Recuperarea Acvatica A Copilului Deficient Mintal

Introducere……………………………………………………………………………………….4

Capitolul I RECUPERAREA ACVATICĂ………………………………………..4

2.1. Forme terapeutice în mediul fluid………………………………………………..6

2.1.2. Hidrokinetoterapia……………………………………………………………………7

2.1.3. Înotul terapeutic……………………………………………………………………….8

2.2. Influențele mediului acvatic asupra organismului…………………………9

Indicații și contraindicații în practica terapeutică……………………..11

Capitolul II COPILUL DEFICIENT MINTAL………………………………..13

Particularitățile bio-psiho-motrice ale copilului deficient mintal 13

2.2 Forme de manifestare și factori specifici……………………………………..18

Capitolul III SINDROMUL DOWN (Trisomia 21)…………………………….23

3.1. Sindromul Down determinat de o non-disjuncție primară…………..24

3.2. Trisomia 21 determinată de o translocație…………………………………..25

3.3. Sindromul Down în „mozaic”……………………………………………………..25

3.4. Trisomia 21 parțială…………………………………………………………………..

3.5. Sindromul Down familial……………………………………………………………

3.6. Sindromul dismorfic……………………………………………………………………

3.6.1. Dismorfia cranio-facială…………………………………………………………….

3.6.2. Dismorfia somatică……………………………………………………………………

3.7. Sindromul malformativ……………………………………………………………….

3.8. Debilitatea mintală……………………………………………………………………….

3.9. Problemele medicale la pacienții cu sindrom Down………………………..

3.9.1. Afecțiuni care apar în sindromul Down…………………………..

3.9.2. Speranța de viață……………………………………………………………………..

Capitolul IV LEGISLAȚIA INTERNĂ ȘI INTERNAȚIONAlĂ………………..

4.1 Legislație internă și internațională……………………………………..

4.2 Evaluarea copiilor cu dizabilitați……………………………………………………

4.2.1 Obiectivul……………………………………………………………………………………

4.2.2. Etapele evaluării copiilor cu dizabilități……………………………………………..

4.2.3Tipuri de evaluare a copiilor cu dizabilități…………………………………………

4.3.Principii ale educației incluzive……………………………………………………….

4.4. Educația incluzivă a copiilor cu dizabilități……………………………………

4.4.1. Integrarea scolară……………………………………………………………………..

4.4.2. Profesorul de sprijin…………………………………………………………………..

4.4.3. Profesorul intinerant……………………………………………………………………………..

4.5. Protecția copilului cu dizabilități…………………………………………………..

Capitolul V CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ………………………………………….

5.1.Motivația alegerii temei……………………………………………………………….

5.2. Locul și perioada desfășurării cercetării………………………………………

5.3. Sarcinile cercetării…………………………………………………….

5.4. Ipoteză…………………………………………………………………………………………

5.5 Subiecți…………………………………………………………………..

5.6 Desfășurarea cercetării…………………………………………………

5.6.1.Programul de activitate acvatică cu copilul cu sindrom Down…….

5.6.1.1. Masajul……………………………………………………………………………………

5.6.1.2. Exercițiile fizice în apă…………………………………………………………….

5.7 Analiza și interpretarea datelor rezultate în urma studiului…………….

CONCLUZII……………………………………………………………………………………..

Pagini 72

=== RECUPERAREA ACVATICA A COPILULUI DEFICIENT MINTAL ===

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………………….4

Capitolul I RECUPERAREA ACVATICĂ………………………………………..4

2.1. Forme terapeutice în mediul fluid………………………………………………..6

2.1.2. Hidrokinetoterapia……………………………………………………………………7

2.1.3. Înotul terapeutic……………………………………………………………………….8

2.2. Influențele mediului acvatic asupra organismului…………………………9

Indicații și contraindicații în practica terapeutică……………………..11

Capitolul II COPILUL DEFICIENT MINTAL………………………………..13

Particularitățile bio-psiho-motrice ale copilului deficient mintal 13

2.2 Forme de manifestare și factori specifici……………………………………..18

Capitolul III SINDROMUL DOWN (Trisomia 21)…………………………….23

3.1. Sindromul Down determinat de o non-disjuncție primară…………..24

3.2. Trisomia 21 determinată de o translocație…………………………………..25

3.3. Sindromul Down în „mozaic”……………………………………………………..25

3.4. Trisomia 21 parțială…………………………………………………………………..

3.5. Sindromul Down familial……………………………………………………………

3.6. Sindromul dismorfic……………………………………………………………………

3.6.1. Dismorfia cranio-facială…………………………………………………………….

3.6.2. Dismorfia somatică……………………………………………………………………

3.7. Sindromul malformativ……………………………………………………………….

3.8. Debilitatea mintală……………………………………………………………………….

3.9. Problemele medicale la pacienții cu sindrom Down………………………..

3.9.1. Afecțiuni care apar în sindromul Down…………………………..

3.9.2. Speranța de viață……………………………………………………………………..

Capitolul IV LEGISLAȚIA INTERNĂ ȘI INTERNAȚIONAlĂ………………..

4.1 Legislație internă și internațională……………………………………..

4.2 Evaluarea copiilor cu dizabilitați……………………………………………………

4.2.1 Obiectivul……………………………………………………………………………………

4.2.2. Etapele evaluării copiilor cu dizabilități……………………………………………..

4.2.3Tipuri de evaluare a copiilor cu dizabilități…………………………………………

4.3.Principii ale educației incluzive……………………………………………………….

4.4. Educația incluzivă a copiilor cu dizabilități……………………………………

4.4.1. Integrarea scolară……………………………………………………………………..

4.4.2. Profesorul de sprijin…………………………………………………………………..

4.4.3. Profesorul intinerant……………………………………………………………………………..

4.5. Protecția copilului cu dizabilități…………………………………………………..

Capitolul V CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ………………………………………….

5.1.Motivația alegerii temei……………………………………………………………….

5.2. Locul și perioada desfășurării cercetării………………………………………

5.3. Sarcinile cercetării…………………………………………………….

5.4. Ipoteză…………………………………………………………………………………………

5.5 Subiecți…………………………………………………………………..

5.6 Desfășurarea cercetării…………………………………………………

5.6.1.Programul de activitate acvatică cu copilul cu sindrom Down…….

5.6.1.1. Masajul……………………………………………………………………………………

5.6.1.2. Exercițiile fizice în apă…………………………………………………………….

5.7 Analiza și interpretarea datelor rezultate în urma studiului…………….

CONCLUZII……………………………………………………………………………………..

Introducere

Se știe că oamenii au utilizat apa pentru ritualuri de vindecare a rănilor trupești și spirituale din cele mai vechi timpuri. Printre cele mai vechi instalații complexe și igienice de utilizare a apei în scop terapeutic sânt descrise cele din cultura indiană cu 2400 de ani î. de h., urmează cele din Mesopotamia, Egipt, China, Roma și Grecia antică. Utilizarea apei în scop terapeutic și proprietățile ei curative au început să fie populare în lumea occidentală în anii 1800. Dezvoltarea tehnicilor specifice acestui tip de tratament este importanta în a doua parte a secolului XX, multe cercetări pornind de la dorința omului de a călători în spațiu (mișcarea în apa se aseamănă cel mai bine cu mișcarea în absența gravitației).

Capitolul I RECUPERAREA ACVATICĂ

Recuperarea este considerată în literatura de specialitate ca o funcție complexă, o aptitudine care integrează atât aspecte ale activității motorii, cât și.manifestări.ale.funcțiilor.perceptive.
Conduitele psihomotorii ale fiecărui individ evoluează în funcție de înzestrarea sa aptitudinală, de gradul de dezvoltare fizică și intelectuală și de influențele educative cărora a fost supus pe tot parcursul copilăriei. Prin componentele sale de bază, recuperarea acvatică face posibilă adaptarea pragmatică (învățarea tehnicilor profesionale, manuale, intelectuale), adaptarea socială (modalități de comunicare interpersonală), adaptarea estetică-(tehnici-de-expresie-corporală),-adaptarea.educativă.
Referindu-se la recuperarea psihomotrică, DeMeur a evidențiat existența unor raporturi între motricitate, intelect și afectivitate. Deși Lapierre considera această noțiune ca fiind prea vastă pentru a se preta la o definiție precisă, categorică și indiscutabilă, C. Păunescu a evidențiat că “psihologia demonstrează ca actul motor stă la baza organizării cunoașterii și învățarii, determinând, într-o proporție considerabilă, organizarea mintală a.persoanei…“.
Astfel, prin intermediul studiului psihomotricității se poate realiza organizarea unui proces instructiv-educativ-recuperator pentru toate vârstele și tipurile de deficienți, ca și pentru persoanele obișnuite. Educarea psihomotrică deține un loc important în terapeutica educațională, dacă ținem cont de faptul că deficiența mintală este asociată, în general, cu debilitatea motrică. În general, handicapul de intelect presupune lipsa echipamentului psihologic al primei copilării, ceea ce impune ca printr-o educație sistematică să se reia și să se completeze achizițiile privitoare la mecanismele motorii și psihomotrice care constituie baza pentru toate mecanismele mentale, pregătind formele de activitate intelectuală superioară.
Rene Zazzo considera că educația psihomotrică constituie o educație de bază în școala elementară întrucât ea condiționează întregul proces de învățare școlară. Procesul de învățare nu poate fi eficient “dacă copilul nu are conștiința corpului, sau nu cunoaște lateralitatea sa, nu se poate situa în spațiu, nu este stăpân pe timp și nu a câștigat o suficientă coordonare și stabilitate a gesturilor și mișcărilor sale. Inițierea oricărui program de terapie educațională a copilului deficient trebuie să fie precedată de o evaluare a achizițiilor psiho-motrice de care dispune fiecare copil la un moment dat, făcându-se astfel o comparație cu cele pe care ar trebui să le aibă.

2.1. Forme terapeutice în mediul fluid

2.1.1. Hidroterapia (numită și balneoterapie) implică utilizarea apei în orice formă și la orice temperatură (abur, lichid, gheață) pentru tratament. Efectele curative ale apei sunt recunoscute de sute de ani, mai ales in spatiul european. Terapia prin apă este una dintre cele mai vechi, mai ieftine si mai sigure forme de tratament a nenumaratelor afecțiuni.

Cele mai importante procedee de tratament cu ajutorul apei sunt urmatoarele

a) compresele:

compresele calde

compresele cu aburi

compresele reci

comprese stimulente (comprese Priessnitz)

comprese alternante

b) împachetarile umede.

Dupa dimensiunea regiunii pe care se aplica ele pot fi:

împachetarea inferioara

împachetarea superioara

împachetarea pe trei sferturi

împachetarea trunchiului

In functie de durata se pot clasifica astfel:

de scurta durata (10 – 15 minute)

de durata medie (40 – 50 minute)

de lunga durata (50 – 90 minute)

c) Frictiunile

partiale

complete

cu sare

d) Baile terapeutice

2.1.2. Hidrokinetoterapia (HKT) este o forma de terapie în mediu hidric care utilizează mijloacele kinetologiei medicale și se adresează unei palete largi de afecțiuni cu precădere ale aparatului locomotor, dar nu numai (afecțiuni respiratorii, cardiovasculare, etc.).

Ca și kinetoterapia, HKT cuprinde un complex de metode și tehnici ce folosesc apa în cură externă, apa ca agent terapeutic (apa de piscină, apa de mare, apa cu diverse săruri). HKT a evoluat mult în ultimii ani datorită cunoștințelor despre proprietățile fizice ale apei și despre efectele fiziologice asupra corpului uman în momentul și pe perioada imersiei, cunoștințe esențiale pentru utilizarea judicioasă a exercițiilor și fără a pune în pericol pacienții.

2.1.3. Înotul terapeutic

În general, înotul reprezintă o tehnică locomotorie, o modalitate de deplasare prin apă realizată prin mișcări ciclice, alternative sau simultan- simetrice, ale segmentelor.

