Recursul Civil – Cale Extraordinara DE Atac

RECURSUL CIVIL – CALE EXTRAORDINARĂ DE ATAC

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Aspecte generale privind căile de atac în procesul civil

1.1. Noțiuni generale

1.2. Clasificarea căilor de atac

1.3. Reguli generale privind exercitarea căilor de atac

Capitolul 2. Aspecte generale privind recursul în procesul civil

2.1. Noțiune și reglementare

2.2. Formele recursului

Capitolul 3. Obiectul și subiectele recursului

3.1. Obiectul recursului

3.2. Subiectele recursului

Capitolul 4. Sesizarea instanței

4.1. Termenul de recurs

4.2. Cererea de recurs

Capitolul 5. Motivele de casare

Capitolul 6. Procedura de judecată

6.1. Procedura de filtrare a recursurilor

6.2. Judecata recursului

6.3. Soluțiile pe care le poate pronunța instanța de recurs

6.4. Efectele casării

Concluzii

Introducere

În contextul unei societăți care tinde spre o armonizare la nivel internațional, înfăptuirea justiției este un aspect care se vrea a fi realizat potrivit celor mai ridicate standarde, astfel asigurându-se apărarea valorilor sociale fundamentale.

Justiția se realizează prin intermediul instanțelor judecătorești care pronunță hotărâri în numele legii, restabilind astfel echilibrul juridic care a fost perturbat în urma încălcării unui drept sau nerespectării unei obligații.

Justiția are la bază câteva principii prin intermediul cărora sunt trasare liniile directoare care ghidează activitatea jurisdicțională. Principiul legalității justiției prsupune ca atât în organizarea cât și în înfăptuirea justiției să fie respectată legea fundamentală și legile subsecvente. Principiul legalității justiției este consacrat, în primul rând, în Constituția României, care prevede că justiția se înfăptuiește în numele legii, judecătorii fiind supuși numai acesteia, bucurându-se de independență.

Acest principiu mai este evocat prin dispoziția potrivit căreia justiția se realizează prin intermediul Înaltei Curți de Casație și justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, modul de organizare și de funcționare al acestora fiind stabilit tot prin lege.

Un alt aspect al principiului legalității, care răspunde exigențelor cerute prin consacrarea dreptului la un proces echitabil, este reprezentat de posibilitatea de a supune unui control hotărârile judecătorești pronunțate, prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Acest aspect este consacrat în art. 129 din Constituția României, republicată, fiind evocat astfel caracterul fundamental al unui astfel de instrument juridic.

Normele procedurale și substanțiale aplicabile formează cadrul necesar pentru ca atunci când instanțele judecătorești sunt solicitate în vederea pronunțării unei hotărâri, aceasta să fie legală și temeinică. Cu toate acestea, fie că este vorba de lacune legislative, fie că este vorba de eroare umană, există asemenea factori care pot determina pronunțarea unei hotărâri greșite, nelegale și netemeinice.

Sistemul procesual civil românesc prevede, pentru realizarea controlului judiciar, patru căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești: apelul, care este calea ordinară de atac, precum și recursul, contestația în anulare și revizuirea, căi extraordinare de atac.

Prezenta lucrare își propune să trateze calea extraordinară de atac a recursului, în lumina prevederilor Noului Cod de procedură civilă. Lucrarea este împărțită în șapte capitole, care tratează atât aspecte generale ale căilor de atac în sistemul procesual civil, cât și aspecte și elemente ale recursului civil, conform legislației în vigoare.

Primul capitol se intitulează „Aspecte generale privind căile de atac în procesul civil” și își dorește a realiza o introducere lină a căii de atac a recursului, prin analiza noțiunii de „cale de atac”, realizarea unei clasificări a căilor de atac prevăzute de normele procesuale civile, precum și analiza principalelor reguli care guvernează exercitarea acestora.

Cel de-al doilea capitol, intitulat „Aspecte generale privind recursul în procesul civil” realizează trecerea de la noțiunile generale privind căile de atac la subiectul concret, fiind definită noțiunea de recurs, analizată reglementarea acestei căi de atac, în context istoric și actual, atât ca act normativ cât și ca modalitate de reglementare. De asemenea sunt analizate caracterele recursului civil, precum și formele sub care acesta poate fi exercitat.

În cel de-al treilea capitol recursul civil este analizat sub aspectele referitoare la subiect și obiect, fiind arătate astfel persoanele care sunt îndreptățite să uzeze de această cale de atac, precum și hotărârile judecătorești împotriva cărora poate fi exercitată calea de atac a recursului.

Capitolul patru urmărește să explice modul în care instanțele judecătorești pot fi sesizate, respectiv prin înaintarea unei cereri de recurs, forma acesteia și termenele care trebuie respectate pentru ca această cale de atac să fie exercitată în mod legal.

Cel de-al cincilea capitol al lucrării evocă cel mai important aspect al căii de atac a recursului, și anume motivele pentru care o hotărâre poate fi casată. Cele opt motive de casare prevăzute de lege sunt analizate în detaliu, consolidând astfel caracterul extraordinar al acestei căi de atac.

Capitolul șase, ultimul capitol din partea teoretică a lucrării analizează procedura de judecată a recursurilor civile, arătând procedura în care sunt filtrate recursurile în scopul degrevării Înaltei Curți de Casație și Justiție de recursuri inadmisibile, procedura de judecată în fond a căii de atac, soluțiile pe care le pot pronunța instanțele de recurs precum și consecințele directe ale casării hotărârii atacate.

Cel de-al șaptelea capitol al lucrării se intitulează „Studiu de caz”, evidența conținutului acestuia rezultând din denumirea marginală. În vederea realizării obiectivelor acestui capitol, am analizat Decizia ….. prin prisma implicațiilor procedurale relevante temei studiate.

Capitolul 1. Aspecte generale privind căile de atac în procesul civil

Noțiuni generale

Atunci când într-un proces civil instanța se pronunță printr-o hotărâre judecătorească, partea nemulțumită de această hotărâre are posibilitatea contestării celor dispuse de către judecător în hotărârea pronunțată. Această contestare se face prin exercitarea unei căi de atac prevăzute de lege, respectând condițiile impuse de legiuitor.

Căile de atac sunt „mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității și (sau) temeiniciei hotărârilor judecătorești și în final remedierea erorilor săvârșite.”

Așa cum prevede art. 405 din Codul de procedură civilă, „nulitatea unei hotărâri nu poate fi cerută decât prin căile de atac prevăzute de lege…”. Conform principiului legalității căii de atac, hotărârea judecătorească nu poate fi atacată decât prin căile de atac prevăzute de lege, fiind necesară respectarea condițiilor și termenelor impuse de lege.

Partea nemulțumită de hotărârea judecătorească pronunțată poate contesta, prin calea de atac invocată, fie erori referitoare la stabilirea faptelor sau aplicarea legii, conform literei și spiritului acesteia, caz în care este atacată temeinicia hotărârii, fie erori de procedură, caz în care este atacată legalitatea horărârii.

Codul de procedură civilă reglementează, în art. 456, următoarele căi de atac care pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești: pe de o parte apelul, care este calea ordinară de atac, și recursul, contestația în anulare și revizuirea, care sunt căi extraordinare de atac, pe de altă parte.

Alături de căile de atac prevăzute de Codul de procedură civilă, care au ca obiect hotărâri judecătorești, există și alte căi de atac prevăzute de acte normative cu caracter special care pot fi exercitate atât împotriva unor hotărâri ale organelor cu activitate jursidicțională cât și împotriva unor acte administrative, fără caracter jurisdicțional.

Instanțele judecătorești exercită un control atât asupra hotărârilor judecătorești cât și asupra hotărârilor pronunțate de alte organe cu activitate jurisdicțională, din afara sistemului judiciar, ori a unor acte administrative nejurisdicționale.

Controlul judiciar este definit ca „dreptul și obligația pe care le au în cadrul unui sistem judiciar instanțele judecătorești superioare de a verifica, în condițiile și cu procedura stabilită de lege, legalitatea și temeinicia hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești inferioare lor și de a casa acele hotărâri ce sunt greșite sau de a le confirma pe cele ce sunt legale și temeinice.”

Controlul judecătoresc este definit ca „dreptul și obligația pe care le au instanțele judecătorești de a verifica, în cazurile, în condițiile și cu procedura stabilită de lege, legalitatea și temeinicia ori numai legalitatea unor acte – cu sau fără caracter jurisdicțional – care emană de la organe ce nu fac parte din sistemul judiciar, fie că sunt sau nu organe cu activitate jurisdicțională.”

În concluzie, controlul judiciar este exercitat de către instanțele judecătorești asupra hotărârilor date de instanțe fie egale, fie inferioare în grad, iar controlul judecătoresc este efectuat de instanțele judecătorești asupra unor acte emise de organe extrajudiciare. Prin căile de atac prevăzute de Codul de procedură civilă se efectuează controlul judiciar în vederea asigurării pronunțării unor hotărâri legale și temeinice.

Clasificarea căilor de atac

Căile de atac reglementate de Codul de procedură civilă pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii, după cum urmează:

În funcție de condițiile de exercitare ale căilor de atac, acestea pot fi ordinare sau extraordinare.

De căile de atac ordinare pot uza oricare dintre părți sau orice alt participant la proces căruia i s-a recunoscut dreptul la calea de atac, pentru orice motive cu privire la legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, și în orice materie, „astfel încât se poate recurge la promovarea ei pentru valorificarea oricărei nemulțumiri legate de hotărârea atacată, nefiind ținute de conceperea anumitor critici, circumscrise unor rigori procedurale.”

Căile de atac extraordinare pot fi exercitate în condițiile legii, pentru motive strict determinate de lege. Codul de procedură civilă prevede o singură cale de atac ordinară, respectiv apelul și trei căi de atac extraordinare, respectiv recursul, contestația în anulare și revizuirea.

Căile extraordinare de atac au ca punct comun de legătură motivele strict determinate de lege precum și condițiile de exercitare specifice fiecăreia dintre ele, însă „există și deosebiri semnificative care vizează subiectele care le pot exercita și instanțele competente a le soluționa.”

În funcție de instanța competentă să soluționeze cererea, căile de atac pot fi de reformare sau de retractare.

Cererile prin care se promovează o cale de atac de reformare sunt judecate de instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. În măsura în care o astfel de cerere este admisă, instanța, prin ceea ce va dispune, va modifica hotărârea atacată în tot sau în parte.

Cererile prin care se înaintează o cale de atac de retractare sunt judecate de către aceeași instanță care a pronunțat hotărârea atacată, fiind respectate regulile referitoare la incompatibilitatea judecătorului, în sensul că judecătorul care a pronunțat hotărârea atacată nu va face parte din completul care va judeca în calea de atac. În cazul în care o astfel de cerere este admisă, instanța își va retrage cererea pronunțată și va pronunța o alta.

În funcție de întinderea competenței instanței care se pronunță pe calea de atac, există căi de atac devolutive și căi de atac nedevolutive.

Căile de atac devolutive sunt acelea care provoacă o nouă judecată în fond, în limitele cererilor formulate în prima instanță și a ceea ce se atacă, existând posibilitatea de a se readministra probe și de a se administra probe noi.

Căile de atac nedevolutive sunt acelea care nu provoacă o nouă judecată în fond, neexistând posibilitaatibilitatea judecătorului, în sensul că judecătorul care a pronunțat hotărârea atacată nu va face parte din completul care va judeca în calea de atac. În cazul în care o astfel de cerere este admisă, instanța își va retrage cererea pronunțată și va pronunța o alta.

În funcție de întinderea competenței instanței care se pronunță pe calea de atac, există căi de atac devolutive și căi de atac nedevolutive.

Căile de atac devolutive sunt acelea care provoacă o nouă judecată în fond, în limitele cererilor formulate în prima instanță și a ceea ce se atacă, existând posibilitatea de a se readministra probe și de a se administra probe noi.

Căile de atac nedevolutive sunt acelea care nu provoacă o nouă judecată în fond, neexistând posibilitatea administrării de probe noi. „Recursul, contestația în anulare și revizuirea sunt căi de atac nedevolutive, întrucât instanța realizează, în condițiile legii, doar un control asupra hotărârii atacate fără să determine o nouă judecată în fond.”

În funcție de posibilitatea suspendării efectelor hotărârii atacate, căile de atac pot fi suspensive de executare și nesuspensive de executare.

Conform art. 468 alin. (5) din Codul de procedură civilă, „termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanță…”. De asemenea, „executarea se suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen.” Astfel, până la scurgerea termenului de apel sau, în cazul în care apelul a fost declarat în termen, executarea hotărârii este suspendată de drept. Există totuși posibilitatea ca executarea hotărârii să aibă caracter provizoriu. În acest caz, apelul nu mai este suspensiv de executare de drept, dar instanța poate încuviința suspendarea execuției vremelnice, în condițiile art. 450.

