Recuperarea Posttraumatica In Luxatia de Umar

RECUPERAREA POSTTRAUMATICĂ ÎN LUXAȚIA DE UMĂR

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL 1. Noțiuni de anatomia și biomecanica umărului

1.1 Mușchii umǎrului

1.2 Centura membrului superior

1.3 Articulația scapulohumeralǎ

1.4 Articulația acromioclavicularǎ

1.5 Articulația sternoclavicularǎ

CAPITOLUL 2.Traumatismele umărului

2.1 Luxația

2.1.1 Generalitǎți

2.1.2 Simptomatologie

2.1.3 Tratament

2.1.3.1 Tratament orthopedic

2.1.3.2 Tratament chirurgical

CAPITOLUL 3. Recuperarea după luxația umărului

3.1 Etapele recuperării

3.2 Exerciții – informații generale

3.3 Întrebări frecvente

3.4 Masajul

3.5 Fototerapia

3.6 Hidroterapia

CAPITOLUL 4. Concluzii

Bibliografie

Introducere

Cea mai nouă formă de asistență medicală o reprezintă recuperarea medicală. Aceasta a apărut în ultima jumătate a secolului XX, fiind într-o permanentă dezvoltare și determină o activitate complexă, ce are ca scop restabilirea pe cât posibilă, a capacităților funcționale reduse sau pierdute ale unei persoane, dezvoltarea mecanismelor compensatorii și de adaptare, care să asigure persoanei, în viitor, capacitatea de autoservire, viața activă, independența economică și socială. 

Stabilirea programului de recuperare posttraumatică se va face în funcție de tipul de traumatism, localizarea traumatismului, precum și de alte trăsături specifice în ceea ce privește felul traumatismului.

Principalul scop al recuperării posttraumatice se focalizează asupra următorului obiectiv: să permită vindecarea mai ușoară dată de un tratament complex și activ, conștientizat prin:
– păstrarea integrității funcționale la normele obișnuite a parților ce nu au fost afectate (sănătoase) după intervențiile ortopedico-chirurgicale și după traumatism;

– facilitarea regenerării țesuturilor afectate de traumatism (osos, muscular, cutanat, ,vascular , ligamentar , tendinos și capsular, etc);

– revenirea la funcționarea globală a corpului, a segmentelor afectate, etc.

Principalele tipuri de leziuni care profită de recuperare posttraumatică sunt: umărul posttraumatic, cotul posttraumatic, mâna posttraumatică, șoldul posttraumatic, piciorul posttraumatic și genunchiul posttraumatic.

    În cadrul traumatologiei, recuperarea medicală prin kinetoterapie, terapia caracterizată prin mișcare și fizioterapie,  reprezintă principala chestiune abordată începand în momentul următor tratamentului chirurgical sau tratamentului ortopedic.

    În ceea ce privește recuperarea posttraumatică, kinetoterapia își îndreaptă atenția asupra următoarelor scopuri:

–  să combată durerea și procesul inflamator

–  să prevină și să combată tulburările vasculare și ale circulației

–  să prevină și să combată pozițiile vicioase, realinierea articulară

–  să recâștige amplitudinea de mișcare

–  să amelioreze tonusul muscular

–  să recupereze forța musculaturii afectate cu menținerea forței musculaturii sănătoase
–  să asuplizeze țesuturile moi

Pentru a înfrange durerea dar și procesul inflamator, principalul scop urmărit în tratamentul kinetic, este recomandat repausul articular, medicația antialgică și antiinflamatorie – unguenete, comprese, etc.

Fizioterapia este recomandată, prin formele de termoterapie rece (crioterapia – masajul cu gheață), comprese cu gheață. Se utilizează și termoterapia aplicându-se local sub formă de cataplasme cu parafină, ce au efect sedativ și spasmolitic. Totodată, este indicată și fizioterapia prin procedee de electroterapie, precum curenți galvanici, TENS- curenți, Trabert- curenți de joasă frecvență cu efect analgetic și hiperemiant, curenți diadinamici cu efecte analagetice, hiperemiante dinamogene, curenți interferențiali cu efecte decontracturant, analgetic, vasculotrofic, hiperemiant, resorbtiv; ultrasunete cu efect caloric profund, micromasaj tisular; magnetodiaflux, etc.
     Hidroterapia este considerată de mare ajutor în recuperarea posttraumatică, având un efect analgetic, vasodilatator, relaxant – prin mărirea aportului de sânge în musculatură, creșterea elasticitații țesuturilor moi.

In recuperarea posttraumatica se recomanda si masajul, care face posibila ameliorarea circulatiei sangelui, cresterea elasticitatii ligamentelor si a muschilor, si reducerea edemelor.

CAPITOLUL 1. Noțiuni de anatomia și biomecanica umărului

Din studiul osteologiei, observăm faptul că centura scapulară este formată din două componente: claviculă și scapulă.

Clavicula se articulează și cu sternul, dar și cu acromionul. De aceea, la acest nivel se formează două articulații:

1) articulația acromioclaviculară

2) articulația sternoclaviculară.

Mai mult, clavicula se unește cu procesul coracoidian cu ajutorul ligamentelor numite și coracoclaviculare. Completarea descrierii articulațiilor centurii scapulare se face prin prezentarea unor formațiuni fibroase cunoscute drept ligamente proprii ale scapulei.

1.1 Mușchii umǎrului

Realizează o masă musculară, care alcătuiește formele și reliefurile umărului și, totodată, acoperă articulația scapulohumerală. Mușchii sunt dispuși sub forma unui con ce are vârful spre humerus iar baza la torace. Există mai mulți mușchi la nivelul umărului, și anume : deltoidul, supraspinosul, infraspinosul, rotundul mic, rotundul mare și subscapularul.

a) Mușchiul deltoid (m. deltoideus). Reprezintă cel mai voluminos și cel mai superficial dintre mușchii umărului. Are o formă triunghiulară și învelește articulația scapulohumerală.

Inserții:

Inserția superioară a mușchiului se realizează conform celor trei parți:

– pe partea laterală a acromionului (cu ajutorul unor mici aponevroze);

– pe treimea laterală a marginii anterioare a claviculei (cu ajutorul fibrelor tendinoase și fibrelor musculare);

– pe buza de jos a marginii posterioare ce aparține spinei scapulei (prin intermediul aponevrozei triunghiulare).

Inserția deltoidului pe humerus se realizează sub inserția pectoralului mare, fapt cu importanță în tranzitul capetelor osoase într-o fractură a diafizei ce se află deasupra tuberozității. Fragmentul inferior al osului îsi va modifica direcția în sus și va fi forțat de mușchiul deltoid, iar fragmentul superior, medial, va fi tras de pectoralul mare.

Acțiunea deltoidului:

Cele trei grupe de fascicule realizează următoarele trei mișcări:

a.1) fibrele anterioare realizează proiecția înainte și rotația internă a brațului;

a.2) fasciculul mijlociu este numai abductor. Acțiunea sinergică a acestor trei fascicule duce la realizarea abducției brațului până la orizontală.

a.3) cele posterioare execută proiecția înapoi și rotația externă a brațului;

b) Mușchiul supraspinos (m. supraspinatus) se află în fosa supraspinoasă.

Inserții. Are originea în fosa supraspinoasă a scapulei, dar și pe fascia ce are caracter de aponevroză și acoperă mușchiul. Fibrele musculare se deplasează lateral și anterior trecând peste articulația scapulohumerală și se adună într-un tendon ce se va insera pe fețișoara de inserție superioară de pe tuberculul mare al humerusului.

Acțiune.

b.1) Asupra capsulei articulare: inserându-se și pe capsulă, o protejează pentru a nu fi prinsă între suprafețele articulare în timpul mișcărilor din articulația umărului.

b.2) Asupra articulației scapulohumerale: este abductor al brațului, și ajută mușchiul deltoid în acțiunea sa. În paralizia acestuia îl poate substitui parțial și are rolul unui ligament activ ce menține capul humeral în cavitatea glenoidă.

c) Mușchiul infraspinos (m. infraspinatus) este mușchiul care ocupă majoritatea parții fosei infraspinoase.

Inserții. Apartenența are loc în fosa infraspinoasă prin intermediul fibrelor tendinoase și pe fascia infraspinoasă ce îl acoperă. Fibrele converg într-un tendon ce va trece ulterior de articulația umărului și se va insera pe fața mijlocie a tuberculului mare al humerusului.

Acțiune. Acest mușchi este un rotator în afară al humerusului și are eficiență mai mare în

cazul când brațul a fost, în prealabil, rotat înăuntru. Este un tensor al capsulei articulare și va păstra, în același timp, în contact oasele în articulația scapulohumerală.

d) Mușchiul rotund mare (m. teres major) este un mușchi voluminos, este alungit, puternic și este întins de la unghiul inferior al scapulei, până la creasta tuberculului mic al humerusului.

Inserții. Central pornește de pe unghiul inferior al scapulei și jumătatea inferioară a fâșiei osoase, aflată de-a lungul marginii laterale a osului și are fibre introduse și pe fața profundă a fasciei infraspinoase. Fasciculele musculare se îndreaptă în sus, lateral și anterior, și se termină printr-un tendon pe coama tuberculului mic al humerusului; tendonul mușchiului rotund mare este situat posterior tendonului mușchiului latissim și este despărțit de acesta printr-o bursă sinovială (bursa m. latissimi dorsi subtendinea). Marginile lor inferioare sunt unite.

Acțiune. Când mușchiul ia punctul fix pe torace, reprezintă un adductor și rotator înauntru al brațului (deci sinergic cu latissimul și antagonist cu deltoidul); totodată, imprimă brațului și o ușoară mișcare de retropulsie. E reprezentată de mișcarea de “a duce mâinile la spate”. Când ocupă punctul fix pe humerus, va duce scapula în sus și înainte.

e) Mușchiul rotund mic (m. teres minor) este poziționat lateral de mușchiul infraspinos, cu care este confundat la prima vedere.

Inserții. Are originea pe fața posterioară a scapulei, aproape de marginea laterală a acesteia și pe fața profundă a foiței infraspinoase. Mușchiul se îndreaptă în sus și în lateral, iar prin această mișcare trece înapoia articulației scapulohumerale, de a cărei capsulă va adera și se va termina prin intermediul un tendon pe fața inferioară a tuberculului mare al humerusului.

Acțiune.Acesta este un rotator în afară al brațului.

f) Mușchiul subscapular (m. subscapularis) este un mușchi triunghiular ce se află în fosa subscapulară.

Inserții. Are originea în fosa subscapulară; din această zonă toate fibrele converg lateral într-un tendon ce va adera puternic de capsula articulației scapulohumerale și se va insera pe tuberculul mic al humerusului.

