Recuperarea Stabilitatii Umarului la Sportivi

Medicina

Recuperarea Stabilitatii Umarului la Sportivi

Byadmin ianuarie 1, 2024

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA

CERCETĂRII

1.1. ACTUALITATEA TEMEI.

Activitatea sportivă reprezintă un larg domeniu de aplicare a kinetoterapiei și de evidențiere a efectelor sale fiziologice.

Performanțele sportive se obțin nu numai datorită abilităților fizice înăscute și a dezvoltării acestora prin antrenament, ci și prin asigurarea unor condiții favorizante și a unor factori care trebuie să se regăsească în viața sportivilor. Între aceștia se află și kinetoterapia care “studiază mecanismele neuromusculare și articulare care asigură omului mișcările normale, în același timp, studiind și elaborând principiile de structurare a unor programe care se adresează organismului uman, atât din punct de vedere profilactic, cât și din punct de vedere terapeutic și recuperator.” (Moțet, D., Mârza, D., 1995).

Volumul crescut de efort depus în antrenamente și competiții, împreună cu dorința de a obține performanțe într-un timp cât mai scurt, se numără printe factorii ce determină creșterea considerabilă a numărului de sportivi accidentați.

Sportul de performanță fiind “o activitate specifică de limită a posibilităților fizice și psihice ale individului”(Epuran, M., 1990), se înțelege faptul că depășirea acestor limite poate duce la apariția accidentărilor.

Deși refacerea organismului postefort, ori posttraumatism este deosebit de importantă, în sportul contemporan, din varii motive, deseori nu i se acordă timpul necesar.

Analizând localizarile traumatismelor sportive la diferite regiuni anatomice ale corpului, s-a constatat că “traumatismele de la nivelul articulațiilor membrului superior ocupă locul 5 cu un procent de 6,5%”. (Stănescu, N., 1972).

“Legătura între localizările traumatismelor și disciplinele sportive relevă următoarele aspecte: capul și fața mai frecvent traumatizate la patinatori (36%) și hocheiști (28%), membrele superioare la gimnaști (71%), hocheiști (28%), schiori (27%), handbaliști (27%), atleți (15%), membrele inferioare la fotbaliști (65,7%), atleți (56,2%), handbaliști (48%), schiori (37%) și hocheiști (11,6%).” ( Stănescu, N., 1972).

După Stănescu, N., 1972 există o anumită dependență între numărul și felul traumatismelor sportive și anumite cauze ce le generează. Imprudența, indisciplina și neglijența sunt incriminate în 61,3% din cauzele traumatismelor; condiții nefavorabile de mediu în 15,4%, pregătirea fizică necorespunzătoare în 8,4%, starea tehnică necorespunzătoare a bazei sportive în 3,3%, iar oboseala în 2,2%.

În handbal cauzele care duc la producerea traumatismelor sportive țin de jucători (joc dur, periculos, necunoașterea regulamentului), de oboseală, de suprasolicitare, de calitatea bazei materiale (teren denivelat, corpuri contondente în vecinătatea terenului, echipament necorespunzător), de greșeli metodice din partea antrenorilor și de deficiențe de organizare (arbitraj necompetent, spectatori ce intră pe teren,etc.).

Dintre toate traumatismele întâlnite în handbal mulți specialiști subliniază procentajul mare de leziuni de menisc, entorse, luxatii și afecțiuni cronice sechelare.

“Luxația scapulo-humerală recentă este cea mai frecventă dintre luxații, ea se regăsește în 60% din cazuri” (Rădulescu, Al., D., și colab, 1978). Nu face excepție nici activitatea handbalistică, unde luxația umărului se găsește în procentele cele mai mari. Handbalul solicită intens întregul organism, dar mai ales membrul superior, după cum o spune și denumirea acestui sport. Traumatismele de la nivelul umărului pun deseori în pericol continuarea activității handbalistice datorită complexității acestei articulații, dar și a recidivelor ce pot apărea.

“Umărul este cea mai mobilă articulație a corpului, având cea mai imperfectă coaptare a suprafețelor articulare. Acest neajuns este compensate de un system de structuri capsulotendinos extreme de efficient, system care stă și la baza marii majorități a suferințelor umărului.” (Sbenghe, T., 2002).

În handbalul actual integritatea articulației scapulo-humerale este absolut necesară pentru obținerea de performanță și înaltă performanță.

Fiind cea mai mare articulație din organism, o articulație sferoidală cu mișcări de mare amplitudine, articulația umărului este una dintre cele mai instabile și mai predispuse la luxații.

“Din punct de vedere al localizării, cel mai des întâlnite sunt luxațiile umărului (4 cazuri), cotului (3 cazuri) și falangelor de la mâini și picioare“ (Stănescu, N., 1972).

“Poziția spontană a unității omo-humerale este fiziologic instabilă și doar mușchii periarticulari ai umărului pot asigura o congruență articulară eficace.” (Manole, V., 2009).

Instabilitatea unității omo-humerale în poziție spontană este o rezultantă a factorilor osoși, ligamentari și articulari intrinseci celor trei planuri ale spațiului. Această tendință naturală spre instabilitate a unității omo-humerale în poziție spontană este fiziologic compensată prin factori osteo-articulari, factori musculari și factori posturali rahidieni și scapulari.

Astfel, kinetoterapia reprezintă un sprijin esențial oferit tuturor sportivilor, ajutându-i prin mijloacele sale specifice atât în scop profilactic, terapeutic și recuperator, cât și în îmbunătățirea performanțelor sportive.

1.2. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Interesul și dorința de a obține cât mai multe informații cu privire la acest domeniu constituie unul din motivele alegerii temei.

Acestuia i s-a adăugat faptul că am practicat handbal de performanță. Am văzut deseori cum o luxație de umăr crează mari probleme unui handbalist, aproape scoțându-l din activitatea sportivă.

Însă motivul primordial în alegerea temei este acela că am dorit să verific în ce măsură kinetoterapia prin lucru în lanț kinetic închis și prin tehnici de facilitare neuromusculară proprioceptivă contribuie la îmbunătățirea stabilității umărului. Și astfel, dacă rezultatul este cel dorit, informațiile descoperite să le pot utilize ulterior în vederea îmbunătățirii performanțelor pe plan sportiv.

CAPITOLUL 2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PROBLEMEI STUDIATE

2.1. STRUCTURĂ ȘI BIOMECANICĂ A ARTICULAȚIEI UMĂRULUI

După V., Papilian, 1982, articulația umărului cunoscută și sub denumirea de articulația scapulo-humerală unește capul humeral cu cavitatea glenoidală a scapulei, formând astfel o articulație sferoidală.

