Recuperarea Si Reutilizarea Resurselor Materiale. Aspecte Economice
RECUPERAREA ȘI REUTILIZAREA RESURSELOR MATERIALE. ASPECTE ECONOMICE
CUPRINS
INTRODUCERE
CAP.I GENERALITĂȚI
CAP.II RECUPERAREA ȘI REUTILIZAREA RESURSELOR MATERIALE ÎN CADRUL SISTEMULUI ECONOMICO – SOCIAL
II. 1. Orientări în abordarea problemelor reciclării resurselor materiale
II.2. Concepții privind locul și rolul activității de reciclare a
resurselor în complexul economic național
II.3. Conținutul și sfera de cuprindere a conceptului de
reciclare a resurselor materiale
II.4. Participarea activității de reciclare la dezvoltarea bazei proprii de materii prime
II.5. Forme de valorificare complexă a resurselor reciclabile
II.6. Realizări în domeniul reciclării complexe a resurselor încorporate în bunuri scoase din uz de către populație
CAP. III ORIENTĂRI ÎN ORGANIZAREA SISTEMULUI DE RECICLARE A RESURSELOR MATERIALE
III.1 Componentele principale ale unui sistem de reciclare
III.2. Constituirea cadrului legislativ – normativ unitar al activității de reciclare în țara noastră
III.3 Metalele
III.4. Hârtie și cartoane
III.5 Produse din cauciuc
Cap.IV. CERINȚE ALE PROMOVĂRII ACTIVITĂȚII DE RECICLARE A RESURSELOR MATERIALE
CONCLUZII
Bibliografie
INTRODUCERE
Penuria de materii prime prin care trece omenirea în momentul de față impune noi orientări. Sunt materii prime "deficitare" și "epuizabile ". Primele sunt pe cale de dispariție, iar ultimele, deși se găsesc în cantități suficiente, ar putea deveni insuficiente într-un viitor apropiat.
În fața acestei situații, oamenii de știință, tehnicienii și cercetătorii, s-au unit într-un front comun, determinând căile de soluționare:
recuperarea și reevaluarea sau recircularea deșeurilor prelucrate a materiilor prime consumate;
înlocuirea materiilor prime deficitare prin materii și materiale mai abundente, mai puțin cunoscute, sau prin înlocuitori mai ușor de găsit și preparat.
Odată cu noile materii și materiale apar tehnologii și metode noi de extragere, preparare, tratare și utilizare.
Caracterul limitat al resurselor materiale, trecerea pe scară largă la exploatarea unor zăcăminte cu conținut mai scăzut de substanțe utile, intensificarea manifestării unor fenomene de criză pe piața mondială a materiilor prime și combustibililor, însoțită de tendința permanentă de creștere a costurilor de exploatare, au generat un nou mod de a gândi și modela creșterea economică, orientări noi îndreptate spre economisirea resurselor, valorificarea lor superioară, recuperarea și fructificarea în masă a materialelor refolosibile.
Lucrarea de față surprinde aceste aspecte, mai mult chiar urmărește să surprindă și reversul acestei acțiuni și anume factorul social, igienico-poluant, indicând, de la caz la caz, procedeele de combatere necesare.
Primul capitol prezintă tema proiectului în care sunt prezentate trăsăturile definitorii ale unei economii moderne și capacitatea acesteia de a-și gospodării judicios resursele; intensificarea spectaculoasă a activității de reciclare în ultimele decenii datorită dificultăților de procurare a resurselor; lupta pentru deșeurile nedorite; cauzele apariției necesității de reciclare; metode de protejare a mediului înconjurător.
Capitolul doi încearcă să evidențieze orientările în abordarea problemelor reciclării; concepțiile și rolul acestei activități; conținutul și sfera de cuprindere. Corespunzător orientărilor în abordarea reciclării resurselor s-au conturat concepții diferite în ceea ce privește loul și rolul acestei activități în complexul economic.
Capitolul trei prezintă orientările în organizarea sistemului de reciclare, accepțiunea atribuită conceptului de reciclare, organizarea unui sistem de recuperare și reintroducere în circuitul economic a tuturor resurselor refolosibile. Ca și orice sistem și cel de reciclare trebuie definit prim prisma elementelor cel compun și prin capacitatea sa de a transforma intrările în ieșiri compatibile cu obiectivele prestabilite.
Capitolul patru tratează cerințele promovării activității de reciclare a resurselor materiale. Un domeniu mai puțin prezent ca atare în literatura de specialitate, cum este cazul reciclării resurselor materiale, poate fi abordat din unghiuri foarte diferite, fiecare dintre ele implicând avantaje și dezavantaje sub aspectul posibilităților de finalizare a preocupărilor în acest sens.
Concluzia se impune de la sine. Recuperarea materialelor refolosibile este necesară pentru lărgirea bazei proprii de materii prime. Folosind tehnologii adecvate de colectare, sortare, remodelare, folosire, se obține o eficiență economică convenabilă, o mai bună folosire a materiei prime și a forței de muncă și bune efecte ecologice – toate împreună contribuind la creșterea economică a calității vieții.
CAP.I GENERALITĂȚI
Una din trăsăturile definitorii ale unei economii moderne este capacitatea acesteia de a-și gospodări judicios resursele, în sensul folosirii lor integrale, eliminării surselor de pierderi, orientării resurselor spre domenii care asigură valorificarea lor superioară. Această trăsătură a fost completată în ultimile decenii cu un nou element calitativ, în sensul recuperării celor refolosibile, prelucrăii lor adecvate și reintroducerii lor în circuitele economice sau de consum. Se poate afirma că există o relație de proporționalitate directă între nivelul de dezvoltare economică a unei țări, pe de o parte, amploarea și eficiența activității de reciclare a resurselor materiale, pe de altă parte.
Intensificarea spectaculoasă a activității de reciclare în ultimele decenii trebuie pusă, în primul rând, pe seama dificultăților de procurare a resurselor, dar și pe seama faptului că o economie modernă, al cărei obiectiv esențial constă în maximizarea efectelor producției materiale în condițiile minimizării resurselor angajate în desfășurarea acesteia, este preocupată în cel mai înalt grad, de modul în care își gospodărește resursele.
Activitatea de reciclare a resurselor materiale nu mai poate fi abordată în mod tradițional. Este necesară implementarea în practica economică, atât la nivelul întreprinderilor și al instituțiilor centrale de sinteză, cât și la nivelul populației, a unei atitudini noi, a unei viziuni cuprinzătoare în ce privește conținutul și rolul activității de reciclare, care să contribue la rezolvarea problemelor principale de care depinde desfășurarea eficientă a acestei activități.
Astfel organizarea activității în acest domeniu, sistemul informațional și cercetarea trebuie să contribue la evidențierea corectă a cantităților de resurse reciclabile disponibile și a proprietăților acestora, la identificarea generatorilor de resurse potențial reciclabile și la informarea celor interesați, la estimarea și previziunea cantităților de resurse ca premise ale pregătirii în timp a condițiilor de recuperare și utilizare, la identificarea sectoarelor economice care pot să utilizeze bunuri scoase din uz, piese sau alte resurse reciclabile ca materii prime și a căilor de redistribuire a resurselor reciclabile. În acest sens subsistemul de recuperare, prelucrare primară și redistribuire a resurselor reciclabile trebuie adaptat la cerințele, noi, ce decurg din creșterea cantității acestora și din accentuarea diversificării și a formelor în care acestea apar în sfera producției și în cea a consumului. Noțiunea de "deșeu" se pierde în negura vremurilor. Am putea spune că s-a născut o dată cu omul. Cine nu a auzit de expresiile "rămășițe", "resturi", "reziduri", "rebuturi", etc. Numai două dintre ele, care le cuprind pe toate celelalte, au fost recunoscute ca sinonime : deșeuri și materii reziduale sau simplificat reziduri.
Deșeurile industriale intră în discuție odată cu explozia industrială. Într-adevăr, industria modernă are nevoie de materii prime, mașini și utilaje perfecționate – adică mecanizate, automatizate, robotizate – și de forță umană de muncă. Sociologic vorbind, industria și forța de muncă au fost centralizate și concentrate în localități și orașe cu sute de mii și de milioane de locuitori . Ravagiile urbanizării și super urbanizării înseamnă consumuri mari și foarte mari de materii prime, materiale, alimente și energie. Reversul acestor consumuri intensive și extensive se manifestă anual prin câteva milioane de tone de diferite deșeuri: industriale, menajere, urbane și rurale, etc.
Sursele deșeurilor sunt extrem de variabile: uzine și întreprinderi care, după specificul lor, produc compuși reziduali sau deșeuri metalice, lemnoase, plastice, etc.; instituții centrale de cultură și învățământ elimină zilnic resturi de hârtie, etc.; de la topoganele și lăzile cu gunoi ale blocurilor și locuințelor individuale se colectează și se transportă de către serviciile comunale de salubritate tone de deșeuri menajere; nu trebuie să uităm deșeurile stradale, din piețele de desfacere, parcuri, grădini publice, locuri de agreement.
Ridicarea permanentă a nivelului de trai al omenirii implică o gamă tot mai largă de produse de scurtă utilizare, care devin deșeuri și apoi iau drumul lăzii de gunoi. De asemenea, consumurile excesive și risipa devin mai curând niște motive de îngrijorare, decât niște simboluri de prestigiu.
În afară de "mirosurile nedorite" pe care le împrăștie și de aspectul "murdar", majoritatea deșeurilor constitue un focar biologic.
În lupta pentru eliminarea deșeurilor nedorite, omul și-a propus să studieze atât reducerea cheltuielilor de colectare și evacuare a deșeurilor, cât recuperarea deșeurilor și reciclarea lor.
Originea recuperării este foarte veche: dintodeauna sau găsit oameni care voiau să colecteze și să prelucreze pentru consum produse degradate sau aruncate de primii utilizatori. S-a creat un sector special, cel al "recuperării", care a antrenat sume imense și angajați repartizați de diverse firme în întreprinderi cu caracter industrial, artizanal sau familial. Structurile clasice ale recuperării se înscriu în circuitul piramidal ce pornește de la bază, unde sunt dispersate produsele pe care le extrage și le concentrează, iar apoi le repune la dispoziția consumatorilor de materii prime, care le recileaza în fabricația produselor și le desfac la utilizatori.
Activitatea aceasta se încadrează într-o politică de ansamblu a economiei de materii prime . S-au creat organisme și agenții specializate, de exemplu Agenția națională pentru recuperarea și eliminarea deșeurilor (ANRED), creată în Franța în 1975; și în România s-a creat o astfel de structură.
Criza mondială a petrolului, declanșată în toamna anului 1973, a sugerat specialiștilor un nou aspect al utilizării deșeurilor : energia. Importanța problemei a dus la crearea unor tehnologii și procedee specfice pentru realizarea acestei sarcini. Dintre procedeele folosite se evidențiază cele de incinerare și piroliză. Instalații de incinerare sau construit începând de la sfirșitul secolului trecut, ca mijloc de apărare împotriva epidermiilor. La noi în țară arderea deșeurilor menajere s-a făcut încă înaintea primului război mondial.