Acțiune. Este un rotator înauntru al humerusului și, prin urmare, este opus al infraspinosului, al rotundului mic și a porțiunii scapulare a deltoidului; totodată și adductor, când brațul este ridicat. Tot el menține capul humeral în cavitatea glenoidă și are acțiune protectoare asupra capsulei.

1.2 Centura membrului superior

Centura membrului superior realizează scheletul umărului și asigură și legătura dintre oasele membrului liber și toracele osos. Aceasta este alcatuită din două oase: clavicula și scapula.

Clavicula reprezintă osul lung și pereche ce se află la limita dintre torace și gât; are orientare transversal și este cuprinsă între manubriul sternului și acromion.

Clavicula prezintă două curburi ce sunt inegale și care îi dau forma literei S. Din aceste două curburi una este medială, cu concavitatea posterioară, iar cealaltă este laterală, cu concavitatea anterioară. Forma osului este observată prin simpla inspecție. Osul poate fi explorat prin palpare, aproximativ pe toată întinderea lui, fiind astfel un reper important pentru a ști delimitarea unor regiuni ale corpului și pentru a localiza eventualele afecțiuni.

Clavicula prezintă două fețe, două extremități și două margini.

Orientare. Este dispusă:

– lateral este extremitatea turtită,

-anterior se află marginea concavă a acestei extremități,

-în jos se află fața osului care este prevăzută cu un șanț.

Fața superioară a claviculei are formă netedă în porțiunea sa mijlocie și poate fi palpată sub piele. La nivelul celor două extremități, fața superioară este rugoasă și are rol de inserții musculare.

Pe partea medial a feței claviculei, rugozitățile ajută la inserția mușchiului sternocleidomastoidian, iar la partea laterală, ajută la realizarea inserției mușchilor trapez și deltoid.

Fața inferioară corespunde primei coaste. În porțiunea ei mijlocie este prezentă gaura nutritivă și sanțul care ne-a servit la orientarea osului. Prin intermediul acestui sanț se inseră mușchiul subclavicular. Medial de acest șanț, găsim impresiunea ligamentului costoclavicular (impressio lig. costoclavicularis) pe care se inseră ligamentul cu același nume. Lateral de șanț, se află două proeminențe rugoase: tuberculul conoidian (tuberculum conoideum), ce este situat aproape de marginea posterioară a osului și linia trapezoidală (linea trapezoidea), ce se află anterolateral față de tubercul. Pe tubercul se introduce ligamentul conoidian, iar pe linia trapezoidală ligamentul trapezoidian; ligamentele vor uni clavicula cu procesul coracoidian al scapulei.

Marginea anterioară. Este concavă în treimea laterală și va da inserție mușchiului deltoid; ea este convexă în treimea medială, unde va da inserție mușchiului pectoral mare.

Marginea posterioară. Are formă concav-convexă, în sens opus decât marginea anterioară.

În porțiunea laterală a marginii se va insera mușchiul trapez. În porțiunea mijlocie se realizează raporturi cu mușchiul omohioidian, mușchii scaleni, artera și vena subclavie și cu trunchiurile plexului brahial. Aceste raporturi sunt foarte importante deoarece, în căderile pe umăr, clavicula se poate fractura în porțiunea ei mijlocie. Fragmentele ce se fractureza pot leza vasele subclavii și trunchiurile plexului brahial; în plus, calusul poate comprima sau chiar include aceste formațiuni, ducând la complicații vasculare și nervoase.

Extremitatea medială sau sternală (extremitas sternalis) este voluminoasă și prezintă o față sternală (fades nalis) ce are rolul de a se articula cu manubriul sternului.

Extremitatea laterală sau acromială (extremitas acromfalis) este turtită și prezintă o față acromială (fades articularis acromialis) ce este destinată articulării cu acromionul.

Omoplatul sau scapula reprezintă un os lat, ce are formă triunghiulară, se află in zona postero-superioară a toracelui. Pe schelet acest os se întinde de la primul spațiu intercostal până la a opta coastă . Osul se află pe torace, pe care îl depășește însă lateral, ducând la formarea umărului și delimitează axila.

Acesta are două fețe, trei margini și trei unghiuri.

Orientare. Este plasată posterior fața prevăzută cu o puternică spină, în sus marginea cea mai mică și subțire, iar lateral ( puțin înainte) unghiul cel mai voluminos (prevăzut cu o cavitate articulară).

Partea dorsală (faoies dorsalis). Este îndreptată posterior și lateral; de pe ea se detașează transversal o puternică lamă, ce se numește spina scapulei. Această spină împarte fața dorsală într-o fosă ce se află deasupra, iar alta se află dedesubtul ei.

1. Spina scapulei (spina scapulae). Aderența de fața dorsală a scapulei. Se continuă pe porțiunea ei laterală cu o prelungire liberă, ce nu este aderentă de fața dorsală a scapulei și se numește acromion.

Spina scapulei are formă triunghiulară, prezentând o față superioară și o alta inferioră. Aceasta are trei margini, dintre care una anterioară, prin intermediul căreia spina aderă de fața dorsală a scapulei; alta lateral concave și a treia dorsală. Marginea dorsală este aspră și groasă și dă legare prin buza superioară mușchiului trapez, iar prin cea inferioară mușchiului deltoid.

2. Acromionul (acromion). Reprezintă o proeminență ce este turtită de sus în jos și se poate palpa sub piele. Prezintă fața articulară a acromionului (fades articularis acromii) pentru extremitatea laterală a claviculei cu care se va articula.

La alipirea acromionului cu buza inferioară a spinei scapulei se va forma unghiul acromionului (angulus acromialis).

Spina scapulei și acromionul se pot netezi sub piele. Unghiul acromionului, ce este situat la alipirea celor două formațiuni, are deosebită importanță practică: pornind de la el, se pot face măsurătorile pentru a stabili eventualele luxații ale centurii scapulare.

3. Fosa supraspinoasă (fossa supraspinata). Dă inserție pentru mușchiul supraspinos.

4. Fosa infraspinoasă (fossa infraspinata). Dă inserție pentru mai mulți mușchi: subspinos, rotundul mic si rotundul mare.

Fața costală (fades costalis) sau anterioară. Prezintă o concavitate, fosa subscapulară (fossa subscapularis), ce este străbătută de creste oblice. Pe fosă, la fel ca și pe crestele oblice, se inseră mușchiul subscapular. Pe porțiunea medială a feței se mai inseră totodată și mușchiul dințat anterior.

Marginea de sus (margo superior). Este subțire și are o scobitură denumită și incizura scapulei sau incisura scapulae. Această scobitură este traversată de nervul suprascapular. Medial de scobitură, marginea superioară ajută la inserția mușchiului omohioidian.

Marginea medială (margo medialis). Poate fi palpată sub piele. Aceasta are orientare spre coloana vertebrală. La nivelul ei se inseră numeroși mușchi, printre care amintim mușchiul romboid.

Marginea laterală (margo lateralis). Este orientată spre axilă și se poate explora parțial.

Unghiul inferior (angulus inferior). Are o formă ascuțită și este ușor de palpat sub piele.

Unghiul superior (angulus superior). Este ușor rotunjit. În această zonă se inseră mușchiul ridicător al scapulei.

Unghiul lateral (angulus lateralis). Este cel mai proeminent. La nivelul lui distingem două elemente:

1. Cavitatea glenoidală (cavitas glenoidalis). Este legată de restul omoplatului printr-o porțiune mai îngustă, cunoscută și ca gâtul sau colul scapulei (collum xapulae).

Cavitatea este puțin profundă, are formă ovoidă. La cele două extremități ale cavității se află asperități: cea inferioară este tuberculul subglenoidian sau infraglenoidian (tuberculum injraglenoidale), ce ajută la inserarea mușchiului triceps, iar cea superioară este tuberculul supraglenoidian (tuberculum supraglenoidale), pentru inserarea mușchiului biceps brahial.

2. Procesul coracoidian (processus coracoideus). Reprezintă o prelungire recurbată, a cărei bază ocupă spațiul dintre cavitatea glenoidală și scobitura scapulei.

Procesul coracoidian poate fi explorat prin spațiul deltopectoral. Pe acesta se inseră mușchi precum: partea scurtă a bicepsului brahial, coracobrahialul și pectoralul mic și ligamente ca: ligamentul conoidian și trapezoidian.

Scapula prezintă câteva găuri nutritive: în fosa supraspinoasă, în fosa subspinoasă, la nivelul acromionului dar și la nivelul procesului coracoidian.

Humerusul. Este un os lung și pereche, ce prezintă o diafiză si două epifize.

Orientare. Este poziționată în sus extremitatea prevăzută cu un cap sferic, medial suprafața acesteia articulară și anterior crestătura profundă, pe care această extremitate o prezintă.

Corpul (corpus humeri). Are o formă aproape cilindrică în porțiunea superioară, prismatic triunghiulară în cea inferioară. Prezintă trei fețe și trei margini, ce sunt foarte bine diferențiate în porțiunea inferioară, cu mult mai slab în porțiunea superioară.

Fața anterolaterală (facies anterior lateralis) prezintă ceva mai sus de mijlocul ei o rugozitate ce are forma de V, numită tuberozitatea deltoidiană (tuberositas deltoidea) pe care se inseră mușchiul deltoid dar și mușchiul brahial. Sub tuberozitate se află un șanț puțin pronunțat, ce pleacă de pe fața posterioară; acesta este șanțul nervului radial (sulcus nervi radialis) prin care trec nervul radial dar și artera branhială profundă. Deasupra tuberozității, fața anterolaterală este înconjurată de nervul axilar. Acesta poate fi interesat de fracturile osului.

Fața anteromedială (facies anterior medialis) prezintă:

1) gaură nutritivă a osului;

2) o impresiune rugoasă pentru inserția mușchiului coraco-brahial;

3) șanțul intertubercular care descinde de la epifiza superioară.

Fața posterioară (facies posterior) este străbătută oblic de șanțul nervului radial; deasupra acestui șanț se inseră capul lateral, iar dedesubtul capului se inseră capul medial al mușchiului triceps brahial.

Marginea anterioară este bine pronunțată.

Marginea laterală (margo lateralis) dar și marginea medială (margo medialis) sunt adevărate creste în jumatatea lor inferioară și mai puțin conturate în partea lor superioară.

1.3 Articulația scapulohumeralǎ

Această articulație unește capul humeral și cavitatea glenoidală a scapulei și formează o articulație sferoidală.

