Recuperarea Mainii Dupa Reconstructie DE Ligamente Si Tendoane Prin Mijloace Kinetoterapeutice

RECUPERAREA MÂINII DUPĂ RECONSTRUȚIE DE LIGAMENTE ȘI TENDOANE PRIN MIJLOACE KINETOTERAPEUTICE

Cuprins

Contents

Cuprins

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

1.1 Motivul alegerii temei

1.2 Scopul lucrării

1.3 Obiectivele cercetării

CAPITOLUL II

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ

2.1 Noțiuni de anatomie

2.1 Oasele mâinii

2.2 Articulațiile mâinii

2.2.1 Articulația radiocarpiană

2.2.2 Articulațiile carpometacarpiane

2.2.3 Articulațiile intermetacarpiene

2.2.4 Articulațiile degetelor II-V

2.2.5 Articulațiile policelui

2.3 Mușchii mâinii

2.4 Biomecanica articulațiilor mâinii

2.5 Leziunile de tendon

2.6 Tratament

2.6.1 Tratament profilactic

2.6.2 Tratamentul kinetoterapeutic- importanța kinetoterapiei

CAPITOLUL III

MATERIAL ȘI METODE

3.1 Eșantionul de subiecți cuprinși în cercetare

3.2 Locul de desfășurare și condițiile de lucru

3.3.1 Bilanțul articular

3.3.2 Testing-ul muscular

3.3.3 Chestionarul Michigan

3.3.4. Durata și etapele cercetării

3.4. Metodologia de lucru

3.4.1 Metodologia folosită în conceperea și aplicarea programului de kinetoterapie

3.4 Programul kinetoterapeutic

3.4.3. Principiile aplicării kinetoterapiei

CAPITOLUL IV

REZULTATELE CERCETĂRII

4.1 Rezultatele evaluării inițiale/finale- evaluarea individuală a pacienților

CAPITOLUL V

CONCLUZII

REZUMAT

Bibliografie :

ANEXE

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

1.1 Motivul alegerii temei constă în faptul că mâna reprezintă cel mai complicat segment de membru din organism. Ea nu este doar organul prehensiunii (acțiunea mâinii de a prinde cu ajutorul degetelor) și al celei mai importante sensibilități discriminative, ci este, în același timp, organul personalității umane, al expresivității, al profesionalității celei mai elaborate. Toate segmentele membrului superior nu au decât rolul de a pune mâna în poziția cea mai favorabilă pentru o acțiune cu finalitate. În majoritatea cazurilor, suferința mâinii este de natură traumatică. Mâna suportă greu imobilizarea, chiar de scurtă durată, redoarea (rigiditate) și retracturile devenind, ulterior, foarte greu de îndepărtat.

Este întotdeauna dificil de găsit echilibrul și raportul just între imobilizare și remobilizarea mâinii traumatizate. Mâna traumatică prezintă mai multe grupe clinico-recuperatorii: leziuni tendinoase, paralizii ale nervilor periferici, mâna rigidă, amputațiile. Leziunile tendinoase pot fi rupturi parțiale sau secționări complete. Acestea, inițial, sunt de competența chirurgului (sutură/grefă) sau sunt imobilizate în orteze.

1.2 Scopul lucrării

Este urmărirea efectelor unui program kintoterapeutic la pacienții cu reconstrucție de ligamente și tendoane, asupra creșterii amplitudinii de mișcare atât la nivelul articulației radiocarpiană cât și la nivelul degetelor, prevenirii redorilor articulare, creșterii funcției și a forței musculaturii, reducerii imflamației, ameliorării circulației și a troficității locale, reeducării funcției motorii a mușchilor, reeducării sensibilității, precum și acela de a reda pacientului posibilitatea executării ADL-urilor.

1.3 Obiectivele cercetării mele sunt acelea de a:

a) mă documenta din literatura de specialitate,

b) crea un program kinetoterapeutic specific pacienților cu rupturi de ligamente și tendoane,

c) aplicarea programului precum și de a compara rezultatele inițiale cu cele finale.

Astfel amintim din literatura de specialitate:,,Kinetologia profilactică, terapeutică și de recuperare” de T. Sbenghe, ,,Bazele teoretice și practice ale kinetoterapiei” de T. Sbenghe, ,,Kinetologie Medicală” de M.Cordun, "Fizio-kinetoterapia și recuperarea medicală”, de Kiss I.

CAPITOLUL II

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ

2.1 Noțiuni de anatomie

Situată la extremitatea membrului superior mâna este un instrument foarte perfecționat. Aceasta se datorează mobilității multiple a degetelor asupra cărora acționează prin sisteme tendinoase complexe, dar se datorează însă și în egală măsură policelui care se poate opune celorlalte degete. Mâna este de asemeni capabilă să realizeze prehensiuni de toate felurile de la cele mai fine (să țină un ou) până la cele mai puternice (să ridice o greutate mare). Se unește cu antebratul prin articulația radiocarpiană.

2.1 Oasele mâinii

Mâna prezintă 3 regiuni osoase: superior carpul format din 8 oase cubice dispuse pe 2 șiruri. Urmează regiunea metacarpiană formată din 5 oase lungi (metacarpienele) dispuse în evantai, formând scheletul palmei; a treia regiune osoasă este cea a falangelor (2 pentru police și 3 pentru celelalte degete) formând scheletul degetelor. Metacarpianul și falangele aferente formează o coloană osoasă. Carpul este un ansamblu puțin voluminos (3 cm lungime, 5 cm lățime) format din 2 șiruri de oase: în primul șir dinspre police spre degetul mic se găsesc: scafoidul, semilunarul, piramidalul și pisiformul. În al doilea șir se găsesc în aceeași ordine trapezul, trapezoidul, capitatul și osul cu cârlig. Scafoidul poate fi comparat cu o luntre. Fața sa superioară se articulează cu radiusul, fața inferioară cu trapezul și trapezoidul. Semilunarul: fața sa se articulează cu radiusul și ligamentele triunghiulare, fața inferioară cu osul capitat. Piramidalul: fața superioară se articulează cu ligamentul triunghiular; fața inferioară cu osul capitat și osul cu cârlig. Pisiformul este situat înaintea piramidalului cu care se articulează. Trapezul: fața sa inferioară se articulează cu metacarpianul I, fața anterioară prezintă un șanț și tuberculul trapezului. Trapezoidalul: Atfața sa inferioară corespunde metacarpianului II. Osul capitat: cel mai voluminos se articulează superior cu semilunarul în jos cu metacarpianul III și prin 2 fațete cu metacarpienii vecini. Osul cu carlig: fața inferioară corespunde bazei metacarpienilor 4, 5. Masivul carpian este volumul constituit de cele 8 oase. Anterior este concav de la interior spre exterior (datorită orientării oaselor) formând șanțul carpului. El este transformat într-un canal datorită ligamentului inelar anterior al carpului care se atașează pe reperele ce îl limitează. Pe acesta se inseră mici mușchi intrinseci ai mâinii și palmarul mic. Prin șantul carpului trec tendoanele mușchilor flexori ai mâinii și degetelor ce vin de la antebraț. Fața superioară este convexă, corespunde radiusului și ligamentului triunghiular; este numită « condilul carpian ». Fața posterioară este convexă, oasele sunt unite ca și anterior prin numeroase ligamente, este acoperită de mușchii extensori ai mâinii și degetelor. Metacarpienele si falangele: există 5 coloane osoase compuse fiecare dintr-un metacarpian și falangele aferente. În ciuda taliei lor mici, toate aceste oase sunt oase lungi, formate fiecare din 3 părți: baza, capul și corpul. (fig.1)

Fig.1-oasele mâinii

(P.H. Abrahams, R.T. Hutchings, S.C. Marks Jr.- Atlas de Anatomie a Omului)

2.2 Articulațiile mâinii

Așa cum se arată în desen oasele corpului se articulează între ele prin fațete laterale. Numeroase ligamente merg de la un os la altul și se solidarizează între ele.

2.2.1 Articulația radiocarpiană

În acest caz nu putem vorbi de o singură articulație; practic este vorba de o regiune articulară (pumnul) care implică numeroase oase și articulații (radiocarpiană și intercarpiene). Suprafețe articulare: superior: radiusul și ligamentul triunghiular formând "cavitatea glenoidă antebrahială" ce corespunde "condilului" carpian, format din lanțul osos superior al carpului (cu excepția pisiformului). Aceasta reprezintă articulația radiocarpiană (articulație sinovială, biaxială, elipsoidală); inferior: cele 3 oase ale lanțului osos superior al carpului ce corespund celor 4 oase ale lanțului superior. Aceasta este articulația numită mediocarpiană. Suprafețele articulare radiocarpiene "cavitatea glenoidă antebrahială" formează o suprafață concavă, ovalară, a cărei margine posterioară coboară un pic mai jos decât cea anterioară. Este formată lateral de către suprafața inferioară a radiusului și medial de fața inferioară a ligamentului triunghiular, acoperită de cartilaj. Ligamentul triunghiular permite conservarea integrității glenei antebrahiale în timpul mișcării de pronație-supinație. Dacă ansamblul osos ce formează carpul s-ar articula cu cele 2 oase ale antebrațului direct el s-ar replia pe el însuși în timpul pronației. Condilulul carpian este format din fețele superioare ale scafoidului, a semilunarului și piramidalului acoperite de cartilaj. Suprafețele articulare mediocarpiene: superior se găsesc fețele inferioare ale scafoidului, semilunarului, piramidalui; inferior se găsesc fețele superioare ale trapezului, trapezoidalului, osului capitat, osului cu cârlig. Interlinia articulară are forma unui S italic caruia îi distingem 2 părți, o parte internă ce reunește o suprafață concavă și una convexă, și o parte externă formată din 2 suprafețe plane superioare cat și inferioare. Mijloace de unire: capsula articulară: există o capsulă pentru articulația radiocarpiană ce se atașează pe conturul suprafeței articulare. Capsula este foarte laxă dinspre anterior spre posterior și mai tensionată lateral. Ea e dublată de o sinovială. La nivelul articulației mediocarpiene există o capsula per articulație. Capsulele sunt mai mult sau mai puțin unite între ele și sinovialele comunică; ligamentele: pentru articulația radiocarpiană există ligamente anterioare ce se întind de la marginea anterioară a bazei radiusului până la oasele carpului și ligamente laterale care se întind de la procesul stiloid radiusului și ulnei până la oasele carpului. Pentru articulația mediocarpiană ligamentele se întind între 2 oase vecine ale carpului. Sunt întărite prin câteva fascicule ligamentare de la articulația radiocarpiană. Sintetizând putem împărâi articulațiile intercarpiene în 3 grupe:

a) Articulațiile primului rând de oase ale carpului sunt articulații plane, acoperite de cartilaj hialin. Mijloacele de unire sunt: 2 ligamente interosoase, 2 ligamente palmare, 2 ligamente dorsale.

b) Articulațiile rândului al doilea sunt tot articulații plane. Mijloacele de unire sunt similare celor anterioare.

c) Articulația mediocarpiană unește rândul proximal cu rândul distal al carpului. Linia articulară are forma unui S orizontal. Mijloacele de unire sunt reprezentate de: capsula articulară laxă, ligamentul radial al carpului, pe fața palmară între capitat, scafoid și piramidal; ligamentul dorsal al carpului.

2.2.2 Articulațiile carpometacarpiane

a) Articulația carpometacarpiană a policelui este o articulație sinovială, selară. Componente: suprafețele articulare ale trapezului și primului metacarpian, mijloace de unire: capsula articulară laxă.

b) Articulațiile carpometacarpiene ale celorlalte degete sunt sinoviale, plane. Componente: suprafețe articulare: suprafețele inferioare ale rândului osos II ale carpului și bazele metacarpienelor: metacarpianul II se articulează cu trapezul, cu trapezoidul și osul capitat; metacarpianul III se articulează cu osul capitat; metacarpianul IV cu osul capitat și osul cu cârlig; metacarpianul V cu osul cu cârlig; Mijloace de unire: capsula articulară, ligamentul interosos, ligamentele carpometacarpiene palmare, ligamentele carpometacarpiene dorsale.

2.2.3 Articulațiile intermetacarpiene

Cu excepția primului metacarpian care este independent, toate celelalte metacarpiene sunt unite între ele la extremitățile lor proximale prin articulații plane, iar la extremitățile lor distale printr-un ligament. Mijloacele de unire sunt reprezentate de: 3 ligamente palmare, 3 ligamente dorsale, 3 ligamente interosoase.

2.2.4 Articulațiile degetelor II-V

a) Articulațiile metacarpofalangiene sunt articulații sinoviale, elipsoidale. Componente: suprafețe articulare: capetele metacarpienelor, cavitățile bazei falangelor; Mijloace de unire: capsula articulară: ligamente palmare, ligamente colaterale, ligamentul metacarpian transversi metacarpian, mijloace de unire: capsula articulară laxă.

b) Articulațiile carpometacarpiene ale celorlalte degete sunt sinoviale, plane. Componente: suprafețe articulare: suprafețele inferioare ale rândului osos II ale carpului și bazele metacarpienelor: metacarpianul II se articulează cu trapezul, cu trapezoidul și osul capitat; metacarpianul III se articulează cu osul capitat; metacarpianul IV cu osul capitat și osul cu cârlig; metacarpianul V cu osul cu cârlig; Mijloace de unire: capsula articulară, ligamentul interosos, ligamentele carpometacarpiene palmare, ligamentele carpometacarpiene dorsale.