După cel de-al doilea război mondial, creșterea economică cu ritmuri foarte mari determină sporirea continuă a volumului deșeurilor. Pentru a proteja mediul înconjurător, autoritățzați de diverse firme în întreprinderi cu caracter industrial, artizanal sau familial. Structurile clasice ale recuperării se înscriu în circuitul piramidal ce pornește de la bază, unde sunt dispersate produsele pe care le extrage și le concentrează, iar apoi le repune la dispoziția consumatorilor de materii prime, care le recileaza în fabricația produselor și le desfac la utilizatori.
Activitatea aceasta se încadrează într-o politică de ansamblu a economiei de materii prime . S-au creat organisme și agenții specializate, de exemplu Agenția națională pentru recuperarea și eliminarea deșeurilor (ANRED), creată în Franța în 1975; și în România s-a creat o astfel de structură.
Criza mondială a petrolului, declanșată în toamna anului 1973, a sugerat specialiștilor un nou aspect al utilizării deșeurilor : energia. Importanța problemei a dus la crearea unor tehnologii și procedee specfice pentru realizarea acestei sarcini. Dintre procedeele folosite se evidențiază cele de incinerare și piroliză. Instalații de incinerare sau construit începând de la sfirșitul secolului trecut, ca mijloc de apărare împotriva epidermiilor. La noi în țară arderea deșeurilor menajere s-a făcut încă înaintea primului război mondial.
După cel de-al doilea război mondial, creșterea economică cu ritmuri foarte mari determină sporirea continuă a volumului deșeurilor. Pentru a proteja mediul înconjurător, autoritățile multor țări emit anumite legi care obligă primăriile și municipialitățile unor localități și orașe să rezolve problema evacuării deșeurilor. Se optează pentru procedeul incinerării care era deja cunoscut. Deșeurile orășenești rezultă într-o formă complexă de materii organice și anorganice. Dintre materiile anorganice fac parte mineralele, metalele, rocile, etc. care nu pot fi convertite în energie. În schimb materiile organice ca lemnul, hârtia, materialele plastice, cauciucul, resturile alimentare pot fi bine folosite ca surse de energie.
Incinerarea în acest scop, se face astfel: camioanele cu deșeuri sunt încărcate într-un buncăr de depozitare. De aici, deșeurile sunt luate cu ajutorul unor macarale cu greifer și prin intermediul unui sisten de alimentare cu benă și grătar rulant ajung în camera de ardere. Aceste cuptoare care se află la un etaj inferior , eliberează în timpul combustiei căldura necesară generatoarelor de abur, plasate la niveluri superioare. Aburul supraâncălzit este convertit în energie electrică cu ajutorul unor turbine de contrapresiune. Aburul din turbine este recuperat și utilizat pentru încalzirea locuințelor, sau răcit într-un condensator de aer și reintrodus din nou în circuitul de alimentare cu apa a cazanelor. Gazele reziduale care ies de generatorul de abur pentru a nu polua mediul înconjurător sunt trecute printr-o instalație de epurare care reține emisiile de praf și cenuși, bioxidul de sulf și acidul clorhidric. Asemenea instalații au fost construite în multe țări, o astfel de centrală se găsește în Viena.
În numeroase cazuri incinerarea nu mai este acceptabilă pentru evacuarea deșeurilor. Ea poluază mediul înconjurător și nu permite recuperarea optimă a materialelor secundare sau a energiei: căldura produsă sub formă de abur are un conținut mic de energie, iar transportul este nerațional. Din acest motiv, utilizările ei sunt limitate la încălziri locale și pentru generarea energiei electrice.
Un procedeu care soluționează aceste probleme constă în descompunerea termică a deșeurilor pentru a se obține un gaz combustibil. Acest procedeu utilizat pentru "tratarea" deșeurilor este denumit piroliză, acesta este un procedeu foarte cunoscut. Piroliza reprezintă descompunerea termică a unui material care conține carbon, în absența oxigenului atmosferic.
Se poate afirma că în foarte multe țări există centre de colectare a materialelor vechi refolosibile(hârtie, textile, fier vechi, etc.).
Datorită preocupărilor în această direcție, în țara noastră s-au elaborat unele legislații, cum ar fi Decretele de Stat nr. 106/1975 și 146/1980 în care se arată că sunt interzise distrugerile sau degradările deșeurilor și a altor resurse secundare și trebuie asigurată strângerea, sortarea, depozitarea, gospodărirea, predarea și valorificarea lor.
În ultimul timp, efectele secundare negative provocate de fertilizanții chimici, precum și grija din ce în ce mai mare pentru a înlătura poluarea mediului ambiant, a determinat valorificarea deșeurilor sub formă de composturi. Transformarea biologică a deșeurilor într-un produs nepoluant cu înaltă valoare nutritivă pentru plante și un foarte bun adaos la starea fizica și chimică a solului a determinat o tehnică nouă compostării. Ea apare ca o necesitate igienico-sanitară datorită mai ales unor teritorii restrânse pe care apar cantități mari de deșeuri.
Deci, se pare că metoda cea mai eficientă în prezent este cea biotermică prin care se valorifică deșeurile menajere, în special cele din mediul rural. În țara noastră s-a utilizat în special la fermele zootehnice, pentru rezidurile animaliere.
Creșterea vertiginoasă a industriei și a populației globului, coroborată cu criza petrolului, a obligat omenirea la descoperirea și utilizarea unor noi combustibili. Dintre aceștia, biogazul a aparut ca urmare a valorificării deșeurilor menajere. Metoda valorificării deșeurilor privind extragerea gazului metan din reziduri de plante, reziduri animaliere și apă se aplică pe scară largă din vechi timpuri.
O altă metodă experimentală în cadrul Universității Columbia din New York, poartă numele de "Simplez coal and biomass gasification process" și permite realizarea unui compus din monoxid de carbon și hidrogen a cărui putere calorică este un sfert din cea a gazului natural, în timp ce costul este jumatate din cel al petrolului. Metoda ar putea fi utilizată pentru valorificarea rezidurilor menajere din marile orașe. Dintr-o altă perspectivă, este demn de subliniat faptul că practica economică din țara noastră și din alte țări a demonstrat de foarte multă vreme că activitatea de recuperare și valorificare a resurselor materiale refolosibile este un sector important al unei economii naționale moderne, al cărui conținut și sferă de cuprindere evoluază în sens ascendentin în strânsă corelație cu evoluția procesului de creștere economică, cu impactul acestuia asupra consumului de resurse materiale, energetice și de muncă disponibile și asupra mediului ambiant. Pentru economia românească și mai ales pentru industrie, problemele recuperării și ale valorificării tuturor resurselor refolosibile prezintă o importanță aparte, dată fiind accentuarea dependenței creșterii economice de importuri de materii prime și de combustibil, în condițiile în care infrastructurile industriale existente și procesele de producție din cadrul acestora contribuie într-o măsură.Tot mai însemnată la creșterea dificultăților în domeniul protecției mediului ambiant.
CAP.II RECUPERAREA ȘI REUTILIZAREA RESURSELOR MATERIALE ÎN CADRUL SISTEMULUI ECONOMICO – SOCIAL
Declanșarea și persistența crizei energetice, amplificarea dificultății de procurare a materiilor prime minerale datorită ritmului mai accelerat a creșterii ponderiii zăcămintelor cu un conținut scăzut de substanțe utile în ansamblul celor cunoscute comparativ cu cel al elaborării tehnologiilor necesare exploatării acestora în condiții de eficiență economică, apariția crizei financiar monetare în cadrul procesului mai general de recesiune economică din țările capitaliste dezvoltate cu repercusiuni negative asupra tuturor economiilor naționale, adâncirea decalajelor dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor țări, ceea ce se resimte într-o măsură tot mai însemnată în perturbarea schimburilor economice internaționale și în acentuarea instabilității climatului politic mondial, în manifestarea unor grave dezechilibre ecologice cu caracter global sau local.
În literaura economică din țara noastră și din alte țări s-a acordat atenție sporită presiunii exercitate de creșterea economică asupra resurselor originare, analizate din prisma intrărilor în sistemul economico-social sub forma materiei prime și energiei. O asemenea orientare corespunde unei anumite accepțiuni atribuite producției, ca fiind sfera a reproducției sociale, în cadrul căruia oamenii transformă și adaptează la nevoile lor obiectele din natură. Dezvoltarea producției de bunuri materiale este deci condiționată hotărâtor de posibilitatea procurarii din mediul natural a resurselor materiale originare. Contextul global în care sunt abordate problemele recuperării și ale reintroducerii în circuitul economic al resurselor materiale face necesară referirea la implicațiile relației dintre creșterea economică și protecția mediului natural.
II. 1. Orientări în abordarea problemelor reciclării resurselor materiale
Recuperarea și reintroducerea în circuitul economic a resurselor încorporate în bunuri scoase din uz (mijloace de muncă sau produse destinate satisfacerii unor cerințe individuale) și în reziduri provenite din procesele de prelucrare sau de consum, nu sunt de dată recentă. Activitatea în sine s-a conturat de foarte mult timp ca un sector productiv distinct în cadrul economiei naționale. În fond, recuperarea și reutilizarea metalelor vechi, a materialelor textile, a hârtiei, etc. au constituit de mult practici curente, momentul apariției lor putând fi situat uneori chiar la începutul erei industriale. Este adevarat că importanța acestei activități a crescut mult în ultimele decenii, datorită agravării dificultăților de procurare a resurselor materiale și energetice necesare susținerii programelor de creștere economică și manifestării unor grave dezechilibre ecologice.
Cu toată importanța deosebită pe care o prezintă, în ansamblul economiei unei țări, activitatea de recuperare și valorificare a resurselor refolosibile a rămas vreme îndelungată, cel puțin din punct de vedere conceptual, oarecum la periferia cercetărilor economice. Această stare de lucruri s-a datorat unei multitudini de cauze derivate atât din teoria cât, mai ales din practica economică.
Preocupările mai reduse a economiștilor în domeniul reciclarii resurselor se datoresc și următoarelor împrejurări, care au influențat promovarea acestei activități:
importanța reciclări resurselor, ca sector de activitate economică, este influențată direct de potențialul productiv atins la un moment dat și de nivelul acumulării de bunuri de către societate;
introducerea în circuitul economic a unor resurse reciclabile a depins de mărimea și sensul raportului dintre costurile recuperărilor și cele implicate în procurarea resurselor originale. Atâta timp cât oferta de resurse originale ieftine depășea cantitativ cererea, nu exista stimulentul economic necesar promovării activității de reciclare;
în aprecierea eficienței economice a reciclării resurselor nu au fost luate în considerare totalitatea elementelor esențiale care compun efectele și respectiv eforturile implicate, atât de realizarea de bunuri destinate satisfacerii unor nevoi sociale, cât și de protecția mediului natural;
trecerea la reciclarea resurselor a fost impulsionată, de regulă, de fenomene de criză aparute în domeniul procurării de materii prime și energiei, pe de o parte, sau de perturbarea echilibrului ecologic, pe de altă parte, și nu ca rezultat al unei strategii fundamentate științific.
