Recuperarea Traumatismelor Aparute In Urma Practicarii Sportului Extrem

RECUPERAREA TRAUMATISMELOR APARUTE IN URMA PRACTICARII SPORTULUI EXTREM

Introducere

Termenul de sport extremestefolositpentru a descrie un anumit tip de activitati sportive care au caracterpericulos . Acesteactivitati de obiceiimplicaviteza ,inaltime , un nivelridicat de efortfizicsiechipament de specialitate .

Definitiasportuluiextremesteneclarsi nu se stie exact de unde a aparut , dar a devenit popular la inceputulanilor 1990 cand au aparut prima oarareclamepentruevenimentul X-Games sicand a fostlansatXtreme Sports Channel ( primul post de televiziunededicatsportuluiextrem .)

Denumirea de sport extremsaraspandit la o multitudine de activitati ,dar nu estestabilit exact cesporturisuntcnsiderate extreme . Exista in schimbcaracteristicicomunetuturorsporturilor considerate extreme .Chiardaca nu estedominatexclusiv de tineret , in general target-uldemograficestepentruoamenimaitineri .

Sporturile extreme in general nu fac parte din programascolara .Tindsa fie sporturimaisolidare , in general la inceputatletiiextremi nu au antrenorisaupreparatorifizici .

Sporturile considerate extreme de media au un numarmai mare de variabilenecontrolabilecasporturiletraditonale .Acestevariabilesunt de obiceivremea ,terenul . Pentrucaacestefenomene nu pot fi controlateafecteazainevitabilrezultatulfiecaruieveniment.

In sporturiletraditionale ,atletiiconcureazaintreeiintr-un mediucontrolat . Existatotusievenimenteprecum X-Games ,darchiarsiaicianumitevariabile nu pot fi la felpentrufiecareatlet , de exemplu , temperaturazapezii , nivelulvalurilor , calitateaterenului .

Chiardaca o astfel de competitie se poatearbitrasi in mod traditional ,atletii de sport extrem de obiceisuntevaluatisubiectiv . Fiecare sport isicreazapropriileforme de arbitraresi le schimbaodata cu evolutiasportului.

Clasificare :

O clasificareoficiala a sporturilor extreme nu existainca ,insa de obiceisunt considerate sporturi extreme cele care indeplinescconditiiledenumirii :

Sa fie sport , adicaparticipantiisaposedetehnicasiexperientasa execute bine activitatearespectiva

Sa fie extrem , adicadacaparticipantii nu executacorectactivitateasportivaatunciexista un riscconsiderabil de accidentarifizice grave

Sporturile extreme pot fi subdivizatein :

Sporturi extreme instrumentale .Suntsporturile extreme care se practica cu ajutorulunorinstrumentespecificecarole , skateboard , snowboard , parasuta , barca , placa de surf , masini , motociclete etc.

Acestea pot fi :

Plutitoaremotorizate : curse cu barca , wakeboarding , ski-nautic , curse cu avioane

Plutitoarenemotorizate : Surf , Windsurd ,kiteboarding , snowbording , parasutism , wingsuit

Pe roti motorizate : F1 , raliu , motocros

Pe roti nemotorizate : Skateboard , Role , BMX , Mountainbike

Sporturi extreme neinstrumentale

Suntsporturile extreme care nu au nevoie de instrumente in plus pentru a fi practicate :catarari de tip “freeclimb” , parkour , catararipegheata etc.

Si in Romania sporturile extreme au inceputsaprindaamploaresisuntpracticate de din ce in cemai multi oameni in toatatara .

Celemaipracticatesporturifiind : Role, skateboarding , snowboarding , ski , wakeboarding ,

Traumatismele in sporturile extreme

Traumatismele in sporturile extreme sunt la ordineazilei .Acestesporturisuntpracticate de obiceifaraantrenorisausupraveghetori ,iarpracticantiisunttinerientuziasmati care vorsaisidepaseascalimitelesisaimitemiscarilefacute de atletiiveteraniaisporturilor .

Multi dintrepracticanti nu au o educatiefizica bine structurata , iar din aceastacauzapracticagresitsporturilefaraincalziresi de multeoriincearcalucruri care le depasestenivelul de control sauputerefizica . Carezultat a acestoreroriapardeseoritraumatisme .

Celemaifrecventetraumatismece au locsunt :

Intinderisientorse

Traumatisme la nivelulgenunchiului

Fracturisidizlocatii

Traumatisme ale capuluisigatului

RECUPERAREA TRAUMATISMELOR SPORTIVE

Medicina sportivă a făcut progrese remarcabile în ultimele decenii, concomitent cu evoluția sportului pe plan internațional, care poate fi considerată extraordinară, atât în planul activităților sportive de amatori, cu corespondență în jocurile olimpice, cât și în disciplinele sportive în care activează în competiții sportivi profesioniști. Este edificator dacă cităm faptul că în SUA aproximativ 55% din populație participă activ la evenimente sportive și că numărul celor ce practică jogging-ul depășește 25 de milioane de oameni de toate vârstele, ceea ce este considerat de unii „nebunia antrenamentelor aerobe".

Intre atribuțiile medicului sportiv, în afara controlului periodic al stării de sănătate și al nivelului antrenamentului sportivilor și asistenței medicale în cursul evenimentelor sportive și asistării sportivului și antrenorului în perioadele de antrenament și pregătire specifică a competițiilor, cu accent pe probleme de nutriție și antrenament aerob și anaerob (în funcție de cerințele sportului respectiv) un rol deosebit de important revine:

activității educative, pentru prevenirea traumatismelor în timpul antrenamentului și competițiilor sportive, a supraantrenamentului și consecințelor sale;

managementului (îngrijirilor) leziunilor traumatice acute și al celor asociate cu microtraumatisme cronice, repetate și, în final

recuperării sportivilor cu traumatisme, asigurând acestora condițiile necesare pentru vindecarea leziunilor, și menținerea cât mai complet posibilă a antrenamentului aerobic, refacerea funcțiilor afectate de traumatism până la un nivel compatibil cu revenirea la antrenamente și apoi în competiții sportive.

Recuperarea traumatismelor la sportivi prezintă multiple particularități față de recuperarea leziunilor similare la nesportivi, care impun adaptări substanțiale ale managementului recuperării și metodologiei utilizate.

Domeniul recuperării sportive este foarte larg prin natura sa, însă există principii de bază, metode și tehnici care se pot aplica într-o mare varietate de situații din patologia posttraumatică sportivă, îndeosebi a sistemului musculo-scheletic.

Activitatea de recuperare este activitate de echipă, la care participă medici (ortoped, medic sportiv, medic recuperator), cadre tehnice (kineto-terapeut, fizioterapeut, maseur) și psihologi, antrenori, proprietarii echipelor și familiile sportivelor.

Procesul de recuperare, în mod normal, trebuie coordonat de medicul specialist în medicină fizică și recuperare medicală care are cunoștințe de anatomie funcțională și biomecanica, de fiziopatologie și patologie posttraumatică și este capabil să aplice principiile fiziologice și metodologia de aplicare a kineto-fizioterapiei. In condițiile traumatologiei sportive medicul recuperator în colaborare cu medicul sportiv, trebuie sâ fie bine informat în ceea ce privește solicitările fiziologice și musculo-scheletice în diferite sporturi, particularitățile organismului sportivului și antrenamentului pe care îl solicită sportul practicat de sportivul traumatizat.