2.2.3 Articulațiile intermetacarpiene

Cu excepția primului metacarpian care este independent, toate celelalte metacarpiene sunt unite între ele la extremitățile lor proximale prin articulații plane, iar la extremitățile lor distale printr-un ligament. Mijloacele de unire sunt reprezentate de: 3 ligamente palmare, 3 ligamente dorsale, 3 ligamente interosoase.

2.2.4 Articulațiile degetelor II-V

a) Articulațiile metacarpofalangiene sunt articulații sinoviale, elipsoidale. Componente: suprafețe articulare: capetele metacarpienelor, cavitățile bazei falangelor; Mijloace de unire: capsula articulară: ligamente palmare, ligamente colaterale, ligamentul metacarpian transvers profund.

b) Articulațiile interfalangiene

Degetele mâinii prezintă câte 2 articulații: una proximală și alta distală (cu excepția policelui). Toate aceste articulații sunt sinoviale, în balama. Componente: suprafețe articulare: proximal – trohlee pentru extremitățile distale ale primei și aII-a falangă; distal – 2 cavități despărțite printr-un șanț pentru extremitățile proximale ale celei de a II-a și a III-a falangă. Mijloace de unire: capsula articulară, ligament palmar,2 ligamente colaterale. Permit mișcări de flexie extensie în plan sagital. Pentru capsulă și ligamente dispoziția este aceeași ca la articulația metacarpofalangiană.

2.2.5 Articulațiile policelui

Articulația dintre trapez și primul metacarpian este o articulație selara (articulația carpometacarpiană a policelui). Această dispoziție permite mișcări în cele 3 plane. La acest nivel și datorită acestei dispoziții are loc mișcarea de opoziție în care policele descrie o traiectorie conică ce îi permite apropierea întregii coloane osoase a policelui de celelalte 4 degete. Aceasta mișcare imprimă o mare finețe prehensiunii. Ea se completează prin mobilitatea metacarpofalangiană și interfalangiană a policelui care sunt identice cu cele ale celorlalte degete.(fig.2)

Fig.2-articulațiile mâinii

(P.H. Abrahams, R.T. Hutchings, S.C. Marks Jr.- Atlas de Anatomie a Omului)

2.3 Mușchii mâinii

În acest grup includem mușchii ce acționează asupra degetelor și indirect asupra regiunii pumnului. Acești mușchi se inseră pe mai multe oase: humerus: mușchiul palmar mic, palmar mare, flexor ulnar al carpului, flexor comun superficial al degetelor, flexor radial al carpului, extensor comun al degetelor, extensor propriu al degetului 5, extensor ulnar al carpului; radius: mușchiul flexor comun superficial al degetelor, flexor lung al policelui, abductor lung al policelui; ulnă: mușchiul flexor comun profund al degetelor, flexor comun superficial al degetelor, flexor lung al policelui, flexor ulnar al carpului, lung abductor al policelui, lung extensor al policelui, scurt extensor al policelui, extensor propriu al indicelui, extensor ulnar al carpului; carp-metacarp: mușchiul palmar mic, palmar mare, flexor ulnar al carpului, lung extensor radial al carpului, extensor ulnar al carpului, lung abductor al policelui; falange: mușchiul extensor comun profund și superficial al degetelor, flexor lung al policelui, extensor lung/scurt al policelui, extensor comun al degetelor, extensor propriu al indexului, extensor propriu al degetului V. Există în plus mușchi ce nu se atașează decât pe oasele mâinii: mușchi intrinseci ai mâinii. Cei ce mobilizează policele formează eminența tenară; cei ce acționează asupra degetului V formează eminența hipotenară. Se mai descrie și o regiune mijlocie a palmei ce conține mușchi interosoși și lombricali. Mușchii se găsesc numai pe fața palmară și spațiile interosoase; fața dorsală conține tendoanele muschilor posteriori ai antebrațului.

Mușchii flexori ai mâinii/pumnului

Mușchiul flexor radial al carpului ia naștere de pe epicondilul medial, apoi formează un tendon ce trece prin șanțul carpian și se termină pe baza metacarpianului II. Acțiune: realizează flexia mâinii pe antebraț acționând asupra articulației radiocarpiene și mediocarpiene. Realizează abducția mâinii. Participă slab la flexia antebrațului pe braț și pronație.

Mușchiul palmar lung se întinde de la epicondilul medial la ligamentul inelar anterior al carpului și aponevroza palmară superficială. Acțiune: flexia mâinii (slab flexor al antebrațului) ; nu au nici o acțiune asupra înclinărilor laterale pentru ca trece prin axul sagital al carpului.

Mușchiul flexor ulnar al carpului ia naștere prin 2 capete unul pe epicondilul medial humeral și unul pe olecran și 2/3 superioare ale marginii posterioare a ulnei. Corpul muscular se continuă cu un tendon ce se inseră pe osul pisiform. Acțiune: realizează flexia și adducția mâinii. Participă parțial la flexia cotului.

Mușchii extensori ai mâinii/pumnului

Mușchiul lung extensor radial al carpului pornește de pe marginea laterală a humerusului (porțiunea inferioară) și se termină pe baza metacarpianului II. Acțiune: este extensor al mâinii, abductor al mâinii. Participă la flexia antebrațului pe braț.

Mușchiul scurt extensor radial al carpului se întinde între epicondilul humeral lateral și baza metacarpianului III. Acțiune: extensor al mâinii, participă parțial la flexia antebrațului.

Mușchiul extensor ulnar al carpului se întinde de la epicondilul lateral și marginea posterioară a ulnei până la baza metacarpianului V. Acțiune: realizează extensia și adducția mâinii. Participă slab la extensia antebrațului.

Mușchii flexori extrinseci ai degetelor

Mușchiul flexor profund al degetelor ia naștere de pe fața anterioară a ulnei și de pe membrana interosoasă a antebrațului. Corpul muscular se împarte în partea mijlocie a antebrațului în 4 fascicule continuate fiecare cu câte un tendon ce trece prin șanțul carpian și se îndreaptă spre degetele II, III, IV și V. Aici perforează tendonul flexorului superficial și se termină pe baza falangei distale. Pe tendonul acestui mușchi la nivelul palmei se inseră mușchii lombricali. Acțiune: flectează falanga distală pe cea mijlocie și participă la flexia celorlalte falange.

Mușchiul flexor superficial al degetelor este situat anterior de precedentul. Ia naștere prin 2 capete: unul pe epicondilul medial și procesul cornoid al ulnei și altul pe marginea anterioară a radiusului. Formează 4 tendoane ce trec prin șanțul carpian și se dirijează apoi spre primele 4 degete și terminându-se pe fața anterioară a falangei mijlocii. Acțiune: realizează flexia falangei mijlocii pe falanga proximală și a acesteia pe metacarpiene. Participă la flexia mâinii și parțial la flexia antebrațului.

Mușchii extensori extrinseci ai degetelor

Mușchiul extensor comun al degetelor ia naștere pe epicondilul humeral lateral, descinde pe fața posterioară a antebrațului și formează 4 tendoane terminale. Fiecare tendon se dirijează spre un deget pe care se termină prin 3 ramuri: una centrală pe baza falangei proximale și mijlocii; 2 laterale ce se reunesc pe baza falangei distale. Acțiune: la nivelul degetelor I-IV realizează extensia falangei distale pe cea medie, a acesteia pe cea proximală, a falangei proximale pe metacarpian și a mâinii pe antebraț. Extensia falangei proximale este puternică în timp ce extensia celorlalte falange e insuficientă ea fiind completată de interosoși.

Muschiul extensor propriu al degetului V are origine pe epicondilul lateral humeral; tendonul său terminal se unește cu cel al extensorului comun destinat degetului V și se inseră pe ultimele 2 falange ale degetului mic. Acțiune: este un extensor al degetului V întărind acțiunea extensorului comun. Participă și la abducția degetului V.

Mușchiul extensor propriu al indexului ia naștere pe fața posterioară a ulnei; tendonul său terminal se unește cu cel al extensorului comun destinat indexului. Acțiune: întărește acțiunea extensorului comun la nivelul indexului. Participă și la adducția indexului.

Mușchii intrinseci ai degetelor 1-2-3-4

Mușchii interosoși sunt mușchii mici ce ocupă spațiul cuprins între 2 metacarpieni: 4 interosoși dorsali ce iau naștere pe fața dorsală a mâinii; 4 interosoși palmari ce iau naștere pe fața palmară a mâinii. Tendonul lor principal prezintă două părți: o parte pe baza primei falange și o parte ce conține 3 fascilule: primul înconjoară falanga și primește fibre identice de la mușchiul interosos vecin; al 2-lea și al 3-lea se termină pe marginea tendonului extensorului comun al degetelor la nivelul falangelor proximală și medie. Acțiune: sunt responsabili de mișcarea de apropiere și îndepărtare a degetelor față de axul mâinii (abductori – interosoșii dorsali și adductori – interosoșii palmari). Dacă actionează bilateral de fiecare parte a unui deget realizează flexia falangei proximale (primul fascicul); cele 2 fascicule se termină pe tendonul extensorului comun realizând extensia falangei medii și distale.

Mușchii lombricali: acești 4 mușchi iau naștere pe tendoanele mușchiului flexor al degetelor și se termină pe tendoanele mușchiului extensor al degetelor. Acțiune: realizează flexia în articulațiile metacarpofalangiene și extensia în articulațiile interfalangiene (flexori ai falangei proximale; extensori ai celorlalte două).

Mușchii intrinseci ai degetului V

Acești 3 mușchi formează masa musculară a regiunii mediale a mâinii sau eminența hipotenară.

Mușchiul opozantul degentului mic ia naștere pe osul cu cârlig și pe ligamentul inelar anterior al carpului, se termină pe metacarpianul 5 (fața interioară). Acțiune: mobilizează metacarpianul 5 anterior și lateral imprimându-i o mișcare de rotație externă.

Mușchiul flexor scurt al degetului mic ia naștere pe osul cu cârlig și ligamentul inelar anterior al carpului; se termină pe baza primei falange a inelarului. Acțiune: flectează falanga principală a degetului mic.

Mușchiul abductor al degetului mic ia naștere pe osul pisiform, ligamentul inelar al carpului; se termină ca și mușchii anteriori. Acțiune: flectează falanga proximală a degetului mic; este adductor în raport cu carpul și abductor în raport cu axul mâinii.

Mușchii extrinseci ai policelui

Mușchiul flexor lung al policelui ia naștere pe radius, trece pe membrul ligamentului inelar anterior al carpului apoi anterior de oasele mâinii pentru a se termina pe baza falangei distale. Acțiune: flectează falanga distală a policelui, antrenând și flexia falangei proximale. Participă la flexia mâinii și la abducție.

Mușchiul lung abductor al policelui ia naștere de pe fața posterioară a ulnei și radiusului (si pe ligamentul interosos). Se termina pe baza primului metacarpian. Acțiune: realizează abducția policelui, participă la flexia mâinii și la abducția mâinii.

Mușchiul scurt extensor al policelui ia naștere pe lungul abductor și se termină pe fața dorsală a primei falange a policelui.

Mușchiul extensor al policelui ia naștere pe fața posterioară a ulnei (sub scurtul extensor) și se termină pe falanga distală a policelui. Acțiune: realizează extensia falangei distale și proximale. Tendoanele lungului și scurtului extensor al policelui puse în tensiune delimitează o zonă denumită « tabachera anatomică«.

Mușchii intrinseci ai policelui

Mușchiul adductor al policelui: acest mușchi prezintă 2 fascicule: un fascicul oblic de pe trapezoid și osul capitat și un fascicul transvers de pe metacarpienele 2 și 3 și articulațiile metacarpofalangiene corespunzătoare. Cele 2 fascicule se unesc pentru a se termina pe sesamoidul intern al articulației metacarpofalangiene a policelui și pe baza falangei proximale a policelui. Acțiune: apropie metacarpianul II de primul și flectează prima falangă.

Mușchiul flexor scurt al policelui: acest mușchi e dispus în 2 planuri: un plan profund cu inserție pe trapez și osul capitat și un plan superficial cu inserție pe trapez și ligamentul inelar anterior al carpului. Cele 2 fascicule se unesc și se termină printr-un tendon pe sesamoidul extern și pe baza primei falange a policelui. Acțiune: flectează prima falangă a policelui; antrenează metacarpianul I în rotație internă.

Mușchiul opozant al policelui: acest mușchi ia naștere pe trapez și ligamentul inelar anterior al carpului și se termină pe fața anterioară a primului metacarpian. Acțiune: antrenează metacarpianul I anterior și lateral și îi imprimă o puternică rotație internă. Realizează deci mișcările ce îi permit să execute diversele prehensiuni.