Așa se explică faptul că, deși a apărut și s-a dezvoltat în primul rând, din rațiuni economice, activitatea de reciclare a resurselor a fost abordată o lungă perioadă în deosebi prin prisma poluării mediului natural. În consecință, bunurile uzate, rezidurile de diferite tipuri au fost interpretate ca agenți principali de poluare și nu ca resurse potențiale. Altfel spus, se aveau în vedere numai fluxurile materiale generate de schimburile dintre sistemul economico-social și mediul său natural de existență. Această modalitate de abordare a avut însă și unele avantaje. Avem în vedere faptul că au fost clarificate problemele schimburilor permanente care au avut loc între sistemul economico-social și mediul său natural și implicațiile acestora asupra procesului de creștere economică, inclusiv din perspectiva reciclării resurselor.
Abordarea reciclării resurselor în contextul mediului ambiant a avut și un alt avantaj. Se face distincție între reciclarea naturală, care are loc prin intermediul agenților biologici, și cea artificială, realizată de om prin recuperare și reintroducere în circuitul economic. În ansamblul lor, cele două tipuri de reciclări prezintă tocmai relațiile dintre sistemul economico-social și mediul său natural de existență. Tocmai prin interferența acestor două tipuri de reciclări pot fi explicate implicațiile economice ale procurării resurselor necesare susținerii programelor de creștere economică.
Sub incidența tendințelor care se manifestă pe piața mondială a materiilor prime și a combustibililor, cu deosebire în ultimii ani, s-au conturat noi modalități de abordare a activității de reciclare a resurselor. De regulă acestea au o trăsătură comună. Făra a pierde din vedere problemele protecției mediului natural,autorii care promovează asemenea orientări pun accentul pe problemele reciclării artificiale ca mijloc de economisire al muncii sociale.
II.2. Concepții privind locul și rolul activității de reciclare a
resurselor în complexul economic național
Corespunzător orientărilor în abordarea reciclării resurselor s-au conturat și concepții diferite în ceea ce privește locul și rolul acestei activități în complexul economic național. Aceste concepții au apărut sub forma unor modele ale căror trăsături principale sunt evidențiate în continuare cu scopul de a desprinde elemente utile pentru realizarea obiectivelor pe care ni le-am propus.
Este interesant de semnalat faptul că problemele conceptuale ale reciclării substanțelor utile se regăsesc în unele lucrări de specialitate apărute în Germania cu peste o jumatate de secol în urmă.
Preocupările specialiștilor, referitoare la problemele de ordin conceptual ale reciclării resurselor, s-au intensificat în anii '70 tocmai sub influența fenomenelor de criză care au afectat, în principal, resursele energetice, dar și pe cele de materii prime. În acestă perioadă s-au înregistrat primele reacții mai categorice ale oamenilor de stiință față de efectele negative ale deversării necontrolate a agenților poluanți în mediul natural, generatori de grave dezechilibre ecologice. Au devenit tot mai numeroase studiile în care se tratează problemele globale cu care se confruntă omenirea în acest sfârșit de veac și de mileniu, între care pe primul loc se situază cele referitoare la creșterea economică, consumul de resurse și protecția mediului natural, iar la incidența lor, și cele ale reciclării resurselor materiale. Autorii multora dintre aceste studii încearcă să fundamenteze și conținutul conceptului de reciclare, prefigurând sub formă de schemă modele ale fluxurilor materiale ce-l compun. Evident că majoritatea acestor modele poartă amprenta abordării reciclării resurselor în contextul mediului natural de existență a sistemelor economico-sociale. Dat fiind faptul că în fiecare dintre ele sunt surprinse anumite aspecte esențiale ale activității de reciclare a resurselor, le prezentăm în continuare ca elemente de fundamentare a opțiunii autorilor.
Dintre modelele de acest tip, elaborate și publicate în țara noastră, este de menționat cel prezentat în lucrarea lui A. Iancu – Economisirea resurselor – una din marile rezerve disponibile. Autorul realizează o abordare deosebit de complexă, modelul elaborat incluzând în sfera sa de referință majoritatea fazelor principale ale procesului de reciclare a resurselor. Este vorba atât de reciclarea naturală, cât și de cea artificială. Modelul în sine reprezintă o contribuție valoroasă la elucidarea problemelor privind participarea reciclării substanțelor utile la satisfacerea cerințelor de materii prime și de energie ale proceselor productive, chiar dacă obiectivul său central îl constitue impactul dintre economică creșterea și mediul natural.
Fig.1 Relația dintre reciclarea naturală și cea artificială a resurselor (după A. Iancu)
Dealtfel, autorul citat nu și-a propus o reflectare exhaustivă a aspectelor care vizează participarea reciclării tuturor resurselor (inclusiv a celor de energie încorporate în bunuri scoase din uz), precum și rolul acestei activității în satisfacerea directă a unor cerințe sociale prin reintroducerea în circuitul economic a unor mijloace de muncă, bunuri de consum sau a unor componente ale acestora, reutilizabile direct sau în urma recondiționării.
La rândul său, M.D.Popescu surprinde în modelul prezentat în schema din fig. 2 aspecte esențiale ale reciclării resurselor în interiorul sferei de producție de bunuri materiale.
Fig.2 Circuitul materiilor prime originare și al energiei într-un complex de producție bazat pe principiul procesului circular activ
(după M. D. Popescu)
Obiectivul modelului prezentat pe larg constă în organizarea proceselor de producție după principiul "procesului circular activ" astfel încât să se minimizeze cantitatea de reziduri provenite din prelucrare și deversate în mediul natural. Opțiunile autoarei prezintă o certă importanță economică având, totodată, o contribuție însemnată la clarificarea conceptului de reciclare a resurselor, cel puțin din urmatoarele rațiuni:
subordonează problemele valorificării complexe a tuturor resurselor obiectivelor fundamentale economico-sociale, comanda socială având un rol determinant în dirijarea acestor procese;
preconizează adâncirea prelucrării resurselor originale, tinzând spre valorificarea până la epuizare a tutuor substanțelor utile;
sugerează evitarea unor costuri implicate de redistribuirea rezidurilor între unitățile economice care le generează și cele care pot asigura valorificarea lor în condiții de eficiență economică;
aplicarea acestui principiu contribuie la reducerea sau chiar eleminarea completă a riscului poluării mediului natural.
Acest model include în sfera sa de referință numai rezidurile provenite din procesele de prelucrare, deci exclusiv cele stradale sau menajere. Deasemenea, nu sunt luate în considerare bunurile care ies din uz, mijloace de muncă casate de unitățile economice și bunurile scoase din uz și eliminate de gospodăriile populației. Autoarea citată și-a concentrat preocupările în domeniul valorificării complexe a resurselor de materii prime.Trebuie avut totuși în vedere faptul că generalizarea completă a principiului "procesului circular activ" nu este totdeauna posibilă, cel puțin în următoarele cauze principale:
cantitățile de reziduri sunt disipate într-un număr extrem de mare de unități economice și sociale, indiferent că acestea au în profilul lor producția de bunuri materiale, sunt prestatoare de servicii sau de activități social-culturale, ceea ce înseamnă că asigurarea continuării directe a procesului de prelucrare a rezidurilor este posibilă doar în cazul marilor platforme industriale;
dispersarea teritorială a unor reziduri provenite din procesele de prelucrare face inevitabilă activitatea de colectare, sortare, prelucrare primară și de redistribuire în favoarea unităților productive care le pot asigura reutilizarea în condiții de eficiență economică;
aplicarea principiului "procesului circular activ" o considerăm justificată, din punct de vedere economic, numai dacă se face în mod diferențiat și nu unilateral, luându-se în considerare natura și cantitatea resurselor potențial reciclabile prin intermediul rezidurilor, precum și măsura în care ansamblul tehnologiilor din întreaga zonă industrială considerată tinde spre "puritate" din perspectiva cerințelor mediului natural.
Agravarea în ultimul deceniu și jumătate a dificultăților de procurare a materiilor prime și a energei, concomitent cu cea a dezechilibrelor ecologice, a generat și în alte țări intensificarea preocupărilor specialiștilor în direcția conturării locului și rolului activității de reciclare a resurselor în armonizarea relațiilor dintre creșterea economică, consumul de resurse și protecția mediului natural. Sugestiv în acest sens este modelul adoptat de participanții din țări membre ale CAER la colocviul care a avut loc în luna martie 1976 la Dresda referitor la probleme privind elaborarea și aplicarea proceselor de producție fără deșeuri sau mici producătoare de deșeuri, citat într-un studiu realizat sub egida ONU. Prin însăși tematica colocviului, participanții au acordat prioritate reflectării în model a proceselor de generare a deșeurilor și de procurare, prin intermediul acestora, de materiale reutilizabile în procesele de procucție, diminuând astfel cantitățile de poluanți deversați în mediul natural.
Fig.3 Procesele de formare, acumulare și de reutilizare a deșeurilor (după modelul adoptat de participanții din țările membre C.A.E.R. la Colocviul de la Dresda din martie 1976)
Modelul nu surprinde alte modalități de reciclare, cum este reutilizarea, ca atare sau prin recondiționare, a unor bunuri sau componente ale acestora, atât în sfera producției, cât și în cea a consumului. Deasemenea, în model nu sunt reflectate posibilitățile de dezvoltare a schimburilor economice internaționale cu resurse potențial reciclabile.Recomandările formulate subliniază faptul că una din soluțiile judicioase de utilizare a deșeurilor ca materii prime presupune crearea de întreprinderi specializate în colectarea, redistribuirea, vânzarea și reutilizarea de materiale reciclabile, denumite "burse ale deșeurilor". Acestor întreprinderi li se conferă și rolul de a semnala cantitățile de reziduri și de deșeuri disponibile în alte țări, facilitând astfel dezvoltarea schimburilor economice internaționale cu asemenea resurse.
Edificator este și exemplul Austriei, Elveției și al Germaniei care au hotarât să facă periodic schimburi reciproce de liste conținând cantitățile de resurse reciclabile disponibile pentru export. Se deduce ca diversificarea producției și a consumului de bunuri materiale poate conduce la discordanțe între cantitățile și diversitatea resurselor reciclabile generate, pe de o parte, și posibilitățile de reutilizare a acestora în cadrul fiecărui complex economic național, pe de altă parte, ceea ce generează necesitatea redistribuirii lor între țări.
Abordarea problemelor reciclării resurselor în contextul protecției mediului natural se regăsește și în rapoartele către Congresul Statelor Unite ale Americii, elaborate sub egida Agenției pentru protecția mediului înconjurător.Prin modelul elaborat (prezentat în fig.4), autorii acestor rapoarte prefigurează, evident într-o viziune proprie, tocmai rolul reciclării resurselor în cadrul complexului economic național și în desfășurarea relațiilor acestuia cu mediul său natural de existență.Modelul preconizat vizează exclusiv recuperarea și reutilizarea substanțelor utile și nu include în sfera sa de cuprindere reutilizarea ca atare sau prin recondiționare a unor bunuri scoase din uz a pieselor și a subansamblelor pe care acestea le încorporeaza. De asemenea, nu se ia în considerare posibilitatea reutilizării ca atare a unor materiale recuperabile, fară a mai fi reintroduse în fazele primare de prelucrare (topire, destrămare, etc.).