„Recursul, contestația în anulare și revizuirea sunt căi de atac nesuspensive de executare.”

Recursul este suspensiv de executare numai în cazurile expres prevăzute de lege, respectiv „în cauzele privitoare la desființarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări cu așezare fixă, precum și în cazurile anume prevăzute de lege”, așa cum arată art. 484 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În aceste cazuri expres prevăzute de lege, suspendarea executării hotărârii atacate operează de drept, fără a fi necesară intervenția părților sau a instanței în acest sens.

Contestația în anulare și revizuirea nu sunt suspensive de executare. Cu toate acesta, instanța poate dispune suspendarea executării hotărârii atacate, sub condiția dării unei cauțiuni, așa cum prevede art. 507, respectiv art. 512 din Codul de procedură civilă.

În aceste cazuri, condițiile suspendării executării aplicabile recursului vor fi aplicabile și pentru contestația în anulare, respectiv revizuire.

Reguli generale privind exercitarea căilor de atac

Principiul legalității căilor de atac consacră regula conform căreia căile de atac sunt instituite prin lege, iar hotărârile judecătorești nu pot fi atacate decât printr-o cale de atac prevăzută de lege, în condițiile și termenele prevăzute de aceasta. Acest principiu este prevăzut de Codul de procedură civilă, în art. 457.

Chiar și în măsura în care în dispozitivul hotărârii este precizată în mod greșit o altă cale de atac sau un alt termen de exercitare a căii de atac, partea nu este împiedicată să exercite calea de atac la care este îndreptățită prin lege.

Dacă partea uzează de calea de atac indicată în mod greșit în hotărâre, instanța de control judiciar va constata faptul că partea nu a exercitat o cale de atac legală, caz în care aceasta poate să dispună fie recalificarea cererii, fie respingerea căii de atac ca inadmisibilă. „S-a consacrat, așadar, expres principiul imposibilității sancționării părții care declară o cale de atac indicată greșit de instanță, recunoscându-i-se acesteia dreptul de a uza de calea legală după ce instanța de control judiciar constată nelegalitatea căii de atac înscrise în hotărârea atacată.”

În ipoteza în care calea de atac exercitată în considerarea mențiunii inexacte din cuprinsul hotărârii atacate este respinsă ca inadmisibilă, hotărârea instanței se va comunica din oficiu tuturor părților din procesul în care a fost pronunțată hotărârea atacată greșit. De la data comunicării va curge un nou termen în care partea interesată va putea declara calea de atac prevăzută de lege, în cazul în care hotărârea este supusă vreunei căi de atac.

În cazul recalificării cererii, de la data pronunțării încheierii, în cazul părților prezente sau de la data comunicării acesteia, în cazul părților care au lipsit, va curge un nou termen în care părțile pot, după caz, să exercite sau să motiveze calea de atac prevăzută de lege.

Exercitarea căilor de atac se face în ordinea prevăzută de lege. Astfel, Codul de procedură civilă prevede că o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată dacă este deschisă calea ordinară de atac, respecitv apelul.

Principiul conform căruia recursul nu poate fi exercitat omisso medio arată faptul că această cale de atac nu poate fi exercitată în cazul în care împotriva hotărârii atacate este deschisă calea de atac a apelului, ori apelul nu a fost exercitată împotriva acelei hotărâri, în termenul prevăzut de lege. Recursul astfel promovat este inadmisibil.

De la această regulă există și o excepție, prevăzută în art. 459 alin. (2) din Codul de procedură civilă, conform căreia recursul poate fi exercitat direct împotriva hotărârii date în primă instanță, susceptibilă de calea de atac a apelului. Pentru ca acest lucru să fie posibil, trebuie îndeplinite mai multe condiții, și anume: hotărârea atacată să fie susceptibilă de apel, iar cea care ar fi fost dată în apel să fie susceptibilă de recurs; recursul să fie exercitat direct împotriva hotărârii de primă instanță, în interiorul termenului de apel; cererea să se adreseze instanței care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel; să existe consimțământul expres al părților, exprimat fie în fața instanței a cărei hotărâre se atacă, fie prin înscris autentic; recursul să fie exercitat pentru motive ce țin de încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. „Prin Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a NCPC s-a instituit o restricție particulară, anume aceea ca hotărârea atacată să fi fost susceptibilă de a fi cenzurată, potrivit legii, nu numai cu apel, ci și cu recurs. Prin urmare, atacarea directă cu recurs a hotărârii pronunțate de prima instanță, în condițiile textului comentat, sugerează și renunțarea părților la calea de atac a apelului.”

Recursul promovat în baza acestei derogări de la regula generală nu poate fi invocat pentru toate motivele de recurs prevăzute de lege, ci doar pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (8), respectiv pentru încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește ordinea exercitării căilor extraordinare de atac, acestea pot fi exercitate fie succesiv, fie concomitent, cu mențiunea că recursul se va judeca cu prioritate. În consecință, dacă recursul este exercitat odată cu celelalte căi de atac, judecarea contestației în anulare și a revizuirii vor fi suspendate până la soluționarea recursului.

Principiul unicității căii de atac este consacrat expres în Codul de procedură civilă în art. 460, conform căruia „o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede același termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac.” Din interpretarea per a contrario, în cazul în care pentru motivele existente la data exercitării căii de atac sunt prevăzute termene diferite, atunci calea de atac poate fi exercitată de mai multe ori împotriva aceleiași hotărâri, pentru motive diferite.

În cazul în care prin hotărârea care se atacă sunt soluționate atât cereri principale, cât și cereri accesorii, hotărârea va fi supusă unei singure căi de atac, cea prevăzută de lege în cazul cererii principale.

Termenul de apel de 30 de zile și termenul de recurs de 30 de zile sunt aplicabile tuturor motivelor pentru care pot fi exercitate aceste căi de atac. Astfel, apelul și recursul cad sub incidența principiului unicității căii de atac prin prisma termenului unic pentru orice motiv pentru care pot fi exercitate.

În cazul contestației în anulare, principiul unicității căii de atac este subliniat de art. 504 alin. (3) care prevede că „o hotărâre împotriva căreia s-a exercitat contestația în anulare nu mai poate fi atacată de aceeași parte cu o nouă contestație în anulare, chiar dacă se invocă alte motive.”

În cazul revizuirii, Codul de procedură civilă prevede, pentru fiecare motiv de revizuire, momentul de la care începe să curgă termenul de exercitare al acestei căi de atac. În acest sens, chiar dacă o hotărâre poate fi atacată de mai multe ori pe calea revizuirii, pentru motive diferite, principiul unicității căii de atac își găsește aplicare în măsura în care această cale de atac este exercitată pentru același motiv.

Întrucât partea din hotărârea judecătorească care se pune în executare este dispozitivul, calea de atac se va îndrepta împotriva acestuia.

Partea din hotărâre care se atacă este dispozitivul acesteia, deoarece în această parte a hotărârii sunt soluționate cererile părților, iar dispozitivul hotărârii este cel care se pune în executare. „Prin excepție de la această regulă, partea are posibilitatea de a contesta numai considerentele hotărârii prin care instanța a dezlegat anumite probleme de drept care nu țin de judecata procesului, considerente care sunt greșite ori care cuprind constatări de fapt ce aduc prejudicii părții.”

Așa cum prevede art. 461 din Codul de procedură civilă, în cazul în care calea de atac este formulată numai împotriva considerentelor prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata procesului sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, le va înlătura și le va înlocui cu propriile considerente

Constatările de fapt mai sus menționate, care pot fi atacate separat, trebuie să dea naștere unor consecințe juridice, de natură a prejudicia partea. Prejudiciul cauzat părții trebuie să decurgă din faptul că aceasta are posibilitatea să invoce constatările într-un proces ulterior, cu autoritate de lucru judecat. Prin urmare, partea nu are deschisă calea de atac numai în urma nemulțumirii legată de modul cum au fost reținute anumite considerente, ci aceasta trebuie să facă dovada că hotărârea va putea fi opusă într-un proces ulterior.

Părțile pot solicita instanței legal învestite cu soluționarea unei căi de atac să rețină înțelegerea lor cu privire la rezolvarea litigiului. Condiția pentru ca cererea să fie admisă este ca instanța să fie legal învestită cu soluționarea căii de atac. În aprecierea acestui aspect, se va ține cont de modul în care au fost respectate sau nu condițiile de exercitare a căilor de atac, cum ar fi condițiile referitoare la termenul în care poate fi exercitată calea de atac, condițiile de formă ale cererii, obligativitatea motivării cererii de învestire a instanței.

„Art. 462 C. pr. civ. se referă la înțelegerea părților cu privire la „soluționarea litigiului”, iar nu cu privire la „soluționarea căii de atac”. Așadar, tranzacția trebuie să aibă ca obiect însuși fondul procesului”.

Așadar, tranzacția poate interveni numai în acele căi de atac care pot viza fondul procesului, respectiv apelul și recursul. În cazul contestației în anulare și a revizuirii, părțile nu pot încheia o tranzacție decât după ce acestea au fost admise, în etapa reluării judecății procesului.

Întrucât tranzacția reprezintă voința părților, hotărârea prin care instanța ia act de aceasta, independent de stadiul procesual, este susceptibilă de a fi atacată cu recurs la instanța superioară.

În conformitate cu principiul disponibiliății părților în procesul civil, după ce a fost dată o hotărâre judecătorească, partea care a pierdut procesul poate achiesa.

„Achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre”, așa cum prevede legiuitorul în art. 463 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Achiesarea la hotărâre poate interveni numai după ce hotărârea a fost dată, fie prin faptul că partea nu își exercită calea de atac, fie prin faptul că partea care a exercitat deja calea de atac renunță la judecată. În funcție de modul în care partea achiesează la hotărâre, renunțarea poate fi făcută ori în fața instanței care a pronunțat hotărârea, ori în cursul judecății căii de atac.

Achiesarea, indiferent de momentul în care se face renunțarea, poate fi expresă sau tacită, totală sau parțială.

Achiesarea expresă se face de parte, fie în fața instanței, prin declarație verbală, fie prin act autentic. Datorită faptului că achiesarea este un act de dispoziție, în cazul în care renunțarea se face în fața instanței de către mandatar, acesta trebuie să fie împuternicit printr-o procură specială.

Achiesarea tacită poate exista prin îndeplinirea cumulativă a două condiții: renunțarea să rezulte din acte sau fapte precise, care să coincidă cu intenția părții de a-și da adeziunea la hotărâre. „Achiesarea tacită la hotărâre rezultă din executarea benevolă a acesteia înainte de împlinirea termenului de exercitare a căii de atac, iar nu din faptul neopunerii la executarea silită, care constituie o obligație, ori din faptul că partea lasă să curgă termenul de exercitare a căii de atac, fără să acționeze, pentru că în acest caz intervine decăderea. Or, achiesarea tacită se întemeiază pe acțiunea, iar nu pe inacțiunea părții care a pierdut procesul.”

Achiesarea este totală atunci când partea renunță la exercitarea căii de atac ori, în măsura în care aceasta renunță la judecata căii de atac, în întregul ei.

Achiesarea este parțială atunci când partea solicită supunerea controlului judiciar numai unor anumite rezolvări date de instanță, sau atunci când, deși a promovat o cale de atac împotriva întregii hotărâri, partea renunță la judecata unora dintre aspectele criticate.

Capitolul 2. Aspecte generale privind recursul în procesul civil

2.1. Noțiune și reglementare

Recursul a fost inițial reglementat în Legea nr. I din 1911 ca o cale ordinară de atac. Prin Legea Curții de Casație din 1925, iar mai târziu, în anul 1943, adoptarea legii cu nr. 394 privind accelerarea judecăților în materie civilă și comercială a reglementat recursul ca o cale de reformare extraordinară. Prin această lege erau prevăzute trei tipuri de recurs, respectiv recursul util, recursul în interesul legii și recursul în anulare.

În anul 1948, textele de lege prin care era reglementat recursul au fost sistematizate și modificate, iar apoi introduse în Codul de procedură civilă, care prevedea două căi ordinare de atac: apelul și recursul. „Totuși, reglementarea recursului a păstrat unele aspecte care evocau formalismul și rigorismul de odinioară. Motivele de recurs se axau în principal pe nelegalitate.”

În anul 2000, printr Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 138, care a modificat Codul de procedură civilă, recursul a fost clasificat ca o cale extraordinară de atac. În anul 2003, tot printr-o Ordonanță de Urgență a Guvernului, Curtea Supremă de Justiție a României a devenit instanță de drept comun privind soluționarea recursurilor, celelalte instanțe (tribunalele și curțile de apel) nemaifiind instanțe de recurs.

