Recuperarea Adolescentilor Suferinzi de Paralizie Cerebrala Infantila

Cuprins

Întroducere

Problema paraleziei cerebrale

Psihologia copiilor suferind de PCI

Concepții psihoclinice despre PCI

Specificul morfopsihologic ale persoanelor cu PCI

Analiza psohopedagogică a psihomotricității

Metode de recuperare a persoanelor cu PCI

Dizainul aplicativ al cercetării

2.2 Programul recuperative complex aplicat la diferite categorii de vîrste

2.2.a. Programul pentru copii de la 1 pînă la 5 ani

2.2.b. Programul pentru copii de la 5 pînă la 14 ani

2.3. Analiza calitativă a eficienței programului de recuperare aplicată

Încheiere

Bibliografia

Introducere

Întreg sistemul de asistență a persoanelor cu Paralizie cerebrală infantilă este orientat spre îmbunătățirea stării psihosomatice și crearea condițiilor de o mai bună autoasigurare sub diferite forme.

Aplicarea timpurie a recuperării funcționale are rol covârșitor. Mulți adolescenți, persoane cu dizabilități, ar fi putut să evite multe probleme dacă ar fi fost supuși unor programe complexe terapeutice la vârste fragede. De obicei se intervine cu programe complexe și cu grupuri de specialiști. E vorba de recuperarea compensatorie în care se folosește capacitatea naturală a resurselor proprii a fiecărui organism care redă independență in viața socială și integrare în cea profesională.

În activitatea proprie de recuperarea persoanelor (adolescenților) se cuprind metode și tehnici variate, cum ar fi masajul,hidrotermoterapia, kinetoterapia, electroterapia, etc.

Numeroși autori au studiat paraliza cerebrală din diferite aspecte. E cazul să menționăm aportul enorm al cercetătorilor T.Ignatenko, I.Indrunova, A:Ăidinova, E.Pravdina-Vinarskaia, E.Mastiukova, ș.a., care în lucrările sale au oglindit pe larg etiologia, clasificarea, tabloul clinic și tratamentul paraliziei cerebrale infantile. La fel de valoroasă e lucrarea lui Levon Badalean care evidențiază sindroamele paraliziei cerebrale, simptomatica și a. O expunere clară a patogenezei și patomorfologiei afecțiunii date o găsim la autorii: L.Bulahov, O.Cagan, C.Zincenko, V.Kuznețov. tot ei prezintă aspectele clinice ale afecțiunii. Despre metodele tradiționale și anume, cultura fizică vorbește E.Mastiukova, C.Baciu, V.Sermeev. la unii găsim chiar seturi întregi de exerciții fizice, specificate conform vârstei, gravității afecțiunii, formei clinice a PCI. C.Semionova și N.Mahmudova vorbește despre folosirea dispozitivelor, a unor instalații ce pot fi folosite în îndeplinirea execițiilor fizice. Alți cercetători (D.Culbanova, M.Borskaia, Ă.Boltaev, D.Raibekova) ne prezintă metodele fizioterapeutice care se aplică în anume forme clinice a PCI, relatează despre influența termo- hidroterapeutică asupra compensării problemelor locomotorii.

Dat fiind fregvența înaltă și actualitatea deficienței psiho-neuro-motorii a persoanelor în cazul nostru

cu PCI ne-am inaintat drept problemă științifică –recuperarea acestor persoane

Obiectul investigației constituie procesul recuperării adolescenților cu paralizie cerebrală infantilă (PCI).

Scopul constă în recuperarea persoanelor cu PCI prin complexe de metode psiho-clinico-terapeutice.

Ipoteza lansată în cercetare: persoanele(pacienții) cu PCI au deja o vârstă și evident defectul fizic îi afectează psihologic. Noi putem ușura starea lor psihologică și de mobilitate a organismului prin aplicarea unui tratament în complex: masaj, kinetoterapie, exerciții pentru psihomotricitate, influență asupra emoționalității, și dacă va fi creată o atitudine de susținere pe timp îndelungat.

Obiective:

Analiza și sinteza literaturii de domeniu

Aplicarea unui experiment de constatare a problemelor

Selectarea subiecților

Elaborarea unui program terapeutic complex

Aplicarea programului terapeutic complex

Evaluarea rezultatelor căpătate

Metode de cercetare psihologică:

Teoretice – studierea literaturii

Empirice – psihologice, pedagogice, medicale

Statistice – prelucrare cantitativă

Subiecți – adolescenți cu PCI 10 pacienți

Baza experimentală – spitalul din Telenești

Problema Paraliziei cerebrale

Psihologia copilului suferind de Paralizie cerebrală infantilă

În urma cercetărilor efectuate de către psihologi s-a constatat că la copii cu PCI se dezvoltă foarte încet funcțiile psihomotorii în deosebi la etapele începătoare ale ontogenezei.

Cercetările psihologice cu privire la particularitățile dezvoltării proceselor senzoriale, de cunoaștere și intelectuale la copii cu PCI sunt foarte succinte. E.Mastiukova, L.Badalean, consideră că dereglările proceselor de cunoaștere la copii cu PCI se manifestă din cauza dezvoltării insuficiente a motricității. În cercetările acestor autori se menționează că dereglarea percepției obiectelor și a orientării în spațiu se datorează motricității reduse, cu cât este mai scăzută motricitatea cu atât aceste dereglări sunt mai profunde.

Se evidențiază trei factori care influențează dezvoltarea cognitivă a copiilor cu PCI:

interdependența dintre dezvoltarea senzorială și cognitivă este de altă natură la copiii cu PCI;

acești copii sunt foarte limitați în posibilitatea de cercetare, inclusiv și recepția, păstrarea și redarea informației adecvate nivelului lor de redare;

retrăirile din cauza timpului îndelungat pe care acești copii îl petrec prin spitale, relațiile complicate cu părinții, relațiile tensionate cu cei din jur, influențează negativ asupra sferei emoțional-motivaționale.

Deoarece la copiii cu PCI defectul principal constă în dereglarea motricității, care la rândul ei determină specificul dezvoltării psihice a acestora.

Dereglarea funcțiilor motorii

Particularitățile dereglării motorii în cazul copiilor cu PCI, constă în faptul că aceste dereglări motorii există de la naștere și sunt în strânsă legătură cu dereglările senzoriale în special cu sesizarea insuficientă a propriilor mișcări. Dereglările motorii la copii cu PCI prezintă o abatere motorie caracteristică în dezvoltare, care influențează negativ asupra dezvoltării și formării funcțiilor neuro-psihice ale copilului.

La copiii cu PCI se reține sau se dereglează formarea tuturor funcțiilor motorii: menținerea capului, capacitatea de a sta așezat, a sta în picioare, a merge și a manipula cu obiectele. Forma și gravitatea maladiei este legată de perioada diferită de dezvoltare a funcțiilor motore, starea intelectului depinde de timpul începerii tratamentului corecțional- sistematic.

Pentru dezvoltarea mișcărilor voluntare, a deprinderilor motorii este necesară activitatea coordonată a mușchilor. Mușchii întotdeauna funcționează după o schemă determinată care este reglată de sistemul nervos central. Ca exemplu, de mișcare normală poate fi așezarea din poziția culcat pe spate: aplecarea capului spre piept, are loc concomitent cu arcuirea spatelui, care permite de a lua poziția așezat din culcat pe spate. Dacă încercăm să facem invers, adică capul să-l aplecăm în pernă spatele se extinde și se încordează, se observă că nu se poate trece în poziția așezat. O astfel de dereglare a schemei de mișcări are loc în cazul copiilor cu PCI.

Astfel, afecțiunea sistemului nervos central la copiii cu PCI dereglează funcționarea schemelor musculare în mișcările voluntare, care constituie unul din obstacole în formarea deprinderii motorii.

Schemele incorecte de mișcare la copii cu PCI se pot fixa și duc la formarea pozițiilor patologice ale corpului și membrelor.

Cel mai des întâlnim următoarele poziții incorecte;

capul este ridicat și aplecat în urmă, mâinile și picioarele sunt încordate și în extensie, spinarea în extensiune. Această poziție patologică încurcă la trecerea din poziția culcat în poziția așezat, stopează dezvoltarea poziției de a sta drept, de a merge, a manipula și deci, împiedică la autodeservire, la reallizarea activității de învățare și muncă.

Capul este întors la dreapta mana și piciorul drept sunt în extensie, iar mâna și piciorul stâng sunt flexate sau invers: capul este întors la stânga, mâna și piciorul stâng sunt în extensie, dar mâna dreaptă și piciorul drept – flexate.

Aceste poziții incorecte duc la aceea că copilul nu poate îndoia mâna spre care este îndreptată fața, deci el nu poate privi obiectul pe care-l ține în mână. La copil nu se formează o acțiune concomitentă dintre mână și ochi, coordonarea motorio-vizuală care este foarte importantă pentru dezvoltarea psihică. Acest fenomen împiedică dezvoltarea mișcărilor voluntare, autodeservirii, scrisului, procesele de cunoaștere.

Capul este aplecat înainte, mâinile și picioarele flexate. Această poziție împiedică dezvoltarea capacității de a sta drept, a merge, a manipula și a face mișcări voluntare.

La școală copilul va întâlni dificultăți în activitatea de muncă și în procesul de învățare. Toate pozițiile incorecte împiedică dezvoltarea mișcărilor și deprinderilor de autodeservire. De asemenea împiedică la însușirea activității practice cu obiectele. Uneori aceste poziții patologice și schemele mișcărilor nu sunt accentuate și acțiunea lor asupra mișcărilor voluntare începe să se manifeste abia în procesul dezvoltării funcțiilor motorii mai complexe. Dar în toate cazurile de PCI o particularitate caracteristică a dereglărilor motorii constă în interdependența dintre dereglările mișcărilor membrilor și poziția capului.

La unii copii cu dereglări nepronunțate a tonusului muscular se manifestă fenomenul de apraxie (incapacitatea de a executa mișcări coordonate, acțiuni practice) . astfel de copii greu învață să se autodeservească, să se îmbrace, dezbrace, încheie nasturii, să lege șireturile. Mulți din ei greu desenează, construiesc, etc. trebuie de menționat că mișcările coordonate se formează în procesul practicii motorii.

Manifestările de bază ale copiilor cu PCI constau în încetinirea și dezvoltarea incompletă a deprinderilor motorii și a capacităților necesare în activitatea de muncă și în procesul de învățare. La unii elevi în deosebi la prima etapă de învățare se evidențiază un mers neechilibrat, o coordonare neadecvată a mișcărilor, nu este formată reacția echilibrului, poziții neadecvate ale corpului, membrelor, capului la o parte din acești copii dereglarea motricității se agravează din cauza mișcărilor impulsive (hiperchinezii) ale capului, umerilor, mâinilor, grimase ale feței care se intensifică în timpul agitației, spaimei, în timpul adresării pe neașteptate la copii și când copilul încearcă să efectueze mișcări coordonate.

Dificultățile întâmpinate în timpul scrierii sunt cauzate de dereglarea funcției de apucare cu ajutorul palmei.

Dereglarea acțiunii de scriere care necesită o mișcare fină a mânii, este cauzată de dereglarea tonusului muscular al palmei, a mișcărilor violente și lipsa capacității de încordare și relaxare consecutivă a mușchilor palmei. Astfel de elevi în timpul scrierii țin mâna incorect mai des în pumn, scrisul se realizează datorită mișcărilor palmei, iar uneori se utilizează mișcarea cu toată mâna. Degetele în acel moment sunt foarte încordate, fixate și strâng pixul.

Aceasta este cauza că copiii scriu încet, necaligrafic, literele nu sunt într-un rând și nu au aceleași dimensiuni. Mai complicat se realizează unirea părților componente a literei, nu se menține cursul lin al scrierii.

Șipițina menționează două tipuri de scriere incorectă:

în primul caz când copilul începe să scrie – mărimea literelor și apăsarea lor pe foaie este adecvată iar pe parcurs mărimea literelor se schimbă, rândurile scrise coboară în jos și scrisul este nedeslușit.

În cazul doi are loc procesul invers – elevul începe să scrie mărunt, aproape fără să apese, iar apoi literele se măresc și sunt apăsate.

Scrisul neuniform se manifestă la elevii cu hiperchinezii, deoarece mișcările violente împiedică la funcționarea normală a degetelor în procesul scrisului. Iată de ce la acești copii scrisul la început este normal, iar apoi rândurile se întrerup și pe foaie rămâne o linie văluroasă și întreruptă direcționată în jos sau în sus, iar deseori se întâmplă că scrisul sparge foaia.

Procesul de scriere la copiii cu PCI se formează foarte încet. Chiar dacă procesul s-a format deja, în cazul unui volum mare de scris în clasele mai mari mărirea vitezei de scriere poate duce la aceea că aceste defecte ale motricității mâinii să se manifeste din nou.

La lecțiile de educație tehnologică fără o corecție corespunzătoare acești copii nu pot lucra cu plastilina: nu pot să turtească să împartă în părți, să modeleze figuri.

Particularitățile dereglării motorii la copii cu PCI se manifestă și la lecțiile de educație fizică. Efectuarea diferitor exerciții se complică din cauza că copilul nu poate reproduce corect pozițiile inițiale, nu poate să-și mențină echilibrul într-o poziție fixă, nu poate efectua exerciții cu amplituda necesară exercițiilor să efectueze mișcări simultane și în timpul necesar să coordoneze mișcările membrelor și a corpului în întregime. La acești elevi se observă dificultăți la efectuarea exercițiilor cu diferite obiecte; nu pot apuca și ține corect obiecte de diferită formă și mărime, este dereglată precizia de aruncare și transmitere a obiectului. Întâmpină dificultăți la alergare, cățărare sau sărituri, etc. la acești copii deseori în timpul efectuării exercițiilor fizice se observă dereglarea respirației: ea devine superficială, aritmică, care și mai mult împiedică efectuarea exercițiilor. Chiar de la primele lecții putem evidenția grupul de copii care din cauza dereglărilor motorii nu pot ține tempoul mișcărilor propuse, nu pot îndeplini exerciții elementare la viteză și să-și coordoneze mișcările.

Deci dereglările motorii la copii cu PCI influențează negativ asupra dezvoltării psihice, la formarea deprinderilor de autodeservire, muncă și învățare.