Fig.4 Strategii de armonizare a relațiilor dintre creșterea economică, consumul de resurse originare și protecția mediului ( după First Raport to Congress, U.S. Enviromental Protection Agency, citat după '' Revista Economică'' nr.10/1982 )
Sunt avute în vedere în mod distinct fazele principale ale ciclului mediu natural-protecția-consum-mediu natural, adică: procurarea resurselor materiale originare, prelucrarea lor primară, proiectarea și realizarea produselor, consumul (utilizarea) acestora,modul de formare și recuperare (achiziționare) a resurselor reciclabile (inclusiv prelucrarea lor primară), precum și deversarea rezidurilor nereciclabile artificial în mediul natural. Fiecăreia din aceste faze îi sunt atașate direcții de acțiune specifice, care luate în ansamblu, compun strategia globală preconizată.Cu alte cuvinte se realizează o trecere firească de la concept la acțiune, menită să confere finalitate cercetărilor întreprinse.
Din perspectiva conținutului atribuit conceptului de reciclare a resurselor materiale și energetice, un interes aparte îl prezintă modelul lui B.T. Bower prin care se prefigurează cinci modalități de reciclare,adică : colectarea și reutilizarea rezidurilor, deșeurilor și a resurselor energetice secundare în cadrul unității care le genereaza (așa-zisă reciclare internă) ca parte componentă a activității de bază a acesteia; prelucrarea resurselor reciclabile în cadrul unor activități conexe ale unității care le generează sau în alte unității, utilizarea anumitor resurse de purtători primari de energie; reutilizarea în aceași formă a unor bunuri (circulația ambalajelor, a containerelor, vânzarea pe "piață de mâna a doua") deversarea în mediul înconjurător (reciclare naturală).
Fig.5 Procesele de regenerare a materialelor și a energiei de prelucrare a materialelor derivate și de recuperare (după Blair T. Bower)
Autorul citat are în vedere, aproape în exclusivitate, recuperarea și reintroducerea în circuitul economic a resurselor materiale și energetice încorporate în reziduri sau în bunuri scoase din uz. Tocmai de aceea optează pentru utilizarea noțiunii de "regenerare a materialelor și a energiei" în locul celei de reciclare. În concepția sa, sfera de cuprindere a reutilizării bunurilor uzate este limitată la acelea care nu-și pierd integral valoarea de întrebuințare pentru care au fost create în cadrul perioadei în care satisfac cerințele utilizatorului care le-a achiziționat în stare nouă. Încercările lui B.T.Bower de a defini noțiunile proprii activităților de recuperare și de reintroducere în circuitul economic a resurselor materiale și energetice, pe baza rolului acestor activități în armonizarea relațiilor dintre creșterea economică, consumul de resurse și protecția mediului ambiant, se numără printre primele în acest domeniu.
II.3. Conținutul și sfera de cuprindere a conceptului de
reciclare a resurselor materiale
Din evidențierea succintă a principalelor orientări și concepții în abordarea problemelor recuperării și reintroducerii în circuitul economic a resurselor refolosibile, pot fi desprinse unele concluzii, care trebuie, să stea la baza definirii conținutului și sferei de cuprindere ale conceptului de reciclare a resurselor materiale, printre care:
a.) recuperarea și reutilizarea resurselor materiale sunt părți componente ale strategiilor de armonizare a relațiilor dintre creșterea economică, consumul de resurse și protecția mediului natural;
b.) împreună cu reciclarea naturală ce se realizează prin intermediul agențiilor biologici, reciclarea resurselor materiale constitue un mijloc principal de asigurare a echilibrului dinamic în cadrul ecosistemelor. Compensând incapacitatea mediului natural de a asimila substanțele poluante deversate, dar utile activității umane, prin intermediul recuperării resurselor materiale, costurile protecției mediului sunt transformate din pierderi în economii pentru societate;
c.) în condițiile caracterului limitat al resurselor materiale, regenerabile, recuperarea și reutilizarea lor în cadrul sistemului economico-social devin mijloace de reducere a presiunii exercitate de creșterea economică asupra resurselor originare;
d.) resursele materiale, energetice și de muncă antrenate în procesul de producție a bunurilor materiale se încorporează, treptat, într-un proces oarecare, pe măsura ce acesta parcurge diferite faze succesive de prelucrare. Dacă în procesul scoaterii sale din uz produsul respectiv este recuperat și reintrodus în circuitul economic prin intermediul unor faze de prelucrare primară, primordială devine obținerea de substanțe utile echivalente cu resurse originare. Cu cât gradul de prelucrare este mai înalt în faza de reintrare în circuitul economic a produsului scos din uz, cu atât crește importanța economiei de energie și de muncă obținută de societate.
Importanța uneia sau alteia dintre premisele enunțate se modifică în timp, în funcție de evoluția economiei naționale. Dar, pe o anumită treaptă de dezvoltare, caracterizată printr-un grad ridicat de maturizare economică și tehnico-organizatorică, toate aceste premize trebuie luate simultan în considerare, întrucât ele se subordoneaza unui obiectiv mai general, cel al economisirii efortului social implicat de satisfacerea cerințelor umane.
Rezultă că rolul recuperării și reutilizării resurselor materiale refolosibile în procesul de creștere economică trebuie interpretat dintr-o perspectivă mult mai cuprinzătoare. În conturarea acestuia este necesar sã fie avute simultan în vedere următoarele categorii de fluxuri materiale, fără să se exacerbeze importanța uneia sau alteia dintre ele, adică:
cele generate de schimburile dintre sistemul economico-social național și mediul sau natural de existență;
cele care au loc între sistemul economico-social național și alte sisteme similare;
cele care se produc în interiorul sistemului economico-social național, adică între subsistemele acestuia.
Corespunzător rolului ce i se atribuie în complexul economic național, reciclarea trebuie considerată ca fiind ansamblul fluxurilor materiale de revenire, odată sau de mai multe ori, în ciclul producție-consum, a tuturor resurselor încorporate în bunuri scoase din uz (mijloace de muncă sau bunuri destinate satisfacerii cerințelor populației), în componente ale acestora sau în diferite reziduri provenite din procesele de prelucrare și de consum individual. Întrucât noțiunea de reciclare a resurselor a pătruns destul de recent în terminologia economică din țara noastră, sunt necesare unele precizări în legătură cu conținutul care i se atribuie.
Din punct de vedere tehnic noțiunea de reciclare semnifică acțiunea de reintroducere într-o fracțiune de circuit sau într-un ciclu de tratare a unui fluid, sau a unor materiale care au mai parcurs anterior circuitul sau ciclul respectiv.Cu alte cuvinte reciclarea înseamnă atât recuperare cât și reintroducerea într-un circuit.
Prin prisma accepțiunii atribuite conceptului de reciclare a resurselor, este necesar să fie adoptate și utilizate noțiuni adecvate, respectiv:
a.) Resurse reciclabile prin intervenția conștientă a oamenilor, reprezentate de totalitatea bunurilor uzate (sau a componentelor acestora) și a substanțelor provenite din sfera producției și din cea a consumului, care, în limitele tehnologiilor de care dispune societatea într-o anumită etapă, pot fi recuperate și reintroduse în circuitul economic, implicând sau nu o anumită prelucrare(recondiționare) prealabilă.Resursele reciclabile pot îmbrăca două forme, și anume:
– resurse reciclate – adică cele recuperate și utilizate efectiv pentru satisfacerea unor cerințe sociale;
– resurse nereciclate – care reprezintă o irosire de muncă socială și de factori de perturbare a echilibrului ecologic.
b.) Resurse nereciclabile artificial , reprezentate de totalitatea bunurilor uzate și a substanțelor rezultate din procesele de producție și de consum pentru care societatea nu dispune de tehnologii necesare colectării, fiind deversate ca atare în mediul natural.
Din conținutul acestor noțiuni pot fi desprinse condițiile esențiale de realizare a unui echilibru dinamic în desfășurarea relațiilor dintre creșterea economică ,consumul de resurse și protecția mediului natural.
II.4. Participarea activității de reciclare la dezvoltarea bazei proprii de materii prime
Recuperarea și reintroducerea în circuitul economic a substanțelor utile, la nivelul unitățior productive (reciclare internă), al sferei producției materiale și al întregului sistem economico social, au fost mult timp considerate ca fiind forme principale de reciclare a resurselor materiale, mai ales în condițiile în care costul materiilor prime procurate pe această cale a devenit competitiv cu cel implicat de extragerea lor directă din natură. În același timp, primele resurse reciclabile care au prezentat interes din punct de vedere economic au fost substanțe utile din rezidurile industriale, din resturile de materiale obținute în procesele de prelucrare industrială (ștaifuri de tablă, bavuri metalice, resturi de materiale textile sau de talpă rezultate din procesele de croire etc.). Toate acestea au deținut și continuă încă să dețină, în cazul țării noastre, ponderea principală în ansamblul resurselor materiale reciclabile. Așa se explică de ce în activitatea de reciclare s-au înregistrat realizări deosebite tocmai în calitatea sa de sursă de materii prime. În cazul țarii noastre, mai puțin înzestrată cu resurse naturale necesare industriei, se poate vorbi de existența unei adevărate tradiții în domeniul recuperării și refolosirii substanțelor utile.
Prioritatea ce se acordă abordării problemelor referitoare la participarea reciclării resurselor la dezvoltarea bazei de materii prime se datorește și altor cauze. Astfel, chiar dacă celelalte modalități de reciclare sunt mai eficiente din punct de vedere economic, ele nu contribuie decât la prelungirea duratei de utilizare și au efecte, de regulă pe termen scurt sau mediu. Pe termen lung numai recuperarea substanțelor utile poate fi considerată ca o componentă a stategiilor de asigurare și dezvoltare a bazei proprii de materii prime și de valorificare superioară a resurselor disponibile în complexul economic național, deoarece, oricât li s-ar prelungi durata de utilizare, toate bunurile materiale, precum și piesele, subansamblele și materialele pe care le încorporeză vor face în mod inexorabil obiectul acestei modalități de reciclare. Cu alte cuvinte, este de așteptat ca și în viitor recuperarea substanțelor utile în vederea dezvoltării bazei proprii de materii prime să dețină ponderea principală în ansamblul activității de reciclare a resurselor materiale.