Din 2004, însă, tribunalele și curțile de apel au primit competență în vederea soluționării recursurilor, în cazurile în care legea prevedea în mod expres acest lucru.

Astfel, regula generală este că recursurile se judecă de către Înalta Curte de Casație și Justiție (fosta Curte Supremă de Justiție), iar excepția prevede faptul că tribunalele și curțile de apel devin instanțe de recurs atunci când acest lucru este expres prevătzut de lege. O statistică referitoare la situația dosarelor aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție aferentă anilor 2012 – 2014 este atașată prezentei lucrări în Anexa 1.

În Noul Cod de procedură civilă, recursul este reglementat în Cartea a II-a, Titlul II, Capitolul III, Secțiunea a 2-a, în cuprinsul articolelor 483 – 502.

Conform reglementării în vigoare, recursul este o cale extraordinară de atac, întrucât acesta se poate exercita numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, și numai în anumite condiții speciale prevăzute de lege.

De asemenea, recursul este o cale de atac comună, „adică el se află la dispoziția părților din proces”. Cu toate acestea, prin aplicarea art. 92 din Codul de procedură civilă, procurorul poate exercita calea de atac a recursului împotriva hotărârilor date în cazurile în care este necesară intervenția acestuia pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, dar și în alte cazuri expres prevăzute de lege. Procurorul este îndreptățit să exercite calea de atac a recursului chiar și în situația în care acesta nu a pornit el însuși acțiunea civilă, precum și atunci când a participat la judecată.

Întrucât recursul este soluționat de o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, acesta este o cale de atac de reformare. Regula generală este că recursul vizează supunerea Înaltei Curți de Casație și Justiție a examinării conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin excepție, pentru anumite cazuri expres prevăzute de lege, recursul este soluționat de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

În ambele cazuri, instanța care va soluționa recursul este o instanță superioară în grad celei care a pronunțat hotărârea atacată, astfel fiind subliniat caracterul reformator al acestei căi de atac.

Recursul este o cale de atac nedevolutivă deoarece acesta nu este de natură a naște o nouă judecată în fond. În cazul în care Înalta Curte de Casație și Justiție admite recursul, aceasta nu va proceda la deschiderea unei noi judecăți în fond, ci va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare. În consecință, efectul direct al admiterii recursului este casarea hotărârii atacate, și nu pronunțarea instanței asupra celor cerute de părți în cererea introductivă.

De regulă, recursul este nesuspensiv de executare, întrucât promovarea acestei căi de atac nu suspendă executarea hotărârii atacate.

Cu toate acestea, art. 484 din Codul de procedură civilă prevede anumite cazuri în care exercitarea recursului suspendă, de drept sau la cererea recurentului, executarea hotărârii atacate.

Astfel, promovarea recursului suspendă de drept executarea hotărârii atacate în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desființarea de construcții, plantații sau alte lucrări care au o așezare fixă, sau în alte cazuri în care legea prevede expres acest lucru. În aceste cazuri, recursul suspendă de drept executarea „numai dacă a fost exercitat în termen, deoarece la împlinirea termenului de recurs hotărârea poate fi pusă în executare silită.”

Instanța poate dispune, motivat, suspendarea executării hotărârii atacate și pentru alte motive decât cele prezentate mai sus, la cererea recurentului, atunci când cererea de suspendare a executării este redactată de către un mandatar avocat sau de soțul ori o rudă de până la gradul al doilea, care este licențiată în drept.

2.2. Formele recursului

„Recursul poate fi formulat ca un recurs principal, pentru motivele de casare prevăzute la art. 488 C. pr. civ., dar și ca un recurs incident sau provocat.”

Recursul este principal, atunci când este atacată o hotărâre judecătorească printr înaintarea unei cereri de recurs în mod direct împotriva unei hotărâri susceptibile de a fi atacată cu recurs.

Recursul incident și recursul provocat este reglementat de art. 491 din Codul de procedură civilă, făcând trimitere la dispozițiile referitoare la exercitarea apelului incident și provocat, care se aplică în mod corespunzător recursului.

Recursul este incident în cazul cazul în care acesta este promovat de către intimat împotriva recurentului, în cadrul procesului în care se judecă recursul celui din urmă menționat, chiar dacă intimatul nu a ales să atace hotărârea pe calea recursului principal, în termenul legal de recurs.

Recursul incident poate fi formulat printr-o cerere scrisă, pentru unul din motivele de casare prevăzute de lege pentru recursul principal.

Recursul incident rămâne fără efect în cazul în care recursul principal este respins fără a se evoca fondul, este anulat sau se constată perimarea l, deoarece acesta este „o cerere accesorie, care se grefează pe cererea de recurs principală și are asoarta accesoriului față de principal”

Recursul este provocat atunci când acesta este exercitat de către intimatul din recursul principal, împotriva unui alt intimat din același recurs, ori împotriva unei terțe persoane care a fost introdusă, voluntar sau forțat, în cauză.

Pentru a exista recurs provocat, trebuie îndeplinite mai multe condiții. Astfel, în proces trebuie să existe coparticipare procesuală sau în proces să fi intervenit, voluntar sau forțat, terțe persoane. Acest lucru asigură calitatea procesual pasivă a intimatului din recursul provocat, întrucât fără existența altor părți în primă instanță sau în apel, cu excepția reclamantului și pârâtului, respectiv a apelantului și intimatului, recursul provocat nu ar avea împotriva cui să fie îndreptat.

O altă condiție pentru exercitarea recursului provocat este aceea ca intimatul să formuleze în scris recursul, împotriva uneia dintre părțile din procesul în care s-a dat hotărârea atacată, dar care nu este parte în recursul principal. De asemenea, recursul provocat trebuie să fie exercitat pentru unul din motivele de casare prevăzute de lege pentru recursul principal, iar acesta să fie de natură a produce consecințe asupra situației juridice din proces.

În mod similar recursului incident, dacă recursul principal este respins fără ca fondul cauzei să fie evocat, este anulat sau se constată perimarea lui, recursul provocat rămâne fără efect.

Atât recursul incident cât și cel provocat se depun odată cu întâmpinarea de către intimat, care vor fi comunicate recurentului. Acestuia din urmă i se va pune în vedere că, în termen de 10 zile de la comunicare, are obligația de a depune răspuns la întâmpinare, care nu se va mai comunica. „Cererea de recurs incident sau provocat anulează beneficiul inițial al recursului principal, beneficiu care ar fi putut deriva din principiul non reformatio in peius.” Astfel, în cazul în care este declarat recurs indicident sau provocat, recurentului principal i se poate crea o situație mai grea decât cea creată prin hotărârea atacată.

Recursul provocat se comunică și intimatului din acest recurs, acesta având obligația de a depune întâmpinare în 10 zile de la comunicare. Întâmpinarea nu se mai comunică recurentului din recursul provocat, acesta luând cunoștință de acesta de la dorsarul cauzei.

Capitolul 3. Obiectul și subiectele recursului

3.1. Obiectul recursului

Obiectul recursului este reglementat de art. 483 din Codul de procedură civilă, și este reprezentat de hotărârile date în apel, cele date fără drept de apel, potrivit legii și cele pentru care legea stipulează expres calea de atac a recursului.

Prima categorie de hotărâri care sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs sunt hotărârile date în apel.

Așa cum arată și principiul ordinii exercitării căilor de atac consacrat de Codul de procedură civilă în art. 459, calea recursului urmează a fi deschisă după ce a fost epuizată calea apelului, fără a putea fi însă exercitat, de regulă, omisso medio, trecând peste apel. Pot fi atacate cu recurs atât hotărârile prin care s-a admis apelul cât și cele prin care acesta a fost respins, întrucât legea nu distinge acest lucru. De asemenea, pot fi atacate cu recurs atât hotărârile prin care a fost evocat fondul cauzei cât și cele prin care s-a soluționat un incident procedural.

Cu toate acestea, „dacă apelul a fost anulat ca netimbrat ori el a fost respins ca tardiv sau ca nemotivat, recursul nu poate viza însăși fondul hotărârii atacate, ci numai viciile procedurale legate de anularea sau respingerea apelului pentru neregularitățile arătate.”

O altă categorie de hotărâri care pot fi atacate cu recurs sunt, potrivit Codului de procedură civilă, hotărârile date fără drept de apel.

Din prevederile art. 466 din Codul de procedură civilă rezultă că nu sunt supuse apelului hotărârile date în primă instanță pentru care legea prevede în mod expres acest lucru. Astfel, regula generală este că hotărârile dată în primă instanță sunt susceptibile de a fi atacate cu apel, iar, ca excepție, hotărârile date fără drept de apel sunt acele hotărâri pentru care legea suprimă în mod expres această cale de atac.

Sunt date fără drept de apel și hotărârile date în primă instanță de curțile de apel, în baza art. 96 pct. 1 din Codul de procedură civilă, prin prisma faptului că apelurile sunt judecate de instanța imediat superioară, în speță Înalta Curte de Casație și Justiție, care nu are în competență soluționarea apelurilor.

O altă categorie de hotărâri care pot fi atacate cu recurs sunt acele hotărâri pentru care se prevede în mod expres această cale de atac. Încheierile premergătoare prin care nu este evocat fondul, fie că este vorba de prima instanță, fie că este vorba de apel, nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, întrucât acestea se atacă numai odată cu fondul. Ca excepție, în cazul în care legea prevede în mod expres faptul că aceste încheieri pot fi atacate cu recurs, ele fac, în acest caz, obiectul căii de atac consacrate. Cu titlu exemplificativ, încheierea prin care se constată renunțarea la judecată se atacă direct cu recurs la instanța superioară. În mod similar, încheierea prin care judecătorul a suspendat judecarea procesului poate fi atacată, în mod separat, prin recurs la instanța superioară. Mențiunea expresă a legii prin care hotărârea nu este supusă apelului sau prin care hotărârea este susceptibilă de a fi atacată cu recurs se poate regăsi și în legi speciale.

Codul de procedură civilă prevede în mod expres care hotărâri nu pot fi atacate cu recurs. Astfel, nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile pronunțate de judecătorii și unele hotărâri date în primă instanță de tribunale.

Teza I a articolului 483 alin. (2) arată, pe de o parte că nu sunt supuse recursului hotărârile date în primă instanță de judecătorii, prin prisma faptului că cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) – i), menționate expres, se referă la competența judecătoriilor iar lit. j) a acestui articol se referă la cereri evaluabile în bani de până la 200.000 lei inclusiv.

Pe de altă parte, nu sunt supuse recursului hotărârile date de tribunal în primă instanță în cauzele enumerate la art. 483 alin. (2), respectiv în cereri referitoare la navigația civilă și activitatea în porturi, conflicte de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cereri privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani a căror valoare este de peste 200.000 lei și până la 500.000 lei inclusiv.

De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date în apel, atunci când hotărârea dată în primă instanță este supusă numai apelului.

În aplicarea acestor dispoziții există o normă tranzitorie, care mărește la 1.000.000 lei limita superioară a valorii cererilor care nu sunt supuse recursului, până la data de 31 decembrie 2015.

„În fine, pot exista sentințe sau încheieri care nu sunt supuse niciunei căi de atac, indiferent de condițiile procedurale în care au fost date.”

În acest sens, Codul de procedură civilă prevede, spre exemplu, în art. 53 alin. (2), faptul că nu este supuse niciunei căi de atac încheierea prin care abținerea a fost respinsă sau încuviințată, încheierea prin care recuzarea a fost încuviințată ori încheierea prin care recuzarea a fost respinsă ca rămasă fără obiect, în urma admiterii declarației de abținere.

De asemenea, încheierea prin care s-a soluționat cererea de reexaminare împotriva încheierii executorii prin care a fost stabilită amenda judiciară, nu este supusă niciunei căi de atac.

3.2. Subiectele recursului

Conform art. 458 din Codul de procedură civilă, căile de atac pot fi exercitate de persoanele care au avut calitatea de parte în procesul civil, și care justifică un interes. În acest sens, împotriva unei hotărâri pronunțate de o instanță judecătorească pot exercita calea de atac la care acea hotărâre este susceptibilă reclamantul, pârâtul, precum și terțele persoane care au intervenit voluntar sau forțat în proces, precum și succesorii celor menționați.

Condiția interesului persoanei care poate exercita o cale de atac se raportează la folosul practic pe care partea îl poate procura prin atacarea hotărârii. Așa cum s-a arătat în doctrină, având în vedere că exercitarea unei căi de atac reprezintă o manifestare a acțiunii civile, interesul trebuie să cumuleze însușirile prevăzute de art. 33 din Codul de procedură civilă, respectiv să fie determinat, legitim, personal, născut și actual, sub sancțiunea respingerii cererii ca fiind lipsită de interes.