Mușchiul scurt abductor al policelui se inseră pe scafoid și ligamentul inelar anterior al carpului. Se termină pe baza primei falange. Acțiune: flexia primei falange a policelui. (Elena Taina Avramescu, Bazele anatomice ale mișcării). (fig.3)

(Anatomie-Netter) Fig.3- mușchii mâinii

2.4 Biomecanica articulațiilor mâinii

a) Biomecanica gâtului mâinii

Din complexul osteoarticular al gâtului mâinii fac parte articulațiile: radiocarpiană, intercarpiene și mediocarpiană. Acest complex osteoarticular permite efectuarea mișcărilor de flexiune-extensiune, adducție-abducție și circumducție. Amplitudinea acestor mișcări este o rezultantă a amplitudinilor însumate ale tuturor acestor articulații. Dintre toate articulațiile rolul cel mai important revine articulațiilor radiocarpiană și mediocarpiană. Articulația radiocarpiană este o elipsoidă; cavitatea de recepție a antebrațului este formată din fața inferioară a epifizei distale a radiusului și fața inferioară a discului articular; din partea carpului este o proeminență elipsoidă formată din lateral spre medial de: scafoid, semilunar și piramidal. Articulația medio-carpiană unește rândul proximal (fără pisiform) cu rândul distal al carpului: rândul proximal prezintă: -medial o cavitate glenoidă: piramidal, semilunar și fața medială a scafoidului; lateral un condil format de scafoid.

-rândul distal prezintă: medial un condil: osul capitat, osul cu cârlig; lateral o cavitate glenoidă: trapez, trapezoid.

Linia articulară are forma de S culcat. Mișcările se produc simultan în articulațiile mâinii, atât în articulația radiocarpiană cât și în cea mediocarpiană. Sunt mișcări de alunecare, de amplitudine redusă. Toate aceste mișcări se realizează printr-o deplasare în etaj a segmentelor regiunii: rândul carpian distal se deplasează pe cel proximal, iar acesta alunecă pe antebraț. Deoarece primul rând carpian se găsește între două suprafețe articulare rândul distal și antebraț – el a fost comparat, ca rol mecanic, cu un menisc.

Flexiunea / extensiunea

Flexiunea = palma se apropie de fața anterioară a antebrațului.

Extensiunea = dosul mâinii se apropie de fața dorsală a antebrațului.

În flexiune: primul rând carpian se înclină pe oasele antebrațului. Axul transversal trece prin osul semilunar; al doilea rând carpian se mișcă pe primul. Axul transversal trece prin osul capitat; Flexiunea se produce mai ales în articulația radiocarpiană. În extensiune se produc aceleași fenomene, dar în sens contrar. Extensiunea se produce mai ales în articulația mediocarpiană.

Amplitudinea mișcărilor: -de la flexiune maximă la extensiune maximă 180°;

-depinde de poziția mâinii față de antebraț și de poziția degetelor;

-flexiunea este maximă când mâna este înclinată medial și degetele extinse;

-extensiunea este maximă când mâna este în abducție și degetele flectate.

Mișcările de flexiune și extensiune sunt limitate de ligamentele dorsale și palmare și mai ales de tendoanele mușchilor extensori și flexori ai degetelor. Mușchii motori

-flexori: flexor radial al carpului, palmar lung, flexor ulnar al carpului, flexor superficial și profund al degetelor, flexor lung al policelui;

-extensori: extensor ulnar al carpului, scurt și lung extensor radial al carpului, extensorul degetelor.

Adducția-abducția

-adducția = înclinarea ulnară = marginea ulnară a mâinii se înclină către marginea respectivă a antebrațului;

-abducția = înclinarea radială = marginea radială a mâinii se înclină către marginea laterală a antebrațului. Mișcarea se realizează în articulațiile radiocarpiană și mediocarpiană. Axul mișcării:

-antero-posterior – trece prin centrul osului capitat, celelalte oase basculând în jurul acestui centru. În abducție rândul proximal al carpienelor se înclină înpuntru: scafoidul ajunge la mijlocul suprafeței radiale, iar semilunarul trece sub ulnă. Limitarea mișcării este realizată de ligamentele laterale ulnare. În adducție semilunarul se înclină în afară iar scafoidul depășește cu 1 cm poziția inițială. Limitarea este dată de ligamentele radiale. Mișcările însoțitoare sunt: -abducția este însoțită de flexiune și pronație;

-adducția este însoțită de extensiune și supinație.

Mușchi motori sunt: abductori: lung extensor radial al carpului, lung abductor al policelui, flexor radial al carpului, extensorii policelui; adductori: extensor ulnar al carpului, flexor superficial al degetelor.

Circumducția rezultă din executarea succesivă a mișcărilor de flexiune, abducție, extensiune, adducție și invers. Mișcarea reproduce o elipsă, deoarece flexiunea și extensiunea sunt mai ample decât abducția și adducția.

b) Biomecanica articulațiilor metacarpofalangiene

Sunt articulații de tip sinovial. Suprafețele articulare sunt: capetele rotunde ale metacarpienilor; cavitățile de pe baza falangelor proximale. Mișcările sunt:

Flexiunea și extensiunea falangelor proximale: axul transversal trece prin capul metacarpienelor; în flexiune falanga proximală se înclină pe fața palmară a mâinii, ca în mișcarea de închidere a pumnului; în extensiune falanga proximală se îndepărtează de fața palmară a mâinii. Mușchi motori sunt: flexori: lombricali și interosoși (palmari și dorsali), flexor superficial și profund al degetelor, flexor lung și scurt al policelui; extensori: extensorul degetelor, al degetului mic, indexului și policelui. Înclinarea marginală. Amplitudinea este de 30° de fiecare parte. Falanga proximală poate fi dusă în sens ulnar (adducție). Falanga proximală poate fi dusă în sens radial (abducție). Axul dorso-palmar trece prin capul metacarpienilor. Mișcarea este posibilă numai cu degetele în extensie. Îndepărtarea degetelor de axul mâinii (abducție) este realizată de mușchii interosoși dorsali, iar apropierea degetelor de axul mâinii (adducție)este realizată de mușchii interosoși palmari. Circumducția rezultă din executarea succesivă a mișcărilor: flexiune, înclinare ulnară, extensiune, înclinare radială sau invers.

c) Biomecanica ultimelor patru degete (II, III, IV, V)

Fără police mâna nu poate executa decăt mișcări de împingere, de susținere, prehensiune limitată, toate cu o forță redusă. În această situație persoana respectivă prezintă o scădere a capacității funcționale a mâinii cu 60%. Flexiunea-extensiunea degetelor se produc fie simultan, fie izolat, atât la nivelul articulației interfalangiene I căt și II; axele sunt transversale și trec prin trohleea extremității distale a falangelor I și II;

Mușchii motori sunt: flexori: flexiunea falangei II pe I este efectuată de mușchiul flexor superficial și profund al degetelor iar flexiunea falangei distale pe mijlocie este efectuată de mușchiul flexor profund al degetelor; extensori: mușchii lombricali, interosoși, palmari și dorsali, mușchiul extensor al degetelor, al indicelui, al degetului mic, al policelui (lung).

Înclinarea marginală: în articulațiile interfalangiene sunt posibile înclinări marginale sub 50° prin flexarea falangei proximale sau 10°, prin mișcări pasive.

d) Biomecanica policelui

Spre deosebire de ultimele patru degete, care au posibilități mai reduse de mișcare, policele poate executa mișcări mai ample și variate. Aceasta se realizează cu participarea întregii raze externe a mâimii, care se mai numește coloana policelui, și care este formată din: falangele policelui, primul metacarpian, trapez, scafoid.

La realizarea mișcărilor participă articulațiile: interfalangiană a policelui, metacarpopoliciană, trapezometacarpiană, scafotrapeziană, radioscafoidiană.

Mișcările coloanei policelui sunt:

Flexiune-extensiune

-flexiunea = coloana policelui se înclină spre fața palmară a mâinii;

-extensiunea = coloana policelui se înclină spre fața dorsală a mâinii;

-axul mișcării este oblic înainte și în afară și trece prin baza primului metacarpian;

-amplitudinea este de 35°-40°, la nivelul articulației trapezometacarpiene.

Mușchii motori sunt: flexori: scurt flexor al policelui, scurt abductor al policelui, opozantul policelui, lung flexor al policelui; extensori: lung și scurt extensor al policelui.

Abducție-adducție: îndepărtarea (abducția) și apropierea (adducția) primului metacarpian de al doilea; axul mișcării este anteroposterior și trece prin centrul trapezului; amplitudinea este de 35°-40°;

Mușchii motori sunt: adductori: adductor al policelui; abductori: lung abductor al policelui. Circumducția se realizează prin efectuarea succesivă a mișcărilor prezentate mai sus. Opoziția este o mișcare combinată și se realizează prin apropierea activă a coloanei policelui de ultimele patru degete. În acest fel, mâna omului se transformă într-o veritabilă pensă de prins obiecte. Axul mișcării este radio-ulnar, opoziția rezultă din combinația a trei mișcări: mișcare unghiulară, prin care vârful policelui descrie un arc de 120°, între punctul cel mai îndepărtat de axul longitudinal al mâinii și un punct care depășește în direcție medială această axă; mișcare concomitentă de rotație de 90° a policelui în jurul axei lui longitudinale; mișcare de flexie a ultimei falange pe prima și a falangei I pe metacarp. Pentru realizarea opoziției, policele pleacă din poziția de abducție și extensie maximă, în care fața lui dorsală este situată pe același plan cu fața dorsală a mâinii. Ajunge în poziția de adducție și flexiune maximă, în care fața dorsală a policelui ajunge perpendiculară pe fața dorsală a mâinii. Mișcarea de opoziție este caracteristică mâinii omului. Mușchii motori sunt: lung abductor și scurt extensor al policelui, îndepărtează policele la maxim (poziția de start); flexorul lung și mai puțin adductorul policelui apropie policele de unul din cele patru degete. Cu cât opoziția se face spre degetul mic, intervine mai intens mușchiul flexor scurt și mușchiul opozant al policelui.

Prehensiunea

Se definește ca fiind posibilitatea de care dispune mâna omului de a prinde obiectele ca într-o pensă. Prehensiunea presupune existența următoarelor elemente:

-două brațe de pensă rigide, care se unesc la unul din capetele lor;

-lanț articular, care să permită deschiderea și închiderea pensei, cu brațele întinse sau în formă de cerc;

-un aparat musculotendinos care să mobilizeze brațele pensei în sensul dorit pentru prehensiune sau deprehensiune;

-acoperire tegumentară și de țesuturi moi mobile și suficiente pentru a permite închiderea și deschiderea pensei.

Mâna omului dispune de trei forme de prehensiune.

1. Prehensiunea între două din ultimele patru degete. Brațele pensei sunt reprezentate de două degete alăturate. Permite o formă simplistă de prehensiune, fără multă forță și nu pentru lungă durată. În sport această formă de prehensiune este folosită pentru prinderea suliței. Mușchii: mai participă flexorul superficial și profund al degetelor, extensorul indicelui, interosoșii palmari.

2. Prehensiunea dintre ultimele patru degete (împreună sau izolat) și podul palmei este posibilă prin acțiunea flexorilor superficial și profund al degetelor, interosoșilor și lombricalilor, care flexează falangele proximale. Sub acțiunea acestor mușchi degetele se strâng, se apropie și pot atinge prin fețele lor palmare podul palmei. Cu această formă de prehensiune mâna are posibilitatea de a agăța, devenind un fel de cârlig care poate ține obiecte sau menține corpul în poziția atârnat.

3. Prehensiunea între police și restul degetelor sau a palmei este cea mai completă prehensiune și cea mai utilă, amplitudinea și forța de prehensiune sunt mai mari, coloana policelui execută mișcarea de opoziție. Al doilea braț al pensei execută o mișcare de flexie a degetelor II-V, mâna formând un cerc care poate apuca obiecte. Mușchii mâinii se împart în două grupe mari:

-mușchi de atitudine: extensorii degetelor, abductorul policelui, opozantul; ei pun mâna în atitudinea cea mai potrivită pentru executarea unei munci și o deschid pentru a pregăti prinderea;

-mușchi de forță: flexorii degetelor, adductorul policelui, care execută prinderea propriu-zisă. Prinderea se face în raport de forma, dimensiunile, volumul și greutatea obiectelor, cu forța și precizia pe care o pretinde mișcarea. Există mai multe tipuri de prindere:

1. Prinderea cu mâna întreagă a uneltelor grele. În sport apare la canotaj, haltere, scrimă (sabie), gimnastica la aparate. Pentru a mări forța de prindere se pot folosi ambele mâini suprapuse (aruncarea ciocanului).

2. Prinderea prin adducția policelui, care se aplică pe marginea externă a indexului făcut cârlig. Are forță și precizie relative.