Dereglarea funcțiilor senzoriale.

Patogeneza dereglărilor proceselor de cunoaștere la copiii cu PCI este foarte complicată. Împreună cu patologia sistemei funcționale chinestezico-motorie un rol semnificativ în dezvoltarea percepției îl joacă tulburările senzoriale, de vorbire, intelectuale care se manifestă la astfel de bolnavi. Percepția senzorială include dezvoltarea percepției vizuale, tactile și chinestezice (percepția mișcărilor). Percepția senzorială este foarte importantă pentru copil în procesul de cunoaștere pentru copil și formarea funcțiilor superioare care reprezintă premizele învățării în școală.

La copii cu PCI se observă dificultăți esențiale de analiză și sinteză a spațiului, tulburarea schemei corpului, dificultăți de redare prin cuvinte a relațiilor spațiale. Fără o educare specială acești copii nu pot însuși formele și dimensiunile obiectelor.

Asemenea, cercetarea particularităților percepției tactile și vizuale ale copiilor au arătat că la baza tulburărilor percepției figurilor stă deficitul de funcție integrativă a creierului.

Nivelul gravității defectului motor nu întotdeauna este factorul determinant în nedezvoltarea activității perceptivo-senzoriale la acești bolnavi.

La mulți copii se observă dereglări ale sensibilității tactile. Senzația în urma atingerii obiectelor cu degetele este asemănătoare cu senzațiile pe care omul le simte în timpul când mâinile sunt cu mănuși. Insuficiența percepției tactile poate face dificilă însușirea deprinderilor scrisului. Pentru acesta e nevoie de exerciții speciale de antrenare a percepției tactile. O particularitate a dereglărilor motorii în afară că lor le este greu să îndeplinească unele mișcări este și percepția slabă a acestor mișcări, din această cauză la copil nu se formează reprezentarea corectă a mișcărilor.

Percepția slabă a mișcărilor și dificultatea acțiunilor cu obiectele este caza insuficienței percepției active, inclusiv recunoașterea obiectelor prin pipăit (stereognozie), deci influențează negativ asupra nivelului general de dezvoltare psihică a copiilor cu PCI. La copiii cu PCI din cauza nedezvoltării funcțiilor motorii poate apărea dereglarea analizatorului auditiv, care mai des se întâlnește în hiperchinezii. Mai ales auzul scade la tonurile cu frecvență înaltă și se menține pentru frecvențe joase. În acest caz se observă tulburări de pronunție. Copilul care nu aude sunete de frecvență înaltă (ș, j) pronunță greu aceste sunete , le înlocuiește cu altele sau le omite. Pe viitor întâmpină dificultăți la însușirea scris-cititului.

La unii copii e caracteristică dezvoltarea insuficientă a auzului fonematic: ei nu deslușesc sunetele și combinațiile de sunete semănătoare (pot- pod; ros – roz). În unele cazuri dacă nu este dereglat auzul poate fi dezvoltată insuficient percepția și memoria auditivă. Orice tip de dereglare a auzului duce la întârzieri în formarea vorbirii sau chiar nedezvoltarea ei. Este foarte important ca să descoperim tulburările auzului la acești bolnavi de timpuriu, un mare ajutor în acest scop ne pot acorda părinții. Diagnosticarea timpurie chiar și la cea mai mică dereglare a auzului poate preveni întârzierea dezvoltării psihice.

La unii copii cu PCI putem observa o sensibilitate mărită la diverse sunete, ei tresar la orice zgomot, dar perceperea diferențiată a sunetelor e insuficientă. Cu ajutorul exercițiilor speciale acești copii înfrâng teama treptat la perceperea iritanților verbali.

Este foarte important să urmărim dezvoltarea percepției de la primii ani de viață ai copilului, precizia și finețea care sunt în strânsă legătură cu mișcările copilului. În primele zile după naștere putem observa neconcordanța mișcărilor oculare, dar după trei săptămâni la pruncul sănătos se observă concordanța mișcărilor ochilor și fixarea ochilor asupra obiectelor. Urmărirea obiectului care se mișcă în fața ochilor devine accesibilă la 30-32 zile după naștere. La sfârșitul lunii a doua pruncul sănătos poate urmări cu ochii obiecte care se mișcă în direcții diferite. Atrage atenția micuțului mișcarea obiectelor viu colorate, decât obiectele mate.

Percepția vizuală la copii cu PCI poate fi dereglată din cauza mobilității reduse a ochilor, dereglarea fixației privirii, micșorarea câmpului vizual și a acuității vizuale, de aceea lor le e dificil să găsească obiectul cu privirea și să-l urmărească în mișcare.

Din cauză că ei sunt nevoiți să stea mult timp în pat, dereglarea mișcărilor ochilor limitează câmpul vizual. Se cunoaște că acțiunea de manipulare cu obiectele se formează pe parcursul creării și formării motricității generale. Așa dar copilul începe să manipuleze activ cu obiectele atunci când poate ședea, sau ține capul. Dereglări serioase ale vederii (slabvăzători, orbi) se întâlnesc aproximativ la 10% din copii cu PCI.

Circa 20-30% din copiii cu PCI suferă de strabism – dublarea imaginii obiectului, a mișcării ochilor, pleoapa de sus este coborâtă (ptoză), mișcări involuntare a ochilor (nistagmus), astfel de particularități ale analizatorului vizual duce la perceperea defectuoasă sau distorsionată a obiectelor și a fenomenelor din mediul înconjurător.

Unii copii din cauza strabismului intern se deprind să utilizeze câmpul vizual limitat, ignorând câmpul intern. De ex., în cazul lezării grave a aparatului motor a ochiului stâng, copilul se poate obișnui să ignoreze câmpul vizual stâng. În timpul construcției din cuburi și bețișoare ei nu construiesc partea stângă a figurii, scriu și desenează doar în partea dreapta a foii, la privirea desenelor vede doar partea dreaptă, aceste dereglări se pot observa și în timpul citirii. Cu copii de vârstă preșcolară este necesar de petrecut activități pentru dezvoltarea motricității ochilor și de percepție totală a obiectului.

Dereglările analizei și sintezei spațiale. La copii cu dereglarea fixării privirii, cu urmărirea insuficientă a obiectului și limitarea câmpului de vedere pot fi observate dereglări ale atenției și dificultăți la concentrarea asupra îndeplinirii sarcinii și nu în ultimul rând – dereglări ale analizei spațiale. Copii întâmpină greutăți la determinarea părții drepte și stângi a corpului său, corpului amicului, arătarea părților lui. Cunoștințele necesare pentru formarea reprezentărilor spațiale de dreapta/ stânga se dezvoltă pe baza percepției integre a schemei corpului, mai ales ele sunt pronunțate la lezarea membrelor stângi. De asemenea greu determină direcția, orientarea obiectelor și a mișcării corpurilor.

La începutul învățării în școală se familiarizează și cu alte reprezentări spațiale care cu greu le însușește. Copiilor le vine greu să formeze din părți componente un tot întreg: la așezarea unor ilustrații, la alcătuirea construcțiilor de cuburi. La unii se observă evidențierea scrisului în oglindă. Copiii întâmpină dificultăți de percepere spațială și repetarea literelor, cifrelor, scrierea literelor „d,b”, „m-n”, întâmpină greutăți la desenare, modelare din plastilină, construire. Neformarea analizei și sintezei spațiale se evidențiază, mai ales la însușirea de către copii a deprinderilor de autoservire precum și la citit, scris și la lecțiile de cultură fizică. Astfel de copii întâmpină greutăți la diferențierea părții dreapta / stânga, la formarea întregului din părți. Acești copii nu pot să păstreze liniile în caiete, să determine partea ei stângă sau dreapta, pot să înceapă a scrie sau a desena în orice parte a caietului sau albumului, să citească de la mijlocul rândului.

Nivelul greutăților indicate se amplifică la corelarea neformării analizei și sintezei spațiale cu coordonarea vizual motorie insuficientă. În aceste cazuri astfel de copii cu întârziere însușesc multe priceperi și deprinderi de autodeservire: de a așeza patul, a lega șireturile, descheia / încheia nasturii, etc. Un timp îndelungat copii întâmpină greutăți în diferențierea încălțămintei drepte de stângi, greu determină mâneca dreapta de stânga.

Deseori la lecțiile de muncă manuală, copiilor le vine greu să formeze din mai multe părți un tot întreg. În clasele mari aceste greutăți apar la confecționarea articolelor la lecțiile de lăcătușărie, tâmplărie.

Dereglările spațiale apar la lecțiile de cultură fizică la alinierea în rând, așezarea în cerc, îndeplinirea comenzii la dreapta / stânga, schimbarea mișcărilor în coloane cu schimbarea direcției după orientare.

Nedezvoltarea reprezentărilor spațiale se răsfrânge la etapa inițială asupra însușirii materialului programat la matematică, anume la însușirea componenței numărului, copiii nu pot să-l repartizeze și să-l imagineze din grupa obiectelor separate. Dar o mare greutate pentru ei o reprezintă procesul însușirii materialului la geometrie sau trigonometrie care necesită priceperi de a reprezenta figuri geometrice aparte și îndeplinirea planurilor lor. La unii elevi se observă greutăți la însușirea materialului la geografie (așezarea părților lumii, direcția de scurgere a râurilor) care pot fi provocate de formarea insuficientă a imaginației spațiale și memoriei, care mai accentuat se evidențiază în lucru cu hărțile de contur.

Dereglările spațiale de obicei sunt pronunțate la copiii cu diplegie spastică (dar pot fi depistate și la alte maladii).

Dereglările activității practic-obiectuale. Dereglările au influență negativă asupra dezvoltării procesului de cunoaștere la copii. Spre ex., s-a demonstrat că nedezvoltarea percepției se observă la copii cu toate formele de insuficiență motoră (maladii înnăscute sau dobândite de timpurii, paralizii lejere). Aceste dereglări au caracter temporar și odată cu apariția mersului de sinestătător la acești copii se compensează ușor. Pentru mulți copii cu PCI chiar de la primul an de viață le sunt caracteristice dereglări a procesului perceperii active a lumii înconjurătoare. Copilul cu PCI nu poate voluntar să întoarcă capul, să schimbe privire de pe un obiect pe altul, să-l prindă. Acțiunile obiectuale sunt o formă importantă a cunoașterii active de către copii a lumii înconjurătoare și baza formării proceselor senzorio-perceptive ale gândirii.

Acțiunile obiectual practice se dezvoltă activ la copil în primul an de viață, R.A.Abramovici, Lehtman a evidențiat patru etape de bază în formarea acțiunilor obiectual practice la copiii primului an de viață. Prima etapă – reacțională, se începe la 2,5 luni. Copilul memorează acțiuni de apucare, după care iî devin accesibile acțiunile obiectuale . apucare și tragerea, împingerea, ruperea hârtiei. După 7 luni poate să acționeze cu două lucruri simultan. Aceasta este etapa acțiunilor corelative. La sfârșitul primului an de viață copilul îndeplinește acțiuni funcționale, copie acțiuni analogice ale maturilor, amestecă cu lingura în cană, scrie cu bețișorul, piaptănă păpușa, etc. S-a efectuat cercetări longitudinale asupra copiilor de vârstă 0-3 ani după care s-au tras concluzii de neurologi, că acești copii erau dispuși spre PCI. La acești copii specialiștii au diagnosticat tulburări în circulația sangvină, cerebrală de diferit nivel de gravitate. În anamneza lor s-a observat asfixii și traume natale. Balurile după scala lui Abgar la acești copiii variau de la 4-8 baluri.

Cercetările psihologice s-au efectuat la vârsta 0-3 luni, 3-6 luni, 6-9 luni după o schemă specială. Studierea senzațiilor acțiunilor obiectuale, activității voluntare. Copiii supuși cercetării au fost divizați în trei grupe după succesul îndeplinirii sarcinii. În prima grupă (26,6%) au fost incluși copii la care nu s-a observat dereglări accentuate în dezvoltarea senzațiilor cu toate că nu erau dezvoltate funcțiile motore, s-a înregistrat un tonus muscular ridicat și alte simptome neurologice ce indică insuficiență cerebrală organică de tipul PCI. Corelația între succesul îndeplinirii sarcinilor și nivelul greutății simptomelor clinice nu s-au înregistrat. Grupa a II (48,9%) a fost completată de copiii cu reținere în formarea funcțiilor senzoriale. La ei s-a observat complexul înviorării la prezentarea obiectului dar în comparație cu grupa precedentă ele se manifestă nu printr-o reacție de concentrare dar prin mișcări haotice ale membrelor. Grupa a III (26,6%) s-a observat o reținere pronunțată în concentrarea vizual – auditivă. Mișcările ochilor la ei nu erau coordonate cu întoarcerea capului. Mișcările mâinilor sunt haotice.

În procesul studiului repetat a copiilor de vârstă la 3-6 luni a fost realizată analiza interacțiunii dintre vâz și mișcări. La sfârșitul lunii a treia la copilul sănătos încep să se formeze legături dintre văz și mișcările mâinilor. Spre exemplu o simplă studiere cu ochii a mâinilor aduce la mărirea activismului ei, mina întâmplător căzută în câmpul vizual al copilului se reține în fața ochilor copilului și el se străduie să apuce obiectul. La vârsta de 4-8 luni la copil se mărește activismul interacțiunii mâinii și ochilor: coordonarea văzului și apucării este un pas hotărâtor în activizarea lumii obiectuale a copilului și un mecanism de pornire în dezvoltarea manipulărilor practico-obiectuale. La copilul sănătos în această perioadă se dezvoltă activ mișcările de apucare. Aceste mișcări reprezintă o premisă importantă pentru dezvoltarea acțiunilor practic obiectuale, și formează așa acțiuni ca apucarea, tragerea, respingerea aruncarea, etc. La baza dezvoltării acestor acțiuni stă formarea legăturii intersenzoriale între mână-ochi, care apare la copilul sănătos la 4 luni și este un mecanism important de pornire în formarea acțiunilor practic obiectuale. Cercetările au arătat că numai la unii copii din prima grupă s-a observat o dezvoltare la timp a acestui tip de legături (la 4 luni) la ceilalți copii s-a evidențiat o reținere în dezvoltarea legăturilor intersenzoriale (mână-ochi) la o 1,5-2 luni.