Suprafețele articulate. De partea humerusului există capul humeral, ce este studiat în osteologie. Acesta este acoperit de un cartilaj hialin care se întinde pâna la buza medială a colului anatomic și are o grosime uniformă (2 mm). De partea scapulei găsim cavitatea glenoidă ce are o formă ovală și este limitată de o sprânceană osoasă glenoidală. În centrul cavității se află un tubercul glenoidal. Ea este acoperită de cartilaj hialin, mai gros la periferie și mai subțire în porțiunea sa centrală.

Cadrul glenoidal (labrurp, glenoidale). La o privire mai atentă a suprafețelor articulare, constatăm că între capul humeral și cavitatea glenoidală există o disproporție evidentă; aceasta din urmă reprezintă doar un sfert din suprafața capului humeral. Pentru stabilirea unei mai bune concordanțe între suprafețele articulare, la periferia cavității glenoidale s-a creat un cadru realizat dintr-un fibrocartilaj care nu impiedică totuși amplitudinea și varietatea mișcărilor. Cadrul glenoidal este un inel fibrocartilaginos, care pe secțiune are formă prismatică triunghiulară. El prezintă trei fețe: una care aderă de periferia cavității glenoidale, alta externă, ce continuă suprafața colului scapulei și a treia, fața internă care se află în continuarea suprafeței glenoidale.

Mijloacele de unire. La menținerea în contact a suprafețelor articulare contribuie: capsula, o serie de ligamente dar și mușchii periarticulari.

Capsula articulară (capsula articularis) are forma unui manson și este constituită din două straturi: unul extern, fibros și altul intern, sinovial. Stratul fibros al capsulei se inseră printr-o extremitate pe periferia cavității glenoidale, iar prin cea opusă, pe colul humeral. Inserția glenoidală se realizează pe fața externă a cadrului glenoidal și pe colul scapulei. Aceasta nu este perfect circulară; în partea superioară, pe o anumită întindere depășeste cadrul glenoidal și, de aceea, inserția lungii porțiuni a bicepsului este intraarticulară, pe când cea a lungii porțiuni a tricepsului este extraarticulară. Inserția humerală este mai complicată. Ea nu se realizează strict pe colul anatomic, ci coboară și pe cel chirurgical. În porțiunea superioară, stratul fibros al capsulei se inseră la limita cartilajului hialin și lasă în afară cei doi tuberculi (mare și mic). La nivelul șanțului intertubercular, stratul fibros al capsulei trece ca o punte peste acesta, transformându-l în canal. În porțiunea inferioară, pe partea ei medială, capsula coboară și se îndepărtează de cartilajul articular, pentru a se insera pe colul chirurgical. Reținem deci faptul că o porțiune din colul chirurgical se află în interiorul articulației. În partea inferioară, inserția stratului fibros al capsulei prezintă o dispoziție specială. Fibrele cele mai superficiale coboară pe osul humerus în timp ce fibrele mai profunde se reflectă și se întorc înspre suprafața articulară. Acestea din urmă ridică stratul intern sinovial al capsulei, ducând la formarea de frâuri proeminente în interiorul articulației. Ele sunt numite ”frenula capsulae”.

Prin acest caracter structural, ea favorizează producere de mișcări mai ample, dar, în același timp, face posibilă producerea mai frecventă a luxațiilor. Tot datorită laxității sale, această capsulă prezintă o serie de plici. Prinderea acestora între suprafețele articulare este evitată prin acțiunea fasciculelor musculare ale mușchilor vecini (triceps, supraspinos, subspinos, subscapular).

Ligamentul coracohumeral (lig. coracohumerale). Este cel mai important ligament al acestei articulații. Acesta se inseră pe baza și pe marginea externă a procesului coracoid cu un capăt, iar cu celălalt se fixează pe tuberculul mare al humerusului și capsula articulară, după ce a trecut ca o punte peste șanțul intertubercular. Ligamentele glenohumerale (lig. glenohumeralia) sunt trei fascicule fibroase ce întăresc capsula. Ele se pot pune în evidență dacă se creează prin excizie, în partea posterioară a capsulei, o ”fereastră”. Aceste ligamente ocupă partea anterosuperioară a capsulei. Între ligamentul superior și cel mijlociu se află un spațiu pe unde tendonul mușchiului subscapular vine în contact direct cu capsula. La acest nivel se găsește și o prelungire a sinovialei articulare. Aceste ligamente se inseră cu un capăt pe cadrul glenoidal și cu celălalt pe colul anatomic al humerusului. Acestea au rolul de a limita mișcările de extensie, rotație internă și abducție.

Capsula articulară îndeplinește un rol minor în menținerea suprafețelor articulare. Un rol mai important se atribuie în această acțiune presiunii atmosferice și mușchilor periarticulari. Mușchii sunt dispuși asemenea unui con, cu baza înspre scapulă iar vârful spre humerus (mușchii: subscapular, supraspinos, rotundul mic).

Sinoviala. Stratul intern, sinovial, tapetează capsula articulară. Cum inserțiile acesteia se fac la oarecare distanță de învelișul cartilaginos al suprafețelor ariculare, aceasta se recurbează pentru ca printr-un traiect recurent să se înapoieze către ele. Reflexiunea este mai vizibilă pe humerus, unde depărtarea dintre inserția caspulei și suprafața articulară este ceva mai mare. La locul unde se reflectă, sinoviala este ridicată prin caste frâuri fibroase ce duc la formarea de mici plice sinoviale în interiorul articulației (frenula capsulae). Sinoviala trimite în afară două prelungiri constante care străbat prin orificiile caspulei: prima se numește prelungirea sau bursa subscapularului pentru că, trecând prin spațiul dintre ligamentele glenohumerale superior și mijlociu, merge sub mușchiul subscapular, a doua se numește prelungirea sau bursa bicipitală pentru că însoțește tendonul corpului lung al bicepsului. Mai există și unele burse inconstante.

Raporturile articulației scapulohumerale :

1) Conul musculotendinos ce este format : înainte de mușchiul subscapular, înapoi de mușchiul subspinos și rotundul mic, în jos de lunga porțiune a tricepsului, iar în sus de mușchiul supraspinos.

2) Deasupra articulației este bolta acromiocoracoidiană, ce se acoperă, la rândul ei, de mușchiul deltoid.

3) Medial, articulația ia contact cu organele din cavitatea axilară. Vom reține, totodată , faptul că articulația este străbătută de tendonul mușchiului biceps.

Mișcările articulației scapulohumerale sunt următoarele: extensie, flexie, abducție, adducție, circumducțiune, rotație externă și rotație internă.

1. Abducția-adducția. Abducția este mișcarea prin care brațul se îndepărtează de corp. Adducția este mișcarea de sens opus, ce apropie segmentul respectiv de corp. Aceste mișcări se execută în jurul unui ax anteroposterior care trece prin partea inferioară a capului humeral. În abducție se pot distinge două faze: prima fază, în care brațul este dus până la poziția orizontală; în această situație, tuberculul mare, cand ajunge în raport cu partea superioară a cadrului glenoidian, împiedică continuarea mișcării; în cea de-a doua fază, se continuă ridicarea brațului până la verticală. Acest fenomen nu se petrece în articulația scapulohumerală, ci devine posibil printr-o mișcare de basculare a scapulei.

Mușchii abductori ai brațului sunt: supraspinosul, deltoidul, bicepsul. Mușchii adductori: pectoralul mare, latissimul, deltoidul, subspinosul, subscapularul, rotundul mic și coracobrahialul.

2. Proiecția înainte (flexiunea) și proiecția înapoi (extensiunea). Proiecția înainte a brațului ajunge până la aproape 120°. Proiecția înapoi este cu mult mai redusă, ajungând la aproximativ 30°. Aceste mișcări se efectuează împrejurul unui ax transversal ce trece prin centrul tuberculului mare al humerusului, dar și prin centrul cavității glenoide. Mișcarea de proiecție înainte (flexiune) se produce prin contracția mușchilor: deltoid, biceps, coracobrahial, pectoral mare. Ea este limitată de întinderea ligamentului coracohumeral și a părții posterioare a capsulei, precum și a mușchiului rotund mic și subspinos. Mișcarea de proiecție înapoi (extensiunea) este realizată de mușchii deltoid, latissimul, subspinos, rotundul mare și triceps. Limitarea ei se face prin întinderea părții anterioare a capsulei și prin contracția mușchiului subscapular.

3. Circumducția rezultă din executarea alternativă a mișcarilor precedente.

4. Rotația înauntru și în afară. Se realizează împrejurul unui ax vertical, care trece prin centrul capului și al capitulului humeral. Mișcările de rotație ale brațului le completează pe cele de pronație-supinație ale antebrațului. Pentru acest considerent, unii autori folosesc termenii de “pronație” și ”supinație” chiar și în cazul humerusului. Mușchii rotatori interni ai brațului sunt: subscapularul, pectoralul mare, latissimul, rotundul mare, deltoidul, bicepsul. Mușchii rotatori externi sunt: subspinosul si rotundul mic.

1.4 Articulația acromioclavicularǎ

Face parte din grupul articulațiilor plane.

Suprafețele articulare. Pe extremitatea acromială a claviculei se află o fețișoară articulară de formă ovală si ușor convexă, în timp ce pe extremitatea acromionului întâlnim o fețișoară similară, ușor concavă.

Mijloacele de unire. Sunt reprezentate de o capsulă întărită de un ligament acromioclavicular (lig. acromioclatnculare) ce se află pe fața superioară a acesteia. Capsula este realizată dintr-un strat extern fibros și un altul intern. Între cele două suprafețe articulare se află un disc (fibrocartilaj) de dimensiuni variabile.

Mișcările. În această articulație se realizează mișcări de alunecare. Scapula urmează deplasările claviculei în articulația sternoclaviculară, dar ramâne alipită de torace.

Sindesmoza coracoclaviculară

Clavicula este unită cu procesul coracoid prin ligamentul coraco-clavicular (lig. coracoclo viculare), format din două porțiuni: ligamentul trapezoid și ligamentul conoid.

1) Ligamentul trapezoid (lig. trapezoideum). Este o lamă fibroasă de formă patrulateră. Printr-o extremitate se inseră pe fața superioară a procesului coracoid, iar prin cealaltă se prinde pe fața inferioară a claviculei.

2) Ligamentul conoid (lig. conoideum). Are formă triunghiulară iar prin vârful său se inseră pe baza procesului coracoid si, prin bază, pe tuberculul conoidian.

Rolul ligamentelor coracoclaviculare. Prin simplul fapt că aceste ligamente unesc clavicula cu procesul coracoid, ele fac ca greutatea membrului superior să fie suportată în mare măsură de claviculă, iar într-o mai mică măsură de acromion. Totodată, aceste ligamente au rolul de a limita mișcările dintre scapulă și claviculă.

