Prin decizia Tribunalului de Primă Instanță au fost respinse ca inadmisibile acțiunile în anulare a decizilor Comisiei din 19 iulie 2000, pe de o parte de adoptare a unei acțiuni civile în numele Comisiei împotriva mai multor societăți aparținând grupurilor Philip Morris, Reynolds, Japan Tobacco în fața United States, District Court, Eastern District of New York, (instanța federala a SUA), iar pe de altă parte a promovării unei acțiuni civile în fața instanțelor americane atât de către comunitate cât și cel puțin de către un stat membru, împotriva pârâților menționați.

Legat de aceste aspecte, Curtea a arătat că decizia unei instanțe din SUA cu privire la competența comisiei de a introduce o acțiune în justiție în fața instanței americane nu poate obliga comunitatea și instituțiile sale, deoarece acestea din urmă au competențe interne și o interpretare particulară a unui drept propriu, respectiv normele de drept comunitar.

Cu titlu general, Curtea a arătat urmatoarele:

„Deși condiția referitoare la efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului printr-o modificare distinctă a situației sale juridice trebuie interpretată în lumina principiului unei protecții jurisdicționale efective, o astfel de interpretare nu poate avea ca efect anularea acestei condiții fără depășirea competențelor atribuite prin tratat instanțelor comunitare.”

Curtea a stabilit că nu doar actele preparatorii exced controlului jurisdicțional prevăzut în art. 230 din Tratatul CE, ci și orice act ce nu produce efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele justițiabilului, precum actele confirmative și actele de execuție, recomandările și avizele și instrucțiunile interne.

Capitolul IV. Concluzii

1. Modificări aduse acestei căi de atac de Constituția Europeană

Acest tratat aduce o serie de modificări și în privința sistemului judiciar comunitar.

Deși unii autori consideră aceste schimbari mai mult lingvistice, totuși, se stabilește existența unei Curți de Justiție a Uniunii Europene, care va desemna, generic, cele două grade de jurisdicție comunitară, în sensul în care Curtea Superioara devine Curtea de Justiție, iar Curtea de Primă Instanță devine Curtea Generală.

În primul rând se poate constata că aria actelor atacabile s-a lărgit, prin includerea actelor Consiliului European și ale organelor și organismelor.

Recurenții privilegiați vor fi statele membre, Parlamentul European,
Consiliul și Comisia, la care se adaugă Curtea de Conturi, Banca Centrală
Europeană și Comitetul regiunilor când acțiunea lor urmărește apărarea
prerogativelor pe care le au.

În plus, recurenții ordinari (persoanele fizice și morale) pot folosi recursul în anulare împotriva actelor ai căror destinatari sunt sau care îi privesc direct și individual, precum și contra actelor regulamentare care îi privesc direct și nu comportă măsuri de executare.

Se propune, de asemenea, ca motivele recursului în anulare să devină lipsa de competență, violarea formelor substanțiale, a Constituției Europene sau a oricărei norme de drept de aplicare a acesteia, abuzul de putere.

2. Recursul în anulare, garant al protecției juridice individuale fată de actele comunitare

În cadrul Uniunii Europene, Curtea de Justiție s-a afirmat ca fiind “forța motrice” a ordinii juridice comunitare, întrucât interpretarea și aplicarea dreptului comunitar, sunt posibile numai prin intermediul jurisprudenței CJCE.

De aceea, nu putem să nu fim de acord cu autorul care a definit Curtea de Justiție a Comunităților Europene drept:

“singura soluție posibilă pentru problemele Europei și singura sperață pentru dezvoltarea acesteia.”

În cazul anulării actului comunitar atacat, organul sau instituția comunitară este obligat să ia toate măsurile dispuse de CJE în legătură cu înlăturarea efectelor actului anulat pentru restabilirea situației anterioare. Aceste măsuri sunt cuprinse în motivarea deciziei și trebuie executate într-un anumit termen. Totodată, efectele unei sentințe pot fi determinate în timp, până când organul comunitar vizat va lua măsurile necesare corijării situației legislative sau administrative date.

Pe lângă aceste consecințe, anularea unui act comunitar poate da naștere și la formularea unor pretenții civile pe baza răspunderii comunitare extracontractuale. În acest sens, art. 34 din fostul Tratat CECO a prevăzut obligația organului emitent de a repara prejudiciile directe cauzate prin actul anulat, dar și posibilitatea obligării organului vinovat la plata unor despăgubiri în cazul în care acesta nu respectă măsurile luate de CJE.

În plus, Curtea nu poate înlocui actul anulat prin hotărârea judecătorească, deci nu-și poate asuma puteri legislative și nici nu poate da „ordine legislative" organelor comunitare.

