Recunoașterea statelor și guvernelor [617873]

1
REFERAT
La disciplina Drept internațional p ublic
Tema: Recunoașterea statelor și guvernelor
Autor: Begu Valentin
Facultatea Drept, IRIM
Chișinău 201 1

Planul
 Introducere
 Cuprins
1. Dreptul internațional public – noțiuni generale;
2. Noțiuni generale privind subiectele dreptului internațional public;
3. Tipuri de state;
4. Recunoașterea internațională – noțiuni introductive;
5. Caracterul recunoașterii;
6. Condițiile pentru a fi recunoscut;
7. Teoria declarativă și constituitivă;
8. Formele recunoașterii;
9. Recunoașterea Guvernel or;
10. Aplicațiuni ale instituției recunoașterii;
 Concluzie
 Bibliografie selectivă
Introducere
Dreptul internațional reprezintă cadrul legislativ care reglementează relațiile între state sau între
persoane sau entitați de națion alitați diferite. Dar pentru a fi subiecte de drept internațional, acestea
trebuie să fie recunoscute pe plan internațional de către alte state. Instituția recunoașterii a devenit una
extrem de importantă, mai ales în ultimele secole, accentuindu -se importanța sa mai ales dupa Al Doilea
Război Mondial. Diverse state care au reușit să -și decare independența, să se elibereze de sub jugul unor
autotități străine, necesitau recunoașterea internațională, nu numai pentru cadrul juridic, dar sub o formă
oarecare de a -și asigura s patele împotriva unei ocupațiuni ulterioare a statului care a subjugat -o.
Statul proaspăt format și independent deja, neavînd experiență internațională și ajutor străin,
începea să meargă spre un drum destul de anevoios de dezvoltare a țarii. Deaceea, pe ntru a primi diverse
ajutoare, de a întreține legături diplomatice, pentru a încheia diverse tratate care să o ajute să -și
relanseze și dezvolte viața economică, socială, politică sau culturală, aceste state pe plan internațional
necesitau recunoașterea di n partea altor state, altfel era privată de toate aceste avantaje a relațiilor
internaționale. Odata recunoscută legitimitatea statului sau a guvernului, acel stat putea beneficia de o

2
sumedenie de avantaje de care se bucură și celelalte state,în caz contr ar era privată de toate aceste atuuri
internaționale. Pentru orice stat este vital să întrețină legături cu alte state, aceasta fiind posibilă doar
dupa recunoașterea internațională.
1. Dreptul intern țional public – noțiuni generale
Dreptul internațional p ublic reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează relațiile
ce se stabilesc în cadrul societatății internaționale, în principal între state, dar și între celelalte
subiecte de drept internațional.
Dreptul internațional public este născut pe bază de consensualism, este bazat pe normele
convenționale și cutumiare elaborate de către state, pe baza acordului lor de voință. În dreptul
internațional public avem de -a face cu norme internaționale.
Un rol i mportant o constituie Declarația Adunării Generale a ONU, adoptată prin rezoluția 2625
din octombrie 1970 se referă la principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și
cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU. Textul declar ației reprezintă compromisul
realizat din confruntarea intereselor țărilor occidentale, țărilor blocului socialist și țările în curs de
dezvoltare.
– Egalitatea suverană a statelor .
– Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.
– Interdicția recurgeri i la forță .1
– Reglementarea pașnică a diferendelor.2.
– Neamestecul în treburile interne sau externe ale altui stat
– Principiul respectării drepturilor omului.3
– Principiul cooperării internaționale.4
– Buna credință .5
2. Noțiuni generale privind subiectele dreptului internaționale public
Subiectul de drept internațional public este o entitate care participă la raporturile juridice
reglementate nemijlocit de D.I.P. Trăsăturile esențiale a subiectului D.I.P. o constituie ca pacitatea

1 Art. 2 pct. 4 din Carta ONU prevede că „toți membrii organizației se vor abține în relațiile lor internaționale
de la recurgerea la amenințarea cu forța sau la folosirea forței fie împotriva integritații teritoriale și
independenței politice a vreunui stat , fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite
2 Art. 2 pct. 3 din Carta ONU prevede soluționarea diferendelor internaționale de asemenea maniera încât
pacea și securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în pericol
3 Convenția Europeană a Drepturilor Omului are consistența unei legi obligatorii, cu forță de constrângere
asupra celor cărora li se adresează.
4 Prevăzut inițial în art. 1 pct. 3 din Carta ONU, principiul circumscrie obligația statelor de a coopera între el e,
în vederea menținerii păcii și securității internaționale, favorizării progresului și stabilității economice
internaționale.
5 semnifică existența unei anume libertăți a fiecărui sistem jurisdicțional intern care trebuie utilizat de statele
suverane cu moderație