Art. 458 din Codul de procedură civilă recunoaște dreptul la calea de atac și altor participanți la procesul civil, în cazul în care legea prevede expres acest lucru. Art. 444 alin. (3) prevede că, „în cazul în care instanța a omis să se pronunțe asupra cererilor martorilor, experților, traducătorilor, interpreților sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor”, se poate cere completarea hotărârii. Conform art. 446, hotărârea de completare este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea în legătură cu care s-a solicitat completarea.

Conform art. 92 alin. (4), „procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă, precum și atunci când a participat la judecată, în condițiile legii”. Astfel, în cazul acțiunilor referitoare la minori, interziși judecătorești, dispăruți, sau alte acțiuni pe care procurorul le poate porni, potrivit legii, el poate exercita căile de atac împotriva hotărârilor date în aceste acțiuni.

Normele care reglementează subiectele căilor de atac sunt aplicabile în mod direct și recursului, astfel că pot declara recurs împotriva unei hotărâri cei care au avut calitatea de parte în proces, în primă instanță sau după caz, în apel și prezintă un interes. Interesul părții este raportat la modul cum hotărârea atacată îi este favorabilă sau nu, în sensul că, de regulă, nu se poate exercita calea recursului împotriva unei hotărâri care îi profită părții.

În recurs, cel care declară calea de atac se numește recurent, iar cel împotriva căruia este declarată calea de atac se numește intimat.

Prin analogie la normele generale, pot exercita calea de atac a recursului părțile aflate în litigiu, inclusiv terțele persoane care intervin voluntar sau forțat în proces, succesorii acestora, precum și procurorul, în cauzele prevăzute în art. 92 alin. (1).

Subiectul activ al recursului trebuie să aibă capacitate procesuală, respectiv capacitate procesuală de folosință și capacitate procesuală de exercițiu. Cu toate acestea, îndeplinirea condițiilor privitoare la capacitatea procesuală nu este suficientă pentru exercitarea acestei căi de atac de către recurent, ci acesta trebuie să prezinte o legitimare procesuală, să aibă calitate procesuală. Calitatea procesuală a recurentului este o chestiune de „identificare a celui care formulează calea de atac a recursului cu una dintre părțile care au participat la judecata în fazele procesuale anterioare.”

Cu privire la succesorii părților, dacă bunul sau dreptul care face obiectul judecății a fost transmis prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte, mai înainte de pronunțarea hotărârii, judecata va continua cu succesorul autorului, caz în care succesorul devine parte în proces și poate exercita calea de atac în nume propriu.

Dacă însă transmiterea bunului sau dreptului ce face obiectul judecății a fost transmis în mod similar, după pronunțarea hotărârii, dar mai înainte de împlinirea termenului în care se poate declara recursul, succesorul părții este în drept cu privire la exercitarea recursului.

În ipoteza în care transmiterea a avut loc după împlinirea termenului de recurs, succesorul este decăzut din dreptul de a exercita calea de atac, acțiunea acestuia fiind respinsă ca tardiv introdusă.

De asemenea, justifică o legitimare procesuală și creditorii chirografari care exercită calea de atac pe calea acțiunii oblice în numele debitorului lor.

În cazul în care bunul sau dreptul litigios a fost transmis prin acte între vii, în timpul procesului, dobânditorul acestuia preia capacitatea procesuală a celui de la care a dobândit bunul sau dreptul, preluând procedura din stadiul în care se află.

Cu privire la subiectul pasiv al căii de atac, respectiv intimatul, acesta trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și recurentul, cu privire la capacitatea procesuală, calitatea procesuală respectiv a condiției interesului. Condiția interesului, în cazul intimatului, nu este de a procura un beneficiu prin casarea hotărârii, ci de a se menține hotărârea care se dorește a fi casată de către titularul acțiunii.

Intimatul, întocmai ca și recurentul, trebuie să aibă calitate procesuală de exercițiu, adică să poată sta în instanță fie în nume propriu, fie prin reprezentant.

Legitimarea procesuală a intimatului se rezumă la condiția ca acesta să fi fost parte sau să fi fost reprezentat în fața primei instanțe, sau în fața instanței de apel, în funcție de hotărârea care se dorește a fi casată.

Capitolul 4. Sesizarea instanței

4.1. Termenul de recurs

Termenul de recurs reprezintă „perioada în care partea interesată poate exercita calea de atac. Întocmai ca apelul, și recursul trebuie declarat în intervalul de timp defipt de lege, sub sancțiunea de a face imposibil controlul judiciar al hotărârii atacate.”

Termenul general de recurs, prevăzut de Codul de procedură civilă în art. 485 este de 30 de zile. Acesta începe să curgă, de regulă, de la comunicarea hotărârii, chiar și în cazul în care comunicarea a fost făcută odată cu încheierea de încuviințare a executării silite. În cazul în care o parte declară recurs înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se consideră comuncată la momentul depunerii cererii. De la regula generală există însă și excepții, atunci când legea prevede în mod expres un alt termen de declarare a recursului, sau un alt moment de la care termenul de recurs începe să curgă.

În cazul în care termenul de declarare al recursului începe să curgă de la momentul pronunțării hotărârii, recurentul poate depune motivarea recursului ulterior cererii, într-un termen egal ca întindere, dar care începe să curgă de la momentul comunicării hotărârii.

În cazul procurorului, termenul de recurs începe să curgă de la pronunțarea hotărârii, dacă acesta nu a participat la proces, și de la comunicarea hotărârii, dacă acesta a participat la proces.

În privința clasificării termenului de recurs, acesta este un termen imperativ, întrucât actul procedural de exercitare a căii de atac trebuie făcut în interiorul acestuia, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a exercita calea de atac și legal, întrucât este prevăzut de lege.

Caracterul absolut al termenului de recurs este discutabil, deoarece „recursul declarat peste termenul prevăzut la art. 485 C. pr. civ. nu va fi anulat, așa cum dispune art. 185 alin. (1) C. pr. civ. pentru actul de procedură tardiv, ci va fi respins ca tardiv formulat.”

Termenul de recurs se întrerupe prin decesul părții interesate să exercite calea de atac. Acest caz de întrerupere al termenului de recurs este condiționat de existența interesului părții de a declara recurs, astfel că moartea celeilalte părți nu constituie un temei pentru invocarea întreruperii termenului.

În acest caz va avea loc o nouă comunicare a hotărârii, pe numele moștenirii, la ultimul domiciliu al defunctului, fără a se specifica însă numele și calitatea fiecărui moștenitor.

Această ipoteză este aplicabilă numai în cazul în care termenul de recurs inițial începe să curgă de la comunicarea hotărârii, și nu de la data pronunțării acesteia, întrucât, în acest caz, textul de lege prevede o nouă comunicare. După ce hotărârea a fost comunicată moștenitorilor, termenul de recurs începe să curgă din nou.

Legea distinge momentul de la care începe să curgă termenul de recurs în cazul moștenitorilor incapabili, cu capacitate de exercitiu restrânsă sau a celor dispăruți, ori în cazul în care moștenirea este vacantă, și anume momentul în care este numit tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu, în funcție de situație.

Prin aplicarea dispozițiilor referitoare la întreruperea termenului de apel, în mod corespunzător, așa cum prevede art. 485 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dacă moștenitorii declară recurs, „vor trebui să își probeze calitatea de moștenitor în condițiile dreptului comun, de vreme ce art. 469 alin. (3) prevede că, apelul nu constituie prin el însuși un act de acceptare a moștenirii.”

Un alt caz de întrerupere al termenului de recurs îl constituie decesul mandatarului căruia i s-a comunicat hotărârea susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În această situație, decesul mandatarului trebuie să intervină înainte de comunicarea hotărârii, caz în care hotărârea trebuie comunicată din nou mandantului, care este parte în proces. În mod similar cu situația decesului părții, termenul de recurs începe să curgă din nou de la data recomunicării hotărârii.

În socotirea termenului de recurs nu intră în calcul ziua în care hotărârea a fost comunicată sau, după caz, pronunțată, și nici ziua în care termenul se împlinește. În cazul în care termenul de recurs se împlinește într-o zi nelucrătoare, acesta se prelungește până în următoarea zi lucrătoare.

Recursul se consideră exercitat în termen și în cazul în care cererea de recurs a fost depusă în interiorul termenului de recurs la poștă sau serviciile specializate de curierat, ori la unitatea militară sau la locul de deținere, unde se află partea.

De asemenea, recursul este socotit în termen în cazul în care intimatul, prin întâmpinare nu a invocat excepția tardivității introducerii recursului, și nici din dosar nu reiese faptul că recursul ar fi tardiv introdus.

Art. 490 alin. (2) din Codul de procedură civilă arată că și în cazul recursului sunt aplicabile dispozițiile privind depunerea cererii de apel de la art. 471, în mod corespunzător.

Astfel, prin interpretarea art. 471 alin. (3) în raport cu termenul de recurs, se deduce că termenul de recurs poate fi prelungit cu cel mult 5 zile de către președintele instanței sau de persoana desemnată de acesta care primește cererea de recurs, în cazul în care aceasta nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, iar timpul rămas până la expirarea termenului de recurs nu este suficient pentru completarea sau modificarea cererii de către recurent. Tot în art. 490 alin. (2) este prevăzut faptul că termenul prevăzut de alin. (5) al art. 471 se dublează, astfel că termenul în care intimatul poate depune întâmpinare este de 30 de zile.

4.2. Cererea de recurs

Cererea de recurs este un act procedural prin intermediul căruia recurentul sesizează instanța cu privire la nelegalitatea unei hotărâri, iar depunerea acesteia la instanța a cărei hotărâri se atacă învestește instanța competentă cu soluționarea recursului.

Cererea de recurs trebuie să îndeplinească anumite condiții de formă, așa cum este prevăzut de art. 486 din Codul de procedură civilă. Aceasta trebuie să cuprindă mențiuni privitoare la „numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoane juridice, denumirea și sediul lor, precum și numele și prenumele consilierului juridic care întocmește cererea”.

În cazul în care recurentul este persoană fizică, nu mai există obligativitatea redactării cererii și a motivelor de recurs de către un avocat, așa cum prevedea art. 83 alin. (3) din Codul de procedură civilă, deoarece această dispoziție legală a fost declarată neconstituțională, întrucât încalcă dreptul de liber acces la justiție.

Astfel, în cazul în care cererea de recurs este formulată de parte în nume propriu, fără a apela la serviciile unui avocat în vederea redactării acesteia precum și susținerii recursului, lipsa unor mențiuni cu privire la acesta din urmă nu vor duce la nulitatea cererii de recurs.

În cererea de recurs mai trebuie să se indice hotărârea care se atacă, motivele pe care se întemeiază recursul, din cele expres și limitativ menționate de lege și semnătura părții ori a mandatarului, avocatului sau consilierului juridic.

Lipsa indicării hotărârii care se atacă poate fi acoperită atunci când „numărul hotărârii nu este indicat deloc, dar, de exemplu, se menționează dosarul în care a fost pronunțată și, eventual, data pronunțării.”

Lipsa motivelor de casare prevăzute la art. 488 din Codul de procedură civilă din cuprinsul cererii de recurs atrage nulitatea acesteia. În cazul în care termenul de exercitare a recursului curge de la un alt moment decât cel al comunicării hotărârii care este atacată, motivarea acestuia se va face într-un termen de aceeași durată care va curge de la momentul comunicării hotărârii. Cu toate acestea, „motivele depuse separat de cerere, sau o eventuală completare a acestora, câtă vreme vor fi depuse înăuntrul termenului de recurs – atunci când acesta coincide cu cel de motivare –, vor fi luate în considerare de către instanțe, iar recursurile nu vor fi declarate nule.”

Lipsa semnăturii recurentului persoană fizică, sau a avocatului care îl reprezintă, dacă este cazul, ori lipsa semnăturii consilierului juridic în cazul recurentului persoană juridică atrage nulitatea cererii de recurs.

Anexat cererii de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, iar dacă recursul este exercitat și susținut de un avocat sau consilier juridic, împuternicirea avocațială sau, după caz, delegația consilierului juridic. În cazul în care lipsește dovada calității de reprezentant, instanța va da un termen în vederea acoperirii lipsurilor constatate, sub sancțiunea nulității cererii. În mod similar, lipsa dovezii achitării taxei de timbtru atrage nulitatea cererii.

Cererea de recurs se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare.

În cazul în care cererea nu îndeplinește condițiile de formă, instanța stabilește lipsurile prin rezoluție și îi va cere recurentului să le completeze sau să modifice cererea în mod corespunzător. O schemă privind procedura de regularizare a cererii de recurs precum și a etapei comunicărilor se regăsește în Anexa 3. Completarea și modificarea cererii se va face în interiorul termenului de recurs, acest termen putând fi prelungit cu cel mult 5 zile de către instanță.

