Recursul Cale Ordinara DE Atac In Procesul Penal

CUPRINS

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CĂILE DE ATAC ÎN PROCESUL PENAL

§ 1. Noțiunea și finalitatea căilor de atac

§ 2. Funcțiile căilor de atac

§ 3. Principiile căilor de atac

§ 4. Condițiile de folosire a căilor de atac

§ 5. Clasificări ale căilor de atac

CAPITOLUL II CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND RECURSUL

§ 1. Sediul materiei

§ 2. Scurt istoric

§ 3. Noțiune

§ 4. Natura juridică a recursului

1. Recursul – cale de atac de reformare

2. Recursul – cale ordinară de atac

§ 5. Hotărârile care pot fi atacate cu recurs

CAPITOLUL III CONDIȚIILE EXERCITĂRII RECURSULUI

§ 1. Generalități

§ 2. Titularii dreptului la recurs

1. Aspecte comune

2. Procurorul

3. Inculpatul

4. Partea vătămată

5. Partea civilă

6. Partea responsabilă civilmente

7. Martorul, expertul, interpretul și apărătorul

8. Persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate printr- o măsură sau printr-un act al instanței

9. Reprezentantul legal și apărătorul persoanelor prevăzute la art. 362 lit. b) – f) C. proc. pen. și soțul inculpatului

§ 3. Termenul de recurs

1. Durata și curgerea termenului

2. Repunerea în termen

3. Recursul peste termen

§ 4. Declararea propriu-zisă a recursului

1. Procedura declarației

1. 1. Facerea declarației

1. 2. Depunerea declarației

2. Declarațiile de renunțare sau de retragere

2. 1. Renunțarea la calea de atac a recursului

2. 2. Retragerea recursului

CAPITOLUL IV CAZURILE ÎN CARE SE POATE FACE RECURS

CAPITOLUL V EFECTELE RECURSULUI

§ 1. Efectul suspensiv al recursului

§ 2. Efectul devolutiv al recursului

§ 3. Efectul extensiv al recursului

§ 4. Principiul non reformatio in pejus

CAPITOLUL V JUDECAREA RECURSULUI

§ 1. Pregătirea judecății

§ 2. Desfășurarea judecății

CAPITOLUL VI SOLUȚIONAREA RECURSULUI

§ 1. Soluționarea propriu-zisă a recursului

§ 2. Casarea hotărârilor atacate și limitele rejudecării

=== Recursul12 ===

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CĂILE DE ATAC ÎN PROCESUL PENAL

§ 1. Noțiunea și finalitatea căilor de atac

În justiția represivă perfecțiunea este un ideal greu, dacă nu imposibil de atins. Nu toate hotărârile judecătorești se sprijină pe un adevăr real, după cum nu toate au la bază o corectă interpretare și aplicare a legii. Căile de atac sunt o instituție creată tocmai în scopul preîntâmpinării și înlăturării erorilor în sfera de realizare a justiției. Ele sunt mijloace procesuale care permit un nou examen al procesului în care s-a pronunțat una sau mai multe hotărâri judecătorești, în vederea desființări, totale sau parțiale, a acestora atunci când sunt greșite, în fapt sau în drept.

Principiul existenței și necesității căilor de atac este afirmat în pactul internațional referitor la drepturile civile și politice, care în art. 14. 5 enunță regula că orce persoană declarată vinovată de o infracțiune are dreptul de a obține examinarea de cătr o juridicție superioară, în conformitate cu legea, a declarării vinovăției și condamnării sale.

De asemenea., potrivit art. 2 al Protocolului nr. 7 (Strasbourg, 22. XI. 1984), adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, adoptată de Consiliul Europei în 1950:

Orice persoană declarată vinovată de săvârșirea unei infracțiuni de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea de către o jurisdicție superioară a hotăr)rii de condamnare ori prin care s-a stabilit vinovăția sa. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat sunt reglementate de lege.

Acest drept poate constitui obiectul unor excepții în cazul infracțiunilor minore așa cum sunt acestea definite de lege sau când cel interesat a fost judecat în primă instanță de către cea mai înaltă jurisdicție ori a fost declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs declarat împotriva achitării sale.

Finalitatea și, totodată, rațiunea căilor de atac este realizarea în condiții cât mai bune a justiției și asigurarea aplicării uniforme a legii de către toate instanțele judecătorești.

Judecata în căile de atac, indiferent de obiectul acesteia – hotărâre dată în primă instanță sau hotărâre dată în soluționarea altei căi de atac – este întotdeauna o activitate de control judecătoresc. Acest control se exercită, de regulă, de instanțe superioare celei care a pronunțat hotărârea sau hotărârile atacate, deoarece, în rpincipiu, ideea de control nu se conciliază cu aceea de verificare a propriei activități.

Controlul judecătoresc, pe orice cale de atac îl declanșează, are un rol preventiv și nu unul reparator. Căile de atac ajută însă și la repararea nedereptăților, la înlăturarea erorilor, care, poate, s-au comis cu ocazia judecății sau judecăților precedente.

Finalitatea oricărei căi de atac constă, ca de altfel, a oricărei acivități de judecată, în soluționarea temeinică și legală a cauzelor, adică într-un mod conform cu realitatea faptelor și cu prevederrile legii. Menirea lor este de a corecta ceea ce s-a greșit cu ocazia unei judecăți precedente și de a face ca, pâna la urmă, adevărul să fie integral cunoscut și legea bine aplica.

Precizăm că finalitatea judecății în căile de atac nu trebuie confundată cu scopul urmărit de către cel care folosește o cale de atac, acest scop fiind nu arareori cotrar bunei și normalei desfășurări a procesului penal (de exempu, pentru a împiedica punerea în executare a hotărârii sau pentru a obține o eventuală suspendare a executării, pentru a face să se creadă că hotărârea atacată este greșită și a crea o connfuzie în aria opiniei publice).

§ 2. Funcțiile căilor de atac

Actul procesual al folosirii unei căi de atac are funcțiunea sa proprie de a dinamiza desfășurarea procesului penal făcându-l să parcurgă și a doua etapă, a fazei de judecată.

Judecata în căile de atac are la rândul său ca activitate procesuală funcțiunea sa proprie. Această constă în primul rând în a face posibil controlul judecătoresc față de hotărârea atacată, control care poate conduce fie la confirmarea acestei hotărâri, fie la infirmarea ei în totul sau în parte, infirmare care are uneori caracterul de anulare (recurs), uneori de retractare, iar alteori de reformare.

Se cuvine a observa că, deși prin folosirea căilor de atac se trece într-o altă etapă a fazei de judecată – ulterioară judecății în primă instanță -, în care are loc, deci, o amplificare a activității procesulae, raportul procesual originar rămâne în ființă; el numai continuă și se dezvoltă într-o etapă subsecventă.

§ 3. Principiile căilor de atac

Doctrina a identificat un număr de patru principii care stau la baza reglementării căilor de atac, pe care le enumerăm în cele ce urmează.

1. Orice hotărâre judecătorească dată în soluționarea unei cauze penale poate constitui – în lipsă de dispoziție contrară – obiectul unei căi de atac.

Faptul că legea prevede uneori că anumite hotărâri judecătorești sau măsuri pot fi atacate numai odată cu fondul nu constituie o derogare de la principiul sus-menționat.

2. Reglementarea căilor de atac este instituită în interesul general.

Căile de atac se impun în materie penală fiindcă justiția represivă pune în joc nu numai interesele justițiabililor ci și interesul ordinii publice. Dar, deși căile de atac servesc interesul general, fiind de ordine publică, ele au, sub raportul folosirii lor, caracterul de acte de procedură create în interesul părților, astfel că, din acest punct de vedere, ele sunt facultative, în sensul că părțile și celelate persoane îndreptățite, potrivit legii, de a uza de ele au latitudinea de a le exercita sau nu; din acest punct de vedere, căile de atac în penal se aseamănă cu căile de atac din dreptul privat. Odată însă folosită o cale de atac, desfășurarea ulterioară a procesului, redevine de interes public, instanța astfel sesizată fiind obligată să desfășoare din oficiu activitatea procesuală pe care o implică soluționarea sa, persoana interesată având doar facultatea de a acționa, cu mijloacele sale, pentru a obține o rezolvare cât mai adecvată intereselor sale. Interesul general mai cere ca executarea hotărârilor penale împotriva cărora s-au exercitat căile ordinare de atacsă fie suspendată pe durata termenelor prevăzute de lege pentru folosirea acestora, precum și pe timpul cât durează soluționarea lor; prin urmare, în materie penală nu există – ca în materie civil – executare provizorie.

3. În principiu, căile de atac nu pot folosi decât celor care le-au exercitat, aceasta ca o consecință a faptului că folosirea căilor de atac este lăsată la facultatea părților.

De la această regulă există însă și unele excepții.

a) O primă excepție privește căile de atac exercitate de Ministerul Public. Acesta este abilitat să folosească căile de atac atât în favoarea cât și în defavoarea oricăreia dintre părți.

b) O a doua excepție o constituie efectul extensiv recunoscut de lege căilor de atac. Aceasta înseamnă că o cale de atac exercitată de una din părți poate să-și răsfrângă efectele și față de alte părți, care nu au folosit calea de atac, adică față de unele părți în privința cărora hotărârea atacată rămăsese anterior definitivă prin neatacare. Extinderea nu este însă nelimitată; ea este unilaterală, pentru că operează numai față de părțiel care aparțin aceluiași grup procesual, adică față de persoanele care au interese comune și care ocupă aceeași poziție procesuală și activă, pentru că nu pate avea decât rezultate favorabile părților față de care operează.

4. În sfârșit, ultimul principiu este acela potrivit cu care o cale de atac nu se poate întoacre nici împotriva lui, nici împotriva altor părți față de care se produce, eventual, efectul extensiv al acelei căi de atac.

Principiul neagravării situației în propria cale de atac nu se aplică însă decât atunci când hotărârea în discuție nu a fost atacată – în mod paralel – de procuror sau de o altă parte din proces cu interese contrare; altfel, regula non reformatio in pejus nu mai funcționează și nici unul din subiecții căii de atac nu mai funcționează și nici unul din subiecții căii de atac nu se mai poate prevala de inexistența ei.

§ 4. Condițiile de folosire a căilor de atac

Exercițiul oricărei căi de atac este condiționat de îndeplinirea anumitor cerințe, generale și comune, pe care autorii le-au sintetizat după cum urmează.

a) Prima cerință constă în aceea că trebuie să existe obiectul căii de atac, adică o hotărâre judecătorească prin care s-a soluționat fie fondul cauzei (sentință, decizie), fie vreun incident sau chestiune premergătoare rezolvării cauzei în fond (încheiere). Căile de atac pot fi folosite doar împotriva unor acte jurisdicționale, nu și contra unor acte emise de un organ judiciar – de exemplu un organ de urmărire penală – fără caracter jurisdicțional.

b) A doua cerință este reprezentată de necesitatea ca legea să prevadă în mod expres posibilitatea de a se folosi de calea de atac respectivă.

Această cerință, în realizarea ei practică, presupune că:

– nu se pot folosi ambele căi de atac – apelul și recursul – atunci când, pentru hotărârea în discuție, legea nu prevede decât o singură asemenea cale de atac;

– nu se poate uza de o cale de atac mai înainte de a se folosi o altă cale de atac la care, potrivit legii, trebuie să se recurgă cu prioritate sau, în alți termeni, o hotărâre nu poate fi atacată omissio medio (de pildă, nu se poate declara recurs dacă este deschisă calea apelului);

– nu se poate pretinde instanței superioare (judex ad quem) să primească o cale de atac atâta timp cât instanța inferioară (judex a quo) nu s-a desesizat încă;

– mențiunea greșită făcută de instanță în cuprinsul hotărârii nici nu acordă părții o cale de atac la care nu are dreptul, nici nu o poate lipsi de calea legală de atac; pe de altă parte, denumirea greșită dată de parte căii de atac nu atrage respiungerea formală a cererii, ci instanța o va soluționa în cadrul ei legal.

c) A treia cerință se traduce prin aceea că, pentru a putea ataca hotărârea este necesar ca persoana căreia legea îi recunoaște în mod abstract acest drept să aibă interesul – direct – de a se folosi de calea de atac. În ceea ce-l pe Ministerul Public, condiția interesului trebuie examinată în raport cu interesul general – de a face ca legea să fie corect interpretată și aplicată – pe care el este obligat să-l promoveze pe tot parcursul desfășurării procesului penal.

d) În sfârșit, căile de atac trebuie să fie declarate într-un anumit termen – dacă legea prevede un asemenea termen – și în mod precis de lege.

§ 5. Clasificări ale căilor de atac

În teoria dreptului procesual penal căile de atac sunt clasificate după criterii dintre cele mai diferite:

– caracterul nedefinitiv sau definitiv al hotărârii atacate;

– natura chestiunilor asupra cărora poartă controlul judecătoresc în cadrul exercitării căilor de atac;

– întinderea obiectului diverselor căi de atac;

– rezultatele imediate la care poate conduce folosirea acestora.

În raport cu aceste criterii, căile de atac pot fi împărțite după cum urmează.

a) Căi de atac ordinare și extraordinare.

Aceasta este principala împărțire a căilor de atac.

A. Căile de atac ordinare fac parte din desfășurarea ordinară (obișnuită, normală) pe care o poate parcurge procesul penal; lele se suprapun succesiv și ierarhic. Folosirea lor este deschisă tuturor părților în raport cu poziția lor procesuală, iar dreptul de folosire este subordonat unui termen cominatoriu; folosirea lor după expirarea acestui termen atrage nulitatea pentru tardivitate a declarației de folosire, în afară de situația în care legea prevede altfel. Căile de atac ordinare intervenind în timpul desfășurării procesului penal au în principiu un efect suspensiv, hotărârea atacată neputând fi pusă în executare (excepțiile fiind anume prevăzute de lege). Obiectul judecății în căile de atac ordinare îl formează cauza penală în măsura în care hotărârea este atacată și în limitele prevăzute de lege (efect devolutiv). Un subiect procesual nu poate folosi o cale de atac ordinară de mai multe ori contra aceleiași hotărâri.

În țara noastră, sistemul căilor de atac în vigoare până în 1993 păstra, d fapt, o singură cale ordinară de atac – recursul – ca o consecință a modificărilor ce au fost efectuate în anul 1948, când calea apelului a fost desființată, în condițiile reorganizării judiciare de atunci, întemeiate pe necesitatea păstrării numai a două grade de jurisdicție; se afirma că recursul este o cale de atac suficientă pentru înfăptuirea în mod legal a justiției penale.

Actuala lege de organizare judecătorească a reintrudus apelul ca o cale ordinară de atac.

De asemenea, Codul de procedură penală, astfel cum a fost moidificat prin Legea nr. 45 din 1 iulie 1993, consfințește în mod expres caracterul de cale ordinară de atac apelului și recursului.

S-a arătat că în această reglementare apelul face parte din desfășurarea normală, obișnuită a procesului penal, împiedicând rămânerea definitivă a hotărârii dată în primă instanță.

Prin urmare, în dreptul nostru procesual penal singurele căi ordinare de atac – în stadiul actual al legislației – sunt apelul și recursul.