UNELE ASPECTE DE FIZIOPATOLOGIE TRAUMATICĂ A STRUCTURILOR SISTEMULUI MUSCULO – SCHELETIC

Mușchii. Leziunile musculare pot să fie produse direct prin traumatism, prin microtraumatisme repetate (suprasolicitare) sau prin invazie tisulară (prin lacerare). După procesul de reparare și remodelare apar modificări ale funcției mușchiului, ca deficite de forță, tulburări ale echilibrului de forțe în grupele agoniste și antagoniste, în flexibilitate, propriocepție (prin receptoriii cutanați, musculari și articulari). în lipsa unor tratamente adecvate, sportivul riscă să facă noi leziuni în aceleași structuri sau într-o altă regiune, în lanțul kinetic funcțional. Noțiunea de lanț kinetic este considerată de mulți autori ca un sistem în lanț de mușchi, articulații și segmente ale corpului care sunt implicate într-o mișcare biomecanica anumită. De multe ori, suferințele algice și deficitele de forță, flexibilitate sau rezistență ale mușchilor cu anumită localizare nu își au originea în leziuni la nivelul respectiv, ci sunt expresia unor disfuncții la distanță în lanțul kinetic.

Tendoanele. Sunt formate din pachete dense de fibre de colagen, cu mare forță de întindere, aranjate paralel între ele și orientate spre forța de tracțiune a mușchiului.

Leziunile tendoanelor pot să apară în anumite circumstanțe, dacă:

forța se aplică pe tendon rapid și oblic;

tendonul este sub tensiune înainte de aplicarea sarcinii:

grupul musculo-tendinos este întins;

mușchiul atașat este contractat la maximum;

structura tendinoasă este slabă în comparație cu mușchiul.

Vindecarea tendonului are o evoluție în trei faze:

faza inflamatorie (în primele 48-82 ore), cu aflux de substanțe vasoactive, factori chemotactici și enzime degradante;

faza reparatorie, cu producere de fibre de colagen, care se stratifică la întâmplare și au forță redusă;

faza de vindecare, în care forța mecanică a tendonului crește datorită maturării și remodelării arhitecturii fibrelor de colagen, articulate pe direcția forței mușchiului.

Acest ultim aspect motivează mobilizarea precoce în leziunile tendi-noase (cu excepția cazurilor în care tipul de leziune impune imobilizări prelungite). Forța de tensiune a țesutului cicatricial tendinos nu devine optimă decât după ce se aplică stresuri specifice adecvate și gradate.

După leziuni inflamatoare acute, microtraumatismele cronice, repetate asupra tendonului pot determina procese degenerative (tendinoze) frecvente la fasciile plantare, epicondilite laterale, tendinita patelară și tendinita achiliană. în care durerile și disfuncțiile au la bază procese degenerative celulare și modificări tisulare și nu o inflamație activă. In tendinoze este necesară o analiză completă a lanțului kinetic, privind flexibilitatea, echilibrul muscular, biomecanica și kineziologia proximală și distală. „Veriga slabă" din funcția lanțului kinetic trebuie corectată pentru a reduce stresul repetat asupra structuri1 tendinoase respective.

Ligamentele. Sunt structuri formate din țesut conjunctiv dens, ce leagă os cu os. Conțin aferente proprioceptive ce asigură feed-back-ul în sistemu musculo-scheletic. Ca și la tendoane, leziunile ligamentare rezultă de obice din aplicarea unor forțe mari, cu suprasarcini. în procesul de vindecare este necesară ca și la tendoane, mobilizarea precoce, pentru a mări forța lor de tensiune. Nu sunt încă bine studiate perioadele necesare pentru revascula-rizarea și refacerea forței în diferite ligamente după leziuni corectate chirurgical sau prin grefe tisulare.

Rolul neuro-muscular al ligamentelor este deosebit de important, prc-prioceptorii pe care-i conțin stând la baza reflexului artro-kinetic iar în lanțul kinetic reprezintă prima verigă, care asigură un flux senzorial bogat spre SNC Studii recente arată că în constrângeri mecanice pasive (în leziuni traumatice cu imobilizare) se produc pierderi importante ale feed-back-ului aferent. Recuperarea completă necesită în aceste cazuri o reantrenare a stabilității dinamice, pentru a compensa diminuarea stabilității pasive.

Bursele. Formațiuni sacciforme din țesut sinovial, cu conținut de lich : sinovial, localizate în zone de fricțiune între tendon și os, uneori cu comunicare cu un sac sinovial adiacent, bursele pot fi lezate prin suprasolicitai sau traumatisme repetate. Pot fi inflamate secundar, în urma degenerării si calcificării tendonului supraiacent (bursitele subacromiale în tendinitele desupraspinos). Răspunsul burselor la injurii se face prin inflamație, cu revărsat si subțierea pereților.

FACTORII FAVORIZANȚI Al TRAUMATISMELOR SPORTIVE Șl Al REDUCERII PERFORMANȚEI SPORTIVULUI

a) Factori extrinseci (fără legătură cu sportivul):

Erori de antrenament-condiționare și pregătire;

Climat, lichide și hidratare;

Kineziologia sportului;

Factori de risc ai anumitor sporturi;

Echipament;

Terenul de antrenament sau competiție.

în ce privește condiționarea și pregătirea, este importantă analiza modului de antrenament al sportivului (volum, intensitate, terenul sau traseul etc). Leziunile de suprasolicitare sunt uneori determinate de ambiția sportivilor, care aplică principiile competiției „mai mult, mai repede, mai tare", insuficient antrenați, în perioadele de trecere de la un sezon la altul când recurg intempestiv la solicitările bruște ale unor exerciții susținute, cu impact mare.

Este necesar de asemenea să ne asigurăm că s-a făcut o condiționare specifică sportului și pregătirea sportivă corespunzătoare, înainte de trecerea la practicarea sportului respectiv.

Condițiile climaterice și aportul de lichide pot să aibă o influență importantă asupra organismului, mai ales în tipurile extreme de climat sau în sezonul cald, când agresiunile termice, neînsoțite de o hidratare adecvată pot deveni stresante pentru competitori, mai ales în sporturile de rezistență (ciclism, maraton, etc). Uneori pierderile cutanate și pulmonare de lichide pot depăși 2 litri/oră și de aceea trebuie repetate cu strictețe recomandările medicale privind ingestia de lichide înainte și în timpul activității fizice în antrenament sau competiții. în timpul antrenamentelor ce durează mai mult de 90 de minute poate fi utilă suplimentarea cu glucide. Sportivii ce utilizează suplimente de creatină trebuie să se hidrateze corect, întrucât creatina atrage apa în celulele musculare și se poate ajunge la o depletie relativă a volumului extraceiuiar.

Kineziologia sportului și sarcinile specifice ale sportului respectiv trebuie bine cunoscute de sportiv, dat fiind că fiecare sport plasează stresuri unice kineziologice și biomecanice asupra lanțului kinetic implicat în mișcările specifice pentru efectuarea sa corectă. Dacă în cadrul antrenamentului se pune un accent corespunzător pe optimizarea mecanismelor sportului respectiv, leziunile pot fi prevenite. Cu o cameră video pot fi înregistrate componentelesuboptimale ale lanțului kinetic, care asigură feed-back-ul necesar pentru corectarea tehnicilor.