Cererea de recurs se comunică intimatului, punându-i-se în vedere obligația de a depune întâmpinare în cel mult 30 de zile de la data comunicării. La rândul său, întâmpinarea se comunică recurentului, care are obligația de a depune răspuns la întâmpinare, în cel mult 10 zile de la comunicare. Răspunsul la întâmpinare nu se mai comunică intimatului, acesta luând cunoștință de la dosarul cauzei.

Dosarul se înaintează instanței de control judiciar după împlinirea termenului de recurs, împreună cu cererea sau cererile de recurs, întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare, precum și dovezile de comunicare a actelor de procedură.Datele privind comunicările efectuate vor fi trecute în fișa dosarului, așa cum reiese din Anexa 4 atașată prezentei lucrări.

În aplicarea procedurii de regularizare a cererii de recurs există o normă tranzitorie care prevede că, până în data de 31 decembrie 2015, regularizarea cererii de recurs nu se va face de instanța a cărei hotărâre se atacă, ci de instanța de control judiciar. Începând cu data de 1 ianuarie 2016, vor fi aplicabile dispozițiile prevăzute în Codul de procedură civilă, care arată faptul că regularizarea cererii de recurs se va face de către instanța a cărei hotărâri se atacă.

Capitolul 5. Motivele de casare

Recursul, fiind o cale extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de Codul de procedură civilă în art. 488.

Întrucât calea de atac a recursului nu are caracter devolutiv, motivele de casare se referă numai la motive care țin de legalitatea hotărârii atacate, și nu de temeinicia acesteia.

Primul motiv de casare al hotărârii prevăzut de Codul de procedură civilă se referă la ipoteza în care „instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.” Astfel, pot fi invocate atât motive ce țin atât de compunerea instanței, cât și motive ce țin de constituirea acesteia. „Instanța nu este alcătuită potrivit dispozițiilor legale atunci când completul de judecată nu este format din numărul de judecători prevăzut de lege, când în completul de judecată s-au aflat judecători incompatibili, precum și atunci când instanța nu a fost constituită cu reprezentant al Ministerului Public, deși legea prevedea obligativitatea concluziilor sale.”

Compunerea instanței este reglementată de legea organizării judiciare nr. 304/2004, cu modificările și completările ulterioare, în art. 54. Astfel, completul de judecată va fi format dintr-un singur judecător în cauzele care sunt date în competența primei instanțe a judecătoriei, tribunalului ori curții de apel.

În cazul apelurilor exercitate atât împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorie cât și împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de tribunal, completul de judecată va fi format din doi judecători.

În privința recursurilor, regula generală stipulează că vor fi judecate de un complet format din 3 judecători. Există însă și excepții, când legea prevede o compunere diferită a completului de judecată. Spre exemplu, hotărârea care constată perimarea este susceptibilă de a fi atacată cu recurs la instanța ierarhic superioară, iar în cazul în care perimarea este constatată de o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul se judecă de Completul de 5 judecători.

Art. 55 din Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004, cu modificările și completările ulterioare prevede că soluționarea litigiilor aflate în primă instanță privitoare la conflicte de muncă și asigurări sociale se va face de un complet de judecată format dintr-un judecător și 2 asistenți judiciari.

Sunt încălcate normele privitoare la compunerea instanței și în cazul în care judecătorii stagiari judecă alte cauze decât cele care sunt date în competența lor prin art. 23 alin. (1) al Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Cu titlu exemplificativ, judecătorii stagiari judecăt cereri privind pensii de întreținere, litigii patrimoniale care au ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unui bun, iar valoarea litigiului este mai mică de 10 000 lei, somații de plată, și altele.

În cazul în care la judecată a participat un judecător incompatibil este de asemenea afectată compunerea instanței, iar partea este îndreptățită a uza de calea de atac a recursului, invocând acest motiv de casare. De asemenea hotărârea este nelegală și ne aflăm sub incidența primului motiv de casare în cazul în care legea prevede că participarea procurorului este obligatorie, iar acesta lipsește de la judecată, constituirea instanței nefiind făcută conform dispozițiilor legale.

Normele care guvernează compunerea și constituirea instanței de judecată sunt norme imperative, de ordine publică, astfel că, o hotărâre dată fără respecarea acestor dispoziții legale este nelegală și este casabilă.

„Situațiile care se încadrează în primul motiv de casare vizează, în principiu, nesocotirea unor norme de natură imperativă, astfel că încălcarea lor poate fi invocată nu numai de recurent, ci și de intimat și de procuror. ”

Cel de-al doilea motiv de casare prevăzut de Codul de procedură civilă se referă la ipozeza în care „hotărârea a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii.”

Acest motiv de recurs se referă la o hotărâre al cărei caracter nelegal rezidă din faptul că a fost încălcat principiul continuității prevăzut de art. 19 din Codul de procedură civilă. În cursul unui proces civil, membrii completului nu trebuie să se schimbe. În cazul în care un judecător este împiedicat să participe la ședința de judecată, pentru motive temeinice, acesta poate fi înlocuit în condițiile impuse de Regulamentul de ordine interioară a instanțelor de judecată. Înlocuirea poate avea loc cel târziu până la începerea dezbaterilor, iar dacă înlocuirea a survenit după ce s-a dat cuvântul părților în fond, cauza se repune pe rol.

Prima ipoteză la care se referă textul arată cazul în care judecătorul a fost înlocuit între momentul închiderii dezbaterilor pe fond și momentul deliberării, iar cauza nu s-a repus pe rol, așa cum prevede art. 214 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Conform art. 395 alin. (2), prima teză, din Codul de procedură civilă, „La deliberare iau parte numai membrii completului în fața cărora au avut loc dezbaterile.” Așadar, hotărârea care a fost pronunțată de un complet format din alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterile în fond este casabilă.

„Totodată, acest motiv de recurs vizează numai judecătorii care alcătuiesc completul de judecată, nu și grefierul de ședință.” În cazul în care grefierul este schimbat între momenutl închiderii dezbaterilor și momentul deliberării, hotărârea semnată de un alt grefier decât cel care a luat parte la dezbateri nu este sancționată cu nulitatea.

Cea de-a doua ipoteză se referă la cazul în care hotărârea a fost pronunțată de un alt complet decât cel repartizat aleatoriu. Conform art 53 din legea 304/2004 privind organizarea judiciară prevede că „repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat.” Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești prevede faptul că, în cazul în care repartizarea prin sistem informatic nu este posibilă, repartizarea aleatorie se va face prin sistem ciclic.

Sistemul informatic prin care se efectuează înscrierea dosarelor și repartizarea aleatorie a acestora se numește ECRIS. Acest sistem alocă un număr dosarului înregistrat și îl repartizează în mod aleatoriu unui complet de judecată de la instanța respectivă.

Repartizarea aleatorie, fie prin sistem informatic, fie prin sistem ciclic, se efectuează o singură dată, în ordinea primirii dosarelor de către instanță, unor complete de judecată formate anual, potrivit Regulamentului de ordine interioară a instanțelor de judecată.

Astfel, în cazul în care soluționarea unei cauze a fost repartizată aleatoriu unui complet, dar la judecarea acesteia procedează un alt complet de judecată, ne aflăm sub incidența prezentului motiv de casare.

Acesta este un motiv de ordine publică, astfel că poate fi invocat din oficiu de către instanță, chiar și după împlinirea termenului de judecată, fie în procedura de filtrare a recursurilor fie în judecata în fond a acestora.

Cel de-al treilea motiv de casare prevăzut de Codul de procedură civilă se referă la ipoteza în care „hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.”

Pentru a ne afla sub incidența acestui motiv de casare, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: să fi fost încălcate norme de competență de ordine publică și acestea să fi fost invocate în condițiile legii.

Prima condiție este îndeplinită atunci când încălcarea normelor de competență atrage necompetența de ordine publică a instanței.

Necompetența, așa cum arată art. 129 alin. (1) și alin. (2) din Codul de procedură civilă, este de ordine publică atunci când a fost încălcată competența generală, iar procesul nu este de competența unei instanțe judecătorești, atunci când a fost încălcată competența materială, iar procesul este de competența unei instanțe de alt grad, precum și atunci când a fost încălcată competența teritorială exclusivă, iar solționarea cauzei este dată în competența unei instanțe de același grad, iar părțile nu o pot înlătura. În toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată, aceasta neputând constitui motiv de recurs.

„Motivul analizat poate fi valorificat cu succes de recurent doar dacă necompetența de ordine publică a fost invocată în condițiile legii în fața instanței a cărei hotărâre este atacată.”

Modul în care se invocă excepția de necompetență este reglementat de art. 130 din Codul de procedură civilă. Astfel, necompetența generală a instanțelor de judecată poate fi invocată în orice stare a pricinii, fie de către părți, fie din oficiu, de către judecător. Având în vedere acest lucru, putem spune că necompetența generală va putea fi invocată pentru prima dată chiar și în recurs, invocându-se motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3.

Necompetența materială și necompetența teritorială exclusivă trebuie invocate la primul termen de judecată când procedura de citare a fost legal îndeplinită, în fața instanței de fond, fie de către părți, fie de către judecător, din oficiu.

Dacă partea nu a invocat excepția de necompetență generală sau teritorială exclusivă în fața primei instanțe la primul termen la care părțile au fost legal citate, aceasta nu va putea ataca hotărârea cu recurs.

Dacă excepția de necompetență generală sau teritorială exclusivă a fost invocată în condițiile legii, judecătorul pronunțându-se asupra acesteia în hotărâre, aceasta poate fi atacată cu recurs în baza prezentului motiv de casare.

Întrucât încălcarea normelor de competență de ordine publică atrage nulitatea hotărârii, independent de existența unei vătămări, acest motiv de casare este unul de ordine publică, cu toate consecințele ce decurg din acest lucru.

Cel de-al patrulea motiv de casare se referă la situația în care „instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.”

Puterea judecătorească, alături de puterea legislativă și puterea executivă, reprezintă cele trei puteri fundamentale în stat. Puterea judecătorească asigură înfăptuirea justiției prin impunerea unor principii, cum ar fi principiul legalității, accesul la justiție, garanția unui proces echitabil, dreptul la publicitatea procesului, imparțialitatea judecătorului.

Cele trei puteri fundamentale ale statului sunt independente, chiar dacă există anumite raporturi între ele. Spre exemplu, Parlamentul stabilește, prin lege, organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești. De asemenea, cu titlu exemplificativ, șeful statului numește trei dintre judecătorii Curții Constituționale, trei sunt numiți de Camera Deputaților și trei de către Senat.

Judecătorul, în exercitarea funcției sale, nu trebuie să încalce principiul separației puterilor în stat, exercitând acte ce intră în atribuțiile celorlalte două puteri. „Au fost identificare și evocare în literatura de specialitate formele de manifestare a excesului de putere, și anume: instanța săvârșește un act care intră în atribuțiile puterii legislative sau ale celei executive; instanța consfințește, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare; se pronunță pe cale de dispoziții generale.”

Depășirea puterii judecătorești nu trebuie confundată nici cu abuzul de drept, nici cu depășirea competenței instanței de judecată. Abuzul de drept este de apanajul părților, care își exercită unele drepturi în mod abuziv. În ceea ce privește depășirea competenței instanței de judecată, necompetența instanței de a soluționa un litigiu nu implică încălcarea puterii judecătorești, iar pentru astfel de cazuri legiuitorul a reglementat un motiv distinct de casare.

Întrucât încălcarea puterii judecătorești are implicații ce țin de însăși separația puterilor în stat, motivul de casare este unul de ordine publică.

Cel de-al cincilea motiv de casare se referă la cazul în care, „prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.”

Nulitatea, așa cum este reglementată de Codul de procedură civilă, poate fi condiționată sau necondiționată de o vătămare. În cazul nulității condiționate, actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin încălcarea legii s-a adus o vătămare care poate fi înlăturată numai prin desființarea actului. Dacă nulitatea este expres prevăzută de lege, vătămarea este prezumată și nu trebuie probată. În schimb, partea interesată poate face proba contrară pentru a răsturna prezumția.

Codul de procedură civilă reglementează nulitatea necondiționată la art. 176, unde enumeră cazurile când aceasta operează. Astfel, încălcarea dispozițiilor referitoare la capacitatea procesuală, reprezentarea procesuală, compunerea sau constituirea instanței, competența instanței, publicitatea ședinței de judecată, precum și alte cerințe legale independente de actul de procedură, dacă legea nu prevede contrariul.