II.5. Forme de valorificare complexă a resurselor reciclabile
Dacă pe termen lung, este pe deplin justificată interpretarea activității de reciclare artificială ca mijloc de dezvoltare a bazei de materii prime, pe măsură ce se intensifică procesul de ieșire din uz a unei game tot mai diversificate de bunuri materiale, tind să capete o importanță crescândă și alte forme de reciclare a resurselor. Este vorba de reutilizarea, ca atare sau prin recondiționare, a bunurilor precum și a reperelor, pieselor și subansamblelor încorporate în acestea. De asemenea, pot fi recuperate și reintroduse în circuite economice care le asigură prelucrarea directă o serie de materiale la care nu mai este necesară trecerea prin faze de prelucrare primară ( de exemplu topire, destrămare, etc.).Evident că aceste forme prezintă interes pe termen scurt sau mediu, întrucât nu reprezintă altceva decât o prelungire a duratei de utilizare. Prin intermediul acestor forme, activității de reciclare artificială i se conferă atribute noi, în sensul participării directe la maximizarea gradului de satisfacere a unor cerințe sociale ( de producție sau de consum individual) cu eforturi minime. Cu alte cuvinte acestă activitate poate contribui la reducerea presiunii exercitate de satisfacerea cerințelor sociale nu numai asupra consumului de resurse materiale originare, ci și al celor energetice și de muncă.
Apariția și dezvoltarea acestor forme de valorificare complexă a resurselor reciclabile se datorește creșterii gradului de complexitate tehnică a mijloacelor de muncă utilizate în procesele de producție și a unor bunuri destinate satisfacerii cerințelor individuale, ca efect al aplicării pe scară largă a cuceririlor științifice și al perfecționării tehnologice. Aceasta contribuie la adâncirea discrepanței dintre durata de viață a unui bun oarecare și cea a reperelor, pieselor și subansamblelor ce îl compun. Pe de o parte, durata de utilazare a unui bun poate fi prelungită prin înlocuirea pieselor și subansamblelor uzate, iar, pe de altă parte, prin dezmemrarea acestui bun după ieșirea sa completă din uz pot fi recuperate și reutilizate, ca atare sau prin recondiționare, o serie de componente cu o durată de utilizare mai mare. Firește că aplicarea acestor forme de valorificare completă a resurselor reciclabile diferă în funcție de natura bunurilor care intră în sfera de referință a acestor forme și anume: mijloace de muncă utilizate în procesul de producție sau produse destinate inițial satisfacerii unor cerințe individuale.
II.6. Realizări în domeniul reciclării complexe a resurselor încorporate în bunuri scoase din uz de către populație
Din ansamblul bunurilor destinate satisfacerii unor cerințe individuale, scoase din uz de către gospodăriile populației, pot face, de regulă, obiectul unor forme de reciclare complexă numai cele de folosință îndelungată. Acestea sunt caracterizate printr-o valoare mai mare datorită gradului ridicat de complexitate tehnică și volumului de muncă necesar producerii lor, inclusiv costului procurării unor resurse materiale necesare. Așa se explică de ce activitatea de reciclare complexă a unui asemenea tip de resurse s-a dezvoltat în interdependență directă cu evoluția procesului de scoatere din uz a bunurilor de folosință îndelungată.
În țara noastră, recondiționarea unor bunuri de folosință îndelungată s-a conturat de foarte mult timp ca un sector distinct în cadrul cooperației meșterșugărești, fiind reglementată încă din anul 1954 printr-o hotărâre guvernamentală. Cu toate acestea, așa cum rezultă din unele lucrări de specialitate, până la jumătatea deceniului al optulea realizările obținute au fost destul de modeste.
Realizările obținute până în prezent atestă faptul că recondiționarea și comercializarea bunurilor de folosință îndelungată scoase din uz au asigurate premizele esențiale de dezvoltare în perspectivă. Una din aceste premise se referă la eficiența, atât economică, cât și socială, a acestor activități. Rezultatele unor investigații au condus la concluzia că prin intermediul recondiționării este posibilă asigurarea satisfacerii cerințelor unor segmente de populație cu venituri mai modeste, oferind bunuri la prețuri mai reduse. Binențeles că durata de utilizare a bunurilor recondiționate este mai redusă decât a celor noi, dar, pe termen scurt și mediu, prelungirea acesteia în vederea satisfacerii cerințelor unui anumit segment de populație este pe deplin justificată din punct de vedere economic și social, iar eforturile implicate sunt destul de reduse comparativ cu realizarea unor produse noi. În plus, prin intermediul recondiționării se diversifică oferta în raport cu gradul de diversificare a cerințelor populației.
Din punct de vedere a rezultatelor obținute până în prezent în țara noastră, cea dea două formă de reciclare complexă a resurselor – recuperarea și reutilizarea – se găsește în stadiu de început.
CAP. III ORIENTĂRI ÎN ORGANIZAREA SISTEMULUI DE RECICLARE A RESURSELOR MATERIALE
În funcție de potențialul productiv acumulat, de mărimea și importanța cantităților de resurse susceptibile a fi recuperate și reintroduse în circuitul economic, au apărut și s-au perfecționat continuu diferite sisteme de reciclare, în organizarea cărora se reflectă condițiile specifice de desfășurare a acestei activități existente în economia fiecărei țări. Din această cauză, o comparație directă între modul de organizare a activității de reciclare a resurselor materiale din țara noastră (inclusiv evoluția acestuia în timp) și cel din alte țări poate conduce la unele concluzii eronate, datorită mecanismelor diferite de funcționare a economiilor naționale, stadiilor diferite atinse în dezvoltarea forțelor de producție și în acumularea de resurse potențial reciclabile etc. Indirect, însă pot fi desprinse unele concluzii utile, deoarece un mod de organizare este adoptat sub influența anumitor factori, dintre care unii acționează, cu anumite particularități, și în economia românească.
III.1 Componentele principale ale unui sistem de reciclare
În accepțiunea atribuită conceptului de reciclare, organizarea unui sistem de recuperare și reintroducere în circuitul economic a tuturor resurselor refolosibile semnifică un anumit mod de dispunere a elementelor sale și de stabilire a relațiilor dintre ele, prin intermediul căruia se asigură conjugarea eforturilor unităților economico-sociale generatoare de resurse cu ale celor care le pot utiliza în condiții de eficiență economică și ecologică maximă. Organizarea unui asemenea sistem trebuie să-i confere deci acestuia capacitatea de a asigura redistribuirea resurselor reciclabile între unitățile generatoare și cele utilizatoare și, pe această bază, echilibrarea raportului dintre cerere și ofertă.
Ca orice sistem, și cel de reciclare trebuie definit prin prisma elementelor care-l compun și prin capacitatea sa de a transforma intrările în ieșiri compatibile cu obiectivele prestabilite, decurgând din cerințele sociale, inclusiv din cele ale protecției mediului său natural de existență.Obiectivele acestui sistem nu pot fi altele decât cele ale activității de recuperare și reintroducere în circuitul economic a tuturor resurselor refolosibile.
Referitor la elementele acestui sistem se impun unele precizări. O primă categorie de participanți la procesul de reciclare este alcătuită din mulțimea unităților din sfera producției materiale și nemateriale, generatoare de resurse reciclabile sub formă de reziduri din prelucrare și de mijloace de muncă scoase din funcțiune. În acelați timp, aceste unități pot fi și utilizatoare de asemenea resurse, indiferent că provin din activitatea proprie de producție sau din a altora. Evident că interpretarea lor ca elemente ale sistemului de reciclare nu derivă din calitatea de generatoare sau sau din ceea de utilizatoare de resurse, ci din faptul că asigură efectiv realizarea unor operații care compun activitatea de reciclare. Altfel spus, în condițiile autogestiunii economico-financiare, reciclarea resurselor materiale este subsumată funcției de producție a acestor unități, operațiile de recuperare și reintroducere în circuitul economic a resurselor integrându-se organic în procesele tehnologice din cadrul lor. În plus, pentru prelucrarea resurselor reciclabile sunt utilizate tehnologii specifice, care se reflectă în particularitățile modului de implicare a cercetării stiințifice și a proiectării tehnologice în acest domeniu de activitate.
A doua categorie de participanți la procesul de reciclare a resurselor materiale se compune din ansamblul gospodăriilor populației, în sensul că, atât timp cât gospodăria rămâne veriga de bază în procurarea bunurilor necesare traiului membrilor săi, în prepararea hranei, în întreținerea și utilizarea bunurilor materiale și a locuințelor etc., ea trebuie considerată și ca o celulă de producție, consumatoare și generatoare de resurse potențial reciclabile.
Cele două categorii de elemente alcătuiesc, pe de o parte, mulțimea generatorilor de resurse reciclabile, iar pe de altă parte, pe cea a utilizatorilor. Binențeles că, pe ansamblu, cele două mulțimi sunt identice. Trebuie precizat însă că o unitate este simultan generatoare și utilizatoare de resursă generată de ea numai în cazul așa-zisei reciclării interne. Însă ponderea acestei forme de reciclare în activitatea totală se reduce treptat, pe măsură ce se adâncește specializarea și cooperarea în producție, iar odată cu creșterea nivelului de trai al populației gospodăria personală renunță la calitatea de utilizatoare de resurse reciclabile generate de ea.
A treia categorie de elemente este formată din unitățile specializate în recuperarea, sortarea, prelucrarea primară, stocarea și redistribuirea resurselor reciclabile. Acestea alcătuiesc subsistemul recuperator, considerat ca fiind o adevărată '' placă turnată '' în cadrul sistemului național de reciclare, prin intermediul căruia trebuie să se asigure desfășurarea normală a fluxurilor materiale, financiare și informaționale dintre sectoarele economico-sociale generatoare de resurse reciclabile și cele care le valorifică în condiții de eficiență economică. De aceea, în prezentarea aspectelor esențiale de reciclare se va insista, îndeosebi, asupra cadrului legislativ-normativ care stă la baza funcționării substemului recuperator și a rețelei teritoriale de colectare a resurselor refolosibile.
Din perspectiva elementelor care-l compun, sistemul de reciclare reflectă complexitatea sistemului economico-social global. Această complexitate este conferită, în primul rând, de eterogenitatea și distribuția teritorială neuniformă a generatorilor, recuperatorilor și a utilizatorilor de resurse reciclabile. În al doilea rând, complexitatea sistemului este amplificată de varietatea formelor și a cantităților în care sunt generate aceste resurse, inclusiv de multitudinea fluxurilor pe care ele le parcurg în procesul de reciclare.
Luat în totalitatea sa, sistemul de reciclare transformă resursele materiale potențial reciclabile (intrările), provenite din sfera producției materiale și nemateriale și din cea a consumului individual (utilizării), în materii prime pentru industrie, în resurse energetice și în bunuri destinate satisfacerii unor cerințe sociale (de producție sau de consum individual), precum și în substanțe nereciclabile artificial ce se deversează în mediul natural (toate acestea alcătuiesc ieșirile). Maximizarea sumei valorilor de întrebuințare obținute, concomitent cu minimizarea cantității de substanțe generatoare de dezechilibre ecologice sunt condiționate de modul de organizare și determină optimalitatea funcționării sistemului național de reciclare.