B. Căile de atac extraordinare nu aparțin desfășurării (normale0 a procesului penal; ele intervin după ce cauza penală a fost soluționată printr-o hotărâre definitivă, moment care marchează limita la care desfășurarea activității procesuale ordinare a încetat.

Fiind extraordinare, folosirea acestor căi de atac este limitată la anumite cazuri speciale (probe noi, verificări noi), care fac să se presupună, în mod serios, că preocesul penal definitiv judecat ar trebui să primească o nouă soluționare. Existența în legea procedurală a căilor de atac extraordinare constituie oarecum o recunoaștere a și o prezumție de relativitate a autorității lucrului definitiv judecat. Dreptul de a folosi căile de atac extraordinare este conferit de regulă părților, cu excepția căilor de atac care nu pot fi folosite decât de organ oficial.Dreptul de a folosi o cale extraordinară de atac nu este de regulă subordonat unui termen care să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești atacate. Folosirea unei căi de atac extraordinare nu atrage suspendarea executării hotărârii definitive atacate; instanța are însă facultatea de a dispune suspendarea hotărârii. Controlul în fiecare cale de ata extraordinară are un anumit obiect privind o anumită latură procesuală, obiect care prin el însuși justifică instituirea căii de atac respective. Căile de atac extraordinare având ca justificare înlăturarea anumitor erori esențiale existente în hotărâri penle definitive, fiecare din aceste căi poate fi folosită de mai multe ori de același subiect procesual, dacă acesta invocă o altă situație din care ar rezlta existența unei erori esențaile; de asemenea, aceste căi de atac extraordinare pot fi folosite, când este cazul, concurent de același subiect procesual.

Codul nostru de procedură penală, în actuala redactare, reglementează ca fiind căi extraordinare de atac contestația în anulare, revizuirea, recursul în anulare și recursul în interesul legii.

b) Căi de atac de fapt și căi de atac de drept.

La baza acestei clasificări se află natura chestiunilor asupra cărora poartă controlul judiciar declanșat prin folosirea căilor de atac. Unele căi de atac repun în discuție integralitatea constatărilor făcute și soluțiilor adoptate prin hotărârea atacată – atât cele de fapt, cât și cele de drept – , ceea ce înseamnă că au efect devolutiv total, pe când altele provoacă reexaminarea doar a chestiunilor de drept, având deci un caracter devolutiv parțial.

Dintre căile ordinare de atac apelul este întotdeauna o cale de atac atât de fapt cât și de dreșt, efectul său devolutiv fiind, sub acest aspect, total. În ceea ce privește recursul, acestuia i se recunoaște doar un caracter devolutiv parțial de către lege; caracterul devolutiv parțial rezultă din aceea că recursul este limitatnumai la chestiunile de drept.

Căile extraordinare de atac duc de regulă la o devoluare parțială, fie numai asupra faptei, cum este cazul revizuirii, fie numai asupra unor iregularități de drept, cum este cazul contestației în anulare. Doar recusrsul în anulare poate avea un efect devolutiv bivalent : în fapt și în drept.

c) Căi de atac comune și căi de atac speciale.

Sunt comune acele căi de atac care pot fi folosite în toate cauzele penale, iar speciale cele care pot fi exercitate în mod limitat în anumite pricini.

Dintre căile ordinare de atac comună este numai recursul; apelul poate fi folosit împotriva unora dintre hotărârile pronunțate de către judecătorii, precum și împotriva celor pronunțate în primă instanță de către curțile de apel și de curtea Supremă de Justiție.

d) Căi de atac de reformare, de anulare și de retractare.

Exercitarea oricărei căi de atac se finalizează – 1în urma controlului judecătoresc efectuat – prin pronunțarea unei soluții care constă în admiterea sau respingerea acesteia.

Respingeresa căii de atac echivalează cu confirmarea hotărârii atacate și are loc atunci când calea de atac este tardivă ori inadmisibilă sau când hotărârea supusă controlului judecătoresc se învederează afi, sub toate aspectele, la adăpost de critică. Admiterea căii de atac se concretizează în infirmarea hotărârii atacate, care, după caz, poate fi reformată, anulată sau retractată.

A. Retractarea are loc atunci când o instanță superiaoră care a pronunțat hotărârea atactă, în urma controlului exercitat în fapt și în drept asupra acestei hotărâri, o infirmă în total sau în parte – chiar fără să fi constatat existența vreunei nulități formale – și dă o altă rezolvare cauzei. Calea de reformare tipică este apelul, chiar dacă, uneori, în urma admiterii acestuia și a desființării hotărârii atacate, cauza se rejudecă de o altă instanță.

B. Anularea – ca efect al infirmării unei hotărâri judecătorești împotriva căreia s-a exercitat o cale de atac – are loc în cazul în care instanța superioară, controlând hotărârea instanței inferioare, declară fără efect acea hotărâre, pentru omiterea sua încălcarea unor dispoziții sancționate cu nulitatea, fără însă a verifica dacă judecata a fost sau nu temeinică.

O atare cale este, în principiu, recursul; acesta nu exclude însă întotdeauna controlul în fapt a hotărârii atacate. De aceea , în referire la asemenea situații, el ar putea fi caracterizat mai degrabă ca o cale de atac mixtă, de anulare și reformare.

Tot o cale de atac de anulare este și recursul în anulare.

C. Reformarea se produce atunci când, deși hotărârea atacată nu este în sine netemeinică sau nelegală, în fața judecătorilor care au pronunțat-o sunt invocate și dovedite situații noi, care, dacă ar fi fost cunoscute de ei, în mod neîndoielnic ar fi dus la altă soluție, fundamental diferită.

Cale de retractare tipică este revizuirea.

Tot o cale de retractare este și contestația în anulare.

CAPITOLUL II

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND RECURSUL

§ 1. Sediul materiei

În urma noi organizări judecătorești din România a fost necesară o restructurare esențială a căilor de atac, fiind obligatorie schimbarea în mod corespunzător și a mecanismului gradelor de jurisdicție.

Această cerință a impus o concepție și reglementare cu totul diferită a recursului penal, aliniindu-l în mare, modului în care fusese conceput în tradiția juridică românească și îndeosebi în dispozițiile Codului de procedură penală din 1936, dar conferindu-i și numeroase valențe noi neîntâlnite anterior.

Calea de atac a recursului, așa cum este reglementat în legea actuală, este așezat conceptual și dinamizat în linii generale destul de diferit față de modul în care instituția a fost disciplinată în ultimii 45 de ani. Aceasta a impus nevoia ca și în sistemul Codului de procedură penală să se reflecte măsuri de tehnică legislativă și redacțională corespunzătoare.

În cadrul capitolului referitor la căile de atac, în locul primei secțiuni care se referea la recurs (singura cale de atac ordinară în Codul de procedură penală din 1969) a fost trecut apelul. Sub aspectul sistematizării, recursul a fost trecut în a II-a secțiune a capitolului, care, constituind un adaos, a determinat interpolarea numerică a noilor dispoziții, pentru a nu fi deranjată numerotarea integrală a articolelor din cod. Reglementarea secțiunii a fost intercalată între fostele art. 385 și 386 prin folosirea sistemului de indici. În felul acesta s-a ajuns ca normarea complexă și amplă a recursului din codul actual să fie înscrisă în 19 articole distincte, înseriate toate la art. 385 cu indici corespunzători de la 3851la 38519 C. proc. pen.

§ 2. Scurt istoric

În sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, așa cum el se regăsește în majoritatea legislațiilor moderne încă de la începutul secolului trecut, judecata de fond și apelul marchează cele două nivele prin care poate trece procesul în faza judecății. Recursul în această concepție constituie o cale de atatc extraordinară și ca atare judecata în casare nu reprezintă un palier printre nivelele gradelor de jurisdicție.

În reglementarea română recursul a fost considerat și în Codul de procedură penală din 1936 o cale ordinară de atac, natură juridică pe care și-a menținut-o tradițional tot timpul. Recursul constituie un grad de jurisdicție pe care titularii pot să-l folosească în condițiile legale de câte ori apreciază aceasta necesar.

În structura gradelor de jurisdicție se ridică întrebarea dacă recursul constituie singura cale de atac ordinară sau el se alătură altora, pentru că în funcție de concepția adoptată va funcționa un sistem judiciar numai cu două sau eventual cu mai multe grade de jurisdicție.

Între 1948-1993 recursul, înscriindu-se în cod ca singura cale de atac ordinară, reprezenta totdeauna cel de-al doilea grad de jurisdicție, care în principiu era nelipsit din structura fazei de judecată.

Evident, prin aceasta se înțelege nu obligativitatea, ci numai posibilitatea parcurgerii ambelor trepte, determinată de manifestarea corespunzătoare de voință a titularilor căii de atac.

În reglementarea pe care codul actual a dat-o recursului în urma modificării aduse de Legea nr. 45/1993, această instituție dublează în multe cazuri calea ordinară de atac, așa cum sistemul fusese conceput și în Codul de procedură penală român din 1936.

§ 3. Noțiune

Recursul reprezintă, potrivit reglementării actuale, diferențiat al doilea sau al treilea grad de jurisdicție, în funcție de posibilitatea intentării sau nu a apelului împotriva primei hotărâri atacate.

În succesiunea normală a procedurii judiciare recursul urmează apelului și în această ordine reprezintă cel de al treilea grad de jurisdicție. O asemenea alcătuire a procesului nu este însă obligatorie, iar uneori nici nu se poate realiza, întrucât legea nu permite apelarea anumitor hotărâri judecătorești. Hotărârile care nu pot fi atacate cu apel, nu pot rămâne însă pronunțate în “primă și ultimă instanță”, pentru că numărul gradelor de jurisdicție s-ar reduce la unul singur; în aceste cazuri, recursul va fi posibil și fără intervenția prealabilă a apelului. Singura cale de atac ordinară împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță și neapelabilă rămâne recursul. În aceste cazuri, recursul reprezintă al doilea și ultimul grad de jurisdicție.

Parcurgerea gradelor de jurisdicție constituie o posibilitate și nu o obligativitate. Așa cum apelul nu este obligatoriu, nici recursul nu poate interveni ce necesitate. Recursul constituie totdeauna ultima cale de atac ordinară și el nu se poate intenta atâta timp cât hotărârea primei instanțe poate fi apelată. De aceea, în cauzele în care nu s-a declarat apel, acesta a fost retras sau respins ca tardiv, nu se poate introduce recurs. Folosirea recursului, câtă vreme ar mai fi posibil apelul, duce la saltul direct la al treilea grad de jurisdicție, omissio medio. Recursul contra hotărârii primei instanțe, atunci când legea nu admite declararea apelului, nu eludează o treaptă intermediară și de aceea recursul, deși va constitui în asemenea ipoteze al doilea grad de jurisdicție, îl va reprezenta și pe ultimul.

Funcționalitățile distincte ale recursului în cele două grade deosebite de jurisdicție în care se manifestă, determină, alături de alte implicații, naturi juridice diferite acestei instituții, așa cum se va examina mai pe larg în cele ce urmează.

Față de aceste precizări, recursul poate fi definit ca fiind o cale ordinară de atac împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță, supuse controlului judecătorești al instnței superioare și care reprezintă diferențiat al doilea sau al treilea grad de jurisdicție, în funcție de posibilitatea intentării sau nu a apelului împotriva primei hotărâri atacate, el constituind, de asemenea, o cale de atac cu efect devolutiv parțial – limitat în principiu numai la chestiunile de drept, comună și, în principiu, de anulare.

§ 4. Natura juridică a recursului

Așa cum am arătat, cea mai importantă deosebire între recurs și formele clasice ale acestei căi de atac de casare din majoritatea reglementărilor occidentale, constă în caracterul său ordinar și nu extraordinar.

Al doilea aspect ce trebuie analizat în legătură cu natura juridică a recursului este acela care decurge din constatarea că în toate sistemele de drept, recursul este o cale de atac de reformare, pentru că se adresează spre rezolvarea unei alte instanțe decât cea care a dat hotărârea atacată și are drept scop, în caz de admitere, casarea (desființarea) primei soluții și înlocuirea ei cu una diferită.

1. Recursul – cale de atac de reformare

Modelul inițial al recursului, astfel cum a fost conturat încă de la începutul secolului trecut în codificarea napoleoniană, de unde apoi s-a extins în majoritatea legislațiilor și în concepția juridică europeană, pornește de la teza că în această cale de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărâri date și dacă aceasta corespunde sau nu legii.

În doctrina care împărtășește un asemenea punct de vedere, se arată constant că recursul nu reprezintă un grad de jurisdicție ca apelul, ci un mijloc de a repara inegalitățile; el nu are în consecință drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea sentințelor și deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și uniformității jurisprudenței. Recursul nu are în această concepție drept finalitate remedierea unei greșeli, aprecieri a faptelor și o inexactă sau insuficientă stabilire a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

De asemenea, recursul, spre deosebire de calea de atac a apelului posibil pentru îndepărtarea oricărei greșeli de fapt sau de drept, constituie o jurisdicție exercitabilă numai în cazuri strict determinate, reprezentând violări ale legii ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. De aceea, instanța de casare nu apreciază faptele, nu decide asupra vinovăției și pedepsei aplicabile, așa cum acest lucru este posibil în cazul unui apel sau opoziții. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, judecând exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare. Când instanța de recurs apreciază că legea a fost corect aplicată în rezolvarea cauzei, respinge calea de atac, iar în caz de violare a legii o admite și casează hotărârea nelegală.

Pentru ca recursul să nu depășească marginile unei asemenea concepții, în toate legislațiile se prevăd în mod obișnuit expres și limitativ motivele de casare, respectiv cazurile care permit folosirea acestei căi de atac.

2. Recursul – cale ordinară de atac

Atât Codul din 1936, cât și actuala concepție juridică românească despre recurs (așa cum aceasta se desprinde din modificările intervenite prin Legea nr. 45/1993), se bazează pe teza fundamentală că recursul nu poate fi o cale de atac asemănătoare apelului, natura sa juridică fiind în principiu cea a unei căi de reformare sub aspect legal (de drept) și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze exact în parametrii în care stabilirea adevărului a avut loc în primele două grade de jurisdicție (fond și apel). Împrejurarea că recursul este considerat o cale ordinară sau extraordinară de atac nu împietează în esență asupra unei asemenea viziuni.

Atât în Codul din 1936, cât și în reglementarea românească actuală, recursul constituie o cale de atac ordinară și nu extraordinară. Aceasta face ca unele rigidități ale sistemului clasic să fie atenuate, iar rezolvările legislative și practica să capete elasticitate, permițând ocolirea anumitor imobilități, care printr-un caracter formal îngreunează uneori eficacitatea optimă a justiției.

Cele mai mari deosebiri în această materie se manifestă în domeniul cazurilor care permit exercitarea recursului, respectiv referitor la ipotezele așa-numitor cazuri sau motive de casare. În concepția tradițională, deși numărul motivelor de casare nu este redus, el este suficient de restrâns pentru a nu admite folosirea recursului decât în cazuri de serioase perturbări intervenite în mecanismul justiției prin nerespectarea legii.