De partea humerusului suprafața articulară o reprezintă capul humeral. Acesta este acoperit de un cartilaj hialin, cu o grosime uniformă(2mm), ce se întinde până la buza medială a colului anatomic. Suprafața articulară a scapulei este cavitatea glenoidă ce are o formă ovală și este limitată de o sprânceană osoasă glenoidală. Cavitatea glenoidă este și ea acoperită de un cartilaj hialin, acesta este mai gros la periferie și mai subțire în porțiunea sa centrală, unde se găsește un tubercul glenoidal. Însă, cavitatea glenoidă reprezintă doar un sfert din suprafața capului humeral, și, de aceea pentru stabilirea unei concordanțe mai bune, la periferia cavității s-a dezvoltat un cadru constituit dintr-un fibrocartilaj, dar care nu împiedică amplitudinea și varietatea miscărilor.

(http://www.esanatos.com/anatomie/membrul-superior/Oasele-mainii-oasele-degetelor23728.php)

Mijloacele de unire care contribuie la menținerea în contact a suprafețelor articulare sunt capsula, o serie de ligamente și mușchii periarticulari.

Capsula articulară are aspectul unui manșon cu două straturi: unul intern, sinovial, și unul extern, fibros. Inserția capsulei, se face, în partea superioară, pe o întindere ce depășește cadrul glenoidal și de aceea, inserția capului lung al bicepsului este intraarticulară, pe când cea a capului lung al tricepsului este extraarticulară. În partea inferioară, pe marginea ei medială, capsula coboară, îndepărtându-se de cartilajul articular, pentru a se insera pe colul chirurgical. Așadar o porțiune a colului chirurgical se găsește în interiorul articulației. Capsula are o structura laxă, permițând realizarea unor mișcări mai ample, dar, totodată, face posibilă producerea mai frecventă a luxatiilor.

Ligamentul coracohumeral se inseră pe baza și pe marginea externă a procesului coracoid cu un capăt, iar cu celălalt, se fixează pe tuberculul mare al humerusului și capsula articulară. Acest ligament limitează rotația externă.

Ligamentele glenohumerale sunt trei fascicule fibroase (superior, mijlociu și inferior) care întăresc capsula. Aceste ligamente ocupă partea anterosuperioară a capsulei și se inseră cu un capăt pe cadrul glenoidal, iar cu celălalt pe colul anatomic al humerusului.

Capsula este întărită în exterior prin fuzionarea ei cu tendoanele subscapularului, supraspinosului și micului rotund, având posibilitatea de a regla starea de tensiune a capsulei.

(http://www.esanatos.com/anatomie/membrul-superior/Oasele-mainii-oasele-degetelor23728.php)

Mușchii umărului au originea pe scapulă și inserția pe extremitatea superioară a humerusului. Aceștia realizează o manta musculară în formă de con în jurul articulației scapulo-humerale, asupra căreia își exercită acțiunea.

mușchiul deltoid, voluminos, de formă triunghiulară, este așezat superficial, dând forma umărului. La origine are trei fascicule: clavicular, acromial, spinal care converg spre humerus, inserându-se pe tuberozitatea deltoidiană;

mușchiul supraspinos are originea pe fosa supraspinoasă a scapulei, trece pe sub acromion și se inseră pe fața superioară a tuberculului mare;

mușchiul infraspinos cu originea în fosa infraspinoasă a scapulei, se inseră pe fața mijlocie a tuberculului mare;

mușchiul rotund mic pornește de pe marginea laterală a scapulei, inserându-se pe fațeta inferioară a tuberculului mare;

mușchiul rotund mare își are originea pe unghiul inferior al scapulei și împreună cu tendonul marelui dorsal se inseră pe creasta tuberculului mic;

mușchiul subscapular are formă triunghiulară, cu originea pe toată fața anterioară a scapulei, de unde fibrele se adună într-un tendon lat, ce se fixează pe tuberculul mic al humerusului.

(http://www.esanatos.com/anatomie/membrul-superior/Oasele-mainii-oasele-degetelor23728.php)

Mișcările în articulația scapulo-humerală după Manole, V., 2009 a membrului superior se efectuează în raport cu cele trei axe de orientare spațială (frontal, sagital și transversal), descriindu-se o mișcare de flexie-extensie, adducție-abducție, rotație internă-externă și circumducție.

Anatomia umarului

Mișcările de flexie-extensie se efectuează în plan sagital și înseamnă 107° dintre care 70° flexie și 37° extensie.

Flexia este asigurată de 8 mușchi dintre care cei mai importanți sunt: deltoidul, bicepsul brahial, supraspinosul și mare pectoral, care participă cu aproximativ 50%, 10%, 8% și respectiv 5% din forța însumată a mușchilor flexori exprimată în kg/m.

Extensia este asigurată de 5 mușchi dintre care cei mai importanți sunt: deltoidul, marele rotund și marele dorsal, care participă cu aproximativ 30%, 27% și respectiv 10% din forța însumată a mușchilor extensori exprimată în kg/m.

Mișcările de adducție-abducție se desfășoară în plan frontal și însumează 96°, dintre care 8° adducție și 88° abducție.

Adducția este asigurată de 10 mușchi dintre care cei mai importanți sunt: marele pectoral, marele rotund, triceps brahial și marele dorsal care participă cu aproximativ 23%, 10%, 7% și respective 3% din forța consumată a mușchilor adductori exprimată în kg/m.

Abducția este asigurată de 6 mușchi, cei mai importanți fiind: deltoidul și supraspinosul care participă cu aproximativ 62% și respectiv 14% din forța însumată a mușchilor abductori exprimată în kg/m.

Mișcările de rotație internă-externă însumează 96° rotație internă și 36° rotație externă.

Rotația internă este asigurată de 6 mușchi cei mai importanți fiind: subscapularul, bicepsul brahial și marele pectoral care participă cu aproximativ 40%, 16% și respectiv 15% din forța însumată a mușchilor rotatori interni exprimată în kg/m.

Rotația externă este asigurată de 5 mușchi dintre care cel mai important este subspinosul care participă cu aproximativ 73% din forța consumată a mușchilor rotatori externi exprimată în kg/m.

Mișcarea de circumducție rezultă prin executarea alternativă a mișcărilor precedente.