Aceste mișcări asigură înaintarea, prin „găsirea sprijinului pe apă”, și menținerea corpului la suprafață.

Ele sunt coordonate cu mișcări specifice de respirație și sunt executate într-un tempo caracteristic unui anumit procedeu. În timpul înotului corpul execută și mișcări rotatorii, în jurul axului longitudinal, în momentul respirației, sau ondulatorii, fluturate, inițiate la nivelul coloanei cervicale, cum sunt cele din cadrul procedeului delfin.

Înotul terapeutic poate fi definit ca arta de a armoniza funcțiile aparatului respirator cu mișcările coordonate ale segmentelor, într-un mediu atipic ființei umane – apa, pentru a asigura propulsia corpului și echilibru pe o suprafață instabilă.

Importanța terapeutică, igienică și recreativă a înotului, efectele favorabile pe care le exercită asupra organismului sunt asigurate în principal prin asocierea cu factorii naturali de mediu – aer, apă, soare – contribuind la îmbunătățirea stării generale de sănătate.

Datorită influențelor pe care le exercită asupra organismului, înotul este considerat unul dintre cele mai importante mijloace de realizare a obiectivelor educației fizice și sportului dar și ale kinetoterapiei.

2.2. Influențele mediului acvatic asupra organismului

Valențele de ordin biologic ( funcțional, profilactic sau terapeutic ) sau de ordin aplicativ – utilitar prin înot au fost cunoscute oamenilor din timpuri străvechi.

Nu doar specialiștii în domeniul sportiv, dar mai ales ai celui medical au afirmat permanent că mediu acvatic este benefic pentru sănătate, prin influențele exercitate asupra organismului tinerilor sau vârstnicilor, asupra celor sănătoși sau bolnavi.

Varietatea mijloacelor, intensitatea, volumul și complexitatea efortului sau contextul asocierii recuperării cu factorii naturali de mediu – soare (ultravioletele și radiațiile infraroșii), aer (aerul montan și aeroionizarea negativă; aerul marin și ionii de iod, sulf sau magneziu), apă (procedurile hipo sau hiperterme), sunt aspecte legate de specificul programelor de mișcare în apă.

Sub influența soarelui metabolismul, funcțiile hematopoetice și termoreglarea se intensifică. Razele ultraviolete au acțiune antibacteriană (distrug microbii), antirahitică (de prevenire a rahitismului) și melanică (de pigmentare), iar razele infraroșii au acțiune termică de suprafață și de profunzime, sensibilizând receptorii termici.

Aerul conține o mare cantitate de ozon și completează băile de soare și de apă.

Mediul acvatic influențează termoreglarea într-o măsură mult mai mare decât aerul, asigurând o conductibilitate termică de circa 30 de ori mai mare. El exercită asupra organismului numeroase influențe favorabile și determină un efort specific:

poziția orizontală a corpului pune probleme mecanice și fiziologice deosebite. Ea solicită organismului o cheltuială energică de 5-9 ori mai mare decât pe uscat, dar asigură relaxarea musculaturii scheletice și degrevează coloana vertebrală de o parte însemnată a greutății corporale (în apă greutatea are valoare aproximativ unitară). Aceasta este micșorată cu o cantitate egală cu greutatea volumului de apă dislocat. De aceea, o mare parte a aparatului locomotor și a celui de susținere (coloană vertebrală, articulații) sunt mai puțin sau deloc expuse mecanic;

presiunea apei asupra toracelui îngreunează respirația, determinând intensificarea activității mușchilor respiratori, care se dezvoltă;

activitatea aparatului motric este foarte dinamică deoarece apa nu oferă un sprijin solid, ceea ce determină creșterea complexității mișcărilor – coordonarea este dificilă datorită mobilității sprijinului;

se înregistrează procese adaptive de ordin morfo-funcțional: intensificarea termoreglării, a metabolismului energetic, hipertrofierea cardiacă, creșterea capacității vitale, a ventilației pulmonare și a elasticității toracice, dar și îmbunătățirea capacității funcționale a pielii – organ excretor și termoreglator;

se înregistrează procese adaptative de ordin psihomotoric: îmbogățirea schemelor motrice și psihomotrice stocate în memorie, scheme care asigură rafinarea comportamentului psihomotric, mai ales în perioada de creștere și dezvoltare.

Indicații și contraindicații în practica terapeutică

Menționăm în acest context anumite indicații și contraindicații privind practica terapeutică acvatică în anumite deficiențe fizice segmentare, dar și afecțiuni de altă natură.

Indicații:

– afecțiuni degenerative ale aparatului locomotor;

– scolioze (boala Scheurman) și alte deficiențe fizice, în special ale coloanei vertebrale și ale membrelor;

– afecțiuni respiratorii (în astmul bronșic datorită efectului facilitator al presiunii hidrostatice asupra expirației nu apare acut sindromul abstructiv; expirul se face în apă);

– boli neurologice (pareze, paralizii) și circulatorii (varice, sindrom post trombotic, edeme); reeducarea mersului;

– afecțiuni posttraumatice și reumatismale degenerative;-reumatisme articulare și abarticulare după remisiunea puseului acut;

– afecțiuni cardiovasculare (se contrindică doar băile calde hiperterme);

– afecțiuni senzoriale – deficiențe de văz, de auz;

– tulburări ale psihomotricității – motorii, de schemă corporală, de lateralitate, de orientare, de organizare și structurare spațială sau temporală, instabilitate psihomotorie, tulburări psihomotorii de natură afectivă;

– afecțiuni metabolice (obezitatea) – se eliberează din țesutul adipos precursorii prostaglandinelor (substanțe naturale din organism care au o largă gamă de efecte asupra acestuia; poate fi folosită și ca medicament – de exemplu, tratamentul cu prostaglandine este o noutate, fiind recomandat bolnavilor candidați la transplantul de ficat);

– afecțiuni psihice (deficiență mintală – normală sau patologică, nevroze, astenii, etc.);

– surmenaj fizic sau intelectual, supraantrenament – prin scăderea apatiei, a fricii, prin instalarea unei senzații de independență dată de posibilitatea de mișcare mult ușurată, etc.

Pentru efectele sale desensibilizante nespecifice, antiinflamatorii, miorelaxante și trofice generale este utilizată în: combaterea atitudinilor viciose, a contracturilor musculare și a retracțiilor capsulare și ligamentare.

Aceste efecte se potențează sub acțiunea chimică complexă a apelor termale, a băilor calde cu soluții de plante, bule de aer, etc.

Contraindicații:

– afecțiuni dermatologice;

– leziuni de continuitate ale pielii;

– ulcere varicoase;

– incontinență urinară

– conjunctivită virală

– infecții în sfera O.R.L.;

– insuficiență respiratorie severă;

– boli reumatice acute;

– reumatisme degenerative în puseu acut;

– afecțiuni articulare acute;

– crize comoțiale;

– alergie la clor;

– sarcina, alăptarea, etc.

Capitolul II COPILUL DEFICIENT MINTAL

Particularitățile bio-psiho-motrice ale copilului deficient mintal

Prin termenul deficiență mintală se înțelege ,,reducerea semnificativă a capacităților psihice care determină o serie de dereglări ale reacțiilor și mecanismelor de adaptare ale individului la condițiile în permanentă schimbare ale mediului înconjurător și la standardele de conviețuire socială dintr-un anumit areal cultural”. Acestea plasează individul într-o situație de incapacitate și inferioritate, exprimată printr-o stare de handicap în raport cu ceilalți membri ai comunității din care fac parte.

Literatura de specialitate utilizează o serie de termeni sinonimi pentru a desemna deficiența mintală: întârziere mintală, înapoiere mintală, insuficiență mintală, subnormalitate mintală, debilitate mintală, arierare mintală, handicap mintal, retard intelectual, alterarea comportamentului adaptiv , oligofrenie, amenție etc.

Indicatorul de dezvoltare intelectuală este reprezentat prin coeficientul de inteligență (CI) sau intelligence quotient (IQ). Ca unitate de măsură psihologică, coeficientul de inteligență reprezintă raportul dintre vârsta mintală (VM) și vârsta cronologică (VC) exprimată în luni .

V M

I Q = –– . 100

V C

În funcție de valoarea coeficientului de inteligență în categoria deficiențelor mintale intră următoarele forme :

0 – 19 – deficiență mintală profundă sau gravă (idioție);

20 – 49 – deficiență mintală severă sau mijlocie (imbecilitate);

50 – 69 – deficiență mintală ușoară (debilitate mintală);

70 – 79 – inteligență de limită (intelect liminar).

Cunoașterea copiilor deficienți mintal are o relevanță crescută în modul.de.formulare.a.obiectivelor,.în.structurarea,.accesibilizarea,.operațio-nalizarea,.flexibilizarea.conținuturilor lecției, în alegerea metodelor și mijloacelor didactice cele mai potrivite pentru nivelul și particularitățile psihopedagogice ale elevilor. De asemenea cunoașterea copiilor are o importanță deosebită și în alegerea modalităților și strategiilor de evaluare care să evidențieze cât mai obiectiv nivelul de pregătire al acestora prin raportare la potențialul lor intelectual și aptitudinal.

Personalul specializat care lucrează cu copii deficienți mintal trebuie să cunoască particularitățile psiho-fizice ale acestora, să cunoască acele ,,lacune” care, în urma unui antrenament adecvat, a unei exersări speciale efectuate în cadrul lecțiilor, își pot modifica „starea” în sensul îmbunătățirii performanței.

Unii copii, de exemplu, prezintă o dezvoltare fizică armonioasă, plăcută. Foarte probabil în cele mai frecvente cazuri acești copii ar putea fi încadrați în tipul familial de întârziere mintală.

Uneori se observă o constituție somatică displastică, disarmonică, hipostaturală cu disproporție între lungimea extremităților și talie . Se întâlnesc, de asemenea, aspecte dismorfice facio-craniene: microcefalie, hidrocefalie, craniostenoze.

Mulți cercetători s-au ocupat de legătura dintre dezvoltarea fizică și cea intelectuală a copilului deficient mintal.

În 1883 Tarbell G.G., este primul care face o evaluare a dezvoltării somatice la deficienții mintal. El afirmă că există o corelație între deficientul mintal și dezvoltarea fizică (copiii deficienți mintal din lotul său erau mai ușori și mai scunzi decât copiii normali ca inteligență).

La începutul secolului xx aceleași preocupări apar în lucrările lui Goddard (1912), Doll (1916), Davenport (1930), Peterson (1930), Querido (1933), Flory (1936), Dutton (1959), Iio (1959), Grossman (1961), Bartaleno (1962), Van Gelderen (1962), Rundle și Sylvester (1963), Culley (1963), Mosier (1965), O`Connell (1965), Thelander și Pryor (1966). Toți sprijină constatarea lui Tarbell referitoare la corelarea deficientului mintal cu tulburările creșterii somatice . Alți cercetători printre care Bailit, Mary Anne Whelan, susțin că nu există nici o corelație semnificativă între I.Q. și dezvoltarea somatică. Pozsonyi și Lobb (1967) susțin că „în general, dezvoltarea fizică la deficienții mintal, nu este în mod necesar legată de funcția mintală subnormală”.

Comunicările lor pun sub semnul întrebării existența unei relații semnificative între dezvoltarea somatică și cea psihică la copiii deficienți mintal , admițând însă fără nici o excepție, că deficienții mintal, prezintă, ca grup (într-un procent variabil), o creștere fizică deficitară. Corelația între inteligență și creșterea fizică este încă discutabilă .

Cercetătorii noștri afirmă și ei „ existența unei frecvențe mai ridicate a debililor fizici printre deficienții mintal (în raport cu normalii) ca și posibilitatea unei etiopatogenii comune retardului mintal cu cel fizic , în sprijinul teoriei unității integrante a organismului”.