Prin considerarea în reglementarea română a recursului ca o cale ordinară și nu extraordinară de atac s-a admis un ecartament mult lărgit cauzelor care permit folosirea instituției. Astfel, spre deosebire de multe legislații străine, în Codul din 1936 numărul cazurilor de recurs era considerabil mai mare (art. 474 prevedea 16 asemenea motive grupate în 8 nulități de formă și 8 nulități de fond), iar în prezent art. 3859 C. pr. pen, înscrie nu mai puțin de 21 de ipoteze care permit folosirea acestei căi de atac.

Rigurozitatea prin care, de obicei, aspectele de fond privitoare la situația de fapt se delimitează de cele de drept, este și ea destul de diferențiată în diversele legislații. Există reglementări apropiate de forma clasică a recursului, în care latura faptică a cauzei nu cade sub incidența controlului exercitat de instanța superioară, în teoria “casării pure” neavând relevanță decât încălcările de drept.

Întrucât aspectele de drept se diferențiază uneori destul de dificil de latura faptică, practic o “casare pură” devine aproape imposibilă în anumite circumstanțe. De aceea, deosebirile legislative și jurisprudențiale pun problema de a se ști cât de departe se poate merge cu teza recursului de drept, în care controlul instanței de casare nu se referă la aprecieri asupra elementelor litigiului, respectiv cauzei, ci aceasta poartă exclusiv asupra legalității hotărârii.

În tendința de a apropia recursul cât mai mult de cerințele vii și practice ale unei justiții de bună calitate, elasiticitatea diverselor reglementări face ca în teoria casării să se implice uneori și aspectele de fapt. Sunt cunoscute legislații care admit cel puțin în parte și evident cu unele limitări, motive de casare care merg evident spre latura de fapt a cauzei.

Reglementarea română încă din 1936 a ocolit sistemul “casării pure” tinzând către admiterea măcar în anumite limite a împrejurărilor legate ale împrejurărilor legate de aspectele de fapt sau a formulării unor cauze de recurs în care diferențierile sunt greu de făcut, respectiv contopirile sau suprapunerile sunt nu numai de neînlăturat, dar deseori și necesare.

În prezent, trecând în revistă cele 21 de puncte ale art. 3859 C. proc. pen., în care sunt formulate cazurile de recurs se regăsesc unele în care implicarea laturii faptice legate de aflarea adevărului și a probațiunii nu poate rămâne străină examinărilor.

Astfel, în pct. 10 se face referire la nepronunțarea instanței cu privire la fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare a instanței sau cu privire la probele administrate; în pct. 13 se invocă fapte care nu sunt prevăzute de legea penală; pct. 15 și 16 au în vedere autoritatea de lucru judecat care în materie penală presupune identitatea de faptă în materialitetea sa; pct. 18 se bazează pe comiterea unei grave erori de fapt etc. Toate aceste motive nu pot fi supuse discuției și analizei fără o implicare corespunzătoare a stabilirii cel puțin parțială ori trunchiată a unor stări de fapt.

Teoria casării numai a aspectelor de drept legate de nelegalitatea hotărârilor penale, chiar cu unele atenuări ale principiului, reprezintă esența recursului numai în cazurile când această cale de atac realizează fie o cale de atac extraordinară, fie un nivel de judecată care depășește al doilea grad de jurisdicție.

Sa- considerat pe bună dreptate că atunci când în judecata de fond și apel s-a dat o rezolvare litigiului ajungându-se la o stabilire corectă a stării defapt o a treia constatare sub asemenea specte nu se impune și nu poate fi admisă nici pe cale ordinară (ca al treilea grad de jurisdicție asemănător ca natură juridică primelor două) și nici pe cale extraordinară. Aceasta explică delimitarea verificării prin recurs între așa-numita nelegalitate de cea referitoare la netemeinicie.

Când judecata nu parcurge mai mult de două grade de jurisdicție, între fond și recurs neintercalându-se apelul, nu se realizează cele două nivele de stabilire a adevărului, de evaluare corectă a probelor anterioare sau de administrare a unora nou intervenite, cu un cuvânt, de stabilire în dublu grad de jurisdicție a stării de fapt. Stabilirea în primă și ultimă instanță a situației de fapt, după care să urmeze o cale de atac de esența recursului, ar fi improprie corectei înfăptuiri a justiției.

Pentru evitarea unui asemenea mecanism legea a admis după recurs două naturi juridice diferite, acre fac ca această cale de atac să se deosebească, după cum constituie o cale de atac ordinară care survine după ce anterior s-a judecat cauza în apel, ori dimpotrivă calea recursului – deși ordinară – intervine ca cel de-al doilea grad de jurisdicție împotriva sentințelor pronunțate în primă instanță.

Din art. 3851 rezultă regula de principiu, că recursul constituie o cale de atac ordinară îndreptată împotrivă unei decizii pronunțate în apel numai în condițiile prevăzute la lit. e din această normă. Numai în ipoteza corespunzătoare recusrsul reprezintă al treilea grad de jurisdicție și se exercită în cazuri numeroase, dar exclusiv prevăzute în art. 3859 C. pr.pen. Când recursul se face în asemenea ipoteză nu pot fi invocate alte motive decât se prevăd în unul din cele 21 de puncte limitativ indicate.

În cazurile prevăzute de art. 361 lit. a-d nu se poate face apel împotriva celor patru categorii de sentințe arătate. Exact în aceleași situații însă, art. 3851 C. proc. pen. arată că împotriva sentințelor mai înainte precizate se poate face recurs. În aceste cazuri recursul constituie singura cale de atac ordinară exercitabilă împotriva hotărârilor pronunțate de prima instanță.

Un asemenea recurs nu îndeplinește funcțiile unei judecăți în al treilea grad de jurisdicție și este firesc să dobândească o natură juridică diferită de aceeași cale de atac exercitată la al treilea nivel de judecată.

Pentru a nu exista dubii cu privire la o asemenea interpretare în așezarea gradelor de jurisdicție, cu consecințele lor normale asupra esenței juridice a căilor de atac realizate la fiecare nivel, legea a intervenit textual, cu precizările care se impuneau. Art. 3856 alin. 4 prevede expres că recursul declarat împotriva hotărârii, care potrivit legii nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 3859, iar instanța este obligată, în afarara temeiurilor invocate și cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele.

În acest recurs criticile formulate de titulari pot purta asupra oricăror aspecte, fără a exista cazuri dinainte stabilite și restrânse exclusiv sau în cea mai mare măsură la aspectele de drept.

Este de semnalat că în ipoteza avută în vedere reglementarea actuală nu a instituit un mecanism cu totul inedit, practic adaptând sistemului actual o concepție împărtășită și aplicată în mod necesar peste patru decenii. Dispariția apelului și comprimarea unora din elementele sale în recursul astfel cum a fost conceput după 1948, ca singura cale de atac ordinară, a dus la constituirea acestuia ca cel de al doilea grad de jurisdicție fără posibilități de multiplicare. Era normal ca numeroasele cazuri restrictive ale Codului din 1936 ce duceau la casare să fi dispărut, în locul acestora folosindu-se două formulări cu care doctrina juridică, jurisprudența și legislația au operat în continuare.

Recursul determina, cum se exprima Codul din 1969 până la ultima sa modificare în materie, verificare legalității și temeiniciei hotărârii, practic aceste două noțiuni extrem de cuprinzătoare înglobând toate motivele de recurs posibile, neexistând nici o limitare a criticilor care se puteau formula și nici a aspectelor ce erau de natură să ducă la o casare a hotărârii.

Considerăm că noțiunile își păstrează importanța în condițiile actuale chiar dacă legea nu le explică sau delimitează expres, evocarea acestora nu este lipsita de interes, mai ales în vederea folosirii în concordanță ci interpretările corespunzătoare noilor concepte și reglementări.

§ 5. Hotărârile care pot fi atacate cu recurs

Toate hotărârile judecătorești, indiferent de categoria din care fac parte, sunt susceptibile de recurare. De aceea, pot fi atacate cu recurs atât sentințele cât și deciziile, respectiv încheierile. Pentru fiecare categorie de hotărâri există limitări și un regim juridic de atacare corespunzător.

Sediul materiei se află în art. 3851 care oferă liniile directoare în această privință.

Potrivit art. 3851 C. proc. pen.:

Pot fi atacate cu recurs:

a) sentințele pronunțate de judecătorii, în cazul infracțiunilor menționate în art. 279 alin. 2 lit. a, precum și în alte cazuri prevăzute de lege;

b) sentințele pronunțate de tribunalele militare în cazul infracțiunilor menționate în art. 279 alin. 2 lit. a al infracțiunilor contra ordinii și disciplinei militare sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani;

c) sentințele pronunțate de curțile de apel și Curtea Militară de Apel;

d) sentințele pronunțate de secția penală și secția militară a Curții Supreme de Justiție;

e) deciziile prnunțate, ca instanțe de apel, de tribunale, tribunalele militare teritoriale, curțile de apel și Curtea Militară de Apel, cu excepția deciziilor prin care s-a redispus rejudecarea cauzelor.

Analiza sentințelor și deciziilor atacabile cu recurs impune unele constatări și observații, dintre care pentru cele mai însemnate se fac în continuare și anumite comentarii sau precizări.

Astfel, cu toate că în art. 3851 C. proc. pen. există o singură ipoteză de recurs împotriva deciziilor și mult mai numeroase pentru sentințe, regula generală o constituie prima situație. Legiuitorul a considerat conceptual diferit recursul actual de modul său anterior de reglementare dându-i în principiu natura juridică corespunzătoare acceptării acestei instituții ca a doua cale de atac ordinară, ceea ce duce la realizarea recursului ca o formă de judecată constituind al treilea grad de jurisdicție.

Toate deciziile pronunțate în apel sunt recurabile, cu excepția acelora care dispun reluarea ciclului procesual de la nivelul primei instanțe.

Deciziile prin care instanța de apel respinge recursul pun capăt celui de al doilea grad de jurisdicție validând cele stabilite de către prima instanță. Este normal, ca în cazul când apelul a omologat sentința eventual greșită a primei instanțe calea de atac a recursului să fie deschisă și rostul celui de al treilea grad de jurisdicție să fie întrutotul justificat. O situație și explicație asemănătoare există și în cazul când apelul a fost admis și prin decizie s-a desființat hotărârea primei instanțe, s-a dispus o nouă judecată pe care a înfăptuit-o însăși instanța de apel și s-a ajuns pe această cale la o hotărâre nelegală. Corectitudinea primei hotărâri, odată desființată nici nu mai intră în discuție și faptul că a fost sau nu corespunzătoare nu are relevanță. Ceea ce constituie însă o certitudine, este faptul că al treilea grad de jurisdicție trebuie să funcționeze cu necesitate și în acest caz, recursul urmând să fie admisibil.

Decizia instanței de apel se poate înscrie și în ipoteza din art. 379 pct. 2 lit. b, respectiv să dispună odată cu desfinnțarea hotărârii primei instanțe rejudecare ei de către acest organ de judecată (sau altul corespunzător și competent). Într-un asemenea caz, evoluția procesului penal are o desfășurare retrogradă, în sensul că după al doilea grad de jurisdicție cauza se întoarce la primul nivel și judecata care urmează a se finaliza printr-o sentință.

Corespunzător acestei situații, teza finală din art. 3851 lit. e C. pr. pen, a prevăzut neatacarea cu recurs a deciziilor pronunțate în apel prin care s-a desființat hotărârea primei instanțe cu trimitere în vederea rejudecării cauzelor de către aceste instanțe.

Cele patru categorii de sentințe la care face referire art. 3851 lit. a-d, reprezintă în realitate un segment relativ redus de cazuri din numărul total al sentințelor posibile, de unde concluzia că și sub aspectul frecvenței lor în practică în covârșitorul număr al cazurilor concrete sentințele sunt atacate cu apel și abia apoi eventual cu recurs.

Calea de atac a recursului nu poate funcționa direct împotriva altor sentințe decât cele anume precizate în art. 3851, prin saltul peste gradul normal de jurisdicție care urmează, respectiv cel al apelului. Această teză este enunțată în art. 3851 alin. 4.

Potrivit acestui text:

Nu pot fi atacate cu recurs sentințele în privința cărora persoanele prevăzute în art. 362 nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac. Împotriva deciziilor pronunțate în apel, persoanele prevăzute în art. 362, chiar dacă nu au folosit apelul, pot declara recurs.

Pentru a se ajunge la casarea unei sentințe este deci obligatorie trecerea prin calea de atac a apelului, de câte ori acest lucru este posibil.

Sentințele recurabile avute în vedere de art, 3851 lit. a-d se referă la hotărâri prin care judecătoriile, tribunalele militare, curțile de apel civile sau militare, respectiv secția penală ori militară a Curții Supreme de Justiție rezolvă fondul cauzei.

În art. 3851 lit. a, în afara sentințelor pronunțate de judecătorii în cazul infracțiunilor menționate în art. 279 alin. 2 lit. a, se au în vedere și alte sentințe prevăzute de lege. Dacă aceste sentințe s-ar fi referit tot la rezolvarea în fond a unor cauze, ele ar fi continuat enumerarea din prima teză a normei. Legea ar fi înscris în felul acesta posibilitatea atacării cu recurs nu numai a sentințelor care rezolvă fondul cauzei în cazul infracțiunilor expres și limitativ menționate în art. 279 alin. 2 lit. a, ci adăugând la text ar fi menționat și alte infracțiuni. Neprocedând așa, legiuitorul a considerat că celelalte ipoteze eventuale pe care le-a apreciat recurabile în cazul sentințelor, se referă la hotărâri din această categorie, dar prin care instanța se dezinvestește fără a soluționa fondul cauzei (vezi art. 311 alin. 1 C. proc. pen.).

În art. 361, lit. e) C. proc. pen. se stabilește regula generală că nici o sentință de dezinvestire nu este supusă apelului. Când legiuitorul a dorit ca o hotărâre de dezinvestire să nu admită nici o cale de atac, a spus-o expres. Aceasta este situația, de exemplu a art. 42 alin. 4 C. proc. pen., referitor la declinarea de competență. În acest sens – că hotărâriel de care face vorbire art. 42 alin. ultim C. proc. civ. nu sunt atacabile cu recurs – a avut ocazia să se pronunțe și practica judiciară. Asfel, s-a decis că nu pot fi atacate cu recurs hotărârile de declinare a competenței, inclusiv cele prin care, în materia infracțiunilor flagrante, instanța specială își declină competența la instanța de drept comun și cele prin care s-a declinat competența soluționării unei cereri de întrerupere a executării pedepsei. Comentând aceste soluții, s-a arătat că prin interzicerea recurării hotărârilor declinatorii de competență s-a urmărit urgentarea soluționării cauzelor în fond: dacă declinarea este corectă, instanța căreia i s-a trimis cauza o va soluționa de îndată; dacă hotărârea de declinare este greșită, se va produce un conflict de competență, supus spre rezolvare – definitivă – instnaței ierarhic superioare comune. În ambele situații, se arată în continuare, exercitarea recursului ar fi, deci, inutilă și nu ar avea ca rezultat decât tergiversarea soluționării fondului. Același lucru se poate afirma și despre folosirea recursului împotriva hotărârii de trimitere de către instanța specială la instanța de drept comun – în cazul infracțiunilor flagrante -, deoarece judecata în fața acestei din urmă instanțe, desfășurându-se cu respectarea integrală a garanțiilor procesuale, este mai în măsură decât cea urmată după procedura urgentă să asigure interesele părților.