La copiii din grupa II legătura intersenzorială la fel s-a format mai târziu decât la copiii sănătoși, cu toate că mulți copii puteau să țină obiectul și să-l privească. La ei s-a observat o concentrare de scurt timp asupra obiectului, repede îl scăpau din mâini, aceasta este posibil cauzat pe de o parte de neformarea funcțiilor de mișcare a mâinilor, dar din altă parte de dereglările atenției. La a III grupă de copiii legătura intersenzorială s-a format mult mai târziu în comparație cu copiii din celelalte grupe (7-24 luni). S-a observat o scădere bruscă a activității de cunoaștere la unii copiii din această grupă, cu toate că au un volum păstrat al mișcării mâinilor. Studierea copiilor de vârsta de 6-9 luni a demonstrat că acțiunile corespunzătoare provocau greutăți la copiii din prima grupă, deoarece îndeplinirea lor necesită mișcări fine a palmei. Dar totuși la acești copii s-a observat o concentrare asupra obiectelor un timp îndelungat, activ le luau în mână le priveau, încercau să mute obiectul dintr-o mână în alta, etc.

La copii din gr II aceleași mișcări au apărut numai la sfârșitul primului an de viață, la fel ca în prima grupă s-a observat interes față de obiect, dorința de a-l lua în mână, însă astfel de mișcări ca ciocănirea, introducerea, scoaterea ș.a. le era practic imposibile.

La copiii din grupa III acțiunile s-au format numai într-al 3-lea an de viață. În procesul manipulării practico-obiectuale s-au luat în considerație de către experimentatori nu numai specificul și nivelul lor de dezvoltare dar și durata concentrării asupra obiectelor și atitudinea emoțională față de ele.

Un indicator de bază a activismului voluntar a copilului este particularitatea atenției. Primele manifestări a concentrării atenției copilului se observă la 10-12- zi după naștere. La sfârșitul primei luni copilul urmărește după obiectele lucitoare, la 1 m de la el. La a 3 lună de viață un timp îndelungat ascultă sunetul clopoțelului ce se află în câmpul vizual. La a 3-a lună de viață, copilul la apariția omului răspunde cu reacția d înviorare, de la a 5 lună obiectul atenției copilului devine un obiect anumit: jucării lucitoare, aprinse, balonașe cu care el manipulează.

Rolul acțiunii cu obiectele și menținerea lor în câmpul vizual crește intensiv la copilul sănătos după 7 luni. La sfârșitul primului an de viață odată cu apariția mersului copilul efectuează mișcări funcționale, poate să se ocupe cu ele concentrat timp de 8-10 minute. Studierea copiilor cu riscul apariției PCI la vârsta de 6-9 luni a fost îndreptată spre analiza activismului voluntar și a atenției lor. La copilul cu PCI comparativ cu semenii lor, s-au observat o concentrare de scurt timp asupra obiectelor mai ales la copii din a treia grupă până la 4-5 minute. O mare importanță în formarea stabilității atenției o joacă activitatea de căutare și nivelul de dezvoltare a acțiunilor practico obiectuale.

La copiii studiați mai cu seamă cei din grupul II s-a observat cazuri când nivelul dezvoltării manipulării cu obiectele nesemnificativ era redus: un activism de căutare, dar atenția era instabilă și slab concentrată. O mare greutate a concentrării atenției s-a observat la a III grup de copii. În comparația copiilor din I și a II grupă de nedezvoltare a atenției acestor copii este strâns corelată cu nedezvoltarea manipulărilor practico-obiectuale. Aceste date subliniază totalitatea nedezvoltării funcțiilor psihice la copii din a III grupă. Analiza comparativă a dezvoltării funcțiilor psihice al copiilor sănătoși cu copiii cu insuficiență cerebralo-organică de tipul PCI au arătat următoarele:

La copiii sănătoși în primul an de viață dezvoltarea funcțiilor psihice se dezvoltă maximal printr-o intensitate ridicată nu numai după tempoul lor de dezvoltare dar și prin schimbări calitative, mai ales în a doua jumătate a primului an de viață. O importanță mare în formarea funcțiilor psihice îl are dezvoltarea manipulărilor practico-obiectuale, nivelul dezvoltării cărora este strâns legată cu particularitățile activismului voluntar.

La copii cu insuficiență cerebral organică de tipul PCI se observă dintr-o parte o heterocronie pronunțată în dezvoltarea funcțiilor psihice, dar din altă parte autonomia lor. Totuși cu cât este mai pronunțată autonomia funcțiilor psihice cu atât e mai mică dinamica dezvoltării psihice a copilului.

În acest mod defectul principal în PCI tulburări motorii care în mare măsură determină specificul funcțiilor cognitive a copiilor cu aceste maladii. Nedezvoltarea deprinderilor și priceperilor motorii se manifestă nu numai prin tulburări de mișcare dar și prin tulburări a unor funcții complexe de cunoaștere la baza cărora stă mișcarea (coordonarea vizual –motoră; analiza și sinteza spațială).

Concepții psiho-clinice despre Paralizia cerebrală infantilă

Paralizia cerebrală infantilă alcătuiește un grup de sindroame patologice care apar la lezarea creierului (8). PCI se dezvoltă în rezultatul lezării măduvei spinării și a crierului, din diferite cauze prenatale și în timpul nașteri. Simptomul principal al PCI constituie dereglarea motricității în legătură cu reținerea în dezvoltarea incorectă a reflexelor statochinestetice în patologia tonusului muscular. Pe lângă dereglările SNC secundar în timpul vieții apar schimbări în fibrele nervoase și musculare, articulație, ligamente, cartilaje. La simptomul principal al PCI – dereglarea motricității, în majoritatea cazurilor, se adaugă dereglări psihice, de vedere, de auz. La unii copii se adaugă sindromul convulsiv.

Prima descriere clinică a PCI a fost făcută de V Little în 1953, de unde și provine denumirea de boala Little. Termenul de PCI îi aparține lui Z.Freud, care în 1893 a propus de a uni toate formele de paralizie spastică prenatală cu simptome asemănătoare în grupa PCI (25).

În prezent PCI se contată ca o maladie ce apare în rezultatul Lezării creierului în perioada prenatală sau în perioada când creierul nu e definitiv structurat, care determină structura complicată a dereglării psihice și neurologice. Se observă nu numai dezvoltarea psihică încetinită, dar și caracterul disproporționat neregulat al formării unor funcții psihice.

Etiologia PCI este variată și se împarte în cauze prenatale și postnatale. În practică mai des se întâlnește o combinație de acești factori care acționează la diferite etape de dezvoltare. Este de menționat faptul că PCI nu este o boală genetică, nu se transmite prin ereditate, cercetările recente (2003) de la Institutul Național din Harikov, au evidențiat că printre rudele bolnavilor cu PCI se întâlnesc cazuri de alte boli neurologice. Cercetătorii au demonstrat că în arborele genealogic a bolnavilor cu PCI se întâlnesc cazuri de epilepsie la rude de gradul I, iar simptome asemănătoare cu PCI se întâlneau la 5 % din rudele de grad I și 4,1 % la cele de grad II.

Sunt cauze ce acționează în perioada prenatală și care convențional pot fi clasificați: 1. factori ce țin de sănătatea mamei:

Boli infecțioase somatice și endocrine (diabet zaharat):

Narcomania, alcoolismul, tabagismul

Complicații ale sarcinii precedente

Tratament cu preparate hormonale în timpul sarcinii

Hemoragii în ultima perioada a sarcinii

Alimentația incorectă

Leziuni intrauterine (după lovituri, căderi)

Constituția mamei.

De exemplu afecțiunile cardiovasculare (ateroscleroza, boala hipertonică, ischemică) la mamă provoacă în 45 % de cazuri acitoză metabolică care duce la insuficiență de oxigen, ce provoacă 12-40% de cazuri de asfixie în timpul nașterii.

Infecțiile intrauterine au o insuficiență nefavorabilă în evoluția PCI. În deosebi virusul rubeolei. În caz de îmbolnăvire a mamei de rubeolă frecvența îmbolnăvirii fătului constituie 16-59%. În 17% afecțiunile prenatale sunt cauzate de toxoplasmoză, în primul semestru al sarcinii, citomegalia, litiaza, incompatibilitatea imunologică a sângelui mamei și fătului, traume psihice.

2.factori ce țin de dezvoltarea fătului

Greutatea fătului mai puțin de 1500gr

Poziția incorectă

Sarcina mai scurtă de 37 săptămâni (prematură, supramatură)

Factori perinatali: Asfixia în timpul nașterii: asfixie, traume, naștere prelungită cu sucirea cordonului ombilical împrejurul gâtului, ulterior insuficiență de oxigen. Însuficiența oxigenului în timpul nașterii duce la dilatarea și trombarea vaselor care provoacă ischimia creierului și în rezultat pot apărea tulburări grave ale creierului. Frecvența PCI la copii născuți în asfixie oscilează de la 3-la 20%. Cauzele traumelor natale pot fi lezări mecanice în timpul nașterii, poziția incorectă a fătului, nașterea rapidă, artificială

Factori postnatali:

Traume craniene, hematoame subdurale;

Infecții: meningite, encefalite, meningoencefalite

Intoxicații cu medicamente și compuși de metale grele (plumb, arseniu)

Neoplasme: chist, hidrocefalie.

O importanță o are alimentația copilului. Sunt cunoscute cazuri cînd copilul născut normal, începe să primească adausuri la o vârstă prea mică și în rezultat apar anumite dificultăți ce duc la apariția PCI (ex: un copil la 6 luni a început să fie hrănit cu slănină afumată. S-a îmbolnăvit de salmoneloză, a urmat moartea clinică, celulele creierului au murit iar în rezultat au apărut simptome neurologice specifice.)

Perioada de embriogeneză este cea mai sensibilă în apariția anomaliilor de creier. Acțiunea factorilor patogeni în perioadele târzii de dezvoltare intrauterină duc la încetinirea procesului de mielinizare a SN, dereglarea diferențierii celulelor nervoase, apariția patologiilor în formarea legăturilor interneurale. În incompatibilitatea sângelui mamei cu al fătului, în organismul mamei se produc anticorpi care duc la hemoliza eritrocitelor fătului. Bilirubina indirectă, care se formează în rezultatul hemolizei, are o acțiune toxică asupra SN, mai ales în regiunea nucleelor bazali. La fătul care a suferit de hipoxie intrauterină, la momentul nașterii mecanismele de apărare și adaptare nu sunt pe deplin formate, ceea ce duce la dezvoltarea traumei și asfixiei intracraniene.

În patogeneza afecțiunii SN, care se dezvoltă în perioada neonatală și postnatală, rolul principal îl joacă hipoxia, acidoza, hipoglicemia și alte perturbări metabolice, care duc la edem și dereglări secundare secundare ale hemodinamicii. O importanță mare în patogeneza PCI o joacă procesele imunipatologice: antigenii cerebrali, care se formează la distrucția sistemului nervos sub influența infecțiilor, intoxicațiilor și altor leziuni ale creierului fătului, pot cauza apariția antigenilor în sângele mamei. Ultimii în mod secundar au acțiune patologică asupra creierului în dezvoltare.

1.3. Specificul morfopsihologic ale persoanelor cu Paralizie cerebrală

În cercetările cliniciștilor străini și autohtoni se subliniază dezvoltarea încetinită a funcțiilor psihomotorii la copiii cu PCI, îndeosebi la etapele timpurii postnatale a ontogenezei. Dar cercetările psihologice speciale a dezvoltării senzoriale, cognitive și intelectuale la PCI în literatură sunt prezentate insuficient. Un șir de autori leagă încălcarea proceselor cognitive la PCI cu nedezvoltarea motorică. În cercetările acestor autori se accentuează încălcarea percepției orientării spațiale la PCI sunt bazate pe neajunsul locomoției și odată cu integrarea treptată a defectului, aceste tulburări sunt mai accentuate.

Deoarece, defectul principal se evidențiază în locomoție , să analizăm această sferă. Tulburările locomotorii în PCI chiar de la naștere generează dereglări senzoriale, insuficiențe la nivel de simț al mișcărilor, care la rându-i se răsfrâng asupra formării funcției neuropsihice a copilului. La copii cu paralizie se reține dezvoltarea mobilității, menținerea capului, de ședere, de stat, mers, manipulare. Încetinirea dezvoltării acestor funcții sunt legate de gravitatea PCI și perioada începerii tratamentului complex sistemic.

Pentru dezvoltarea mișcărilor voluntare, deprinderilor e nevoie ca mușchiul să fie coordonat. Mușchii permanent lucrează după anumite scheme, reglarea căreia e efectuată de SNC. De ex., mișcarea normală – așezarea din poziție culcat pe spate, înclinarea capului spre piept se petrece concomitent cu înclinarea și rotunjirea spatelui ce permite așezarea din poziția culcat pe spate. Astfel, se împiedică lucrul schemelor musculare a mișcărilor voluntare, ce și condiționează una din greutățile de bază a formării deprinderilor de deplasare. Schemele greșite ale mișcărilor se pot consolida și duce la formarea patologică a poziției statutare, corporale, extremităților, ceea ce împiedică formarea deprinderilor de autoservire și obiectual-practice, apare așa numita apraxie. La unii copii cu PCI se observă mers neîncrezut, greutăți în coordonarea mișcărilor, echilibristică subdezvoltată, poziția capului și corpului incorectă. Apar hiperkinezii a părților corpului, care se întețesc și aprofundează în emoții, sau activitate voluntară. Cele mai întâlnite poze patologice sunt: capul ridicat în sus și lăsat pe spate, mâinile, picioarele încordate, flexate, mâna și piciorul drept sunt drepte dar cele stângi – flexate, și invers.

Structura tulburărilor motorii e complicată de afectarea zonelor motorii și a căilor de transmisie a creierului nematurizat care schimbă și încetinește consecutivitatea etapelor maturizării. Astfel nu se frânează reflexele motorii, care se păstrează timp îndelungat și perturbă dezvoltarea moricității generale dar și a vorbirii.