Riscurile inerente în diferite sporturi care predispun la leziuni ale anumitor părți ale corpului trebuie identificate și factorii de risc respectivi pot fi reduși prin antrenamente adecvate. Este important să fie identificate leziunile specifice pentru o anumită activitate sportivă și să fie amplificată funcția lanțului kinetic legată de părțile corpului cu risc de a fi traumatizate.S-a observat că se produc leziuni la un mare procent dintre subiecți după obișnuitul test aerobic la scăriță, explicabile prin faptul că exercițiul respectiv produce unele solicitări anatomice, biomecanice, de forță și flexibilitate, ce devin manifeste, pe măsură ce lanțul kinetic este stresat.

Echipamentul sportiv are deseori un rol semnificativ în apariția unor leziuni: încălțămintea, legăturile la schi, racheta de tenis, echipamentul de protecție în sporturile de contact sunt numai câteva exemple.

Terenul de antrenament sau de joc, calitățile sale, compoziția suprafeței, duritatea sau elasticitatea sunt deosebit de importante în anumite discipline sportive în raport cu anumite tipuri de leziuni ce pot fi produse.

b) Factori intrinseci (legați de caracterele anatomice și biomecanice ale sportivului):

Malaliniament/variații anatomice;

Discrepanțe în lungimea picioarelor;

Mușchi cu forță redusă (asimetriile de forță);

Flexibilitate redusă;

Dezechilibre musculare;

Deprinderi neuro-musculare reduse;

Disfuncții ale lanțului kinetic.

Malaliniamentul și variantele anatomice, ca pronația excesivă a ante-piciorului, piciorul cav, deviațiile în var/valg, torsiunea excesivă a tibiei, diferențe de lungime între membrele inferioare (mai mari de 2 cm) și anteversia excesivă a femurului pot determina probleme biomecanice, ce stau la baza apariției unor leziuni. în asemenea situații pot fi utile ortezele adecvate, sau încălțăminte care absoarbe șocurile.

Asimetriile de forță sau deficitul de forță, de flexibilitate sau o bază aerobică redusă pot să explice rezultatele insuficiente ale recuperării după traumatisme la unii sportivi. De exemplu, o rotație internă relativ redusă a umărului la tenismeni, considerată compensată de o rotație externă excesivă s-a dovedit că predispune la leziuni ale coafei rotatorilor.

Dezechlibrele musculare pot crea unele probleme. De exemplu, mulți tenismeni se antrenează pentru forță predominant pe musculatura anterioară a umărului (dințat anterior, mare dorsal, trapez sau romboizi), mărind riscul unor leziuni ale coafei rotatorilor.

Deprinderi neuro-musculare specifice sportului insuficiente pot mări riscul de leziuni.

Disfuncții ale lanțului kinetic, tulburări în aliniamentul static și dinamic, deosebit de importante în biomecanica sportului trebuie examinate și corectate.

Laxitățile ligamentare generalizate sunt considerate de unii, factori de risc, însă nu există studii clare, ba chiar sunt semnalate uneori efecte protectoare față de leziuni.

In prevenirea leziunilor este importantă respectarea principiilor psihologiei sportului, potrivit cărora sportivul învață să se concentreze, să se relaxeze și să se apere de stres.

Un rol important revine tehnicilor imagistice care facilitează engramele2 neuro-musculare și citirea motorie.

PREVENIREA LEZIUNILOR

In ultimii ani a fost dezvoltată o concepție preventivă a recuperării (prerecuperare) denumită de americani pre-rehabilitation sau prehabilitation (prehab), care se referă la exerciții de recuperare aplicate preoperator cu scopul de a îmbunătății rezultatele postoperatorii (de exemplu, înainte de o intervenție ortopedico-chirurgicală de protezare a șoldului). Teoretic, pre-recu-perarea mizează pe posibilitatea ca prin aplicarea unor exerciții adecvate preoperator, să se amplifice engramele neuro-musculare, prin care s-ar putea grăbi învățarea motorie a programelor de recuperare după intervenția chirurgicală. Practic, în clinica de Recuperare de la Spitalul Clinic Universitar practicăm acest sistem de peste 20 de ani. în colaborare cu clinicile de ortopedie și neurochirurgie, făcând prerecuperarea la bolnavii cu indicații chirurgicale pe șold și coloană lombară (radiculopatii sciatice), cu rezultate evidente.

Mai nou, pre-recuperarea s-a extins prin aplicarea de programe de exerciții utilizate pentru prevenirea unor leziuni sau a deficitelor funcționale determinate de tulburări anterioare biomecanice sau ale lanțului kinetic, ce contribuie la instalarea unor leziuni musculo-scheletice, denumite și programe de protecție. Suportul științific al rolului unor exerciții specifice în prevenirea unor leziuni specifice este încă insuficient. Cu toate acestea, componenta preventivă a medicinii de recuperare și-a găsit o aplicare entuziastă în medicina sportivă americană, practicată de medici fiziatri (specialiști în medicină fizică și recuperare) profilați prin supraspecializare.

Un program de exerciții are 7 componente principale:

Flexibilitate

Antrenament de forță

Antrenament aerobic

Analiza funcțiilor lanțului kinetic

Propriocepția

Deprinderi specifice sportului la înalt nivel

Programe practice de antrenament.

Flexibilitatea

In mod tradițional, se aplică un program de întinderi adecvat și cuprinzător, pentru a reduce riscul leziunilor. Efectele unor asemenea programe au fost puțin studiate până în prezent. Se consideră că o flexibilitate slabă poate contribui la apariția de leziuni, însă nu a fost încă definită o flexibilitate optimă. Protecția de leziuni nu necesită probabil o flexibilitate excesivă (ca în balet), dar este necesar un anumit nivel de bază (nedeterminat încă) pentru a preveni suprasarcinile de întindere asupra mușchilor în toate planurile de mișcare, mai ales la extreme.

Există păreri diferite asupra contribuției relative a sistemului nervos asupra flexibilității musculare.

Mușchii biarticulari pot să aibă un impact puternic asupra lanțului kinetic. Acești mușchi pot avea sechele mult mai largi decât mușchii monoarticulari.

Pentru măsurarea flexibilității mușchilor membrelor inferioare există teste specifice: pentru ischio-gambieri – măsurarea unghiului popliteu (cu coapsa la 90° și genunchiul extins complet); pentru cvadriceps (în special dreptul anterior) – testul Ely (în decubit ventral, se face flexia gambei pe coapsă și se măsoară distanța călcâi-fesă); pentru tendonui achilian – prin măsurarea unghiului de dorsi-flexie a piciorului, care este în supinație parțială.

La membrul superior, la cot și pumn se măsoară goniometric, ca și la umăr, îndeosebi rotațiile internă și externă.

Trebuie urmărit orice deficit de flexibilitate ca și asimetriile, întrucât pot mări riscul leziunilor musculo-scheletice și recidivelor.

Mecanismele prin care pot contribui întinderile la prevenirea leziunilor au fost studiate de Janda și colaboratorii, care au constatat că mușchii groși și inflexibili pot avea un tonus debordant, cu efect inhibitor asupra grupului de mușchi antagoniști, ca si de Noonau și colaboratorii, care au constatat că întinderea mărește temperatura tendonului, aceasta putând avea un efect protector prin creșterea forței de întindere a mușchiului.