În literatura de specialitate se susține de către unii autori ideea că „ senzațiile întârziaților mintali ar fi deficitare față de normali” . În schimb alții consideră că ,, senzațiile ca procese psihice elementare , ar fi relativ bine dezvoltate și la acești copii”. Copiii debili mintal prezintă unele deficiențe ale analizei și sintezei, ei desprind din obiecte sau din imagini mult mai puține detalii, fapt care face ca percepțiile lor să fie insuficient de specifice, determinând astfel confuzii. Se știe azi că limitarea analizei nu este efectul exclusiv al unei incapacități în sfera senzorială, ci și al unei lipse de activism în fața sarcinii fixate. Caracterul insuficient de analitic al percepțiilor se datorează și mascării unor elemente de către altele care se desprind mai ușor. Astfel se desprind mai ușor elementele mai periferice sau cele delimitate prin contur sau culoare. Culoarea este o însușire care se impune și este desprinsă cu ușurință de către deficientul mintal față de forma, greutatea și materialul din care este confecționat obiectul. Aceștia întâmpină greutăți în interpretarea sau descrierea unei imagini și din cauza că sesizează mai greu decât normalii expresiile emotive ale personajelor din imagini. Dificultățile sintezei sunt cu atât mai mari, cu cât copiii întârziați mintal, din cauza îngustimii câmpului vizual, nu pot surprinde, printr-o reflectare simultană, reacțiile dintre părțile unui obiect complex . Ei percep în mod clar, într-un timp limitat, un număr mai mic de elemente decât normalii. Durata necesară analizei și sintezei în percepție este mai mare la debilii mintal decât la normali .

Deficiențele intelectuale ale întârziaților mintal se constată nu numai în operațiile complexe ale gândirii: generalizarea și abstractizarea, ci și în operațiile elementare: analiza, sinteza și compararea.

Copiii întârziați mintal sunt incapabili să înțeleagă un text științific sau literar, enunțul unei probleme, deși dispun de informația necesară, deoarece această informație nu se actualizează în momentul necesar sau nu se actualizează pe baza contextului dat. De exemplu, dificultățile apărute în înțelegerea unei probleme sunt determinate de reprezentarea insuficient de clară a obiectelor și a acțiunilor despre care se vorbește în enunț .

Limbajul constituie una dintre principalele manifestări ale personalității umane. M. Roșca afirmă că „indiciul cel mai evident al dezvoltării anormale a copilului în primii ani de viață este apariția întârziată a vorbirii”.

De asemeni, M. Roșca arată că „ la copiii întârziați mintali apar frecvent manifestări de negativism , ca efect al capacității reduse de lucru a scoarței cerebrale. Când copilul prezintă o stare de negativism, tonul aspru și poruncitor este cu totul neindicat, având ca efect o adâncire a negativismului” .

Dezvoltarea voinței, sub diferitele sale aspecte, este o sarcină importantă în educarea copiilor deficienți mintal. Având în vedere dificultatea întâmpinată de ei în urmărirea scopurilor complexe și îndepărtate, educatorul va eșalona activitatea copilului prin înscrierea scopurilor, de la cele mai simple și mai apropiate, la altele mai complexe și mai îndepărtate. Important este însă să i se formeze copilului obișnuința de a duce la capăt acțiunea începută.

Cunoscând particularitățile bio-psiho-fizice ale copiilor deficienti mintal, muncind cu dragoste și dăruire, cadrele specializate vor reuși să compenseze și să recupereze copilul deficient mintal pentru sine și pentru societate.

2.2 Forme de manifestare și factori specifici

Importanța cunoașterii cauzelor handicapului mintal a determinat existența unor multiple studii din care se desprinde ideea că handicapul mintal, din punct de vedere etiologic, nu se constituie ca o categorie unitară, datorită multiplelor și variatelor cauze care merg de la cele ereditare, constituționale, lezionale, până la acelea în care rolul important aparține condițiilor psihogeneze. În literatura psihiatrică și în cea interdisciplinară, pe baza criteriilor complexe de natura medicală, psihologică, epidemiologică, genetică, exista numeroase sistematizări ale complexului de factori (etiologici și de risc) incriminați în apariția handicapului mintal. Sistematizarea cea mai frecventă este cea care împarte deficiența mintală în „endogenă” și „exogenă” bazată pe criteriul evidențierii unui factor patogen dinăuntrul sau din afara individului, care după C.Gorgos, are mai mult o valoare de orientare didactică. J. De Ajuriaguerra estimează că există confuzii terminologice. Clasificarea lui A. A. Strauss și C. E. Lehtiem în deficiența mintală „exogenă”, unde anamneza, examenul neurologic și cele paraclinice conduc la depistarea unor leziuni cerebrale câstigate pre- peri- sau postnatal, și deficiența mintală „endogenă”, la care nu se relevă o leziune cerebrală, este opusă altora care apreciază deficiența „endogenă” ca fiind o deficiență „organică” atunci când pe primul plan apar tulburările relaționale și/sau socioculturale. Din studiile existente rezultă că factorii mai des incriminați în etiopatogenia deficienții mintale pot fi clasificați în :

1. Factori ereditari – genetici (endogeni);

factori genetici nespecifici

factori genetici specifici

2. Factori extrinseci (exogeni);

prenatali

perinatali

postnatali

3. Factori psihogeni (psihosociali);

I. Factori endogeni. Originea ereditară a handicapului mintal este privită de diferiți autori (S. Penrose, A. Lewinson, R. F. Tredgold, etc.) în mod diferit, unii acceptând importața eredității, iar alții diminuând-o.

Factorii genetici nespecifici nu pot fi individualizați clinic sau genetic. Aceștia formeaza grupa cazurilor „aclinice” sau endogene (debilitate endogenă subculturală sau familială) ce cuprinde majoritatea deficienților mintal lejer și de gravitatea medie.

Factorii genetici specifici care determină sindroame numeroase, e drept sunt foarte rare, dar la care influența genetică are uneori un caracter mai direct asupra dezvoltării psihice. Așa este cazul anomaliilor craniene familiare care determină sindromul Apert, microcefalia, hidrocefalia, maladia Cronzon; a aberatiilor cromozomiale care pot fi gonozomale care determină sindromul Turner, sindromul Klinefelter descris în 1942 de H. F. Klinefelter, cazurile care prezintă 47 de cromozomi în loc de 46, iar formula cromozomială este XXY în loc de XX la indivizi de sex feminin, și XY la cei de sex masculin; sau pot fi autozomale care determină sindromul Down sau trisomia 21, la care apare aberația la cromozomul supranumerar autonom; sau a ectodermozelor congenitale care sunt sindroame datorate unor deficiențe specifice a genurilor care determină scleroza tuberoasă Bourneville, neurofibromatoza, angiomatoza cerebrală, maladia Reklinghausen, sindromul Sturge Weber. Alteori, ereditatea determină apariția handicapului mintal într-un mod mai indirect prin transmiterea unor deficiențe metabolice sau endocrine. În cazul deficiențelor metabolice putem întâlni: dizlipoidoze care determină idioția amaurotică Tay-Sachs, maladia Niemann Pick, boala Gaucher, maladia Hurley; disproteidoze care determină fenilcetonuria, degenerescența hepato-lenticulară, sindromul Hartnup, maladia siropului de arțar; dizmetaboliile hidraților de carbon care determină galactosemia, hipoglicemia idiopatică. Din grupa tulburărilor endocrine sau disendocriniile putem aminti hipotiroidismul, hipoparotiroidismul, diabetul insipid nefrogen și cretinismul cu gușa familială.

2. Factori exogeni. Acești factori se referă la acele cauze externe care duc la tulburarea activității cerebrale, fie sub forma lezării structurilor anatomice, fie sub forma tulburării mecanismelor biochimice ale sistemului nervos. În raport de momentul acțiunii aceste cauze pot fi clasificate în cauze prenatale, cauze perinatale și cauze postnatale.

a) Cauzele prenatale ale deficienței mintale. Gravitatea influențelor factorilor care actionează în această perioadă depinde de vârsta sarcinii. Astfel, factorii care actionează în primele trei luni ale sarcinii duc la consecințe din cele mai grave, întrucit în această perioadă apar și se diferențiază organele separate ale fatului, iar țesuturile sunt foarte fragile și au o vulnerabilitate crescută.

Cauzele care pot acționa în această perioadă pot fi: cauze infecțioase, cauze toxice, incompatibilitatea factorului Rh, subalimentația, radiațiile, unele boli cronice ale mamei, vârsta parinților și emoțiile puternice.

b) Cauzele perinatale ale deficienței mintale. Dintre factorii patogeni legați de procesul nașterii care pot fi incriminați în etiologia deficiențelor mintale amintim: prematuritatea, postmaturitatea cu greutatea prea mare a fătului la naștere, nașterea prin cezariană, expulzia prea rapidă, travaliul prelungit, suferința fetală, traumatismele mecanice, infecțiile, sindromul neuro-vascular. Acești factori, care pot să apară la naștere, ne interesează în masura în care duc fie la anoxie sau hipoxie și deci la oxigenarea anormală a S.N.C., fie la producerea unor leziuni sau hematoame la nivelul sistemului nervos central, determinând o nedezvoltare normală ulterioară.

c) Cauzele postnatale ale deficienței mintale. În această perioadă ne interesează acei factori care prin intervenția lor pot afecta direct sau indirect sistemul nervos central. Printre factorii care pot acționa asupra sistemului nervos central și a căror consecințe pot determina apariția handicapului mintal de grade diferite sunt: neuroinfecțiile (meningite, encefalite), intoxicațiile (cu CO, cu plumb, etc.), leziunile cerebrale post traumatice, accidentele vasculare cerebrale, encefalopatiile de post imunizare, bolile organice cronice, subalimentația, alimentația nerațională, condițiile neigienice.

3. Factorii psihogeni (psihosociali). Factorii psihogeni, deși se consideră ca o semnificație secundară în apariția handicapului mintal, totuși trebuie luați în considerare întrucât acțiunea lor în primii ani de viațăa determină frânarea dezvoltării normale a copilului și în primul rând a dezvoltării funcțiilor psihice .

Acești factori etiologici pot acționa atât izolat cât și în diverse combinații (succesiv sau simultan) în diferite etape determinând diverse forme și grade de manifestare a handicapului mintal. J. De Ajuriaguerra apreciază că factorii socio-culturali care au rol în apariția handicapului mintal trebuie priviți sub doua aspecte: unul de a recunoaște caracterul științific în sensul de mediul ce constituie un stimulator în procesul de dezvoltare al copilului și altul de a respinge tentația speculativă de segregare a handicapului mintal.

Capitolul III SINDROMUL DOWN (Trisomia 21)

Sindromul Down se încadrează în aberațiile cromozomiale autozomale numerice și este produs de un excedent de material energetic al cromozomului 21, de obicei sub forma a 3 cromozomi 21.

Istoric:

Deși există mențiuni despre această afecțiune înca din 1838, prima descriere a fost realizată în 1866 de către Seguin, care a denumit-o „idioție furfuracee”. Numele bolii i se datoreuă medicului John Langdon Down, care a descris în anul 1866 un grup de copii cu întârzieri în dezvoltarea psiho-motorie care aveau trăsături distinctive față de alți copii cu retard. El a aprofundat în special aceste aspecte ale afectiunii, pe care a considerat-o o „țară” rasială reactivată și a denumit-o „idioție mongoloida”, termen care nu se mai utilizează în ziua de astăzi.

Cariotipul uman în sindromul Down

Anomalia citogenetică tipică în sindromul Down este reprezentată de existența unui cromozom 21 suplimentar, ceea ce determina apariția unui dezechilibru genetic.

………Din acest motiv, sindromul Down a fost numit și “trisomia 21”, această denumire sugerând existența a 3 cromozomi 21 la pacienții respectivi. Deoarece genele determină sinteze enzimatice și proteice, existența cromozomului 21 suplimentar va induce tulburări metabolice la nivel celular, responsabile de trăsăturile caracteristice afecțiunii. Se întâlnesc mai multe variante de sindrom Down.