1.5 Articulația sternoclavicularǎ

Unește extremitatea sternală a claviculei cu sternul și cu primul cartilaj costal. Este o articulație în șa.

Suprafețele articulare. Sunt inegale ca formă și ca dimensiuni. De partea toracelui avem marginea laterală a manubriului sternal dar și primul cartilaj costal. Fețișoara articulară sternală formează cu fețișoara plană de pe primul cartilaj un unghi diedru ce este deschis în exterior. De partea claviculei există două fețișoare articulare, una verticală iar o alta orizontală, care determină între ele un unghi diedru proeminent ce pătrunde în deschizătura celui precedent. Aceste două suprafețe articulare sunt acoperite de un fibrocartilaj. Sub claviculă, între ea și coasta I se află vasele subclaviculare și plexul brahial. În cazul unor traumatisme asupra acestei regiuni, elementele acestea pot fi comprimate. Tot astfel se pot explica paraliziile plexului brahial în urma ridicării exacerbate a brațelor în timpul narcozei.

Între suprafețele articulare nu este o concordanță perfectă. Suprafața sternală este concavă în sens frontal și putin convexă în sens sagital. Suprafața claviculară este invers conformată; convexă în sens frontal și plană (cel mai des) în sens sagital.

Discul articular (discus articularis) este un fibrocartilaj ce se află între cele două suprafețe articulare. Prin fețele sale răspunde suprafețelor articulare, iar prin periferie aderă de aparatul ligamentar periferic. Discul împarte articulația în două parți: una medială, menisco-sternală, și o alta laterală, meniscoclaviculară.

Mijloacele de unire. Sunt reprezentate de o capsulă și de un număr de ligamente. Capsula articulară este realizată din două straturi: unul extern, fibros, și un altul intern, sinovial. Stratul fibros se inseră prin cele două circumferințe (medială și laterală) pe marginile suprafețelor articulare. Partea anterioară și posterioară a capsulei este mai puternică decât partea superioară și inferioară. Ligamentele care întăresc capsula sunt:

1) Ligamentul sternoclavicular anterior (lig. sternoclaviculare anterius). Acesta se inseră pe fața anterioară a extremitații interne a claviculei și pe fața anterioară a manubriului sternal.

2) Ligamentul sternoclavicular posterior (lig. sternoclaviculare posterius). Se află pe fața posterioară a articulației. Trebuie reținut faptul că acest ligament este cu mult mai puternic decît precedentul, ceea ce explică și posibilitatea mai rară a luxațiilor sternoclaviculare posterioare. În cazurile unor asemenea luxații pot fi lezați nervii frenic sau vag și pot fi comprimate vasele mari (cianoza, diminuarea pulsului radial).

3) Ligamentul interclavicular (lig. inierclaviculare). Se află pe fața superioară a articulației. Este alcătuit din două feluri de fibre: unele superficiale ce unesc extremitățile sternale ale celor două clavicule (ligamentul interclavicular propriu-zis) și altele profunde, dar mai scurte, care unesc, de fiecare parte, extremitatea sternală a claviculei cu manubriul sternal.

4) Ligamentul costoclavicular (lig. costocla-viculare). Ocupă unghiul format de claviculă și primul cartilaj costal. Se inseră în jos pe acest cartilaj și în sus pe impresiunea ligamentului costoclavicular (impressio lig. costo-clavicularis). Ligamentul este foarte puternic; deși este scurt, el permite ridicarea primei coaste deasupra planului orizontal.

Sinoviala sau stratul intern al capsulei este subdivizată de discul fibrocartilaginos într-o porțiune medială (meniscosternală) și într-o porțiune laterală (meniscoclaviculară). Sinoviala trimite mici prelungiri între fibrele capsulei și ale ligamentelor.

Mișcările. În această articulație sunt posibile mai multe tipuri de mișcări, ca în orice articulație sferoidală cu trei axe. Clavicula, împreună cu membrul superior, se poate mișca pe stern; aceasta poate fi dusă în sus și în jos dar și înainte și înapoi,. Mai mult, ea execută și mișcări de circumducție. În toate aceste mișcări cele două extremități ale claviculei se deplasează în mod invers.

Mișcarea de ridicare și coborâre se execută împrejurul unui ax orizontal și sagital ce trece prin ligamentul costoclavicular, prin extremitatea sternală a claviculei (nu prin articulație). În mișcarea de ridicare, extremitatea acromială a claviculei se va ridica, pe când cea sternală va coborî. În mișcarea de coborâre se va petrece un fenomen invers. Mișcarea de ridicare este limitată de ligamentul costoclavicular, în timp ce aceea de coborâre este oprită de coasta I, ligamentul sternoclavicular și interclavicular.

Mișcarea de proiecție înainte și înapoi a claviculei. Aceasta se execută împrejurul unui ax vertical ce trece, ca și la mișcările precedente, prin extremitatea sternală a claviculei (nu și prin articulație). Când extremitatea acromială e dusă înainte, cea sternală este dusă înapoi. Aceste mișcări sunt oprite prin ligamentele sternoclaviculare. Distanța dintre punctele extreme ale acestei mișcări este de aproximativ 7—10 centimetri.

Mișcarea de circumducție se realizează din succesiunea alternativă a mișcărilor precedente. În această mișcare, clavicula descrie prin extremitatea ei acromială un con a cărui bază este o elipsă cu axa cea mică orientată dinainte înapoi (7 centimetri) și axa mare, verticală, ce este orientată de sus în jos (8—9 centimetri).

CAPITOLUL 2.Traumatismele umărului

2.1 Luxația

2.1.1 Generalitǎți

Luxația este un traumatism sever, des întâlnit în clinici ortopedice. Această afecțiune produce rupturi la nivelul ligamentelor și dislocări de capete osoase cu pierderea contactului cu oasele din regiunea scapulo-humerală.

Luxațiile de la nivelul umărului provin în urma unui traumatism violent precum o cădere. În consecintă, se produc deplasări și alunecări ale extremității osului într-o parte, capul humeral ieșind din cavitatea glenoidă a scapulei parțial sau complet.

Luxația umărului poate fi însoțită de fractura capului humeral, uneori a coafei rotatorilor și leziuni ale arterei axilare.

Cauze: Atleții care practică sporturi ce implică un contact violent cu adversarul sunt cei mai des afectați de luxația umărului.

Foarte rar se întâmplă ca luxația să apară în urma stresului articular fără o cădere și doar printr-o răsucire, cauza acestor luxații fiind laxitatea ligamentelor de la nivelul umărului.

În cazul pacienților ce nu au nicio legătură cu sportul, luxațiile pot apărea în urma unor accidente auto, a unor căzături pe gheață sau o căzătură de la înălțime.

Cele mai întâlnite cauze:

– lovitura sau contra foarte puternică în umărul adversarului

– accidentele auto

– dezechilibrarea urmată de o căzătură.

2.1.2 Simptomatologie

-cracment

-durere

-deformarea articulară

-tumefierea

-furnicături

-paralizii

2.1.3 Tratament

Diagnostic:

Stabilirea diagnosticului luxațiilor la umăr este cel mai important aspect.

În timpul luxației, pe lângă lezația propriu-zisă, pot apărea și alte traumatisme vasculo-nervoase, leziuni ale coafei mușchilor rotatori, fracturi de glenoidă. Dacă diagnosticul este greșit, se va aplica un tratament greșit și vor apărea complicații viitoare.

Numai doctorul ortoped poate diagnostica fractura umărului în urma unui RMN, radiografie sau în urma unui examen clinic.

Luxațiile pot fi împărțite în mai multe tipuri:

În funcție de direcție pot fi anterioare, posterioare sau inferioare.

În funcție de viteză pot fi lente sau rapide.

În funcție de complexitate sunt mixte sau simple.

În funcție de momentul producerii pot fi recente sau vechi.

În funcție de desprindere aceasta pot fi parțiale sau totale.

În luxația completă a umărului, capul osului humerus iese din cavitatea glenoidă.

În luxația partial, dislocarea este incomplete, în care încă mai există contact între capul humerusului și cavitatea glenoidă.

Cel mai intalnit tip de dislocare este luxația anterioară. Aceasta poate aduce două tipuri de dislocări: subcoracoida și subglenoida.

Aceste luxații anterioare se produc, în mare parte, pe terenul de sport, acolo unde se practică handbal, volei.

Luxația posterioară se produce foarte rar, în proporție de 4%, cauzele acestui tip de luxație fiind căderile pe mână, loviturile puternice frontale.

2.1.3.1 Tratament ortopedic

Luxațiile necesită tratament imediat de stabilizare neuro-vasculară, urmat de recuperare cu sau fără imobilizare, depinde de la caz la caz, cu sau fără tratament artroscopic.

Complicațiile ulterioare care pot apărea sunt instabilitatea umarului, rigidizarea articulației, însă exercițiile îndelungate de reabilitare, fizioterapia sunt mijloace eficiente.

Tratamentul prescris incorect are urmări destul de grave: instabilitatea umărului, rigiditatea, compromiterea cartilajelor și chiar a oaselor.

Măsura de urgență pe care ortopedul trebuie să o ia este repoziționarea articulației dizlocate a umărului. Pentru a efectua reducerea ortopedică, este nevoie de o relaxare musculară cât mai mare, iar acest lucru se obține prin anestezie. Repoziționarea poate fi făcută atât cu operație, cât și fără.

Se poate alege și tratamentul conservator, umărul trebuind să fie bandajat sau pus în ghips timp de 2-3 săptămani. Dacă leziunea este gravă, timpul de imobilizare prin ghips poate ajunge și la 2 luni.

În cazul copiilor, a sportivilor sau a tinerilor, tratamentul conservator este recomandat să se evite deoarece poate determina disfuncții și rigiditate. În cazul lor, cea mai benefică metodă de vindecare este cea chirurgicală.

2.1.3.2 Tratament chirurgical

Tratamentul chirurgical se poate face prin:

Artroscopie:

Chirurgia artroscopică are numeroase avantaje: eficacitatea în reconstrucția și repararea ligamentelor afectate, tratarea corectă și diagnosticarea corectă, ba chiar reducerea durerilor și eliminarea rigidității articulare.

Tratament PRP:

Este un tratament cu infiltrații ce poate fi utilizat la luxațiile umărului atât în timpul imobilizării, cât și dupa încheierea acestuia. Este o metodă de tratament rapid, de aceea sportivii îl aleg cel mai des pentru a reputea intra în competiție.

Exerciții de recuperare:

Recuperarea de obicei durează aproximativ un an, depinde de tipul luxației și de vârsta pacientului.