Celelalte sentințe de dezinvestire rămân inadmisibile numai față de apel, recursul fiind posibil în toate cazurile. De lege lata, toate normele care au în vedere asemenea ipoteze și care permiteau în condițiile reglementării anterioare a recursului exercitarea acestei căi, au rămas nemodificate. Se amintește în acest context sentința de restituire pentru completarea urmăririi penale (art. 333 C. proc. pen.) și care admite expres introducerea recursului de către procuror, respectiv inculpatul arestat (art. 332 alin. 3 C. proc. pen.). Aceeași este situația și în cazul sentinței de dezinvestire și restituire a dosarului la parchet pe motiv că cercetarea penală a fost efectuată de un organ necompetent. De asemenea, recursurile vor fi posibile împotriva tuturor sentințelor de dezinvestire legate de realizarea unor instituții cum ar fi extinderea procesului penal pentru alte acte materiale noi (art. 335), respectiv extinderea procesului penal pentru alte fapte sau cu privire la alte persoane (art. 337). În aceste cazuri, recursul este admisibil în caz de trimitere a dosarului la parchet, întrucât în toate normele se face referire la aplicarea corespunzătoare a art. 332 alin. 3 și 4.

Din modul în care această normare a sentințelor atacabile cu recurs se plasează în redactarea art. 3851, prin înserarea dispoziției la lit. a, s-ar putea considera că întreaga reglementare se reduce la nivelul cadrului avut în vedere în economia generală a textului. Această interpretare foarte restrictă ar duce la concluzia că cele anterior exprimate cu privire la recurarea altor sentințe decât cele care soluționează fondul unei cauze, se aplică exclusiv în cadrul hotărârilor pronunțate de judecătorii, nu și de instanțe de alt grad.

În realitate, este cazul unei inadvertențe de sistematizare a normei din art. 335 și legiuitorul nu a avut motive să considere că ceea ce a prevăzut valabil pentru judecătorie, nu ar fi în egală măsură aplicabil mutatis mutandis pentru o sentință de acest gen pronunțată la orice instanță de alt grad.

Încheierile pot fi și ele atacate cu recurs. Întrucât încheierile în mod obișnuit sunt hotărâri intermediare celor care rezolvă fondul cauzei sau adiacente numai problemelor legate de esența litigiului, este firesc să aibă în principiu același regim și în recurs ca în cadrul apelului.

Regula este că încheierile nu se atacă separat decât dacă legea permite expres aceasta. Art. 3851 alin. 2 prevede că:

Încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.

Iar potrivit alin. 3 al aceluiași articol:

Recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea hotărârii.

Cele două variante prevăzute de alin. 2 au în vedere că încheierile se pronunță ori în cadrul unei judecăți în primă instanță, ori în cadrul unui apel și ca atare premerg fie o sentință, fie o decizie. Orice încheiere pronunțată în una din cauzele prevăzute în art. 3851 lit. a-d, în care sentința primei instanțe este recurabilă, pot fi atacate cu recurs odată cu sentințele respective. În toate celelalte cazuri, încheierile se atacă odată cu deciziile pronunțate de instanțele de apel.

Potrivit art. 3851 alin. 3, dacă recursul se declară împotriva unei sentințe sau decizii calea de atac se consideră exercitată și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date ulterior pronunțării hotărârilor recurate.

Spre deosebire de apel, la care nu se manifestă abateri de la regula că încheierile se atacă odată cu fondul cauzei, în cazul recursului există derogări anume prevăzute de lege, când se permite atacarea separată a unei încheieri, fără a fi necesară desfășurarea integrală a judecății în gradul de jurisdicție corespunzător și abia ulterior odată cu sentința sau decizia să fie atacate toate hotărârile adiacente, așa cum consacră teza generală.

Cazurile în care legea permite introducerea separată a unor recursuri sunt destul de numeroase. Astfel, art. 141 alin. 1 C. proc. pen. prevede că încheierea dată în primă instanță prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive poate fi atacată separat cu recurs de procuror sau inculpat. Instanța poate lua cu titlu procesual, anterior rămânerii definitive a unei hotărâri, oricare măsură de siguranță prevăzută în art. 113 sau 114 din Codul penal (obligarea la tratament medical sau internarea medicală). Încheierea instanței de judecată prin care se confirmă măsura internării provizorii poate fi atacată separat cu recurs (art. 162 alin. 6 C. proc. pen.). În contra măsurii asiguratorii și a modului de aducere a ei la îndeplinire părțile pot face în cursul judecății contestație. Instanța se pronunță asupra contestației prin încheiere. Această încheiere este susceptibilă de atacare cu recurs separat (art. 168 alin. 2). Încheierea prin care se dispune suspendarea judecății poate fi atacată separat cu recurs (art. 303 C. proc. pen.).

Există încheieri pronunțate de instanțe chiar în cadrul urmăririi penale (de regulă în legătură cu starea de libertate a inculpatului) împotriva cărora recursul este admisibil. De pildă, împotriva ordonanței prin care procurorul dispune în cursul urmăririi penale arestarea preventivă sau obligarea de a nu părăsi localitatea se poate face plângere la instanță. Asupra plângerilor instanța se pronunță prin încheieri. Aceste încheieri pot fi atacate cu recurs în termen de trei zile (art. 1401 alin. 6 C. proc. pen.). La fel, prelungirea arestării preventive în faza de urmărire penală peste limita inițială de 30 de zile este un atribut exclusiv al instanței. Asupra prelungirii instanța se pronunță prin încheiere. În termen de 3 zile, inculpatul sau procurorul pot ataca cu recurs încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii (art. 159 alin. 7 C. proc. pen.).

CAPITOLUL III

CONDIȚIILE EXERCITĂRII RECURSULUI

§ 1. Generalități

Problematica declarării recursului și efectelor acestuia este în mare măsură asemănătoare cu cea a apelului. Apropierea este explicabilă în sistemul nostru judiciar prin natura juridică mai apropiată a recursului față de apel, în procesul penal român ambele căi de atac având caracter ordinar

Această caracteristică face să se înțeleagă relativ ușor asemănarea dintre modul în care Codul de procedură penală român reglementează declararea și efectele apelului și cele ale recursului. Similitudinile dintre art 3852-3858 și normele echivalente de la apel (362-373) merg frecvent atât de departe, încât anumite dispoziții de la recurs au deseori caracter de trimitere la cele de la instituția apelului, cu precizarea că aplicarea lor se face în mod corespunzător.

§ 2. Titularii dreptului la recurs

1. Aspecte comune

Cu privire la titularii recursului aceștia sunt identici cu cei de la apel. Art. 3852 C. proc. pen. prevede că pot face recurs persoanele arătate în art. 362, normă care se aplică în mod corespunzător.

În doctrină s-a subliniat că pentru a se putea declara recurs de către persoanele autorizate de lege acestea trebuie să îndeplinească în principiu două importante condiționări:

a) să fi avut calitatea de parte în cauză în momentul când s-a pronunțat hotărârea care face obiectul recursului;

b) titularul să aibă un interes real în exercitarea căii de atac și în obținerea pe calea casării a unei alte hotărâri.

Aceste condiționări se aplică în mod corespunzător și procurorului.

Cu privire la primul aspect al problemei, edificator este următorul exemplu. Dacă împotriva unei sentințe declară apel numai procurorul pe latură penală, evident că față de partea civilă hotărârea rămâne definitivă cu privire la latura civilă. În aceste condiții, partea civilă nu mai poate face recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, chiar dacă ar avea un interes care s-ar repercuta asupra drepturilor sale dobândite anterior, pentru că nu era parte în cauză în momentul când s-a dat în apel decizia care formează obiectul căii de atac următoare. În legătură cu interesul recurentului, în jurisprudența străină au existat multe luări de poziție, dintre care cu titlu exemplificat se poate arăta că: inculpatul, față de care s-a pronunțat o încetare a procesului penal pe un motiv prevăzut de lege, nu poate face recurs pentru a obține încetarea procesului și pe considerentul împlinirii termenului de prescripție; inculpatului nu i se poate admite recursul împotriva modului de soluționare al laturii civile a cauzei, pe argumentul că partea civilă nu s-a constituit ca atare înainte de judecată, iar judecătorul de instrucție nu a avut posibilitatea a se pronunța asupra aspectelor legate de întinderea pagubelor pricinuite prin fapta penală. Cât privește partea civilmente responsabilă, s-a emis opinia că în recursul ei urmează a se examina interesul acestei părți, fără a fi necesar ca respectiva cale de atac să antreneze și interesele inculpatului. Condiționarea interesului avut de recurent în promovarea căii de atac a fost dezbătută teoretic și practic, îndeosebi în legătură cu așa-zisa teorie a “pedepsei justificate”. Potrivit acestei concepții, hotărârea nu trebuie casată, dacă, chiar ca urmare a reținerii unor situații greșite de drept, inculpatul a primi pedeapsa cuvenită și care nu s-ar modifica prin admiterea recursului (de exemplu, schimbarea calificării faptei într-o altă infracțiune, schimbarea poziției inculpatului ca participant din autor în complice, reținerea ca faptă consumată a unei tentative etc.).

2. Procurorul

Procurorul poate declara recurs atât în ceea ce privește latura penală a cauzei, cât și latura civilă.

Așa cum am arătat, pentru a se putea declara recurs de către persoanele autorizate de lege, inclusiv de către procuror, acestea trebuie să îndeplinească în principiu două importante condiționări:

a) să fi avut calitatea de parte în cauză în momentul când s-a pronunțat hotărârea care face obiectul recursului;

b) titularul să aibă un interes real în exercitarea căii de atac și în obținerea pe calea casării a unei alte hotărâri.

În legătură cu declararea recursului de către procuror, vom releva și câteva soluții date de practica judiciară din țara noastră.

Astfel, s-a decis că este admisibil recursul procurorului pentru majorarea despăgubirilor acordate părții civile, persoană fără capacitate de exercițiu, chiar dacă acesta nu a declarat recurs.

De asemenea, s-a mai decis că recursul prin care procurorul cere casarea sentinței de încetare a procesului penal prin amnistie și achitarea inculpatului pentru inexistența unor probe de vinovăție, chiar dacă acesta nu a cerut continuarea procesului penal.

Dimpotrivă, s-a decis că procurorul nu poate declara recurs pentru greșita citare a inculpatului, dacă acesta nu s-a prevalat de motivul menționat, nefăcând recurs.

Tot astfel, s-a decis că procurorul nu poate invoca în recusul său greșita citare a părții civile care a lipsit de la judecată, după cum nu poate invoca în recurs omisiunea primei instanțe de a rezolva cererea de despăgubiri formulată în cursul urmăririi penale, atâta vreme cât partea civilă nu a formulat recurs, de asemenea, atunci când partea civilă nu a pornit acțiunea civilă în nume propriu, ci pentru minori, procurorul nu poate cere să se acorde acesteia despăgubiri periodice de care să beneficieze personal.

3. Inculpatul

Ca și procurorul, pentru a putea declara recurs, atât pe latura penală, cât și pe cea civilă, inculpatul trebuie să îndeplinească în principiu două importante condiționări:

a) să fi avut calitatea de parte în cauză în momentul când s-a pronunțat hotărârea care face obiectul recursului;

b) titularul să aibă un interes real în exercitarea căii de atac și în obținerea pe calea casării a unei alte hotărâri.

Inculpatul poate face recurs nu numai în ceea ce privește latura penală și/sau civilă, dar și în caz de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește modul în care hotărârea motivează aceste soluții; de exemplu, inculpatul a fost achitat pe motiv că fapta nu întrunește elementele unei infracțiuni ori a intervenit amnistia, iar inculpatul în ambele ipoteze susține că nu el a săvârșit fapta.

4. Partea vătămată

Ca și în cazul procurorului și inculpatului, pentru a putea declara recurs, partea vătămată trebuie să îndeplinească în principiu două importante condiționări:

a) să fi avut calitatea de parte în cauză în momentul când s-a pronunțat hotărârea care face obiectul recursului;

b) titularul să aibă un interes real în exercitarea căii de atac și în obținerea pe calea casării a unei alte hotărâri.

Spre deosebire însă de procuror și inculpat, partea vătămată poate declara recurs numai pe latura penală, nu și pe cea civilă.

De asemenea, recursul poate fi declarat numai în cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare la pl)ngerea prealabilă, nu și atunci când, plângerea, fiind adresată organului de urmrire penală, instanța este sesizată prin rechizitoriu.

Practica judiciară a mai decis că partea vătămată, putând face recurs numai în cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă și numai cu privire l;a latura penală, nu poate cere, în recursul său, schimbarea încadrării juridice a faptei într-o infracțiune ce se urmărește din oficiu; se poate însă critica hotărârea prin care prima instanță, constatând că fapta reclamată prin plângerea prealabilă constituie o altă infracțiune, care se urmărește din oficiu, prin aplicare art. 285, a trimis cauza la procuror în vederea efefctuării urmăririi penale.

De asemenea, s-a mai decis că partea vătămată, în cazul în care a pus în mișcare acțiunea penală la plângerea prealabilă, își păstrează dreptul de recurs în ce privește soluția laturii penale, indiferent de împrejurarea că s-a constituit parte civilă.

5. Partea civilă

Aceleași condiții generale pe care trebuie să le îndeplinească procurorul, inculpatul și partea vătămată, trebuie să le îndeplinească și partea civilă, pentru a putea introduce recursul, anume:

a) să fi avut calitatea de parte în cauză în momentul când s-a pronunțat hotărârea care face obiectul recursului;

b) titularul să aibă un interes real în exercitarea căii de atac și în obținerea pe calea casării a unei alte hotărâri.

Partea civilă poate recura hotărârea numai în ceea ce privește latura ei civilă, nu și cea penală.

În ceea ce privește practica judiciară, aceasta a decis că partea civilă poate ataca cu recurs și o hotărâre de achitare pe motiv că fapta impputată nu există sau nu afost săvârșită de inculpat, dar înn acest caz efectele recursului vor privi numai latura civilă.

S-a mai decis că dacă partea civilă a declarat, în fața primeiu instanțe, că nu are pretenții la despăgubiri, ea a pierdut acea calitate și recursul său este inadmisibil.

Aceeași soluție ca cea anterioară s-a dat și în cazul în care, la primul termen de judecată, persoana vătămată a declarat expres că nu se constituie parte civilă.

6. Partea responsabilă civilmente

Și aceasta, ca și partea civilă, poate declara recurs numai în ceea ce privește latura civilă a cauzei și cu îndeplinirea condițiilor generale, anume:

a) să fi avut calitatea de parte în cauză în momentul când s-a pronunțat hotărârea care face obiectul recursului;

b) titularul să aibă un interes real în exercitarea căii de atac și în obținerea pe calea casării a unei alte hotărâri.

Potrivit art. 16 alin. 3 (ultim) C. proc. pen.:

Partea responsabilă civilmente are, în ce privește acțiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru învinuit sau inculpat.