Structura și gravitatea tulburărilor motorii în PCI depind de localizarea și extinderea leziunii pe creier cât și de neuropatogeneza postnatală. Dirijarea cu mișcările omului necesită o integrare în dezvoltarea diferitor zone a creierului. E demonstrat că pentru formarea unei funcții e nevoie de consecutivitate în mișcări. De ex., pentru dezvoltarea funcției de ședere a copilului trebuie bine să țină capul, spatele să fie îndreptat, să se formeze unele reacții de menținere a echilibrului. Consecutivitatea formării sistemelor creierului în etapa postnatală este condiționată de deplasarea copilului. La ei apare o anomalie specifică, nu-și coordonează mișcările, ceea ce apoi duce la dezechilibrarea dezvoltării psihice ce se răsfrânge asupra dezvoltării generale. Disbalanța în mecanismul locomotor se accentuează cu vârsta, care creează impresia progresivității bolii. Dar progresivitatea defectului este legată de necoincidențele dintre posibilitățile motorii și necesitatea organismului în creștere. E cunoscut faptul că dezvoltarea neuro-psihică se apreciază nu numai după formarea reacțiilor noi dar și după stingerea automatismelor primitive. Progresul defectului se lămurește prin reținerea stingerii formelor de mișcare arhaice, ce condiționează tulburarea tonusului muscular, formarea pozelor anormale, deformarea și contracția îi încurcă dezvoltării interlegăturii dintre segmente aparte a sistemului de deplasare.

Există anumiți indici ai defectului motor, numite reflexe negative – reflexul labirinto-tonic și tonic al gâtului.

La acționarea asociată asupra structurii defectului deplasării a diferitor reflexe pozitive este important să stabilim, care reflex are acțiune principală și duce la formarea pozelor anormale și a deplasării. De ex., la asocierea acțiunii reflexului labirinto-tonic cu reflexul simetric tonic al gâtului, cu prevalarea ultimului, copilul nu poate să se ridice în genunchi, deoarece încercarea de a lua poza dată duce la îndoirea mâinilor și dezdoirea picioarelor.

Există simptome principale și secundare în PCI.

Cele principale sau primare sunt legate de dereglări ale neuropatogenezei structurilor creierului ce țin de deplasare, dar care practic favorizează dezvoltare. Cele secundare sau negative stagnează și perturbă, împiedică dezvoltarea.

Există mai multe clasificări clinice a PCI. Prima aparține lui Freud în baza criteriilor clinice: hemiplegie, diplegie cerebrală (paraliciu cerebral bilateral), rigiditate generală și paraplegică, coreea generalizată, atetoză dublă.

Sunt propuse peste 20 de clasificări. În clinica națională se folosește clasificarea după C.A.Semionova, unde sunt incluse date proprii autorului și elemente ale clasificării lui D.S.Futera și M.B.Țucher. Clasificarea dată include cinci forme de bază a PCI:

hemiplegie dublă

diplegie spastică

forma hiperkinetică

henipareză

atonică-statică

în dependență de gravitatea și răspândirea bolii L.O.Bodalean prezintă formele:

diplegia spastică

hemiplegia spastică

hemiplegia dublă

paraplegia

monoplegia

sindrom atonic-astatic

forma hiperkinetică. Mai jos caracterizăm aceste forme.

Diplegia spastică. Forma e cunoscută sub denumirea de boala sindromul Littl. Este cea mai des întâlnită formă de PCI, care se caracterizează prin dereglări motorii a membrilor superioare și inferioare (tetrapareză), membrelor inferioare fiind mai grav afectate. Gradul implicării procesului patologic al mâinilor poate fi diferit – de la o pareză accentuată până la o stângăcie ușoară, care se manifestă la copil în procesul dezvoltării motricii fine. Tonusul muscular al picioarelor este mărit: copilul stă pe picioare semiîndoite sau aduse la linia mediană, în timpul mersului se observă împletirea picioarelor. Se dezvoltă contracții în articulațiile mari. Reflexele tendinoase sunt mărite, se observă trepidația epileptoidă a piciorului (clonus piciorului). Apar reflexe patologice.

La copiii cu diplegie spastică deseori se observă reținere secundară a dezvoltării psihice, tratamentul aplicat timpuriu, început până la 6-8 ani, o poate înlătura. 30-35% de copiii suferă de reținere psihică de grad ușor. La 70% se observă tulburări de limbaj sub formă de disartrie rar alalie motorică.

În dependență de gravitatea lezării creierului deja după naștere sunt slab exprimate sau în genere nu apar reflexe înnăscute: de apărare, târâit, sprijin, pași de mișcare

Tonusul mușchiului limbii este ridicat și aceasta este îndreptată spre rădăcina ei, din această cauză mișcările sunt limitate. Privirea orientată în sus. La aplecarea capului apare extenzia mâinilor și flexia picioarelor. Această legătură strânsă între reflexele tonice și mușchi, la 1-2 ani, duce la formarea sinergiei patologice stabile și ca rezultat ia poziții patologice stabile. La 2-3 ani posturile grele și așezările devin mai sigure astfel dosebindu-se grade sever, mediu, lejer.

Copii cu grad sever – independent nu se mișcă indepedent sau se mișcă cu cârje. Copiii nu se autodeservesc sau se servesc parțial. Rapid apar contracțiile, apar deformații în toate articulațiile membrelor inferioare. La 70-80% se observă tulburări a limbajului, 50-60% – reținere în dezvoltarea fizică, la 25-35% – reținere psihică. La ei până la 3-7 ani nu se reduc reflexele tonice și greu se formează reflexele statice și redresate.

Copii cu gradul mediu, se mișcă independent dar au ținută deformată. Manipulează bine cu mâinile. Reflexele tonice slabe. Tulburări de vorbire se atestă la 65-75% de copii, reținere fizică – la 75%, reținere psihică – 15-25%.

Copii cu gradul lejer sunt încetiniți și neîndemânatici. Mișcările active ale mâinilor și picioarelor limitate. Se mișcă independent cu greutăți. Tulburări în vorbire se observă la 40-50% de copii, RDP 20-30%. Pot învăța să se autodeservească, să scrie.

Hemiplegia dublă. Este cea mai grea formă de PCI, fiind cauzată de lezarea creierului în perioada prenatală a vieții. Hemiplegia dublă se caracterizează prin limitarea mișcărilor în toate extremitățile, însă de obicei, mâinile suferă mai mult decât picioarele. Tonusul muscular deseori este asimetric. Sunt tulburate toate funcțiile importante ale omului: de mișcare, psihică, limbajul. Tulburările motricității se observă după nașterea copilului, de regulă lipsește reflexul de apărare, sunt brusc pronunțate toate reflexele tonice: labirintale, gâtul, reflexul de la cap la trunchi, bazin. Nu se învață să meargă, șadă, steie. Funcțiile mâinilor și picioarelor -lipsesc. Din cauza reflexelor tonice activ pronunțate, copilul fiind culcat pe spate sau abdomen ia poziție incovoiată. În poziție verticală – capul suspendă. Reflexele osteotendinoase sunt exagerate, tonusul muscular a mâinilor și picioarelor sunt dereglate

Hemipareza. Această formă a bolii se caracterizează prin afectarea mîinii și piciorului respectiv. în 80% din cazuri se dezvoltă la copil în perioada timpurie în urma traumelor. în cazul acestei forme este lezată o parte a corpului: stînga cînd e lezată partea dreaptă a creierului și dreapta, cînd e lezată partea stîngă a creierului. în această formă de PCI, de obicei mai grav sunt lezate membrele superioare. Hemipareza dreaptă este întîlnită mai des decît a cea stîngă. Probabil că emisfera stîngă fiind influențată de factori negativi, suferă mai întîi de toate filogenetic, funcțiile acesteia fiind mai dificile și diferite. La 25-35% de copii se observă gradul lejer a reținerii psihice, 20-35% de copii au dizartrie pseudobulbară și mai rar alalie motorică.

După naștere la copil cu așa formă de PCI, toate reflexele motorice înăscute se dovedesc a fi formate. Din primele săptămîni a vieții se pot evidenția mișcări spontane și reflexe osteotendonoase. Reflexul de apucare este mai evidențiat la mînă afectată. Copilul să șadă la timp sau cu o mică întîrziere, poziția devine asimetrică, ceea ce poate duce la scolioză.

Apariția hemiparezei se formează, de regulă, la 6-10 luni de viață a copilului, care cu timpul crește. începînd de la 2-3 ani simptoamele date nu progresează.

Se evidențiază 3 grade a formei date:

Gradul dificil – se observă o perturbare accentuată a tonusului muscular de genul spastic și rigid. Volumul mișcărilor active, mai ales a palmelor, degetelor și a tălpii este micșorat. Activitatea de manipulare superioară finală practic lipsește. Sunt micșorate palma, lungimea degetelor, omoplatului și tălpii.

La mîna și piciorul paretic se evidențiază hipotrofia mușchilor și lenta dezvoltare a oaselor. Copii încep să meargă independent la 3-3,5 ani, se dezvoltă scolioza coloanei vertebrale și bazinul deformat. La 25-35% din copii apare reținerea psihică, la 56-60% tulburări a limbajului, la 40-50% sindromul convulsiv.

Gradul mediu – tulburarea funcțiilor motorice, tulburarea tonusului muscular, disfuncții trofice. Funcția superioară finală este distrusă, dar bolnavul poate manipula cu obiecte. Copiii încep să meargă independent la 1,5-2,5 ani șchiopătînd pe piciorul bolnav. La 20-30% se observă RDP, la 15-20% reținere psihică, la 40-50% tulburări de limbaj, la 20-30% sindromul convulsiv.

Gradul lejer – disfuncțiile tonusului muscular și trofic nu sunt însemnate, mișcările active a mîinilor este prezentată. Copii încep să meargă independent la 1 an 1 lună-1 an 3 luni. La 25-30% se observă RDP, la 20-30% tulburări de limbaj, la 5% reținere psihică.

Forma hiperchinetică. Această formă deseori apare din cauza encefalopatiei bilirubiană ca rezultat a bolii hemolitice a nou-născutului. Mai rar poate să fie cauzată de nașterea prematură cu traume cerebro-craniene în timpul nașterii. în statusul neuropatologic la acești bolnavi se observă hiperchinizia, rigiditatea mușchilor gîtului picioarelor și trunchiului. Autodeservirea este la nivelul dezvoltării intelectuale mai înaltă decît celelalte forme a PCI.

După nașterea la astfel de copii reflexele motorice înăscute se dovedesc a fi distruse. Reflexul de sugere este limitat, coordonarea sugerii, înghițirii și respirației. Tonusul muscular este scăzut. La 2-3 luni se pot observa spasme musculare. Tonusul scăzut se schimbă cu distonia. Reținerea în dezvoltarea reflexelor condiționate, tonusul muscular scăzut, hiperchineziile încalcă formarea pozițiile normale și duc la aceea că copilul timp îndelungat nu poate învăța să șadă desinestătător, să meargă. Foarte rar copilul începe să meargă desinestătător doar de la 2-3 ani, deseori mișcarea voluntară devine posibilă la 4-7 ani, uneori doar la 9-12 ani.

În cazul formei hiperchinetice a paraliciului cerebral infantil, se pot observa hiperchinezii cu caracter diferite, deseori sunt polimorfe, evidențiază tipurile hiperchineziilor. Forma horeică a hiperchineziei se caracterizează prin mișcări rapide și întrerupte, cel mai mult este pronunțat în zona proximă a extremităților.

Forma acetozei se caracterizează prin mișcări încetinite vermiforme, în același timp apărute la îndoituri și dezdoituri. Hiperchinezia apare de la 3-4 luni de viață a copilului în mușchii limbii și numai la 10-18 luni apare în alte părți a corpului, atingînd dezvoltarea maximă la 2-3 ani de viață. Intensitatea hiperchineziei se întărește sub influența extero-receptorilor, proprio-receptorilor și a excitanților emoționali. în timpul odihnei hiperchinezia în mare măsură se micșorează și practic cu totul dispare în timpul somnului. în dereglarea tonusului muscular apare distonia. Adeseori la mulți copii se observă ataxia, care se maschează sub hiperchinezia și apare la reducerea ei. La mulți copii se observă slăbirea mimicii, paraliciul radial, și nervului facial. Aproape la toți copii se observă dereglări vegetative, scăderea enormă a masei corpului. Dereglări a vorbirii se întîlnesc la 80% din bolnavi mai des în forma dizartriei hiperchinetice, RDP la 50%, dereglări a auzului la 25-30. Intelectul în majoritatea cazurilor se dezvltă satisfăcător, dar copii needucați pot avea dereglări grave a vorbirii și motricii voluntare de la hiperchinezie. Diagnosticul bolii depinde de caracterul și intensitatea hiperchineziei: în forma horeică-copii de regulă posedă mișcări voluntare la 2-3 ani, în atetoză dublă prognosticul este nesatisfăcător.

Forma atonico-astatică. Această formă a PCI se întîlnește mult mai rar decît alte forme. Se caracterizează printr-o hipotonie musculară și prezența reflexelor tonice patologice (reflexul tendinos și periostal crescut), ataxie evedințiată, dismetrie,asinergie în timpul mișcării, ceea ce încurcă bolnavii în timpul mersului și șederii. Dereglări în coordonarea mișcărilor și a echilibrului. Din momentul nașterii se evidențiază dezvoltarea incompletă a reflexelor de mișcare ereditare: lipsesc reflexele de suport, a mersului automat, reflexul de tîrît, sunt slab observate sau chiar lipsesc reflexele de apărare și de apucare. Reflexele menționate se rețin în dezvoltare. în cazul formei date la vîrsta de 2-3 ani apar simptoamele afectării cerebelului: tremor, ataxie trunculară, dereglările mișcărilor coordonate.

Acești bolnavi încep să stea desinestătător la 1-2 ani, să meargă la 6 ani. La 3-5 ani copii îndreptați sistematic la tratament, dispun de mișcări volunatre. Dereglările verbale sub forma cerebrală sau pseudobulbară a dizartriei se observă la 60-75%. Se observă o reținere psihică evidențiată.

De regulă la această formă a PCI se lezează calea fronto-ponto-cerebeloasă, regiunea frontală și cerebelul. în dependență de localizarea afecțiunii se determină gradul de lezare a intelectului. în lezarea lobilor frontali predomină reținerea psihică severă, iar în afectarea preponderent a cerebelului dezvoltarea psihică suferă mai puțin.

Prognosticul acestei forme de obicei este favorabil, dar în cazul combinării formei date cu nedezvoltarea psihică severă (varianta Forster) este nefavorabil.