Exercițiile încep de la nivelul membrelor inferioare și de la nivelul abdomenului, combinate cu mâna neafectată, pentru a menține condiția fizică cardiovasculară.

Riscuri și complicații:

Luxația umărului este o afecțiune foarte gravă și există riscul ca recuperarea să fie foarte dificilă dacă se întârzie vizita la ortoped. Se pot dezvolta boli grave precum artroza de umăr.

Recuperarea după luxația umărului

Aceste informații reprezintă doar niște sfaturi în ceea ce privește recuperare după o dislocare de umăr. Ele nu pot înlocui îngrijirea medicală profesională și ar trebui folosite în colorarea cu personalul din cadrul secției TRAUMATISME.

În funcție de fiecare personă în parte, exercițiile pot diferi, iar pentru acest lucru este nevoie de indicații specifice (anume) din partea psihoterapeutului.

Umărul se prezintă sub forma unei încheieturi rotunde. Majoritatea mișcărilor umărului apar în locul în care rotula din zona de sus a osului brațului (humerus) se îmbină exact cu glenoidul, acesta din urmă fiind o parte a omoplatului (SCAPULA).

Brațul este în mod normal fixat (tinut) în încheietură de către țesutul moale care se potrivește exact cu partea de deasupra a articulației. Acesta este fixat de țesutul fibros din capsulă și de către mușchii si tendoanele care rotesc brațul.

Dislocarea apare când rotula este smulsă din încheietură. Forța necesară pentru a face acest lucru poate, de asemenea, să rănească mușchii, ligamentele și/sau capsula umărului care înconjoară încheietura.

CAPUL HUMERUSULUI

Reașezarea umărului în poziția normală a cavității sale reprezintă doar începutul procesului de recuperare, care poate dura până la un an.

Este important ca umărul să fie strâns în întregime pentru a-l putea mișca cât mai mult fără ca pacientul să simtă durere.

Procesul de recupereare poate fi împărtit în 3 ETAPE care vor fi explicate în această broșură.

ETAPA I

Această fază poate începe după ce umărul a fost pus înapoi în încheietura sa.

Bagajul va asigura un anumit grad de confort în timpul mișcărilor. Ar trebui purtat cel puțin până la 2 săptămâni, doar dacă nu cumva umărul este de asemenea rupt, în cazul acesta el trebuind să fie purtat până la 6 săptămâni.

Durerea poate constitui o problemă mai ales în primele 2-3 săptămâni. Doctorul va putea prescrie medicamente pentru a ameliora durerile sau puteți lua singur analgezice obișnuite, cum ar fi paracetamol. De asemenea, puteți folosi o pungă cu gheață timp de 10-15 minute.

Fizioterapeutul dumneavoastră vă va cere să faceți cândva mișcări ușoare pentru braț, fără bandaj, pentru a reduce senzația de „ înțepeneală ’’ și pentru a mai ușura durerile. Aceste exerciții se găsesc la paginile 7-8 ale acestei broșuri.

Fizioterapeutul dumnevoastră vă va scoate în evidență importanța de a avea o postură corectă, dreaptă , (verticală) cu umerii îndreptați spre spate și cu pieptul înainte, căci o astfel de poziție va împiedica apariția unor viitoare probleme în ceea ce privește echilibrul mușchilor umărului.

Este important ca în timpul acestei etape să evitați poziția care ar putea produce o altă dislocare a umărului.

Cea mai importantă poziție care ar trebui evitată este cea în care brațul este ținut în exterior ,în sus, într-un unghi de 90 de grade cu palma îndreptată înainte, mai ales dacă există și o forță aplicată.

Această etapă se concentrează pe mărirea (creșterea) capacității de mișcare (cât mai variată), întărirea mușchilor, mai ales a încheieturii (care se rietste) și restabilirea echilibrului muscular a umărulu. Progresul dumneavoastră va depinde de natura și severitatea leziunii.

ÎNCHEIETURA ROTATIVĂ

Este un grup de mușchi care rotesc brațul și formează o manșetă în jurul încheieturii umărului și a capsulei. Aceștia trebuie să lucreze împreună pentru a menține umărul nemișcat în timpul mișcării brațului. Fizioterapeutul va indentifica (va descoperi) orice slăbiciune a acestor mușchi și vă va da să faceți exerciții din această broșură pentru a-i întări.Respectați ceea ce vă spune fizioterapeutul în timp ce faceți aceste exerciții.

Omoplatul este susținut de mușchi importanți, mușchiul trapez și mușchiul anterior serratus. Acești mușchi trebuie să fie puternici pentru a controla omoplatul în timpul mișcării umărului.

Fizioterapeutul va evalua controlul mușchilor omoplatului și vă va da un program de exerciții adecvate.

ETAPA a III a

Scopul acestei etape este acela de a face posibil progresul în cadrul activităților sportive și funcționale, prin recâștigarea controlului neuromuscular al umărului dumneavoastră. Acest lucru este obținut prin exerciții ale umărului instabil care să solicite mușchii acestuia în întregime.

În această fază este îmbunătățită capacitatea procesului corp de „a conștientiza ’’ spațiul în care se află un membru al corpului. Informații legate de poziția încheieturii sunt trimise către curier, prin intermediul unor receptori. Când acești receptori detectează o posibilă leziune tisulară, creierul face ca mușchii să se contracte. Aceasta face ca apoi încheietura să se miște, astfel micșorându-se presiunea mecanică de pe zona înconjurătoare.

Fizioterpeutul vă va da exerciții care sunt pe cât posibil asemănătoare cu mișcările pe care le faceți în timpul activităților sportive.

INFORMAȚII GENERALE

Folosește analgezice și/sau pungi cu gheață pentru a reduce durerea înainte de a face exerciții.

Este normal să simțiți durere, disconfort sau senzația de întindere în timpul acestor exerciții. Dacă durerea persistă totuși și este intensă (de exemplu mai mult de 30 de minute), este indicat să schimbați exercițiul făcându-l la cea mai mică intensitate sau mai rar.

Dacă nici acest lucru nu este de ajutor, discutași cu fizioterapeutul.

Faceți ședințe frecvente și scurte (de 5-10minute) de 4 ori pe zi, mai degrabă decât o ședință lungă. Creșteți numărul repetărilor graduale (treptat). Respectați numărul de repetiții date de fizioterapeut. Încercați să faceți un obicei din a executa exercițiile.

EXERCIȚII ETAPA I

Aceste exerciții ușurează senzația de „înțepeneală’’ și durerea din umărul dumneavoastră, ceea ce va contribui la recuperearea acestuia din urmă. Va fi nevoie să îndepărtați bandajul pentru a face aceste exerciții.

Flexarea umărului

Sprijiniți brațul afectat cu cealaltă mână sub cot. Ușor aplecați-vă înainte, legănați-vă brațul înapoi și în față astfel încât să nu simțiți durere.

Abducția umărului

Sprijiniți-vă brațul afectat cu cealaltă mână sub cot. Înclinați-vă cu ușurință înainte. Balansați brațul afectat dintr-o parte în alta, astfel încât să nu simțiți durere.

Rotirea laterală a umărului

Tineți cotul într-o parte și sprijiniți-l de încheietura brațului afectat. Ușor mișcați-vă mâna spre corp, astfel încât să formeze un unghi de 90 de grade. Reveniți la poziția inițială.

EXERCIȚII ETAPA A II A

EXERCIȚII DE ÎNTĂRIRE STATICĂ

Acestea lucrează mușchii umărului fără ca acesta să fie mișcat. Pentru toate aceste exerciții cotul dumneavoastră ar trebui să fie îndoit într-un unghi corect iar brațul nu ar trebui să fie mișcat.

Repetați fiecare exercițiu de 10 ori și mențineți timp de 5 până la 10 secunde. Repetați de 3 ori pe zi.

1. MUȘCHII FLEXORI AI UMĂRULUI

Stând cu fața spre perete, încercați să împingeți pumnul înainte (spre perete/în perete)

2. MUȘCHII EXTENSORI AI UMĂRULUI

Stâmd cu spatele la peret, încercați să apăsați cu cotul înapoi spre perete.

3. MUȘCHII ABDUCTORI AI UMĂRULUI

Stând în picioare cu partea a brațului în contact cu peretele, încercați să mișcați întregul braț înafară, într-o parte, spre perete.

4. MUȘCHII ADUCTORI AI UMĂRULUI

Stând în picioare, țineți un prosop mic rulat sub brațul afectat și încercați să strângeți întregul braț într-o parte.

5. MUȘCHII ROTATORI EXTERNI

Împingeți mâna spre un perete sau o ușă blocată deschisă. Încercați să mișcați mâna afectată spre exterior. Nu lăsați să fie mișcat cotul de pe lângă dumnevoastră.

6. MUȘCHII ROTATORI INTERNI

Împingeți partea interioară a mâinii brațului afectat spre un perete sau o ușă deschisă. Încercați să mișcați mâna afectată spre interior. Nu lăsați cotul să se miște de lângă dumneavoastră.

EXERCIȚII DE MOBILITATE

Aceste exerciții vă ajută să vă redobândiți mobilitatea umărului. Veți avea nevoie de un baston, o perie, un mop sau o umbrelă lungă. Repetați fiecare exercițiu de 10 ori de 4 ori pe zi sau la indicația fizioterapeutului dumnevoastră.

Dacă e posibil, mentineți timp de 5 secunde în momentul în care ajungeți în puncul final al exercițiului .

Flexarea umărului

Ridicați bastonul deasupra capului. Puteți face aceste exerciții stând intens, jos sau în picioare, după cum preferați.

Abducția umărului

Stând drept , țineți bastonul cu amândouă mâinile.

Ținând coatele cât se poate de drept, aduceți brațele în exterior, într-o parte și în sus, spre umărul dumnevoastră.

Extensia umărului

Stând drept, țineți bastonul cu amândouă mâinile la spate. Îndepărtați bastonul de spatele dumnevoastră, ținându-vă coatele drepte.

Rotația internă a umărului

Țineți bastonul la spatele dumnevoastră, cu amândouă mâinile, cât se poate de strânse (apropiate). Ridicați cât de sus puteți bastonul.

Rotația internă a umărului (progresie)

Stați drept. Puneți un prosop pe umărul dumnevoastră și în jos pe spate. Luați prosopul cu brațul afectat și trageți-l în sus, aducând brațul spre spate, în sus.

Rotația externă a umărului

Stând în picioare sau întins pe spate, cu cotul pe lânga corp, îndoit corespunzător, țineți bastonul cu mâinile, mișcați bastonul în lateral, astfel încat, forțând brațul să lucreze spre exterior.