Prin urmare, și în ceea ce privește declararea recursului, dispozițiile privind pe învinuit sau inculpat se vor aplica în mod asemănător.

7. Martorul, expertul, interpretul și apărătorul

Deși nu sunt părți în proces, aceste persoane sunt subiecți procesuali, al;e căror drepturi sau interese legitime pot fi nesocotite cu ocazia soluționării cauzei.

Prin urmare, legea le acordă dreptul de a declara recurs cu privire la cheltuielile judiciare ce li se cuvin.

Apărătorul, făcând recurs, acționează în nume propriu, pentru apărarea intereselor personale, și nu declară recursul (ca de atfel și apelul) în calitate de apărător al părții pentru promovarea intereselor acesteia.

8. Persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanței

Doctrina a considerat că fac parte din această categorie, de exemplu: persoana care susține că bunurile confiscate special sau asupra cărora s-a luat măsura asigurătorie a sechestrului penal îi aparțin; sau persoana căreia, fără a fi întrebată, i s-a încredințat supravegherea unui minor infractor.

De asemenea, în legătură cu această categorie de persoane s-a pronunțat și practica judiciară, statuând că fac parte din această clasă:

– persoana căreia i s-a aplicat, printr-o încheiere o amendă judiciară;

– persoana care, cumpărând de la inculpat bunuri furate – u;lterior ridicate de la ea și confiscate – nu a fost citată în proces spre a-și dovedi pretinsa bună-credință și a cere restituirea acelor bunuri;

– unitatea la care a fost repartizat cel condamnat cu obligare la muncă corecțională și a cărei sesizare în vederea revocării acestei măsuri a fost respinsă etc.

9. Reprezentantul legal și apărătorul persoanelor prevăzute la art. 362 lit. b)-f) C. proc. pen. și soțul inculpatului

Este vorba de reprezentantul legal al inculpatului, al părții vătămate, al părții civile și al părții responsabile civilmente, al martorului, interpretului, expertului sau al oricărei persoane interesate, de apărătorul acestora, și de soțul inculpatului.

În legătură cu acest cerc de persoane, practica judiciară a decis că poate declara recurs reprezentantul legal pentru minor, indiferent de vârsta acestuia.

De asemenea, poate declara recurs unul din soți pentru celălkat soț, nu însă unul din concubini pentru celălat.

De asemenea, apărătorul desemnat din oficiu poate face recurs pentru inculpat, chiar dacă, acesta lipsind la judecată, nu l-a putut asista efectiv, punând concluzii.

§ 3. Termenul de recurs

1. Durata și curgerea termenului

Potrivit art. 3853 alin. 1 C. proc. pen.

Termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune astfel.

Împrejurarea că pentru recurs funcționează același termen ca pentru apel constituie un factor de simplificare a formelor procedurale, care nu obligă pe justițiabili la reținerea unor intervale de timp diferite de natură a îngreuna folosirea căilor de atac. Subliniem această măsură legislativă pentru că în numeroase reglementări termenele de apel și recurs sunt destul de diferențiate.

Dispozițiile art. 363-365 privind data de la care curge termenul, repunerea în termen și declararea peste termen a căii de atac se aplică în mod corespunzător (art. 3853 alin. 2).

În legătură cu termenul de la care curge recursul, regulile pentru determinarea lui dies a quo sunt tot așa de simple ca și în cazul apelului, menținându-se regula generală introdusă în legislația română încă în Codul din 1936, potrivit căreia momentul inițial se consideră cel al pronunțării pentru cei prezenți și cel al comunicării pentru cei lipsă.

În jurisprudența străină s-a hotărât, de pildă, că dacă pronunțarea a avut loc anterior momentului anunțat de instanță și partea nu a fost prezentă, termenul nu poate curge decât din momentul când activitatea urma să aibă loc potrivit cu ceea ce părțile cunoșteau.

Spre deosebire de apel la care în afara termenului general de 10 zile există relativ puține abateri de la regulă, în cazul recursului derogările de la termenul comun sunt mai numeroase. Spre ilustrare, se menționează o serie de situații dintre cele în care termenul de recurs este mai scurt de 10 zile. Astfel, termenul de recurs împotriva încheierii prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării inculpatului este de 3 zile (art. 159 alin. 7 C. proc. pen.); tot de 3 zile este termenul de recurs împotriva încheierii prin care instanța se pronunță asupra liberării provizorii (art. 160 C. proc. pen.8); același este termenul de recurs împotriva sentințelor pronunțate potrivit procedurii speciale aplicabile unor infracțiunii flagrante (art. 477 C. proc. pen.) ca și împotriva celor care se pronunță în materie de liberare condiționată (art 450 C. proc. pen.) ș.a.m.d.

În ceea ce privește poractica judiciară, aceasta a decis că verificare împrejurării dacă recursul a fost declarat sau nu în termen este de atributul instanței de recurs.

2. Repunerea în termen

Subiectul procesual care a pierdut termenul de recurs datorită unei cauze reale de împiedicare este considerat, prin repunerea în termen, că a păstrat dreptul de a folosi calea de atac și deci și recursul făcut de el după expirarea termenului este socotiti ca și cum ar fi fost introdus în termen.

De acest remediu beneficiază orice subiect procesual orice subiect procesual cu drept de recurs, indiferent dacă a fost prezent la dezbateri sau la pronunțare ori i s-a comunicat copie după dispozitivul hotărârii.

Pentru a beneficia de acest remediu procesual, cel care a pierdut termenul trebuie să fi declarat recurs în cel mult 10 zile de la începerea executării fie a pedepsei, fie a despăgubirilor civile și să facă dovada cauzei care l-a împiedicat să declare la timp recurs. În deplinirea acestor condiții se constată de către instanța de recurs sesizată prin recursul introdus tardiv (art. 364 C. proc. pen.).Potrivit art. 364 alin. 2 C. proc. pen.:

Până la soluționarea repunerii în termen, instanța de apel (de recurs, în cazul nostru) poate suspenda executarea hotărârii penale.

În legătură cu repunerea în termen, practica judiciară a decis că lipsa conducătorului unității nu constituie o cauză temeinică de împiedicare, în sensul art. 364, deoarece în timpul absenței atribuțiile acestuia sunt exercitate de înlocuitorul său.

3. Recursul peste termen

Subiectul procesual cu drept de recurs, care a lipsit atât la judecată, cât și la pronunțarea hotărârii, dască a pierdut din orice cauză termenul de recurs poate declara recurs și după expirarea termenului, dar nu mai târziu de 10 zile de la data începerii executării pedepsei sau a despăgubirilor civile (art. 365 alin. 1 C. proc. pen.).

Lipsa de la judecată și de la pronunțare este prima condiție pentru beneficiul remediului, a doua condiție fiind reprezentată de aceea că cel care a pierdut termenul să introducă recurs cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării contra sa a dispozițiilor hotărârii, adică a pedpsei sau a despăgubirilor civile.

Recurentul nu este ținut să justifice din ce cauză a pierdut termenul; această situație poate fi datorată neștiinței despre pronunțarea hotărârii sau neglijenței celor care au primit pentru el comunicarea copiei după dispozitivul hotărârii de a i-o preda la timp, fie neglijenței sale ori a celui pe care l-a însărcinat de a depune la timp declarația sa de recurs.

Acest recurs făcut peste termen nu suspendă executarea hotărârii atacate, chiar dacă el ar interveni înainte de începerea executării; instanța de recurs are însă dreptul de a dispune suspendarea executării (art. 365 alin. 2 și 3 C. proc. pen.).

Recursul peste termen este judecat ca și recursul ordinar făcut în termen.

§ 4. Declararea propriu-zisă a recursului

1. Procedura declarației

1. 1. Facerea declarației

Potrivit art. 366 alin. 1 C. proc. pen., declarația de recurs trebuie formulată printr-o cerere scrisă, semnată de către persoana care face declarația.

În eventualitatea că o persoană nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanța a cărei hotărâre se atacă sau de apărătorul acelei persoane; cererea poate fi atestată și de primarul sau secretarul consiliului local, ori de funcționarul desemnat de aceștia, din localitatea unde domiciliază (art. 366, alin. 2 C. proc. pen.).

Cererea de recurs nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanță de parte ori de reprezentantul ei (art. 366 alin. 3 C. proc. pen.).

Procurorul și oricare dintre părțile prezente la pronunțarea hotărârii pot declara recurs oral în ședința în care s-a pronunțat hotărârea. Instanța ia act și consemnează aceasta într-un proces verbal (art. 366 alin. 4 C. proc. pen.).

1. 2. Depunerea declarației

Cererea de recurs și implicit declarația pe care o, conține capătă eficiență juridică în momentul în care a fost depusă sau legal îndrumată către locul depunerii, fiindcă din acest moment ea a intrat în circuitul activității procvesuale.

Cererea de recurs se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă (art. 367 alin. 1 C. proc. pen.). Cel aflat în stare de deținere poate depune cererea de recurs la administrația locului de deținere 9art. 367 alin. 2 C. proc. pen.). Dacă recursul este declarat oral, aceasta se constată într-un proces-verbal (art. 367 alin. 3 C. proc. pen.). Cererea de recurs înregistrată sau atestată în condițiile art. 187 C. proc. pen. ori procesul-verbal întocmit de administrația locului de deținere se înaintează de îndată instanței a cărei hotărâre se atacă (art. 367 alin. 4 C. proc. pen.).

Pracica judiciară a statuat că recursul declarat în termen și depus la instanța ierarhic superioară celei a cărei hotărâre se atacă este valabil.

2. Declarațiile de renunțare sau de retragere

2. 1. Renunțarea la calea recursului

Renunțarea la calea recursului este declarația prin care cel îndreptățit să declare recurs arată că nu înțelege să se folosesacă de această cale.

Declarația de renunțare poate interveni numai după pronunțarea hotărârii primei instanțe și cel nmai târiu pâna la expirarea termenului de recurs; ea poate fi exprimată oral sau în scris, dar în mod explicit (art. 368 alin. 1 C. proc. pen.).

Asupra renunțării, cu excepțiua recursului care privește latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea recursului (art. 368 alin. 2 C. proc. pen.).

Renunțarea sau revenirea asupra renunțării poate fi făcută personal de parte sau prin mandatar special (art. 368 alin. 3 C. proc. pen.).

2. 2. Retragerea recursului

Până la închiderea dezbaterilor la instanța de recurs, oricare dintre părți își poate retrage recursul declarat. retragerea trebuie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deținere, printr-o declarație atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deținere. Declarația de retragere se poate face fie la instanța a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanța de recurs (art. 369 alin. 1 C. proc. pen.).

Reprezentanții legali pot retrage recursul cu respectarea, în ceea ce privește latura civilă, a condițiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate retrage recursul declarat personal sau de reprezentantul său legal (art. 369 alin. 2 C. proc. pen.).

Recursul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior (art. 369 alin. 3 C. proc. pen.)

Recursul declarat de procuror și retras poate fi însușit de partea în favoarea căreia a fost declarat (art. 369 alin. 4 C. proc. pen.).

În ceea ce privește practica judiciară, s-a decis că modificare orală, decătre procurorul de ședință, a motivelor de recurs nu echivalează cu retragerea recursului.

CAPITOLUL IV

CAZURILE ÎN CARE SE POATE FACE RECURS

Concepția nouă pe care o întâlnim la actualul recurs, așa cum a fost remodelat prin Legea nr. 45/1993, se vădește cel mai mult prin încercarea de limitare a căii de atac, care să nu aibă cuprinderea foarte largă a apelului și să nu ducă la o nouă judecată în esență asemănătoare cu cea în primă instanță.

Această limitare este posibilă, chiar necesară, când recursul nu constituie a doua cale de atac ordinară și se exercită ducând la realizarea celui de al treilea grad de jurisdicție.

Limitarea se face în sensul înscrierii în lege cu anticipație a tuturor cauzelor în care se poate declara recursul, ipoteze care permit examinarea cauzei numai sub aspectul motivelor legal admise și casării cauzei în caz de constatare a unor asemenea cazuri.

Stabilirea cazurilor de recurs este tradițională în reglementarea acestei căi de atac regăsindu-se la timpul său și în Codul din 1936, care prevedea nu mai puțin de 16 asemenea cazuri de așa-numită nulitate.

Art. 474 din acest cod arăta că hotărârile sunt supuse casării în 8 cazuri de nulități de formă și 8 cazuri de nulități de fond, împărțirea lot fiind de natură a crea un sistem mai ușor și practic de sistematizare al aczurilor de recurs.

În art. 3859 C. proc. pen. sunt prevăzute un număr de 21 de cazuri în care se poate face recurs și ele constau în următoarele:

1. nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei;

2. instanța nu a fost sesizată legal;

3. instanța nu a fost compusă potrivit legii, ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. 2 sau a existat un caz de imcompatibilitate;

4. sedința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

5. judecata a avut loc fără participarea procurorului sau inculpatului, când aceasta este obligatorie potrivit legii;

6. judecata a avut loc în lipsa apărătorului, când prezența acestuia era obligatorie;

7. judecata s-a făcut fără efctuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori;

8. când nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului în cazurile și condițiile prevăzute de art. 117 alin. 1 și 2.;

9. hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția ori motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii sau aceasta nu se înțelege;

10. instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unelel probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului;

11. instanța a admis o cale de atac neprevăzută de lege ori introdusă tardiv;

12. când nu întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni sau când instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 334-337;

13. când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

14. când s-au aplicat pedepse greșit individualizate sau în alte limite decât cele prevăzute de lege, ori când pedepsele au fost greșit calculate, când nu s-au aplicat măsuri de siguranță sau acestea au fost nelegal aplicate, ori când nu s-a rezolvat sau a fost greșit rezolvată latura civilă;

15. când persoana condamnată a fost înainte judecată în mod definitiv pentru aceeași faptă sau dacă există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pedeapsa a fost grațiată ori a intervenit decesul inculpatului;

16. când în mod greșit inculpatul a fost achitat pentru motivul că fapta săvârșită de el nu este prevăzută de legea penală sau când, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal pentru motivul că există autoritatea de lucru judecat sau o cauză de înlăturare a răspunderii penale ori că a intervenit decesul inculpatului sau pedeapsa a fost grațiată;

17. când faptei săvârșite i s-a dat o greșită încadrare juridică;

18. când s-a comis o eroare gravă de fapt;

19. când judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat;

20. când a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului;

21. când apelul s-a judecat în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate.

În legătură cu numeroasele cazuri care permit casarea hotărârilor sunt de făcut observații cu caractere variate a căror înțelegere este de natură a sistematiza situații la prima vedere foarte eterogene.

Astfel, pentru o mai ușoară reținere și reducere a numărului mare de ipoteze, cazurile pot fi grupate uneori în funcție de anumiți factori comuni.

De exemplu, în primele opt cazuri de recurs întâlnim fie un caz de nulitate absolută dintre cele pe care art. 197 alin. 2 le prevede expres sau nerespectarea unor prevederi obligatorii ale legii (încălcarea nemijlocirii judecății în caz de schimbare a completului de judecată, neefectuarea unor expertize obligatorii, nerespectarea interdicțiilor de participare la cauză a unor organe judiciare incompatibile).