Nulitatea care intervine ca o sanțiune a nerespectării unor reguli procedurale se poate suprapune cu alte motive de casare, astfel încât cazurile de nulitate „vizează alte situații decât cele de încălcare a competenței, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, încălcarea autorității de lucru judecat.” Pentru a ne afla sub incidența acestui motiv, trebuie, deci, să fie vorba despre o nulitate fie condiționată, fie necondiționată, pentru care nu ar putea fi invocate alte motive de recurs.

După cum nulitatea este absolută sau relativă, se poate face distincție între momentul în care aceasta trebuie să fie invocată pentru ca hotărârea să poată fi recurată în baza acestui motiv, precum și de persoanele care au posibilitatea de a invoca această hotărâre.

Nulitatea absolută, așa cum prevede art. 178 alin. (1) din Codul de procedură civilă, poate fi invocată de orice parte din proces, judecător sau reprezentantul Ministerului Public, în orice stare a judecării procesului. Există însă și excepții de la această regulă, în sensul că legiuitorul a prevăzut un alt moment până la care ar putea fi invocată nulitatea absolută.

Cu titlu exemplificativ în ceea ce privește nulitatea și nu prezentul motiv de nulitate, art. 130 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede o astfel de excepție, arătând că necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocate la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, în fața primei instanțe. În cazul în care a fost depășit acel moment procesual, excepția de necompetență la care se referă articolul de lege nu mai poate fi invocată nici de părți, nici de instanță.

Dacă ne aflăm în cazul în care sancțiunea încălcării unei norme este nulitatea absolută, recursul poate fi invocat pentru acest motiv numai în măsura în care nu este incident un alt motiv de casare și independent dacă încălcarea normei a fost invocată în instanța a cărei hotărâri este recurată. Cu toate acestea, nulitatea absolută nu poate fi invocată în recurs dacă pentru dovedirea acesteia este necesară administrarea de noi probe, cu excepția înscrisurilor.

Nulitatea relativă nu poate fi invocată prima dată în recurs, întrucât aceasta poate fi invocată, potrivit art. 178 alin. (3) numai prin întâmpinare, sau dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată, în cazul în care se constată neregularități până la începerea judecății, și numai la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea ori la termenul de judecată imediat următor, în cazul în care partea nu este prezentă, dar mai înainte de punerea concluziilor pe fond, în ipoteza în care neregularitatea s-a ivit pe parcursul procesului. Nulitatea relativă poate fi invocată în recurs numai în termenul de recurs de către partea interesată, numai în ipoteza în care aceasta a fost invocată în fața instanței a cărei hotărâre se atacă, iar aceasta ori a respins-o ori a omis să o soluționeze.

Motivul de casare este unul de ordine publică numai în cazul invocării nulității absolute. Astfel, instanța poate invoca acest motiv de casare din oficiu, fie în procedura de filtru fie în judecata în fond a recursului numai dacă se află în fața unei nulități absolute.

Cel de-al șaselea motiv de casare poate fi invocat atunci „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.”

Instanța, conform art. 425 alin. (1) lit. b), are obligația de a redacta în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept pentru care aceasta a admis sau a respins cererile părților. Ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care aceasta se întemeiază se referă la situația în care acestea lipsesc întru totul ori, deși este redactată o motivare, aceasta nu răspunde tuturor cererilor părților. De asemenea, sub incidența prezentului motiv de casare cad și hotărârile a căror motivare se află în contradictoriu cu dispozitivul acesteia, ori atunci când motivarea nu are nici o legătură cu natura cauzei. Motivarea contradictorie sau care nu are legătură cu cauza echivalează, astfel, cu o nemotivare.

Normele care reglementează cuprinsul hotărârii sunt norme imperative, astfel încât nemotivarea, motivarea insuficientă, contrară sau fără legătură cu cauza atrage nulitatea hotărârii. „În jurisprudență, nemotivarea hotărârii a fost asimilată unei soluționări a procesului fără a se intra în judecata fondului, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.”

Acest motiv de casare este unul de ordine publică întrucât, așa cum am arătat mai sus, normele care prevăd obligativitatea motivării cererii de către instanță au caracter imperativ. Cu toate acestea, nulitatea hotărârii nemotivate nu este prevăzută în mod expres de Codul de procedură civilă, astfel încât hotărârea poate fi anulată numai prin dovedirea de către cel interesat că a suferit o vătămare din lipsa motivării sau motivarea defectuoasă a hotărârii.

Cel de-al șaptelea motiv de casare se referă la situația în care „hotărârea s-a dat cu încălcarea autorității de lucru judecat.”

Codul de procedură civilă reglementează autoritatea de lucru judecat în art. 430 și următoarele. Astfel, o hotărâre prin care un judecător se pronunță asupra fondului procesului, excepțiilor procesuale sau asupra altor incidente procesuale se bucură de autoritate de lucru judecată de la momentul pronunțării acesteia.

Autoritatea de lucru judecat se răsfrânge atât asupra dispozitivului hotărârii cât și asupra considerentelor acesteia. Până la rămânerea definitivă a hotărârii, autoritatea de lucru judecat are caracter temporar.

Pentru a ridica acest motiv de casare, trebuie verificată identitatea de calitate, obiect și cauză, instanța să se fi pronunțat asupra uneia dintre cauze printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar lucrul judecat să aibă legătură cu soluționarea litigiului.

Identitatea de obiect poate exista și în cazul în care, deși cererile sunt formulate în mod diferit, urmăresc același scop final.

Cu privire la identitatea de părți, nu are importanță dacă în cel de-al doilea proces reclamantul a devenit pârât, atâta timp cât este parte în proces. Putem vorbi de autoritate de lucru judecat și în ipoteza în care în locul părților stau în proces moștenitorii acestora, dobânditorul cu titlu particular, care a dobândit bunul după momentul în care hotărârea a rămas definitivă, sau creditorul chirografar.

„Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată.”

Acest motiv de casare este unul de ordine publică, putând fi invocat atât de părți cât și de instanță, din oficiu, pe tot parcursul procesului.

Cel de-al optulea motiv de casare se referă la situația în care „hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material”

„Sunt vizate situațiile în care instanța evocă normele de drept substanțial incidente situației de fapt în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii.”

Acest motiv de casare este unul general, aplicându-se pentru toate hotărârile care au fost date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Încălcarea normei de drept material sau aplicarea în mod greșit a acesteia trebuie să reiasă din dispozitivul hotărârii.

Încălcarea normelor de drept material sau aplicarea greșită a acestora vizează situația în care instanța a uzat de textele legale aplicabile în speță, dar le-a încălcat prin omiterea sau adăugarea unor condiții, ori le-a aplicat greșit. În cazul în care a fost indicat un text de lege greșit, deși motivarea în drept a hotărârii este corectă, aceasta nu va fi casată întrucât motivarea este suficientă pentru a sprijini decizia instanței.

Din interpretarea per a contrario a art. 488 alin. (2) din Codul de procedură civilă rezultă că motivele de casare sunt admisibile numai dacă acestea nu au putut fi primite în apel, sau dacă acestea au fost invocate, dar respinse de instanță ori aceasta a omis să se pronunțe asupra lor.

Recursul este inadmisibil dacă motivele invocate în recurs nu au fost invocate în apel, atunci când hotărârea de fond este susceptibilă de a fi atacată cu apel. Astfel partea este decăzută din dreptul de a mai invoca în recurs motivul de nelegalitate, omisso medio, chiar și în cazul în care acesta este unul de ordine publică. Dacă apelul este nemotivat, efectul devolutiv al acesteia este deplin, instanța de apel pronunțându-se asupra fondului în întregimea sa. În consecință, în recurs poate fi invocat orice motiv de casare prevăzut de lege.

Capitolul 6. Procedura de judecată

6.1. Procedura de filtrare a recursurilor

În cazul în recursul este dat în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, acesta, înainte de a fi judecat, va fi supus unei proceduri de filtrare, în vederea analizării admisibilității acestuia în principiu, „degrevând astfel rolul instanței supreme de recursuri nule sau inadmisibile și creând garanția respectării principiului celerității în fața instanței de recurs.”

Instanța a cărei hotărâri se atacă va înainta dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar președintele instanței sau președintele de secție va lua măsuri pentru stabilirea aleatorie a unui complet de judecată format din 3 judecători care se va pronunța asupra admisibilității în principiu a recursului. În cazul în care sunt formulate recursuri incidente și provocate cu privire la aceeași hotărâre, acestea vor fi repartizate aceluiași complet de judecată, iar în cazul în care recursurile au fost repartizate la complete diferite, ultimul complet învestit va lua măsuri, pe cale administrativă, în vederea trimiterii recursului la completul învestit inițial.

În baza cererii de recurs, a întâmpinării și a răspunsului la întâmpinare, precum și a înscrisurilor noi depuse la dosar odată cu recursul sau cu întâmpinarea, președintele completului de filtru, un alt judecător din complet, desemnat de acesta ori un magistrat asistent, desemnat de acesta, întocmește un raport cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului, într-un termen care nu poate depăși 30 de zile de la repartizarea dosarului. Judecătorul care întocmește raportul nu devine incompatibil cu soluționarea recursului în fond, astfel că acesta va putea lua parte din completul care se va pronunța asupra recursului.

În procedura de filtru, raportorul va verifica aspecte ale recursului care ar putea afecta admisibilitatea în principiu a acestuia. Astfel, raportorul trebuie să verifice dacă cererea de recurs îndeplinește toate cerințele de formă pentru care este prevăzută sancțiunea nulității. În consecință, lipsa datelor de identificare a recurentului, iar dacă acesta este persoană juridică, a datelor de identificare a avocatului sau consilierului juridic care formulează cererea, neindicarea hotărârii care se atacă prin recurs, lipsa motivării recursului sau a mențiunii că acesta va fi motivat printr-un memoriu separat precum și lipsa semnăturii părții sau a mandatarului ori avocatului acesteia atrage inadmisibilitatea recursului.

Raportorul este obligat să verifice dacă motivele invocate de recurent în cererea de recurs se încadrează în cele prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă, și dacă există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de către instanță. Astfel, un recurs promovat pentru un alt motiv decât cele prevăzute expres și în mod limitativ de lege, va fi respins ca inadmisibil de către completul de filtru.

Completul de filtru va trebui să verifice și dacă recursul este vădit nefondat, analizând în acest sens „jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și poziția doctrinei în problema de drept supusă dezlegării prin recurs.”

Judecătorul raportor va întocmi un raport, și va dispune, prin încheiere, comunicarea acestuia către părți. Acestea pot formula un punct de vedere cu privire la aspectele analizate în raport, într-un termen care nu poate depăși 10 zile de la comunicare.

În funcție de ceea ce se constată în raportul întocmit de judecătorul raportor, completul poate pronunța mai multe soluții.

Astfel, dacă membrii completului sunt în unanimitate de acord că acesta nu îndeplinește condițiile de formă, că motivele nu se încadrează în cele expres și limitativ prevăzute de lege ori că recursul este vădit nefondat, instanța va anula ori respinge recursul ca inadmisibil, după caz. Pronunțarea, în acest caz, va fi făcută fără citarea părților, iar decizia completului de filtru va fi definitivă.

Completul de filtru se poate pronunța direct asupra fondului recursului, dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute la art. 493 alin. (6) din Codul de procedură civilă, și anume: membrii completului sunt în unanimitate de acord că recursul este admisibil iar problema de drept supusă dezlegării nu este una controversată, făcând parte din jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, completul de filtru se va pronunța asupra fondului recursului printr-o decizie definitivă, ținând seama și de punctele de vedere ale părților formulate la comunicarea raportului.

Dacă, în schimb, nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru ca fondul recursului să fie soluționat de completul de filtru sau dacă membrii completului nu sunt de acord în unanimitate cu privire la neîndeplinirea condițiilor de formă, neîncadrarea în motivele de casare și cu privire la faptul că recursul este vădit nefondat, completul va pronunța o încheiere de admitere în principiu și va fixa termen pentru judecata în fond a recursului, cu citarea părților.

În doctrină s-a statuat atât opinia conform căreia, după fixarea termenului de judecată, recursul va fi judecat de către completul de filtru, cât și opinia contrară, în sensul că dosarul va fi repartizat aleatoriu unui alt complet de judecată.

6.2. Judecata recursului

După primirea cererii de recurs de către instanța a cărei hotărâri se atacă, are loc regularizarea acesteia, așa cum am arătat în capitolul referitor la sesizarea instanței, care, după îndeplinirea procedurii, trimite dosarul la instanța de control judiciar. Procedura de regularizare a cererii va fi făcută, ținând cont de norma tranzitorie, de către instanța de control judiciar, până la data de 31 decembrie 2015, și de către instanța a cărei hotărâre se dorește a fi casată, începând cu data de 1 ianuarie 2016.