EXERCIȚII DE FIXARE A OMOPLATULUI

Ca umărul dumnevoastră să se miște normal, să-și recapete puterea și funcționalitatea, este important ca omoplatul să fie fixat și sprijinit suficient. Aceste exerciții vor ajuta la stabilizarea umărului prin lucrarea a doi muschi: mușchiul trapez inferior și mușchiul serratus anterior. Este important ca aceste exerciții să fie executate încet și cu atenție și să fie executate de 5-10 ori fiecare.

1. Trapezul inferior în poziție culcată, cu fața în jos

Întins cu fața în jos, cu mâinile pe lânga corp și cu fruntea rezemată pe un prosop împăturit, (dacă e nevoie puteți pune prosopul împăturit sub umprul afectat pentru a-l sprijini), ușor duceți omoplatul înapoi și în jos, în spate. Mențineți 5-10 secunde. Reveniți ușor la poziția inițială.

2. Același exercițiu îmbunătățit

În aceeași poziție ca mai sus, duceți omoplatul în spate, în jos, lucrând la sfert din capacitate. Mențineti omoplatul în această poziție și ridicați și coborâși brașul la o distanță de 2 cm de la podea/pat. Repetați de 5 ori, apoi coborâți înpoi la poziția inițială.

3. Mușchiul trapez inferior în poziția stând în picioare.

Cu fașa spre perete, cu antebrașul sprijinit de el, fixați-vă omoplatul prin mișcarea lui în jos, pe spate. Menșineși-l în această poziție, în timp ce vă plimbați degeaba în sus pe perete și în jos.

4. Mușchiul serratus anterior stând culcat, cu fața în sus.

Stați întins pe spate cu umărul în unghi drept față de corp, ținând capul drept. Ridicați-vă brațul în poziție verticală pentru a aduce mâna mai aproape de tavan. Mențineți 5-10 secunde. Ușor coborâți.

EXERCIȚII DE ÎNTĂRIRE A UMARULUI CU AJUTORUL BENZII TERAPEUTICE

Aceste exerciții sunt proiectate pentru a lucra mușchii din jurul umărului cu ajutorul unei curele/benzi terapeutice. Vă trebuie să atașați banda (s-o prindeți) de un punct fix, la nivelul încheieturii mâinii (de exemplu, clanța ușii închise). Repetați fiecare mișcare de 20 de ori, de 3 ori pe zi, sau conform indicațiilor fizioterapeutului. Dacă e posibil mențineți fiecare exercițiu 3-5 secunde, apoi lăsați brațul încet în jos.

1. Rotații externe

Stând în picioare, țineți boneta în mână și, cu umărul pe lângă dumneavoastră, trageți boneta într-o parte astfel rotindu-vă brațul în exterior. Reveniți încet la poziția inițiala.

2. Rotații interne

Stând cu partea afectată cât se poate de aproape de bandă, mențineți poziția. Cu cotul pe lângă corp, trageți banda peste corp, rotind brațul spre interiorul umărului.

Reveniți încet la poziția inițială.

3. Exerciții pentru mușchii exteriori ai umărului.

Stând cu fața la bandă , țineți-o cu brațul afectat. Trageți-o apoi, păstrându-vă cotul îndoit. Reveniți încet la poziția inițială.

4. Mușchii flexori ai umărului.

Stați cu spatele spre bandă. Ținându-vă banda în mână, împingeți-vă brațul înainte ca și cum ați lovi cu pumnul. Reveniți ușor la poziția inițială.

5. Mușchii abductori ai umărului

Stați în picioare la un capăt al benzii și țineți-o într-o mână. Ținând cotul drept și degetul mare îndreptat în sus spre pode , trageți banda/cureaua terapeutică în sus, pe diagonală în fața dumneavoastră.

Brațul dumneavoastră ar trebui să formeze un unghi de 45 de grade cu corpul. Reveniți încet la poziția inițială.

EXERCIȚII ETAPA A III A

Această etapă a recuperării dumneavoastră ar trebui făcută sub îndrumarea terapeutului dumneavoastră.

EXERCIȚII BANDĂ( CUREA)

1. ROTAȚIE EXTERNĂ AVANSATĂ

Stați lângă o masă și prindeți cureaua (banda) de un punct fix în fața dumneavoastră ( de exemplu piciorul mesei sau speteaza unui scaun).

Puneți-vă cotul pe masă și țineți banda, păstrând cotul îndoit la 90 de grade. Trageți banda înapoi, rotind brațul din umăr. Reveniți la poziția inițială incet.

2. ROTAȚIE INTERNĂ AVANSATĂ

Faceți același lucru ca mai sus, numai că de data aceasta prindeți cureaua în spatele dumneavoastră și trageți de bandă înainte, astfel rotind brațul din umăr. Reveniți ușor.

EXERCIȚII PENTRU FIXAREA OMOPLATULUI

1. PENTRU MUȘCHIUL TRAPEZ STÂND CU FAȚA ÎN JOS

Stați cu fața în jos, cu fruntea sprijinită pe un prosop și cu mâinile deasupra capului.

Fixați omoplatul trăgând umărul înapoi, în jos, spre spate. Păstrând această poziție, ridicați-vă brațul de pe podea și încercați să simțiți dacă unul dintre brațe este mai greu decât celălalt.

Mențineți această poziție timp de 5-10 secunde, apoi relaxați-vă.

2. PENTRU MUȘCHIUL SERRATUS ANTERIOR, STÂND ÎN GENUNCHI SPRIJINIT ÎN MÂINI

Stați în genunchi, sprijiniți-vă cu mâinile de podea, având grijă să țineți brațul sub umeri (în dreptul umerilor), iar genunchii sub partea superioară a piciorului. Împingeți pieptul și partea de sus a spatelui, trăgându-vă omoplatul în spate.

Menținând această poziție, ridicați-vă brațul neafectat de pe podea, fără să vă lăsați umărul în jos. Mențineți această poziție 5-10 secunde, apoi coborâți mâna la spate, spre podea. Puteți face asta mai bine prin ridicarea brațului în fața dumneavoastră.

EXERCIȚII DE SUSȚINERE A GREUTĂȚII

1. FLOTĂRI CU MÂINILE SPRIJINITE DE PERETE

Stând cu fața spre un perete la o distanță de aproximativ 60 de cm de acesta, puneți ambele mâini pe pereți și sprijiniți-vă în ele, apoi lăsați-vă în jos spre perete cat puteți de mult, apoi reveniți în poziția inițială. Repetați de 10 ori. Puteți face acest exercițiu doar folosindu-vă brațul afectat pentru a vă lăsa în jos spre perete, împingând spre acesta.

2. FLOTĂRI SPRIJINIT CU MÂINILE PE PODEA

În genunchi, cu mâinile sprijinite pe podea , trageți genunchii în spate astfel încât spatele și coapsele să fie aliniate. Ținând capul sus și spatele drept, lăsați-vă în jos, spre podea și reveniți. Repetați de 5-10 ori . Același exercițiu il puteți face și in felul următor :

® cu o pernă sub mâna afectată

® cu o minge sub mâna afectată

® îndreptându-vă picioareale astfel încât doar degetele de la picioare să atingă podeaua

® îndreptându-vă picioarele și punând o cutie sau o minge de gimnastică sub picioare

® puteți combina oricare din variantele de mai sus

ÎNTREBĂRI FRECVENTE

CARE SUNT ȘANSELE UNEI REDISLOCĂRI?

Deoarece umărul este o îmbinre (încheietură) mobilă fixată de ligamente și mușchi, șansele apariției unei redislocări vor depinde de cât de bine s-au vindecat aceste structuri.

Dacă faceți exerciții de întarire în mod regulat, structura umărului va fi îmbunătățită, ca și stabilitatea încheieturii, posibilitatea unei noi răniri fiind mult redusă.

Studiile au arătat că cea mai mare probabilitate de apariție a unei noi dislocări apare în primii 2 ani de la prima leziune. Un factor important în acest sens îl reprezintă și vârsta. Tinerii, în special bărbații, au cele mai multe șanse să sufere o nouă redislocare a umărului. Acest lucru se datorează probabil unui procent mai mare de colagen (elastic) sau țesut din încheieturile lor, dar și faptului că aceștia sunt mai mult implicați în activități cu risc crescut de rănire decât alte categorii de vârstă.

CÂND POT SĂ CONDUC?

Acest lucru variază de la o persoană la alta și depinde și de tipul mașinii pe care o deține. Este de preferat să eviți șofatul până când considerați că puteți controla mașina într-o situație de urgență. Începeți să conduceți făcând mai întâi călătorii mai scurte.

De asemenea, s-ar putea să fie nevoie să vă informați compania de asigurări în legătură cu problema medicala pe care ați avut-o.

CÂND ÎMI POT RELUA ACTIVITATEA DE PETRECERE A TIMPULUI LIBER

Acest lucru va depinde de durerile pe care le aveți, mișcările pe care le puteți face, dar și de cât de puternic este umărul dumneavoastră.

De obicei, vă puteți întoarce la activitățile normale în decurs de 2 săptămâni, dar nu aveți voie să ridicați greutăți.

Nu ar trebui să faceți sporturi care să implice mișcări ale umărului timp de 6 săptămâni până la 3 luni, dupa cum vă sfătuiește fizioterapeutul dumneavoastră. Discutați cu acesta despre activitățile de care sunteți interesat și începeți cu perioade mai scurte de timp și mai puțin intense.

CÂND MĂ POT ÎNTOARCE LA MUNCĂ?

Acest lucru va depinde de natura slujbei pe care o aveți. Veți avea liber (concediu medical) probabil timp de 2-4 săptămâni. Totuși, dacă meseria dumneavoastră implică ridicări ori muncă fizică, această perioadă s-ar putea prelungi. Puteți discuta acest aspect, al întoarcerii la muncă, cu fizioterapeutul dumneavoastră, un consultant sau cu medicul dumneavoastră.

3.4 MASAJUL

Definiția masajului

Masajul este alcătuit dintr-o serie de manipulări manuale, ce se aplică simetric și au scop terapeutic. În timpul masajului vor porni spre S.N.C. impulsuri nervoase de la nivelul terminațiilor nervoase profunde cutanate. Efectul acestora este de creștere a nivelului excitabilității și de a întării starea funcțională a scoarței cerebrale.

Efecte fiziologice ale masajului:

Cu acțiune generală :

Crește acțiunea aparatului circulator și a aparatului respirator;

Stimulează metabolismul bazal;

Are efecte favorabile asupra stării generale a pacientului : îmbunătățeste somnul și îndepărtează obosela musculară.

Cu acțiune locală:

Are efect sedativ asupra durerilor de tip nevralgic, articular, dar și muscular;

Efect hipermiant local;

Elimină lichidele interstițiale de stază și accelerează procesul de rezorbție în zona masată.