Forma mixtă. În această formă se includ toate formele descrise mai sus: spastico-hiperchinetică-cerebrală ș.a. Dereglări a vorbirii și intelectului se întîlnesc cu aceeași fregvență. Uneori boala decurge sub formă spastică, apoi apar și se manifestă toate hiperchineziile pronunțate.

După dificultățile de mișcare se diferențiază trei niveluri de gravitate a PCI în toate formele ei: legeră – defectul fizic permite persoanei să se miște, să se folosească de transportul orășenesc, să se autodeserveacă. medie – copii au nevoie permanent de ajutorul celor din jur în mișcare și autodeservire. gravă – copii în întregime necesită ajutorul celor din jur.

În mare măsură se agravează PCI la bolnavii cu hipertensiune intracraniană, hidrocefalee, sindromul convulsiv, dereglări a funcțiilor hipotalamusului, a întregii sisteme hipotalamo-hipofizaro-suprarenală, sistemei care îl adaptează pe bolnav la mediul extern.

Analiza psihopedagogică a psiho-motricității

Psihomotricitatea este o conjugare a funcțiilor psihice cu cele motrice și acceptând premisa că ea reprezintă o funcție complexă a sistemelor superioare de adaptare și integrare, atunci abordarea ei din perspectivă psihopedagogică se impune ca o necesitate din cel puțin 2 motive:

a)Este profund implicată în structurarea „părților vizibile” ale personalității și ajustarea comportamentului individual în diverse situații;

b)Tulburările psihomotrice au impact puternic asupra imaginii de sine, fapt care determină o serie de disfuncții în planul personalității acestuia.

Principalele direcții de manifestare ale psihomotricității sunt (Albu,1999):

relația cu sine – cuprinde în special coordonarea posturală bazată pe reflexe, cu componentele sale spațiale (axa corporală și alineamentul corect al scheletului), ritmice și energetice.

Relația cu cei din jur – se realizează prin contactul tegumentelor (relația mamă copil care va permite ulterior aprecierea eului corporal), mimică, surâs, voce , privire;

Relația cu mediul înconjurător – contactul tegumentelor cu agenții fizici, manipularea obiectelor din jur, descoperirea spațiului apropiat și îndepărtat, etc.

În altă ordine de idei, psihomotricitatea este tratată în literatura de specialitate ca funcție complexă, o aptitudine care integrează atât aspecte ale activității motorii, cât și manifestări ale funcțiilor perceptive, ca funcție complexă ce determină reglarea comportamentului uman, psihomotricitatea include participarea diferitelor procese și funcții psihice care asigură atât recepția informațiilor, cât și execuția adecvată a actelor de răspuns. Prin componentele sale de bază, psihomotricitatea face posibilă adaptarea pragmatică (învățarea tehnicilor profesionale, manuale, intelectuale), adaptarea socială (modalități de comunicare interpersonală), adaptarea estetică (tehnici de expresie corporală) și adaptarea educativă.

Consecințele tulburărilor de psihomotricitate sunt dintre cele mai diverse și cu efecte importante asupra evoluției și dezvoltării persoanei. Astfel în cazul tulburărilor de lateralitate, efectele contrarierii lateralității pot fi:

din punct de vedere fiziologic – enurezis, onicofagie, strabism,cecitate.

Din punct de vedere motrice – instabilitate motrice, hiperexcitabilitate la nivel manual, ticuri, lipsă de îndemânare, etc.

Din punct de vedre cognitiv – lentoare generală, dislexie, disortografie, bâlbâială, scris în oglindă,

Din punct de vedere afectiv – emotivitate, timiditate, frică față de școală, agresivitate, etc.

Tulburările de structurare spațial-temporală se manifestă astfel:

ignorarea termenilor spațiali și temporali,

perceperea greșită a pozițiilor, duratelor, succesiunilor

orientare greșită în timp și spațiu (dar cu perceperea corectă a lor),

tulburări în memorarea spațiului și timpului

incapacitatea de a înțelege reversibilitatea unor fenomene sau evenimente.

Instabilitatea psihomotorie caracterizată prin dezechilibru al personalității consecutive unor dificultăți de inhibiție la nivel cortical are următoarele efecte:

în plan intelectual – copilul are o gândire confuză, face deducții pripite, superficiale, nu realizează comparații, asociații, înțelegerea este globală, nediferențiată, iar atenția este lipsită de capacitatea de concentrare

în plan motrice agitație permanentă, turbulență, nevoie de mișcare, de schimbare a spațiului, de coordonare

în plan afectiv – excitabilitatea și emotivitatea exagerată, nesupunere, încăpăținare.

În plan social – nevoia de evaziune, părăsirea domiciliului părinților, școlii, locului de muncă, mitomanie, incapacitatea inserției sociale.

Grupa tulburărilor de realizare motrice cuprinde următoarele tipuri:

apraxia – pierderea capacității de a executa gesturi, mișcări cu un scop

dispraxia – se manifestă prin lipsa de control al mișcărilor

disgrafia motrice – se manifestă printr-un nivel scăzut de organizare a motricității și coordonării mișcărilor în dimensionarea literelor și utilizarea spațiilor, organizarea defectuoasă a paginii.

1.5. Metode de recuperare a persoanelor cu PCI

Recuperarea este o acțiune de restabilire a stării inițiale, un proces de refacere a capacității de a efectua o anumită activitate. Într-un sens mai extins, ansamblul măsurilor de re)educare și re)adaptare care permit reconstituirea capacităților normale (parțial sau total) sau formarea unor capacități noi, în măsură să permită integrarea individului în viața socială activă. Cu alte cuvinte, scopul recuperării constă, pe de o parte, în valorificarea optimă a posibilităților de revitalizare a structurilor funcționale alterate, și, pe de altă parte, în antrenarea structurilor neafectate pentru a crea și consolida comportamente și abilități noi, echivalente cu cele deficitare. Similară adesea cu termenul de reabilitare, preluat di engleză, noțiune de recuperare tinde să fie înlocuită în unele țări (scandinave) cu sintagma „abilitare – reabilitare”, se acoperă într-un mod precis ideea formării unor funcții noi, prin mecanismele compensării. Nuanțe diferențiatoare ale conceptului introduc termenii:

Recuperare funcțională – refacerea sau compensare funcțiilor prin antrenament progresiv la efort;

Recuperare profesională – reeducarea sau recalificarea treptată în precedenta profesie sau în sens mai larg, însușirea unei profesii noi;

Recuperarea morală – corectarea tulburărilor de comportament, preponderent la delicvenții juvenili.

Sub aspect metodologic, intervenția este în funcție de parametrii generali, cum ar fi tipul și gradul de disabilitate, dar și de parametrii individuali: potențial funcțional restant, vârsta cronologică și mintală, starea psihică generală, diagnostic și pronostic, etc. de cele mai multe ori se recurge la metodele combinate ce pot include: recuperarea prin învățarea și asimilarea unor comportamente adaptive, predominant afective și motivaționale dar și motrice, morale, intelectuale, sociale.

Recuperarea prin psihoterapie – refacerea psihică și psihosocială ca factor energizant al implicării subiectului în procesul recuperativ, se realizează prin tehnici sugestive, de orientare a activității spre situația care favorizează recuperarea sau relaxarea (fizică) cu efecte asupra ameliorării stărilor tensionale.

Recuperarea prin terapie ocupațională – antrenarea în activități ce constituie nu doar modalități de conservare a energiei și reechilibrare normală, afectivă și volițională, dar și modalități a unor abilități psihomotorice sau de elaborare a unor abilități profesionale, domenii: ergoterapie, ludoterapie, artterapie (meloterapie, prin dans). Concret, eficiența metodelor și tehnicilor recuperative se traduce prin nivelul de realizare al autonomiei personale, al adecvării comportamentelor la situație, al conturării de interese, al formării spiritului de responsabilitate și autocontrol, al însușirii de abilități motorii, etc. La fiecare dezavantaj legea vieții întotdeauna ne oferă și avantaje. Cât de problematic și dificilă ar fi dizabilitatea indiferent de acest fapt, se pot găsi soluții, metode de recuperare. În același moment recuperarea depinde de foarte multe circumstanțe, posibilități și necesități, însă cel mai important lucru este faqptul cât de mult își dorește persoana respectivă să se implice pentru a atinge rezultatele așteptate. Este nevoie de voință, perseverență, răbdare și încredere în propriile forțe. Persoanele ce au probleme cu aparatul locomotor, cum sunt cei cu PCI, se pot recupera și dezvolta unele abilități prin metode de recuperare:

kinetoterapie

terapia ocupațională

artterapia

recuperarea activă prin sport, dans, joc,

Kinetoterapia. Prin recuperare neuromotorie înțelegem un complex structurat de tehnici menit să redea mobilitatea întregului organism sau a segmentelor acestuia (Ionescu C.)

Atunci când ne referim la metode și proceduri corectiv-recuperatorii nu trebuie să neglijăm rolul benefic al compensării. După D.Damaskin (1973), în deficiențele motorii „elaborarea mecanismelor compensatorii este condiționată în mod substanțial de natura deficienței, de forma, de ritmul și gradul) în care s-a realizat recuperarea medicală și de alți factori”. Kinetoterapia urmărește echilibrarea musculaturii paravertebrale și a bazinului. În general sunt eficiente exercițiile simetrice, angajând abductorii coapsei, ca și mușchii paravertebrali, lombari, vizând mai ales să îi creeze persoanei simțul poziției corecte a bazinului și să tonifice mușchii care asigură echilibrarea acestuia.

Principiile tratamentului kinetoterapeutic în deficiența psihoneuromotoră au fost sistematizate în 1966 (Moțet, 2001). Cele mai importante fiind:

toate ființele umane au potențiale psihoneuromotorii incomplet folosite;

dezvoltarea psihoneuromotorie normală are loc în sens cervico-caudal și proximo- distal;

deprinderile motorii timpurii sunt dominante de mișcări reflexe;

dezvoltarea deprinderilor motorii respectă o succesiune de modele posturale și de mișcare;

activitățile orientate spre un anumit scop; cuplate cu facilitarea neuromusculară proprioceptivă sunt folosite pentru a accelera învățarea mersului și a deprinderilor de autoservire.

După D.Moțet, obiectivele recuperării prin kinetoterapie sunt:

conștientizarea capacității de a executa mișcări apropiat de cele normale și normalizarea răspunsului motor (voluntar și automat);

asigurarea forței și rezistenței în schemele de mișcare, necesare realizării activităților activităților cotidiene;

creșterea forței și rezistenței musculare, menținerea capacității de efort fizic în activități profesionale;

ameliorarea coordonării psihomotorii; recuperarea articularității și optimizarea acesteia;

prevenirea și eliminarea contracturilor provocate de folosirea disproporțională a forței musculare prin întărirea mușchilor antagoniști.

Strategia de intervenție terapeutică urmărește:

modificare și ameliorarea posturii deficitare a persoanei;

reducerea hipertoniei și a rigidității musculare la persoanele spastice, respectiv creșterea tonusului muscular la ataxici și atetozici ori la cei cu forme flasce;

re)educarea echilibrului static și dinamic;

re)educarea sensibilității tactile și proprioceptive;

re)educarea conduitelor de autodeservire în sensul integrării socioprofesionale.

Este recomandabil ca programul terapeutic să se realizeze integrat în cadrul ședinței de recuperare kinetoterapeutică, fie sub formă de joc în cazul copiilor, fie competițională (care să incinte la autodepășire).

Modificare lungimii și tonusului mușchilor care mențin echilibrul bazinului este în general consecința iar nu cauza înclinării laterale a acestuia în atitudinile scoliotice. Este necesar ca odată ce constituie aceste modificări să se corecteze și să se reechilibreze lungimea și tonusul acestor mușchi. Exercițiile fizice corective, analitice și cele pentru condiționare fizică generală trebuie să asigure formarea simțului ținutei corecte (a poziției corecte a bazinului), să asigure un tonus și o forță corespunzătoare grupelor musculare care trebuie să mențină ținuta corectă și poziția echilibrată a bazinului precum și să confere întregului organism vigoare generală necesară și înlăturarea stării de hipotonie generală. Dezvoltarea abilităților fizice la copii și tineri cu disabilități presupune dezvoltarea unor abilitățăți, care în rezultat vor contribui la îmbunătățirea stării fizice generale a acestor persoane, antrenarea sistemului muscular, diminuarea spasticității, scoliozei. Toate acestea sunt necesare pentru o integrare socială și psihologică a tinerilor cu disabilități. Nu în ultimul rând pentru adoptarea unui mod de viață cât mai independent. Astfel aceste persoane se vor simți utile pentru societate și pentru sine, devenind cetățeni activi în soluționarea problemelor comunității și personalității integrate. Dezvoltarea abilităților fizice la tinerii cu disabilități este un proces continuu de studiere, perfecționasre și antrenare, un proces prin care tinerii sunt ajutați să exerseze diferite forme de educație fizică în timpul odihnei, studiilor sau serviciului. Ajută la practicarea exercițiilor fizice pentru antrenarea sistemului muscular și corecția sferei locomotore.

Terapia ocupațională. Prioritatea fundamentală a terapiei ocupaționale este de a menține și de a dezvolta capacitățile individului uman, de a-i da posibilitate de a realiza diverse activități pentru a se învăța să se autocontroleze și să se orienteze în mediul înconjurător. Este o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia.

A.Popescu arată că terapia ocupațională cuprinde artterapia, playterapia, meloterapia, bibliografia, terapia recreațională, gimnastica curativă, lutterapia, brodatul, împletitul, etc ce implică afectivitatea, simțul estetic.

E.Verza arată că terapiile ocupațiile sunt de multe feluri dar pentru persoanele cu dizabilități cele mai semnificative se referă ludoterapia, muzicoteraia, dans,ergoterapia.

Ludoterapia. Jocul are un rol important pentru dezvoltarea senzorială, motrică, cognitivă și socială a persoanelor cu disabilități.