Tehnica de aplicare a întinderilor este deosebit de importantă pentru obținerea unor rezultate maximale. Este necesară încălzirea prealabilă a mușchiului și tendonului (efectul este dovedit cu creșteri de la 25° la 45°). Poziționarea corectă este de asemenea importantă. De exemplu, o poziționare incorectă pentru întinderea ischio-gambierilor poate produce leziuni la bolnavii cu sindroame dureroase lombo-sacrate.

Durata este de asemenea importantă. întinderile de scurtă durată (5-10secunde) nu produc probabil stimuli suficient de puternici pentru a producemodificări permanente ale lungimii mușchiului. Deși durata optimă este încă controversată, se preferă durate de 15-30 secunde, repetate de 3-5 ori. Ameliorarea relaxării poate contribui la creșterea flexibilități (prin SNC).

Ideal, întinderile se practică înainte și după programele de exerciții sau rempetiție. Pentru mușchiii groși, cea mai eficace metodă de întindere este prin creșterea forței antagonistului (pentru triceps-mușchii anterolaterali ai zambei, pentru ischiogambieri-cvadricepsul).

Mușchii ce necesită întindere pentru creșterea flexibilității diferă în functie de sport: în tenis adductoriii coapsei și rotatorii urmărului, în fotbal – flexorii si adductorii coapsei, la alergători – ischiogambierii. La vârstnici este importanta flexibilitatea ischio-gambierilor și flexorilor coapsei.

Antrenamentul de forță

In scop protector are la bază 2 mecanisme:

• Primul – un mușchi puternic este capabil să absoarbă o greutate și o
fortă de tensiune, înainte de a ceda mușchiul sau joncțiunea musculo-ten-
dinoasă;

• Al doilea – orice deficit de forță musculară, asimetrie sau dezechilibru
:e vor fi discutate ulterior) pot produce leziuni musculo-scheletice, ca de

exemplu durerile și leziunile patelo-femurale ce succed scăderii forței fibrelor cciice ale vastului medial sau durerile și disfuncția umărului în caz de scădere a forței stabilizatorilor scapulei.

Antrenamentul aerob

Sunt bine cunoscute efectele protectoare ale exercițiilor aerobe asupra vinețiilor cardio-vasculare, ca și valoarea lor pentru ameliorarea consumului maximal de O2 în sporturile de anduranță.

Mai puțin cunoscute și corelate sunt beneficiile exercițiilor aerobe asupra sistemului musculo-scheletic. Forța musculară și unele componente ale I exibilității depind de o bază aerobică solidă, datorită faptului că abilitatea mușchiului de a genera și de a absorbi forță depinde de cantitatea adecvată fe ATP. Alte efecte dovedite sunt creșterea densității capilare, creșterea numărului de mitocondrii și enzime exidative mitocondriale, ameliorarea utilizării de acizi grași liberi și creșterea procentului de fibre de tip II A (capabile ie adaptare la anduranță sau la activități cu arderi scurte). Toate aceste mo-zf.cări favorizează creșterea „pragului de lactat" și toleranța la acumulări delactat în sânge, favorabilă în sporturile de anduranță, pentru că reduc oboseala și favorizează și amplifică performanța musculo-scheletică. Prin scăderea oboselii musculare se reduce riscul de leziuni musculo-scheletice observate la schiori (la care cele mai multe leziuni apar spre sfârșitul zilei pe fondul oboselii musculare cauzate de depleția glicogenului).

Deci, exercițiile aerobe trebuie să fie o componentă esențială a antrenamentului, pentru a preveni oboseala precoce musculară și prin aceasta și leziunile musculo-scheletice. în plus, prin creșterea densității capilare, este combătută ischemia relativă a grupului muscular de forță și este prevenită acumularea de acid lactic în mușchi.

Dat fiind ca în sporturile care utilizează membrele superioare (înot, caiac), pragul acumulării de lactat apare mai devreme decât la exercițiile cu membrele inferioare, antrenamentul de anduranță cu membrele superioare va reduce acumulările de lactat și va mări valorile V02 maxim.

În funcție de specificul sportului, pentru scăderea oboselii și reducerea riscului de leziuni musculo-scheletice, antrenamentul aerob trebuie orientat către sistemul energetic predominant pe care îl solicită sportul respectiv: ATP-fosfocreatină, anaerobic sau aerobic.

Sistemul energetic ATP-fosfocreatină asigură o putere explozivă pentru 5-10 secunde (extrem de scurt). Antrenamentul în acest sistem ajută la creșterea vitezei și rapidității. Se folosesc activități de tip pliometric, ce stre-sează puterea musculară (vor fi prezentate mai jos). Se folosesc greutăți mici, repetiții numeroase, ce antrenează viteză și explozivitate în mișcare. Se urmărește recrutarea maximă de unități motorii „la cerere". în plus, antrenamentele cu rezistențe maxime (RM) cu o repetiție contribuie la dezvoltarea activității maxime a unității motorii.

Sistemul energetic anaerob. Antrenamentele cu durată de 60-90 secunde (intermediare) solicită sistemul energetic anaerob (glicolitic). Se cere viteză mare, intensitate mare a efortului susținut perioade scurte de timp. Activitățile de acest tip includ alergările de 100 și 200 m (sprint), alergarea pe scări, antrenamentele cu intervale la bicicletă.

Sistemul energetic aerob necesită exerciții de intensitate mare, susținute, cu interval și cu refacere rapidă între ședințele de exerciții. în fitness aerob transportul de 02 la țesuturi și mușchi este mai eficient și refacerea după o zi de sport sau exerciții intense este mai rapidă.

Funcția lanțului kinetic

În traumatismele sportive este uneori insuficientă terapia locală deexemplu, gheață și AINS la un tenismen cu epicondilită). Este necesa-§ analiza biomecanicii lanțului kinetic, pentru a depista deficiența care a de:e'-minat leziunea respectivă – deficit biomecanic al pumnului, forța umărului sau fexibilitatea insuficientă sau probleme cu echipamentul sportiv (corzile rachetei foarte tensionate). înlăturarea acestor deficiențe va reduce și riscul leziunilor ulterioare.

În sindroamele de suprasolicitare sau după macrotraumatisme musculo-scheletice, țesuturile lezate trebuie modificate, adaptate (pentru a face față eficient sarcinilor și biomecanicii sportului) și în același timp integrate în lanțul kinetic, prin exerciții specifice sportului respectiv, aplicate într-o progresiune ogică. Gray (1991) definește prin termenul „izolare integrată" depistarea locului leziunii, malaliniamentului, deficitului de forță și integrarea zonei respective în lanțul kinetic. Există multe tipuri de exerciții ale lanțului kinetic, care se aplică într-un mediu îmbogățit proprioceptiv și care pot integra specific mișcări oiomecanice ale membrelor superioare și inferioare (incluzând utilizarea multor articulații și contracții musculare). Aceste exerciții sunt specifice sportului respectiv și utilizează grupe musculare într-o manieră coordonată. După Gray, întinderi funcționale reale pot fi performante numai când țesuturile solicitate sunt încorporate în sarcini integrate în lanțul kinetic.

Propriocepția

Noțiune controversată, propriocepția poate fi definită ca un proces complex neuromuscular care permite corpului să mențină o stabilitate corectă și o orientare corectă în ortostatism și mers.