Mecanismele de acțiune ale masajului:

-Mecanismul reflex e cel mai important mecanism de acțiune în masaj. El pornește de la nivelul exteroceptorilor din tegument și a proprioceptorilor din ligamente, mușchi și tendoane la nivelul cărora se formează anumiți stimuli ce primesc informația și o vor transmite spre SNC.

-Manevrele de masaj produc reflexe neurovegetative, în special vasculare. Deoarece vasele cuatanate conțin o cantitate importantă de sânge, masajul are influență considerabilă asupra organismului.

-Alt mecanism : apariția după compresiuni, ciupituri, frământări și bateri a reacțiilor intense în piele, formând produse metabolice ce au efect stimulant și vor ajunge în circulația generală.

-Alt mod de acțiune : efectul mecanic la nivelul lichidelor interstițiale și a țesuturilor conjunctive, masajul intervine favorabil și ajută la rezorbția lor în sânge, ulterior pentru a fi eliminate.

-Masajul umărului se realizează prin alunecări de jos în sus, dese și scurte, aplicate pe partea anterioară, pe partea laterală, dar și pe partea posterioară a segmentului. Manevrele au posibilitatea de a se prelungi în față spre torace, în sus spre gât, dar și posterior spre omoplat.

Descrierea regiunii anatomice.

Musculatura ce acționează la nivelul articulației centurii scapulare este:

în regiunea anterioară întalnim : micul și marele pectoral și mușchiul subclavicular.

în regiunea posterioară a omoplatului avem: trapezul superior, mușchii supraspinoși și subspinoși, micul și marele rotund, mușchiul ridicător si mușchiul subscapular.

în regiunea laterală sunt: mușchii deltoizi.

Nervii plexului cervical sunt nervii ce trec prin această regiune și se împart în ramurile flexului brahial. La nivelul articulației umărului întâlnim pachetul vasculo-nervos și ganglionar care nu trebuie traumatizat.

Tehnica masajului

Bolnavul îl așezăm într-un scaun rotativ la o înălțime aleasă de el, acesta va fi acoperit la nivelul toracelui cu un cearceaf, iar umerii vor fi descoperiți. Acesta îsi va pune mâna în șold iar kinetoterapeutul va sta în picioare pe partea laterală a pacientului. Se va începe cu netezirea cu ambele palme, vom porni de la vârful deltoidului până la nivelul acromionului, apoi o mână va coborî circular pe mușchii pectorali iar cealaltă mână pe mușchii omoplatului.

Forma a 2-a de netezire : se începe de la nivelul pectoralului și de pe mușchii omoplatului și se va continua până la nivelul acromiomului, se va pune mână peste mână și se va coborî până la vârful deltoidului (manevrele sunt circumflexe).

Urmează netezirea pieptene ce se realizează la nivelul deltoidului. Altă manevră de netezire se realizează cu partea cubitală a degetelor și se face pe articulația propriu zisă; se va porni de la acromion până sub axilă, identic cum am decupa umărul (de 2-3 ori).

Urmează frământarea cu o mână, ținem contrapriză la nivelul axilei, iar cu cealaltă de la vârful omoplatului, pe mușchi, în 2-3 straturi, către coloană, apoi al 4-lea strat pe mușchii supraspinoși ai omoplatului, până la nivelul acromiomului, după care se va realiza frământarea pe deltoidul posterior dar și median. Se schimbă mâna contrapriză, iar cu cealaltă realizăm frământări pe pectorali spre acromion, apoi deltoidul anterior și cel median (de 2-3 ori); la fel vom face și frământarea cu două mâini și contratimpul.

Geluirea se realizează identic, singura deosebire fiind pe partea superioară a omoplatului unde vom lua spina între degete și mai repetăm o dată și pe șanțurile V-ului deltoidian și a fasciculelor.

3.5 FOTOTERAPIA

Lasertarapia sau fototerapia laser este un procedeu terapeutic de aplicare directă sau indirectă a radiației electromagnetice neionizante, coerente, cu lungimi de undă variabile, puteri nominale (optice) de emisie variabile și doze totale absorbite de țesutul gazdă diferite.

Realizarea laserterapiei

(colecția personală, cu acordul pacientului)

Printre efectele constatate se menționează:

– efect antiinflamator
– diminuarea durerilor (acute, cronice)
– întărirea sistemului imunitar prin biostimulare nespecifică
– creșterea sintezei proteice
– reducerea edemelor
– stimularea neovascularizației și vindecarea plăgilor.
– activarea sistemului neouroendocrin
– creștera ATP și a fosforilării

În folosirea terapeutică a laserului este foarte importantă interacțiunea între țesuturi și radiația laser, în funcție de lungimea de undă.

Timpii de aplicare sunt aproximativi, putând fi diferențiați în funcție de mărimea zonei care este tratată, profunzimea leziunii și conformația pacientului.

În unele cazuri, durerea dispare imediat după prima ședință de terapie. Pentru tratarea durerii acute (accidentare, procedură medicală dureroasă ) se indică în medie 1-6 ședințe zilnice, iar pentru cea cronică (tendinită, durere lombară, sindrom de tunel carpian ) 2-3 ședințe pe săptămână câteva săptămâni, iar apoi o dată pe săptămână sau la două săptămâni. Durerea articulară moderată spre severă, inflamația sau rigiditatea articulară au nevoie de 10-15 ședințe de tratament pentru a obține rezultate semnificative.

Managementul durerii prin terapia LASER furnizează un maxim de eficiență fără risc de lezare tisulară. Dispozitivul laserului permite controlul densității fasciculului fără a aplica o presiune dăunătoare. Pacienții simt doar o ușoară încălzire a zonei tratate.

Avantajele laserului constau în perioada mai scurtă de tratament și rezultate pozitive obținute mai rapid, comparativ cu alte proceduri folosite pentru combaterea durerii; în plus, metoda este non-invazivă, nu e toxică, e ușor de aplicat, extrem de eficientă și, practic, fără efecte secundare. Uneori, pacienții pot experimenta un ușor discomfort sau durere după tratament, datorită restimulării fazei inflamatorii, efect care dispare dupa 24 – 48 ore.

3.6 HIDROTERAPIA

Hidroterapia constă în aplicarea apei simple printr-un număr variat de proceduri în scop terapeutic de recuperare sau în scop profilactic.

Hidroterapia în aplicația externă acționează nu numai prin temperatura apei și manipulațiile mecanice cu care se asociază aproape întotdeauna. În apă se mai pot introduce săruri, uleiuri volatile sau plante medicinale.

Procedurile care se aplică au rolul să recupereze funcționalitatea umărului și sunt:

Comprese reci – majoritatea au acțiune locală, limitându-se la organele și țesuturile subiacentepe care sunt aplicate. Acțiunea compreselor se bazează pe factorul termic. Compresele reci își bazează efectul pe proprietățile următoare: vasoconstricție, antihemoragică, antiinflamatoare, antitermică, cu acțiune antiinflamatoare, la 15°, pe loc dureros, schimbate din 5 în 5 minute sau cu hidrofor cu o durată de o oră repetate de 2-3 ori pe zi;

Comprese calde – compresele calde sunt totdeauna acoperite pentru a li se menține temperatura. Compresele se schimbă din 5 in 5 minute. Durata totală de aplicare este de minimum 20 de minute și de maximum 60- 90 de minute. Modul de acțiune a compreselor calde: antispastice, analgezice, hiperemiante, resorbtive;

Comprese Priessnitz – au acțiune resorbtivă, aplicate dupa amendarea fenomenelor pe regiunea afectată și zonele apropiate, câte o oră în timpul zilei și în mod permanent noaptea;

Dușul cu aer cald – are efect termic și efect mecanic. Se aplică după ce dispar fenomenele inflamatorii, procedura din cadrul termoterapiei cu o durată de 6-8 minute. Se pot asocia cu băile sau terapia manuală. Au acțiune puternică asupra circulației regiunii respective. Temperaturile calde sau fierbinți au efect sedativ.

Dușul subacval – constă în aplicarea unui duș cu o presiune de 1,5-2 atmosfere și durata de 6-8 minute, la o temperatură diferită, 1-3 º mai ridicată decât apa din baie, sau la aceeași temperatură. Dușul subacval își bazează acțiunea pe factorul termic și mecanic foarte intens (presiunea utilizată nu s-ar putea suporta în aer). Are acțiune asemănătoare cu a dușului-masaj, dar este tolerat mult mai bine din cauza băii calde.

Băile ascendente de mâini – Se folosește vana pentru mâini, în care se pune apa la temperatura de 35˚. La intervale de 1-2 minute se urcă temperatura cu 1˚, treptat, prin turnare de apă fierbinte. În 4-5 minute se ajunge la temperatura dorită 35-39°C. După ce am ajuns aici, recomandăm bolnavului să mai stea în această situație încă 15- 20 de minute.

Procedura, deși își bazează acțiunea pe factorul termic, provoacă un minim de excitașie termică, deoarece se pleacă de la o temperatură de 35°. La nivelul extremităților are loc în mod lent o hiprremie.

Pe lângă vasodilatația vaselor superficiale se produce și cea a celor mai profunde, iar pe cale reflexă, chiar a celor din regiuni mai îndepărtate.

Băile cu plante medicinale – În această categorie intră o serie de băi, dintre care unele se mai folosesc mult astăzi, iar altele mult mai puțin.

Băile cu flori de mușețel sau de mentă – se ia o cantitate de 500- 1000g flori de mușețel sau 300- 500 g foi de mentă necesare pentru pregătirea unei băi complete.

Se face infuzie într- o cantitate de 3- 5 litri de apă fierbinte, se strecoară print-o pânză deasă, iar lichidul obținut este turnat în apa băii, care capătă culoarea ceaiului și un miros placut. Substanțele aromatice din baie au un efect sedativ asupra sistemului nervos.

Băile cu muștar – Pentru pregătirea acestor băi se folosește făina de muștar. Lăam 10-100 grame muștar și îl amestecăm cu apa la temperatura de 20-25º și nu mai mult, ca să împiedicăm uleiurilor eterice.

Pasta obținută se introduce într- un săculeț de pânză, pe care îl stoarcem în baie.

În lipsa făinii de muștar mai putem folosi o soluție compusă din 2 grame oleum sinapis și 2 grame alcool. Au acțiune revulsivă și efecte excitante asupra tegumentului (timp de 10-15 minute).

Baia caldă simplă – Această procedură se execută într-o cadă obișnuită, la temperatura de 36- 37˚C și cu o durată totală de 15- 30- 60 de minute.