Instanța are obligația soluționării cauzei fără a lăsa în suspensie nimic din aceea ce ține de rezolvare.

De aceea, constituie motiv de casare atât nemotivarea hotărârii, cât și nepronunțarea asupra faptelor reținute, iar când motivarea contrazice dispozițivul, echivocul cu privire la corecta și exacta rezolvare a cauzei se amplifică.

Foarte asemănătoare este situația în caz de nerezolvare a unor cereri esențiale ale părților, care se repercutează fie asupra drepturilor acestora, fie asupra soluției din cauză.

Există cazuri în care art. 3859 a avut în vedere, ca motive de casare, aspecte de evidentă lipsă a legalității penale.

Se înscriu în perimetrul acestor cazuri împrejurări ca:

– neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii pentru o faptă considerată penală;

– condamnarea inculpatului pentru fapte care nu intră în ilicitul penal; incadrarea juridică greșită a unei fapte penale;

– neaplicarea corectă în timp a legii penale neavându-se în vedere norma cea mai favorabilă (mitior lex);

– aplicarea în alte limite ale unor pedepse.

Toate aceste neajunsuri ale hotărârii izvorăsc în cele din urmă din nesocotirea principiului legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen sine lege; nulla poena sine lege).

Trebuie semnalate și numeroase cauze în care, fără a exista încălcări ale legii de procedură sancționate cu nulitatea absolută, se manifestă totuși vicii procesuale care influențează major mecanismul judiciar și justifică eventuale casări ale unor hotărâri.

De exemplu, vicii de citare sau absențe ale părților care nu au putut pune în vedere instanței lipsa lor; nejudecarea în primă instanță în limitele faptelor și persoanelor prevăzute în actul de sesizare (cu excepția cazurilor de extindere a acțiunii penale sau a procesului penal); folosirea unor căi de atac inadmisibile sau tardive etc.

Deși majoritetea cazurilor de recurs constituie temeiuri de folosire a căii de atac atât în favoarea cât și în defavoarea inculpatului, uneori delimitarea este categorică și făcută chiar prin ipoteza legii.

De exemplu, cazul de la art. 3859 pct. 15 prevede situații în care orice recurs întrodus pe acele temeiuri nu poate fi decât profitabil inculpatului.

Dimpotrivă, cazul de la punctul 16 înscrie împrejurări a căror constatare duce la o casare ce creează inculpatului o situație mai grea.

Marea majoritate a cazurilor cuprinse în art. 3859 se referă la împrejurări care țin nu de starea de fapt și corecta stabilire a acesteia, ci se polarizează în jurul modului judicios în care latura de drept a cauzei a fost rezolvată prin corecta aplicare a legii și mai ales prin evitarea oricărei încălcări a normelor de drept de natură a influența rezolvarea cauzei.

În trecut, teoria așa-zisă a casării pure în care singura evaluare purta asupra modului corect de aplicare a legii, fără nici o preocupare pentru fondul cauzei și aspectele sale faptice, a fost evident amendată serios de teoria, practica și legislația modernă.

Acest lucru se întrevede destul de clar în formularea câtorva din numeroasele puncte ale art. 3859 și unde starea de drept e greu să fie separată sau izolată de suportul său faptic.

În plus, în legislația română ca și în alte legislații a apărut un caz tipic de recurs, având o strictă implicație faptică și urmărind în principal să înlăture prin casare o eroare judiciară ce s-ar realiza prin rămânerea definitivă a unei hotărâri consacrând cu evidență non adevărul stării de fapt.

Astfel, în fostul art. 474 la II, pct. 6 se prevedea un motiv de nulitate bazat pe eroarea grosieră de fapt. Ideea este reluată și de art. 3859 pct. 16 care evocă pentru motivele de recurs eroarea gravă de fapt.

Ceea ce a vrut legiuitorul prin intermediul acestui text nu a fost de a repune în examinare și stabilire starea de fapt, ori de câte ori ea nu corespunde realității, pentru că aceasta nici nu s-ar fi putut face fără administrarea de probe, activitate pe care recursul nu o cuprinde.

Motivul de recurs se bazează pe o gravă eroare de fapt unde adevărul de multe ori e de notorietate sau atât de evident încât nu mai trebuie dovedit sau demonstrat.

Cazurile din art. 3859, aflate în număr așa mare, au fost individualizate cu minuțiozitate, în primul rând pentru că ele constituie o enumerare limitativă la care nu se pot adăuga alte situații.

Evident, sub aspectul unor forme mai puțin riguroase și formulări elastice, s-ar fi putut găsi modalități în care redactarea să nu pară atât de apropiată de o formulă din științele exacte.

Cu toate acestea, legea a preferat o asemenea polarizare a textului, cu înscrierea fiecărei situații într-un caz distinct, însemnat cu indicativul unui punct, determinând cele 21 de ipoteze deosebite și numerotate corespunzător.

Explicația unei asemenea tehnici legislative, uzitate în majoritatea legislațiilor, ține de mânuirea cu ușurință a textului în motivarea și dezbaterea recursului, limitarea la analiză și soluționarea numai a anumitor aspecte și reglementarea într-un mod exact, dar diferențiat al luării în considerare din oficiu sau numai la cererea celor interesați a unora dintre cazuri.

Semnificătivă în această ultimă direcție este îndeosebi redactarea alineatelor peultim și final din art. 3859, care în lipsa evidențierii exacte și cu un indicativ numeric al fiecărui caz de recurs în parte ar fi reglementat cu mare greutate regimul juridic al aczurilor de nulitate care permit casarea hotărârilor.

Din analiza celor două alineate menționate se desprind trei categorii distincte de situații:

a) Anumite cazuri de recurs se iau în considerare totdeauna din oficiu.

Aceasta obligă instanța de recurs să examineze respectivele aspecte, chiar dacă părțile nu le cer sau invocă prin motivele de recurs.

Există o asemenea situație cu privire la cazurile înscrise la punctele 1-7, 10, 13, 14, 19 și 20.

Dacă există o nulitate absolută, după cum rezultă și din art. 179, ea se poate invoca în orice stadiu al procesului, de către oricine, nu numai cel interesat și chiar din oficiu; aceeași obligație revine instanței de recurs și în vederea condamnării cuiva, pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală etc.

b) A doua grupă de cazuri se ia și ea în considerare din oficiu, dar nu totdeauna, ci numai când a influențat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.

Sunt înscrise în această categorie toate cele enumerate la punctele 11, 12, 15, 17 și 18.

De exemplu, chiar fără ca inculpatul să ceară, instanța examinează din oficiu dacă apelul a fost introdus în termen, dar nu va lua în considerare eventuala tardivitate a apelului din oficiu, pentru că această situație nu influențează hotărârea în defavoarea inculpatului.

Dacă, dimpotrivă, procurorul introduce un recurs pe motiv de tardivitate a apelului, instanța de recurs constatând această poate casa decizia instanței de apel, întrucât nu a avut în vedere motivul de recurs de la art. 3859 pct. 11 din oficiu, ci la cerere și motivarea expresă a recurentului.

c) Din cele două examinări lipsesc anumite cazuri și anume cele înscrise la punctele 8, 9, 16 și 21. În tăcerea legii și printr-un raționament per a contrario față de cele arătate în art. 3859 alin. 2 rezultă că în cazurile respective împrejurările nu pot fi luate în considerare de instanța de recurs niciodată din oficiu și numai la invocarea lor expresă de către cei interesați.

De pildă, împrejurarea că într-o cauză nu s-a făcut expertiză psihiatrică obligatorie nu se va examina niciodată din oficiu.

În schimb, cauza poate fi învederată instanței de recurs de către orice recurent interesat în ridicarea acestui motiv.

Dacă instanța va constata încălcarea dispozițiilor legale din art. 117 alin. 1 sau 2 C. pr.pen., poate dispune casarea hotărârii atacate.

De câte ori instanța ia în considerare motivele de casare din oficiu este obligată să le pună în discuția părților (art. 3859 alin. 3). pentru cazul prevăzut mai sus, respectiv când motivul de casare se invocă de părți sau procuror, nu a fost nevoie de un text expres de lege care să oblige instanța la o anumită conduită, întrucât în virtutea contradictorialității orice susținere, cerere sau argumentare a unei părți poate fi discutată, combătută, completată sau contracarată de toate celelalte părți.

Strâns legate de reglementarea cauzelor de recurs sunt și dispozițiile care se referă la motivarea recursului.

Art. 38510 alin. 1 C. proc. pen., înscrie principiul că recursul trebuie motivat.

Recurentul formulează motivele de recurs în scris, având latitudinea să le cuprindă fie în cererea de recurs, fie într-un memoriu separat, care trebuie depus la instanța de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată (art. 38510 alin. 2 C. proc. pen.).

Deși legea prevede aceste obligații pentru recurent, în mod imperativ, nu dă răspuns la problema nerespectării dispozițiilor din art. 38510.

Dacă efectele nemotivării recursului sau a întârzierii motivării acestuia ar fi fost dintre cele mai grave sau nu ar fi dus la respingerea recursului ca nemotivat, legea trebuie desigur să indice aceasta expres.

Pe de altă parte, instanța este obligată să ia anumite motive de casare în considerare din oficiu, indiferent de împrejurarea că au fost sau nu invocate.

În consecință, nemotivarea recursului sau depășirea termenului de depunere a memoriului privind motivele invocate nu duce la respingerea recursului, dar poate împiedica examinarea acelor aspecte care sunt legate de cazuri a căror examinare nu intră în obligațiile instanței din oficiu sau nu se examinează decât dacă influențează hotărârea în defavoarea inculpatului – ceea ce trebuie recunoscut – reprezintă dezavantaje destul de mari pentru părți și mai ales pentru inculpat. În mod practic, este greu de presupus că părțile interesate nu invocă motivele pe care își întemeiază calea de atac.

În felul acesta, ele capătă siguranța examinării acestor motive și mai ales a aprecierii lor ca fiind de natură a încălca legea și interesele recurentului, pentru a ajuta și orienta activitatea de control a instanței de recurs chiar și în aspectele care urmează a fi luate în considerare din oficiu.

Toate obligațiile recurentului de a motiva recursul prin formele prescrise de art. 38510 alin. 2 sunt de avut în vedere numai în cazul recursului făcut contra deciziei pronunțate în apel, respectiv când recursul constituie al treilea grad de jurisdicție.

Art. 38510 alin. 3 prevede că în cazul prevăzut de art. 3856 alin. 3, respectiv când instituția apelului nu poate fi folosită și recursul constituie singura cale de atac ordinară, obligațiile recurentului de a motiva recursul încetează, acesta putând motiva recursul și oral în ziua judecății.

Evident, nimic nu oprește pe recurent să motiveze în scris și cu cât mai mare grijă calea de atac declarată, indiferent în ce situație s-ar afla.

CAPITOLUL V

EFECTELE RECURSULUI

§ 1. Efectul suspensiv al recursului

Efectul suspensiv al recursului constituie o prelungire până la soluționarea cauzei în recurs a efectului suspensiv acordat de lege pe durata termenului de recurs.

Asemănător apelului și recursul suspendă efectuarea hotărârii atacate, atât cu privire la latura penală cât și privire la latura civilă (art. 3855 C. proc. pen.).

Efectul suspensiv al recursului este o regulă care cunoaște derogări.

Aceastea sunt destul de numeroase, cazurile când legea permite executarea hotărârilor recurate fiind mai frecvente decât în materia apelului.

Astfel, în afara recursului peste termen, care are aceeași bază legală ca și apelul peste termen (art. 365), recursul nu suspendă executarea hotărârii când se declară împotriva:

– încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri de prevenție (art. 141 alin. 2);

– încheierii prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării inculpatului (art. 159 alin. 7);

– încheierii prin care s-a confirmat măsura internării medicale ca măsură de siguranță cu titlu procesual (art. 162 alin. 6);

– încheierii prin care instanța soluționează o contestație introdusă împotriva luării unei măsuri asiguratorii (art. 168 alin. 2);

– încheierii prin care instanța pronunță suspendarea judecății (art. 303 alin. 3).

Există situații când caracterul suspensiv al recursului este limitat la ipoteze foarte înguste cu privire la persoana care exercită recursul.

În acest sens, art. 450 alin. 4 prevede că recursul declarat împotriva unei hotărâri prin care instanța se pronunță asupra liberării condiționate, suspendă executarea numai dacă este introdus de procuror.

Pentru rațiuni identice limitarea la calea de atac exercitată numai de procuror este prevăzută și în cazul introducerii unui apel.

În doctrină s-a precizat, că suspendarea executării hotărârii în caz de introducere a recursului nu se manifestă numai referitor la pedepsele și măsurile de siguranță luate de instanță în rezolvarea laturii penale, ci în mod egal cu privire la executarea obligațiilordispuse pe linia soluționării laturii civile sau a cheltuielilor judiciare.

De asemenea, s-a emis opinia că dacă recursul nu s-a introdus în termen, lipsa efectului suspensiv ar trebui să se manifeste imediat și nu în momentul respingerii ca tardivă a căii de atac.

În mod asemănător, în practică dacă s-a folosit o cale de atac inexistentă, prin multiplicarea gradelor de jurisdicție peste cele permise de lege (de exemplu, un recurs la recurs) s-a apreciat că efectul suspensiv al căii de atac nu trebuie să se manifeste.

§ 2. Efectul devolutiv al recursului

Instanța judecă recursul numai cu privire la persoana care l-a declarat, la persoana la care se referă declarația de recurs și numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces (art. 3856 alin. 1 C. proc. pen.).

Sub aceste aspecte există un paralelism între calea de atac a recursului și a apelului, întrucât privitor la cea din urmă normă sus-amintită este în esență aceeași cu cea din art. 371 alin. 1.

Pentru recurs există însă și o altă limitare în ce privește efectul devolutiv, care nu se întâlnește în cazul apelului și aceasta se referă la motivele pe temeiul cărora se exercită calea de atac.

Având în vedere că recursul nu permite reexaminarea cauzei sub toate aspectele sale, ci controlul se efectuează numai în limitele permise de motivele de casare prevăzute în art. 3859, devoluțiunea vizează exclusiv aspectele care se constituie ca ipoteze considerate de lege cazuri de exercitare a căii de atac (art. 3856 alin. 2).

Limitarea devoluțiunii cauzei în recurs numai la cazurile anume prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. are în vedere mecanismul obișnuit, când recursul urmează apelului constituind cel de al treilea grad de jurisdicție.

În asemenea cazuri, apelul permițând judecarea cauzei în condiții apropiate cu cele de la prima instanță, cu extinderea examinării fondului litigiului pe toate aspectele, este normal ca devoluțiunea în fața instanței de recurs să fie limitată numai pe aspectele anume avute în vedere de lege (cazurile cuprinse în art. 3859).

Când recursul constituie cel de al doilea grad de jurisdicție, hotărârea primei instanțe neputând fi atacată cu apel, legea nu mai prevede limitarea devolutivă anterior menționată.

Dimpotrivă, art. 3856 alin. 3 precizează că recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitată la motivele de casare prevăzute în art. 3859, iar instanța este obligată în afara temeiurilor invocate și cererilor formulate de de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele.