Între cele trei categorii de participanți la procesul de reciclare se stabilesc o mulțime de relații, unele de ordin material (în sensul fluxurilor parcurse de resursele reciclabile), iar altele de natură financiară sau informațională. Natura și intensitatea acestor relații variază în timp, în funcție de evoluția structurii ansamblului de resurse reciclabile.Atâta timp cât ponderea principală în ansamblul resurselor dețin rezidurile din prelucrare, relațiile dintre generatori și utilizatori sunt destul de limitate și pot fi reglementate normativ și unitar, corespunzător caracterului preponderat determinist al proceselor de producție. Pe măsură ce se amplifică procesul de scoatere din uz a bunurilor materiale, relațiile dintre elementele sistemului de reciclare devin tot mai complexe, căpătând o pondere din ce în ce mai mare cele de tip informal. Dintre aceste relații unele au și vor continua să aibă și în viitor un caracter normativ.
Din prezentarea succintă a componentelor principale ale unui sistem de reciclare a resurselor materiale și a relațiilor dintre ele, se poate deduce că modul de organizare a acestuia nu este imuabil, ci se modifică în timp, în interdependență cu evoluția procesului de creștere economică. Necesitatea modificărilor de ordin organizatoric decurge din nevoia adaptării unui asemenea sistem la condițiile specifice ale fiecărei etape de dezvoltare a economiei naționale, ca o condiție esențială de existență a acestuia.
III.2. Constituirea cadrului legislativ – normativ unitar al activității de reciclare în țara noastră
Până la mijlocul deceniului al optulea, la baza organizării activității de reciclare a resurselor materiale din țara noastră au stat o serie de acte normative emise la nivel guvernamental. Din analiza succesiunii acestor acte normative și a sferei lor de referință se desprind unele concluzii interesante privind evoluția organizării activității de reciclare, printre care:
în economia românească reciclarea resurselor s-a conturat ca un sector distinct de activitate, independent de problemele protecției mediului natural, dar în legătură directă cu cerințele fiecărei etape de evoluție a procesului de creștere economică;
cadrul legislativ al organizării acestei activități a fost creat, completat și adaptat permanent în funcție de creșterea importanței fiecărui tip de resursă reciclabilă;
în sfera de cuprindere a reciclării resurselor au fost incluse treptat și acțiunile privind achiziționarea, recondiționarea și valorificarea unor bunuri uzate preluate de la populație, pe măsură ce cantitățile disponibile ajungeau să prezinte interes din punct de vedere economic;
reglementarea legislativ-normativă a activității de reciclare s-a făcut distinct pe tipuri de resurse, ceea ce corespundea unei anumite etape de evoluție a economiei românești;
Mutațiile ample care s-au produs, atât în nivelul de dezvoltare a forțelor de producție din țara noastră, cât și în structura economiei naționale, au determinat modificări profunde ale condițiilor de desfășurare a activității de reciclare a resurselor. A apărut și s-a intensificat influența unor factori noi care au făcut obiectiv necesară constituirea unui cadru legislativ-normativ unitar al acestei activități, printre care:
lărgirea treptată a gamei de reziduri și de produse uzate care intră în sfera de referință a reciclării resurselor,concomitent cu diversificarea materiilor prime originare utilizate în procesele de producere a bunurilor materiale;
ieșirea sub incidența unor obiective parțiale, stabilite la nivel microeconomic sau departamental, a reciclării resurselor, acesta fiind subordonată obiectivelor generale ale dezvoltării economico-sociale;
amplificarea interdependențelor dintre creștera economică, consumul de resurse și protecția mediului natural, ceea ce a impus treptat abordarea problematicii reciclării (inclusiv din punct de vedere juridic ) nu numai din perspectiva fluxurilor materiale care au loc în sistemul economico- social, ci tot mai mult, prin prisma schimbului permanent dintre acesta și mediul său natural de existență;
luarea în considerare din ce în ce mai mult a implicațiilor economico- sociale ale reciclării resurselor încorporate în mijloace de muncă, bunuri de consum sau în componente ale acestora, reutilizabile ca atare sau prin recondiționare;
accentuarea cerințelor de desfășurare a procesului de reciclare la niveluri superioare de eficiență economică și ecologică, acesta constituiind criteriul esențial de structurare a sistemului național etc.
O etapă importantă în realizarea acestui deziderat a constituit-o perioada 1975-1977 când au fost adoptate primele acte normative prin intermediul cărora s-au pus bazele reglementările activității de reciclare la nivelul întregii economii naționale. Prin actele normative menționate a fost statuat conținutul conceptului de reciclare, incluzându-se în sfera de referință a acestuia totalitatea proceselor generatoare și utilizatoare de resurse refolosibile. Totodată s-a instituit, pentru prima dată în țara noastră, coordonarea unică la nivel guvernamental a activității de reciclare a resurselor susceptibile a fi reciclate, în vederea stabilirii măsurilor și soluțiilor de atragere a acestora în circuitul economic. Totuși, rețeaua teritorială principală unităților de colectare a rămas în continuare în cadrul unori ramuri industriale (metalurgie și industrie ușoară) pe care la servea numai în parte. Deasemenea, problemele redistribuirii la nivel național a bunurilor uzate și a componentelor reutilizabile ca atare sau prin recondiționare au fost reglementate numai parțial.
Actele normative adoptate în această perioadă reglementează unitar nu numai coordonarea la niel guvernamental a activității de reciclare, ci stabilesc și atribuții, competențe și răspunderi pentru toți factorii implicați în recuperarea și valorificarea materialelor refolosibile, adică:
a.) unitățile economice din sfera producției materiale și nemateriale în dubla lor calitate de:
generatoare de resurse refolosibile (reziduri ale proceselor de prelucrare din profilul lor de ativitate și mijloace de muncă scoase din funcțiune);
utilizatoare de resurse reciclabile, inclusiv din recondiționarea de bunuri, piese și subansamble;
b.) unitățile specializate în recuperarea, prelucrarea primară, stocarea și redistribuirea resurselor refolosibile, subordonate unitar unei centrale de profil;
c.) unitățile industriei mici, care au atribuții atât de recuperare, cât și de valorificare a resurselor refolosibile pe plan local;
d.) unitățile de gospodărie comunală implicate în recuperarea substanțelor utile și a materialelor refolosibile din rezidurile stradale și menajere;
e.) gospodăriile populației în calitate de generatoare de resurse reciclabile.
Definirea corelată a atribuțiilor tuturor factorilor enumerați, participanți la amplul proces de recuperare și valorificare complexă a tuturor resurselor refolosibile, precum și precizarea relațiilor dintre aceștia sunt principalele trăsături ale cadrulului legislativ-normativ actual. Ele conferă sistemului organizatoric al activității de reciclare coeziune, caracter cuprinzător și suplețea necesară pentru adaptarea corespunzătoare la o gamă extrem de diversificată de situații concrete.
Concomitent cu conturarea coordonării unitare la nivel național al activității de recuperare și reintroducere în circuitul economic a resurselor refolosibile, pentru desfășurarea propriu-zisă a activității de recuperare, în țara noastră a fost asigurat și cadru organizatoric unitar al acesteia prin constituirea unei centrale specializate în recuperarea și valorificarea materialelor refolosibile, ca titular de plan, și a rețelei teritoriale de întreprinderi și unutăți subordonate acesteia. Centrala și întreprinderile din subordinea sa au o serie de atribuții specifice, printre care cele mai importante sunt: asigură colectarea, sortarea pregătirea și depozitarea corespunzătoare a resurselor materiale refolosibile; fundamentează sarcinile pe plan privind recuperarea și valorificarea resurselor materiale refolosibile pe titulari de plan și pe materiale; încheie contracte, asigură livrarea resurselor materiale refolosibile către unitățile beneficiare, în conformitate cu contractele încheiate organizează activitatea proprie de preluare și valorificare a unor materiale refolosibile.
Corespunzător sarcinilor care-i revin, referitoare la piața resurselor refolosibile, centrala de profil trebuie să asigure:
urmărirea colectării și valorificării eficiente a resurselor refolosibile în acele unități care sunt concomitent generatoare și utilizatoare ale acestora;
desfășurarea normală a fluxurilor directe dintre unitățile generatoare de resurse refolosibile în cantități vagonabile și cele beneficiare;
preluarea directă și integrală, a tuturor celorlalte cantități de resurse refolosibile provenite de la alte unități sau din gospodăriile populației, sortarea și prelucrarea lor primară, stocarea și livrarea acestora la diferiți beneficiari în vederea prelucrării și transformării lor în diferite bunuri.
Prin modul de implicare a unităților economice și a gospodăriilor populației în procesul de recuperare și reintroducere în circuitul economic a tuturor resurselor refolosibile, precum și prin cel de structurare a subsistemului de recuperare, cadrul legislativ-normativ al activității de reciclare creat în țara noastră corespunde cerințelor actuale ale sistemului economico-social național. Esențială rămâne însă asigurarea armonizării acțiunii tuturor elementelor sistemului de reciclare a resurselor, în sensul desfășurării normale, pe baze economice, a relațiilor dintre participanți la procesele de recuperare și reintroducere în circuitul economic a resurselor refolosibile. Altfel spus, este necesar să se asigure compatibilitatea dintre capacitatea subsistemului de recuperare de a prelua și de a redistribui totalitatea resurselor reciclabile, pe de o parte, și a unităților economice care le pot utiliza în condiții de eficiență economică, pe de altă parte. Perfecționările aduse cadrului legislativ-normativ și organizatoric oferă premizele favorabile pentru stabilirea și consolidarea relațiilor formale dintre participanți, dar funcționarea optimală a sistemului național de reciclare este condiționată, într-o proporție însemnată, și de măsura în care soluțiile care se adoptă în fiecare caz în parte reflectă și cerințele de ordin informal ale generatorilor și utilizatorilor de resurse reciclabile.
III.3 Metalele
Un loc aparte în activitatea de reciclare a resurselor materiale îl ocupă cea a metalelor. Aceasta se datorește, în primul rând, faptului că metalele fac parte din categoria resurselor minerale neregenerabile, ale căror costuri de procurare din producția internă sau de import manifestă, pe termen lung, o continuă tendință de creștere.În al doile rând, în procesele de prelucrare, precum și în cele de utilizare a bunurilor în care aceștia sunt încorporate, de regulă metalele nu-și modifică semnificativ proprietățile fizico-chimice, putând face obiectul unui număr mare, uneori chiar nelimitat, de cicluri de revenire în circuitul economic.În al treilea rând, tehnologiile de prelucrare a metalelor recuperate au apărut și s-au perfecționat aproape în paralel cu cele aferente resurselor originare ( minereuri). Deci, evoluția reciclării multor metale s-a identificat practic cu cea a industriei metalurgice.
Istoria fierului este multimilenară. Descoperirea sa a însemnat o civilizație aparte … '' civilizația fierului '', care s-a perpetuat și s-a dezvoltat de-a lungul secolelor, ajungând la forma desăvârșită astăzi. Utilitatea acestui metal, de necontestat în toate domeniile vieții economice, îl califică drept '' metalul nr. 1'' al Terrei.