3.1. Sindromul Down determinat de o non-disjuncție primară

Majoritatea pacienților downieni prezintă tipul de trisomie „standard” sau „regulată”, au 47 cromozomi în fiecare celulă. Anomalia este rezultatul unei non-disjuncții care se poate produce atât în decursul primei, cît și celei de-a doua diviziuni meiotice a gameților. Cei 3 cromozomi 21 sunt liberi. Cromozomul suplimentar este adesea de origine maternă. Raportul dintre cazurile de sindrom Down cu origine maternă față de cazurile cu origine paternă este de cca. 2 : 1. vârsta mamei are un rol important în apariția nondisjuncției.

3.2. Trisomia 21 determinată de o translocație

Translocațiile stau la originea a cca. 3,5 % dintre cazurile de sindrom Down. Unul dintre cromozomii perechii 21 „lipsește”, fiind translocat pe un alt cromozom. Ca rezultat al reorganizării, va apărea un cromozom alcătuit din brațele lungi ale celor 2 cromozomi implicați în translocație.

Purtătorul translocației are un genotip normal, deoarece translocația nu se însoțește de o pierdere semnificativă de material genetic. Cazurile de sindrom Down determinate de o translocație pot fi sporadice sau familiale. În cazul translocațiilor familiale, unul dintre genitori are 45 de cromozomi.

Acest tip de sindrom Down este mai frecvent la descendenții proveniți din mame de vârstă tânară, spre deosebire de tipul apărut ca urmare a unei non-disjuncții primare. Astfel aproximativ 8% dintre downieinii născuți de mame tinere prezintă translocații, în timp de acest cariotip este prezent doar la 1,5% dintre pacienții cu sindrom Down născuți de mame peste 30 de ani.

3.3. Sindromul Down în „mozaic”

Reprezintă o variantă rară a afecțiunii, în care unele dintre celulele somatice au 46 de cromozomi, iar altele 47. „Mozaicul” este rezultatul unei non-disjuncții care interesează fie un zigot normal, fie un zigot trisomic pentru un cromozom 21. Față de trisomia 21 tipică, fenotipul pacienților cu sindrom Down „în mozaic” variază, fiind mai puțin exprimat, iar inteligența lor poate depași indicii așteptați.

3.4. Trisomia 21 parțială

Cazurile de trisomie 21 parțială sunt importante nu atât pentrusemnificația lor clinică (fiind foarte rare), cât pentru posibilitățile de a explora relațiile dintre semnele afecțiunii și segmentul cromozomial care le determină.

3.5. Sindromul Down familial

S-au consemnat diferențe între sindromul Down izolat și sindromul Down familial.

Atunci când în familie există ascendenți cu sindrom Down, doar 20% dintre cazuri pot fi explicate prin prezența unei translocate echilibrate între cromozomii 21 și un alt cromozom la unul dintre părinți.

Etiologie

Principala cauză care determină apariția bolii sunt modificările genetice, care apar sub forma unei aberații cromozomiale numerice. Există cazuri de sindrom Down sporadice și cazuri în care afecțiunea are caracter familial, deoarece dacă această aberație cromozomială există la unul dintre părinți, aceasta favorizează transmiterea ei la descendenți. De exemplu, dacă tatăl prezintă o aberație XYY, există riscul conceperii unui copil cu trisomie 21.

În plus s-a constatat că extracromozomul provine într-un procent de 85% de la mamă și doar în 15% dintre cazuri de la tată.

Cauzele apariției sindromului Down sunt insuficient explicate, cunoscându-se însă o serie de factori de risc. Aceștia fiind în principal reprezentați de:

Vârsta maternă;

Expunerea la radiații ionizante;

Anumite substanțe chimice (inclusiv medicamente, consum de droguri, alcool, fumat);

Vârsta genitală a părinților — diminuarea frecvenței raporturilor sexuale după vârsta de 35 de ani ar explica relația dintre trisomia 21 și vârsta genitorilor prin îmbătrânirea spermatozoizilor în tractul genital feminin sau prin îmbătrânirea ovulului după ovulație.

Afecțiuni materne diverse, cum ar fi tulburări hormonale și imunlogice, anumite infecții virale etc.

Incidența bolii

Sindromul Down reprezintă prima și cea mai frecventă aberație cromozomială numerică, frecvența medie a afecțiunii situându-se la 1/700 nașteri. S-a considerat că sindromul are o incidență mai scăzută la rasa neagră, fapt infirmat ulterior.

Tabelul nr.3.5.1. Semne clinice caracteristice în sindromul Down (Oprișescu Ioana, Kinetoterapia în afecțiuni genetice ale copilului, Ed. Bren,București, 2007)

Incidența bolii este strâns corelată cu vârsta maternă. Riscul de a avea un copil cu sindromul Down crește exponențial o dată cu vârsta mamei.

În ceea ce privește frecvența sindromului Down familial, este necesară informarea părinților care au dat naștere unui copil cu trisomie 21 despre riscul de a concepe și alți descendenți cu aceeași afecțiune. Exactitatea prognosticului depinde de posibilitatea de a analiza cariotipurile genitorilor și

ale copilului afectat.

Principalele semne clinice

Manifestările clinice ale sindromului Down variază larg, de la copil la copil. Deși niciunul dintre semnele clinice nu este patognomonic, ansamblul acestora conturează un tablou clinic caracteristic. Principalele semne clinice caracteristice sunt redate succint în tabelul nr. 3.5.1.

Multitudinea de semne și simptome care apar la acești pacienți se pot totuși sistematiza (cf. M. Maiorescu, 1986) în trei mari sindroame clinice: dismorfic, malformativ și debilitate mintală.

3.6. Sindromul dismorfic include o dismorfie cranio-facială tipică asociată cu dismorfie somatică și modificări ale părului și fanerelor.

3.6.1. Dismorfia cranio-facială include modificări de formă și dimensiune ale capului și feței.

Astfel, pacienții downieni pot prezenta:

Microcefalie, care apare constant;

Brahicefalie cu occiput aplatizat;

Fața rotundă, aplatizată, cu proeminențe orbitare și malare șterse;

Ochii prezintă epicantus, o cută cu tegument în formă de seceră, situată în unghiul nazal al fantei palpebrale, a cărui prezență este fiziologică la rasa galbenă. Epicantusul conferă alături de fantele parpebrale oblic- ascenedente un aspect tipic, aspect legat și de hipogenezia orbitelor și de volumul redus al globilor oculari.

Uneori, dispariția genelor, datorită predispoziției la frecvente infecții ale conjunctivitelor parpebrale;

Irisul poate prezenta o pupilă excentrică, iar atunci când este de culoare albastră, prezintă o „coroană” de pete albicioase caracteristice—petele Brushfield;

Strabismul covergent apare uneori, asociat cu tulburări de refracție; nasul prezintă o rădăcină plată, cu oase hipoplazice, nări mari, deschise anterior și lateral; aplatizarea proeminenței interoculare duce la exagerarea impresiei de hipertelorism (ochi depărtați);

Bolta palatină este de obicei ogivală și, uneori se remarcă absența luetei;

Gura este mică și aproape în permanență întredechisă, cu buza inferioară groasă și eversată, umedă datorită sialoreei;

Maxilarul este îngust, iar cavitatea bucală este mică (datorită hipogeneziei etajului inferior al scheletului facial);

Dinții (a căror erupție este întârziată) sunt vicios implantați; acest fapt, alături de hipoplazia cavității bucale, explică tulburările de masticație existente;

Limba – de aspect tipic „scrotal” – proemină în afara cavității bucale, constituind un semn major în sindromul Down; până nu demult s-a considerat că trisomicii prezintă o macroglosie reală, dar studii recente au demonstrat că, de fapt este vorba despre o pseudomacroglosie, limba proeminând datorită cavității bucale mici și a mandibulei hipoplazice;

Urechile sunt mici, rotunde, depărtate, deseori asimetrice; examinarea timpanuluise realizează cu dificultate, datorită conductului auditiv extern îngust

Volumul mare al amigdalelor și al vegetațiilor adenoide, ca și displazia foselor nazale explică disfuncția respiratorie cronică a trisomicilor.

3.6.2. Dismorfia somatică afectează atât gâtul și trunchiul, cât și membrele și organele genitale externe, astfel:

Gâtul este scurt și gros, toracele este evazat la bază, iar abdomenul este destins, hipoton, uneori cu diastazisul drepților abdominali și hernie ombilicală;

Membrele sunt scurte, existând o disproporție membre-trunchi.

Mâinile sunt pătrate, cu arhimezofalangie. Aspectul mâinilor este tipic, „simian”, datorită unor modificări tipice ale degetelor și ale dermatoglifelor. Astfel, aspectul „de maimuță” al mâinii pacienților downieni se datorează clinodactiliei policelui și degetului V, hipoplaziei eminenței tenere, asociate cu prezența pliului palmar transvers unic.

Modificările specifice ale dermatoglifelor includ pe lângă prezența pliului palmar transvers unic (bilateral în 26% dintre cazuri și unilateral în circa 15%), triradiusul axial în poziția de „T” (75% dintre cazuri), buclă hipoteraniană (50% cazuri) și bucle cubitale de dimensiuni diferite. Picioarele sunt scurte și late, cu halucele depărtat de celelalte degete printr-un spațiu care se prelugește cu un șanț profund pe fața plantară. Planta are aspect plisat, iar uneori se constată sindactilia degetelor 2 și 3.

Modificările părului și fanerelor constau în displazii ale unghiilor, hipercheratoză, alopecie frecventă, păr subțire și friabil etc.

3.7. Sindromul malformativ

Malformațiile care se întâlnesc cel mai frecvent sunt cele cardiace (30-50%), oculare (cataractă la 50% dintre pacienți) și digestive. Acestea din urmă constau în atrezie sau stenoză duodenală, hernie diafragmatică, pancreas inelar. Sunt prezente și malformații ale scheletului, care constau în scurtarea celui de-al 3-lea metacarpian, coxa valga, genu valgum, picior plat, anomalii de bazin prin lărgirea și evazarea aripilor iliace, turtirea marginilor inferioare ale oaselor iliace etc.

3.8. Debilitatea mintală

În sindromul Down debilitatea mintală apare constant și se accentuează cu vârsta. Afectivitatea și memoria vizuală sunt păstrate, dar capacitatea de abstractizare și atenția sunt foarte scăzute, IQ fiind sub 60.

Copiii downieni sunt capricioși, hiperemotivi, afectuoși, sensibili la muzică. Facultățile intelectuale scăzute permit doar într-un număr redus de cazuri o integrare în viața socială și practicarea unor meserii bazate pe deprinderi manuale.

Hipotrofie staturală

Sindromul Down influențează creșterea, talia ajungând în medie la 144 cm la fete și 154 cm la băieți.

3.9. Problemele medicale la pacienții cu sindrom Down

Problemele medicale ale acestor pacienți sunt determinate, în principal, de malfomațiile existente. Cele mai grave dintre acestea sunt malformațiile cardiace congenitale, care apar cu o frecvență de 33% la copiii downieni. Până de curând, existența unei malformații cardiace era un criteriu major în determinarea speranței de viață la pacienții cu această afecțiune. Progresele din ultimii ani, atât în ceea ce privește chirurgia, cât și îngrijirile medicale, au scăzut importanța problemei.

Downienii cu anomalii congenitale de cord sunt mai apatici și mai inactivi decât ceilalți; acest fapt datorându-se atât medicației care reduce „apetitul” de mișcare, cât și părinților care se tem că o activitate fizică mai intensă ar fi dăunătoare pentru sănătatea copilului lor. Este adevărat că, în urma controalelor medicale, unora dintre pacienți li se recomandă modificarea activităților motrice, dar acest fapt nu înseamna că toți copiii cu probleme cardiace n-ar trebui lăsați să se joace sau să participe la orele de sport.

Conform unora dintre autori, exercițiul fizic ar avea consecințe grave asupra sănătății doar în cazurile în care există o stenoză artrotică severă (care, în prezent, poate fi remediată chirurgical). În plus, se pare că micuții pacienți își cunosc singuri limitele și sunt capabili să reacționeze singuri la activitățile solicitante.