Această ultimă variantă a recursului îl apropie ca natură juridică de apel, respectiv îI conferă o esență asemănătoare cu ceea ce era recursul până la modificările aduse prin Legea nr. 45/1993, transformându-l în singurul remediu ordinar posibil și care realizaeăz totdeauna și exclusiv un sistem de jurisdicție în dublu grad.

În ceea ce privește practica judiciară, s-a hotărât că recursul inculpatului devoluând cauza sub toate aspectele, chiar dacă inculpatul critică sentința numai cu privire la rezolvarea acțiunii penale, instanța de recurs, examinând din oficiu întreaga cauză, poate casa hotărârea doar cu privire la soluția laturii civile.

§ 3. Efectul extensiv al recursului

Instanța de recurs examinează cauza prin extindere cu privire la părțile care nu au declarat recurs sau la care acesta nu se referă (art. 3857 C. proc. pen.).

Aceleași rațiuni care justifică extinderea apelului la grupul procesual având calitatea identică celui care a introdus apelul sau la care acesta se referă, trebuie luate în considerare și în cazul recursului.

Altfel, ar fi posibil să se ajungă la tratamente juridice diferite, aplicate unor părți care au în cadrul litigiului poziții egale, cu drepturi, obligații și răspunderi identice.

Pe cât de necesară este această extindere în rezolvarea în condiții egale a situațiilor create în grupurile procesuale, pe atât se impune folosirea ei exclusivă în folosul celor asupra cărora se răsfrâng efectele sale.

Ca și în cazul apelului, o anumită limitare a extinderii se impune și ea constă în necrearea unor situații mai grave celor care sunt vizați de extindere.

Efectul extensiv nu poate constitui decât un beneficiu de care se bucură membrii unui grup procesual și niciodată un dezavantaj.

Ar fi cu totul inadmisibil, ca persoane care nu au declarat recurs și cu privire la situația cărora nimeni nu a obiectat formulând o cale de atac, să se afle în poziții care decurg din jocul exclusiv al căilor de atac exercitate de alții sau împotriva altora.

Recursul procurorului produce de asemenea efect extensiv.

Pentru a nu fi limitat în această privință de îmdeplinirea termenului de recurs s-a prevăzut că procurorul poate cere extinderea recursului declarat în termen, chiar după ce termenul limită de introducere a recursului a expirat.

Limitarea extinderii recursului în defavoarea părților constituie o regulă care este valabilă și în cazul avut anterior în vedere (art. 3857 alin. 2 C. proc. pen.).

În ceea ce privește practica judiciară, s-a decis că efectul extensiv vizează numai persoanele care au figurat ca părți în proces și de aceea recursul declarat de partea civilă, pentru alte motive, nu ar putea introduce la introducerea în cauză, ca părți responsabile civilmente, a unor persoane care anterior nu au avut calitatea de parte.

§ 4. Principiul non reformatio in pejus

Acest principiu se manifestă la recurs exact în aceleași condiții ca și în cazul apelului.

Art. 3858 învederează cele două aspecte specifice regăsite și în art. 373, care prezintă laturile asemănătoare în esență ale acestui principiu, după cum calea de atac a fost folosită de parte sau de către procuror, dar în favoarea unei părți.

Potrivit cu aceste două ipoteze mari se formulează și regula neagravării situației cuiva în propriul recurs.

Astfel, pe de o parte se prevede că instanța superioară, casând hotărârea, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat recurs; pe de altă parte, se dispune că în recursul declarat de procuror în favoarea unei părți, instanța de recurs nu poate agrava situația acesteia.

Practica judiciară a concretizat ca și cazuri de agravare a situației inculpatului în propriul recurs:

– dacă, rejudecând cauza, în urma admiterii recursului instanța aplică o pedeapsă mai grea decât cea stabilită inițial;

– în cazul în care instanța de recurs aplică, pentru prima dată un spor de pedeapsă, chiar dacă reduce pedepsele stabilite pentru infracțiunile concurente;

– dacă, după ce s-a completat urmărirea penală pentru un concurs de infracțiuni, ca urmare a recursului făcut de inculpat, instanța de rejudecare aplică un spor de pedeapsă, inexistent anterior, chiar dacă pedeapsa rezultată – pedeapsa de bază plus sporul – ar fi mai mică decât pedeapsa inițială etc.

CAPITOLUL VI

JUDECAREA RECURSULUI

§ 1. Pregătirea judecății

Dacă aspectele privitoare la activitățile care premerg judecarea recursului sunt destul de apropiate de ceea ce se petrece la orice altă judecată (se fixează termen de judecată, se desemnează un complet, se dispune citarea părților etc.), în schimb desfășurarea ședinței și soluțiile pe care instanța le poate pronunța în rezolvarea cauzei, se diferențiază destul de mult de formele procesuale ale judecării în primă instanță sau în apel.

Judecarea recursului se face cu citarea părților, inclusiv a inculpatului arestat.

Acesta în principiu trebuie adus la judecată, art. 38511 alin. 2 prevăzând chiar că judecarea recursului nu poate avea loc decât în prezența inculpatului, când acesta se află în stare de deținere.

Deși arestații participă deseori la judecarea recursului, legea a admis, ca în scopul evitării deplasării acestora, să prevadă și unele derogări.

Participarea obligatorie a arestaților la judecarea recursului nu se aplică în aceleași ipoteze ca la apel și care sunt înscrise în art. 375 alin. 4 C. proc. pen. (calea de atac se îndreaptă împotriva unei hotărâri de restituire pentru completarea urmăririi penale sau prin care s-a soluționat un conflict de competență).

În cazul judecării recursului neparticiparea inculpatului arestat este posibilă și într-o altă situație, care sub aspectul frecvenței în practică este desigur mult mai des întâlnită.

Împotriva măsurilor luate de instanțe în domeniul stării de libertate pe cale de încheieri se poate face recurs (de exemplu, încheierea prin care instanțase pronunță asupra plângerii făcute împotriva arestării dispuse de procuror în faza de urmărire penală – art. 1401 alin. b; încheierea de prelungire a măsurii arestării inculpatului în cursul urmăririi penale – art. 159 alin. 7).

Prezența arestatului la judecarea acestor recursuri nu este obligatorie, dar dacă instanța consideră necesară prezența poate dispune aducerea inculpatului.

Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie în toate cazurile.

În activitatea premergătoare ședinței de judecată poate intra o competență care nu se întâlnește decât eventual în această cale de atac.

Potrivit art. 38512, președintele instanței de recurs poate delega pe unul din judecătorii viitorului complet, să întocmească un raport scris asupra recursului.

Având în vedere că destule recursuri pot ajunge până la nivelul instanței supreme, în lege se precizează că la Curtea Supremă de Justiție, raportul poate fi întocmit nu numai de un judecător care este membru al completului, dar chiar și de un magistrat asistent.

Spre deosebire de unele legislații străine, în reglementarea noastră întocmirea raportului nu este obligatorie.

În mod obișnuit, raportul se va întocmi în funcție de complexitatea pricinii și problematica judiciară mai mult sau puțin complicată a acuzei pe care o invocă deseori chiar recurentul în motivele de recurs.

Raportul trebuie să cuprindă pe scurt obiectul procesului, soluțiile pronunțate de instanțele care sau judecat anterior cauza și faptele reținute de ultima instanță.

Toate relatările raportului urmează a se referi numai la aspectele necesare a fi supuse examinării în vederea rezolvării cauzei în curs.

De pildă, dacă motivele de recurs invocate și criticile formulate de recurent vizează exclusiv aspectele laturii penale, în raportul întocmit nu se vor face referiri la modul de rezolvare a acțiunii civile.

Raportul trebuie să mai conțină observații asupra condițiilor de admisibilitate a recursului, precum și expunerea motivelor de recurs, cu referiri dacă este cazul la jurisprudență și doctrină fără a se arăta opinia raportului.

Dacă această exprimare a unei păreri totuși ar avea loc, raportorul prin atitudinea sa devine incompatibil, întrucât s-a pronunțat cu anticipație asupra cauzei.

Deoarece asupra cazurilor de recurs prevăzute în art. 3859 alin. 2 instanța este obligată a se pronunța din oficiu, raportul analizează și semnalează orice implicație care se manifestă în această privință, chiar dacă motivul nu a fost avut în vedere de recurenți.

Instanța de recurs pe baza semnalărilor din raport are obligația să pună în discuția părților toate aspectele și abia după aceea să se pronunțe asupra lor.

Magistratul raportor face parte în mod obligatoriu din compunerea instanței de judecată, iar în caz de imposibilitate se numește un nou raportor cu cel puțin 48 de ore înainte de judecată (art. 38512 alin. 5 C. proc. pen.).

§ 2. Desfășurarea judecății

Judecarea recursului demarează la termenul fixat prin realizarea corespunzătoare a momentului organizatoric al ședinței.

După ce ședința a fost declarată deschisă, se face apelul nominal al celor citați, instața contatând și prezența apărătorului în condițiile în care asistența juridică este obligatorie.

Nefiind prezenți martori problema îndepărtării acestora din sală nu se pune.

În schimb, pot fi introduse de părți sau procuror orice solicitări sau cereri prealabile și există posibilitatea ridicării unor excepții.

De pildă, în acest moment se poate face o cerere de recuzare a judecătorului incompatibil, după cum se permite și ridicarea excepției de neconstituirecorespunzătoare a instanței.

Intrarea în fondul cauzei nu se face ca la judecata în primă instanță prin citirea actului de sesizare a instanței, care constituie cum se știe momentul de marcare a începutului cercetării judecătorești.

Este de semnalat că în recurs întreaga cercetare judecătorească lipsește pentru că în cadrul judecării acestei căi de atac nu se administrează probe (nici cele vechi și cu atât mai puțin cele noi).

Există în lege chiar o prohibiție expresă în acest sens, întrucât din art. 38514 rezultă că toate verificările instanței de recurs se fac numai pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, la care se pot atașa eventual anumite înscrisuri noi.

La judecarea recursului intrarea în fondul cauzei, după parcurgerea momentului organizatoric inițial este marcat de citirea raportului, ori de câte ori s-a întocmit un asemenea act.

După citirea raportului, când acesta există, președintele completului dă cuvântul celor interesați pentru a pune concluzii.

Aceasta înseamnă că în absența cercetării judecătorești se pășește la momentul dezbaterilor.

Spre deosebire de ordinea în care se dă cuvântul la prima instanță, dezbaterile din recurs au o altă succesiune.

Prima dată se dă cuvântul totdeauna recurentului, apoi intimatului și în sfârșit procurorului.

Dacă între recursurile declarate se află și recursul procurorului, primul care ia cuvântul este acesta.

Procurorul și părțile au dreptul la replică cu privire la chestiunile apărute cu ocazia dezbaterilor.

Dreptul la replică este deci o caracteristică a dezbaterilor care au loc la orice judecată, inclusiv în recurs, succesiunea luărilor de cuvânt în cadrul replicii urmând ordinea inițial stabilită pentru punerea concluziilor.

Ca și în apel, inculpatul are cel din urmă cuvântul.

CAPITOLUL VI

SOLUȚIONAREA RECURSULUI

§ 1. Soluționarea propriu-zisă a recursului

După terminarea dezbaterilor în cadrul ședinței de judecată instanța de recurs deliberează și se pronunță asupra cauzei. Regulile generale ale deliberării și pronunțării sunt cele obișnuite (art. 306-308 C. proc. pen.).

Atât în cadrul judecării în ședință, cât și cu ocazia deliberării, în vederea unei corecte soluționări a cauzei, instanța de recurs verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și materialelor din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi prezentate în fața organului judiciar. Aceste verificări se referă exclusiv la aspectele devoluate prin calea de atac și numai în măsura circumscrierii lor cazurilor de recurs invocate de către recurent sau care urmau să fie examinate de instanță obligatoriu și din oficiu.

Cele mai importante aspecte legate de deliberare și de luarea unei hotărâri au în vedere soluțiile instanței de recurs, care sunt foarte diferite de rezolvările primei instanțe și porezintă diferențe chiar față de soluțiile preconizate în apel.

Posibilitățile de rezolvare ale instanței de recurs sunt înscrise în art. 38515, care prevede că în urma deliberării completul de judecată pronunță una din următoarele soluții:

1. respinge recursul menținând hotărârea atacată:

a) dacă recursul este tardiv sau inadmisibil;

b) dacă recursul este nefondat;

2. admite recursul casând hotărârea atacată și:

a) menține hotărârea primei instanțe, când apelul a fost greșit admis;

b) achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal în cazurile prevăzute de art. 11;

c) dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casată pentru vreunul din cazurile de nulitate prevăzute de art. 197 alin. 2, cu excepția cazului de incompetență, când se dispune rejudecarea de către instanța competentă.

Rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casată se dispune și în cazurile când judecarea la acea instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate, sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate, ori unei părți i s-a respins în mod nejustificat o cerere de amânare și din această cauză nu a putut să-și facă apărarea sau prin hotărâre nu a fost rezolvat fondul cauzei.

d) dispune rejudecarea de către instanța de recurs în celelalte cazuri decât cele prevăzute de litera c.

În legătură cu respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ipotezele sunt identice cu cele de la apel și aspectele de tardivitate, inadmisibilitate sau de nefondare a căii de atac.

Există trei situații în care se respinge recursul (soluție identică cu ceea ce se întâmplă în cazul apelului), anume când este: tardiv; inadmisibil; neîntemeiat.

Recursul introdus tardiv nu permite investirea legală a instanței superioare cu dreptul de control asupra primei instanțe, intrate în puterea lucrului judecat prin neexercitarea în termen a apelului.

Inadmisibilitatea recursului este determinată de folosirea lui în afara condițiilor stabilite de lege.

Admiterea recursului duce totdeauna la casarea hotărârii atacate. Legea menționează ipotezele de admitere în patru situații care pot fi și ele grupate în două mari categorii, după cum în urma admiterii recursului mai are sau nu loc o rejudecare a cauzei.

În primele două cazuri de admitere a recursului o rejudecare a cauzei nu se impune, întrucât dacă instanța de recurs casează decizia pronunțată în apel, considerând-o greșită, validează hotărârea primei instanțe, care devine astfel executorie prin rămânerea ei definitivă la momentul pronunțării casării hotărârii date în apel.

În mod identic, când prin decizia pronunțată în recurs se dispune achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal o rejudecare a cauzei nu mai este necesară.

Ultimele două cazuri de admitere a recursului și de casare a hotărârii conduc la rejudecare cauzei. În ipotezele de la lit. c enunțate în mod explicit această rejudecare se face prin trimiterea cauzei la instanța a cărei hotărâre a fost casată, afară de cazul incompetenței acesteia. În toate celelalte ipoteze rejudecarea o înfăptuiește însăși instanța de casare.

Deci, ca și în reglementarea anterioară, există o casare cu trimitere și una cu rejudecare fără trimitere.

Trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța a cărei hotărâri a fost casată se dispune în următoarele cazuri:

– a avut loc o încălcare a legii sancționată cu nulitatea absolută prevăzută de art. 197 alin. 2 C. proc. pen.;

– judecata a avut loc în fața instanței la care se trimite cauza în lipsa unei părți nelegal citate;

– judecata a avut loc la instanța menționată, în absența părții care, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;

– părții i s-a respins nejustificat o cerere de amânare, motiv care a împiedicat exercitarea dreptului de apărare;

– hotărârea casată nu a rezolvat fondul cauzei.