3. Prinderea cu pensa curbă police-index; are precizie, dar fără forță. În sport apare la prinderea floretei.

4. Prinderea cu primele trei degete extinse. Are forță și precizie. Exemplu: prinderea bisturiului. ( Elena Zamora, Dumitru Rareș Ciocoi-Pop-2006)

2.5 Leziunile de tendon

Rupturile parțiale sau secționările complete, cu interesarea exclusivă a tendonului sau antrenând și smulgeri osoase, leziunile de tendon pot conduce la intervenție chirurgicală sau ortezare, recuperatorul începând și executând recuperarea funcțională în funcție de tendonul lezat și de tipul intervenției ortopedice.

a)Lezarea tendoanelor flexorilor: lezarea tendoanelor flexorilor în zona pumnului

-după sutura chirurgicală, degetele ale căror tendoane au fost lezate se imobilizează în ușoară flexie a pumnului

-recuperarea începe după 3 săptămâni

-în leziunile simple recuperarea durează 2 săptămâni și utilizează următoarele metode: masaj cu unguent, kinetoterapie activă-pasivă și activă în apă, mobilizări în cadrul activităților uzuale, ultrasunete, băi galvanice,

-în leziunile mai complicate, cu interesarea mai multor tendoane sau cu leziuni întinse, anfractuoase, infectate sau după intervenții chirurgicale complexe, care duc la disfuncții severe prin aderențe, recuperarea este intensă și prelungită și recurge la următoarele mijloace terapeutice: masaj cu unguent, progresiv intensificat, mișcări pasive de întindere, imobilizări corectoare în atelă pe fața volară a mâinii sau orteză, în poziția câștigată în timpul întinderilor pasive. Între cele 4 – 6 ședinte de masaj-întindere-atelă, mâna rămâne în atelă. Numărul ședințelor zilnice scade progresiv. În timpul nopții se recomandă utilizarea unei atele care va fi montată la în 2/3 din poziția maximă obținută prin întindere. Mobilizări active dirijate în cadrul terapiei ocupaționale, mijloace ajutătoare: curenții diadinamici, ultrasunet cu hidrocortizon, ionogalvanizări cu iodură de potasiu sau cu hialuronidază, termoterapie. După refacerea aliniamentului pumn-palmă-degete se vor recomanda exerciții de tonifiere musculară și de recuperare a coordonării mișcărilor

Lezarea tendoanelor flexorilor în palmă

Sunt necesare câteva observații legate de acest tip de leziune: sutura se impune, în cazurile necomplicate: nu este necesară recuperarea în servicii specializate; în cazurile complicate: recuperarea urmează regulile recuperării leziunilor de tendon produse în zona pumnului. Leziuni ale tendoanelor din zona palmară distală și din zona proximală a degetelor

Câteva precizări legate de atitudinea terapeutică în această situație se impun: deoarece sutura unor tendoane în această zonă (sutura se face în tecile tendinoase înguste) generează riscul unor tumefieri de tendon cu necroză ischemică consecutivă, în aceste situații se recomandă plastii (grefe de tendon) ale căror rezultate sunt deasemenea expuse riscului unui deficit consecutiv de flexie. Se preferă suturile precoce – în primele 5 ore de la producerea leziunii, imobilizarea degetelor durează 3 săptămâni, până la refacerea vascularizației tendonului. Imobilizarea se face cu pumnul în flexie, degetele în ușoară flexie, în timpul imobilizării: mîna se menține în poziție ridicată, pe un suport. Obiectivul recuperării preoperatorii este reprezentat de asigurarea unei cât mai bună mobilități pasive a articulațiilor MCF și IF. Se poate recurge la: mobilizări pasive – mai multe ședințe zilnic, masaj terapeutic, atele corectoare pentru păstrarea poziției câștigate după întinderi, căpăstru pentru degete. După îndepărtarea imobilizării se pot constata: grefon aderent, redoare articulară, deficit de flexie, astfel încât recuperarea va dura aproximativ 5 săptămâni și va trebui să includă între mijloacele terapeutice, următoarele: băi de parafină (dacă plaga este cicatrizată) sau gheață și ținerea mâinii în poziție ridicată – dacă există edem, mișcări active globale în băi cu sare, masaj cu ulei călduț, mobilizări active intense fără rezistență pentru degetele sănătoase, mobilizări pasive-active și active fără rezistență pentru degetele afectate, eventual cu folosirea de căpestre pentru degetul afectat + degetul indemn alăturat. Contraindicate pentru primele 5 – 6 săptămâni postoperator sunt mișcările pasive și exercițiile rezistive. Mai târziu se vor recomanda: mișcări cu rezistență pentru tonifiere musculară, mobilizări pasive (pe extensie) pentru corectarea retracturilor precedate de masaj și urmate de posturări în atele mulate, terapie ocupațională. După 8 – 9 săptămâni se poate desfășura orice muncă. Dacă s-a produs ruperea parțială a grefonului sau ruperea unor aderențe de pe tendon în timpul recuperării, se recomandă: repaus absolut 2 – 3 săptămâni apoi: mobilizări active progresive.

Lezarea tendoanelor în zona distală a degetelor

Se impune în acest caz sutura sau reimplantarea capului proximal al tendonului, cu îndepărtarea celui distal, ceea ce duce la o scurtare a tendonului. Recuperarea se poate efectua și la domiciliu, cu stabilirea metodologiei de recuperare de de către medicul specialist împreună cu kinetoterapeutul.

b) Lezarea tendoanelor extensorilor

Această leziune este mai rar întâlnită și comportă unele observații legate de atitudinea terapeutică: tendoanele extensorilor nu se retractă după secțiune (excepție: tendonul extensorului lung al policelui) pot fi deci suturate cu ușurință, fiind și superficiale, grefon poate fi utilizat eventual la police. Ruptura tendoanelor la nivelul falangei distale. În această situație se recomandă: imobilizarea pentru 5 săptămâni a degetului în aparat gipsat, cu articulația IF proximală în ușoară flexie și IF distală în extensie, 4 săptămâni după îndepărtarea gipsului se recurge la poziționarea intermitentă a ultimei falange în extensie, concomitent cu masaj cu ulei, mobilizări active, terapie ocupațională, ruptura tendoanelor la nivelul falangei a 2-a,

a. Rupturi necomplicate. Se recomandă: ortezare 5 săptămâni (până la obținerea flexiei complete a articulației IF distale), cu următoarele indicații: IF proximală în flexie, IF distală liberă, pentru a fi mobilizată, apoi: recuperarea IF proximale și a extensiei degetului.

b. Rupturi neglijate sau mai grave: recuperarea este dificilă, mai ales pentru extensori (mușchi cu forță și control neurologic voluntar mai reduse față de flexori), redoarea articulară se poate instala mai rapid, deoarece aderențele pe fața dorsală a degetelor afectează și flexia, inițial se va proceda la:

-recuperarea flexiei prin: mobilizări pasive în apă caldă, mobilizări active simple și cu rezistență, masaj al feței dorsale a degetelor, căldură,ultrasunet pe fața dorsală a degetelor

-recuperarea extensiei, după recâștigarea flexiei, beneficiază de următoarele mijloace stimulări electrice, mișcări active facilitate (facilitarea neuromusculară proprioceptivă), mișcări active în apă și pe uscat.

2.6 Tratament

2.6.1 Tratament profilactic

. Tratamentul medicamentos. După traumatisme, medicația se face în general în direcția combateri dureri și reducerea proceselor inflamatorii. Pentru aceste obiective se folosește: medicația antalgică – de obicei în durerile cu intensități mai mari. Sunt folosite: infiltrații cu xilină 1% cu sau fără hidrocortizon în zone limitate, calmante în cazul durerilor articulare, termoleptice (Antideprin, Teprin), neuroleptice (Toridazin). Medicația antiinflamatoare – sunt utilizate mai frecvent fenilbutazona, indometacin, aspirina, ibuprofen, precum și diferite unguente ca: hidrocortizon, fenilbutazona, salicilat de metil, diclofenac. Tratamentul medicamentos, antialgic sau antiinflamator trebuie însoțit de un regim alimentar deosebit, precum și de un tratament igieno-dietetic care are un rol foarte important, ținând cont că o mână murdară care vine în contact cu alimentele pe care omul le consumă, poate dăuna întregului organism.

Dacă toate aceste norme nu vor fi bine aplicate atât înainte, pentru menținerea sănătății cât și după anumite tratamente, după ce acestea au fost tratate prin diferite metode, tratamentul va fi totdeauna în zadar și ineficient, indiferent cât de bine va fi aplicat. După șocul traumatic, în prima zi alimentația bolnavului trebuie să fie lichidă. În perioada de vindecare alimentația trebuie să fie bogată în proteine și calorii.

2.6.2 Tratamentul kinetoterapeutic- importanța kinetoterapiei

Recuperarea reprezintă o valoroasă metodă terapeutică în reabilitarea completă sau parțială și așa cum afirma Ion Drăgan în "Medicina sportivă", kinetoterapia ca noțiune nouă și atotcuprinzătoare a acestui domeniu este un "mijloc terapeutic al tratamentului complex de recuperare care folosește un sistem de exerciții fizice cu acțiune asupra întregului organism''. De altfel terapia prin mișcare sau kinetoterapia este o denumire puțin prea restrictivă pentru a contura întreaga asistență medicală prin mișcare, prin exercițiul fizic aplicat în scop medical. Recuperarea medicală se bazează pe conceptele terapeutice moderne, eficiența ei fiind direct proporțională cu scurtarea duratei de timp necesară vindecării sau în cazul unor leziuni morfologice sau funcționale definitive, cu durată de timp necesară formării unor mecanisme compensatorii convenabile.

Eficiența recuperării depinde de o serie de factori:

a) cooperarea pacientului;

b) o bună relaxare a musculaturii;

c) condiții optime pentru activitatea funcțională a segmentelor afectate sau a

întregului corp;

d) evitarea instalării durerii;

e) urmărirea efectelor maxime asupra diferitelor sisteme, cum ar fi: sistemul

cardiovascular, sistemul respirator, sistemul digestiv, sistemul osos, sistemul

locomotor.

Așa cum există trei tipuri diferite de asistență medicală: profilactică, terapeutică și de recuperare, tot așa și kinetoterapia are trei forme diferite de manifestare: kinetoprofilaxia, kinetoterapia propriu-zisă și kinetoterapia de recuperare. Kinetoprofilaxia, forma cea mai nouă a kinetoterapiei, oferă ca principale metode:

a)gimnastica de corectare și realiniere corporală;

b)gimnastica de întreținere a forței musculare, a supleței articulare și a unei bune coordonări neuromotorie;

c)gimnastica de întreținere și creștere a capacității de efort cardio-respirator;

d)gimnastica de relaxare, musculară și psihică;

e)gimnastica respiratorie;

Kinetoterapia propriu-zisă utilizează exerciții fizice din sălile de gimnastică ca și cele de hidrokinetoterapie din bazinele individuale și colective, cu apă minerală sau simplă. Obiectivele ei sunt legate strict de simptomatologia care se repetă frecvent în cadrul bolii cronice chiar dacă ea nu este prezentă în momentul curei, kinetoterapia se execută individual sau în grupe mici de pacienții care prezintă aceeași simptomatologie.

Kinetoterapia de recuperare funcțională este mijlocul principal în cadrul asistenței de recuperare medicală. Obiectivul său primordial este refacerea funcției (pierdute sau deficitare) sau obținerea unei ameliorări cât mai mari a acesteia (sau obținerea, găsirea de mecanisme compensatorii). Urmarea procesului recuperator este "reabilitarea care reprezintă o formă de asistență medico-socială ce se desfășoară continuu și are ca scop final reinserarea deficienților în societatea productivă, mijloacele ei de acțiune urmărind obținerea unor valori optime ale tuturor celor patru parametri vitali ai individului: capacitatea morfofuncțională, starea psihică, pregătirea profesională și socială", așa după cum afirmă în 1987 Clement Baciu ("Anatomia funcțională a aparatului locomotor"). Această exprimare a fenomenului pornește de la etimologia expresiei "reabilitare" care înseamnă "… a reintegra pe cineva în drepturile pierdute" (Dicționarul explicativ al limbii române). Reabilitarea, la rândul său, cuprinde: recuperarea medicală, readaptarea psihică, educarea și reeducarea profesională, readaptarea socială.

Astfel, apare evident faptul, că în procesul complex al recuperării sunt implicați specialiști din diverse domenii de activitate și nu doar din cel medical, în acest fel, recuperarea apare ca multidisciplinară, în final având un scop unic, așa după cum afirmă Clement Baciu: reabilitarea este o formă de asistență medico-socială complexă, dar în același timp unitară în concepție, care se desfășoară continuu și are ca scop final “reintegrarea deficienților în societate" ("Anatomia funcțională a aparatului locomotor"). Se poate desprinde de aici concluzia că nu există oameni sănătoși și bolnavi și că fiecare individ normal poate fi un potențial invalid, neexistând de fapt "invalizi", ci doar semeni de-ai noștri considerați ca atare datorită unor mentalități greșite.

CAPITOLUL III

MATERIAL ȘI METODE

3.1 Eșantionul de subiecți cuprinși în cercetare

Cercetarea s-a făcut pe un eșantion de doi subiecți, structurați astfel: (tab.1)

Tab.1

3.2 Locul de desfășurare și condițiile de lucru

Centrul de Recuperare Ocna Șugătag, județul Maramureș în care am desfășurat acest studiu oferă toate posibilitățile de explorare si evaluare, dispunând de mijloace de tratament prin valorificarea izvoarelor minerale (apă sărată) existente în zonă. Am putut beneficia de dotarea modernă a acestor unități de tratament cât și de colaborarea cadrelor specializate în domeniu. Dotarea sălilor de kinetoterapie este următoarea: spaliere, canapea, bancă de gimnastică, saltele, aparate confecționate de imaginația kinetoterapeutului, saci de nisip, aparatură de electroterapie, stepper, bicicleta ergometrică, gantere, scripeți. Pentru explorarea și evaluarea pacienților dispunem de goniometre, bandă metrică, cântar, fișe speciale de înregistrare a datelor culese. Sectorul de hidroterapie este dotat cu bazine și căzi mari cu apă sărată unde se pot efectua programe de hidrokinetoterapie

În vederea desfășurării cercetării, a acumulării datelor, prelucrării și interpretării rezultatelor care au condus la formularea concluziilor finale am folosit următoarele metode:

a) Documentarea teoretică;

b) Metoda anchetei;

c) Observația:

d) Metoda de măsurare (explorare și evaluare);

e) Înregistrarea, prelucrarea și reprezentarea grafică a datelor.

f) Metoda kinetoterapiei

a) Documentarea teoretică am realizat-o din materialele bibliografice în care a fost tratată problema cercetării. În urma studierii acestor materiale am întocmit fișe cu informațiile necesare, atât teoretic cât și practic, fâcând referire la ele în lucrare.

b) Metoda anchetei am folosit-o pentru întocmirea anamnezei urmărind:

– cunoașterea subiecților și dinamica evoluției lor;

– cunoașterea condițiilor și cauzelor care au generat afecțiunea. Informațiile au fost culese de la bolnavi și obiectivizate prin corelare cu datele înregistrate în documentele medicale și cu rezultatele explorărilor și evaluărilor efectuate.

c) Metoda observației a fost folosită în scopul alcătuirii unei descrieri și caracterizări complexe a subiecților precis și obiectiv.