2.2. ETIOPATOGENIE ȘI PRODUCERE A LUXAȚIEI DE UMĂR

Cauzele care duc la producerea unor traumatisme în practica sportivă pot fi analizate după rolul lor în producerea traumatismelor, adică factorii predispozanți, cei favorizanți și cei declanșatori, și după originea lor, adică cauzele interne, cauzele externe și deficiențele de organizare a antrenamentului sau a competiției, astfel:

– factorii predispozanți sunt reprezentenți de unele deficiențe fizice sau organice congenitale ori dobândite, observate la sportivi ulterior producerii accidentului;

– factorii favorizanți se referă la prezența unei boali interne sau infecțioase, a unei carențe vitaminice ori alimentare, sau chiar a desfășurării efortului în condiții meteorologice grele și a echipamentului și aparatajului sportiv necorespunzător;

– factorii declanșatori pot fi starea de oboseală a sportivului, greșeli metodice ale antrenorului, greșeli în procesul de refacere, joc dur al adversarului, pregătire fizică deficitară;

– cauzele interne sunt cele legate de sportivul accidentat și înglobează deficiențe fizice și funcționale, emotivitate, execuție tehnică defectuoasă, neatenție sau oboseală psihică, nivel de pregătire necorespunzător (neantrenat sau obosit), încălzire necorespunzătoare;

– cauzele externe vizează adversarul si printe acestea se numără lovirea neintenționată cu adversarul, lovirea intenționată de către adversar, jocul dur și tehnica necorespunzătoare a acestuia;

– deficiențele de organizare a antrenamentului sau a competiției pot fi arbitrajul necompetent, atitudinea publicului, neatenția sau lipsa antrenorului, necunoașterea regulamentului disciplinei sportive.

Luxațiile scapulo-humerale sunt leziuni traumatice ce se ivesc destul de des. Cele recente și necomplicate sunt cele ce ajung la medic în primele 24 de ore și se tratează ușor pe cale ortopedică, obținându-se atât reconstituirea anatomică a regiunii, cât și buna funcționalitate. Cele ce se prezintă tardiv la medic sau sunt complicate impun intervenții chirurgicale, uneori destul de dificile, care rezolvă repunerea, însă nu întotdeauna și funcția ireproșabilă a articulației.

Rădulescu, Al., D., și colab, 1978 împart luxațiile umărului în: luxația scapulo-humerală recentă, recidivantă și veche ireductibilă. Cea recentă se divide la rândul ei în luxație antero-internă, luxație în jos, luxație superioară, luxație posterioară și luxația deschisă scapulo-humerală.

De obicei luxațiile sunt determinate de căderi pe braț. Teoria modernă a producerii luxației este “teoria hiperextensiei” (Sbenghe, T., 1981).

Luxația recentă a umărului (cea mai frecventă dintre luxații) se produce în general la sportivi, la adulți și mai rar la bătrâni. La sportivi și adulți cauza principală o constituie traumatismul puternic (lovitură, cădere), urmat de mișcările violente, iar la bătrâni căderea pe mână sau pe cot.

Luxația antero-internă este cea mai des întâlnită dintre luxațiile recente (90%). După locul unde se găsește deplasat capul humeral se stabilește și varietatea clinică: extracoracoidiană, subcoracoidiană, subclaviculară. Umărul are forma unui epolet prin faptul ca acromionul iese în evidență dacă nu e fracturat, fosa subclaviculară se șterge sau devine globuloasă, în axilă dispare relieful capului, brațul pare mai scurt și se așează în abducție și rotație externă. Cotul de obicei este sustinut cu mâna de partea sănătoasă.

Luxația în jos este foarte rară (1%). Capul humeral se găsește situate sub glenă (forma subglenoidiană) sau sub inserția tricepsului (forma subtricipitală). Poziția caracteristică a brațului este în abducție mare, uneori de 90°, capul humeral se palpează în axilă iar glena este goală. Tratamentul constă în extensia progresivă a antebrațului pe braț și împingerea capului înainte și în sus până își reia locul.

Luxația superioară este excepțională. Se însoțește de fractura bolții acromio-claviculare, capul humeral fiind așezat la nivelul și în afara acromionului. Tratamentul constă în simpla tracțiune în jos a brațului și susținerea acestuia pe un aparat de abducție până la vindecarea fracturilor. În timpul acesta se fac mișcări din cot, se folosește mâna și se ridică ușor, activ, brațul de pe atelă.

Luxația posterioară este și ea destul de rară, însă mai des întâlnită decât ultimele două menționate mai sus. Aceasta este cauzată de o lovitură directă în sens antero-posterior sau indirect prin cădere, în față, pe mână, printr-o rotație internă. Forma umărului este uneori aparent nemodificată, în contrast cu durerile foarte puternice. De cele mai multe ori cotul este ușor depărtat de trunchi, brațul blocat în abducție și rotație externă, capul humeral se palpează înapoi sub marginea externă a acromionului, adică în spațiul care este depresibil la palpare, în condiții normale.

Luxația deschisă scapulo-humerală constituie o complicație excepțională produsă într-un accident de muncă, de circulație, dar posibilă și în urma unui traumatism direct cu un corp contondent tăios. Ea este deosebit de gravă, impunând imediat tratament chirurgical.

Luxația recidivantă este cauzată de reducerea incorectă, brutală și imobilizarea insufucientă. Însă, în afară de acestea nu se poate nega rolul leziunilor inițiale la nivelul bureletului, hiperlaxitatea sau ruptura capsulei, precum și existența unor malformații congenitale fie ale capului, fie ale glenei.

Trillat și colab. au descries mai multe forme clinice a căror cunoaștere are importanță pentru atitudinea terapeutică:

– luxația recidivantă atraumatică, se produce frecvent fără dureri, prin simpla ridicare a brațului în rotație externă. Este redusă chiar de bolnav, iar intraoperator se constată o decolare mare capsulară, bureletul fiind intact;

– luxația recidivantă simplă, apare după un traumatism, produce dureri intermitente, recidivează rar și se reduce mai greu, uneori numai sub anestezie;

– luxația recidivantă cu sindrom de burelet, dă recidive frecvente, care se produc de obicei noaptea. Clinic se traduce prin senzația de instabilitate, resort și blocaje fugace. Intraoperator se constată desprinderea sau ruperea bureletului.

Luxația veche ireductibilă se întâlnește din ce în ce mai rar, dar prezintă accentuate dificultăți de rezolvare. Este cauzată de retracția capsulei și fibrozarea musculo-ligamentară, cu modificări ale suprafețelor articulare prin umplerea glenei cu țesut fibros. Tratamentul este în general chirurgical. În luxațiile care au o vechine de numai 2-3 săptămâni se mai poate încerca reducerea ortopedică prin metoda lui Hippocrat, ajutată prin extensia continuă transscheletică prin olecran.

2.3. IMPORTANȚA RECUPERĂRII STABILITĂȚII UMĂRULUI LA SPORTIVI

Recuperarea reprezintă “vindecarea totală sau parțială, din punct de vedere fizic,psihic, al unei mișcări, al mersului, profesional, care se produce spontan sau ca urmare a unui proces de reeducare.” (Moțet, D., 1997).

Recuperarea constituie “totalitatea metodelor și mijloacelor folosite pentru redobândirea capacităților funcționale.” (Șalgău, S. și Mârza, D., 2007).

Recuperarea funcțională este o “terapie complexă prin care se urmărește recâștigarea funcției unui organ sau a unuia sau mai multor segmente de membru neutilizate o perioadă de timp” ( Moțet, D., 1997).