Spre deosebire de legea română care readuce cauza de regulă la instanța a cărei hotărâre s-a casat (și numai în caz de incompetență la alta similară și egală în grad), în unele legislații trimiterea se face obligatoriu la un alt organ de judecată, decât cel care a pronunțat hotărârea casată.

Indiferent unde se îndrumă cauza spre rejudecare, în instanța de trimitere nu are dreptul să participe judecătorul care în recurs, a casat hotărârea.

În codul nostru această situație este evocată expres ca un caz de incompatibilitate.

Când recursul reprezintă al doilea grad de jurisdicție, respectiv în lipsa apelului constituie unicul remediu ordinar de atac, casarea se concentrează asupra unei singure hotărâri, aceasta fiind numai hotărârea primei instanțe.

Când recursul, urmând apelului, realizează al treilea grad de jurisdicție, în cadrul său se pot constata situații diferite de viciere a hotărârilor anterior pronunțate, împrejurare care va determina ca și trimiterea cauzei să se facă la instanțe deosebite.

Această împrejurare o are în veder art. 38515 pct. 2 lit. c alin. 2 făcând precizările care se impun.

Astfel, când recursul privește atât hotărârea primei instanțe, cât și hotărârea instanței de apel, în caz de admitere și dispunerea rejudecării de către instanța a cărei hotărâre a fost casată, cauza se trimite:

– la prima instanță dacă ambele hotărâri au fost casate;

– la instanța de apel când a fost casată numai hotărârea acesteia.

Casarea hotărârii și dispunerea unei rejudecări poate fi determinată și de necesitatea administrării de probe. În asemenea cazuri rejudecarea are loc la însăși instanța de recurs, afară de o singură excepție care are în vedere instanța supremă.

Având în vedere că legea a dorit ca administrarea probelor în cadrul rejudecării să nu aibă loc departe de locul unde acestea se află să existe un acces cât mai ușor la ele și posibilități sporite de a le deduce în instanță prin mijloace de probă, în art. 38515 pct. 2 lit. c alin. 3 s-a înscris o normă corespunzătoare în acest sens.

Curtea Supremă de Justiție, dacă admite recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casată sau când interesele justiției o cer, de către o altă instanță egală în grad.

Prin admiterea recursului și casarea cu trimitere în vederea rejudecării cauzei de către o altă instanță, ciclul procesului se reia de la gradele de jurisdicție corespunzătoare nivelului instanței de trimitere.

Dacă instanța de recurs casează ambele hotărâri, trimiterea la prima instanță presupune reluarea cauzei de la nivelul fondului.

Hotărârea nouă va fi o sentință care permite atacarea ei cu apel ca și în cadrul ciclului anterior al judecății, iar decizia pronunțată de instanța de apel este susceptibilă în continuare de recurare.

În ipoteza când s-a casat numai decizia înstanței de apel, procesul se reîntoarce din al treilea grad de jurisdicție la al doilea reluându-se doar judecarea apelului cu pronunțarea deciziei corespunzătoare.

Împotriva deciziei adoptate în al doilea apel, se poate invoca oricare motiv înscris în art. 3859 C. proc. pen., fiind deschisă posibilitatea folosirii din nou a recursului ca o cale de atac ordinară.

Rejudecarea cauzei la instanța de trimitere se face după regulile judecării fondului sau ale apelului, după cum casarea cu trimitere s-a făcut către prima instanță sau către instanța de apel.

În toate celelalte cazuri de admitere a recursului în afara celor expres avute în vedere de art. 38515 pct. 2 lit. c, se dispune casarea hotărârii și rejudecarea cauzei de către însăși instanța de recurs.

Când instanța de recurs casează hotărârea și reține cauza spre rejudecare, se pronunță și asupra probelor ce urmează a fi administrate fixând termen pentru rejudecare.

Reținerea cauzei spre rejudecare de către instanța de recurs face ca faza de judecată a procesului penal să se epuizeze, fiind parcurse toate gradele de jurisdicție posibile.

După rejudecarea cauzei de către instanța de recurs se pronunță o decizie, care are caracterul unei hotărâri penale definitive nesusceptibile de a mai fi atacată pe cale ordinară.

Soluțiile și chestiunile complimentare? evocate în cazul apelului pot interveni și în cadrul rejudecării de către instanța de recurs, aplicându-se în mod corespunzător regimul juridic prevăzut de art. 380 și 381 C. proc. pen.

Astfel, instanța de recurs poate dispune cu ocazia rejudecării restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale potrivit art. 333; de asemenea, deliberând asupra recursuluiinstana poate face aplicația dispozițiilor privitoare la reluarea dezbaterilor, la repararea pagubelor, la cheltuieli judicuare și altele.

Rejudecarea cauzei după casare de către instanța de recurs se desfășoară potrivit dispozițiilor cuprinse în partea specială, titulul II, cap. I și II, care se aplică în mod corespunzător (art. 38519 C. proc. pen.).

§ 2. Casarea hotărârilor atacate și limitele rejudecării

În caz de admitere a recursului hotărârea atacată se casează în limitele prevăzute în art. 3856 și 3857 C. proc. pen.

Limitarea efectului devolutiv al recursului cu privire la persoanele recurente, calitatea lor procesuală, motivele de recurs sau necrearea unor situații mai grave, pune în discuție problema desființării în întregime sau numai în partea hotărârilor atacate, precum și consecințele decurgând ulterior pentru o rejudecare a cauzei în care a avut loc după caz o casare totală sau parțială.

În doctrina și jurisprudența occidentală s-a precizat că o casare are caracter total când hotărârea este afectată în întregul său de un viciu, dar și atunci când violările de lege sunt legate de aspecte care determină un regim juridic penal greșit mai ales sub aspect sancționator.

Casarea are caracter parțial când cauza de nulitate se referă numai la unele dispoziții ale hotărârii atacate. În asemenea cazuri dispozițiile hotărârii care nu au făcut obiectul casării își conservă întreaga autoritate.

De exemplu, în practică s-a decis că dacă printr-o decizie de casare s-a stabilit că inculpatul, sub aspectul despăgubirilor, răspunde pentru o parte a pagubei provocate, instanța de trimitere nu poate stabili, potrivit legii civile, că între fapta inculpatului și rezultatele acesteia în întregime nu există un raport de cauzalitate.

Cu privire la extinderea la întinderea casării, art. 38517 alin. 2 trimite la normele corespunzătoare de desființare prin apel a hotărârilor atacate, în conformitate cu cele înscrise în art. 328 alin. 2 și 3.

Rezultă, că pe lângă casarea în întregime a unei hotărâri, ea produce efecte uneori numai referitor la unele fapte sau persoane, ori numai în ce privește latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluționare a cauzei.

De asemenea, dacă în timpul judecării recursului inculpatul se află în stare de deținere, instanța de casare poate menține măsura arestării, deși a admis recursul și a pronunțat una din soluțiile care se opun expres unei asemenea menționări.

Cu privire la conținutul deciziei pronunțate în recurs, aceasta trebuie să cuprindă în partea introductivă mențiunile prevăzute de art. 355, iar în expunere temeiurile de fapt și de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea recursului, precum și temeiurile care au dus la adoptarea soluțiilor prevăzute de art. 385 pct. 2.

Dispozitivul trebuie să cuprindă soluția dată de instanța de recurs, data pronunțării deciziei și mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică (art. 38517 alin. 3 C. proc. pen.).

Dacă inculpatul s-a aflat în stare de deținere în cursul judecării recursului, motivarea și dispozitivul deciziei trebuie să menționeze timpul de arestare care se compută din pedeapsă.

Aceleași mențiuni sunt necesare și în deciziile în care instanța de recurs, preocupându-se de starea de libertate a inculpatului, în etapele anterioare ale judecății sau în cursul urmăririi penale, constată vicii cu privire la modul în care s-a dispus computarea în pedeapsă a măsurilor de prevenție și casează o hotărâre greșit pronunțată mai înainte în acest sens.

Când instanța de recurs reține cauza spre rejudecare, în decizie se menționează probele ce urmează a fi administrate (art. 38517 alin. 4 C. proc. pen.).

În ceea ce privește limitele rejudecării după casare, acestea sunt înscrise în art. 38518 pentru recurs și sunt în principiu reglementate asemănător cu limitele rejudecării cauzelor în apel, astfel cum se dispune în art. 385 C. proc. pen.

Potrivit art. 385 C. proc. pen., care se refereă la apel, dar soluția va fi identică și la recurs:

Instanța de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanței de apel, în măsura în care situația de fapt rămâne cea avută în vedere la soluționarea apelului.

Dacă hotărârea a fost desființată în apellul procurorului, declarat în favoarea inculpatului, sau în apelul părții vătămate, instanța care rejudecă poate pronunța și o pedeapsă mai grea decât cea arătată în art. 372 alin. 2 și art. 373 alin. 2.

Când hotărârea este desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce privește latura penală sau civilă, instanța de rejudecare se pronunță în limitele în care hotărârea a fost desființată.

Deci:

– Instanța de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanței de recurs, în măsura în care situația de fapt rămâne cea avută în vedere la soluționarea recursului.

Dacă în cauză nu se administrează probe noi, instanța care rejudecă nu poate da altă apreciere aceluiași material probator existent în dosar și stabili altă situație de fapt.

În consecință, conformarea la dispozițiile și evaluările date prin decizia de casare sunt obligatorii pentru orice judecată subsecventă.

– Când hotărârea este desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce privește latura penală sau civilă, instanța de rejudecare se pronunță în limitele în care hotărârea a fost casată (art. 38518 alin. 2).

CUPRINS

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CĂILE DE ATAC ÎN PROCESUL PENAL

§ 1. Noțiunea și finalitatea căilor de atac

§ 2. Funcțiile căilor de atac

§ 3. Principiile căilor de atac

§ 4. Condițiile de folosire a căilor de atac

§ 5. Clasificări ale căilor de atac

CAPITOLUL II CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND RECURSUL

§ 1. Sediul materiei

§ 2. Scurt istoric

§ 3. Noțiune

§ 4. Natura juridică a recursului

1. Recursul – cale de atac de reformare

2. Recursul – cale ordinară de atac

§ 5. Hotărârile care pot fi atacate cu recurs

CAPITOLUL III CONDIȚIILE EXERCITĂRII RECURSULUI

§ 1. Generalități

§ 2. Titularii dreptului la recurs

1. Aspecte comune

2. Procurorul

3. Inculpatul

4. Partea vătămată

5. Partea civilă

6. Partea responsabilă civilmente

7. Martorul, expertul, interpretul și apărătorul

8. Persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate printr- o măsură sau printr-un act al instanței

9. Reprezentantul legal și apărătorul persoanelor prevăzute la art. 362 lit. b) – f) C. proc. pen. și soțul inculpatului

§ 3. Termenul de recurs

1. Durata și curgerea termenului

2. Repunerea în termen

3. Recursul peste termen

§ 4. Declararea propriu-zisă a recursului

1. Procedura declarației

1. 1. Facerea declarației

1. 2. Depunerea declarației

2. Declarațiile de renunțare sau de retragere

2. 1. Renunțarea la calea de atac a recursului

2. 2. Retragerea recursului

CAPITOLUL IV CAZURILE ÎN CARE SE POATE FACE RECURS

CAPITOLUL V EFECTELE RECURSULUI

§ 1. Efectul suspensiv al recursului

§ 2. Efectul devolutiv al recursului

§ 3. Efectul extensiv al recursului

§ 4. Principiul non reformatio in pejus

CAPITOLUL V JUDECAREA RECURSULUI

§ 1. Pregătirea judecății

§ 2. Desfășurarea judecății

CAPITOLUL VI SOLUȚIONAREA RECURSULUI

§ 1. Soluționarea propriu-zisă a recursului

§ 2. Casarea hotărârilor atacate și limitele rejudecării

BIBLOGRAFIE

1. George Antoniu, Constantin Bulai, Gheorghe Chivulescu, Dicționar juridic penal, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.

2. George Antoniu, Nicolae Volonciu, Valeriu Stoica, Vasile Papadopol, Ion Neagu, Practică judiciară penală. vol. IV. Procedura penală, Editura Academiei, București, 1993.

3. Constantin Bulai, Drept penal. Partea generală, vol. I, Editura Șansa, București, 1992.

4. Thomas Buerghenthal, Renate Weber, Dreptul internațional al drepturilor omului, Editura ALL, București, 1995.

5. Constantin Crișu, Ștefan Crișu, Ghidul juristului, Editura Argesis, Curtea de Argeș, 1996.

6. Aurică Cocaină, Recidiva în dreptul penal român, Editura Lumina Lex, București, 1992.

7. Constantin Crișu, Nicorina Crișu, Cereri penale adresate organelor judiciare, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1989.

8. Constantin Crișu, Ștefan Crișu, Practică și literatură juridică. 1994-1997, Editura Argesis, Curtea de argeș, 1998.

9. Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Șansa, București, 1992.

10. Octavian Cojocaru, Legi speciale cuprinzând sancțiuni penale. Culegere de texte cu adnotări, Editura Continent XXI, București, 1995.

11. Victor Duculescu, Protecția juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, București, 1994.

12. Vintilă Dongoroz, și colab., Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. II, Editura Academiei, București, 1976.

13. Narcis Giurgiu, Răspunderea și sancțiunile de drept penal, Editura Neuron, Focșani, 1995.

14. Dona Gomien, Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Editura ALL, București, 1996.

15. Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială, vol. I, Editura Oscar Print, București, 1994.

16. Ion Neagu, Drept procesual penal, București, 1997.

17. Ion Neagu, Lucia Moldovan, Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară, Editura Didactică și Pedagogocă, București, 1982.

18. Vasile Papadopol, Corneliu Turianu, Apelul penal, Editura Șansa, București, 1994.

19. Vasile Papadopol, Mihai Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Editura Științifică și Enciclopedică, bucurești, 1982.

20. Vasile Papadopol, Ștefan Daneș, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.

21. * * *, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1990, cu note de Vasile Papadopol, Editura Șansa, București, 1992.

22. * * *, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991, cu note de Vasile Papadopol, Editura Șansa, București, 1992.

23. * * *, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992, cu note de Vasile Papadopol, Editura Șansa, București, 1993.

24. Curtea de Apel București, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1994, cu note de Vasile Papadopol, Editura Continent XXI, București, 1995.

25. Virgil Rămureanu, Competența penală a organelor judiciare, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980.

26. * * * Drepturile omului. Documente adoptate de organisme internaționale, Editura Adevărul, București, 1990.

27. * * * Principalele instrumente internaționale privind drepturile omului la care România este parte. vol. I. Instrumente universale, Editura Monitorul Oficial, București, 1996.

28. Ion Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, vol. IV, București, 1927.

29. Ion Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, vol. V, București, 1928.

30. Corneliu Turianu, Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori, Editura Continent XXI, București, 1995

31. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. I, Editura Paidea, București, 1994.

32. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Editura Paidea, București, 1994.