Leziunile articulare pot determina modificări directe și indirecte în iner-vația mecanoreceptorilor. Ca urmare, mesajele spre și de la acești receptori pot fi întrerupte și deaferentarea explică activarea insuficientă sau necoordonată a grupelor musculare. O asemenea „instabilitate" funcțională la început nu mecanică) poate reduce performanța și mări riscul de repetare a leziunii (observată prin studiii stabilometrice la fotbaliști). Prin exerciții adecvate pentru ameliorarea stabilometriei, un studiu prospectiv al acelorași autori a constatat reducerea riscului de leziuni. Este important ca după leziuni să fie rezolvat și deficitul de propriocepție, prin antrenarea echilibrului și exerciții în lanț kinetic închis la membrele inferioare. Testele funcționale (sărituri într-un picior) și testările specifice sportului permit aprecierea stabilității dinamice înainte de revenirea în activitatea sportivă.

Deprinderi (abilități) de înalt nivel, specifice sportului

Pentru revenirea în activitatea sportivă după un traumatism, trebuie să ne asigurăm că abilitățile specifice sportului pot fi realizate. Nu trebuie „să faci sport pentru a fi în forță", ci să „fii în formă pentru a face sport". Cheia practicării unui anumit sport este întărirea engramelor neuromusculare necesare pentru executarea mișcărilor complexe și de finețe prin sportul respectiv. Stereotipurile dinamice motorii în fiecare sport se însușesc printr-o practică repetată până la perfecțiune. Tipurile de mișcări și manevre fundamentale pentru un sport anume, ca și poziția specifică a sportivului în timpul jocului trebuie învățate și practicate, pentru a reduce riscul leziunilor musculo-sche-letice potențiale. înainte de revenirea în competiție, după traumatisme, sunt necesare exerciții de mers și coordonare, de înalt nivel, pliometrice, ca și manevre și poziții specifice sportului.

Programe practice de antrenament

Toate componentele protecției și prerecuperării traumatismelor sportive, menționate mai sus, pentru a deveni eficiente, trebuie încorporate într-un program de antrenament individual sau de grup. Educația este esențială și trebuie inclusă în programele sportive din școli și universități, ca și în programele echipelor și cluburilor sportive.

RECUPERAREA ÎN TRAUMATISMELE MUSCULO-SCHELETICE DIN SPORT

Analiza leziunilor musculo-scheletice

Majoritatea traumatismelor musculo-scheletice pot fi împărțite în două categorii: 1) acute și 2) subacute și cronice.

Leziunile acute sunt legate deseori de macrotraumatisme, și întreruperea integrității sistemului musculo-scheletic (fracturi osoase sau rupturi de ligamente). Există o gamă largă de situații. Este important diagnosticul, transportul corect, în siguranță al sportivului, uneori intervenții chirurgicale precoce, pentru revenirea cât mai repede în activitate.

Traumatismele subacute sau cronice pot fi considerate deseori ca leziuni repetitive de „suprasolicitare" a sistemului muscular. Exemple de micro-traumatisme repetate găsim la mușchii extensori ai antebrațului și grupul de tendoane în „cotul tenismenului" sau în stresul susținut de tibie în șutares mingii. în aceste cazuri tratamentul nu este neapărat chirurgical, marea majoritate se tratează conservator, cu aplicarea principiului „repausului relativ" în care partea traumatizată este protejată de noi traumatisme și este recuperată treptat la funcția normală și menținerea antrenamentu _ aerobic prin metode adecvate.

Educația joacă un rol important în prevenirea leziunilor de suprasolicitare și este necesară aplicarea unor programe speciale de recuperare, după analiza biomecanica și a lanțului kinetic și depistarea disfuncțiilor care stau la oaza leziunilor repetate. Utilizarea de orteze și alte dispozitive corectoare ca și a unui echipament sportiv adecvat poate fi utilă mai ales la membrele inferioare, unde tulburările de statică sunt frecvente și produc dezechilibre în .anțul kinetic utilizat în sportul respectiv.

Pentru ca recuperarea să fie eficientă, medicul recuperator trebuie să examineze complet sportivul, dat fiind că efectele traumatismelor musculo-scheletice sunt rareori limitate la o singură articulație, cel mai adesea producând alterări anatomice și biomecanice proximal, distal și colateral de locul eziunii directe. La acestea se adaugă în cazurile cronice adaptări în urma unor erori de antrenament și mai ales neadaptării la suprasarcinile musculo-tendinoase.

Prima etapă este stabilirea unui diagnostic clinico-funcțional corect și complet.

Trebuie recunoscute leziunile musculare și tendinoase prin suprasarcină, care cunosc un ciclu vicios.

Când o unitate musculo-tendinoasă este supusă unei sarcini de întindere, se produc leziuni la nivel celular, care produc simptome tipice, ca durere, disfunctie și instabilitate, cu reducerea performanței sportive. Dacă aceste suprasarcini sunt mici (microrupturi) și nutriția și vindecarea sunt adecvate, activitatea poate fi reluată. Dacă, însă, leziunile nu sunt tratate corect și progresează spre macrorupturi, vindecarea este însoțită de dezvoltarea de țesut cicatricial, cu adaptări subclinice ca reducerea flexibilității și a forței sau dezechilibre de forță. în aceste condiții se reduce și mai mult performanța și se instalează substituții biomecanice care perpetuează „ciclul vicios de feed-back negativ", cu posibilitatea apariției unor noi leziuni și exacerbarea leziunilor cronice. în mușchi apar leziuni microscopice tipice ca zone de mionecroză la joncțiunea mio-tendinoasă. în tendoane apar procese inflamatorii acute sau cronice (tendinite) sau procese degenerative intratendi-noase, fără mediatori ai inflamației (tendinoze).

A doua treaptă este managemenul terapeutic acut cu obiective de reducere a inflamației și control al durerii cu medicație AINS și antialgică, plus protecție, repaus relativ, gheață, compresie și ridicarea membrului deasupra corpului.

A treia treaptă este recuperarea inițială, cu accent pe vindecarea corectă, restaurarea mobilității pentru reducerea efectelor imobilizării, tracțiuni, întinderi ale membrului cu greutăți controlate pentru promovarea depunerii colagenului în fibre ordonate și aliniate după liniile de forță, inițierea corectării dezechilibrelor biomecanice.

A patra treaptă include corectarea dezechilibrelor, prin dezvoltarea mișcărilor și forțelor simetrice, aplicarea unor programe de forță excentrice (capabile să facă față unor noi stresuri de întindere), însoțite de un antrenament aerobic.

A cincea treaptă urmărește revenirea la funcția normală prin antrenamente încrucișate, antrenament în apă, includerea treptată a unor activități specifice sportului, concomitent cu restaurarea la nivelul de bază anterior traumatismului a anduranței, puterii și agilității.

Examenul sportivului în recuperare

Din anamneză sunt necesare informații utile pentru precizarea diagnosticului și elucidarea mecanismului de producere a leziunilor.

Cronologia leziunii – momentul apariției durerii, înainte sau după leziune, instalată brusc sau treptat.

Mecanismul leziunii – prin traumatism? Cu membrul inferior cu picioru în aer au pe sol, în inversie sau eversie, cu genunchiul în valg sau var însoți: de un zgomot? în ruptura LIA sunt tipice piciorul pe sol, în valg și rotit, fără contact, cu zgomot.