După Drăgan, , 1982 recuperarea reprezintă un complex terapeutic rezultat din combinarea a diferite mijloace și metode de tratament.

În domeniul activității sportive, recuperarea se poate defini ca restabilirea, la cel mai înalt nivel posibil din punct de vedere anatomic și funcțional, a sportivilor ce au prezentat diferite afecțiuni, în vederea reintegrării lor în procesul de antrenament și obținerii unei capacități optime de efort.

Tratamentul recuperator se aplică în toate cazurile în care se prezintă o micșorare a capacității de efort. În medicina sportivă, recuperarea se efectuează printr-o activitate planificată a unui colectiv care, prin mijloace medicale, aduce sportivul cu o capacitate de efort diminuată la o stare de sănătate cât mai completă. Ulterior se asociază mijloace psihologice și pedagogice pentru a-l reintegra în procesul de antrenament.

“La elaborarea programului de recuperare se stabilește întotdeauna o proporție corectă între timpul rezervat repausului și timpul rezervat activității depuse de bolnav în decursul tratamentului, în scopul evitării apariției fenomenelor de oboseală.” (Drăgan, I., 1982).

Recuperarea funcțională a unui segment corporal sau a unei formațiuni anatomice lezate la un sportiv ridică o serie de aspecte specifice acestei categorii de indivizi. În primul rând, având în vedere faptul că obiectivul sportivului este de a obține performanțe ridicate, recuperarea traumatismelor trebuie să fie rapidă, integrală și complexă. Prelungirea duratei de incapacitate funcțională, totală sau segmentară reduce simțitor gradul de pregătire sportivă, diminuând evident o serie de calități biologice dobândite care stau la baza realizării performanțelor. De aceea, recuperarea funcțională a segmentelor traumatizate este o componentă obligatorie a tratamentului; ea începe imediat ce starea clinică o permite și nu se oprește doar la refacerea morfologică și funcțională normală a segmentului traumatizat, ci atunci când sunt recâștigate forța, mobilitatea, stabilitatea, viteza ș.a.

Durata imobilizării în traumatismele sportive trebuie să fie optimă, insuficiența sau excesul aducând importante prejudicii recuperării.

În afara regenerării morfologice a porțiunii lezate, recuperarea trebuie să urmărească redobândirea aspectelor structurale câștigate prin antrenament și pierdute temporar prin imobilizare. Dintre acestea menționăm masa musculară.

Stabilitatea reprezintă “proprietatea unui sistem de a-și menține poziția sau de a reveni la poziția inițială când este deplasat”. (Moțet, D., 2010).

Recuperarea stabilității umărului la sportivi este deosebit de importantă deoarece după Stănescu, N., 1972 producerea unui traumatism la un sportiv de performanță are întotdeauna două efecte negative: lezarea integrității și capacității funcționale a segmentului afectat, și scoaterea din pregătire și reducerea potențialului de performanță a sportivului. Astfel dacă stabilitatea umărului unui sportiv este afectată, întreaga sa activitate sportivă va fi afectată. De aceea este necesar ca un sportiv să fie complet sănătos atât fizic cât și psihic pentru a putea obține performanțe.

Pentru a asigura stabilitatea unei articulații este necesar îndepărtarea completă a durerii de la nivelul acelei articulații și asigurarea unei musculaturii puternice. Tonifierea musculaturii se realizează prin exerciții izometrice și mișcări cu rezistență.

Întrucât stabilitatea este esențială în funcționarea normală a articulațiilor, recuperarea totală după un traumatism poate surveni doar dacă aceasta a fost refăcută.

După Manole, V., 2009 stabilitatea umărului este deosebit de importantă în jocul de handbal, în jocul de base-ball, volei sau tenis, unde este întâlnit gestul de aruncare. Gest care cuprinde cinci faze:

pregătirea se face printr-un transfer al greutății pe piciorul din spate, rotație posterioară a bazinului și a centurii scapulare, capul și privirea sunt fixate spre țintă;

armarea este atunci când corpul sportivului se înclină și trunchiul efectuează o extensie. Cotul este flectat, iar brațul în ritație externă și abducție cu retropoziționarea maximă a umărului. Această poziție implică o contracție ce crește progresiv a mușchilor agoniști precum fixatorii scapulei și rotatorii externi și a mușchilor antagoniști care controlează mișcarea. Capul humeral se descentrează către punctul slab antero-inferior;

accelerarea implică un transfer al greutății spre piciorul din față însoțit de o rotație pelvină care propulsiază spina iliacă spre înainte. Rotația centurii pelvine induce o rotație trunchiului și apoi o mișcare de pârghie de balanță umărului: antepulsia umărului sub impulsul violent al mușchiului pectoral mic în sinergie cu mușchiul mare dințat este urmată într-o fracțiune de secundă de o rotație internă a humerusului și extensia cotului. În cursul acestei așa numite fracțiuni de secundă capul humeral se apleacă și mai mult pe punctual slab antero-inferior fiind reținut doar de capsula antero-internă ranforsată de ligamentele gleno-humerale mediale și inferioare împreună cu partea antero-inferioară a rebordului osos al glenei și a bursei al cărui rol de sprijin va fi întărit de bascularea posterioară a scapulei. În această poziție de armare a brațului, mușchii în mod normal coaptori inversează acțiunea și devin luxanți;

decelerarea este destul de brutală. Marea majoritate a mușchilor umărului și trunchiului se află într-o contracție degresivă puternică;

însoțirea gestului face ca ansamblul corpului să urmărească rotația și flexia în timp ce capul este în contra-rotație în raport cu linia umerilor.

Astfel se explică importanța majoră pe care o are stabilitatea în articulația umărului pentru a se putea desfășura activitatea handbalistică în vederea obținerii de performanță.

CAPITOLUL 3. ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

3.1. OBIECTIVELE, SARCINILE ȘI ETAPELE CERCETĂRII

3.1.1. Obiectivele cercetării

Obiectivul magistral al cercetării a fost acela de a studia eficiența kinetoterapiei în vederea recuperării stabilității umărului în handbal.

Acest obiectiv a generat și altele, precum:

evidențierea celor mai potrivite și eficiente tehnici kinetice pentru îmbunătățirea forței musculare de la nivelul umărului;

organizarea și structurarea acestora în cadrul ședințelor de kinetoterapie, așa încât să se refacă stabilitatea în articulația umărului și să se realizeze o recuperare cât mai rapidă și mai eficientă posttraumatism;

reliefarea rolului kinetoterapiei în activitatea sportivă și a eficienței pe care o are asupra sportivilor.