Pe baza unei observații sistematice am cules date ce privesc deformațiile articulare, culoarea tegumentelor, edemul la nivelul segmentului, retracții musculare, troficitatea. temperatura tegumentelor, blocaje articulare. Observațiile sunt înregistrate în fișele individuale.

d) Metoda de măsurare (explorare și evaluare) a urmărit obținerea unor date exacte asupra gradelor de mobilitate și forța musculara a mâinii. Am apelat la diferite teste funcționale care reprezintă modalitatea prin care se apreciază calitativ și cantitativ capacitatea de "mișcare" a sistemului mioarticular. Am folosit goniometria ca metodă de măsurare a amplitudinilor de mișcare în articulație, testingul muscular pentru determinarea forței musculare, măsurători. Aceste date sunt consemnate în fișe.

e) Înregistrarea, prelucrarea și reprezentarea grafică a datelor. Dintre tehnicile moderne de înregistrare folosite ca metode obiective de susținere a conținutului cercetării și prezentare a lucrării am apelat la fotografiere.

d) Panul kinetoterapeutic, prin intermediul căruia am urmărit îmbunătățirea funcționalității mâinii, reeducarea sensibilității.

În urma colectării tuturor datelor necesare la începutul cercetării și aplicării programelor de kinetoterapie, a urmăririi permanente a programelor realizate de pacienți, în final, s-a făcut analiza rezultatelor și s-a folosit metoda grafică pentru a scoate în evidență cât mai clar nivelul de la care s-a pornit cu fiecare pacient și evoluția sa ulterioară.

3.3 Teste și măsurători-conținutul examinării

Examinarea cuprinde date anamnezice, examinarea clinică și paraclinică a bolnavului și teste specifice de edificare a diagnosticului pozitiv al fracturilor de calcaneu. Această apreciere va fi inițială și periodică pentru a urmări etapizat evoluția recuperării. Datele culese sunt cuantificate și notate în fișe de tratament.

Examinarea cuprinde: -anamneză;

-examenul somatoscopic (inspecția);

-palparea;

-măsurători;

-testing-ul muscular;

-examinări globale (aprecieri ale locomoției).

Anamneza se realizează prin chestionarea pacientului asupra vârstei, profesiei, antecedentelor personale, familiale și ale istoricului bolii. Aceste date ne oferă posibilitatea de a cunoaște pacientul sub raport psihologic, social, educațional.

Examenul somatoscopic se face prin observarea caracterelor și aspectelor individuale globale și apoi a celor parțiale. Primele caractere globale sunt: înălțimea, greutatea corporală, armonia dintre părți, atitudinea și comportamentul motric. Apoi se cercetează caracterele și aspectele morfologice ale corpului, ale tegumentelor și fanerelor, ale țesutului subtegumentar, mușchilor, oaselor și articulațiilor.

Palparea ne poate oferi informații asupra:

-temperaturii tegumentelor care indică: -procese inflamatorii (tegumente calde);

-procese algodistrofîce (tegumente reci);

– gradul de suplețe;

-uscăciunea pielii – indică tulburări trofice:

– depistarea punctelor dureroase la presiune, sau tracțiune și la mișcare:

– depistarea diferitelor modificări de consistență a țesuturilor moi: hipotonia musculară, retracția tendinoasă, etc.

-crepitația țesutului moale (sinovită, hematoame subcutanate cartilaginoase).

3.3.1 Bilanțul articular

Măsurarea unghiurilor de mișcare articulară se efectuează cu ajutorul goniometrului și prin aprecieri vizuale în funcție de mișcarea articulară posibilă. Aprecierea gradului de mobilitate articulară se face respectând regulile acestui test:

– subiectul va fi relaxat, așezat confortabil și instruit asupra manevrelor ce vor urma;

– unghiul de mobilitate articular se măsoară din poziția "O" (poziție anatomică) până la poziția maxima (finală) permisă de articulație;

– gradul de mobilitate a unei articulații este egal cu valoarea unghiului maxim măsurat.

Flexia pumnului

Definirea mișcării: mișcarea de apropiere a palmei de fața anterioară a antebrațului. Valoarea normală: 80° (Chiriac), 80°-90° (Magee), 90° (Sbenghe).

Poziția inițială: subiectul în șezând, brațul lipit de trunchi, cotul flectat la 90°, antebrațul în supinație.

Poziția finală: subiectul în șezând, mâna se mișcă cranial, până la limita de mișcare. Determinarea planului în care se execută mișcarea: sagital.

Poziția goniometrului:

Centrul goniometrului plasat la nivelul articulației radiocarpiene, pe partea medială. Brațul fix urmărește linia laterală a metacarpianului 5. Brațul mobil urmărește linia laterală a metacarpianului 5. Poziția kinetoterapeutului față de segmentul testat: medial față de membru.(fig.4)

Fig.4- flexia pumnului

Extensia pumnului

Definirea mișcării: mișcarea în plan anterior a mâinii. Valoarea normală: 70° (Chiriac), 70°-90° (Magee), 170° (Sbenghe).

Poziția inițială: subiectul în șezând, brațul pe lângă trunchi, cotul flectat la 900, antebrațul în supinație.

Poziția finală: subiectul în șezând, mâna se deplasează în sens caudal până la limita de mișcare. Determinarea planului în care se execută mișcarea: sagital.

Poziția goniometrului:

Centrul goniometrului plasat la nivelul articulației radiocarpiene, pe partea medială. Brațul fix urmărește linia laterală a metacarpianului 5. Brațul mobil urmărește linia laterală a metacarpianului 5. Poziția kinetoterapeutului față de segmentul testat: medial față de membru.(fig.5)

Fig.5-extensia pumnului

Înclinarea radială

Definirea mișcării:mișcarea laterală a mâinii într-un plan transversal.Valoarea normală: 15° (Magee), 20°-30° (Sbenghe).

Poziția inițială: subiectul în șezând, brațul lipit de trunchi cotul flectat la 90°, antebrațul în supinație.

Poziția finală: mâna se deplasează lateral până la limita de mișcare. Determinarea planului în care se execută mișcarea:transversal.

Poziția goniometrului: Centrul goniometrului plasat la nivelul articulației radiocarpiene pe partea anterioară. Brațul fix urmărește linia de mijloc a metacarpianului III (mediusului), falanga distală a degetului III. Brațul mobil urmărește linia de mijloc a metacarpianului III (mediusului), falanga distală a degetului III (poziția finală). Poziția kinetoterapeutului față de segmentul testat: este în fața membrului(fig.6 ). Fig.6-înclinare radială

Înclinarea cubitală

Definirea mișcării: mișcarea medială a mâinii într-un plan transversal. Valoarea normală: 30°-45° (Magee), 40°-45° (Sbenghe).

Poziția inițială: subiectul în sezând, brațul lipit de trunchi, cotul flectat la 90°, antebrațul în supinație.

Poziția finală: mâna se deplasează medial până la limita de mișcare. Determinarea planului în care se execută mișcarea: transversal.

Poziția goniometrului:

Centrul goniometrului plasat la nivelul articulației radiocarpiene pe partea anterioară. Brațul fix urmărește linia de mijloc a metacarpianului III (mediusului), falanga distală a degetului III. Brațul mobil urmărește linia de mijloc a metacarpianului III (mediusului), falanga distală a degetului III (poziția finală).

Poziția kinetoterapeutului față de segmentul testat : este în fața membrului.(fig.7)

Fig.7-înclinare cubitală

3.3.2 Testing-ul muscular permite o evaluare analitică a forței musculare.

Metoda echivalentei formulată de Lovett (1912), publicată de Wrigt (tab. 2)

Tab. 2

Testingul muscular se execută și prin metodele Fundației Naționale pentru Paralizie Infantilă (1946), având valoare clinică majoră în fixarea diagnosticului și a programului terapeutic: cotarea se face în scara de 6 trepte (5-0).(tab.3)

Tab.3

Pentru o testare musculară corectă sunt necesare câteva condiții de respectat:

– să fie precedată de o testare articulară;

– să nu obosească pacientul (se repetă a doua zi);

– o bună colaborare pacient-testator;

– să fie executată în condiții de confort;

– înregistrarea să fie pe fișe speciale pentru a permite o retestare comparativă;

– să fie făcută de același testator.

Pentru mușchii mâinii testarea se face asftel : Flexia pumnului

Poziția fără gravitație: subiectul în șezând/ortostatism, brațul lipit de trunchi, cotul flectat la 90°, antebrațul în pronosupinație, susținut de kinetoterapeut sau pe planul mesei. Stabilizarea: se realizează în 1/3 distală a antebrațului.

F1: flexorul ulnar al carpului, se palpează pe fața anterioară a antebrațului, în 1/3 distală, în continuarea metacarpianului V, flexorul radial al carpului, se palpează pe fața anterioară a antebrațului, în 1/3 distală, în continuarea metacarpianului II.

F2: din poziția fără gravitație, subiectul execută flexia pumnului.(fig.8)

Poziția antigravitațională: subiectul în șezând/ortostatism, brațul lipit de trunchi, cotul flectat la 90°, antebrațul în supinație. Menționăm că testingul muscular se relizează separat pentru fiecare mușchi în parte.

F3: Flexorul ulnar al carpului: din poziția antigravitațională subiectul execută flexia pumnului cu înclinarea ulnară a acestuia, fără rezistență. Flexorul radial al carpului: din poziția antigravitațională subiectul execută flexia pumnului cu înclinarea radială a acestuia, fără rezistență.

F4: Respectând aceleași poziții, se opun rezistențe ușoare, în regiunea hipotenară și medială a mâinii (flexor ulnar) și în regiunea tenară și laterală a mâinii (flexor radial), la jumătatea cursei de mișcare.

F5: Rezistența aplicată în aceleași regiuni este mai mare sau excentrică. Substituții: flexia cotului, flexia degetelor flexia pumnului.(Fig.9)

Fig.8 Fig.9

Extensia pumnului

Poziția fără gravitație: subiectul în șezând/ortostatism, brațul apropiat de trunchi, cotul flectat la 90°, antebrațul în pronosupinație susținut de kinetoterapeut sau pe planul mesei.

Stabilizarea: se realizează în 1/3 distală a antebrațului.

F1: extensorul ulnar al carpului se palpează pe partea dorso-laterală a antebrațului, extensorii radiali se palpează pe partea dorso-medială a antebrațului.

F2: din poziția fără gravitație, subiectul execută extensia pumnului.

Poziția antigravitațională: subiectul în șezând/ortostatism, brațul apropiat de trunchi, cotul flectat la 90°, antebrațul în pronație.

F3: Extensorul ulnar al carpului: din poziția antigravitațională subiectul execută extensia pumnului cu înclinare ulnară, fără rezistență.

Extensorii radiali ai carpului: din poziția antigravitațională subiectul execută extensia pumnului cu înclinare radială, fără rezistență.

F4: Respectând aceleași poziții, se opun rezistențe ușoare, la nivelul regiunii dorso-laterale a mâinii (extensor ulnar) și la nivelul regiunii dorso-mediale a mâinii (extensori radiali), la jumătatea cursei de mișcare.

F5: Rezistența aplicată în aceeași regiune este mai mare sau excentrică. Substituții: flexia cotului, flexia umărului.(fig.10)

Fig. 10-extensia pumnului

Adducția pumnului

Poziția fără gravitație: subiectul în șezând/ortostatism, brațul apropiat de trunchi, cotul flectat la 90°, antebrațul în supinație, pe masă sau susținut de kinetoterapeut. Stabilizarea: se realizează în 1/3 distală a antebrațului.

F1: palparea mușchilor se va face conform descrierii anterioare.

F2: din poziția fără gravitație, subiectul execută înclinarea cubitală a pumnului.

Poziția antigravitațională: subiectul în șezând/ortostatism, brațul rotat intern, flectat la 90°, cotul extins, antebrațul în pronosupinație. Stabilizarea se realizează la nivelul umărului.

F3: din poziția antigravitațională subiectul execută înclinarea cubitală (adducția) a pumnului, fără rezistență.

F4: Respectând aceeași poziție, se opune o rezistență ușoară, pe marginea cubitală a mâinii, la jumătatea cursei de mișcare.