Pentru persoanele cu PCI, jocul rămâne o formă permanentă de recuperare. În general, jocul permite dezvoltarea senzorio-motrice, intelectuală, socializarea, stimulează creativitatea, imaginea propriei valori și are o valoare terapeutică și morală (whaley și Wong, 1987). Specialiștii trebuie să intervină stimulând copilul pentru a efectua un anumit exercițiu în timpul jocului. Se pot folosi jocuri individuale, colective, (Popescu, 1986). Jocurile asigură reeducarea unui anumit organ sau simț: jocuri ritmice, mobilizatoare, competitive, jocuri în diverse medii – apă, nisip.

Artterapia. Expresia plastică, desenul constituie o dimensiune a personalității globale, cu o structură și o existență proprie, cu o geneză anumită și cu un scop funcțional precis stabilit. Desnul constituie un mecanism complex, care antrenează multiple laturi ale psihologiei individului, având un caracter strict individual specific, în raport cu particularitățile subiectului, cu capacitatea acestuia de expresie, cu aptitudinile, cu nivelul cultural, cu afectivitatea și întreaga dinamică a personalității sale.

Strategiile de artterapie accesibile persoanelor cu dizabilități sunt: modelajul în plastilină sau lut, sculptura în lut, piatră, materiale din natură, pictura. Tehnicile ce țin de artterapie intră în categoria activităților ce caută o comunicare prin redescoperirea unor posibilități noi, care permit rediscoperirea unor posibilitățio noi, care permit proiectarea propriilor trăiri cât și libertatea de exprimare, asigurând reeducarea funcțională articulatorie, reeducă coordonarea vizual-motorie, tonifică mușchii și articulațiile membrelor.

Terapia prin dans. Prin dans se exprimă bucuria, speranța, tristețea – toată gama emoțiilor posibile. În terapia prin dans persoanele cu PCI sunt învățați să exteriorizeze trăirile interioare. Prin mișcările efectuate sunt dezvoltați grupele de mușchi afectați, se dezvoltă mobilitatea și activismul.

Terapia prin sport. În prezent se consideră că antrenamentul fizic este favorabil pentru toate persoanele cu disabilități. Putem menționa câteva jocuri sportive adaptate persoanelor cu PCI: tenisul de masă, badmintonul, șahul, înotul. Sportul poate fi folosit drept mijloc de reeducare complementar tehnicilor de kinetoterapie. El permite stimularea mișcărilor globale ale corpului, spre deosebire de recuperare, în care sunt folosite mișcările de corectare. Astfel, prin sport activitatea plictisitoare de recuperare devine atractivă și antrenată. Sportul cel mai complex care solicită întregul organism, pentru persoanele cu PCI este înnotul, care solicită coordonarea mișcărilor membrelor și a mișcărilor repiratorii.

Astfel, scopul final al recuperării persoanelor cu PCI se rezumă la:

restabilirea personalității persoanei;

dobândirea încrederii în sine, a siguranței și a unei anumite independențe în relațiile cu ceilalți, cu familia și societatea;

dobândirea de noi aptitudini, de interese ca să motiveze persoane și să-și un sens pozitiv vieții persoanele;

reincluderea într-o activitate practică utilă;

2. Dizainul aplicativ al cercetării

Scopul final al cercetării vizează recuperarea persoanelor cu paralizie cerebrală infantilă prin metode de kinetoterapie, masaj, exerciții de gimnastică curativă.

În acest context am selectat 10 pacienți deoarece sunt persoane internate în spitalul raional din Telenești în care activez de 8 ani în calitate de masor.

Vârsta cuprinde limitele dintre 2 luni până la 14 ani.

Toți subiecții sunt pacienți marcați de paralizie cerebrală infantilă, diferite forme și grade:

1.Scurtu Gheorghe 6 luni satul Ratuș și Bădarău Iulea s.Ghiliceni 3 luni – diplegie spastica,ușoara Distonie musculară

2.Frunza Mariea 1,6 luni satul Coropceni, Năstas Vasile 3 ani satul Mindrești,

Burlacu Ana 3 ani s.Căzănești,Șoltoeanu Ion 7 ani s.Ciulucani – diplegie, forma ușoară

3.German vasile 12 ani s.Brinzani ,Vișanu Olesea 9 ani s. Pistrueni ,Solomon Dorin 13 ani s.Verejeni ,Hincu Lilea 14 ani s. Negureni –Monoplegie de dreapta superioară

Diagnosticul a fost pus de către medicul neuropatolog care practic indică tratamentul: medicamentos, regim alimentar, tratament specific individual în care se include kinetoterapia

Principala țintă a kinetoterapiei (recuperarea si reabilitarea medicală) este readucerea și reintegrarea pacientului tratat, in viața sociala in timp optim

Termenul de kinetoterapie provine din gr. kinetos, care înseamnă mobil și therapeia, adică tratament. Termenul desemnează forma de terapie prin mișcare aplicată sau, mai simplu exprimat, utilizarea mișcării ca mijloc terapeutic

Kinetoterapia a devenit un termen impropriu, pentru ceea ce reprezintă, deoarece aria de activitate s-a dezvoltat astfel încât nu mai vorbim doar de terapie ci și de profilaxie și recuperare. Termenul care include toate cele trei ramuri este cel de kinetologie și se clasifică în:

KINETOLOGIA PROFILACTICĂ ce cuprinde totalitatea mijloacelor și metodelor ce se adresează întreținerii stării de sănătate

KINETOLOGIA DE RECUPERARE care se referă la  recuperarea deficitului funcțional

KINETOLOGIA TERAPEUTICĂ sau kinetoterapia

În practica de zi cu zi și în literatură se folosesc însă termenii de kinetoterapie profilactică, kinetoterapie de recuperare și kinetoterapie terapeutică.

Principalele obiective ale kinetoterapiei după Sbenghe T., (1999), de care ne-am condus în acțiunile noastre sunt:

PRINCIPIUL “PRIMUM NON NOCERE” = În primul rând să nu faci rău!

PRINCIPIUL ECONOMIEI DE EFORT – obținerea maximului de randament cu minimum de efort.

PRINCIPIUL INDIVIDUALIZĂRII TRATAMENTULUI – orice program kinetoterapic este adaptat după pacient, în funcție de vârstă, sex, stare de antrenament, stadiul bolii, afecțiuni asociate.

PRINCIPIUL DOZĂRII ȘI GRADĂRII EFORTULUI – dozarea efortului se referă la volumul efortului, iar gradarea efortului la maniera de execuție a efortului în timp (intensitate, numarul de repetari, frecvență și durata pauzelor). Exercițiile se introduc de la cele ușoare la cele grele.

PRINCIPIUL PRECOCITĂȚII TRATAMENTULUI – tratamentul kinetoterapeutic trebuie introdus imediat ce starea pacientului permite acest lucru, pentru a preveni instalarea de complicații.

PRINCIPIUL CONTINUITĂȚII TRATAMENTULUI – tratamentul trebuie menținut până la atingerea obiectivelor propuse.

PRINCIPIUL COLABORĂRII CU PACIENTUL – tratamentul nu are efect fără implicarea pacientului și colaborarea cu kinetoterapeutul.

PRINCIPIUL EVALUĂRII PACIENTULUI – la intrarea în sala de kinetoterapie se face evaluarea pacientului pentru a stabili obiectivele urmărite, după care se fac evaluări periodice pentru a urmări evoluția tratamentului.

PRINCIPIUL COLABORĂRII INTERDISCIPLINARE – colaborarea kinetoterapeutului cu medicul recuperaționist, psiholog, nutriționist, ș.a.

Obiectivele de bază ale kinetoterapiei au fost stabilite ca fiind nouă:

relaxarea

corectarea posturii și aliniamentului corpului

creșterea mobilității articulare

creșterea forței musculare

creșterea rezistenței musculare

coordonare, controlul și echilibrul

antrenarea la efort

reeducarea respiratorie

reeducarea sensibilității

2.2. Programul recuperativ complex aplicat la diferite categorii de vârstă

Dezvoltarea fizică în normă la 2-4 luni

Cu părere de rău dereglările funcțiilor SNC, prin urmare a dereglării tonusului muscular, este cea mai răspândită patologie la vârsta prunciei și timpurie. Observarea zilnică asupra copilului va permite depistarea insuficiențelor minore în dezvoltarea funcțiilor psihice și a imperfecțiunilor în deprinderile motore.

Pentru început am apreciat tonusul muscular al copilului. Copilul se dezbracă și se culcă pe burtică. Copiilor sănătoși această poziție le place și pot sta câteva minute, ținând capul ridicat și privind prin părți. Mâinile sunt îndoite la cot, pieptul puțin ridicat pe masă. Burtica și bazinul sunt lipite de masă, picioarele desfăcute. Cu privirea se trece peste coloana vertebrală. Ea trebuie să fie dreaptă. La copiii cu dereglare a tonusului muscular această linie este deplasată de la partea cervicală a gâtului pana la pliul dintre fese, Des 1.

Picioarele se întind și se observă dacă pliurile/cutele feselor și sub genunchi sunt simetrice. Copilul de obicei întoarce capul intr-o parte și în alta fără să prefere o anume parte. Flexiunea genunchilor are loc liber fă să fie ridicate de la masă.
apoi se întoarce pe spate și se duc observări asupra copilului. Ne convingem că copilul ne privește și ne zâmbește. E vesel și încearcă să bage pumnișorul în gură. Corpul este simetric față de linia mediană imaginară. Picioarele le flexează și sunt desfăcute lateral, des 2.

Dacă se observă asimetrie imediat se adresează neuropatologului

La 6-7 luni
De asemenea se evaluează dezvoltarea fizică a copilului. În poziția pe burtă copilul se ridică și se sprijină pe mâini, întorcând capul în părți. Corpul este simetric, des 3.

Pe spate se joacă cu mâinile le urmărește. Capul ușor poate fi flexat anterior. Singur se întoarce pe burtă / spate. Deja începe să șadă, iar spatele trebuie să fie drept, des 4.

La 9-10 luini
copilul stă pe patru membre (mâini și genunchi). Mâinile întinse, palmele desfăcute, poate să se sprijine numai într-o mână. Capul liber se întoarce în toate părțile, des 5.

Posibil copilul deja să înceapă să se târâie sau să se ridice în picioare ținându-se de margina pătucului , schimbând greutatea de pe un picior pe altul de pe o parte a corpului pe alta. Este important de observat dacă se sprijină pe toată talpa piciorului sau numai pe vârful degetelor ceea ce nu se admite, des 6.

În continuare vom prezenta programele terapeutice de kinetoterapie, gimnastică curativă desfășurate cu pacienții. Au fost desfășurate câte 10 ședințe (activități) cu fiecare pacient în parte, așa cum a fost indicat de către medicul neuropatolog. Cu copii până la 1 an am desfășurat numai masaj și elemente de kinetoterapie. Cu cei mai mai, mai cu seamă după 5 ani am aplicat atât masaj cât și gimnastica curativă – exerciții cu mingea individual și în subgrupuri de câțiva pacienți.

2.2.a. Program pentru copii până la 1- 5 ani

Tehnica masajului și exerciții de relaxare a musculaturii corpului copilului

De obicei masajul are caracter relaxant. Se începe cu netezirea. Mâinile alunecă foarte lin pe corpul copilului. Un moment important constă în tehnica scuturării membrelor, care de asemenea are efect de relaxare.

Se mai aplică tehnica vibrației pe puncte. Cu pernuța degetului arătător se apasă aspra unei zone timp de 10-15 secunde. E bine ca la inceput vibrația să nu fie puternică, dar să cresca gradual. Masajul punctiform se face prin 2-3 apăsări bibrante cu pauză de 3-5 secunde.

Deosebit de efective pentru relaxare sunt unele poziții și exerciții de jimnastică curativă (elemente de kinetoterapie).

Poziția embrionului.

Copilul stă culcat pe spate. Mâinile se încrucișează la piept,, picioarele se îndoaie la burtică, iar capul se flexează anterior. Copilul se leagănă dintr-o parte în alta, spre sine de la sine (5-10ori), des7.

Legănatul pe minge.

copilul se culcă cu burtica pe minge și se leagănă în toate direcțiile , sprijinindu-l cu o mână de piciorușe și spate. De asemenea contribuie la relaxarea sau tonifierea musculaturii, des 8.

Legănarea suspendată
copilul se ține de sub brațe vertical atârnând în aer și se leagănă în stânga /dreapta; vertical / orizontal, des 9. E bine să se efectueze în apă. Apa are efect relaxant și e util copilul să fie scăldat în cadă mare

În continuare se face masajul mușchilor flexori ai mînii care sunt localizati pe partea internă a mâinilor. Se masează mâinile și pieptul. se i-au ambele mâini și se scutură, dar fără a depune efort, câte 3-5 scuturări. Se poate aplica masajul punctat, des 10 și 11.

Se mai fac următoarele procedee.

Extinderea mâinilor flexate în cot, din poziția pe spate, pe o parte, pe burtă.

Extinderea laterală a mâinilor întinse, încrucișarea mâinilor pe piept cu extindere laterală.

„Boxarea” – extensia și flexarea mâinilor în succesiune

Ridicarea mâinilor în sus în succesiune, des 12

Ridicarea mâinilor în sus simultan.

Mișcări de rotire cu mâinile
Mișcări complicate: se flexează mâinile în cot, se ridică drepte în sus, iar se flexează și se extind în lungul corpului. Palmele orientate spre corp.

Rotirea antebrațelor. Mâinile flexate în cot, palmele orientate una spre alta (des 13), se întorc ambele antebrațe spre exterior cu palmele spre fața copilului des 14), din nou ambele antebrațe întoarse la poziția spre corp cu palmele întoarse spre matur des 15).

Îndoirea și dezdoirea degetului mare a mâinii. Pentru aceasta se efectuează masaj punctat la baza degetului mare pe partea ventrală a palmei, des 16.

Uneori dezdoirea degetului mare are loc numai după ce facem masajul punctiform lateral al tuturor degetelor, des 17.

Deseori se efectuează masajul energic care întărește mușchii extensori ai mâinii, plasați pe partea externă a antebrațului. Se fac lovituri cu palma deschisă (tăpușele) sau pe obiecte, jucării mai mari și tari. Des 18.

E bine ca copilul să fie învățat să lovească cu palma în apă în timpul băiței, sau să treacă cu palma peste fața d-vastă. Des 19.