3
lor de a fi titulare de drepturi și obligații cu caracter internațional. Calitatea de subiect al D.I.P. a
statului este rezultatul firesc al suveranității sale și nu depinde de recunoașterea lui de alte state.
Suveranitatea aparține statelor indi ferent de puterea, mărimea ori gradul lor de dezvoltare. Potrivit
doctrinei D.I.P. statul ca persoană internațională trebuie să îndeplinească condițiile:

1. O populație permanentă care reprezintă totalitatea indivizilor ce locuiesc pe teritoriul unui
sau altui stat la un moment dat în limitele acestuia potrivit reglementărilor de drept intern ale
statului. Deși numărul populației variază de la un stat la altul aceasta nu are nici o importanță pentru
calitatea statelor de subiecte ale D.I.P.
2. Teritoriul dete rminat ce constituie baza materială, indispensabilă a existenței statului.
Teritoriul unui stat cuprinde: spațiul terestru, spațiul acvatic, spațiul aerian. Dimensiunea teritoriului
unui stat precum și structura sa nu sunt relevate pentru existența acestui a.
3. Puterea publică ce se concretizează prin existența unui guvern care asigură conducerea
treburilor interne și externe autoritatea efectivă asupra populației și teritoriului.
4. Capacitatea de a intra în relații cu alte state. Statul fiind unicul subiect de D.I.P. dotat
suveranitate posedă capacitatea de a acționa în conformitate cu normele stabilite de acesta.

Unele din capacitățile statului le putem enumera:
 De a produce acte juridice internaționale;
 De a reclama repararea daunelor suferite în urma comiterii unei fapte internaționale ilicite de
către un stat terț;
 De a deveni membru și de a participa în mod plenar la viața organizațiilor internaționale;
 De a avea acces la procedurile contencioase internaționale;
 De a stabili relații diplomatice și c onsulare cu alte state. 6

6 Note de curs “Drept internațional public”, autor Todos Victor, pagina 20 -21

4
3. Tipuri de state

 Uniunea personală,
 Uniunea real ă,
 Confederația,
 Federația.
Uniunea persoanală constă în asocierea dintre două state având ca șef de stat sau monarh
aceeași persoană. Fiecare stat component al uniunii își păstrează personalitatea juridică
internațională, menținîndu -și propria legislație, administrație și justiție, incheind tratate în numele
său, avînd reprezentanțe diplomatice proprii.
Uniunea personal ă nu devine un stat, fiecare stat este dins tinct și rămîne independent unul față
de altul, conservîndu -și politica sa proprie, alianțele și tratatele sale dinstincte.
Un exemplu din istoria romanilor este uniunea personal creată în anul 1600 prin unirea politică
a celor trei țări romanești – Țara r omanească, Moldova și Transilvania – sub un singur domnitor
Mihai Viteazul. O alta astfel de alianță a fost cea din anul 1859 s -a unit Țara Romaneasca și Din punctul de vedere al dreptului internațional, statele se clasifică în funcție de structura lor,
precum și în funcție de atribuțiile pe care le au organele care le reprezintă în relațiile internaționale:
– state unitare, ( predominantă în organizarea statelor europene) și
– state compuse (reprezintă asocierea între două sau mai multe state).
Statul unitar reprezintă o unitate statală simplă, cu o autoritate publică unică și competență
integrală. El se caracterizează prin exist ența unui singur sistem de organe supreme ale puterii,
administrației și justiției. Chiar dacă un stat unitar este împărțit în unități teritoriale, sau dacă acestea
cunosc un grad mai mare sau mai mic de autonomie locală, acestea nu sunt de natură să produ că
schimbări în structura acestuia. Marea majoritate a statelor lumii sunt organizate ca state unitare
(Republica Moldova, România, Bulgaria, Ungaria, Polonia etc.). În relațiile internaționale, statul
unitar apare ca subiect unic de drept internațional.
Statele compuse reprezintă asocieri între două sau mai multe state. De -a lungul istoriei, statele
compuse au cunoscut o varietate de forme de asociere, începând cu forme simple sau tradiționale:
„uniuni personale” și „uniuni reale” și continuând cu federați i și confederații.
Din punctul de vedere al dreptului internațional, nu există diferențe între state ca subiecți ai
acestui drept, fie ele state unitare sau compuse. Indiferent de structura pe care o au, statele sunt
subiecți de drept internațional și sun t egale în drepturi. Însă, în cazul unui stat compus se pot ridica
probleme în privința determinării subiectului de drept internațional și a capacității juridice a
acestuia. Astfel, trebuie să se stabilească, dacă numai statul compus are calitatea de subiect de drept
internațional sau această calitate aparține, de asemenea, și statelor ce alcătuiesc acest stat, precum și
limitele capacității acestora.
Pentru a înțelege mai bin e conceptul actual al noțiunii d e stat, considerăm necesară enunțarea
următoa relor forme ale statelor compuse, și anume:

5
Moldova sub conducerea lui A.I. Cuza – cu denumirea de “Principatele Romane”. Acestea aveau
instituții commune, însă păstrau doua guverne și doua parlamente, două armate, organizate similar
pentru a fi unificate la nevoie. Această forma a fost cunoscută cam pînă în secolul al XIX -lea.
Uniunea reală reprezintă asocierea a doua sau mai multe state, avand acelasi monarh, precum
si organe comune de reprezentare in sfera relatiilor internationale si in alte domenii de interes
general (economic, finante etc.).
Din punct de vedere constitutional, legislativ si administrativ, fiec are dintre statele membre ale
uniunii constituie o unitate distincta. In mod esential, uniunea reala se caracterizeaza prin
organizarea politico -juridica paralela a doua state. Aceasta se afirma mai ales in domeniul exterior,
ajungandu -se, in mod practic, la o politica externa unitara.
Printre aplicatiunile pe care le -a avut aceasta institutie, putem mentiona: Uniunea dintre Suedia
si Norvegia (1815 -1905) creata in baza unui tratat, Uniunea dintre Austria si Ungaria (1867 -1918)
creata in temeiul unui act de compromis si doua legi adaptate in cele doua state, Uniunea dintre
Danemarca si Islanda (1818 -1944) etc. In aceasta forma de uniune reala, s -a aflat Moldova si
Muntenia in perioada 1861 -1862, cand, in afara existentei unui singur sef de stat – domnitoru l
A.I.Cuza –, s-au format si organe comune: un guvern si o Adunare a deputatilor. Uniunea astfel
creata devine unic subiect de drept international, iar cele doua entitati componente raman provincii
cu autonomie administrativa.
Confederația este o asociere a doua sau mai multe state, in care statele isi pastreaza
independenta si calitatea de subiect de drept international, creand totodata organe comune cu
atributii limitate in domenii de interes general.
Confederatia de state se constituie in baza unui tratat in care sunt stipulate prerogativele
comune, de regula, in domeniul apararii, in cel financiar s i al politicii externe. Reparti zarea
competentelor se face prin acest pact federal, care este in mod obisnuit, inegala
Statele care se asociaza in confed eratie isi creeaza un organ comun, denumit dieta sau congres.
Dieta reprezinta singurul mecanism central, care se prezinta sub forma unei adunari deliberative de
tip diplomatic.
Printre principalele aplicatiuni ale institutiei Confederatiei putem mentiona: Confederatia
Statelor Unite ale Americii de Nord (1778 -1787); Confederatia Elvetiana (1291 -1798 si 1815 -1848);
Confederatia Tarilor de Jos (1579 -1795); Confederatia Germanica (1815 -1866).
Federația reprezinta o structura complexa constituita din mai multe state care nu au calitatea de
stat, in sensul dreptului international, ci numai statul federal are calitatea de subiect de drept
international.
Spre deosebire de confederatie, statul federal functioneaza pe baza unei constitutii proprii ca act
intern. Rap orturile dintre statele federale sunt raporturi de drept intern, si nu raporturi de drept
international, ca in cazul confederatiei.
Subiect de drept international cu capacitate deplina este statul federal , si nu statele
componente. In mod normal, cel care exercita in totalitate capacitatea de a incheia tratate este statul
federal. Constitutiile unor state federale rezerva statului federal intreaga competenta in materie de