F5: Rezistența aplicată în aceeași regiune este mai mare sau excentrică. Substituții: flexia brațului. (fig.11)

Abducția pumnului

Poziția fără gravitație: subiectul în șezând/ortostatism, brațul lipit de trunchi, cotul flectat la 90°, antebrațul în supinație. Stabilizarea: se realizează 1/3 distală a antebrațului.

F1: palparea mușchilor se va face conform descrierii anterioare.

F2: din poziția fără gravitație, subiectul execută înclinarea radială (abducția) a pumnului.

Poziția antigravitațională: subiectul în șezând/ortostatism, brațul lipit de trunchi, cotul flectat la 90°, antebrațul în pronosupinație.

F3: din poziția antigravitațională subiectul execută înclinarea radială a pumnului, fără rezistență.

F4: Respectând aceeași poziție, se opune o rezistență ușoară, pe marginea radială a mâinii, la jumătatea cursei de mișcare.

F5: Rezistența aplicată în aceeași regiune este mai mare sau excentrică. Substituții: flexia cotului, flexia umărului.(fig.12)

Fig. 11 Fig. 12

Teste funcționale specifice mâinii

Testarea dexterității grosiere

Subiectul este rugat ca în decurs de 1 minut să transfere cât mai multe din cele 150 de cuburi date (latura de 2.5cm), dintr-o parte a unei cutii în cealaltă. Scorul este dat de numărul de cuburi transferate. Subiectului i se acordă 15 secunde înainte de test pentru a se pregăti.

Testarea dexterității degetelor

Subiectul înfinge 9 ace de siguranță de 3.2 cm lungime întrun panou de 12.7×12.7 cm apoi le scoate. Scorul este dat de timpul în care efectuează aceste operații. Fiecare mână este testată separat.

Testarea ligamentelor degetelor

Se testează articulațiile MCF, IFP, IFD ale degetelor prin stabilizarea părții proximale a acestora (fiecare pe rând) și aplicare unei forțe în var sau valg. Se compară rezultatele obținute cu mâna sănătoasă. Astfel se testează laxitatea ligamentară.

Testul extensiei degetelor

Examinatorul ține mâna subiectului în flexie, și îl roagă pe acesta să extindă degetele contra unei rezistențe. Testul este pozitiv dacă apare durere la nivelul pumnului indicând instabilitate la nivelul articulației radiocarpiană, a scafoidului, o inflamație, etc.

3.3.3 Chestionarul Michigan (tab.4,5,6) a fost dezvoltat pentru a măsura starea de sănătate important pentru pacienții cu traumatisme la nivelul mâinii. Chestionarul poate fi folosit pentru evaluarea pacientului înainte de operația la mână și pentru a monitoriza funcționalitatea mâinii după operație. Autorii sunt de la Universitatea Medicală Centrală Michigan din Ann Arbor. Interpretarea rezultatelor chestionarului:

-15-25 puncte: funcționalitate scazută, forță musculară mediocră , amplitudine de mișcare limitată

-5-15 puncte: forță musculară bună, amplitudine de mișcare aproape normală

-1-5 puncte: forță normală, mușchiul putând executa mișcarea pe toată amplitudinea contra unei forțe exterioare, egală cu valoarea forței normale.

I- următoarele întrebări se referă la funcționalitatea mâinii în decursul ultimei săptămâni. Sistem de notare:

1- foarte bine

2- bine

3- satisfăcator

4- greu

5- foarte greu

Tab. 4

II- următoarele întrebări se referă la abilitatea mâinilor dumneavoastră pentru a îndeplini diverse sarcini pe parcursul ultimei săptămâni.Sistem de notare: 1- deloc dificil 2- puțin dificil 3- cât de cât dificil 4- dificultate moderată 5- foarte dificil (tab.5, tab 6)

Tab. 5 Tab. 6

3.3.4. Durata și etapele cercetării

Pentru cercetare mi-am selecționat doi subiecți ce au intrat în tratament în perioada 05-10-2013 cercetarea desfășurându-se astfel:

– în prima etapă a avut loc documentarea teoretică care a constat în studierea materialului din literatura de specialitate și am luat legătura cu specialiștii implicați în echipa interdisciplinară de recuperare (medic, kinetoterapeut);

– în etapa a doua am selecționat subiecții și mi-am alcătuit grupa destinată recuperării. De asemenea în cadrul acestei etape mi-am pregătit materialele pentru testare și pentru tratament.

– în etapa a treia am elaborat și aplicat programele de kinetoterapie în vederea recuperării pacienților după o evaluare individuală ;

-în etapa finală am apreciat evoluția dinamică a parametrilor, am prelucrat grafic datele culese și am interpretat datele obținute.

3.4. Metodologia de lucru

3.4.1 Metodologia folosită în conceperea și aplicarea programului de kinetoterapie

În urma diagnosticului clinico-funcțional prin care s-au identificat și evaluat exact datele legate de disfuncționalitatea apărută după recunstrucția de ligamente și tendoane la nivelul mâinii s-a aplicat tratamentul recuperator. Programele de lucru au fost structurate pe etape, forma de tratament fiind ședința de tratament (exerciții ) ce ține cont de:

-parametrii generali: tipul și specificul disfuncționalității, capacitatea fizică generală.

-parametrii particulari: stadiul și forma traumatismului, semne fizice care însoțesc afecțiunea, gradul de afectare al capacității funcționale.

Întreg programul de kinetoterapie a fost unitar și îndreptat spre realizarea obiectivelor propuse și scopul vizat de recuperare.

3.4 Programul kinetoterapeutic

a) Creșterea amplitudinii de mișcare atât la nivelul articulației radiocarpiana cât și la nivelul degetelor;

b) Prevenirea redorilor articulare;

c) Creșterea funcției și a forței musculaturii;

d) Ameliorarea circulației și a troficității locale;

e) Reeducarea funcției motorii a mușchilor;

f) Reeducarea funcției senzitive.

Pornind de la planul general de tratament care respecta principiile generale ale kinetoterapiei mâinii, am individualizat programele de recuperare ale pacienților în funcție de parametrii menționați.

Mijloace, principii, tehnici și metode

Tratament medicamentos – antalgic și antiinflamator

Hidrokinetoterapia – pentru sedarea durerii, creșterea mobilității articulare.

Electroterapia – curenți de joasă frecvență, unde scurte cu impulsuri în dozaj atermic.

Masajul membrului superior.

Gimnastică medicală.

Refacerea mobilității

Pumnul beneficiază de o suită de manipulări, manevre de decompresiune și alunecări articulare(radiocarpiene și intercarpiene), care cer o anumită experiență practică. Nu se va insista asupra lor.

Masajul mâinii

Un factor fizical de mare importanță în recuperarea medicală a mâinii îl constituie și masajul. Masajul se constituie dintr-o suită de prelucrări mecanice manuale la suprafața organismului, manipulări care se succed într-o anumită ordine în funcție de: regiunea asupra căreia se acționează, starea organismului pacientului. Efectele locale ale masajului ale cărui manifestări le putem identifica și în cazul masajului mâinii sunt următoarele: acțiune sedativă asupra durerii de tip nevralgic, muscular sau articular, îndepărtarea lichidelor de stază cu accelerarea proceselor de resorbție în regiunea masată. În cadrul masajului mâinii vom include și prezentarea masajului antebrațului, care se execută de obicei odată cu mâna propriu-zisă pentru a se realiza o eficientă aplicare a principiilor recuperatorii, dar și masajul degetelor și pumnului.

Indicațiile masajului în recuperarea mâna sunt: pregătirea mobilizărilor pasive și a întinderilor, îndepărtarea edemului, cicatrice, aderențe, retracțiuni, pentru reactivarea circulație locale, pentru menținerea troficității pielii.

Hidrokinetoterapia (apa la 37.5° C) în bazine cu apă sulfusoară,termală,sărată etc.:

-se execută mișcări libere de flexie-extensie a mâinii și degetelor;

-condițiile facilitatoare ale apei calde ca mediu pentru kinetoterapie;

-căldura apei sedează durerile, relaxează musculatura

-descărcarea de greutatea corpului (principiul lui Arhimede) respectiv raportul dintre greutatea specifică sau densitatea apei care este unu și greutatea specifică sau densitatea relativă a corpului. După calculul lui Dupertus și Pitts această greutate specifică a corpului (cu aer în plămâni) este de 0.974, ceea ce înseamnă că este cu 0.226 sub cea a apei diferență suficientă pentru a permite plutirea corpului și aproape anihilarea forței gravitaționale. Rezultatul este capacitatea de a utiliza forțe musculare reduse pentru mobilizările articulare, creșterea capacității de relaxare scăderea durerii articulare

Gimnastică medicală

Reeducarea flexiei

Prin adoptarea unor posturi:

Ex 1: poziția mâinii este menținută de înclinarea antebrațului și prin fixarea cu mâna contralaterală. Varianta: se aplică dosul mâinii pe un perete, exercitându-se o presiune în axul MS.

Ex 2: pacientul în șezând: mâna se introduce sub coapsă, cu palma in contact cu aceasta; extensia cotului apropie antebrațul de corp, accentuând flexia pumnului.

Prin mobilizări pasive:

Ex 3: antebrațul supinat, în sprijin pe masă: cu o mână, asistentul face priza pe antebraț (police pe radius), menținând poziția de supinație, și cu cealaltă pe palma pacientului (police pe fața dorsală a mâinii) ; se execută flexia pumnului, cu o ușoară înclinare cubitală- degetele pacientului trebuie sa fie libere.

Varianta 1: inversarea poziției, ținând antebrațul in pronatție; prizele își inversează și ele poziția policelor.

Varianta 2: din poziție neutră a antebrațului, se va executa flexia P cu extensia cotului.

Ex 4: există posibilitatea de a mobiliza în flexie, diferențiat, articulația radiocarpiană, fixarea făcându-se pe primul rând de carpiene; printr-o fixare pușin mai distală, pe cel de al doilea rând carpian, cu cealaltă priză fixând unitar primul rând carpian și antebrațul, se obține mobilizarea în articulația mediocarpiană.

Prin mobilizări autopasive:

Ex 5: în șezând, cu cotul pe masă, antebrațul vertical în supinație: cu cealaltă mână, care face priza pe mâna afectată (police în palmă) se execută flexia P.

Variantă: antebrațul pronat, priza dinspre partea radială a mâinii între-deci policele- plasată tot în palmă.

Ex 6: cotul flectat mult, brațul dus în adducție, mâna atinge umărul: mâna opusă face priză pe mâna afectată, forțând flexia.

Prin mișcări active

Ex 7: mobilizarea spre flexia pumnului din poziții variante (supinație, pronație, neutră) ale antebrațului, cu degetele flectate, semiflectate sau întinse.

Prin metode de facilitare

Ex 8: flexia pumnului intră în executarea schemei diagonalelor Kabat D1F și D2E ale MS.

Ex 9: dintre tehnicile de facilitare ale mobilității, tehnica ”relaxează-opune”(”hold-relax”) este mult utilizată.

Reeducarea extensiei

Prin adoptarea unor posturi:

Ex 1: din ortostatism, cu palma in sprijin pe masă, degetele acroșează marginea mesei- cotul extins: se realizează verticalitatea membrului superior în contrast cu orizontabilitatea mâinii; antebrațul, ca un levier, formează extensia P –eventual, mâna opusă presează pe fața dorsală a mâinii în sprijin.

Ex 2: din șezând, cu mâna sub coapsă și palma pe scaun, se forțează extensia.

Prin mobilizări pasive:

Ex 3: pacientul cu antebrațul pronat: asistentul aplică o priză pe treimea distală a antebrațului și o alta pe mână (cu policele în palmă): se execută extensia pumnului; degetele se flexează concomitent.

Ex 4: mișcarea poate fi executată asupra antebrațului (priză în treimea proximală a lui), mâna fiind fixată la masă prin apucarea marginii acesteiași prin priza asistentului.

Ex 5: ca și la ex 4 pt mobilizare pasivă prin priză bimanuală, dar inversă, se realizează trei puncte de presiune executând de data aceasta extensia.

Ex 6: prin aceleași tehnici descrise la flexia pumnului se pot obține extensii diferențiate în articulațiile radiocarpiană și mediocarpiană.

Prin mobilizări autopasive;

Prin mobilizări active:

Ex 7: extensia activă se realizează din toate cele trei poziții de bază ale antebrațului, degetele fiind flectate pentru a relaxa tendoanele flexorilor și a permite astfel o amplitudine mai mare extensiei pumnului.

Prin metode de facilitare:

Ex 8: extensia pumnului intră în schema de executare a diagonalelor Kabat D1E și D2F ale MS.

Ex 9: extensia pumnului poate utiliza tehnicile de facilitare a mobilității.

Reeducarea înclinării radiale și cubitale

În vederea acestui obiectiv se utilizeaza de obicei mobilizările pasive si cele active, care nu prezintă nimic deosebit. Mobilizările pasive se fac prin prize alăturate lângă pumn, pe antebraț și mână. Mișcările active se execută din pozițile de supinație, pronație sau neutră ale antebrațului, cu degetele flectate sau întinse. (T. Sbenghe, 1987)

.Exerciții

1. Pentru exersarea activă a flexiei pumnului (contracția sinergică în supinație pe planul mesei, mâna ținută în extensie depășind marginea mesei.