Mai târziu cînd deja copilul deschide palma și o menține deschisă e bine de învățat copilul singur să bată Tăpușele sau să joace jocuri cu degetele făcând masajul degetelor.
Pentru dezvoltarea reflexului de apucare de câteva ori pe zi la vârsta de 3-4 luni se joacă cu degetele copilului punând degetul propriu în palma copilului. Apoi se pun inele, jucării pe care e ușor să le apuci. Se urmărește ca degetul mare să fie plasat în fața celorlalte patru degete, des 20. copilul este stimulat ca singur să apuce corect obiectul jucărie, care e atârnat de asupra pătucului. În continuare se încurajează ca să ia obiectul din diferite poziții: de pe spate, burtică, șezândă.

Pentru dezvoltarea funcției de sprijin cu mâinile copilul se pune cât mai des pe burtică. Se urmărește ca copilul să țină palmele deschise, astfel va învăța să ridice corpul pe mâinile întinse, moment important pentru târât, des 21.

Iată câteva exerciții speciale.

copilul se ține în aer, cu mâna stângă se sprijină burtica iar cu dreapta picioarele ridicându-le în sus. Se poate ca copilul să fie ținut de picioare iar cu mâinile să se sprijine de o minge mare. Aceasta dezvoltă reflexul de întindere innainte și de deschidere /desfacere a degetelor. De asemenea se trage in aceiași poziție spre sine astfel copilul încercând să desfacă degetele. Des 22.

– la legănarea pe minge, rostogolim mingea astfel ca copilul să atingă podeaua cu mâinile. Des 23.

– Ținând copilul de ambele picioare cu o mână, iar cu cealaltă corpul lăsați să cadă de pe genunchii dvoastră pe podea cu capul în jos. Este important ca copilul să întindă mâinile și să atingă podeaua. Acest exercițiu le întărește musculatura mâinilor iar ulterior când cad ei se sprijină mai bine în mâini și nu-și lovesc nasul.
– Copilul stă pe burtă și se sprijină de mâini. Maturul ia umerii copilului îi trage în urmă astfel dezvoltând posibilitatea de a se sprijini bine pe mâini. Des 24.

– Copilul stă în 4 labe. Maturul ridică capul copilului. În acest timp are loc întinderea mâinilor și extensia degetelor, des 25.
– "Roaba" – mersul pe mâini. .

În a doua jumătate a anului e necesar să dezvoltăm funcția de manipulare cu obiectele, să o ia și să efectueze diferite acțiuni: să monteze piramide, cuburi. Este cunoscută legătura dinte dezvoltarea motricii fine a mâinilor și a degetelor și dezvoltarea intelectuală. Aceasta contribuie la apariția timpurie a vorbii, a capacității de citire. E bine să se acorde atenție masajului degetelor și mâinilor. E bine să apese butoane, să învârtă discuri, cânte la pian ș.a.

Procedee și exerciții pentru relaxarea mușchilor coapsei și gambei, și dezvoltarea funcției de sprijin pe talpă.
Când sprijinim copilul de sub braț, dacă mușchii aductori ai coapsei sunt încordați, atunci copilul încrucișează picioarele. Des 26.

de aceea înainte de a efectua gimnastica curativă (kinetoterapia) e bine să relaxăm acest grup de mușchi prin masaj. Masajul constă în netezirea părților externe și interne a picioarelor
Procedeele de dezmorțire și frământare se aplică numai pe partea externă a coapsei. Atenție se acordă mușchilor spatelui, fesieri și lombari.

Este efectiv masajul pe puncte combinat cu îndepărtarea picioarelor copilului genunchii fiind flexați și anume-

atingeți-vă cu unu două degete de locul articulației coxofemurale laterale, des. 27. Se simte o gropiță. Atent efectuând mișcări vibratorii se apasă, se scutură, se depărtează lateral, interior. Trebuie atent de îndeplinit aceste mișcări pentru a preveni contrariul – încordarea musculară.
Faceți masajul punctat pe zona interioară a mijlocului coapsei, des. 28. Simultan mișcați lateral și scuturati piciorul, aceasta va relaxa mușchiul, des.29.

Îndepărtarea simultană a picioarelor flexate se va efectua numai după relaxare prin mișcări vibratorii fără efort.

După aceasta între picioarele copilului se pune un scutec (chiloței) pentru a îndepărta picioarele copilului Des. 30.

Acum putem executa pași, tropăit cu tălpile picioarelor pe masă, podea.

E foarte folositor exercițiul de „tâtâre” reflectorie. Des 32. Copilul trebuie învățat să se joace cu propriile picioare – să le ducă la gură. Multe exerciții se fac în timpul băiței. Apa caldă foarte bine relaxează mușchii.

În caz de încordare a mușchilor posteriori a gambei, de obicei copilul stă în vârful degetelor (fiind ținut de subțioară), ca balerina, iar mușchii anteriori sunt flasci. De aceea e nevoie ca masajul să fie diferențiat.

Poziția inițială: copilul stă pe spate, picioarele în genunchi îndoite, puțin depărtate.
la început facem masajul tălpilor cu scuturarea tălpii și îndoirea ei înainte. Pentru a ușura îndoirea (flexarea) apăsați atent pe linia de trecere a tălpii în gambă, des.33.
mai apoi pentru a întări mușchii extinși se face masajul mușchilor de pe partea anterioară a gambei și tălpii (netezire, fricțiune).

Totodată, suprafața posterioară a gambei se masează fin (netezire, fricțiune, frământare și dezmorțire, scuturarea mușchiului gastrocnemian).

După aceasta întoarceți copilul pe burtică. Îndoiți picioarele în genunchi, gamba verticală perpendicular pe suport (masă) și fin, plastic, cu mișcări vibraționale apăsați pe tălpi, extinzând tendonul lui ahile, des.34.

Copilul rămâne culcat pe burtică pe masă, iar picioarele atârnă peste margina mesei, des 35.

Pentru dezvoltarea funcției de sprijin a tălpilor sunt recomandate exerciții bazate pe reflexe. Cu ajutorul degetelor arătător și median apucați tălpile copilului, iar cu cel mare apăsați pe talpă la baza degetelor – talpa se va îndoi (flexiune). După aceasta treceți cu degetul mare apăsând pe partea externă a tălpii spre călcâi – are loc dezdoirea tălpii (extensie).

Masajul suprafeței dorsale(dosul) a tălpii constă în netezirea cu degetele mari de la baza degetelor spre gambă, îndoind laba piciorului în articulația metatarsiană în față și în spate. Sunt utile următoarele exerciții:

– Reflexul de sprijin și întindere (dezdoire) a picioarelor. Susținând copilul în poziție verticală, permiteți-i să se sprijine de suprafața mesei. Atunci când talpa se atinge de masă are loc întinderea picioarelor..

– Mersul «reflectat”. Țineți copilul în poziție verticală, puțin înclinându-l în față. La atingerea tălpii cu suprafața tare a mesei el va începe să facă pași.
– Dezdoirea picioarelor și sprijinirea pe talpă este stimulată de târâtul reflector, târâtul în poziție semiverticală și pe spate.
– În timpul legănării (balansării) pe minge urmăriți ca copilul când se mișcă în urmă să fixeze talpa pe masă și singur să se împingă. Nu-i permite-i poziția „balerină” . dacă e nevoie ajutați-l, des 36. Puneți mingea mare de plastic în pătuc la picioare și lăsați să o împingă cu picioarele, des 37.

– "Pași alunecători” – se recomandă copiilor mai mari de 4 lunicând dispare hipertonusul fiziologic al mușchilor flexori.

Sunt utile exercițiile în cada cu apă caldă, când scăldăm copilul. Copilul este ținut în poziție verticală, fixându-i pieptul și spatele cu ambele mâini. Puneți-l cu picioarele pe fundul căzii, mișcându-l în capătul opus, schimbând greutatea de pe un picior pe altul, stimulând astfel, pășirea / mersul, des 38. !Atenție! pe fundul căzii puneți un covoraș să nu lunece.

Când înotați, stimulați copilul să se respingă de marginea căzii. Des 39.

Cu copii mai mari acest exercițiu se transformă în joc, spunându-i copilului „Fă-te mic”, „Fă-te mare”.

Atenție! Nu se recomandă să stimulați și să impuneți copilul să meargă înainte de timp. Copilul se va ridica și va merge când va fi fiziologic și fizic pregătit! Contrar se vor deforma picioarele. Evitați mersul de „balerină”

Procedee de masaj și exerciții pentru întărirea mușchilor.
experiența îndelungată dovesește că masajul și gimnastica regulată și zilnică întărește sistemul muscular al copilului, ceea ce e foarte important pentru copiii cu hipotonie.
pentru întărirea mușchilor posteriori a trunchiului (mușchii posteriori ai gâtului, spatelui, feselor) se folosesc toate procedeele masului, numai că se aplică mai energic la etapa de fricțiune și dezmorțire. Se folosesc bătăile ușoare: procedeul frământării cu degetele, lovituri cu palmele, ciupitul.
Este benefic masajul pe puncte – metoda tonifiantă – apăsări rapizi, întrerupte cu pernuțele degetelor arătător, mare și mediu, asupra unui punct (zone) pentru suscitarea unui anume mușchi. Exercițiile se aleg în dependență de vârsta copilului.

– Plasarea frecventă a copilului pe burtică și examinarea jucăriilor. Dacă greu ține capul sub piept i se pune un rulou.
– Întoarcerea pe o parte cu extinderea reflectoră a coloanei vertebrale.
– Întoarcerea de pe spate pe burtică cu și fără ajutor..
– Târâtul reflector

Târâtul în poziție semiverticală.
– Târâtul pe spate.
– Poziția „Înotătorului”: maturul susține copilul cu o mână sub piept (torace), cu lata de picioare.
– „Zbor” pe burtă cu susținere: maturul ține copilul de sub piept cu ambele mâini, iar piciorușele lui se sprijină în pieptul maturului.
– „Zbor” fără suport. Des 40.

– Menținerea trunchiului în aer. Așezați copilul pe marginea mesei în așa fel ca umerii și pieptul să atârne în aer.

– Menținerea picioarelor în aer. Copilul stă pe margine mesei iar picioarele atârnă în aer. des. 41).

pentru copii mai mari recomandăm aplecări din poziția în picioare, des 42.

– „Roaba”- mersul în mâini.
– Ridicări din poziția pe burtă.
– Foarte utile sunt mersul și târâtul în 4 labe. Este un antrenament bun pentru întreg organismul copilului, mușchilor spatelui, gâtului și picioarelor. De asemenea recomandăm cățăratul și târâtul pe sub alte obicte (scaune. masă). Des 43.

Pentru întărirea mușchilor părții anterioare a trunchiului (burtă, gât) pe lângă masaj recomandăm ciupitul și masajul pe puncte în jurul ombilicului. Mișcări din poziția culcat pe spate cu picioarele.

Începând cu 1,5-2 luni se pot face următoarele exerciții suplimentare:

Întoarcerea pe o parte
– Întoarcerea de pe spate pe burtă

Ridicare din poziția orizontală în semiverticală și invers.
aceste exerciții se îndeplinesc ținând micul pe genunchi, numai să aveți grijă de cap să cu se arunce. Des 44.

– Culcarea cu spatele pe minge.
– "Zbor pe spate" на спине (des. 45)

– Așezări cu ducerea mâinilor lateral.
– Așezări cu mâinile îndoite.
– Înclinări din poziție în picioare. des. 42).
– Ridicarea picioarelor întinse.(atinge cu picioarele până la bară). La început cu maturul apoi singur.
– Întoarcerea trunchiului în părți. Des. 46).

copii mai mari efectuează așezări din poziția culcat, sinestătător sau ținându-se de mânuță. Des. 47).

Procedee de masaj și exerciți în asimetria tonusului muscular

al trunchiului și a picioarelor.
O examinare atentă a micuțului depistează asimetria tonusului muscular. Dacă corpul e înclinat in una din părți atunci este motiv de neliniște.

Dacă avem asimetrie corporală, atunci dorsul curburii va fi orientat spre partea cu un tonus mai jos. Picioarele și bazinul sunt întoarse spre partea cu tonus muscular ridicat, uneori umărul e mai jos, iar capul e înclinat în aceiași parte. Mișcările membrelor din partea cu tonus muscular ridicat pot fi mai expresive sau din contra mai slabe.
Masajul special și gimnastica curativă (kinetoterapia) se desfășoară pe fond de activițăți stimulative în dependență de vârstă. Scopul principal – normalizarea tonusului muscular a întregului corp al copilului.
În caz de încordare, tensionare musculară se efectuează masaj tonifiant, și invers.

Se masează neapărat întreg corpul copilului: spatele, pieptul, mânuțele și piciorușele, respectând procedeele masajului în dependență de tonusul muscular.

Exercițiile speciale se îmbină cu procedee de masaj relaxant. De ex., vibrația mușchilor trunchiului și picioarelor (din partea cu tonus ridicat) e urmată cu întinderea acestor mușchi.
acesta se execută în felul următor. Copilul e culcat pe burtă cu partea cu „curbură” spre sine mai aproape de marginea mesei. Cu ambele mâini luați copilul din partea mușchilor spastici, ținându-l strâns lângă corp, efectuați vibrația și extinderea trunchiului și piciorului, parcă vă legați cu copilul. Mâinile stau pe partea laterală a trunchiului. Când efectuați vibrația o mână alunecă în jos pe picior spre talpă. În final capul micuțului va fi între braț și antebraț. În așa poziție se poate de purtat copilul în brațe. Des. 48.

Cu piciorul și mâna încordată se efectuează scuturări.
Rostogolirile de pe spate pe burtă de asemenea pot normaliza tonusul muscular, dacă se vor îndeplini peste partea „curbată”. Rețineți copilul în timpul rostogolirii și treceți cu degetele de-a lungul coloanei vertebrale. (des. 49).

Este important ca în timpul somnului poziția corpului copilului să fie dreaptă, folosindu-se două rulouri de o parte și de alta a corpului.

Exerciții pentru dezvoltarea echilibrului
Nu vă fie frică să purtați copilul în brațe în diferite poziții. Schimbați poziția corpuluui în timpul somnului.

Pentru antrenarea aparatului vestibular sunt utile următoarele exerciții.

Legănarea în poza embrionului
– Legănarea pe burtă și pe spate pe minge
– Legănarea în brațe.
– Învârtiri (rotiri) cu copilul în brațe
– Rotiri orizontale. În picioare, puneți copilul pe umăr cu burtica în jos, des. 50.