3.1.2. Sarcinile cercetării

În vederea realizării obiectivelor urmărite cercetarea desfășurată a avut următoarele sarcini:

consultarea literaturii de specialitate pentru a preciza gradul de actualitate a temei;

documentarea teoretică atât asupra tehnicilor kinetice ce pot fi folosite pentru îmbunătățirea stabilității de la nivelul umărului, cât și asupra indicațiilor și contraindicațiilor acestora în sport;

stabilirea subiecților pentru cercetarea propusă;

alegerea unor metode de evaluare și explorare adecvate pentru cercetare;

întemeierea programului de recuperare prin selecționarea procedeelor și tehnicilor ce urmează a fi folosite în ședințele de kinetoterapie respectând principiile individualității;

evaluarea finală pentru a cuantifica rezultatele obținute, urmată de înregistrarea și interpretarea lor;

finalizarea cercetării prin elaborarea și redactarea unei lucrări care să prezinte cercetarea desfășurată și rezultatele obținute.

3.1.3. Durata și etapele cercetării

Activitatea de cercetare s-a desfășurat pe parcursul a 10 luni (august 2013-mai 2014), ea fiind împărțită pe mai multe etape, după cum urmează:

Etapa I (august-septembrie 2013)

Această etapă a fost dedicată documentării teoretice, studiind și consultând surse bibliografice de specialitate, în scopul obținerii cunoștiințelor necesare pentru formarea unei viziuni de ansamblu asupra temei alese.

Etapa a II-a (octombrie 2013)

În această etapă am stabilit eșantionul de subiecți colaborând îndeaproape cu antrenorii acestora, și s-au efectuat testările inițiale.

Etapa a III-a (noiembrie 2013-aprilie 2014)

În această perioadă pe baza testărilor inițiale s-au stabilit obiectivele intervenției, s-a desfășurat activitatea de cercetarea propriu-zisă și s-au efectuat testările finale.

Etapa a IV-a (aprilie-mai 2014)

Această etapă a prevăzut verificarea ipotezelor și emiterea unor concluzii finale bazate pe rezultatele obținute, ce au fost centralizate, prelucrate și analizate în cadrului aceleiași perioade. Lucrarea de față a fost elaborată prin structurarea materialului rezultat.

3.2. IPOTEZELE CERCETĂRII

Pornind de la ideea că efectele kinetoterapiei se răsfrâng asupra întregului organism al ființei umane, și astfel și al sportivului de performanță, în cercetarea efectuată mi-am stabilit următoarele ipoteze:

Se presupune că utilizarea tehnicilor de facilitare neuromusculară proprioceptivă și a lucrului în lanț cinematic închis asupra sportivilor de performanță contribuie la creșterea forței musculare, și astfel la creșterea stabilității articulare scurtând totodată perioada de recuperare;

Se presupune că, sportivii care beneficiază de kinetoterapie, recuperându-se mai complet și mai rapid, vor putea reveni mai repede în activitatea sportivă de performantă.

3.3. SUBIECȚII ȘI CONDIȚIILE DE DESFĂȘURARE

ALE CERCETĂRII

3.3.1. Subiecții cercetării

Cercetarea s-a efectuat asupra unui lot de 2 sportive, handbaliste, ale clubului sportiv „Știința Bacău‟. Ele au fost testate inițial și final, în aceleași condiții.

Tabel I. Subiecții incluși în lotul experimental

3.3.2. Condițiile de desfășurare a cercetării

Activitatea experimentală s-a desfășurat în incinta Sălii Sporturilor din Bacău, strada Stadionului, nr.1.

Ședințele de kinetoterapie s-au desfășurat în interiorul sălii de forță, a terenului de joc, și a unui vestiar dotat cu masă de masaj care s-au încadrat în normele de igienă. Pe parcursul aplicării testărilor și a intervenției am utilizat goniometrul, benzi elastice, plăci de echilibru, bosu-ball, s.a.

3.4. METODE DE CERCETARE FOLOSITE

3.4.1. Metoda documentării

Pentru a putea efectua cercetarea dorită am început cu activitatea primordială, și anume, o dumentare amănunțită. Documentarea este o activitate individuală, proprie fiecărui specialist în parte, ce trebuie să se informeze atât asupra fondului de bază al disciplinei și al temei puse spre cercetare, cât și asupra informațiilor noi.

Informațiile obținute au presupus consultarea diferitelor surse bibliografice: diversele cărți care abordează tematici de interes pentru tema aleasă și cursurile de specialitate din timpul anilor de studii universitare au fost suportul de bază în fundamentarea teoretică a temei studiate.

Documentarea s-a desfășurat pe întreg parcursul cercetării.

3.4.2. Metoda observației

Metoda observației a fost una dintre metodele de bază folosite în cercetarea desfășurată.

Observațiile efectuate au fost organizate, sistematice, cu un scop precis, urmărind subiecții în timpul evaluărilor și în timpul ședințelor de recuperare.

Prin folosirea acestei metode s-au obținut informații exacte despre aspectele articulațiilor și a mușchilor, a pozițiilor adoptate de subiecți la nivelul membrului afectat, reacțiile subiecților pe parcursul recuperării.

În timpul tratamentului am observat și m-am ghidat după reacțiile sportivelor. Prin folosirea observației sistematice, de la începutul până la finalul experimentului, au putut fi înregistrate progresele fiecărui subiect pe tot parcursul ședințelor și a întregului program de intervenție.

În timpul observației nu s-a intervenit direct, pentru a obține informații obiective.

3.4.3. Metoda anchetei

Am folosit această metodă în scopul culegerii datelor necesare cunoașterii cât mai complexe a sportivelor, în dinamica evoluției lor.

Din cadrul acestei metode am folosit convorbirea cu cei doi antrenori ai echipei, care mi-a oferit informații referitoare la comportamentul fiecărei sportive în parte.

De asemenea, am folosit și interviul anamnestic, folosind întrebări scurte și concise, clar orientate referitoare la momentele producerii traumatismelor, a antecedentelor colaterale și heredocolaterale, și asupra formei sportive din acel moment.

3.4.4. Metode de măsurare (explorare și evaluare)

Măsurarea (bazată pe explorare) a reprezentat metoda prin intermediul căreia s-au realizat testările subiecților, în scopul cunoașterii nivelului de la care s-a plecat precum și în scopul conceperii programului de tratament.

Datorită aplicării în mod corect și obiectiv a testelor și a observației, conceperea planului de intervenție s-a bazat pe informații exacte.

În vederea evaluării subiecților au fost efectuate următoarele metode de măsurare (explorare și evaluare):

Evaluarea intensității durerii

S-a efectuat prin palparea punctelor dureroase, subiecții apreciind durerea resimțită la presiune pe o scală de evaluare a durerii în care 0 reprezenta – durere ușoară, 1- durere medie, 2- durere puternică și 3- durere exacerbată.

Testing articular

S-a măsurat amplitudinea de mișcare în articulația umărului, în toate mișcările respectând regulile generale și specifice tehnicii, a poziționării subiecților, goniometrului și a examinatorului. S-au luat în considerare valorile normale după Chiriac.