Art. 494 din Codul de procedură civilă prevede că dispozițiile de procedură referitoare la judecata în fond sau în apel se vor aplica și în recurs, în măsura în care acestea nu sunt în contradictoriu cu normele privitoare la recurs. „Astfel, de exemplu, regulile privitoare la întocmirea încheierilor de ședință, la redactarea și pronunțarea hotărârii ori cele privitoare la administrarea probei prin înscrisuri sau calcularea termenlor de procedură sunt comune cu cele prevăzute pentru judecata în primă instanță.”

Așa cum rezultă din interpretarea corespunzătoare a art. 475 din Codul de procedură civilă, recursul, după ce a fost primit de instanța de control judiciar, va fi repartizat aleatoriu unui complet de judecată.

După repartizarea aleatorie, președintele completului de judecată va fixa primul termen de judecată, la cel mult 60 de zile de la data la care a fost emisă rezoluția privind repartizarea aleatorie, și va dispune citarea părților. În cazul în care au fost făcute recursuri incidente sau provocate, acestea vor fi repartizate la același complet de judecată, iar în cazul în care au fost repartizate la un alt complet, acesta din urmă va lua măsuri, pe cale administrativă, pentru a trimite dosarul completului de judecată învestit cu soluționarea recursului principal.

Judecata recursului se face respectând normele aplicabile judecății în prima instanță și în apel, în măsura în care nu sunt contradictorii cu normele referitoare la recurs.

Referitor la compunerea și constituirea instanței, recursul se judecă de către un complet format din 3 judecători, potrivit art. 54 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare. În cazul în care participarea procurorului a fost obligatorie în celelalte etape ale procesului, acesta va trebui să pună concluzii și în recurs, sub sancțiunea nulității.

Cu privire la ordinea în care președintele completului va da cuvântul părților, regula generală este că prima dată i se va cuvântul recurentului iar apoi intimatului. În cazul în care participă și procurorul la judecata recursului, acesta va primi cuvântul cel din urmă. Cu toate acestea, în cazul în care procurorul este cel care a atacat hotărârea cu recurs, va primi cuvântul primul, iar în cazul în care el este cel care a pornit acțiunea civilă în care a fost pronunțată hotărârea atacată, acestuia i se va da cuvântul după recurent.

Referitor la probele care pot fi administrate în recurs, art. 492 din Codul de procedură civilă prevede că, în recurs, nu mai pot fi administrate noi probe, cu excepția înscrisurilor noi. Aceste înscrisuri trebuie depuse odată cu cererea de recurs sau cu întâmpinarea, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a le depune.

Prin noțiunea de înscrisuri noi se înțelege, potrivit doctrinei, „toate actele scrise, emanate de la părți sau de la un terț, care ar fi putut înrăuri soluția cauzei dacă ar fi fost folosite de instanța a cărei hotărâre se atacă.”

Limitarea în privința probelor există însă numai în ceea ce privește judecata recursului, nu și judecata în fond după casare. În acest caz, vor putea fi administrate orice probe noi, sub rezerva admisibilității și existenței caracterului util al acestora, așa cum prevede art. 255 alin. (1).

Cu privire la motivarea hotărârii de către judecător, aceasta va cuprinde numai motivele de casare invocate în cererea de recurs sau pe parcursul judecății acestuia, arătându-se, după caz, de ce s-au admis ori s-au respins.

În cazul în care recursul se respinge fără a fi analizat în fond, se anulează sau se constată perimarea acestuia, considerentele hotărârii vor cuprinde numai motivarea soluției, fără a se arăta și analiza motivelor de casare. Considerentele hotărârii nu vor cuprinde și alte elemente prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b), astfel că nu vor fi arătate obiectul cererii, susținerile părților, situația de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția.

6.3. Soluțiile pe care le poate pronunța instanța de recurs

Instanța învestită cu soluționarea recursului împotriva unei hotărâri judecătorești poate pronunța o soluție de admitere, de respingere, de anulare sau poate constata perimarea acestuia.

În funcție de cum instanța se pronunță în baza unor excepții procesuale sau nu, poate pronunța soluții prin care nu se evocă fondul recursului precum și soluții prin care se evocă fondul recursului.

În prima categorie intră soluții pe care instanța le pronunță în cazul în care există anumite impedimente la judecarea în fond a recursului.

Astfel, o primă soluție pe care o poate pronunța instanța de recurs este aceea de declinare a competenței, în cazul în care cererea de recurs nu se adresează instanței de recurs care, potrivit art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 și art. 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă, au dată în competența lor judecarea recursurilor.

O altă soluție pe care o poate pronunța instanța de control judiciar, fără analiza fondului este de anulare a recursului, în cazul în care sunt încălcate norme care atrag nulitatea acestuia. Astfel, în ipoteza în care recursul nu este depus, împreună cu motivele de casare, la instanța a cărei hotărâre se atacă, legea prevede sancțiunea nulității. Un alt motiv de nulitate a recursului îl constituie neachitarea taxei de timbru, neachitarea în întregime, precum și neachitarea timbrului judiciar. „Totuși, dacă în legătură cu unele dintre motivele de recurs nu era necesară timbrarea, instanța trebuie să examineze acele motive.”

De asemenea, recursul este lovit de nulitate, așa cum prevede art. 489 din Codul de procedură civilă, în cazul nemotivării acestuia sau în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă. Cu toate acestea, dacă există motive de ordine publică, acestea pot fi ridicate din oficiu de instanță, pronunțându-se asupra lor.

În mod similar, încălcarea normelor privitoare la capacitatea procesuală a recurentului atrag nulitatea recursului. Lipsa capacității procesuale de folosință precum și lipsa capacității procesuale de exercițiu pot fi invocate în orice stare a procesului, actele îndeplinite de cel fără capacitate procesuală, fie de folosință fiind nule, iar actele îndeplinite de cel fără capacitate procesuală de exercițiu, anulabile.

Așa cum prevede art. 84 alin. (2), la redactarea cererii și motivelor de recurs, precum și în exercitarea și susținerea recursului, persoanele juridice, sub sancțiunea nulității, vor fi asistate și reprezentate de un avocat sau de un consilier juridic.

Recursul este de asemenea nul în cazul în care au fost încălcate dispozițiile referitoare la forma cererii de recurs, pentru care este prevăzută sancțiunea nulității, respectiv art. 486 alin. (1) lit. a), c) – e) din Codul de procedură civilă, precum și alin. (2) al aceluiași articol.

O altă soluție care poate fi pronunțată fără evocarea fondului este cea prin care se ia act de retragerea recursului, prin încheiere. Retragerea poate fi făcută fie personal de către recurent, fie printr-un mandatar în baza unei procuri speciale.

Instanța poate dispune închiderea dosarului, în caz de deces al uneia dintre părți, când acest eveniment nu suspendă judecata, ci o stinge, și anume „în cazul acțiunilor strict personale și al drepturilor netransmisibile, dacă legea nu prevede expres altfel, precum și în situația când obiectul litigiului a dispărut prin survenirea decesului.”

Recursul este inadmisibil în cazul în care este îndreptat împotriva unei hotărâri care nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în cazul în care, în lipsa unei convenții a părților recursul a fost exercitat omisso medio, iar în cazul în care o astfel de convențe a existat, recursul nu a fost exercitat doar pentru încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, precum și în orice alte situații în care intervine un viciu al acestei căi de atac pentru care legea nu prevede un alt remediu sau sancțiune.

Art. 67 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin aplicarea corespunzătoare recursului, prevede că, în cazul în care recursul a fost exercitat de un intervenient accesoriu, iar partea pentru care acesta a intervenit fie nu a exercitat calea de atac, fie a renunțat la calea de atac ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond, recursul va fi respins ca neavenit.

Recursul poate fi respins ca prematur introdus în care este atacată cu recurs o încheiere premergătoare pentru care legea nu prevede în mod expres că aceasta poate fi atacată separat de hotărârea pe fond. Regula generală este prevăzută de art. 466 alin. (4) din Codul de procedură civilă și prevede că „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.” Această reglementare în materia apelului se aplică în mod corespunzător și recursului. Așadar, cu titlu exemplificativ, în judecata în apel a unei cauze în care s-a dat o încheiere interlocutorie pentru care legea nu prevede în mod expres că poate fi atacată separat cu recurs, iar partea procedează în acest sens, fără a ataca însă și decizia, recursul va fi respins ca prematur introdus.

În cazul în care termenul de recurs de 30 de zile a fost depășit la depunerea cererii de recurs, acesta va fi respins ca tardiv introdus. Această soluție nu se va da și în cazul în care a fost depășit termenul de 30 de zile de motivare care curge de la comunicarea hotărârii atacate, în cazul în care termenul de recurs începe să curgă de la pronunțarea hotărârii. Depășirea termenului de motivare va atrage anularea recursului pentru nemotivare.

Recursul poate fi admis fără a fi evocat fondul acestuia în cazul în care reclamantul renunță la judecată, în baza art. 406 alin. (5) din Codul de procedură civilă, care obligă instanța să ia act de renunțare și să dispună anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau a hotărârilor pronunțate în cauză. Această hotărâre a instanței de recurs este supusă, la rândul ei, recursului la instanța ierarhic superioară celei care a luat act de renunțare. În cazul în care renunțarea a fost făcută în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărârea este definitivă.

Un alt incident procedural care atrage admiterea recursului fără analiza fondului este renunțarea la dreptul pretins, în baza art. 409 alin. (2). În acest caz, instanța va lua act de renunțare și va anula hotărârile pronunțate în cauză, prin hotărâre supusă recursului la instanța superioară, sau la completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cazul în care renunțarea are loc în fața unei secții a acesteia.

De asemenea, tranzacția părților poate fi consfințită în orice stare a judecății. Astfel, în cazul în care părțile se afișează în fața instanței în recurs cu o cerere de consfințire a tranzacției lor, instanța va lua act de aceasta și va pronunța o hotărâre al cărei dispozitiv va fi însăși tranzacția părților. Hotărârea pronunțată este susceptibilă de recurs la instanța ierarhic superoară.

De asemenea, soluția instanței poate fi aceea de constatare a perimării recursului în cazul în care cererea de recurs a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni, indiferent dacă în timpul procesului a fost analizat fondul recursului sau nu.

În cazul în care instanța constată admisibilitatea recursului în principiu și procedează la soluționarea acestuia în fond, va putea pronunța hotărâri de respingere sau de admitere a recursului. Soluționarea pe fond a recursului nu implică neapărat analiza fondului acestuia, ci faptul că soluționarea nu s-a făcut în baza unei excepții procesuale.

Soluția negativă pe care o poate pronunța instanța, în cazul în care se evocă fondul este de respingere a recursului ca nefondat. În cazul în care recursul este judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție, soluția de respingere a recursului ca nefondat poate fi dată și de completul de filtru, fără analiza fondului recursului, în cazul în care există unanimitate printre membrii completului cu privire la acest aspect.

Soluția pozitivă este cea de admitere a recursului și casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, în funcție de motivele invocate de recurent și de temeinicia acestora.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în cazul în care admite recursul, va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată.

Instanța supremă va putea trimite cauza spre a fi rejudecată de instanța de fond a cărei hotărâre a fost casată în cazul în care aceasta constată că instanța de fond a soluționat cauza fără a intra în judecata fondului sau aceasta a fost soluționată fără legarea citare a părții.

De asemenea, atunci când părțile solicită în mod expres acest lucru, cauza poate fi trimisă spre rejudecare instanței de fond sau unei instanțe egale în grad cu aceasta. Rejudecarea poate avea loc o singură dată în cursul procesului, iar dezlegarea problemelor de drept date de instanța de control judiciar precum și necesitatea administrării probelor constatată de aceasta sunt obligatorii pentru completul de fond.