O problemă vitală cu care este confruntată astăzi omenirea, și care va exista și în viitor, este cea a crizei fierului, ca și a celorlalte materii prime, care s-a declanșat odată cu criza energetică. Raportul elaborat de Clubul de la Roma este suficient de pesismist: rezervele mondiale ale minereurilor metalifere vor fi epuizate într-un secol. Pentru șase metale, printre care și fierul , verdictul este și mai ctegoric : epuizarea se va produce mult mai repede, în numai 50 de ani.
Consumul mondial de fier pentru anul 1970, pe baza datelor înregistrate , era de 416.600.000t., iar estimările consumului mondial pentru anul 2000, datorate în mare măsură ritmurilor anuale de creștere, va fi de 1.900.400.000t. Ritmul de creștere estimat pentru perioada 1970-2000 va fi, pentru țările dezvoltate de 4%, iar pentru țările în curs de dezvoltare de 7,9%.
Această creștere vertiginoasă a consumului de fier pe plan mondial pune problema existenței corespunzătoare a minereului de fier.
" Resursele" cuprind două categorii importante : zăcămintele de minereuri care nu sunt descoperite, dar considerate ca existente pe baza datelor geologice, putând fi puse în valoare și vor deveni astfel exploatabile și a doua categorie importantă sunt materialele ce pot fi recuperate și introduse în circuitul de producție.
Recuperarea și reciclarea (reintroducerea în circuitul productiv) a fierului poate fi efectuată prin "colectarea sortată" de la întreprinderi sau populație și prin selectarea sa din deșeuri.
Reutilizarea materialelor secundare recuperate și în special a fierului mai pune în discuție un alt aspect foarte important : eliminarea costurilor mineralelor metalice și nemetalice la extracție, la care se adaugă costuri de prelucrare metalurgică, uzinare, asamblaj, transport, comerț etc. De asemenea va crește și costul prospecțiunilor de extracție. În ultimii ani pe piața mondială prețul unei one de fier vechi a crescut de aproape trei ori, ajungând în prezent în funcție de calitate cu numai 8-31% mai puțin decât o tonă de fontă de oțelărie.Creșterea prețurilor pe piața externă este o primă și importantă dovadă că materialele refolosibile devin din ce în ce mai prețioase, sunt din ce în ce mai căutate.
Dar, în afară de aspectul economic, mai există și un aspect social. De exemplu, folosirea fierului recuperat reduce în oțelării, reduce cu 80% poluarea atmosferică și cu 76% poluarea apei; în plus economisește 50% din consumul de apă necesar la elaborarea șarjei.
Reconsiderarea resturilor de fier, pe lângă faptul că poate costitui o cale însemnată a necesarului de materie primă pentru fiecare economie națională, de economisire a fondurilor financiare și în același timp de conservare a mediului înconjurător.Certările au dovedit că în fiecare tonă de resturi menajere se ascund în medie 35kg. fier, plus o cantitate însemnată de mtale neferoase rare.
Fig.6. Reprezentarea schematică a economiei de fier (după Virgil Prodea – Povestea celor 3 R)
În domeniul reciclării resurselor metalifere s-a insistat asupra contribuției acestei activități la echilibrarea balanțelor da materii prime originare. În practică, rolul acesteia este subestimat, nu se ține seama că prin intermediul ei se economisesc concomitent energia și munca implicate în subramurile de prelucrare primară a resurselor originare.
III.4. Hârtie și cartoane
Recuperarea și reintroducerea în circuitul economic a hârtiei și cartoanelor vechi au fost stimulate, atât în țara noastră cât și în alte țări, de restricțiile create de materia primă de bază – materialul lemnos și îndeosebi cel de rășinoase – o resursă regenerabilă la intervale mari de timpi, între 50 și 80 de ani.Tocmai datorită acestor restricții, cu deosebire în ultimele tri decenii, în producția de hârtie și cartoane s-a trecut treptat la utilizarea, în anumite proporții și a altor tipuri de fibre celulozicedin alte esențe sau de stuf.În procesul de reciclare a hârtiei un rol important îl are natura fibrei utilizate pentru producerea bunului în care aceasta este încorporată.
''Lemnul", această sursă tradițională și greu regenerabilă a fost folosită de omenire de-a lungul timpului, în diferite moduri.Prima civilizație a lemnului este de natură energetică,când el era ars pe vatră.A doua civilizație aparține vieții cotidiene.Urcând pe treptele civilizației, lemnul dă scândura de brad și e fag, hârtia pentru transmis generațiilor viitoare ideile lumii de ieri, de azi și de mâine.
Nu există domeniu în care lemnul sau derivatele sale să nu fi pătruns cu mai multă sau mai puțină preponderență.Hârtia, acest produs extrem de banal, are un trecut, un prezent și un viitor.
Trecutul său este milenar. A fost inventată în secolul al II-lea, în China de Tsai-Lun, care a fabricat-o prima oară din scoarța de copac, frunze de dud, fibre de bambus, ydrențeși capete de sfoară; cu 4-5 veacuri mai târziu s-a răspândit în Asia, în lumea arabă și apoi prin intermrdiul arabilor ajunge în Europa, în secolele al XI-lea și al XII-lea. Ea cunoaște o dezvoltare accentuată după apariția tiparului.
Materia primă a acestui produs este lemnul. Pentru a fabrica o tonă de hârtie sunt tăiați 5 arbori maturi, iar producerea unei tone de celuloză, din care se obține hârtie pentru pentru 12500 ziare, 2500 caieteși400 cutii de ambalaj, necesită 3-4 metri cubi de lemn, un consum de 800kWh energie electrică și 250 kg. combustibil convențional, în timp ce reproducerea pe cale naturală a unui singur metru cub de masă lemnoasă necesită cel puțin 70 de ani.
Ritmul de creștere a consumului de hârtie se răsfrânge negativ asupra rezervelor disponibile de lemn existente pe Terra. Producția de hârtie absoarbe circa un sfert din lemnul care ar putea fi destinat prelucrării și se estimează că până la sfârșitul secolului industria hârtiei va ajunge să necesite jumătatea din producția de lemn cu destinație industrială. La mijlocul acestui deceniu cantitatea necesară mondială pentru hârtie depășea 2 miliarde metri cubi lemn.
Această creștere fără măsură a producției de hârtie a condus la devorarea unei cantități însemnate de pădure. În prezent, se distrug anual în toată lumea câte 240.000km.pătrați de păduri tropicale, ceea ce reprezintă o suprfață cât a țării noastre, iar în locul lor se construiesc orașe, drumuri, se fac pășuni.
Cu multă îngrijorare, oamenii de știință – economiști, staticieni, ecologi, geografi etc.- au avertizat omenirea că dacă "distrugerea" pădurilor va continua în acest ritm, în următorii 50 de ani vor dispare sute de mii de specii vegetale și animale.Totodată trebuie avut în vedere rolul pădurilor care "lucreză'' ca "protector" al mediului ambiant.Două treimi din oxigenul planetei noastre, consumat de industrie, autovehicule, animale și microorganisme este furnizat atmosferei de arbori și arbuști.
Aceste inconveniente pot fi înlăturate protejând pădurea prin reintroducerea în circuitul economic a deșeurilor de hârtie, maculaturii și a ambalajelor de carton. Prin recuperare hârtiei, se cruță nu numai pădurile ci se economisește forță de muncă, consum de energie și combustibil necesari la fabricarea sa din lemn.
Schema recuperărilor dintr-o tonă de maculatură colectată din reziduri menajere este prezentată în următoarea figură:
Fig.7. Schema recuperărilor de hârtie ( după Virgil Prodea – Povestea celor 3 R)
Pentru a putea dispune în continuare de cantitățile necesare de hârtie, omenirea va trebui să acționeze neântârziat nu numai în direcția protejării și refacerii pădurilor, ci și pe alt plan, cel al reciclării și valorificării deșeurilor de hârtie. Acest ultim aspect reprezintă o problemă destul de actuală în întreaga lume, un imperativ al economisirii materiilor prime.
Principalele surse de recuperare a hârtiei sunt : industria cartonului, tipografiile, atelerierele de legătorie, marile magazine da desfacere a mărfurilor și colectarea de la cetățeni.
În majoritatea țărilor, în scopul valorificării deșeurilor de hârtie și pentru depistarea de noi surse pentru obținerea hârtiei și cartonului se întreprind studii și cercetări, se construiesc laboratoare.
III.5 Produse din cauciuc
Evoluția preocupărilor în domeniul recuperării cauciucului încorporat în diferite bunuri scoase din uz au avut unele trăsături specifice, care au decurs din natura resurselor originare utilizate preponderent în fabricarea acestui material.
Într-o primă etapă, când cerințele de echipare a mijloacelor de transport auto sau a unor utilaje cu produse care încorporează acest material ( anvelope, camere, garnituri de diverse tipuri etc. ) au fost satisfăcute prin utilizarea într-o proporție însemnată a cauciucului natural. Vulcanizarea, reșaparea, recondiționarea anvelopelor și camerelor auto, recuperarea produselor uzate pentru procurarea de materii prime necesare producerii în cadrul unor ateliere mici, a unor articole din cauciuc, precum și alte activități de acest gen.
Trecerea treptată la fabricarea pe scară largă a cauciucului sintetic, utilizând hidrocarburile ca materia primă de bază, au avut ca efect reducerea costurilor de producție, contribuind la diminuarea interesului pentru activități de genul celor menționate.
În raport cu o asemenea evoluție a cantităților de resurse potențial reciclabile, până în prezent sau conturat într-o mai mică măsură modalități de reciclare complexă, în condiții de eficiență economică, a acestor resurse. Nu este vorba de dificultăți de ordin organizatoric referitoare la colectarea produselor de cauciuc scoase di uz, ci mai ales, de faptul că reciclarea resurselor pe care acestea le încorporează ridică numeroase probleme de ordin tehnic care nu și-au găsit soluționarea corespunzătoare.Pe lângă faptul că asemenea probleme au făcut obiectul cercetării științifice într-o proporție mult mai redusă comparativ cu importanța lor economică, numeroase alte cauze au contribuit la această stare de lucruri, printre care :
a.) În ansamblul cantității de cauciuc potențial reciclabil pierderile tehnologice din procesele de prelucrare a resurselor originare au o pondere mică, esențial fiind recuperarea și valorificarea produselor scoase din uz care încorporează cauciuc. Altfel spus, generatorii de resurse reciclabile nu pot asigura prelucrarea acestora, deoarece au un profil de activitate cu totul diferit.Organizarea și desfășurarea corespunzătoare a procesului de redistribuire a produselor din cauciuc uzate sunt, determinante pentru reciclarea în condiții de eficiență economică a acestui tip de resurse.
b.) Există diferențe mari între tehnologiile utilizate în prelucrarea resurselor originare și cele aferente recuperării resurselor încorporate în produse de cauciuc scoase din uz. În primul rând, cauciucul încorporat în produse scoase din uz suportă un anumit proces de îmbătrânire, modificându-și semnificativ proprietățile fizico-chimice inițiale. În al doilea rând, proporția în care cauciucul sintetic intră în amestec cu cel natural este extrem de diferită de la un produs la altul, ceea ce conferă specificitate fiecărui proces de reciclare în parte.
c.)Atât cauciucul sintetic cât și cel natural se regăsesc într-o gamă tot mai diversificată de produse, în compoziția cărora intră în proporții diferite și alte tipuri de materiale, în funcție de care sunt necesare tehnologii specifice de prelucrare. În scopul reintroducerii anvelopelor uzate în circuitul economic, la noi în țară s-a organizat preluarea acestora de către Centrala de recuperare și valorificare a materialelor refolosibile. Reșaparea este la ora actuală principala – dar nu singura – metodă de valorificare a produselor recuperabile din cauciuc.