Rotițivă, dar cu precauție. Schimbați direcția. Apoi rotiți copilul ținându-l pe o parte. Des. 51). Repetați rotirile punând copilul pe altă parte.

Rotiți copilul ridicându-l deasupra capului. Aplecați-l până la podea și iar ridicați-l. tempoul mișcărilor / rotațiilor să fie normal! Timp acordat câte 10-15 secunde la fiecare exercițiu, ajungând la 30-40 secunde. Opriți-vă înainte ca copilul să dorească.
– Legănați copilul pe verticală sus-jos, atingând cu picioarele dușumeaua, astfel se va dezvolta capacitatea de a se sprijini pe picioare.

Avionul – Culcați-vă pe spate și legănați copilul deasupra corpului vostru, pe genunchi, faceți înclinații în dreapta / stânga. El e avionul.

– Rostogolirea Buturugii. Cu ambele mâni puneți copilul pe o parte și rostogoliți-l în diferite părți. Proceda-ți astfel până îi va reuși singur.

– De-a împinselea. Dacă copilul stă în 4 labe puțin împingeți-l, stimulați-i mișcarea. Faceți-o în formă de joc.

– Legănatul împreună cu copilul în balansoar, hamac.
– Rotirea de mâini. Rotiți copilul ținându-l de mâini în ambele părți. Des. 52).

– Caderea.Apucați copilul de ambele subțiori. Aruncați-l în sus și prindeți-l.
– Legănare cu capul în jos. Copilul se apucă de picior cu fața spre matur și cu capul în jos se rotește, leagănă. Se recomandă să se execute cu precauție. Mulți părinți au frică de această poziție, însă copilul este deprins cu ea, doar în ultima lună de sarcină în uterul mamei el se află în poziția cu capul în jos. Se recomandă cât mai des să se schimbe poziția corpului copilului.

2.2.b. Program pentru persoane de la 5 până la 14 ani.

Programul conține masaj, kinetoterapie și exerciții cu mingea pentru dezvoltarea forței, puterii, rezistenței organizmului. Iată ce exerciții au fost efectuate cu ei.

Aruncarea mingii: de la rostogolire la aruncare

Simplificate

Complicate

Prinderea mingii: de la „a ține- la a prinde”

Simplificate

De la truncate la prindere

simplificare

Putere, rezistență, viteză

Putere/forță

Musculatura poate:

• Depăși rezistența

• Să se opună rezistenței

• să reziste la rezistență

Antrenarea puterii

Antrenare prin prindere, apucare, mișcare

Antrenarea puterii e importantă în fiecare

zi pentru profilaxia disbalanței neuro-musculare.

Întărirea mușchilor cu mingea mare

Întărirea mușchilor cu „parașuta” și diferite mingi mari

Dezvoltarea puterii cu ajutorul mingii:

Aruncarea mingii în sus, din poziție culcată

Aruncarea mingii printre picioare cu prinderea ei

Aruncarea mingii

din picioare cu mâinile întinse

și ridicarea mingii cu picioarele

Rotirea mingii cu mâinile întinse în față

Rezistența

Rezistența este împotivirea organismului la oboseală. Antrenarea rezistenței

optimizează lucrul inimii și metabolismului organismului.

8. Mobilitate și relaxare

Prin mobilitate subînțelegem capacitatea de a mișca ușor și în volum

deplin cu diferite articulații.

9. Relaxare

Masaj: „Familiarizarea cu materialul”

Masaj în formă de joc „Prăjitură cu stafide”

Participanți – 3, pătură și matras

Culcăte pe matras și imagineză-ți că ești aluat din care se va coace o prăjitură.

Etapele de coacere a prăjiturii:

La început se șterge masa

Se toarnă făină

Făina trebuie întinsă pe masă

Fac aluatul și îl frământă

În aluat se adaugă stafide și îl frământă.

• după 10 minute schimbați-vă cu rolurile.

10. Aptitudinea de a simți ritmul

Abilitatea de a simți ritmul face posibilă organizarea mișcărilor și perceperea

ritmului

Lucrul cu muzica

Rotirea mingii în jurul tău din poziție șezândă

Minge se rostogolește pe „8”. Varianta II- cu ochii închiși

Mingea în jurul șoldurilor / Rostogolirea mingii pe mână

Mișcând mingea în jurul șoldurilor nu uita să faci mișcări de rotire a trunchiului

Aruncarea mingii peste picior (drept, stâng)

.

Lovirea mingii în genunchi / Lovirea mingii de perete

.

Lovirea mingii șezând, apoi cu rotire

Lovirea mingii cu așezări

Bughi-bughi șezând

Materiale: o piesă muticală în 4 bătăi.

E nevoie de antrenament până se va primi, dar e foarte interesant.

Poziție: șezândă. În ritmul muzicii se efetuează următoarele mișcări

1. de 2 ori te lovești pe șolduri;

2. de 2 ori bați în palme;

3. de 2 ori de întins mâinile înainte încrucișându-le

4. întoarcerea capului la dreapta, la stânga;

5. mâinile se pun la talie și de 2 ori te înclini: în dreapta în stânga

6. la două bătăi ale muzicii ridici mâna dreaptă la nivelul cotului, apoi stânga

7. la 2 bătăi a muzicii cu palmele lipite una de alta de efectuat mișcări de rotire ritmice în dreapta, apoi în stânga.

8. te ridici.

9. te așezi.

10. Ridici piciorul drept.

11. ridici piciorul stâng.

2.3. Analiza calitativă a eficienței programului de recuperare aplicat

În cercetarea noastră reflectăm activitățile realizate cu 10 pacienți de vârstă diferită. Evident că în realitate, fiind angajat în funcție de specialist principal al raionului în vederea kinetoterapiei și gimnasticii curative cu persoane cu paralizie cerebrală sau disfuncții neuromotorii, am cuprins un număr mai mare de pacienți.

Acești 10 pacienți cu care am lucrat se află la evidența neuropatologului și periodic facilitează de tratament, inclusiv masaj, kinetoterapie, gimnastică. Paralel noi invățăm părinții cum să facă masajul zilnic al copiilor , ce exerciții să aplice.

În urma celor 10 ședințe desfășurate starea pacienților s-a îmbunătățit, starea somato-psihică la fel s-a schimbat spre bine. Unii copii (…………. ) au adăugat în greutate câte 200 g, deoarece s-a ridicat pofta de mâncare prin activizarea metabolismului organismului.

S-au observat progrese în calitatea mersului: s-a mărit viteza de deplasare, stabilitatea verticală a corpului, exactitatea apucării obiectelor și de manipulare cu ele. Sunt schimbări în tonusul muscular: la unii s-a relaxat, iar la alții s-a normalizat turgorul pielii.

Atât copiii cât și părinții lor sunt mulțumiți de tratamentul primit.

Încheiere

dereglările proceselor de cunoaștere la copii cu PCI se manifestă din cauza dezvoltării insuficiente a motricității.

Forma și gravitatea maladiei este legată de perioada diferită de dezvoltare a funcțiilor motore, starea intelectului depinde de timpul începerii tratamentului corecțional- sistematic.

Schemele incorecte de mișcare la copii cu PCI se pot fixa și duc la formarea pozițiilor patologice ale corpului și membrelor.

La școală copilul va întâlni dificultăți în activitatea de muncă și în procesul de învățare. Toate pozițiile incorecte împiedică dezvoltarea mișcărilor și deprinderilor de autodeservire.

Nivelul gravității defectului motor nu întotdeauna este factorul determinant în nedezvoltarea activității perceptivo-senzoriale la acești bolnavi.

Este foarte important să urmărim dezvoltarea percepției de la primii ani de viață ai copilului, precizia și finețea care sunt în strânsă legătură cu mișcările copilului.

Prima descriere clinică a PCI a fost făcută de V Little în 1953, de unde și provine denumirea de boala Little. Termenul de PCI îi aparține lui Z.Freud, care în 1893 a propus de a uni toate formele de paralizie spastică prenatală cu simptome asemănătoare în grupa PCI.

Paralizia cerebrală infantilă alcătuiește un grup de sindroame patologice care apar la lezarea creierului (8). PCI se dezvoltă în rezultatul lezării măduvei spinării și a crierului, din diferite cauze prenatale și în timpul nașteri. Simptomul principal al PCI constituie dereglarea motricității în legătură cu reținerea în dezvoltarea incorectă a reflexelor statochinestetice în patologia tonusului muscular. Pe lângă dereglările SNC secundar în timpul vieții apar schimbări în fibrele nervoase și musculare, articulație, ligamente, cartilaje. La simptomul principal al PCI – dereglarea motricității, în majoritatea cazurilor, se adaugă dereglări psihice, de vedere, de auz. La unii copii se adaugă sindromul convulsiv.

Etiologia PCI este variată și se împarte în cauze prenatale și postnatale. În practică mai des se întâlnește o combinație de acești factori care acționează la diferite etape de dezvoltare. Este de menționat faptul că PCI nu este o boală genetică, nu se transmite prin ereditate.

Structura și gravitatea tulburărilor motorii în PCI depind de localizarea și extinderea leziunii pe creier cât și de neuropatogeneza postnatală.

Diplegia spastică mai e cunoscută sub denumirea de boala sindromul Littl. Este cea mai des întâlnită formă de PCI.

Recuperarea este o acțiune de restabilire a stării inițiale, un proces de refacere a capacității de a efectua o anumită activitate.

scopul recuperării constă, pe de o parte, în valorificarea optimă a posibilităților de revitalizare a structurilor funcționale alterate, și, pe de altă parte, în antrenarea structurilor neafectate pentru a crea și consolida comportamente și abilități noi, echivalente cu cele deficitare.

Persoanele ce au probleme cu aparatul locomotor, cum sunt cei cu PCI, se pot recupera și dezvolta unele abilități prin metode de recuperare: Kinetoterapie, terapia ocupațională, artterapia, recuperarea activă prin sport, dans, joc.

În cercetare au fost incluși 10 pacienți. Toți subiecții sunt pacienți marcați de paralizie cerebrală infantilă, diferite forme și grade:

Diagnosticul a fost pus de către medicul neuropatolog care practic indică tratamentul: medicamentos, regim alimentar, tratament specific individual în care se include kinetoterapia

În urma celor 10 ședințe desfășurate starea pacienților s-a îmbunătățit, starea somato-psihică la fel s-a schimbat spre bine.

Atât copiii cât și părinții lor sunt mulțumiți de tratamentul primit.

Bibliografie

Bândilă Aurelia. Handicap și reabilitare. Cluj 1996

Albu Adriana. Asistența psiho-pedogogică și medicală a copiilor deficienți fizic. București 1998.

Gotovțev P.I. Cultura fizică medicală și masajul.chiș.,1999

Ionescu N. Adr. Gimnastica medicală. București 1964

Păunescu С. Copilul deficient -cunoașterea și educația lui. București 1983

Manual de educație pentru sănătate. Fondația Soros 1996

Negoiescu M. Reabilitarea bolnavilor cu dificiențe motorii. București 1966

Sbenghe Т. Kinetologie profilactică. București 1987

Rădulescu A. Electroterapie. București 1991

BobanescuN. Reeducarea neuro-motorie. București 1968

Ulmeanu FI. Medicina culturii fizice. București 1965

Laparin E. Un mediu echilibrat pentru copilul cu nevoi speciale.

Unicef „Hai să comunicăm" 2004 Compartimentul 5 „Paralizie cerebrală".

Carata Dumitru. Neurologie, Chișinău 1998.

Albu C-tin, Gherguț Alois, Albu Mihai – Dicționar de kinetoterapie, Ed. Polirom, Iași, 2007

Sbenghe T. – Bazele teoretice si practice ale kinetoterapiei, Ed.Medicală, Buc., 1999

Шипицына А.М. Мамайчук И.И., Детский церебральный паралич. Москва 2001

Шипицына А.М. Необучаемый ребенок в семье и обществе. Москва 2002

Мастюкова ЕМ. Развитие моральных навыков самообслуживания, Дефектология № 1-1983 и № 2-1984, 1985

Бабенкова Р.Д., Орлова О.Б. Организация лечебной физкультуре в школе для детей с ДЦП. Дефектология № 3-1983

Бабенко Р.Д., Боброва Н.И. Особенности координации движений у учащихся дефектами развития ДЦП Дефектология № 5-1983

Самсонова Л.Н. Состояние двигательной функции рук у учащихся с ДЦП на основе изучения ортопедического статуса. Дефектология № 2-1982

Симонова И.В. Формирование пространственных-временных представлении у детей с ДЦП. Дефектология № 4; 6-1981

Иполитова В.М. Характеристика состава учащихся школ-интернатов для детей с ДЦП. Дефектология № 5-1980

Ермоленко НА., Скворцова НА, Неретина А.Ф. Етнико-психологическии анализ развития двигательных перцептивных и речевых функций у детей с ДЦП. Дефектология № 3 – 1982

Эйдинова М.Б., Павдина-Винарская Е.И. Детский церебральный паралич и пути его преодоления. Москва, Медицыны 1959

Шипицына А.М. Детский церебральный паралич. Москва 2001

Шипицына А.М. Необучаемый ребенок в семье и обществе. Москва 2002

Алферова F.B. Новые подходы к корекционно-развивающей работе с детьми страдающими ДЦП. Дефектология №3-2001

Мастюкова E. Физическое воспитание детей с детским церебральным параличем. Москва 1994

Слынгев П., Банкова Ст. Руководство по кинезитерапий. Софья 1978

Методические рекомендации. Востановление двигательных функций конечностей у больных детским церебральным параличем с помощю комплексной електротерапий и корекций движений при ходьбе. Москва 1989

Индрунова И.А. Совмесная работа педагога и психолога по корекции личности с детским церебральным параличем. Владимир 1988

Капталян К. Еидрокинезотерапия в ортопедии. Москва 1986

Методические рекомендации. Этапное лечение больных детским церебральным параличем. Одесса 1991

Ефименко H.H., Сермеев Б.В., Содержание и методика занятий физкультурой с детьми страдающими церебральным параличем. Москва 1991

Барская М.М., Болтаев Э.К., Райбеков Д.Р. Физиотерапевтические методы лечение больных с детским церебральным параличем. Ташкент 1988