În concluzie, rolul acestui recurs este de a efectua un control obiectiv al legalității normelor de drept comunitar secundar raportate la dreptul primar sau originar. În acest mod, se poate asigura protecția juridică individuală a persoanelor fizice si juridice față de actele normative comunitare.

Așa fiind, este neîndoios că acțiunea în anulare ocupă un loc extrem de important în cadrul jurisprudenței pe care CEJ o pronunță, ca instrument juridic de examinare a legalității acțiunilor instituțiilor sau organelor comunitare.

Separat de aceste aspecte, trebuie avut în vedere și faptul că, în ansamblul instituțiilor comunitare, Curtea reprezintă un element de stabilitate și continuitate.

Această percepție asupra CJE este întemeiată în primul rând pe împrejurarea că, în anii 1960 – 1970, Curtea a elaborat principiile fundamentale ale comunității de drept (aplicabilitatea directă și primordialitatea), exercitându-și pe deplin rolul său de creator de drept.

Ca atare, având în vedere acest rol al Curții Europene de Justiție acțiunea în anulare reprezintă mijlocul prin care statele membre, precum și persoanele fizice și juridice, dar chiar și instituțiile comunitare se protejează împotriva actelor comunitare obligatorii, dată fiind nelegalitatea acestora.

Prin intermediul acestei căi de atac, Curtea de Justiție revizuiește actul contestat din perspectica Legii comunitare superioare, scrisă sau nescrisă.

Mai mult, având în vedere gravitatea motivelor de nulitate stabilite de către legiuitorul comunitar, anularea unui act are un efect ex tunc, actul anulat fiind eliminat din ordinea juridică a Comunitaților începând cu data la care a intrat în vigoare, iar părtile sunt repuse în situația anterioară intrării în vigoare.

Având în vedere aceste aspecte, acțiunea în anulare prevăzută în articolul 230 din Tratatul CE este o modalitate directă de control al legalității introdusă pe rolul instanțelor comunitare.

În acest context, aplicarea consecventă a acesteia reprezintă o garanție a respectării drepturilor și intereselor persoanelor care au calitatea de cetățeni ai Uniunii Europene, împotriva arbitrariului din actele juridice comunitare.

*******

LISTĂ DE ABREVIERI:

1) Curtea, CJE, CJCE, Curtea de Justiție – toate desemnează aceeași instituție, respectiv Curtea de Justiție a Comunităților Europene;

2) CECO – Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Acest tratat a fost semnat la 18.04.1951, la Paris și a intrat în vigoare la 23.07.1952, însă efectele juridice ale acestuia au încetat în 2002, întrucât perioada pentru care a fost încheiat Tratatul (de 50 de ani) a expirat;

3) Consiliul – Consiliul European;

4) Comisia – Comisia Europeană;

5) TCE, Tratatul CEE și Tratatul CE – Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană, semnat la 25.03.1957, la Roma și intrat în vigoare la 01.01.1958;

6) TUE – Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la 7.02.1992 la Maastricht și intrat în vigoare la 01.11.1993.

7) TPI – Tribunalul de Prima Instanță;

8) UE, Uniunea – Uniunea Europeană.

*******

BIBLIOGRAFIE:

Literatura juridică română:

1. Augustin Fuerea – “Manualul Uniunii Europene”, Ed. Universul Juridic, București, 2006.

2. Augustin Fuerea – “Drept Comunitar European. Partea generală”, Ed. All Beck, București, 2003.

3. Gyula Fabian – “Drept instituțional comunitar”, Ed. II, Ed. Sfera SRL, 2006.

4. Ovidiu Tinca – “Drept comunitar general”, Ed. III, Ed. Lumina Lex, București, 2005.

5. Georgiana Tudor, Dragoș Călin – “Jurisprudența CJCE”, vol. I, Ed. CH Beck, București, 2006.

6. Georgiana Tudor, Dragoș Călin – “Jurisprudența CJCE”, vol. II, Ed. CH Beck, București, 2006.

7. Marin Voicu – “Drept Comunitar. Teorie și jurisprudență.”, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2002.

8. Dacian Cosmin Dragoș – “Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme”, Ed. III, Editura C. H. Beck, București, 2007.

9. Sergiu Deleanu, Gyula Fabian, Cosmin Flavian Costas, Bogdan Ioniță – “Curtea de Justiție Europeană. Hotărâri comentate”, Ed. Wolters Kluwer, 2006.

10. Cristian Gheorghe – “Drept comercial comunitar. Instituții de drept comunitar din perspectiva dreptului roman”, Ed. Logisticon, București, 2005.