6
incheiere a tratatetelor. Insa, in functie de prevederile constitutionale, statele membre pot avea
dreptul de a participa direct la relatii internationale, si anume – dreptul de a incheia tratate.
4. Recunoasterea internaționala – noțiuni introductive
Instituția recunoașterii internaționale a apărut în secolul al XVIII – lea și s -a conturat mai precis
în secolul următor, în special după Congresul de la Viena care instituia un adevărat directorat asupra
vieții internaționale, statele membre ale „Sfintei Alianțe” angajând reportu ri de drept internațional
numai cu statele pe care ele le recunoșteau .
Noțiunea de recunoaștere este una din cele mai greu de definit în dreptul Internațional. Într-o
definiție general acceptată în dreptul internațional, se consideră că aceasta constă în „exprimarea
unilaterală a voinței unui stat de a constata ca valabile și opozabile, în ceea ce privește, fapte, acte
sau situații juridice date ce pot avea, astfel, consecințe asupra drepturilor, obligațiilor și intereselor
sale. Recunoașterea unui stat con stă în actul prin care un stat admite că o entitate politică
îndeplinește condițiile specifice ale unui stat nou (ia act de apariția acestui nou subiect de drept
internațional), avînd personalitate juridică deplină în ordinea internațională și își exprimă voința de
al considera ca membru al comunității internaționale”.7
Potrivit practicii se poate recunoaște un stat, un guvern, o națiune care luptă pentru
independență, o transformare în forma de guvernămînt a unui stat, constituirea unei uniuni sau
efectuarea unei separări de state, declararea unei anumite regiuni ca zonă neutralizată, demilitarizată
sau denuclearizată etc.8
Recunoașterea este prin excelență un act suveran al statului, care, avînd în primul rînd o
semnificație politică, nu trebuie să fie motivat, dar care produce importante efecte din punct de
vedere al ordinii juridice internaționale. Un stat recunoscut de comunitatea internațională se află
într-o poziție juridică diferită decît un stat nerecunoscut, tot așa cum în cazul a dfouă sau mai multe
guverne care -și contestă reciproc legitimitatea asupra unui anumit teritoriu9, poziția juridică cea
mai puternică o are acel guvern care este recunoscut de celelalte guverne și care participă la
activitate a unor organizme internaționale, astfel reprezentînd statul în cauză.
Însă se mai consideră că recunoașterea nu este un act juridic propriu -zis, dar acest act creează
premisa unor importante acte juridice ulterioare. Astfel în urma recunoașterii, statele fac schimburi
de ambasadori, incheie anumite tratate, stabilesc diferit e relații diplomatice etc. 10
5.Caracterul Recunoașterii
Recunoașterea unui stat are, în principiu un caracter discreționar, în dreptul internațional
neexistînd nici o obligație sau interdicție a recunoașterii. Statele pot astfel să se abțină de a avea o
anumită comportare activă față de statul nou. O asemenea activitate constă în stabilirea de relații
juridice, dupa cum am mai menționat, de exemplu schimbul de ambasadori.
Fiind un act unilateral,recunoașterea poate lua forma unor note diplomatice sau notificări
directe care se face către statul recunoscut; dar, poate îmbăca și forma unor comunicări publice –

7 Pagina 85
8 Pagina 180
9 De exemplu, guvernele concurente care au ex istat în China, Laos, Vietnam, C ambodgia etc.
10 Pagina 180