Factorul activ în cursul acestei proceduri este factorul termic și presiunea hidrostatică a apei. Are o acțiune antispastică și sedativă generală.

Baia kinetoterapeutică – Este o baie caldă, la care se asociază mișcări în toate articulațiile bolnavului. Se efectuează într-o cadă mai mare ca cele obișnuite, care se umple ¾ cu apă la temperatura de 36- 37˚ și mai rar 38˚C. Durata băii este de 5-10 minute. Se execută și pe segmentul umărului în vană mică corespunzătoare.

Factorii pe care se bazează efectele băii kinetoterapeutice sunt factorul termic și factorul mecanic. Mobilizarea în apă este mai puțin dureroasă din cauza relaxării musculare care se produce sub influența apei calde și pierderii greutății corpului, conform legii lui Arhimede.

Împachetările cu parafină – constă în aplicarea pe zona interesată a unei cantități de parafină la o temperatură mai ridicată. Are acțiune locală, care se datorează pe de o parte factorului termic, pe de altă parte compresiunii vaselor superficiale. Ea provoacă o încălzire profundă și uniformă a țesuturilor. În timpul procedurii, suprafața pielii se încalzește până la 38-40˚C. La locul de aplicare se produce o hiperemie puternică și transpirație abundentă.

ELECTROTERAPIA

Curentul galvanic

Galvenizarea este un mijloc clasic și fidel de sedare a durerilor nevralgice. Constă în aplicarea a doi electrozi antero-posterior, prin intermediul unui strat hidrofil, realizând un circuit închis. Procedura are efect sedative la SNC, analgezic și de scădere a valorilor tensiunii arteriale. Dozarea intensității ține cont însă și de factorul subiectiv al bolnavului. Senzația subiectivă care se caută este cea de furnicătură ușoară, zonală, durata porcedurii fiind de 10-15 minute. Se recomandă 10 ședințe pe cură.

Galvanizarea poate să utilizeze concomitent și introducerea de ioni cu acțiune antalgică (ionoterapie cu novocaină, calciu).

Curentul diadinamic

Curenții diadinamici se prescriu pentru combaterea algiilor pe o perioadă lungă, de 5-10 minute, o dată pe zi. Se recomandă 10-14 ședințe.

Curentul Trabert

Aplicarea curentului Trabert

(colecția personală, cu acordul pacientului)

Sunt curenții cu impulsuri de frecvență 140 Hz, impuls 2 milisecunde, pauză 5 milisecunde la care tot catodul este electrodul active antalgic. Durata tratamentului este de 15-20 minute, cu creșterea treptată a intensității

Curentul de medie frecvență

Efectul analgesic și sedativ al curenților de medie frecvență se obține utilizând curentul interferențial de spectru 90-100 Hz, cu 4 electrozi. Senzația subiectivă este de furnicătură. Durata ședințelor este de 10-15 minute. Se recomandă 15 ședințe pe cură.

Curentul de înaltă frecvență

Curenții de înaltă frecvență sunt curenți alternativi, a căror frecvență depășește pragul de 100 KHz ajungând până la 300 de GHz.

Unde scurte

Se folosesc electrozi de sticlă sau flexibili, unu sau doi electrozi. Doză III termă care produce o senzație de căldură evidentă, plăcută și suportabilă. În cazul unui proces inflamator se folosesc dozele I si II (dozele reci). Durata tratamentului este variabilă până la 15-20 minute.

Aplicarea undelor scurte

(colecția personală, cu acordul pacientului)

Ultrasunet

Aplicarea indirectă a curentului de înaltă frecvență prin transformarea acestuia în oscilații mecanice prin vibrațiile unui cristal piezoelectric. Ultrasunetul determină efect caloric dar și o excitație vibratorie, care acționează asupra proprioreceptorilor și curenții de joasă frecvență. Utilizăm doze reduse (0,4-0,8 W/centimetri2), asociind și efectul de sonoforeză (unguent cu hidrocortizon și alte antiinflamatorii). Durata ședinței este între 3-10 minute.

Realizarea ultrasunetului

(colecția personală, cu acordul pacientului)

TERAPIA SHOCKWAVE

Shockwave este o nouă tehnologie care utilizează undele de șoc pentru tratamentul durerilor cronice ale sistemului musculo-scheletal. Terapia Shockwave are la bază generarea unei energii foarte intense într-o perioadă foarte scurtă de timp (10 milisecunde), unda de șoc străbătând astfel țesuturile cu o viteză mai mare decât viteza sunetului.

Realizarea terapiei shockwave

(colecția personală, cu acordul pacientului)

Unda de șoc creează o presiune mecanică asupra țesuturilor afectate , ceea ce duce la creșterea permeabilității celulare, crescând asfel microcirculația și metabolismul celular, grăbind asfel vindecarea precum și dizolvarea depunerilor calcare.

Unda de șoc acționează asupra durerii prin 2 mecanisme:

-hiperstimulare anestezică- când nervii asupra căreia acționează unda de șoc sunt stimulați atât de mult încât își scad activitatea; este un efect temporar care apare la prima ședință;

-apoi prin stimularea în continuare a nervilor; în următoarele ședințe de terapie se trece de pragul limită, apărând astfel o recalibrare a perceperii senzației de durere.

Efectele terapiei shockwave sunt:

-elimină durerea

-favorizează vindecarea

-crește circulația locală îmbunătățind astfel metabolismul tisular

-crește producția de colagen

-relaxează musculatura

-dizolvă fibroblaștii calcifiați

Avantajele terapiei shockwave sunt următoarele:

-eficiența în 70-80% din cazuri

-tratarea durerii cronice

-creșterea mobilității

-fără medicamente

-terapie de scurtă durată 10-20 min

-tratament nonchirurgical, noninvaziv

Durata unei ședințe este între 10-20 de minute. Sunt necesare între 3-5 ședințe, cu o pauză între ele de 5-10 zile.

În funcție de intensitatea durerii cu care se prezintă fiecare pacient tratamentul poate fi ușor discomfortant pentru pacient, dar intensitatea tratamentului este adaptată la gradul de toleranță al fiecărui pacient.

Imediat după tratament durerea dispare complet, dar poate să apară ulterior o ușoară jenă, ce poate să dureze de la câteva ore până la câteva zile. În acest interval nu trebuie  folosite gheața sau antiinflamatoriile. Este recomandată punerea în repaus a zonei tratate pentru 48 ore.

Există urmatoarele contraindicații sau precauții :

-infiltrația cu cortizon trebuie să fie facută cu cel puțin o lună înainte de terapia shockwave;

-administrarea concomitentă a medicamentelor anticoagulante ca heparina sau fraxiparine;

-formațiuni tumorale în zona tratată;

-sarcină;

-diabet.

CAPITOLUL 4. Concluzii

Studierea materialului bibliografic și rezultatele obținute în testarea prin mijloace kinetoterapeutice a pacienților ce suferă de luxație scapulo-humerala ne-au permis sistematizarea câtorva concluzii:

Reeducarea mișcărilor articulare după luxația articulației scapulo-humerale se poate face total sau parțial prin aplicarea programului de kinetoterapie.

În funcție de vârstă, reeducarea este mai rapidă la tineri, necesitând un timp mai scurt de recuperare de la apariția traumatismului. La persoane mai în vârstă, reeducarea mișcărilor membrului superior după luxația scapulo-humerală se face mai greu și acestea nu revin la valori normale nici după 3 luni de gimnastică de recuperare.

În urma luxației scapulo-humerale apar impotențe funcționale, hipotrofii musculare, caracterizate prin reducerea cu diferite grade a mobilității articulare mergând uneori până la atrofii musculare ale brațului afectat.

Din rezultatele cercetării se poate deduce că durata reeducării mișcărilor prin kinetoterapie, însoțită de cele mai multe ori și de aplicații de fizioterapie, este direct proporțională cu gravitatea și vechimea traumatismului.

Din cercetarea datelor am putut observa că bărbații au avut o recuperare mai rapidă și mai globală decât femeile, probabil datorită particularităților acestora, musculatura fiind mai bine dezvoltată la bărbați decât la femei.

Pentru a avea eficiență în aceste programe de kinetoterapie, programe pentru recuperarea mobilității articulare și a hipotrofiei musculare, ce sunt determinate de impotența funcțională și a durerii la nivelul umărului, este necesar să se aplice principiul individualizării tratamentului. De aceea au fost efectuate fișe speciale, individuale, cu programe de kinetoterapie diferențiate în funcție de vârsta pacientului, de forma afecțiunii și, de asemenea, în funcție de bolile asociate și de gradul de afectare al mișcării și al forței musculare.

În urma constatărilor făcute cu ocazia realizării acestei lucrări se pot avansa și următoarele propuneri:

Pentru o mai bună și mai rapidă refacere a mobilității articulare și a forței musculare, voi propune ca începerea kinetoterapiei să se facă cât mai precoce posibil, începând cu mișcări pasive, autopasive și mișcări active la nivelul articulației umărului pentru a evita limitarea articulară.

De asemenea, este necesară introducerea de programe speciale de tonifiere musculară pentru reducerea atrofiei musculare, dar și de mișcări active cu rezistență și izometrie cu membru superior afectat și cu membrul superior sănătos pentru creșterea forței musculare.

Din studiul efectuat s-a demonstrat cǎ kinetoterapia, cu ajutorul scripeților și a celorlalte aparate speciale, a ajutat la recuperarea mai rapidă a pacienților ce sufereau de luxație scapulo-humerală.

Bibliografie :

www.scribd.com

Alexandru Buzesc – Anatomie și Biomecanică , Editura Anefs , București 2002

Antoaneta Crețu și Florin Boboc – Kinetoterapia în afecțiuni reumatice , Editura Anefs București 2003

Constantin Enciulescu – Disciplina de anatomie și embriologie , Editura Târgu Mureș , 2003 , volumul 6

Lupu George – Anatomie , membrele – lucrări practice , Editura Universitară Carol Davila, București 2009

Iaroslav Kiss – Fizio Kinetoterapia și recuperarea medicală în afecțiuni ale aparatului locomotor , Editura Medicală , București 2007

Adriana Sarah Nica – Recuperare Medicală , Editura Universitară Carol Davila , București 2003

Dan Gherghceanu , Horașiu Moldovan – Ischemia acută a membrelor – o abordare practică, Editura Universitară Carol Davila , București 2004

Traian Pătrașcu – Patologie Chirurgicală , Editura Tehnoplast , București 2001

Horia Vermeșan–Curs de traumatologie, Editura Lito U.M.F.T ,Timișoara 1997

Dan Poenaru – Traumatologie, Editura Lito, Timișoara 2003

Tudor Sbenghe – Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor , Editura Medicală , București 1981.