11. Nicolae Popa – “Teoria generală a dreptului”, Ed. Actami, București, 1999.

12. Raluca Miga – Beșteliu – “Introducere în dreptul internațional public”, Ed. All Beck, București, 1998.

13. Raluca Miga – Beșteliu – “Organizațiile internaționale interguvernamentale”, Ed. All Beck, București, 2000.

14. Dumitru Mazilu – “Drept internațional public”, vol. I și II, Ed. Lumina Lex, București, 2005.

15. Octavian Manolache – „Drept comunitar.Justiția comunitară”, ed, a II – a, Ed. All Beck, 1999, București.

Literatura juridică străină:

16. Pierre Mathijsen – “Compendiu de drept european”, Ed. a 7 – a, Ed. Club Europa, București, 2002.

17. Koen Lenaetrs, Dirk Arts (și editor Robert Bray) – „Drept procedural al Uniunii Europene”, Ed. Sweet & Maxwell, 1999.

18. Koen Lenaetrs, Dirk Arts și Ignace Maselis (autori), Robert Bray , (editor) – „Drept procedural al Uniunii Europene”, Ed. Sweet & Maxwell, Ed. a II – a, 2006.

19. Gilbert Gornig, Ioana Eleonora Rusu – “Dreptul Uniunii Europene”, Ed. C. H. Beck, București, 2006.

Reviste juridice române:

20. Revista Română de Drept Comunitar, nr. 1/2003.

21. Revista Română de Drept Comunitar, nr. 2/2004.

22. Revista Română de Drept Comunitar, nr. 3/2004.

23. Revista Română de Drept Comunitar, nr. 3/2007.

Surse informatice (site-uri internet):

24. http://curia.eu.int.

25. http://europe.eu.int/eur-lex.

BIBLIOGRAFIE:

Literatura juridică română:

1. Augustin Fuerea – “Manualul Uniunii Europene”, Ed. Universul Juridic, București, 2006.

2. Augustin Fuerea – “Drept Comunitar European. Partea generală”, Ed. All Beck, București, 2003.

3. Gyula Fabian – “Drept instituțional comunitar”, Ed. II, Ed. Sfera SRL, 2006.

4. Ovidiu Tinca – “Drept comunitar general”, Ed. III, Ed. Lumina Lex, București, 2005.

5. Georgiana Tudor, Dragoș Călin – “Jurisprudența CJCE”, vol. I, Ed. CH Beck, București, 2006.

6. Georgiana Tudor, Dragoș Călin – “Jurisprudența CJCE”, vol. II, Ed. CH Beck, București, 2006.

7. Marin Voicu – “Drept Comunitar. Teorie și jurisprudență.”, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2002.

8. Dacian Cosmin Dragoș – “Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme”, Ed. III, Editura C. H. Beck, București, 2007.

9. Sergiu Deleanu, Gyula Fabian, Cosmin Flavian Costas, Bogdan Ioniță – “Curtea de Justiție Europeană. Hotărâri comentate”, Ed. Wolters Kluwer, 2006.

10. Cristian Gheorghe – “Drept comercial comunitar. Instituții de drept comunitar din perspectiva dreptului roman”, Ed. Logisticon, București, 2005.

11. Nicolae Popa – “Teoria generală a dreptului”, Ed. Actami, București, 1999.

12. Raluca Miga – Beșteliu – “Introducere în dreptul internațional public”, Ed. All Beck, București, 1998.

13. Raluca Miga – Beșteliu – “Organizațiile internaționale interguvernamentale”, Ed. All Beck, București, 2000.

14. Dumitru Mazilu – “Drept internațional public”, vol. I și II, Ed. Lumina Lex, București, 2005.

15. Octavian Manolache – „Drept comunitar.Justiția comunitară”, ed, a II – a, Ed. All Beck, 1999, București.

Literatura juridică străină:

16. Pierre Mathijsen – “Compendiu de drept european”, Ed. a 7 – a, Ed. Club Europa, București, 2002.

17. Koen Lenaetrs, Dirk Arts (și editor Robert Bray) – „Drept procedural al Uniunii Europene”, Ed. Sweet & Maxwell, 1999.

18. Koen Lenaetrs, Dirk Arts și Ignace Maselis (autori), Robert Bray , (editor) – „Drept procedural al Uniunii Europene”, Ed. Sweet & Maxwell, Ed. a II – a, 2006.

19. Gilbert Gornig, Ioana Eleonora Rusu – “Dreptul Uniunii Europene”, Ed. C. H. Beck, București, 2006.

Reviste juridice române:

20. Revista Română de Drept Comunitar, nr. 1/2003.

21. Revista Română de Drept Comunitar, nr. 2/2004.

22. Revista Română de Drept Comunitar, nr. 3/2004.

23. Revista Română de Drept Comunitar, nr. 3/2007.

Surse informatice (site-uri internet):

24. http://curia.eu.int.

25. http://europe.eu.int/eur-lex.