„Atunci când interesele bunei administrări a justiției o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanțe de același grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență, când cauza va fi trimisă instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent potrivit legii.” Cauza nu va fi trimisă spre rejudecare și instanța de recurs va respinge cererea introductivă ca inadmisibilă, ca urmare a admiterii recursului pentru cazul în care instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești sau a încălcat autoritatea de lucru judecat. Această dispoziție constituie excepția de la regula generală potrivit căreia Înalta Curte de Casație și Justiție casează hotărârea supusă recursului cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În cazul în care recursul este dat în competența tribunalului sau curții de apel, iar recursul a fost admis, art. 498 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că rejudecarea procesului în fond se va face de însăși instanța de recurs. În acest sens, instanța de recurs se poate pronunța printr-o singură decizie, atunci când judecata fondului se face la același termen de judecată cu recursul ori separat, asupra fondului, atunci când rejudecarea se face la un alt termen de judecată fixat. Ca excepție de la regula generală care prevede că tribunalul și curtea de apel casează hotărârea cu reținerea cauzei pentru rejudecarea în fond, în cazul în care hotărârea atacată cu recurs s-a dat fără să se fi intrat în judecata fondului ori în cazul în care partea nu a fost legal citată și judecata s-a făcut în lipsa acesteia atât la administrarea probelor cât și la dezbaterea fondului, tribunalul ori curtea de apel va casa hotărârea cu trimitere spre rejudecare, o singură dată, fie la instanța care a pronunțat hotărârea casată, fie la o altă instanță de același grad cu aceasta, aflată în aceeași circumscripție. În cazul în care hotărârea a fost casată pentru motive ce țin de încălcarea normelor privitoare la competența instanței, tribunalul ori curtea de apel va trimite cauza spre rejudecare instanței competente. Dacă, în urma stabilirii competenței de soluționare a cauzei în fond după casare, tribunalul sau curtea de apel se consideră competente, vor reține cauza spre rejudecare. În cazul în care hotărârea atacată a fost casată pentru motive ce țin de depășirea puterii judecătorești ori pentru încălcarea autorității de lucru judecat, tribunalul sau curtea de apel va respinge cererea introductivă ca inadmisibilă.

6.4. Efectele casării

Codul de procedură civilă prevede, în art. 500, efectele casării hotărârii atacate. Astfel, hotărârea atacată nu are nici o putere, iar actele de executare sau de asigurare făcute în baza unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept. „De asemenea, hotărârea casată nu poate fi invocată cu valoare probatorie într-un alt proces.”

Pentru stabilirea întinderii efectelor casării, interesează dacă hotărârea a fost casată în tot sau în parte. În cazul în care hotărârea a fost casată în întregul ei, litigiul va fi judecat din nou, sub toate aspectele, fără ca hotărârea să poată fi opusă prin autoritatea de lucru judecat asupra niciunui aspect.

Dacă, în schimb, hotărârea a fost casată numai în parte, la rejudecarea fondului se va ține cont de aspectele care rămân valabile, consolidate de autoritatea de lucru judecat.

În decizia instanței de recurs prin care se admite acțiunea recurentului, casând hotărârea atacată, trebuie să se regăsească soluția dată de instanță cu privire la soarta actele de executare sau de asigurare făcute în baza hotărârii casate. Dacă din hotărâre nu reiese modul în care vor fi sau nu desființate actele de executare sau de asigurare făcute, acestea vor fi desființate de drept.

Instanța poate dispune păstrarea unor măsuri asiguriatorii, având în vedere natura lor și raționamentul pentru care acestea au fost luate, dar nu poate proceda lafel și în cazul actelor de executare, întrucât art. 642 din Codul de procedură civilă prevede că, odată cu desființarea titlului executoriu, toate actele de executare efectuate în temeiul acestuia sunt desființate de drept.

După casarea hotărârii, instanța de fond va proceda la rejudecarea cauzei. Literatura de specialitate a statuat că instanța de fond, în sensul art. 501 alin. (3) din Codul de procedură civilă este reprezentată de instanța care va rejudeca fondul procesului, astfel că și instanța de recurs poate fi instanță de fond, atunci când casarea este cu reținere. În cazul în care casarea este cu trimitere, instanța de fond va fi, de regulă, instanța a cărei hotărâre se atacă.

În cazul în care recursul este judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție, judecata făcută de instanța de recurs este încheiată, de regulă, prin pronunțarea hotărârii de casare. Rejudecarea cauzei va fi făcută, în acest caz, de instanța a cărei hotărâre a fost casată.

În ipoteza în care recursul este dat în competența tribunalelor sau a curților de apel, judecata făcută de instanța de recurs nu se va finaliza odată cu pronunțarea hotărârii de casare, rejudecarea cauzei în fond fiind făcută de aceeași instanță. „În alți termeni, judecata în aceste instanțe de recurs poate cunoaște două faze – faza rescindentă, finalizată cu decizia de casare a hotărârii atacate (judicium rescindens) și faza rescizorie, a rejudecării fondului (judicium rescissorium).”

Rejudecarea procesului se va face în limitele casării, avându-se în vedere motivele de nelegalitate invocate în recurs și reținute de instanță. Dacă hotărârea a fost casată în totalitate, procesul va fi rejudecat în întregime, iar în cazul în care casarea a fost parțială, nu vor fi judecate aspectele deja lămurite în partea din hotărâre care se opune cu autoritate de lucru judecat.

De asemenea, în faza de rejudecare a procesului nu se poate modifica cererea introductivă a reclamantului, întrucât s-ar crea o situație juridică nouă, care nu a fost avută în vedere în tot cursul procesului, inclusiv în recurs.

Cu privire la compunerea completului de judecată, după casarea hotărârii atacate cu reținere, cauza va fi rejudecată în fond de completul de trei judecători care au admis recursul.

În cazul în care casarea hotărârii atacate se face cu trimitere, compunerea completului care va rejudeca fondul cauzei se determină în mod similar judecării în primă instanță, respectiv în apel, în funcție de hotărârea casată.

Judecătorii care au participat la judecata în primă instanță a procesului vor deveni incompatibili cu rejudecarea fondului după casare.

În privința momentului procesual de la care se va relua judecata, art. 501 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că, în cazul în care casarea a avut loc pentru motive ce țin de încălcarea normelor procedurale, rejudecarea cauzei va reîncepe de la actul care a fost anulat, fără a se impune refacerea actelor precedente acestuia. În acest sens, instanța învestită cu rejudecarea fondului va relua procesul din etapa procesuală în care a intervenit motivul de nelegalitate, astfel că, în cazul în care se casează o hotărâre dată în apel, instanța de rejudecare se va comporta întocmai ca o instanță de apel, pronunțând soluțiile prevăzute de art. 480 din Codul de procedură civilă.

Cu privire la probele ce pot fi administrate în rejudecarea cauzei, legea prevede că pot fi administrate orice probe prevăzute de lege.

Capitoul 7. Studiu de caz

În vederea efectuării studiului de caz am ales spre analiză Decizia nr. 3164/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în legătură cu dosarul nr. 3546/91/2013.

În anul 2013, pe rolul Tribunalului Vrancea a fost înregistrată acțiunea reclamantului T.N. care a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței obligarea pârâtului la plata unei sume de 800.000 euro, cu titlu de daune morale datorate pentru prejudiciul moral suferit în urma duratei procedurilor judiciare la care a fost supus, timp de 2 ani.

Tribunalul Vrancea, analizând cererea de chemare în judecată înaintată de reclamantul T.N., a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 80.000 lei, reprezentând daune morale. În sentința civilă nr. 680/2013, instanța a reținut că durata procedurii judiciare la care a fost supus reclamantul nu prezintă caracterul rezonabil definit în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, arătând totodată că statul are obligația de a răspunde pentru consecințele activității jurisdicționale de natură a cauza prejudicii, în calitate de garant al legalității și independenței actului de justiție.

Atât reclamantul, nemulțumit de admiterea în parte a acțiunii, cât și pârâtul, nemulțumit de faptul că a fost obligat, au formulat apel împotriva hotărârii Tribunalului Vrancea. Curtea de Apel Galați, învestită cu soluționarea apelului, prin Decizia nr. 21/A din 24/02/2014 a respins apelul reclamantului ca nefondat, totodată admițând apelul formulat de pârât și a dispus schimbarea sentinței instanței de fond, obligând pârâtul la plata unor daune morale către reclamant în valoare de 5000 euro, reținând că suma acordată de instanța de fond de 80.000 lei este disproporționată în raport cu jurisprudența Curții Europene, care, în spețe similare, a acordat sume cuprinse între 3000 și 5000 de euro.

Reclamantul T.N. a formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând schimbarea deciziei recurate și obligarea intimatului la plata sumei de 800.000 euro, așa cum a formulat cererea introductivă.

În vederea încadrării criticilor aduse deciziei care se dorește casată, recurentul a indicat motivul de casare prevăzut de Codul de procedură civilă în art. 488 alin. (1) pct. 6, care se referă la cazul în care o hotărâre poate fi casată dacă aceasta „nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive care sunt străine de natura cauzei.”

În susținerea recursului, recurentul a arătat că decizia Curții de Apel Galați este nelegală deoarece motivarea instanței de apel este fundamentată doar pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără însă a mai analiza și celelalte critici aduse prin cererea de apel.

Recurentul a mai susținut că suma acordată de instanța de apel este insuficientă pentru o satisfacție echitabilă care să compenseze prejudiciul suferit, arătând că, din vina unui sistem judiciar defectuos, ca urmare a arestării, a avut de suferit la locul de muncă, fiind încadrat într-o funcție inferioară, limitându-i opțiunile de avansare în grad. De asemenea, recurentul a arătat că stresul la care a fost supus i-a determinat declanșarea bolii de diabet zaharat.

Recurentul a arătat că în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, daunele morale au fost stabilite prin aprecierea rezonabilă, echitabilă și corespunzătoare a prejudiciului efectiv produs părții, iar reducerea pretențiilor stabilite de instanța de fond de către Curtea de Apel nefiind făcută prin raportarea la criterii care țin de consecințele negative suferite de parte.

Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind învestită cu soluționarea recursului, a procedat la analiza, în complet de filtru, conform dispozițiilor art. 493 din Codul de procedură civilă, a admisibilității în principiu a recursului.

Judecătorul raportor, analizând lucrările dosarului a întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, verificând totodată cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității pentru cererea de recurs, constatând că motivul invocat de recurent se încadrează în art. 488 alin. (1) pct. 6, inexistența unor motive de ordine publică ce ar fi putut fi invocate din oficiu, precum și faptul că recursul nu este vădit nefondat.

În baza raportului întocmit și a punctului de vedere al părților exprimat conform art. 493 alin. (4), completul de filtru constată recursul declarat ca fiind admisibil în principiu. Întrucât problema dezbătută în recurs este una specifică, neputând fi regăsită în jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție conform art. 493 alin. (6) din Codul de procedură civilă, completul de filtru pronunță o încheiere de admitere în principiu, fixând termen pentru judecata în fond a recursului în temeiul alin. (7) al aceluiași articol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate de recurent și a raportului completului de filtru cu privire la admisibilitatea în principiu, constată că recursul este nefondat, arătând că recurentul nu a dezvoltat critici care să fie de natură a se încadra în motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă.

Instanța de recurs a constatat că toate criticile aduse de către recurent deciziei instanței de apel sunt susceptibile de a fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, respectiv cazul în care o hotărâre poate fi casată fiind dată „cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”, urmând să analizeze recursul prin prisma acestui motiv.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel, în motivarea hotărârii sale, nu a reținut numai jurisprudența Curții Europene în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor, ci s-a raportat la toate temeiurile indicate de reclamant în cererea de chemare în judecată. Astfel, instanța de apel constată că în lipsa unei legi care să constituie un remediu efectiv în vederea asigurării dreptului prevăzut în art. 6 din Convența Europeană a Drepturilor Omului, rolul de a aprecia cuantumul despăgubirilor ce urmează să fie acordate îi revine instanței de judecată. Instanța de apel, în motivarea hotărârii, a avut în vedere criteriile conform cărora se stabilesc despăgubirile cu titlu de daune morale consacrate în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând ca și criterii de apreciere rezonabilă a prejudiciului real produs consecințele negative, fizice ori psihice care au fost suferite de parte, importanța valorilor lezate precum și măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, modul în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială a părții.

Analizând situația de fapt a apelantului în raport cu toate criteriile de apreciere a cuantumului despăgubirilor, precum și jurisprudența constantă a Curții Europene care, în astfel de cauze acordă despăgubiri cuprinse între 3000 și 5000 de euro, instanța de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi plătite de intimat la o valoare de 5000 de euro, considerând că această sumă este de natură a compensa prejudiciul moral suferit ca urmare a procedurilor judiciare la care a fost supus.

Instanța de recurs arată că aprecierea în concret a cuantumului despăgubirilor raportate la criteriile statuate în jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și justiție constituie o chestiune de fapt, punând în discuție temeinicia hotărârii atacate, lucru ce nu se poate realiza prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, care poate avea în vedere doar motive ce țin de legalitatea hotărârii atacate.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a avut în vedere toate criteriile de evaluare a prejudiciului moral suferit de către parte, stabilind în mod corect cuantumul despăgubirilor oferite cu titlu de daune morale, realizând un just raport de proporționalitate între prejudiciul suferit și remediu, prin acordarea unei sume rezonabile, echilibrate și îndestulătoare, în concordană cu jurisprudența Curții Europene în cauzele în care se solicită acordarea unor despăgubiri cu titlu de daune morale pentru prejudicii suferite ca urmare a încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de recurs respinge recursul ca nefondat, aplicând dispozițiile art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Concluzii