La downieni există și o serie de probleme ortopedice care au impact asupra dezvoltării motorii, cea mai gravă dintre acestea fiind instabilitatea articulației atlanto-axoidiene.

Aceasta poate determina dislocarea vertebrelor, cu alunecarea atlasului anterior de axis, cu comprimarea consecutivă a măduvei spinării de către apofiza odontoidă a axisului.

Studiile cu această temă, indică o frecvență de apariție a instabilității atlanto-axoidiene de 9-22% la copiii și adulții cu sindrom Down, iar 2% dintre downieni cu instabilitate atlanto-axoidiană suferă traumatisme la nivelul măduvei.

Semnele neurologice ale acestor traumatisme pot să constea în: reflex Babinski prezent peste vârsta de 1,5 ani, coloană cervicală foarte rigidă, instabilitate la mers, tetrapareză progresivă, etc. Se consideră că apariția instabilității atlanto-axoidiene are drept principală cauză laxitatea ligamentelor transverse. De obicei, este depistată radiologic, prin măsurarea distanței dintre atlas și procesul odontoid al axisului, pacientul având capul în hiperflexie.

Recomandările pentru cei care au această distanță mai mare sau egală cu 5 mm, dar nu prezintă fenomene de compresie, includ controale neurologice regulate și o radiografie de coloană cervicală anual.

Acești pacienți sunt sfătuiți să evite o serie de sporturi (gimnastica, pentatlonul, fotbalul, stilul de înot fluture, practicarea scufundărilor etc.) și orice exercițiu în care presiunea se exercită la nivel cervical sau pe mușchii capului.

Pentru cei la care sunt prezente semne neurologice, se recomandă intervenția chirurgicală, cu scopul de a lega între ele părțile posterioare ale atlasului și axisului. Aceasta va reduce mobilitatea coloanei cervicale, dar va scădea riscul de complicații neurologice.

Alte probleme medicale importante ale pacienților cu sindrom Down sunt cele legate de auz și de văz.

S-a raportat o incidență crescută a cataractei congenitale la trisomici (50%), ca și a strabismului (49%), nistagmusului (35%), obturării canalului lacrimal (20%) etc. Este importantă monitorizarea și corectarea deficiențelor auditive și vizuale, acestea fiind strâns legate de scăderea nivelului de inteligență al acestor copii.

În cazul pacienților downieni, se constată o frecvență a leucemiei de 20 de ori mai mare față de restul populației.

Studii recente pe indivizi mai în vârstă, purtători ai trisomiei 21, au demonstrat riscul dezvoltării demenței Alzheimer. Acest risc crește cu vârsta, la unii pacienți apărând modificări evidențiabile prin tomografie computerizată.

Apariția bolii Alzheimer ar putea fi consecința dezordinilor care interesează proteina amiloidă, a cărei genă este localizată pe cromozomul 21.

Hipotonia musculară și alți factori care influențează dezvoltarea motorie a copiilor cu sindrom Down:

– există 4 factori esențiali care influențează dezvoltarea motorie a acestor pacienți: hipotonia, laxitatea articulară, forța musculară scăzută și membrele scurte.

a) Hipotonia

Tonusul muscular reprezintă starea de semiconcentrație a mușchiului aflat în repaus. Hipotonia reprezintă scăderea tonusului muscular.

Copiii cu sindrom Down prezintă hipotonie care afectează fiecare pacient, într-un grad diferit. În unele cazuri este minimă, alteori poate fi foarte pronunțată și, deși se poate ameliora, va persista toată viața. Hipotonia este ușor de evidențiat în perioada de sugar. Astfel, când sugarul downian este ridicat în brațe, el este moale „ca o păpușă de cârpă”. Atunci când este plasat în decubit dorsal, capul cade într-o parte, membrele superioare „zac” depărtate de trunchi, pe suprafața de sprijin, iar membrele inferioare sunt abduse din șold.

b) Laxitatea articulară

Datorită ligamentelor articulare laxe, la copiii cu sindrom Down există o hiperlaxitate articulară. La sugari, această laxitate se evidențiază cel mai pregnant la nivelul șoldurilor și umerilor.

Când pacientul este poziționat în decubit dorsal, membrele inferioare au tendința de a se poziționa în triplă flexie, la care se adaugă rotația externă a șoldurilor, astfel încât fața laterală a genunchilor atinge suprafața de sprijin. Mai târziu, laxitatea articulară se va observa și la nivelul plantei: când copilul se va ridica în ortostatism, nu va prezenta nici un fel de arc plantar.

c) Forța musculară scăzută

Deși copii cu trisomie 21 au o forță musculară scăzută, se poate obține o creștere a acesteia prin tratament kinetic.

Creșterea forței musculare reprezintă un obiectiv important, altfel acești copii compesează, folosind anumite mișcări mult mai ușor de executat, dar care, în timp, vor determina compromiterea aliniamentului general.

d) Membrele superioare și inferioare scurte

La pacienții downieni, membrele superioare și inferioare sunt scurte în raport cu lungimea trunchiului. Datorită membrelor superioare scurte, învățarea corectă a poziției șezând este dificilă, deoarece copilul nu le poate folosi pentru sprijinul lateral și, deci, nu-și va putea menține echilibrul. Pentru a putea adopta poziția șezând, va trebui să se plece anterior, pentru a se sprijini pe palme.

Lungimea insuficientă a membrelor inferioare constitue o problemă importantă pentru downieni. De exemplu, lor le este mult mai greu să se „cațăre” pe canapea sau să urce scările, deoarece distanța unei trepte reprezintă pentru ei un obstacol mult mai mare decât pentru un copil cu o dezvoltare normală.

3.9.1. Afecțiuni care apar în sindromul Down

În timp ce unii copii cu sindrom Down nu au alte probleme de sănătate, alții pot suferi de multe alte boli care necesită îngrijiri suplimentare. De exemplu, jumătate din copiii născuți cu sindrom Down au de asemenea un defect cardiac congenital și sunt susceptibili să facă hipertensiune pulmonară – presiune arterială crescută la nivelul plămânilor. Medicul cardiolog pediatric trebuie să monitorizeze aceste probleme, care pot necesita tratamente medicamentoase sau chirurgicale. Aproximativ jumătate din copiii cu sindrom Down au de asemenea probleme cu auzul și vederea. Pierderea auzului poate fi legată de lichidul secretat în urechea internă sau de probleme structurale ale urechii. Problemele de vedere includ ambliopia -ochii leneși, scăderea acuității vizuale de aproape sau la depărtare și un risc crescut de cataractă. Evaluările regulate facute de catre un ORL-ist și un oftalmolog sunt necesare pentru depistarea și tratarea acestor probleme înainte de a afecta vorbirea si abilitatea de.a.învăța.a.copilului.

Alte boli care se pot asocia frecvent cu sindromul Down sunt:

afecțiuni tiroidiene

disfuncții intestinale

convulsii

afecțiuni respiratorii

obezitate

susceptibilitate la infecții

un risc crescut pentru leucemie

3.9.2. Speranța de viață pentru downieni este de la naștere, de aproximativ 16 ani. La copiii trisomici care au împlinit vârsta de un an, speranța de viață este de 22 de ani, iar la vârsta de 4-9 ani, speranța de viață va fi de circa 30 de ani. Se remarcă, în ultimele decenii creșterea speranței de viață a acestor persoane, care a devenit comparabilă cu cea a populației sănătoase. Astfel, spre deosebire de anul 1929, când acești pacienți aveau o durată medie de viață de circa 9 ani, în prezent ei pot depăși 55-60 de ani. Explicația este reprezentată de progresul tehnicilor chirurgicale corective (în special pentru malformațiile cardiace și digestive ale acestor persoane), precum și de îmbunătățirea substanțială a îngrijirilor medicale oferite.

Capitolul IV LEGISLAȚIA INTERNĂ ȘI INTERNAȚIONALĂ

4.1 Legislație internă și internațională

Termenul de dizabilitate – intră în terminologia internațională pentru desemnarea tuturor abaterilor survenite în viața individului. Documentele care atestă acești termeni sunt: Regulile Standard din 1993; Clasificarea Internațională a Funcționării și Sănătății, adoptată de Adunarea Mondială a Sănătății din 2001, și ulterior și de către țara noastră. Astfel se cere recunoașterea conceptului promovat de Clasificarea Organizației Mondiale a Sănătății, în sensul că nu orice deficiență determină apariția handicapului și nu în orice condiții – în sensul de delimitări de activitate (și capacitate) și\sau restricții de participare (și de performantă); se introduce conceptul de “dizabilitate”, care circula frecvent și în Romania, și se încearcă acoperirea termenilor de “deficiență” și de “handicap”.

Dizabilitățile pot fi cauzate de deficiențe (fizice, senzoriale sau intelectuale), de condiții de sănătate (boli mintale\neuropsihice) sau mediu. Aceste disfuncționalități, condiții sau boli pot fi permanente sau temporare, reversibile sau ireversibile, progresive sau regresive.

În ultimele decenii, problema protecției persoanelor cu nevoi speciale a stat în atenția a numeroase foruri internaționale, acestea elaborând o serie de acte normative cu statut de legi, declarații, recomandări, programe, privind egalizarea șanselor celor aflați în dificultate. Romania încearcă să-și adapteze legislația internă la cea internațională în domeniu, elaborând o serie de documente oficiale care să confere persoanelor dezavantajate posibilitatea de a-și exprima potențialul aptitudinal și professional la adevarata sa valoare.

Dintre actele normative emise pe plan mondial putem aminti (A.Gherhut):

Declarația Universală a Drepturilor Omului;

Convenția cu privire la Drepturile Copilului;

Declarația Persoanelor cu Handicap;

Declarația Mondială asupra Educației pentruToți.

Unul dintre actele normative la care se face trimitere când este vorba despre educația copiilor cu cerințe speciale este Conferința Mondială pe tema educației speciale, desfașurată sub egida UNESCO, la Salamanca, Spania, 1994.

La sfârșitul anului 1995 a fost aprobat, prin Hotărârea Guvernului României, Planul Național de Integrare a Copiilor cu Cerințe Speciale în Comunitate. Acest act normativ recomandă printre altele:

accesul copiilor cu deficiențe sau cerințe educative speciale, în funcție de potențialul acestora, la structurile și programele învățământului de masa precum și educația școlară în comunitate a acestor copii;

dezinstituționalizarea;

restructurarea instituțiilor rezidențiale și a celorlalte instituții specializate existente la nivel internațional;

egalitatea sanselor – prevenirea excluderii și marginalizării.

Un alt pas important în direcția reformei educației speciale constă în transferarea sarcinii expertizării tipului și inspectoratelor școlare (Comisia de expertiză complexă – județeană, interșcolară și interjudețeană). Prin aceste măsuri se urmarește îmbunătățirea orientării școlare pe baza evaluării psihopedagogice globale și individualizate, posibilitatea realizării flexibilității curriculare, adaptarea modalităților de evaluare și înregistrare a progresului școlar care vor fi de competența comisiilor de expertiză ale inspectoratelor școlare.

4.2 Evaluarea copiilor cu dizabilitați

4.2.1 Obiectivul imediat al evaluării complexe a copilului cu dizabilități îl consituie stabilirea nivelului calității structurilor anatomice funcțiilor organice, activităților și participarii acestuia la viața societății , ținând cont de mediul în care trăiește și dacă beneficiază sau nu de servicii și intervenții adecvate: protezare, ortezare, mijloace tehnice, îngrijire, recuperare, educație. Autonomia personală în viața cotidiană a copilului cu dizabillități reprezintă unul dintre principalele nivele de calitate ale funcționării care trebuie atins. De nivelul autonomiei depinde accesarea serviciilor de intrevenție și sprijin: asisitent personal, resurse financiare, recuperare și reabilitare.