• Natura durerii – constantă sau intermitentă, asociate sau nu cu gra-
isiia, localizată sau extinsă, asociată sau nu cu inflamația? Sunt caracteristice durerile din fracturi în repaus sau activitate minimă, în sindromul decompartiment – lipsește în repaus, prezentă după unele activități, în sindromul patelo-femural – după ședere prelungită pe scaun (semnul teatrului), în bursită infrapatelară – dureri acute la extensia genunchiului.

• Leziuni anterioare – câte, când și cu ce localizări?

• Practica exercitiiior – frecvență, intensitate, ritm, precedate sau nu de intinderi.

Echipament – încălțăminte, orteze.

Mediul exterior – suprafețe la antrenamente și în competiții.

Considerații de vârstă – în caz de dureri distale ale tendonului achilian, la tineri pot fi suspectate apofizite calcaneene, la vârstnici tendinite. Durerile de șold la tineri pot fi date de fracturi de stres femurale sau apofizite de tracțiune, la vârstnici de fracturi sau de afecțiuni ale coloanei lombo-sacrate -canal îngust.

La examenul obiectiv al sportivului trebuie aplicat conceptul de lanț ki-netic: se examinează clinic și funcțional coloana, șoldurile, genunchii și gleznele la sportivii cu traumatisme ale membrului inferior, în timp ce la cei cu :rice acuze la membrul superior se examinează pumnul, cotul, umărul și coloana cervico-dorsală.

Se începe evaluarea în repaus a posturilor, lungimii membrelor, volumului mușchilor, se continuă cu examinarea mersului (poziția piciorului și genunchiului) apoi pe covor rulant pentru leziunile în alergare, eventual se face analiza alergării pe video. La gleznă si picior se palpează tendonul achilian și originea inserției fasciei plantare, se examinează mobilitatea talară, subtalară și medio-talară, laxitatea ligamentelor laterale și mediale ale gleznei si se măsoară goniometric inversia, eversia, deviațiile de la normal (2:1) sau în var sau valg.

La genunchi se examinează poziția și mobilizarea rotulei, ligamentele aterale și încrucișate, meniscurile, mobilitatea articulară și se face testingul muscular.

La coapsă se face bilanțul articular și testingul muscular.

La membrele superioare se examinează mobilitatea articulațiilor pumnu-lui, cotului, umărului și scapulei, precum și mușchii umărului, brațului și antebrațului. Se examinează inserțiile tendoanelor pe epicondil și epitrohlee, tendoanele supraspinosului și părții lungi a bicepsului.

Coloana cervico-dorso-lombară se examinează complet din punct de vedere al posturii, mobilității și musculaturii paravertebrale și abdomino-pelvine.

Se aplică testele specifice pentru articulațiile sacro-iliace.

în final se face un scurt examen neurologic cu accent pe semnele de radiculopatii cervicale sau lombare și pe sindroamele de încarcerare a nervilor periferici.

Tratamentul traumatismelor acute (principii de bază)

Tratamentul precoce al traumatismelor acute (în primele 24-48 ore după traumatism) are ca obiective ameliorarea durerii și controlul inflamației și în acest scop cele mai importante principii sunt:

Repausul relativ;

Protecția zonei traumatizate;

Crioterapia locală;

Compresia țesuturilor traumatizate și

Poziția declivă, cu ridicarea membrului traumatizat deasupra nivelului cordului.

Aceste cinci principii sunt definite prin inițialele lor în limba engleză PRICE, respectiv: protecție, repaus relativ, gheață (ice), compresie și elevare (ridicarea membrului).

Repausul relativ. Repausul este necesar pentru refacerea tisulară și vindecarea leziunilor, însă la sportivi (și nu numai) repausul este relativ, pentru că trebuie menținută condiționarea aerobă și fitnesul cardiovascular. Este practic menținută în repaus și protejată doar partea lezată, prin imobilizare cu ațele, aparat gipsat, orteze, extensie cu contragreutăți, în cazul membrului superior imobilizarea cu sprijin într-o eșarfă, iar în caz de traumatisme la membrele inferioare, cu imobilizare și protecție în aparate de contenție, deplasarea se face cu cârje, baston, fotoliu rulant, etc.

Masa musculară din celelalte regiuni ale corpuiuui trebuie menținută în activitate, pentru a-și menține tonusul și troficitatea și pentru a produce un stres adecvat pentru sistemul cardiovascular, în scopul întreținerii capacității aerobe și optimale a sportivului. în caz contrar după 4 săptămâni de neantre-nare apare o scădere semnificativă a capacității aerobe. Mușchii contralateraii sunt supuși unor exerciții de forță, pentru efecte contralaterale.

Ca exerciții aerobe eficiente pot fi aplicate orice tip de exerciții care utilizează grupe musculare mari timp de 20-60 minute: exerciții ritmice (cu partea lezată bine protejată) sau exerciții la bicicleta ergomethcă cu 2 sau 3 membre sau alergare (jogging) în apă, în bazin, cu veste gonflabile ce mentir corpul deasupra apei (rezistența apei contribuie la fitnes aerobic, apa însăs asigură un „corset proprioceptiv" și asigură stabilitatea trunchiului).

Crioterapia. Punga cu gheață sau masajul cu gheată produce vazo-constricție, reduce tumefacția și contribuie la ameliorarea durerii. Crioterapia trebuie aplicată 20 minute pe oră.

Compresia. în jurul zonei traumatizate limitează tumefacția, mărește confortul și facilitează mobilizarea precoce. Stresul presor asupra țesuturile determină formarea de colagen mai liniar și cu forță elastică mai mare. Se pe: folosi bandaje elastice schimbate la fiecare 4 ore. Compresia și crioterapia pe: fi aplicate simultan.

Cu scop antiinflamator și antialgic pot fi folosite în fazele precoce antiinflamatoare nesteroidiene și medicație analgetică selectate de medic, ca și tehnici de stimulare electrică analgetică de tip TENS, curenți diadinamici, curenți interferențiali. Mai poate fi folosit și curentul galvanic sub forma unor iono-galvanizări cu substanțe antiinflamatoare, ca și ultrasunetele (eventual ultrasonoforeză cu hidrocortizon) în același scop. Efectul antiinflamator al electroterapiei cu curenți de joasă și medie frecvență este discutabil. După ieșirea din faza acută posttraumatică pot fi utile în scop antalgic și vasculo-trofic și aplicațiile locale de căldură (pungi termice, parafină) sau diatermia cu unde scurte sau microunde.

Tratamentul precoce al leziunilor de suprasolicitare diferă de tratamentul leziunilor acute posttraumatice. De obicei inflamația și tumefacția nu sunt semnificative și nici permanente.

Nu este necesară compresia și elevația membrului afectat.

Sunt esențiale protecția și aplicațiile de gheață. Crioterapia se dovedește deosebit de eficace.

Este necesară întreruperea sau interzicerea activității care a determinat .eziunile de suprasolicitare, urmată de educația sportivului, care trebuie să cunoască foarte bine principiile biomecanice și kineziologice ale sportului său.

Aplicațiile locale de căldură se dovedesc deosebit de eficiente, combinate cu întinderi blânde prelungite pentru flexibilitate și extensibilitatea colagenului. Ultrasunetele, ca și diatermia cu unde scurte (profundă) ajută la reducerea durerilor și a redorilor musculare. Este util masajul adecvat pentru mobilizarea țesutului cicatricial cutanat (îndeosebi manevrele de fricțiune și „cross fiber"), ca și pentru refacerea propriocepției.