Fig.8. Economiile realizate prin reșapare (după Virgil Prodea-Povestea celor 3R)
Reșaparea anvelopelor constitue doar o soluție parțială, chiar șipentru țările dezvoltate. Dintr-un studiu efectuat la nivelul Comunității Economice Europene rezultă că din cele cca. 1,8 mil. tone pneuri uzate sunt reutilizate anual numai 0,8 mil. tone ( adică 44%) și numai în parte, pentru reșapare, restul în lucrări de construcții sau sunt exportate.
Cap.IV. CERINȚE ALE PROMOVĂRII ACTIVITĂȚII DE RECICLARE A RESURSELOR MATERIALE
Un domeniu mai puțin prezent ca atare în literatura economică de specialitate, cum este cazul celui al reciclării resurselor materiale, poate fi abordat din unghiuri foarte diferite, fiecare dintre ele implicând avantaje și dezavantaje sub aspectul posibilităților de finalizare a preocupărilor. Concentrarea eforturilor în exclusivitate spre clarificarea problemelor de ordin conceptual contribuie la interpretarea corectă a locului și rolului acestei activități în complexul economic național și la conturarea direcțiilor de orientare a unor investigații ulterioare, în schimb face dificilă, dacă nu chiar imposibilă, trecerea firească de la concept la practica economică.
Din definirea conceptului de reciclare a resurselor materiale rezultă că una din cerințele principale ale promovării acestei activități vizează inițierea unui ansamblu de acțiuni convergente, atât la nivelul întregului sistem economico-social național cât și mai ales, la cel al participanților direcți la procesele de recuperare și reintroducere în circuitul economic a tuturor resurselor refolosibile. Este vorba de îmbinarea a trei mari categorii de acțiuni care se intercondiționează, și anume : cele cu efecte pe termen scurt, vizând soluționarea problemelor devenite acute ca rezultat al evoluției de până acum a procesului de creștere economică; cele privind identificarea direcțiilor de evoluție în perspectivă a cantăților de resurse potențial reciclabile; în fine acțiunile care vizează pregătirea condițiilor necesare adaptării permanente a funcționării sistemului național de reciclare a resurselor la cerințele previzibile pentru etapele viitoare de evoluție a economiei românești. Chiar dacă efectele acestor categorii de acțiuni se referă la orizonturi diferite, inițierea lor simultană decurge din necesitate din însăși esența proceselor de generare și de valorificare a resurselor potențial reciclabile.
Incertitudinea predicțiilor din domeniul reciclării resurselor materiale nu constitue o restricție majoră în inițierea în timp a unor acțiuni care vizează orizonturi mai îndepărtate. Dacă ne referim concret la țara noastră și avem în vedere și faptul că există deja cadrul normativ și organizatoric unitar de desfășurare a activității de reciclare, se justifică pe deplin formularea unor cerințe de promovare a acestei activități în etapa actuală și în perspectivă, vizând, îndeosebi, operaționalizarea în practica economică a prevederilor actelor normative adoptate la începutul deceniului actual.
O primă categorie de cerințe se referă la acțiunule ce trebuie întreprinse în etapa actuală, având atât efectele pe termen scurt cât și pe termen lung și mediu. Este vorba, îndeosebi, de necesitatea funcționării pe baze economice a relațiilor dintre participanții la activitatea de reciclare: unitățile generatoare, cele recuperatoare și cele utilizatoare de resurse reciclabile, care, în fond, alcătuiesc celulele de bază ale economiei naționale. Acesată cerință decurge din aceea că activitatea de reciclare este parte componentă a complexului economic național și se desfășoară potrivit princiipilor mecanismului de funcționare a acestuia din urmă.
Pentru etapa actuală se resimte și necesitatea perfecționării comunicațiilor dintre participanții la procesul de reciclare, în direcția asigurării unei funcționări suple a sistemului de redistribuire a resurselor reciclabile între sectoarele economice generatoare și cele utilizatoare. Altfel spus, sistemul de redistribuire trebuie să asigure compatibilitatea dintre prețul de livrare a unei resurse oarecare și posibilitățile de reutilizare în condiții de eficiență economică maximă a acesteia într-un alt sector de activitate decât cel care a generat-o. Aceasta înseamnă că circulația și schimbul resurselor reciclabile, în calitate de mărfuri, joacă un rol esențial în asigurarea recuperării și reutilizării acestor în condiții de eficiență economică parțială sau globală. Funcționarea pe baze economice a relațiilor dintre participanțiii la activitatea de reciclare este posibilă numai în anumite condiții organizatorice. Firește că, din punct de vedere normativ, cadrul organizatoric unitar este suficient de bine conturat. Existența unor cantități însemnate de resurse reciclabile, neantrenate în circuitul economic, face necesară implicarea cercetării științifice, tehnice și economice, în soluționarea corspunzătoare a problemelor cu care se confruntă reutilizarea acestora.
Cea de-a doua categorie de cerințe se referă la acțiuni cu efecte pe termen mediu și lung, dar care, este necesar să fie inițiate încă din etapa actuală. Este vorba de acțiuni ce vizează procese economico-sociale cu evoluție lentă, dar care în timp, exercită o influență hotătâtoare asupra promovării, în perspectivă, a activității de reciclare a resurselor materiale.
În cadrul acestei categorii de cerințe o importanță deosebită are creșterea contribuției cercetării științifice în asigurarea din timp a soluțiilor pentru numeroase probleme noi cu care se va confrunta în perspectivă activitatea de reciclare resurselor materiale. Din acest punct de vedere, premisele favorabile existente în țara noastră, prin coordonarea unitară la nivel național a întregii activități de cercetare științifică și de inginerie tehnologică, se pot materializa în elaborarea și implementarea de soluții tehnico-economice și organizatorice adecvate reciclării fiecărui tip de resursă materială.
Pe plan social, promovarea activității de reciclare a resurselor în perspectivă presupune stabilirea pentru aceasta a unui statut compatibil cu rolul său în complexul economic național. Este greu de presupus că se vor putea obține rezultate notabile atâta timp cât mulți dintre locuitori identifică acest sector al economiei cu unele activități periferice care se desfășurau cu decenii în urmă. În mod identic, nu se poate concepe participarea în deplină cunoștiință de cauză a întregii populații la procesul de reciclare a resurselor materiale fără să se imprime tuturor locuitorilor o atitudine cu totul nouă față de această activitate.Trebuie spus însă că realizarea unui asemenea obiectiv nu trebuie considerată ca fiind o cerință de etapă. Imaginea deformată despre așa-zisă abundență a resurselor naturale și o anumită atitudine de desconsiderare a importanței celor reciclabile s-au format în decursul unei perioade îndelungate. De aceea, contracararea efectelor negative nu este posibilă decît prin intermediul unui program de acțiuni sistematice, de lungă durată, desfășurate cu mijloace adecvate fiecărui segment de populație.
Din ansamblul cerințelor promovării în perspectivă a actiității de reciclare s-a insistat asupra celor elor care vizează pregătirea în timp a climatului social favorabil acesteia. Acest lucru nu trebuie să conducă la concluzia că se face abstracție de rolul indroducerii progresului tehnic în domeniul reciclării resurselor, de cel al perfecționării continue a metodelor de organizare a acestei activități sau de cel al altor factori. Dimpotrivă, s-a considerat că acțiunea acestor factori se manifestă prin intermediul oamenilor, iar eficiența acțiunilor lor este condiționată, în principal, de cunoașterea de către aceștia a dimensiunilor reale ale rolului activității de reciclare a resurselor în procesul de creștere economică. Într-adevăr, oamenii sunt aceia care trebuie să găsească soluții adecvate, să elaboreze tehnologii de colectare, sortare și prelucrare a resurselor reciclabile, să asigure gospodărirea rațională a tuturor celor disponibile în sfera producției și cea a consumului. Factorul uman, implicat direct în toate fazele procesului de reciclare, devine elementul dinamizator, creator și, în ultimă analiză, determinant în promovarea acestei activități.
CONCLUZII
Scopul tehnologiilor actuale este transformarea materiilor prime în produse utile. În același timp însă rezultă inerent în diferite grade, deșeuri și noxe. Ambele aspecte ale producției au consecințe economice și ecologice.
Produsele utile după folosire, își pierd valoarea de întrebuințare. Scoaterea lor din uz duce la trecerea în mediu a unor materiale, aparent fără valoare, dar cu efecte poluante.
Pe măsura creșterii populației și respectiv a producției de bunuri materiale, fenomenele de mai sus se adâncesc. Rezervele de materii prime necesare producției de materiale descresc. Fenomenele de poluare sunt în continuă creștere – casa noastră, Terra, rămânând la dimensiunile sale inițiale.
În acest sens, recuperarea și recilcarea materialelor refolosibile constitue în prezent și în continuare, pe termen nelimitat, o preocupare de o deosebită acuitate pe plan mondial. Se au în vedere problemele legate de folosirea economicoasă a materiilor prime și a energiei, în contextul protejării mediului ambiant, având ca finalitate contribuție la creșterea calității vieții.
Evitarea stocării de materiale poluante și dimpotrivă, valorificarea lor eficientă este o necesitate recunoscută în întreaga lume.
Bibliografie
Bășonu Gheorge; Mihai Pricop, Managmentul aprovizionării și desfacerii,
Russu Corneliu, Reciclarea resurselor material, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984;
Prodea Virgil , Povestea celor 3 R, Editura Albatros, București 1985;
Livadă Marcela, Cei trei R de aur, Editura Științifică, 1984;
* * * Revista ”Monitorul Comerțului Românesc”, nr.5-6/1994;
* * * Revista ”Tribuna Economică”, nr.18-19/1995, nr. 27/1997;
* * * Revista ”Capital”, nr.39-40/1995 , nr.35-38/1996;
* * * Legea
Bibliografie
Bășonu Gheorge; Mihai Pricop, Managmentul aprovizionării și desfacerii,
Russu Corneliu, Reciclarea resurselor material, Editura Științifică și Enciclopedică, 1984;
Prodea Virgil , Povestea celor 3 R, Editura Albatros, București 1985;
Livadă Marcela, Cei trei R de aur, Editura Științifică, 1984;
* * * Revista ”Monitorul Comerțului Românesc”, nr.5-6/1994;
* * * Revista ”Tribuna Economică”, nr.18-19/1995, nr. 27/1997;
* * * Revista ”Capital”, nr.39-40/1995 , nr.35-38/1996;
* * * Legea
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Recuperarea Si Reutilizarea Resurselor Materiale. Aspecte Economice (ID: 145750)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.