Prognosticul și reușita strategiilor terapeutice și educaționale adresată unui copil cu dizabilități depind în mod direct de următoarele aspecte:

precocitatea și calitatea dignosticului;

validitatea diagnosticului (diagnosticul diferențial);

gradul și tipul de deficiență (forma clinică a bolii);

condiții socio-economice și culturale ale familiei.

4.2.2. Etapele evaluării copiilor cu dizabilități

evaluarea inițială;

evaluarea formativă;

evaluarea finală.

4.2.3Tipuri de evaluare a copiilor cu dizabilități

evaluare medicală;

evaluare psihologică;

evaluare educațională;

evaluare socială;

În vederea stabilirii calității și gradului funcționării, definită conform Clasificării Internaționale a Funcționării, Dizabilității și Sănătății, presupun:

interpretarea unitară a rezultatelor evaluării inițiale medicale, psihologice, educaționale și sociale;

investigații suplimentare pentru a stabili calitatea activităților copilului și evidențierea limitărilor în activitate, precum și participarea copilului la viața societății, comunității în care trăiește.

Pe baza informațiilor desprinse din examinarea complexă efectuată de o echipa de specialiști (medici, psihologi, defectologi, asistenti sociali) se eliberează un prognostic pe termen scurt privind evoluția imediată a copilului și un prognostic pe termen lung, însoțit de un program detaliat cu privire la recuperarea, compensarea, educarea și integrarea socio-profesională a copilului deficient.

4.3.Principii ale educației incluzive

Pentru educarea și protecția socială a copiilor cu dizabilități se tine cont de urmatoarele principii fundamentale:

a) Principiul normalizării, este un principiu care sustine că personele cu deficiențe au dreptul universal de a duce o viață cât mai normală posibil, și de a-și păstra pe cât se poate o conduită personală față de normele culturale ale societății.

Dupa Mikelson, „normalizarea vieții persoanelor cu deficiențe reprezintă dreptul acestora de a avea o existență cât mai apropiată posibil de existența normală a celorlalți oameni, de a avea acces la condiții de viață cotidiană cât mai apropiate posibil de condițiile obișnuite.”

Vrajmaș T. consideră că această normalizare trebuie însoțită de cinci recomandări:

principiul normalizării reprezintă mai puțin ceva abstract; el este mai degrabă imperativ concret, acela de a oferi un mod de viață asemanator tuturor cetățenilor din aceeași comunitate;

condiții de viata cât mai apropiate posibil de cele normale; în funcție de capacitățile existente sau potențiale, de maniera în care pot beneficia de o viată normala și persoanele cu deficiențe profunde;

persoana deficientă să fie pe cât posibil „ea însăși” printre ceilalți, respectiv să nu fie considerată „un deviant”;

pentru a fi capabilă de viața normală, persoanei deficiente trebuie să i se asigure educație specială, asistență și servicii speciale;

condițiile de viață normale se referă la condițiile economice, culturale, sociale și religioase la care aspiră toți membrii unei comunități intr-o perioadă determinată de timp.

b) Principiul drepturilor egale reglementează accesul efectiv al persoanelor cu cerințe speciale la educație și alte servicii comunitare, precum și eliminarea unor obstacole sociale care împiedică satisfacerea în condiții de egalitate a unor necesități individuale pentru persoanele cu handicap.

c) Principiul dezinstituționalizării se referă la reformarea instituțiilor de asistență și ocrotire pentru persoanele cu cerințe speciale în direcția creșterii gradului de independență și autonomie personală a asistaților pentru o inserție optimă în cadrul vieții comunitare de care aparțin.

d) Principiul dezvoltării susține că toate persoanele cu cerințe speciale sunt capabile de creștere, învățare și dezvoltare, indiferent de severitatea handicapului, în concordanță cu potențialul de care dispun.

e) Principiul egalității șanselor în domeniul educației este procesul prin care toți cetățenii, mai ales persoanele cu dizabilități pot avea acces la diversele sisteme ale societății: cadru material, servicii, informații.

f) Principiul asigurării serviciilor de sprijin vizează atât copiii cu cerințe educative speciale, cât și persoanele care lucrează cu aceștia, inclusiv serviciile de consiliere ale acestora.

g) Principiul intervenției timpurii indică eficiența intervenției de reabilitare și de integrare la vârste mici, deoarece diferențele dintre copiii obișnuiți și cei cu deficiențe sunt mai greu observabile, iar șansele de integrare ulterioară în viața școlară sunt mult mai mari pentru copiii care au acces la învățământul preșcolar alături de copiii obișnuiți.

h) Principiul cooperării și parteneriatului are în vedere experiența practică unde s-a observat că integrarea și normalizarea se pot realiza dacă există colaborare permanentă între partenerii implicati: elevi, profesori, părinți, organizații nonguvernamentale, consilieri. În domeniul educației integrate, cooperarea atât între copii în procesul de învățare cât și între cadrele didactice și alți specialiști, constituie un element determinant pentru realizarea succesului integrării.

4.4. Educația incluzivă a copiilor cu dizabilități

4.4.1. Integrarea scolară reprezintă procesul de includere în școlile de masă, la activitățile eductive formale și nonformale, a copiilor considerați ca având cerințe educative speciale. Considerând școala ca principala instanță de socializare a copilului (familia fiind considerată prima instanta de socializare), integrarea scolară reprezintă o particularizare a procesului de integrare socială a acestei categorii de copii, proces care are o importanță fundamentală în facilitarea integrării ulterioare în viața comunitară prin formarea unor conduite și atitudini, a unor aptitudini și capacități favorabile acestui proces. Astfel, integrarea școlară a acestor copii permite ca sub îndrumarea atentă a cadrelor didactice să se realizeze perceperea și întelegerea corectă de catre elevii normali a problematicii și potentialului de relaționare și participare la viața comunitară a semenilor lor care din anumite motive au nevoie de o abordare diferențială a procesului de instrucție și educație din școală, și de anumite facilități pentru accesul și participarea lor la serviciile oferite în cadrul comunității.

4.4.2. Profesorul de sprijin este persoana specializată în activitățile educative și recuperatorii adresate copiilor cu cerințe speciale. Statutul sau este de profesor specializat care poate fi angajatul unei școli speciale, al unui centru de recuperare sau al unei școli obișnuite (atunci când activitățile de recuperare se desfasoară în perimetrul școlii obișnuite în spații special amenajate, echipate corespunzător și destinate acestor activități, camera de resurse pentru copii cu cerințe educative speciale).

4.4.3. Profesorul intinerant are un statut asemanator cu cel al profesorului de sprijin, deosebirea constând în faptul ca acesta își desfasoară activitatea în școli obișnuite unde frecventează un număr mare de copii cu cerințe speciale proveniți din familii. În reponsabilitatea profesorului intinerant intră si activitatea desfașurată cu elevii deficienți la domiciliul acestora atunci când aceștia nu se pot deplasa regulat la școală sau cand nu sunt incluși într-un centru sau altă instituție de asistenț și ocrotire. În țara noastră statutul profesorului intinerant a fost reglementat prin Legea 128\1997(„Statutul cadrelor didactice”).

4.5. Protecția copilului cu dizabilități

Protecția socială reprezintă ansamblul acțiunilor întreprinse de societate pentru prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecințelor unor evenimente considerate a fi „riscuri sociale” ale nivelului de trai al populației. În Romania, persoanele cu dizabilități beneficiază de protecție specială, statului revenindu-i sarcina de a asigura „o politica națională de prevenire, de tratament, de readaptare, de învățământ, de instruire și de integrare socială a handicapaților, repectând drepturile ce revin părinților și tutorilor”.

Capitolul V CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ

5.1.Motivația alegerii temei

Recuperarea acvatică a copiilor cu sindromul Down mi s-a parut a fi o provocare pentru mine deoarece este o activitate nouă la noi în țară, neexplorată suficient. În afară de plăcerea de a lucra cu copii, în această meserie, întalnești o serie de situații care par a fi fără rezolvare, însă care pot fi remediate în timp, prin efort atât din partea parinților cât și din partea copilului.

Părinții întâmpină greutăți în îngrijirea copiilor lor atât din partea autorităților, lovindu-se de nepăsarea acestora cât și de faptul ca Romania încă nu dispune de condiții suficient de bune pentru îmbunătățirea semnificativă a calității vieții copiilor cu sindrom Down. Terapiile specializate, îngrijirea medicală preventivă, integrarea socială sunt cele mai eficiente măsuri în dezvoltarea persoanelor cu sindrom Down. Din pacate, în Romania exista puține centre specializate în sindrom Down.

Alegerea temei a reprezentat pentru mine un demers în a demonstra faptul că activitatea terapeutică acvatică desfășurată de copilul cu sindrom down are un efect benefic asupra sistemelor bio-psiho-socio-motrice ale acestuia.

5.2. Locul și perioada desfășurării cercetării

Cercetarea s-a desfășurat în cadrul Clubului „Micii Campioni”, alături de Georgeta Sultana și sub îndrumarea acesteia, în perioada 01.01.2008–01.04.2008.

Clubul are o suprafață utilă de aproximativ 130 m2 cu un circuit standard: hol, recepție, sală masaj, vestiare, piscină, anexe.

PISCINA este tip BERMUDES având dimesiunile: 8.0 m X 3.0 m

Adâncimea minimă: 1m

Adâncime maximă: 1.8 m

SUPRAFAȚĂ S = 25m2

Volum aproximativ V = 40m3

Componentele piscinei:

Bazin piscină:

structură metalică – panouri metalice din oțel galvanizat

stâlpi de rezistență cu sistem de reglare

căptușeala pentru fundul piscinei tratată antimicrobian

liner pentru finisajul interior

guri refulare

skimmer (racletă)

sifon de fund

pompă base

sistem de filtrare:

pompă reciclare 18m3/h

filtru cu cartuș

sistem de tratare chimic al apei: CLORINATOR

panou de comandă (realizează comanda și protecția pompei sistemului)

set de conducte și racorduri

scară inox, 3 trepte – necesară penru accesul în piscină

scară DREAPTA 2.0m

proiectoare subacvatice

centrală.termică

apa este verificată zilnic, păstrându-se la parametrii optimi:

PH: 7,2 – 7,6

Clor: 1,5 – 2

temperatura: 300 – 320 C

Piscina permite funcționarea în tot timpul anului.

Temperatura aerului din interior este permanent monitorizată în funcție de temperatura apei: 290 – 310 C.

5.3. Sarcinile cercetării

Înaintea, dar și pe parcursul desfășurării cercetării, am stabilit o serie de sarcini în vederea abordării sub cât mai multe aspecte. Astfel, am considerat necesar următoarele:

studiul documentației de specialitate cu referire la tematica general abordată;

documentarea teoretică pe problemele specifice activității acvatice și terapeutice;

selectarea, elaborarea și utilizarea metodei și mijloacelor ce-și pot demonstra eficiența în verificarea ipotezei de mai jos;

alegerea unor probe sau teste ce pot pune în evidență cât mai multe aspecte ale influențelor urmărite;

testarea subiecților în dinamică;

urmărirea, înregistrarea, compararea și interpretarea rezultatelor;

recoltarea și prelucrarea datelor în vederea analizării și generalizării activității desfășurate;

elaborarea concluziilor și redactarea materialului.

5.4. Ipoteză

Practicarea activităților psiho-fizice în mediul fluid, din punct de vedere morfo-funcțional și psihomotric, asupra copilului cu sindrom Down este benefică, în special dacă demersul acvatic are loc la vârste mici.

5.5 Subiecți

Lotul de subiecți este alcătuit din 7 copii cu vârste cuprinse între 4 luni și 3 ani. Dintre aceștia 2 se încadrează în grupa de vârstă până la 6 luni și restul fac parte din grupa de vârstă 6 luni -3 ani. Ca și repartizare pe sex, fetele sunt în număr de 3, restul sunt băieți. Subiecții sunt incluși în programul de activități acvatice din cadrul Asociației Clubul “Micii Campioni”.