Sunt indicate tehnicile de relaxare generală și a mușchilor specifici și ".ehnicile de întindere.

în cazul unor mușchi dureroși sau inhibați, pentru refacerea sensibilității -anestezice musculare sunt eficiente tehnicile de electrostimulare musculară și Tehnicile de biofeedback. Este tipică siderarea, inhibiția vastului medial oblic în :raumatisme de genunchi cu hidartroză. O hidrartroză de numai 20 ml inhibă cu 60% activitatea mușchiului. De asemenea, durerile afectează aferentația neuromusculară și produc o inhibiție neurală (deaferentație sau impulsuri asincrone).

Rolul medicamentelor antiinflamatoare nesteroidiene în leziunile de suprasolicitare nu este bine definit. La început și pentru scurt timp pot ajuta începerea recuperării prin reducerea durerii. Durerile pot produce inhibiție importantă asupra mușchilor iar procesele de substituție și contracție reprezintă două dintre efectele biomecanice suboptimale ce pot fi produse în condiții de .mers cu durere".

În macrotraumatismele cu sângerare importantă, din stadiile precoce, AINS sunt contraindicate pentru că pot mari sîngerarea prin scăderea agregării trombocitelor.

La sportivi nu este indicată utilizarea AINS pe termen lung, ci trebuie căutate insistent cauzele specifice ale durerilor: deficite biomecanice și de flexibilitate, de forță sau asimetrii.

Recuperarea în traumatismele sportive

Trebuie concepută cât mai precoce după stăpânirea durerii și leziunilor acute și are ca obiective: refacerea funcțională cât mai completă, prin ameliorarea mobilității, flexibilității, forței și rezistentei musculare, agilității sportive și coordonării (propriocepției).

Mobilitatea, flexibilitatea și echilibru muscular

Toate aceste obiective pot fi ușurate concurent în programul de recuperare.

În funcție de leziuni, mobilitatea poate să necesite protecție în stadiile inițiale (doar mișcări pasive și limitate), dar dacă este tolerată trebuie dusă la amplitudine completă. Mobilizările articulare asigură nutriția cartilajului articular prin presiune hidrostatică, previne contractarea țesuturilor moi și asigură propriocepția articulară și feedback-ul muscular.

Mușchii pot fi mult mai eficienți mecanic dacă se pot scurta și lungi la maximum, mai ales în exercițiile izotonice.

Pentru o mobilitate completă sunt necesare întinderi terminale blânde, după aplicarea prealabilă de căldură superficială, ultrasunete ori diatermie.

In timpul procesului de vindecare trebuie aplicate stresuri specifice blânde asupra țesuturilor prin imobilizări articulare și întinderi, cu scopul de a promova aliniamentul liniar al colagenului.

Întinderile combinate cu un program de forță asigură echilibrul muscular, pentru a evita disfuncțiile rezultate din dominanța unui agonist asupra unu: grup antagonist slăbit și nefuncțional, urmat de contractură și disfuncție articulară.

Antrenamentul de forță

Poate fi început precoce, progresând pe măsura vindecării leziunii s creșterii mobilității articulare. în primele săptămâni de antrenament forța creste prin efecte neurale (sincronizare și recrutarea de unități motorii). Hipertrofia fibrelor musculare nu se produce decât după cel puțin 3-4 săptămâni de antrenament de forță. Creșterea forței musculare permite refacerea precoce a funcției și performanței.

Există o serie de tehnici de antrenament de forță: izometric, izotonic, izokinetic, cu bandă rezistivă, cu diferite rezistențe, pliometric, ca și exerciții în lanț kinetic.

• Izometric. Contracții fără mișcare, fără lucru mecanic, prin care se pot
obține creșteri de forță semnificative (cu 5% pe săptămână cu o singură con
tracție de 6 secunde pe zi, după Hettinger). Cele mai bune rezultate se obțin
cu 5-10 contracții maximale de 6 secunde pe zi (Clarke). Contracția izometrică
trebuie să fie aproape maximală și destul de lungă pentru a recruta total
fibrele, repetată de mai multe ori pe zi (Atha). Câștigul de forță este specific
unghiului articular.

Exercițiile izometrice nu modifică abilitatea de a exercita rapid forță și nu asigură un stimul important pentru hipertrofie și rezistență în activitatea dinamică. Nu este un tip funcțional de exerciții, dar protejează articulația de unda de stres și provoacă mai puține reacții inflamatorii în articulație decât exercițiile izotonice. Exercițiile izometrice pot pregăti mușchiul pentru întinderea lanțului kinetic funcțional în ultimul stadiu. Contracțiile izometrice sunt obișnuite în viața de zi cu zi și în sport. Rolul cel mai important al exercițiilor izometrice este aceia de stabilizare a corpului în ortostatism și utilizarea membrelor inferioare. Antrenamentul corect de stabilizare ca și antrenamentul cu greutăți libere este esențial pentru a ne asigura că utilizăm efectiv mușchii într-o manieră izolată și că nu creem condițiiii de risc altor elemente ale lanțului kinetic datorită unei sarcini excesive sau dezechilibrate.

• Izotonic. Contracția constantă a mușchiului, cu aplicare constantă de
tensiune egală. Exercițiul dinamic produce mișcare în articulație, pentru a de
plasa o sarcină în cursă completă. Sarcina minimă este greutatea membrului
și progresează în exercițiile rezistive.

Forța izotonică depinde de forța contracțiilor musculare și biomecanica mișcării în articulație. Mușchiul nu se contractă la capacitate constantă și apare un procent specific în funcție de unghiul articular. De aceea, termenul izotonic nu este tehnic corect.

Exercițiile izotonice sunt concentrice și excentrice (respectiv, la biceps -ridicarea și coborârea unei greutăți prin scurtarea și apoi alungirea fibrelor musculare). Exercițiile excentrice sunt considerate capabile de a produce leziuni musculare (inflamatorii, iritative). S-au constatat constante creșteri ale nivelului plasmatic al creatinkinazei (Clarkson) și eliberarea de proteine celulare cu creșterea tumover-ului proteic muscular (Evans și Cannon), considerate ca modificări adaptative pentru repararea leziunilor musculare produse de contracțiile concentrice, esențiale prin hipertrofie (creșterea capacității oxida-tive a mușchiului), concomitent mecanism de protecție față de noi leziuni.

• Izokinetic. Exerciții la viteza prestabilită (egal) a mișcării articulare,
care permit producerea de forță maximă în toată cursa de mișcare. Forța
izokinetică este torque (mișcare de torsiune) maximă ce poate fi dezvoltată la
orice viteză de contracție. Vitezele realizate sunt mai mari decât cele atinse cuechipamente tradiționale de antrenament cu greutăți, dar mai mici decât unele mișcări sportive (de 10-20 ori).

Acest tip de exerciții asigură informații obiective despre torque muscular de vârf, putere și rezistență la viteze reproductibile, în comparație cu mușchiul sănătos, utile pentru dirijarea antrenamentului. Sunt considerate ca nefuncționale, întrucât aceste exerciții se aplică la o singură articulație și un singur mușchi la contracție maximală. Aceste exerciții nu stimulează căile utilizate de mușchi în sport sau în activitățile zilnice obișnuite. După acest tip de antrenament de forță, sportivii trebuie să recâștige agilitate, coordonare și deprinderi specifice sportului înainte de a reveni în competiție. Nu există corelație între scorul indicat de aparat și performanțele sportive. In plus, exercițiile izokinetice pot produce sarcini patelo-femurale crescute și forțe de compresiune mari și de aceea sunt contraindicate în cazurile de traumatisme de genunchi cu ligament încrucișat deficient sau reconstruit.