7
mesaje, telegrame, declarații oficiale. De asemenea, recunoașterea poate fi cuprinsă în textul unor
tratate bilaterale sau multilaterale, în care se precizează natura și conținutul relațiilor ce se stabilesc,
după cum ea poate proveni din partea unui stat sau a unui grup de state în baza tratatului
multilateral.11
În drep tul internațional contemporan, caracterul total discrețional al recunoașterii este pus sub
semnul întrebării. Acesta avînd în vedere, în principal, faptul că principiul interzicerii la forță pe
plan internațional, prevăzut în articolul 2 paragraful 4 din C arta ONU12, implică respingerea
opozabilității internaționale a unor situații teritoriale obținute prin folosirea forței. În acest sens,
Declarația cu privire la relațiile prietenești și cooperarea dintre state în conformitate cu Carta ONU
– Rezoluția Adună rii Generale nr. 2625 (XXV) – stipulează că teritoriul unui stat nu poate face
obiectul unei ocupații militare sau al unei achiziții teritoriale. Ca urmare, nii o achiziție teritorială
obținută prin folosirea forței sau amenințării cu forța nu va fi recuno scută legal.
Există însă chiar și situații în care se consideră că există chiar obligația de a nu recunoaște , ca
formă de sancționare a unui act ilegal. Se citează, în materia recunoașterii guvernelor, cu titlul de
exemplu, Rezoluțiile Consiliului de Securitate din anii 1965 și 1966, care au caracterizat regimul
Smith din Rhodesia ca fiind ilegal și neconform cu prevederile Carta ONU și au solicitat tuturor
statelor să nu -l recunoască. Un alt exemplu este situația Ciprului de Nord. După invazia militar ă
turco din iulie -august 1974, a fost proclamată crearea Administrației Cipriote Turce Autonome (1
octombrie 1974), urmată de proclamarea Statului Federal Turc al Ciprului (13 februarie 1975), și
adoptarea unei Consituții (8 iunie 1975) și apoi proclamarea Republicii Turce a Ciprului de Nord
(15 noiembrie 1983) și adoptarea unei noi Constituții (5 mai 1986). Turcia este unicul stat care a
recunoscut această entitate, pentru că la 18 noiembrie 1983, Rezoluția 541 a Consiliului de
Securitate nu a recunoscut a ceasta oficial.13 O luare de poziție recentă în acest sens poate fi regăsită
în considerentele exprimate de CEDO în cazul „Loizidou contra Turcia” (decembrie 1996) potrivit
cărora „ Este evident din practica internațională și diferitele rezoluții definit fo rmulate că …
comunitatea internațională nu consideră Republica Turcă a Ciprului de Nord ca fiind un stat în
conformitate cu dreptul internațional și că Republica Cipru a ramas singura legitimă…”.14
6.Condițiile pentru a fi recunoscut
Pentru a f i recunoscuta ca stat, o noua entitate trebuie sa intruneasca trasaturile caracteristice
necesare existentei statului, dar pentru ca aceasta existenta sa fie opozabila unui alt stat, trebuie ca
statul in cauza sa aiba aceasta existenta recunoscuta. În cadrul Uniunii Europene, Consiliul de
Miniștri a adoptat o Declarație cu privire la recunoașterea statelor,în care se prevede că statele care
candidează pentru recunoașterea trebuie corespundă unor prevederi Acestea sunt:
1) Să respecte prevederile O NU și ale Actului Final de la Helsinki – CSCE (1975) – privind
statul de drept, demorația și drepturile omului;

11 Un exemplu este Tratatul de la Versailles din 1919, prin care s -a legiferat recunoașterea Cehoslovaciei și a
Poloniei. În legătură cu acest tratat, s -a emis și opinia unei recunoașteri condiționate, deoarece Tratatul din 1919
subordona pentru minoritățile lor naționale regimul prevăzut în tratatele referitoare la protecția minorităților.
12 Vezi Carta ONU
13 Din Rezoluția 541 a Consiliului de Securitate : „… 6.solicită tuturor statelor să respecte suveranitatea,
independența, integritatea teritorială și nea linierea Republicii Cipru și 7. Solicită tuturor statelor să nu recunoască alt
stat cipriot înafara Republicii Cipru”.
14 Pagina 86