5.6 Desfășurarea cercetării

După studierea bibliografiei tematice am elaborat unele metode și mijloace ce urmează să confirme sau nu ipoteza de cercetare. Acestea s-au dovedit a fi necesar restructurate pe parcursul edificării noastre asupra sarcinilor de lucru sau a eficienței lor. Unele au fost chiar verificate în prealabil, pentru a cunoaște exact gradul sau măsura accesibilității ori complexității lor. Toate aceste ajustări au ținut cont de obiectivele urmărite, de vârsta subiecților, de afecțiunile asociate etc.

Parametrii funcționali urmăriții au fost: frecvența cardiacă, frecvența respiratorie, perimetrul cranian, perimetru toracic și perimetru abdominal. Aceștia au fost testați în dinamică, efectuându-se o primă testare la demararea studiului, după care încă 2 testări la interval de 1 lună. Fiecărui copil i s-a întocmit o fișă individuală de progres în care s-au facut constatări cu privire la punctele interesate.

Măsurătorile au fost efectuate cu ajutorul instrumentarului medical, de către medicul neonatolog, iar fișele de observație au fost realizate sub îndrumarea acestuia.

Fiecărui subiect i-a fost întocmită o fișă care cuprinde:

nume și prenume,

sex,

vârsta,

evaluarea inițială, intermediară și finală a parametrilor funcționali urmăriți,

observații.

5.6.1.Programul de activitate acvatică cu copilul cu sindrom Down

Activitățile acvatice cu copii cu sindromul Down au drept țintă următoarele obiective:

îmbunătățirea capacităților funcționale a aparatului cardiovascular și respirator

creșterea tonusului muscular

creșterea forței musculare

stimularea dezvoltării motorii

educarea și stimularea echilibrului și a coordonării

stimularea propriocepției

profilaxia sau corectarea deficiențelor aparatului locomotor (lordoză lombară, scolioză, cifoză, genu-valgum, picior plat.).

Durata unei lecții acvatice este de 30-35 de minute pentru copilul între 4 luni și 1 an. Apoi el crește treptat până la vârsta de 3 ani la o durată de 45-50 minute.

Mijloacele folosite în cadrul unei lecții sunt particularizate posibilităților funcționale ale vârstei, nivel al deficienței și gradului de frecventare a lecțiilor, la fel și numărul imersiilor și durata lor.

Programul de recuperare acvatică va începe prin aplicarea unui masaj terapeutic, care va fi continuat în bazin unde se vor efectua exerciții ce au ca punct de interes creșterea tonusului muscular, creșterea forței musculare, creșterea capacității de prehensiune, a capacităților coordinative, a echilibrului, a orientării spațio-temporale etc.

5.6.1.1. Masajul este o atingere foarte blândă a pielii, care efectuează înainte de începerea ședinței de recuperare în apă. Se realizează într-o cameră bine aerisită și luminată pe cât posibil, durata masajului variază în funcție de vârstă de la 5 minute până la 20 de minute. Uleiul folosit va fi unul natural (ex. ulei de nucă de cocos, ulei de migdale dulci etc.), poziția adoptată va fi de confort atât pentru copil cât și pentru maseur. Pe toată durata masajului se va menține contactul vizual cu copilul, comunicând cu acesta.

Masajul se va efectua pe segmente, începând cu toracele și umerii continuându-se cu masajul membrelor superioare și inferioare, masajul abdomenului, masajul feței și masajul capului, terminându-se cu masajul spatelui.

a) Masajul toracelui și umerilor

Copilul în decubit dorsal

Neteziri alternative pornind de la umărul copilului mergând prin fața sternului spre umărul opus, cealaltă mână parcurge traseul în sens invers

Neteziri simultane pornind de la baza gâtului spre umeri și brațe

Carte deschisa – Se executa cu ambele mâini neteziri fine pornind dinspre stern spre zona axilară ca și când am dori să netezim foile unei carți. Fricțiuni circulare ușoare la nivelul axilelor.

Fluturele – Se execută pornind din dreptul șoldului și netezind spre umărul opus și apoi ne insinuăm cu doua degete spre gât și ceafă apoi și invers.

Efecte: relaxant, stimulează respirația, stimulează circulația

b) Masajul membrelor superioare și inferioare

Mulsul indian – Cu o mână cuprindem articulația pumnului (gleznei) și cu cealaltă mână pornim dinspre umăr (șold) spre mână (picior), iar când ajungem la articulația pumnului (gleznei) schimbăm mâna ca și când mulgem mâna.

Mulsul suedez – este pornind de la articulația pumnului (gleznei) la umăr (șold).

Apăsare și rotire – pornind de la axilă (șold) și apăsând ușor

Rulat – se efectueză pornind de la umăr (șold) și rulând până la articulația pumnului.

Masajul mâinii – neteziri cu policele spre dreapta la fel și pe fața dorsală a mâinii. Se prinde fiecare deget între police și index și se rulează fiecare deget terminând cu o ciupitură.

Masajul piciorului – neteziri executate cu policele dinspre călcâi spre degete sau dinspre linia mediană a tălpii spre lateral. Pe fața dorsală se execută tot neteziri cu policele dinspre gleznaâă spre degete. La talpă neteziri cu palma și degetele se prind separate între police și index, și se rulează terminând cu o ciupitură. Apasarea simultană cu indexul sub degețele, apoi apasarea cu policele în toată talpa. Fricțiuni în jurul maleolelor.

Efecte – stimulează zonele refelxogene

3) Masajul abdomenului

Roata de apa – neteziri longitudinale alternative pornind de la rebordul costal spre simfiza pubiană ca să relaxăm musculatura abdominală, putem să sprijinim membrele inferioare de corpul nostru sau să le ținem de la nivelul maleolelor pentru ca masajul să fie mai profound datorită relaxării abdominale.

Soarele și luna – se execută în sens centripet, pornind cu mâna stângă din stânga noastră desenând soarele (un cerc) iar mâna dreaptă realizează doar netezirea pe sub rebordul costal în forma de lună (∩). Mâinile lucrează simultan, stânga înaintea celei drepte.

Plimbatul – mergem cu vârful degetelor din dreapta spre stânga copilului. Cu ambele police pe buric neteziri simultane dinspre medial (buric) spre lateral.

Flexia membrelor inferioare și ducem genunchii spre abdomen apăsând ușor, facem o presă abdominală care ajută la eliminarea gazelor

Efecte: stimulează aparatul digestiv, reglează tranzitul intestinal, combate meteorismul abdominal, calmarea colicilor abdominali.

c) Masajul feței și masajul capului

Se face numai daca copilul s-a obișnuit cu masajul. Plasăm ambele mâini la nivelul suturii sagitale și mergem prin spatele urechilor.

Carte deschisa – pornim de la mijlocul frunții spre tâmplă și apoi spre zona occipitală. Plasăm policele la nivelul glabelei, urmărim conturul sprâncenelor ajungând la tâmple unde facem fricțiuni circulare.

Nasul – Pornim cu poilicele de la vârf mergem pe piramida nazală, mergem în jos de-a lungul obrajilor, ajungem la comisura bucală, ridicăm colțurile gurii ca un zâmbet larg.

Pornim cu două degete dupa urechi, se coboară spre bărbie, de aici urcăm pe ramurile mandibulei spre articulația temporo-mandibulară, înconjurăm iar urechile formând o buclă care se repetă de câteva ori.

Frictiuni ale urechilor

Efect – relaxant, foarte bun pentru sugarii cu probleme de respirație

d) Masajul spatelui

Decubit ventral pe coapsa noastră capul în partea noastră stângă.

Neteziri înainte-înapoi (se execută pe lățimea spatelui nu pe lungimea sa) de la ceafă către fese.

Neteziri alternative pornind de la ceafa spre fese (în lungul spatelui). Cu mâna dreaptă îi susținem fesele iar cu cealaltă pornim de la ceafa spre fese. Prindem cu mâna dreaptă gleznele copilului ridicăm membrele inferioare cu un deget între maleole și mergem cu cealaltă mână în jos spre coapsă.

Cu mâna dreaptă în dreptul feselor iar cealaltă mână pornește de la ceafă spre fese, paravertebral, indexul și mediusul să încordeze coloana vertebrala.

Fricțiuni circulare ușoare pe tot spatele

Decubit ventral paralel cu coapsa noastră

Neteziri simultane pornind de la mijlocul occiputului mergând în jos spre gât, umeri, brațe.

Pe fese – fricțiuni simultane circulare cu policele sau vârful degetelor.

Se încheie cu un pieptănat pornind de la zona occipitală până în jos spre coapsă.

Efect: relaxant, scade contractura musculara, stimulează fucția respiratorie, are efect sedativ.

5.6.1.2. Exercițiile fizice în apă au fost sistematizate astfel:

Exerciții pentru vârsta 3-6 luni

Exerciții de stimulare a ROSTOGOLIRII:

Copilul în poziția de decubit dorsal pe covorasul perforat, mâna dreaptă se plasează pe sub genunchiul stâng al copilului pe genunchiul drept al lui. Brațul drept al copilului, se duce pe lângă corp și se execută împingerea, rostogolirea.

Exerciții pentru tonifierea musculaturii SPATELUI

Copilul în decubit dorsal pe covorașul perforat, susținut de mâini, ușoară ridicare din decubit dorsal în așezat,

Plutiri pe spate și inițierea trecerii în culcat facial, la început așezat pe covorul acvatic cu găuri prin plasarea unui obiect în partea îndemânatică a copilului, care va stimula copilul să treacă în culcat facial, iar mai apoi direct în apă,

Decubit ventral pe covorașul perforat, se apucă sugarul de antebrațe și este ridicat în extensie, cu capul, umerii și trunchiul deasupra planului de sprijin. Se menține câteva secunde apoi se revine la poziția inițială și se relaxează musculatura printr-o vibrație ușoară.

Decubit ventral sprijin pe palmele specialistului, corpul la orizontală, copilul este stimulat să-și susțină greutatea capului, și să realizeze o ușoară hiperflexie.

Exerciții pentru musculatura ABDOMINALĂ

Copilul în decubit dorsal pe covorașul perforat, susținut de mâini, ușoară ridicare din decubit dorsal în așezat,

Decubit dorsal pe covorasul perforat, se fixează coapsele copilului cu o mână, cealaltă se plasează sub ceafă și copilul este simulat să flecteze capul,

Decubit dorsal pe covorașul perforat, se prind gleznele copilului, și se efectuează pasiv bicicleta, împingând alternativ câte un genunchi la piept,

Decubit dorsal, se prind gleznele copilului și se execută pasiv forfecări (abducții și adducții) ale membrelor inferioare în plan sagital și frontal.

Decubit dorsal pe covorașul perforat, se apucă brațul și piciorul de aceeași parte și se apropie. Se poate efectua și simultan, copilul ținut de maleole cu indexul între segmente.

Pentru pregătirea patrupediei (pe genunchi cu sprijin pe palme) – Copilul îl plasăm pe genunchi, pe salteluță, cu un rulou în fața lui de care se sprijină cu abdomenul. Sugarul este împins peste rulou ținut de genunchi și fese. În față va fi plasată o jucărie care va fi lăsat să o prinda sub formă de joc. Mișcările trebuie făcute lent pentru a da copilului posibilitatea sa-și exerseze echilibrul.

Exerciții pentru vârsta 6 luni- 3 ani

Se efectuează exerciții care să reproducă mișcări normale corespunzătoare vârstei. Copilul începe să dobândească treptat control asupra mișcării.

Pentru joc se vor folosi minguțe colorate de diverse mărimi și consistențe, culori deschise, jucării care se trag, se împing, etc.

Exerciții pentru tonifierea musculaturii SPATELUI

Copilul cu spatele lipit de pieptul kinetoterapeutului, o mână este ținută la nivelul genunchilor și cealaltă la nivelul pieptului copilului. Se înclină trunchiul copilului înainte atât cât ne permite și apoi încercăm să desprindem mâna de la nivelul pieptului, trezindu-i interesul să se ridice din nou la verticală. Atenție la nivelul bazinului, colana lombară este ușor lordozată.