2. Se efectuiază același exercitiu contrarezistență, mâna kinetoterapeuticului apăsând pe palma bolnavului.

3. Pentru tonifierea electivă a marelui palmar aplicăm contrarezistență la baza metacarpianului doi, încercând să împingem mâna bolnavului în deviație cubitală și extensie (palmarii fiind flexori și abductori ai pumnului).

4. Pentru tonifierea electivă a cubitalului anterior aplicăm contrarezistența la baza metacarpianului cinci în sensul deviației radiale și extensiei (cubitalul anterilor este flexor și adductor al pumnului).

5. Pentru exersarea activă a extensiei pumnului se sprijină antebrațul pe masă cu mâna depășind marginea mesei și pumnul ținut în flexie.

6. Ulterior se fac exerciții active de extensie pornind de la poziția cu palma sprijinită de masă. Contrarezistența se poate aplica global, pe fața dorsală a metacarpofalangienelor, sau electiv pe fața dorsală a metacarpienelor doi și trei în sensul flexiei și înclinației cubitale; sau tentru tonifierea cubitalului posterior aplicăm contrarezistența pe fața dorsală a metacarpianului cinci în sensul flexiei și înclinației radiale.

7. Se continuă exercițiile de extensie activă ținând în mână obiecte cu un volum progresiv. Pentru exersarea activă a adducției pumnului sau înclinației cubitale se sprijină palma și fața anterioară a antebrațului pe masă. Același exercițiu se face ulterior cu contrarezistență, mâna kinetoterapeutului opunându-se la înclinația cubitală. Pentru exersarea activă a abducției sau a înclinației radiale se sprijină palma și fața anterioară a antebrațului pe masă. Ulterior se efectuează mobilizări active cu contrarezistență, mâna kinetoterapeutului opunându-se la înclinația radială.

8. Cu palma sprijinită de masă și cu degetele închise se face extensia activă a fiecărui deget.

9. Același exercițiu cu ajutorul celeilalte mâini se face pe rând extensia degetelor.

10. Cu antebrațul sprijinit pe masă se execută flexia cu o apăsare pe a treia falangă.

11. Cu coatele sprijinite pe masă, palmele față-n față și apropiate se execută cu contra rezistență flexia și extensia degetelor din articulațiile metacarpiene.

12. Din aceeași poziție se execută mișcarea de lateralitate stângă și dreaptă din articulațiia mâinii.

13. Cu coatele sprijinite pe masă, degetele încordate și ușor flectate se execută rotații din articulația mâinii.

14. Cu coatele sprijinite pe masă în supinație mâna închisă, se execută flexii și extensii din articulația mâinii.

15. Cu coatele sprijinite pe masă palmele închise în continuarea antebrațului se execută strângerea în pumn falangă după falangă.

16. Cu palmele sprijinite pe câte un burete de baie, antebrațul sprijinit pe masă, se execută apucarea strânsă a buretelui cu toate degetele odată cu extensia din articulația mâinii.

17. Cu palma fixată pe un suport special amenajat, alcătuit din cinci benzi de elastic se execută flexia și extensia.

Pentru recuperarea mâinii, a articulațiilor degetelor și pentru creștrerea forței musculare pacienții au efectuat și exerciții cu minge de cauciuc pentru masaj și tonifierea palmei, crește circulația sanguină, mărește forța musculară din membrul superior; inel PVC pentru fortificarea mâinii; clește ortopedic. Gama de mișcare pentru fiecare exercițiu este limitată de apariția durerii. Odată recâștigat un grad de mobilitate a încheieturii mâinii, rezistența la anumite exerciții cu gantere poate ajuta la câștigarea forței. Se efectuează fiecare exercițiu în 2-3 serii de aproximativ 10 repetări (mai multe sau mai puține în funcție de cum sunt tolerate).

3.4.3. Principiile aplicării kinetoterapiei

În arsenalul mijloacelor terapeutice de care dispune recuperarea kinetoterapia reprezintă un tratament de baza care folosește exercițiul fizic, sub diversele sale forme. Aplicarea sa corectă în sensul obținerii unor rezultate avantajoase și mai ales a menținerii lor, cere respectarea unor principii.

1. "Primum non nocere", principiul de bază al oricărui tratament, se referă la faptul ca orice terapie se aplică pentru a îmbunatăți starea de sănătate a pacientului și niciodată pentru a-i dăuna. Cunoașterea efectelor profilactice și terapeutice ale practicării exercițiului fizic care presupune o bună cunoaștere și o bună pregătire teoretică si practică a specialiștilor din domeniu. Cunoașterea exactă diagnosticului și a stării funcționale a pacienților care stă la baza formarii și alcătuirii unor programe de recuperare cât mai corecte și eficiente ce au ca rezultat finalizarea optimă a actului recuperator.

2. Principiul precocității tratamentului, care presupune începerea recuperării cât mai devreme posibil, întârzierea ei ducând la prelungirea duratei tratamentului, apariția sechelelor, complicațiilor și scăderea șanselor de recuperare.

3. Principiul accesibilității în selectarea și combinarea mijloacelor utilizate în recuperare urmărește respectarea particularităților individuale, de vârstă, sex, pregătire anterioară. Respectarea acestui principiu reclamă o bună cunoaștere din partea kinetoterapeutului, a modului de investigare măsurare și evaluare a capacității individuale a pacientului, corelate cu indicațiile și referirile date de către medicul curant.

4. Principiul individualizării tratamentului impune kinetoterapeutului respectarea unor factori:

– cunoașterea temeinica a pacientului, tratamentul trebuind individualizat pe baza datelor personale;

– tratamentul prin kinetoterapie solicită organismul în totalitatea sa, chiar și atunci când exercițiile fizice folosite sunt analitice;

– suprimarea bruscă a independenței de mișcare, imposibilitatea îndeplinirii obligațiilor zilnice au repercusiuni puternice asupra psihicului bolnavului;

– bolnavii obișnuiți cu efectuarea exercițiului fizic în mod organizat participă cu mai mult succes la programul de tratament;

– vârsta are influențe deosebite asupra duratei tratamentului; calitatea tratamentului medical influențează în mod direct durata, prelungind sau scurtând timpul de recuperare;

5. Principiul gradării efortului este obligatoriu în kinetoterapie chiar și în cazul în care este afectat doar un segment sau o parte a corpului care conduce către scoaterea bolnavului din circuitul activităților curente, iar reluarea și reintegrarea în cadrul normal se face doar treptat. Solicitarea capacității funcționale a segmentului afectat, pornind de la limita inferioara posibilităților normale, creste zi de zi pentru a-l integra în final în contextul de mișcări cotidiene normale. Ținând cont de posibilitățile individuale de moment ale pacientului, dozarea efortului se face gradat, trecând de la ușor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut. Principalul mijloc al recuperării în recuperarea mâinii este exercițiul fizic sub multiplele lui forme, iar pentru alcătuirea unui tratament kinetoterapeutic eficient se vor avea la bază exercițiile fizice:

– exercițiile se vor baza pe poziții de start solide, stabile, menite să faciliteze travaliul muscular;

– progresivitatea exercițiilor va fi lentă de la stadiile cele mai joase de forță musculară și până la cele care asigură stabilitatea activă a mâinii;

– exercițiile de tonifiere musculară se vor executa pe toată amplitudinea de mișcare articulară posibilă;

– exercițiile de mobilitate articulară vor urmări obținerea unghiurilor utile activităților obișnuite; kinetoterapeutul va trebui să cunoască bine aceste unghiuri și să țină seama de activitățile curente ale pacientului;

6. Respectarea unor principii și reguli de conduită medicală pe care pacientul va trebui să le ia în considerare pe tot parcursul vieții, atât în timpul programului de tratament, cât și după. Se va avea în vedere : evitarea frigului și a umezelei, a efortului intens, menajarea mâinii, corectarea excesului ponderal (element major de prognostic). Tot ca principii ce trebuiesc respectate și după ameliorare, sunt și urmarea periodică a curelor de tratament în stațiuni de profil, a băilor, a fizioterapiei.

Tratamentul prin kinetoterapie trebuie continuat până la refacerea calităților fizice și se va continua pentru păstrarea lor cu reluarea activităților de muncă și viață cât mai aproape de normal.

CAPITOLUL IV

REZULTATELE CERCETĂRII

4.1 Rezultatele evaluării inițiale/finale- evaluarea individuală a pacienților

În urma tratamentului recuperator am prezentat rezultatele obținute, în dinamica evoluției lor înregistrate de la prima examinare pana la ieșirea din tratament a pacienților.

În fișele de testare individuală sunt prezentate valorile înregistrate în urma examinărilor goniometrice și a testingului muscular.

Analiza 1

Primul caz, pacientul B.E, de sex masculin, vârsta 23 de ani, tipograf, s-a prezentat pentru tratamentul kinetoterapeutic la Centrul de Recuperare Ocna Șugatag, în data de 15.06.2013, diagnosticat cu Sindom de strivire, la nivelul articulației radiocarpiene și la nivelul degetelor, cu următoarele simptome subiective: dureri la nivelul articulațiilor, infucționalitatea mâinii, deficit de extensie la nivelul degetelor. În urma examenului obiectiv s-au putut constata următoarele: articulația radiocarpiană tumefiată, volum crescut, deformarea articulațiilor, la imobilizare au apărut dureri, falangele în ușoară flexie, deficit de forță musculară.

Programul acestui pacient a fost efectuat într-un interval de patru luni: 15.06 – 30.10.2013 cu mențiunea ca prima etapă a durat 18 zile, după care pacientul a revenit în stațiune pentru a doua etapa a tratamentului pe data de 12.09.2013. Prin aplicarea tratamentului kinetoterapeutic a scăzut volumul articulației, tumefacția s-a diminuat, a crescut amplitudinea de mișcare, a dispărut durerea și a crescut forța musculară. Evoluția valorică a amplitudinii mișcării articulare se poate observa în graficul nr. 1.

Graf. Nr. 1 – creștere a amplitudinii mișcării articulare ale pumnului

Testările musculare inițiale au arătat o scădere considerabilă a forței muscular. Prin metodologia de creștere a forței expusă în cadrul programului kinetoterapeutic s-a ajuns la o recuperare aproape totală a forței musculare. Evoluția valorilor înregistrate în cadrul testărilor musculare se prezintă grafic astfel: grafic nr.2.

Graf. Nr. 2-creștere a forței musculare

Tonifierea musculaturii s-a făcut prin solicitarea progresivă a forței musculare, preferându-se exerciții de facilitare din posturi optimale expuse în cadrul programului de tratament, realizând o refacere totală a acesteia. Testingul muscular se execută prin metodele Fundației Naționale pentru Paralizie Infantilă (1946), având valoare clinică majoră în fixarea diagnosticului și a programului terapeutic: cotarea se face în scara de 6 trepte (5-0).

Obiective de etapă:

1. Combaterea durerii și a inflamației

2. Tonifierea musculară

3.Obținerea mobilității articulare

Mijloace folosite:

a) Medicație antalgică și antiinflamatorie;

b) Hidrokinetoterapie în bazin cu apă sulfuroasă la temperatura de 37° cu durata unei ședințe de 20 minute; apa facilitează mișcările prin anihilarea forțelor gravitaționale, crește capacitatea de relaxare;

c) Fizioterapie – pacientul a efectuat în cadrul Centrului de recuperare Ocna Șugatag ședințele de fizioterapie cu următoarele proceduri: curenți de joasa frecvența, unde scurte cu impulsuri în dozaj atermic, curenți interferențiați de medie frecvență pentru stimularea contracției musculare;

d) Masajul tonifiant al membrului superior (10 – 15 minute). Manevrele folosite au fost cele de perisaj cât și cele de întindere executate lent și ritmic pe fața anterioară și posterioară a antebrațului. Masajul larg de la vârful degetelor spre braț cu efect ciculator și biotrofic tisular a fost întrerupt de manevre de tip fricțiune, vibrații efectuate pe zonele de inserție tendinoasă și ligamentară;

e) Gimnastică medicală: exerciții izometrice, exerciții active cu rezistență progresivă.

Pe parcursul tratamentului s-a constatat o participare activă și conștientă a pacientului, astfel încât s-a obținut o reducere a durerii și o ușoară creștere a mobilității.

Analiza 2

Al doilea caz, pacientul B.S, de sex masculin, vârsta 25 de ani, conducător auto, s-a prezentat pentru tratamentul kinetoterapeutic la Centrul de Recuperare Ocna Șugatag, în data de 22.05.2013, diagnosticat cu Ruptură de tendon, la nivelul articulației radiocarpiene, anterior, cu următoarele simptome subiective: dureri la nivelul artculației, infucționalitatea mâinii, deficit de flexie/extensie la nivelul degetelor. În urma examenului obiectiv s-au putut constata următoarele: redoare articulară, amplitudine de mișcare limitată, la imobilizare au apărut dureri, forță musculară scăzută.

Programul acestui pacient a fost efectuat într-un interval de 3 luni: 22.05 – 20.08.2013. Prima etapă a durat 21 de zile, după care pacientul a efectuat programul de gimnastică la domiciliu revenind în stațiune pentru a doua etapa a tratamentului pe data de 12.08.2013. Prin aplicarea tratamentului kinetoterapeutic s-a constatat o creștere a amplitudinii de mișcare, a dispărut durerea și a crescut forța musculară. Evoluția valorică a amplitudinii mișcării articulare se poate observa în graficul nr.3.