8
2) Să garanteze drepturile grupurilor entice și ale minorităților naționale;
3) Să respecte inviolabilitatea tuturor frontierelor, care pot fi modoficate numai în mod pașnic;
4) Să-și asume angajamentele subscrise anterior care privesc dezarmarea și neproliferarea
nuclear, precum și stabilirea regional.
Pe baza acestor criteria, la 11 ianuarie 1992, Comunitatea Economică Europană și statele
member au acordat recunoașterea lor internaționlă Bosniei -Herțegovina, Macedoniei, Croației și
Sloveniei, aceasta fiind condiționată la respectarea angajamentelor lor în material protecției
minorităților naționale.15
7.Teoria declarativă și constitutivă
În legătură cu recunoașterea statelor, s -a discutat și problema efectelor sale, existînd o
contraversă dotrinară între opinia care susține că recunoașterea statului are un caracter constitutiv ,
în timp ce, potrivit punctului de vedere opus, recunoașterea ar avea numai un caracter declarativ ,
limitîndu -se la constatarea creării statului nou.
În realitate, recunoașterea are un dublu efect: atît declarativ , în privința noului stat care se
bucură de toate avantajele ce decurg din dreptul internațional genera l în virtutea însăși existenței
sale, cît și constitutiv , în ceea ce privește efectele opozabilității acestei recunoașteri față de statul
care a efectuat recunoașterea.16
Însă totuși există două mari teorii a recunoașterii, cu particularități diferite.
Conform Teoriei declarative , recunoașterea nu face decît să constate apariția unui nou subiect
de drept internațional, fără ai conferi însă personalitate juridică, întrucît aceasta există în mod
independent de actul recunoașterii.
Teoria constitutivă , a fost formulată de Ministrul Afacerilor Externe al Ecuadorului la 15
martie 1907 și s -a afirmat cu numele de “Doctrina Tobar”. Însemnătatea decisivă se acordă actului
de recunoaștere în procesul constituirii noului stat ca subiect de drept internațional. În conformitate
cu această teorie, este actul de recunoaștere – este și noul subiect de drept internațional, nu există
asemenea act – nu este nici noul subiect.17 O altă afirmare în acest sens este părerea cunoscutului
autor de drept internațional Sir Hersch Lauterpacht, care menționează: “Un stat este și devine o
persoană internațională numai și excusive prin recunoaștere”.
Teza caracterului declarative al recunoașterii este predominant atît în literature de drept
internațional, cît și în practica statelor. Este semnificativă în acest sens opinia altui autir britanic de
faimă internațională, Brierlz, în sensul că “ acordarea recunoașterii unui stat nu este un act
«constituit» ci unul «declarativ»; el nu determină existența legală a unui stat care nu exista îna inte.
Un stat poate exista fără a fi r ecunoscut, iar dacă el exis tă în fapt,atunci, indifferent dacă a fost sau
nu recunoscut formal de alte state, el are un drept să fie tratat de acesta ca un stat. Principala funcție
a recunoașterii este aceea de a admit e ca un fapt ceva care era pînă în acel moment incert, adica
independența unui organ pretinzînd a fi un stat, și de a declara consimțămîntul statului care

15 Pagina 86
16 Pagina 86 -87
17 Dicționar de drept Internațional Public, coordonator I. Cloșca – bucurești: Editura Științifică și Enciclopedică,
1982, pagina 119.

9
recunoaște de a accepta consecințele normale ale acestui fapt, anume curtoaziile uzuale ale relațiilo r
intenraționale”18
Deose bit de clar și de tranșant este ex primat același punct de vedere i n termini ai dreptului
internațional convențional. Astfel, Convenția asupra drepturilor și îndatoriilor statelor, semnată la
Montevideo, la 26 decembrie 1933 de statele americane, prevede:
“Art 3. Existența public a statului este independent de recunoașterea de către alte state. Chiar
înainte de recunoaștere statul are dreptul să -și apere integritatea și independența, de a se îngriji de
conservarea și prosperitate a și în consecință să se organizeze așa cum crede de cuviință, să
legifereze în legătură cu interesele sale, să administreze serviciile sale și să definească jurisdicția și
competența instanțelor sale de judecată
Exercitarea acestor drepturi nu are altă li mită decît exercitarea drepturilor altor state conform
dreptului internațional”.
“Art 6. Recunoașterea unui stat înseamnă numai că statul care îl recun oaște accept
personalitatea acestuia cu toate drepturile și îndatoririle determinate de dreptul internați onal.
Recunoașterea este necondiționată și irevocabilă”.19
Atfel se poate observa totuși că recunoașterea statului are mult mai multe avantaje decît un stat
nerecunoscut pe plan internațional. Nerecunoașterea poate duce la o adevărată izolare a statului în
cauză, punindu -l într -o situație deficilă în raport cu ceilalți membri ai comunității internaționale sau
cu majoritatea lor. Totodată nerecunoașterea unui stat poate fi considerată ne amicală creând
obstacole în cadru normalizării relațiilor dintre state.
Recunoașterea nu conferă personalitate internațională statului nou recunoscut dar îl ajută la
promovarea, dezvoltarea relațiilor de drept internațional de către noul stat. Așadar din momentul
recunoașterii statul nou recunoscut beneficiază de drepturi și o bligații internaționale.
Principalele drepturi și obligații sunt :
– Stabilirea de relații diplomatice ori consulare.
– De a intenta acțiune judiciară la instanțele celuilalt stat cu privire la bunurile sale aflate pe
teritoriul statului care la recunoscut.
– Acceptarea legislației interne și a hotărârilor judecătorești ale statului recunoscut.20