• Bandă elastică rezistentă. Permite exerciții cu rezistente progresive în multiple planuri de mișcare. Este utilă pentru stimularea funcțiilor și activităților specifice unor sporturi. Acest tip de exerciții utilizează mușchii în mai multe planuri de mișcare complexe și diagonale (spirale solicitate în diferite sporturi), în antrenamentul după leziuni, utilizarea unor sarcini mari trebuie făcută cu atenție, pentru a preveni forțele de compresie excesivă asupra articulațiilor afectate.

Exercițiile pliometrice și antrenamentul de putere

Exercițiile pliometrice sunt contracții musculare concentrice precedate de întinderi ale acelorași grupe musculare. Ele măresc viteza și puterea, ajută reacția neuromusculara și reduc inhibiția neurală, permițând efectuarea unor contracții musculare mai puternice și cu mai multă forță. Exercițiile pliometrice conțin elemente concentrice și excentrice și adaugă elemente elastice și con-tractiie mușchiului.

Exemple de exerciții pliometrice de înalt nivel sunt săriturile rapide de o parte și de alta a unei linii sau a unor obiecte, sărituri înainte și înapoi peste obiecte joase sau manevre de antrenament cu greutăți (ridicarea rapidă a unei haltere de la podea prin mișcări ale membrelor inferioare, trunchiului și membrelor superioare în lanț kinetic coordonat).

Exercițiile pliometrice specifice sportului trebuie efectuate pe o suprafață adecvată (preferabil iarbă față de zgură), sub supraveghere atentă și cu bază de forță adecvată în grupul de mușchi utilizat. Exercițiile pliometrice de nivel scăzut (sărituri, variații de șotron, step) pot fi practicate în siguranță de multe persoane. Exercițiile de viteză mare și solicitare la nivel avansat crează un mare potențial de leziuni.

Antrenamentul de putere are multiple aplicații în recuperare. în afară de forța musculară intervine distanța și timpul.

Putere = [forță xdistantă]/Timp

De exemplu, un vârstnic are nevoie de forța mușchilor șoldului și genunchiului nu numai pentru a se ridica de pe scaun, ci și pentru transfer cu anumită durată – deci „putere" pentru a traversa strada în timpul cât durează culoarea verde.

Dezoltarea puterii la sportivi la un nivel maxim necesită mobilizarea maximă la cerere a tuturor unităților motorii pentru realizarea mișcărilor specifice sportului (deci largă componentă neurală). Exercițiile pliometrice funcționale, care se bazează pe mișcări similare cu cele din sportul practicat par benefice în mărirea și rafinarea engramelor neuromusculare. Antrenamentul de putere la sportivi trebuie însă să utilizeze, în afara exercițiilor pliometrice, antrenamente cu greutăți (care nu contribuie însă la mărirea mobilizării de unități motorii și prezintă riscuri de leziuni la decelerare).

Exercițiile lanțului kinetic

Concepția și metodologia lanțului kinetic au fost dezvoltate original de Steindler în 1973. Termenul „în lanț kinetic închis" a devenit popular (însă în realitate există numai în exercițiile izometrice).

Exercițiile în lanț kinetic închis includ contracții musculare coordonate prestabilite cu mișcări în multiple articulații și un membru ale cărui segmente întâmpină o rezistență fixă sau o constrângere (de exemplu, presiunea piciorului sau poziția de genuflexiune). La membrul superior o împingere în sus poate fi considerată un exercițiu în lanț închis.

Exercițiile în lanț închis sunt fundamentale fiziologic pentru membrul inferior: genuflexiunile includ contracții ale cvadricepsului, ischiogambierilor si tricepsului în manieră funcțională, similară cu multe activități sportive sau activități zilnice (ridicarea de pe scaun). Ele sunt mult mai apropiate de engra-mele musculare utilizate în sporturile dominante pentru membrele inferioare. Sunt indicate în recuperarea leziunilor posttraumatice la nivelul membrelor inferioare.

Exercițiile în lanț kinetic deschis sunt esențiale pentru membrul superior înainte de revenirea în sport, pentru că sunt similare cu mișcările folosite în sport. Pentru membrul inferior ele sunt criticate, preferându-se exercițiile în lanț închis. în exercițiile în lanț deschis, extensia genunchiului tinde să izoleze un grup particular de mușchi (cvadricepsul) și include o mișcare distală de axa articulației. în ultimele 5-10° și hiperextensie este posibilă lezarea ligamentului tibio-femural. în plus, la flexia externă a genunchiului (mai mare de 60°) apar forțe de compresiune patelo-femurală crescute, potențial periculoase. Flexia și extensia excesive trebuie deci evitate în exercițiile în lanț deschis.

Aceste exerciții sunt utile pentru cvadriceps izolat (extensia cu greutăți) pentru stabilizarea genunchiului.

Izolarea/integrarea articulară reprezintă noțiuni ce pot înlocui noțiunile de lanț kinetic:

Exercițiile cu articulație izolată (lanț kinetic deschis).

Exerciții cu articulația integrată (lanț kinetic închis).

Ambele tipuri sunt importante în recuperarea sportivilor. Modelul pentru antrenament de forță trebuie să cuprindă antrenament de forță izolat, antrenament de forță integrat (exerciții în lanț kinetic închis pentru membrele inferioare) și în final practicarea perfectă a manevrelor specifice, cu adaptări individuale necesare.

Agilitate, propriocepție și dexterități specifice sportului

După refacerea forței sau concomitent cu antrenamentul de forță sportivii trebuie să recâștige agilitatea și coordonarea optimală pentru revenirea în sport. în caz de întrerupere a feed-back-ului proprioceptiv de la o articulație, tendon sau mușchi lezate, recâștigarea propriocepției poate fi realizată prin exerciții pe planșetă mobilă, care permite ameliorarea echilibrului și refacerea mișcărilor de coordonare ale membrului inferior, în special ale gleznei. Grupul de mușchi ai gleznei sunt reantrenați pentru a se ajusta postural, în vederea menținerii echilibrului și stabilizării ortostatice. Propriocepția genunchiului poate fi ameliorată cu exerciții în ortostatism și în decubit, cu mingea pediatrică (mare, elastică, moale) și mișcări specifice ale genunchiului. Dacă este afectat mersul, sunt necesare activități de reeducare, prin mers carioca sau în cruce și activități specifice de echilibru pentru sportivi (alergări în cerc sau în labirint de pârghie).

Antrenamentul trebuie să fie specific, cu includerea mișcărilor dorite, respectând cât mai fidel tipurile anatomice de mișcare, viteză, tipul și forța de contracție. Cunoașterea kineziologiei sportului este esențială pentru programul de recuperare. Este importantă și testarea funcțională a diferitelor dexterități specifice înaintea competiției. Recuperarea este completă numai după ce pot fi performate optimal pozițiile și mișcările specifice sportului, fără dureri, fără disfuncții.

Ultimul obiectiv pentru sportivi este să aibă forța și agilitatea maximă pentru a mări performanța și a preveni recidiva leziunilor.