Aceeași poziție, se stimulează copilul să prindă o jucărie din fața lui, din apă.

Decubit ventral pe salteluța perforată, copilul se sprijină în mâini, este susținut la început la nivelul coapsei, și cu timpul se susține de genunchi apoi de glezne și se execută o ușoară ridicare pe mâini (roaba) pe saltea.

Decubit ventral pe covorașul perforat de-a lungul unui rulou, se ține ușor copilul de membrele inferioare și se rulează ușor într-o parte apoi în cealaltă. Acest lucru va stimula o contracție asimetrică a musculaturii dorsale și va stimula și reacțiile de echilibru.

Plutiri pe spate și inițierea trecerii în culcat facial, la început așezat pe covorul acvatic cu găuri prin plasarea unui obiect în partea îndemânatică a copilului, care va stimula copilul să treacă în culcat facial, iar mai apoi direct în apă,

Decubit ventral, copilul este apucat de mâini, este ușor legănat înainte și înapoi în apă, poziție care ajută și la stimularea echilibrului, și forței membrelor superioare.

Decubit ventral pe covoraș, se execută extensia trunchiului cu brațele lateral, întîi cu ajutor apoi îl lăsăm liber.

Exerciții pentru musculatura ABDOMINALĂ

Când copilul stă deja singur în șezând, este așezat în această poziție pe saltea, susținut de membrele inferioare la nivelul gambelor și în mod gradat i se flectează membrele inferioare extinse. Pentru un moment va rezista lipsei de echilibru apoi se va culca pe spate în decubit dorsal.

Copilul în decubit dorsal pe covorașul perforat, susținut de mâini, ușoară ridicare din decubit dorsal în așezat,

Decubit dorsal pe covorașul perforat, se prind gleznele copilului, și se efectuează pasiv bicicleta, împingând alternativ câte un genunchi la piept,

Decubit dorsal, se prind gleznele copilului și se execută pasiv forfecări (abducții și adducții) ale membrelor inferioare în plan sagital și frontal.

Exerciții pentru MEMBRELE SUPERIOARE

Copilul ținut de la nivelul mâinilor în atârnat cu fața către specialist este ușor balansat înainte și înapoi prin apă,

deplasare în poziție verticală ținut de mâini,

pentru dezvoltarea prehensiunii, copilul va fi stimulat sa culeagă jucării din bazin, va fi stimulat să se autosusțină la bară, chiar să se deplaseze etc,

Exerciții pentru MEMBRELE INFERIOARE

Plutiri pe piept și pe spate susținut de profesor și stimularea mișcării specifice de picioare,

Plutiri pe spate susținut de profesor și stimularea mișcării specifice de picioare,

Decubit dorsal pe covorașul perforat, stimularea mișcării specifice de picioare,

Decubit ventral pe covorașul perforat, stimularea mișcării specifice de picioare,

Pășirea – se efectuează ca și pe uscat, în zona cu apă mică a piscinei, beneficiind de aparenta pierdere a greutății în imersie până la nivelul gâtului cu sprijin din partea instructorului;

Exerciții de stimulare a respirației acvatice prin suflarea apei sau a unui obiect de pe suprafața ei;

imersii din plonjon de pe marginea bazinului, în șezut, sau din apă pe o durată de maxim 3 secunde,

2-3 imersii succesive, copilul fiind ajutat să respire de profesor, prin poziționarea palmei acestuia sub toracele copilului și ridicarea capului deasupra apei la finalul imersiei;

diverse jocuri inițiate cu ajutorul obiectelor aflate în dotarea piscinei: plutiri pe piept sau pe spate pe un covoraș acvatic cu găuri, care permite pătrunderea apei, deplasare cu ajutorul unui baston plutitor, deplasare cu pluta, scufundări la apă mică după obiecte aflate pe fundul piscinei, etc.

Foarte important de menționat este faptul că imersiile nu depășesc o durată de maximum 5 secunde. Numărul lor pe lecție depinde de vârsta copilului și nivelul deficienței, precum și de numărul lecțiilor pe săptămână. În general, se pornește de la un număr de 3 imersii cu copilul de 4 luni, după care se crește gradual până la vârsta de 1-2 ani, putându-se ajunge la un număr de 20-30 de imersii.

Exerciții de SOCIALIZARE ȘI DE COMUNICARE, specialistul va încerca să stimuleze pe copilul deficient prin jocuri în care va încerca integrea persoanelor aflate în bazin, se va incerca interacțiunea copilului cu sindromul Down cu părinții aflați în bazin, cu personalul specializat din cadrul bazinului dar și cu copiii care desfașoară activitate acvatică în acel moment.

Se vor evita sunetele puternice, țipetele sau acele acțiuni bruște care au tendința de a-i produce copilului cu sindromul Down o stare de iritabilitate, și agitație.

5.7 Analiza și interpretarea datelor rezultate în urma studiului

Frecvența cardiacă

Pentru compararea valorilor de repaus se va ține cont de particularitățile fiecărui copil în parte. Așadar se observă la testarea inițială o creștere mare a frecvenței cardiace în timpul efortului, cu o mică scădere la sfârșitul lecției. Aceasta și datorită mecanismelor de autoprotecție a copilului. La testarea intermediară și finală se remarcă o creștere mult mai mică a frecvenței cardiace în efort, la copiii care prezintă tahicardie se înregistrează chiar o ușoară scădere a frecvenței cardiace, semn al adaptării la efort, în timp ce la cei cu bradicardie se observă o apropiere a valorile post efort de cele normale.

Din cei 7 subiecți, doar 2 dintre ei nu înregistrează valori mai scăzute ale frecvenței cardiace la efort, asta datorită faptului că nivelul avansat al deficienței i-a pus în dificultate pe specialiști, participarea la programul de exerciții acvatice realizându-se greoi și problematic.

Frecvența respiratorie

Comparând și aici valorile înregistrate înaintea efortului, se observă o creștere semnificativă a frecvenței respiratorii în timpul efortului. La testarea intermediară, efectuată la interval de o lună de la cea initială se înregistrează o creștere mai mică. Comparând în schimb testarea inițială cu cea finală creșterea frecvenței respiratorii în efort este semnificativ mai mică.

La fel ca la testarea frecvenței cardiace, tot aceiași 2 subiecți nu înregistrează progrese semnificative la adaptarea la efort.

Perimetrul toracic

În urma testărilor finale a perimetrului toracic și a comparării cu valorile standard la vârstele aferente, putem observa următoarea evoluție:

5 din cei 7 subiecți au înregistrat valori crescute care au depășit cu 1-2 luni vârsta cronologică a subiectului, 2 din cei 7 subiecți au înregistrat valori egale cu cele de la începerea studiului.

Perimetrul cranian

Comparându-se valorile inițiale se observă o ușoară creștere a acestuia la 6 dintre subiecți, la 1 modificările fiind insesizabile.

Perimetru abdominal

Comparând și aici valorile înregistrate înaintea efortului, se observă o creștere a acestuia numai la 5 dintre subiecți, 2 dintre ei având valori similare cu cele ale examinării inițiale.

Intensitatea lecțiilor este variabilă în funcție de particularitățile de vârstă și ale afecțiunilor asociate ale acestora. Intensitatea este scăzută inițial însă va crește în funcție desiponibilitățile fiecăruia, nu se va lucra cu intensități mari.

În urma cercetării efectuate anterior, s-a demonstrat că activitățiile acvatice pregătesc organismul din punct de vedere muscular și al structurii osoase ajutând copilul cu sindromul Down să-și recapete mult mai rapid și mai eficient controlul asupra propriilor segmente și coordonări. Astfel considerăm, că activitațile acvatice au un efect benefic asupra aparatului locomotor, deoarece fortifică sistemul muscular și osos, accelelerând procesul deplasării în poziție bipedă aceasta putându-se realiza mai devreme decât la copiii cu sindrom Down care nu desfașoară terapia acvatică.

FIȘA NR. 1

Nume și prenume: B. V.

Sex: M.

Vârsta: 01.11.2007

Vârsta de la care practică activitatea acvatică: 4 luni

Frecvența lecțiilor pe săptămână: 1 ședință pe săptămână

FIȘA NR. 2

Nume și prenume: D.M.

Sex: M.

Vârsta: 15.12.2007

Vârsta de la care practică activitatea acvatică: 4 luni

Frecvența lecțiilor pe săptămână: 1 ședință pe săptămână

FIȘA NR. 3

Nume și prenume: N. B.

Sex: F.

Vârsta: 27.06.2006

Vârsta de la care practică activitatea acvatică: 2 ani

Frecvența lecțiilor pe săptămână: 1 ședintă pe săptămână

FIȘA NR. 4

Nume și prenume: P. R.

Sex: M.

Vârsta: 19.03.2006

Vârsta de la care practică activitatea acvatică: 2 ani

Frecvența lecțiilor pe săptămână: 1 ședință pe săptămână

FIȘA NR. 5

Nume și prenume: M. I.

Sex: F.

Vârsta: 12.03.2007

Vârsta de la care practică activitatea acvatică: 1 an

Frecvența lecțiilor pe săptămână: 1 ședință pe săptămână

FIȘA NR. 6

Nume și prenume: N. R.

Sex: M.

Vârsta: 07.02.2007

Vârsta de la care practică activitatea acvatică: 1 an

Frecvența lecțiilor pe săptămână: o ședință pe săptămână

FIȘA NR. 7

Nume și prenume: M. L.

Sex: F.

Vârsta: 10.01.2005

Vârsta de la care practică activitatea acvatică: 3 ani

Frecvența lecțiilor pe săptămână: 1 ședință pe săptămână

CONCLUZII

Subiecții prezentului studiu longitudinal, care au beneficiat de un program de exerciții fizice acvatice, practicat cu regularitate au prezentat o adaptare la efort a aparatului cardiovascular și respirator, precum și îmbunătățirea dinamicii funcționale a acestor aparate, o îmbunătățire vizibilă a tonusului muscular, a forței musculare, o ușoară educare a echilibrului, și o creștere a nivelului de socializare.

Așa cum am prezentat în capitolul de mai sus, măsurarea perimetrului toracic, abdominal și cranian ne oferă date asupra creșterii, dezvoltării și consolidării acestora, funcțiile lor fiind acelea de protecție și de asigurarea bunei funcționări a sistemelor vitale importante. Datele înregistrate la măsurătorile finale ne-au relevat o creștere peste valorile așteptate la copiii care suferă de acest sindrom.

În ceea ce privește frecvența respiratorie, se observă prin datele înregistrate în cadrul testărilor că apare controlul voluntar al respirației, și mai exact al apneei. La testările finale este o creștere semnificativ mai mică a frecvenței respiratorii comparativ cu testarea inițială, ceea ce ne conduce la concluzia adaptării la efort a sistemului respirator. Dacă la început exercițiile acvatice din cadrul lecției se realizau cu un vizibil efort, din cauza lipsei controlului voluntar al respirației, acum mișcările sunt mai puțin dezorganizate, coordonate și se realizează cu control neuromuscular. Deși nu a fost testată, datorită lipsei de aparatură adaptată vârstelor, se poate observa o creștere a capacității vitale, prin mărirea duratei imersiei. Controlul voluntar al respirației determină activarea cortexului, acesta urmând să răspundă fie printr-o frecvență cardiacă neschimbată sau prin creșterea ușoară a frecvenței cardiace, tahicardie.

La copii sub 6 luni, în timpul imersiei, apare o scădere a frecvenței cardiace, care ne indică că mecanismul reflex de apnee este utilizat.

La copii peste 6 luni, nu se mai folosește acest mecanism reflex, ci apare învățarea: învață să-și mențină respirația în timpul imersiei. Presiunea apei joacă un rol important în respirația acvatică. Astfel expirația devine activă. Apa, prin presiunea pe care o exercită, permite conștientizarea expirației, iar inspirația devine pasivă. Deși actul respirator este un mecanism înnăscut, în mediul acvatic el este inversat, de aceea va deveni prin învățare un automatism.