Graf. Nr 3- creștere a amplitudinii de mișcare a articulației radiocarpiene

Pentru tonifierea mușchiului flexor radial al carpului am folosit exerciții cu rezistență mai mică dar care au fost repetate de mai multe ori. Am început cu diagonalele Kabbat, D1F și D2F, la început fără rezistență, apoi cu rezistență.

Obiective de etapă:

1. Combaterea durerii

2. Tonifierea musculară

3. Creșterea mobilității articulare

4. Reeducarea senzitivă

Mijloace folosite:

a) Medicație antalgică;

b) Hidrokinetoterapie în bazin cu apă sulfuroasă la temperatura de 37° cu durata unei ședințe de 20 minute; apa facilitează mișcările prin anihilarea forțelor gravitaționale, crește capacitatea de relaxare;

c) Masajul tonifiant al membrului superior (10 – 15 minute). Manevrele folosite au fost cele de perisaj cât și cele de întindere executate lent și ritmic pe fața anterioară și posterioară a antebrațului. Masajul larg de la vârful degetelor spre braț cu efect ciculator și biotrofic tisular a fost întrerupt de manevre de tip fricțiune, vibrații efectuate pe zonele de inserție tendinoasă și ligamentară;

d) Gimnastică medicală: exerciții izometrice, exerciții active cu rezistență progresivă.

e) Terapia ocupatională este o formă a kinetoterapiei active, care continuă sub aspecte variate si atractive, exercițiile de mobilitate articulară. Terapia ocupațională pentru disfuncția mâini are patru mari scopuri:

1. A recâștiga și dezvolta abilitățile vieții zilnice în scopul de a face pacienții cât mai independenți posibil. Pentru aceasta se utilizează tot felul de adaptări (mânere speciale pentru lingură, furculiță , cuțit, manete în loc de robinete sau butoane etc.). aceasta în cazurile cu invalidități severe sau definitive.

2. A permite munca în scopul ameliorării mobilității articulare, creșteri forței musculare și recâștigării coordonării mișcărilor. Tipurile de muncă utilizate este bine să corespundă muncii profesionale a pacientului sau pasiunilor lui.

3. A permite evaluarea necesităților unor facilități de muncă prin adaptările sculelor, a mașinilor, unelte în funcție de meseria trecută (sau viitoarea) a pacientului.

4. Adescoperi și dezvolta noi vocații profesionale pentru pacienții care, datorită disfuncției mâinii, nu se mai pot întoarce la activitatea anterioară.

Am folosit exerciții de dactilografiat, scris, desen tehnic; împachetaj-ambalaj pentru o diversitate de obiecte și de modele; modelări cu plastelină; folosirea foarfecelor la decupat hârtie, carton; apucarea unor obiecte mari pentru a le simți cu mâna; apucarea obiectelor din ce în ce mai mici: monede, scobitori.

În urma tratamentului s-au obținut progrese în recuperarea forței musculare, ceea ce se poate observa și din graficul nr. 4.

Graf. Nr. 4-crștere a forței musculare

S-a obținut o creștere a mobilității articulare simultan cu creșterea forței musculare. Mobilizările articulare cu întindere prelungită au dus la creșterea elasticității țesuturilor moi și amplitudinii articulare, exercițiile cu rezistență normală aplicate în scopul creșterii forței musculare sunt ușor acceptate de pacient întrucât se pot doza până la limita durerii;

CAPITOLUL V

CONCLUZII

În urma cercetării mele, am ajuns la concluzia că, kinetoterapia este o piesă foarte importantă în recuperarea funcționalității mâinii, care la rândul ei este indispensabilă omului.

Ținând cont că unul dintre pacienți a continuat tratamentul recuperator și la domiciliul și a inclus și activități din teapia ocupațională, în limitele permise de contraindicațiile kinetoterapeutului sau generale ale traumatismului, s-a constatat o mai bună recuperare articulară, musculară și senzitivă decât al celuilalt pacient.

Instruirea subiecților încă de la începutul programului recuperator asupra obiectivelor urmărite și efectele exercițiilor fizice asupra organismului, a jucat un rol important în formarea unor motivații puternice ce au dus la optimizarea tratamentului prin participarea lor conștientă și activă. Prin mijloacele selectate și aplicarea precoce a tratamentului kinetoterapeutic disfuncționalitatea articulației radiocarpiană s-a ameliorat dând posibilitatea pacienților de a efectua fără probleme activitățile zilnice, fapt care iesese din Chestionarul Michigan, toate cele 3 tabele, completate înainte și după tratament.(tab7,8,9)

1- foarte bine

2- bine

3- satisfăcator

4- greu

5- foarte greu

Tab. 7- evaluare inițială-finală a Chestionarului Michigan 1/3

1- deloc dificil

2- puțin dificil

3- cât de cât dificil

4- dificultate moderată

5- foarte dificil

Tab. 8- evaluare inițială-finală a Chestionarului Michigan 2/3

1- deloc dificil

2- puțin dificil

3- cât de cât dificil

4- dificultate moderată

5- foarte dificil

Tab. 9- evaluare inițială-finală a Chestionarului Michigan 3/3

Am ajuns la conluzia ca alegerea și aplicarea exercițiilor fizice trebuie să țină cont de gradul de pregătire fizică anterioară și tipul de traumatism după care se structurează conținutul programelor.

Procedeele și metodele incluse în programul de recuperare:

– mobilizările articulare cu întindere prelungită ce au dus la creșterea elasticității țesuturilor moi și amplitudinii articulare

– exercițiile cu rezistență normală aplicate în scopul creșterii forței musculare sunt ușor acceptate de pacient întrucât se pot doza până la limita durerii;

– pregătirea psihologică a subiectului în vederea integrării acestuia, dându-i-se indicații în prevenirea unor noi recidive.

Tratamentul kinetoterapeutic se va adresa cu aceleași mijloace specifice (kinetoterapie, masaj, aplicarea de căldură sau gheață, hidrokinetoterapie, medicație antiinflamatoare, antalgică, sedativă), dar cu metodologie diferită în funcție de substratul patologic al durerii și impotenței funcționale.

Recuperarea funcțională dificilă, necesită o angajare serioasă, atât din partea kinetoterapeutului cât și din partea bolnavului, într-o cursă lungă de tratament kinetoterapeutic, susținută prin psihoterapie activă (tehnici de relaxare generală și locală) pe tot parcursul programului de recuperare.

În încheierea programului kinetoterapeutic al celor doi pacienți am constatat o recuperare considerabilă a funcționalității mâinii celor doi, o creștere a amplitudinii de mișcare, o creștere a forței musculare precum și o creștere a funcției senzitive, observându-se totuși o diferență în recuperarea pacientului care a acceptat și programul de terapie ocupațională. Graf. 5,6

Graf. 5- recup. aprox. 50% a funcț. mâinii Graf. 6 – recup. aprox. 64% a funcț.mâinii

REZUMAT

Titlul lucrării mele este „Recuperarea mâinii după reconstrucție de ligamente și tendoane prin mijloace kinetoterapeutice", recuperarea bazându-se pe un program kinetoterapeutic specific traumatismelor la nivelul articulației radiocarpiene.

În Capitolul I, am motivat alegerea temei, precum și scopul și obiectivele lucrării.

În Capitolul II, fundamentarea teoretică, am cuprins atât noțiunile de anatomie cât și leziunile de tendon, precum și importanța kinetoterapiei în recuperarea funcționalității mâinii.

Capitolul III, este cel mai elaborat și se referă la organizarea cercetării, ce cuprinde scopul și obiectivele lucrării, materialele și metodele utilizate, precum și lotul de pacienți, urmat de planul de recuperare kinetoterapeutic specific traumatismelor la nivelul mâinii. În lotul de pacienți am avut doi subiecți care au fost tratați în Centrul de Recuperare Ocna Șugatag. Comform pașilor am efectuat un bilanț articular și unul muscular la ambii pacienți, și i-am supus unui chestionar numit Chestionarul Michigan, înainte și după tratament, pentru a urmări gradul de funcționalitate a mâinii înainte și după aplicarea tratamentului kinetoterapeutic. Tot în acest capitol am prezentat planul kinetoterapeutic, ce cuprinde exerciții active și pasive, gradate de la simplu și ușor la greu si complex, excerciții fără rezistență urmate de exerciții cu rezistență.

Capitolul IV se referă la interpretarea rezultatelor. Am luat fiecare pacient individual și am reprezentat prin grafice evoluția recuperării, prin 3 măsurători, inițiale, intermediare și finale.

Capitolul V, prezintă concluziile la care s-a ajuns în urma tratamentului kinetoterapeutic în funcție de rezultatele obținute, prin prezentarea rezultatelor Chestionarului Michigan, precum și prin gradul de funcționalitate al mâinii per ansamblu. Printr-o diagramă am evidențiat evoluția considerabilă a fiecărui pacient, apoi am încheiat lucrarea printr-un rezumat și o bibliografie.

SUMMARY

The title of my research is " The recovery of hand after ligaments and tendons reconstruction by physical therapy", the recovery being based on a physical therapy on a program specific of the trauma to radicarpian joint.

In chapter one, I have motivated the choise of the theme, as well as the purpose and objectives of the research.

In chapter two, contains the concepts of anatomy and tendon lesions as well as the importance of functional recovery of hand.

Chapter III, is the most developed and refers to the organization of research wich includes the purpose and objectives, the materials and methods used, and the group of patients, followed by a recovey plan specific of wrist injuries. In the lot of patients I had two subjects wich were treated at « The recovery centre of Ocna Șugatag ». Acording to the steps, I performed an assessment of articular and muscular one, for both patients, and I submitted a questionnaire called Michigan questionnaire before and after treatment to determine the degree of functionality of the hand before and after physical therapy program. I have used a physical therapy program wich includes actives and pasives exercices, exercices without resistance followed by excercices with resistance.

Chapter IV concerns the interpretation of results. I took each individual patient andI have represented the evolution of graphic recovery by 3 measurements, initial, intermediate and final.

Chapter V presents the conclusions reached in the physical therapist treatment according to the results obtained by submitting the questionnaire Michigan, and the degree of functionality of the hand as a whole. In a chart I highlighted the considerable progress of each patient, and then I finished the research with a summary and a bibliography.

Bibliografie :

ABRAHAMS P.H., HUTCHINGS R.T., MARKS JR. S.C, "Atlas de anatomie a omului", Ed. All ;

BACIU C., (1972) "Anatomia funcțională a aparatului locomotor", București, Ed. Stadion ;

DUMITRU D., (1981), "Gid de reeducare funcțională", București, Ed. Sport-Turism;

DRAGNEA A., (1984), "Masurarea și evaluarea în educație fizică și sport", București, Editura Sport Turism;

DRAGAN I. și colab, (1995), "Masaj Automasaj Refacere Recuperare", București, Editura Cucuteni;

KISS I., (2002), "Fiziokinetoterapie și recuperare medicală", Ed. Medicală;

MARCU V.,(1995), "Bazele teoretice ale exercițiilor fizice în kinetoterapie", Oradea, Universitatea din Oradea;

MARCU V., (1983), "Masaj și kinetoterapie", București, Ed Sport-Turism;

SBENGHE T.,(1987), "Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare", București, Ed. Medicală;

SBENGHE T., (1981), "Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor", Ed. Medicală;

SBENGHE T., (1981), "Bazele teoretice și practice ale kinetoterapie", București, Ed. Medicală

RANGA V., TEODORESCU EXARCU I.,(1969), " Anatomia și Fiziologia Omului", București, Ed. Medicală;

ZAMORA E., (2000), "Anatomie funcțională", Cluj-Napoca, Ed. Risoprint;

ZAMORA E., CIOCOI-POP R.D., (2006), "Artrologie și biomecanică umană generală", Cluj-Napoca, Ed. Risoprint;

ANEXE

Bibliografie :

ABRAHAMS P.H., HUTCHINGS R.T., MARKS JR. S.C, "Atlas de anatomie a omului", Ed. All ;

BACIU C., (1972) "Anatomia funcțională a aparatului locomotor", București, Ed. Stadion ;

DUMITRU D., (1981), "Gid de reeducare funcțională", București, Ed. Sport-Turism;

DRAGNEA A., (1984), "Masurarea și evaluarea în educație fizică și sport", București, Editura Sport Turism;

DRAGAN I. și colab, (1995), "Masaj Automasaj Refacere Recuperare", București, Editura Cucuteni;

KISS I., (2002), "Fiziokinetoterapie și recuperare medicală", Ed. Medicală;

MARCU V.,(1995), "Bazele teoretice ale exercițiilor fizice în kinetoterapie", Oradea, Universitatea din Oradea;

MARCU V., (1983), "Masaj și kinetoterapie", București, Ed Sport-Turism;

SBENGHE T.,(1987), "Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare", București, Ed. Medicală;

SBENGHE T., (1981), "Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor", Ed. Medicală;

SBENGHE T., (1981), "Bazele teoretice și practice ale kinetoterapie", București, Ed. Medicală

RANGA V., TEODORESCU EXARCU I.,(1969), " Anatomia și Fiziologia Omului", București, Ed. Medicală;

ZAMORA E., (2000), "Anatomie funcțională", Cluj-Napoca, Ed. Risoprint;

ZAMORA E., CIOCOI-POP R.D., (2006), "Artrologie și biomecanică umană generală", Cluj-Napoca, Ed. Risoprint;

ANEXE