Foto nr. 1. Foto nr. 2.

Foto nr. 1, 2. Măsurarea bilanțului articular pe mișcările de abducție și rotație externă

Testing muscular

S-a efectuat un sistem de tehnici de examinare manuală, pentru evaluarea forței de la nivelul grupelor musculare ce execută mișcările din articulația umărului, respectând regulile generale și specifice tehnicii, a poziționării subiecților și a examinatorului.

Bilanțul muscular a fost cotat folosind o scală de evaluare cu 6 trepte (alcătuită de Fundația Națională de Paralizie Infantilă, citată de Sbenghe, T., 1987):

forță 5 = forță normală (100%);

forță 4 = forță bună (75%);

forță 3 = fortă acceptabilă (50%);

forță 2 = forță slabă (25%);

forță 1 = forță foarte slabă, schițată (10%);

forță 0 = forță nulă

Foto nr. 3. Foto nr. 4.

Foto nr. 3, 4. Măsurarea bilanțului muscular pe mișcările de rotație internă și rotație externă

Teste funcționale specifice umărului după Balint, T., 2007:

Load and shift test – subiectul în poziție șezand pe un scaun fără spătar, cu spatele drept, examinatorul în spatele acestuia stabilizează cu o mână clavicula și scapula, iar cu cealaltă prinde capul humeral și îl împinge anterior observând gradul de mobilitate al acestuia față de poziția anatomică. Se apreciază cu cât s-a mișcat centrul capului humeral față de centrul glenei în procente și se stabilește tipul de laxitate, astfel:

0-25% – laxitate normală;

25-50% – laxitate de gradul I;

50% – laxitate de gradul II;

>50% – laxitate de gradul III.

Testul aprehensiunii – subiectul în decubit dorsal, examinatorul de partea membrului de testat și duce brațul subiectului în abducție de 90°, rotându-l extern. Testul este pozitiv dacă subiectul simte durere sau o deplasare a umărului, indicând o instabilitate anterioară.

Testul lui Andrew pentru instabilitate anterioară – subiectul în decubit dorsal, cu brațul abdus la 130° și în rotație externă de 90°, examinatorul cu o mână stabilizează cotul iar cu cealaltă împinge capul humeral în sus. Testul este pozitiv dacă subiectul resimte durere în timpul acestor manevre.

Foto nr. 5. Testul lui Andrew pentru instabilitate anterioară

Testul Rockwood pentru instabilitate anterioară – subiectul în poziție șezând cu brațul lipit de corp, examinatorul stă în spatele acestuia, îi duce umărul în rotație externă, imprimă o abducție brațului până la 45° unde se repetă rotația externă. Se procedează la fel la 90° și 120°. Testul este pozitiv dacă subiectul, la 90° de abducție, simte durere.

3.4.5. Metoda experimentală

Metoda experimentală este definită ca o metodă de cercetare în care cercetătorul provoacă în mod deliberat și în condiții specifice, bine stabilite, fenomenul pe care vrea să-l studieze, în vederea realizării unor obiective, conștient și precis planificate. Pentru organizarea și desfășurarea experimentului am selectat un eșantion de sportive pe care le-am supus unor evaluări inițiale și finale. Acestea au beneficiat de ședințe de recuperare prin lucru în lanț cinematic închis și prin tehnici de facilitare neuromusculară și proprioceptivă.

În urma acestor evaluări și a experimentului efectuat am reușit să reliefăm efectele pe care le-au avut ședințele de recuperare asupra acestor sportive și să verificăm dacă s-au confirmat ipotezele stabilite inițial.

3.4.6. Metode de înregistrare, prelucrare și reprezentare grafică a datelor

Rezultatele înregistrate în urma aplicării testărilor au fost înregistrate și întabelate în tabele centralizatoare. Prelucrarea acestor rezultate ne-a oferit posibilitatea de a compara statusul inițial cu cel final al sportivelor.

Am utilizat de asemenea și fotografii a unor momente de pe parcursul testărilor și a activității experimentale, pentru asigurarea unui suport intuitiv în prezentarea metodelor folosite.

Prezentarea și analiza rezultatelor au fost însoțite de reprezentare grafică în vederea facilitării înțelegerii și evidențierii diferențelor dintre rezultatele inițiale și cele finale.

3.5. DEFSĂȘURAREA CERCETĂRII

În desfășurarea experimentului propriu-zis, am utilizat asupra subiecților timp de aproximativ 5 luni, tehnici de facilitare neuromusculară proprioceptivă și lucru în lanț cinematic închis, pentru ca, în urma acestor ședințe de recuperare, a testărilor finale și a comparării rezultatelor, să pot stabili dacă într-adevăr aceste tehnici au efecte benefice asupra sportivilor, îmbunătățindu-le stabilitatea articulară.

Obiectivele urmărite prin aplicarea ședințelor de recuperare au fost următoarele:

Creșterea și îmbunătățirea forței musculare și a stabilității articulare de la nivelul umărului;

Scurtarea perioadei de recuperare;

Îmbunătățirea stării de comfort psihic și fizic, și totodată creșterea randamentului în antrenamente.

Mijloace folosite:

În vederea atingerii obiectivelor stabilite s-a folosit o schemă de intervenție săptămânală, în cadrul căreia s-au folosit atât tehnici de facilitare neuromusculară proprioceptivă, cât și exerciții în lanț cinematic închis. Cu fiecare subiect s-a lucrat zilnic de luni până sâmbătă, aceștia au lucrat la aceiași oră, însă programul fiecăruia a fost individualizat. S-au folosit din cadrul tehnicilor de facilitare neuromusculară și proprioceptivă tehnicile pentru promovarea stabilității, și numeroase exerciții cât mai variate și mai atractive, care au fost rulate și combinate așa încât fiecare ședință să difere pentru a evita apariția plictiselii din partea subiecților, sau a acomodării organismului cu exercițiile respective.

Deoarece spațiul nu permite, voi aborda descrierea tehnicilor de facilitare neuromusculară și proprioceptivă folosite și a câtorva dintre exercițiile utilizate.

Contracție izometrică în zona scurtată: s-au efectuat contracții izometrice repetate, intercalate cu pauze, la nivelul de scurtare a mușchilor. S-a executat pe rând pentru musculatura fiecărei direcții de mișcare articulară.

Izometrie alternantă: s-au executat contracții izometrice alternative pe agoniști și antagoniști fără să se schimbe poziția segmentului și fără să apară pauze între contracții. S-au executat în toate punctele arcului de mișcare, pe toate direcțiile de mișcare articulară.

Stabilizare ritmică: s-au executat contracții izometrice pe agoniștii și pe antagoniștii fiecărei mișcări, fără să apară relaxarea, folosind comanda “Ține! Nu mă lăsa să te mișc!”

Ex. 1: subiectul în ortostatism cu fața la un perete, membrele superioare în flexie, palmele pe zid, a împins în acesta din urmă, stând în izometrie progresiv 6, 8, 10 sec.;

Ex. 2: aceiași poziție ca la ex. 1, adăugând ușoare destabilizări la nivelul centurii scapulare;

Foto nr. 6. Ex. 2

Ex. 3: subiectul în ortostatism cu fața la un perete, membrul superior afectat în flexie, palma pe zid, a împins în acesta din urmă, stând în izometrie progresiv 6, 8, 10 sec.;

Ex. 4: acelaiași poziție ca la ex. 3, adăugând ușoare destabilizări la nivelul centurii scapulare;

Foto nr. 7. Ex. 4

Ex. 5: subiecții față în față, cu membrele superioare flectate, având contact palme în palme, au împins opunând rezistență unul celuilalt progresiv 6, 8, 10 sec.;

Foto nr. 8. Ex. 5

Ex. 6: subiecții în aceiași poziție ca la ex. 4, au procedat la fel, dar de data aceasta au avut în palme o minge;

Ex. 7: subiecții în același poziție ca la ex. 6 cu mingea între mâini, au tras fiecare mingea spre el;

Foto nr. 9, 10. Ex. 6, respectiv 7

Ex. 8: subiectul în ortostatism cu membrele superioare în flexie de 90° a menținut o minge progresiv 8, 10, 12 sec.;

Ex. 9: subiectul în ortostatism cu membrele superioare în flexie în continuare trunchiului, cu o minge ținută în mâini a făcut flexia și extensia antebrațului pe braț, 8 repetări;

Foto nr. 11, 12. Ex. 8, respectiv 9

Ex. 10: subiectul în ortostatism, cu membrele superioare în abducție de 90° și ușoară rotație externă, și cu o bandă elastică legată la nivelul palmelor a menținut poziția împotriva diferitelor forțe imprimate benzii;

Foto nr. 13. Ex. 10

Ex. 11 : subiectul în ortostatism cu ajutorul unei benzi elastice a efectuat flexia membrului superior afectat, 12 repetări;

Ex. 12: subiectul în ortostatism cu ajutorul unei benzi elastice a efectuat extensia membrului superior afectat, 12 repetări;

Ex. 13: subiectul în ortostatism cu ajutorul unei benzi elastice a efectuat abducția membrului superior afectat, 12 repetări;

Ex. 14: subiectul în ortostatism cu ajutorul unei benzi elastice prinse de scara fixă a efectuat rotația externă a membrului superior afectat, 12 repetări;

Ex. 15: subiectul în ortostatism cu ajutorul unei benzi elastice prinse de scara fixă a efectuat rotația internă a membrului superior afectat, 12 repetări;

Foto nr. 14, 15. Ex. 12, respectiv 14

Ex. 16: subiectul în ortostatism cu ajutorul unei benzi elastice prinse de scara fixă a efectuat adducția membrului superior afectat, 12 repetări;

Ex. 17: subiectul în ortostatism, cu membrele inferioare depărtate la nivelul umerilor și flectate puțin, în semigenoflexiune, a menținut o bandă elastică, legată de picioare, pe partea dorsală a mâinii, menținând membrele superioare în flexie;

Foto nr. 16. Ex. 17

Ex. 18: subiectul cu membrele superioare în extensie, palmele pe banca de abdomene, trunchiul în afara acesteia, picioarele sprijinite pe sol a stat în izometrie progresiv 8, 10, 12 sec.;

Ex. 19: aceiași poziție ca la ex. 18, adăugând ușoare destabilizări la nivelul centurii scapulare;

Foto nr. 17. Ex. 19

Ex. 20: subiectul în patrupedie, cu palmele sprijinite pe 2 bosu ball-uri a stat în izometrie, 8, 10, 12 sec., apoi a menținut aceiași poziție împotriva unor dezechilibrări la nivelul centurii scapulare;

Foto nr. 18, 19. Ex. 20

Ex. 21: subiectul în poziție de flotare cu palmele pe 2 bosu ball-uri, a stat în izometrie, 8,10, 12 sec., apoi a menținut aceiași poziție împotriva unor dezechilibrări la nivelul centurii scapulare;

Foto nr. 20, 21. Ex. 21

Ex. 22: subiectul în poziție de flotare cu palmele pe 2 plăci de echilibru free-man mai întâi a stat în izometrie în poziție înaltă, apoi flectând ușor din articulația cotului, 8, 10, 12 sec.;

Foto nr. 22, 23. Ex. 22

Ex. 23: subiectul în poziție de flotare cu palmele pe un bosu ball a menținut izometrie, apoi împotriva unor dezechilibrări la nivelul centurii scapulare 8,10, 12 sec.;

Foto nr. 24, 25. Ex. 23

Ex. 24: subiectul în poziție de flotare, cu palma membrului superior afectat pe un bosu ball și membrul superior sănătos în aer a menținut izometrie, apoi împotriva unor dezechilibrări la nivelul centurii scapulare 8, 10, 12 sec.;

Foto nr. 26, 27. Ex. 24

Ex. 25: subiectul în decubit lateral de partea membrului superior afectat, trunchiul ridicat și cu pe un bosu ball, a menținut izometrie 8, 10, 12 sec., apoi a menținut izometrie sprijinul fiind pe antebraț;

Foto nr. 28, 29. Ex. 25

Pentru a se putea obține un rezultat cât mai bun, s-au respectat următoarele reguli:

S-au respectat principiile recuperării prin kinetoterapie a sportivilor accidentați;

S-a oferit pauza optimă între repetări și între exerciții;

CAPITOLUL 4. REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETAREA LOR

PREZENTAREA ȘI ANALIZA DATELOR

În acest capitol, vom aborda prezentarea și analiza datelor pentru lotul de subiecți, la fiecare dintre parametrii evaluați, după cum urmează:

Inițial, subiecții prezentau dureri de intensitate puternică spre exacerbată la palpare și la efectuarea mișcărilor din articulația umărului. La testarea finală, s-a constatat că durerea a scăzut mult în intensitate, ajungând chiar până la dispariție la unul dintre subiecți. (Anexa nr. 1, Tabel centralizator nr. 1, Grafic nr. 1).

Ca urmare a traumatismului suferit și a perioadei de imobilizare a fost afectată amplitudinea mișcărilor din articulația scapulo-humerală. La sfârșitul experimentului, mobilitatea articulară s-a regăsit mult îmbunătățită. (Anexa nr. 1, Tabel centralizator nr. 2, Graficele nr. 2, 3, 4, 5, 6).

De asemenea, odată cu mobilitatea articulară a fost perturbată și forța musculară. La testările inițiale subiecții aveau o forță mult diminuată, iar la testările finale aceasta s-a dovedit a fi în progres visibil. (Anexa nr. 1, Tabel centralizator nr. 3, Graficele 7, 8, 9, 10, 11, 12).

Rezultate îmbucurătoare s-au înregistrat și la nivel funcțional, unde, inițial subiecții prezentau durere, testele funcționale efectuate s-au arătat atunci ca fiind pozitive, în timp ce la testările finale s-au înregistrat ca fiind negative.

Calculând media progresului înregistrat pentru fiecare parametru, la nivelul celor doi subiecți, observăm că acesta a fost corespunzător obiectivelor urmărite, astfel că, atât individual, cât și la nivelul lotului, durerea a fost mult diminuată, sau combătută, mobilitatea articulară și forța musculară s-au îmbunătățit, iar funcționalitatea articulației umărului a crescut. (Anexa nr. 1, Tabel centralizator nr. 1, 5,6,7, Graficele nr. 13, 14).

INTERPRETAREA REZULTATELOR

Recuperarea integrală a sportivilor posttraumatism este deosebit de importantă în vederea continuării activității sportive și obținerea de performanță și înaltă performanță. Și în jocul de handbal sănătatea fizică alături de cea psihică stau la baza performanței.

Datorită particularităților somato-funcționale ale fiecărui sportiv recuperarea posttraumatism, se face particularizat, în condiții și ritmuri diferite.

Noi am introdus în lotul experimental acele sportive care au suferit o luxație scapulo-humerală, și care la evaluarea inițială prezentau dureri de intensitate mare, forță musculară și mobilitate articulară scăzute, pentru a interveni asupra lor prin lucru izometric în lanț cinematic închis și prin tehnici de facilitare neuromusculară și proprioceptivă, și pentru a stabili în ce măsură acestea ameliorează statusul funcțional și recuperează stabilitatea umărului.

Testările efectuate au evidențiat faptul că, luarea în considerare a lucrului izometric în lanț cinematic închis și a tehnicilor de facilitare neuromusculară și proprioceptivă, este o opțiune bună, deoarece acestea determină combaterea durerilor, îmbunătățirea mobilității articulare și a forței musculare și totodată determină recuperarea mai rapidă a stabilității articulației scapulo-humerale, astfel sportivii vor putea reveni în activitatea sportivă într-un timp mai scurt.

CAPITOLUL 5. CONCLUZII

Finalizarea cercetării, precum și analiza datelor înregistrate și a rezultatelor obținute, ne permit să afirmăm că ipotezele stabilite inițial s-au confirmat, astfel:

Utilizarea tehnicilor de facilitare neuromusculară proprioceptivă și a lucrului în lanț cinematic închis asupra sportivilor de performanță contribuie la creșterea forței musculare, și astfel la creșterea stabilității articulare scurtând totodată perioada de recuperare;

Sportivii care beneficiază de kinetoterapie, recuperându-se mai complet și mai rapid, vor putea reveni mai repede în activitatea sportivă de performantă.

Afirmația că ipotezele cercetării s-au confirmat se bazează pe următoarele concluzii:

Lucrul izometric în lanț cinematic închis și prin tehnici de facilitare neuromusculară și proprioceptivă, a determinat diminuarea, până la dispariție a senzațiilor dureroase raportate de subiecți.

Durerea fiind diminuată sau combătută, a permis recuperarea unor importante grade de mișcare în articulația scapulo-humerală.

Prin ședințele de recuperare efectuate a crescut considerabil forța musculară a tuturor mușchilor ce participă în miscările umărului. Odată cu îmbunătățirea forței musculare s-a recuperat și stabilitatea articulară.

Organismele sportivilor care beneficiază de kinetorapie se recuperează mult mai repede posttraumatism, oferindu-le acestora posibilitatea de a-și relua activitatea sportivă într-un timp mai scurt.

BIBLIOGRAFIE

Chanussot, Jean-Claude D., și Raymond Gilbert, 2005, Traumatologie du sport, Editura Masson, Paris;

Drăgan, I., și colab., 1970, Elemente de investigație în medicina sportivă, Editura Stadion, București;

Drăgan, I., 1982, Medicină sportivă, Editura Sport-Turism, București;

Drăgan, I. și colab., 1994, Medicină sportivă aplicată, Editura Editis, București;

Drăgan, I., 2002, Medicina sportivă, Editura Medicală, București;

De Marcees, H., 1979, Sportphysiologie, Troponwerke, , Munhleim;

Demeter, A., 1981, Bazele fiziologice și biochimice ale calităților motrice, Editura Sport- Turism, București;

Epuran, M., 1990, Modelarea conduitei sportive, Editura Sport- Turism, București;

Manole, V., 2009, Recuperare în traumatologia sportivă: curs studii de licență, Editura Alma Mater, Bacău;

Moțet, D., și Mârza, D., 1995, Bazele teoretico-metodice ale exercițiului în kinetoterapie (activități motrice): note de curs, Editura Universității din Bacău, Bacău;

Moțet, D., 2010, Enciclopedia de kinetoterapie, Editura Semne, București;

Papilian, V., 1982, Anatomia omului. Vol. 1: Aparatul locomotor, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Papilian, V., 1998, Anatomia omului. Vol. 1: Aparatul locomotor, Editura All, București;

Rădulescu, Al., D., și colab., 1978, Dificultăți, riscuri, atitudini în diagnosticul și tratamentul traumatismelor aparatului locomotor, Editura Militară, București;

Robert, A., Donatelli, 2012, Physical Therapy of the shoulder, Fifth Edition, Las Vegas, Nevada;

Sbenghe, T., 1981, Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor, Editura Medicală, București;

Sbenghe, T., 2002, Kinesiologie. Știința mișcării. Editura Medicală, București;

Stănescu, N., 1972, Traumatologie sportivă curentă, Editura Stadion, București;

Șalgău, S., și Mărza, D., 2007, Asistența biologică și kinetoterapie în sport, Editura PIM, Iași;

Weineck, J., 1992, Biologie du sport, Editions Vigot, Paris;

http://www.esanatos.com/anatomie/membrul-superior/Oasele-mainii-oasele-degetelor23728.php;

Anatomia umarului

ANEXA NR. 1

Tabel centralizator nr.1. Rezultatele evaluării intensității durerii subiecților și progresul înregistrat

Tabel centralizator nr. 2. Rezultatele testingului articular aplicat subiecților

Tabel centralizator nr. 3. Rezultatele testingului muscular aplicat subieților

Tabel centralizator nr. 4. Rezultatele testelor funcționale aplicate subiecților

Tabel centraliztor nr. 5. Progresul înregistrat la subiecți la nivel articular

Tabel centralizator nr. 6. Progresul înregistrat la subiecți la nivel muscular

Tebel centralizator nr. 7. Progresul înregistrat la subiecți la nivel funcțional