8.Formele recunoașterii
Înafară de aspectele caracterizate mai sus, există și deosebiri între formele pe care le poate
îmbrăca recunoașterea. Participarea unui stat nerecunoscut la conferințe internaționale sau admitere
într-o organizație nu echivalează cu recunoașterea sa individuală sau colectivă din partea altor state.
Totodată practica statelor a consacrat existența mai multor forme de recun oaștere calificate după

18 J.L. Brierlz, The Law of Nations, 6th ed, London, 1963, p 139.
19 Pagina 182
20 Note de curs “Drept internațional public”, autor Todos Victor, pagina 23

10
următoarele criterii:
După modul de exprimare:
a. Expresă(declarație, telegramă) sau explicită
b. Tacită(admiterea misiunilor diplomatice pe teritoriul său) sau implicit
După întinderea efectelor:
a. De iure recunoașterea este definitivă și produce totalitatea efectelor recunoașterii, statele
vizate stabilind relații diplomatice, încheind tratate politice economice.
b. De facto este provizorie și revocabilă ea produce efecte limitate.
După numărul de su biecte:
a) Individuală este rezultatul manifestării de voință doar a unui singur stat.
b) Colectivă rezultatul unor manifestări de voință comune și concomitente ale mai multor state.
Recunoașterea explicită sau implicită poate fi acordată printr -un act unilateral expres
(solemn, în general) sau putînd să rezulte numai din comportarea organelor statului care acționează
în raporturile cu autoritățile noului stat la fel ca față de alte state, cum ar fi stabilirea relațiilor
diploma tice.
Un exemplurelativ recent de recunoaștere expresă este reprezentat de Declarația Guvernului
României de recunoaștere a Republicii Moldova, din 27 august 1991, prin care se ia act de
declarația de Independență din aceeași zi a Republicii Moldova , se salută “proclamarea unui stat
românesc independent pe teritoriile anexate cu forța în urma înțelegerilor stabilite prin pactul
Molotov -Ribbentrop”, se “recunoaște independența Republicii Moldova” și “se declară
disponibilitatea stabilirii de relații d iplomatice, de acordare a sprijinului necesar autorităților din
Republica Moldova pentru consolidarea independenții” și “pentru dezvoltarea raporturilor de
colaborare frățească dintre românii de oe cele două maluri ale Prutului”.
Trebuie rpecizat că, prin această Declarație a Guvernului României, statul roman a fost primul
stat care a recunoscut Republica Moldova.21
Un exemplu recent de recunoaștere implicit ă, îl poate constitui votul exprimat de Marea
Britanie, cu această semnificație, în favoarea admiterii la ONU, ca membru a Fostei Republici
Iugoslave Macedonia, la 8 aprilie 1993. Foarte recenta (februarie 2000) acceptare de către regimul
Taliban de la Kabul a deschiderii unei ambasade a “Republicii Cecenia” în Afganistan este un alt
astfel de exemplu.22
Din punct de vedere al efectelor pe care le produce, recunoașterea poate fi de jure și de facto .
Atît recunoașterea de jure , cît și recunoașterea de facto , se exprimă prin acordul official al statului
de la care emană recunoașterea. Deosebirea dintre aceste forme constă, în general, în întinderea
efectelor juridice ale recunoașterii.

21 Pagina 87
22 Pagina 87

11
În cazul recunoașterii de facto , relațiile dintre statul care recunoaște și cel recunoscut sunt mai
restrînse ca întindere, avînd un caracter nestabil și provizoriu, în sensul c ă ea operează în domeniile
consimțite de către statul care o acordă (cooperarea economic internațională).
Recunoașterea de facto este incompletă, consitutind o fază premergătoare pentru recunoașterea
de jure . Nefiind definitivă, recunoașterea de facto poat e fi revocată.
Un stat poate acorda această formp de recunoaștere, dacă dorește ca, pentru anumite motive, să
amîne recunoașterea deplină și definitivă. Cum ar fi, îndoieli despre viabilitatea noului stat, ori
reținere din partea noului stat de a accepta o bligații în baza dreptului internațional sau refuzul
acestuia de a refuza de a rezolva problem proeminente.
Recunoașterea de jure a unui stat este completă și definitivă. Ea este irevocabilă, deoarece
efectele ei se sting numai odată cu încetarea calității de subiect de drept al statului recunoscut.
Această formă are ca effect recunoașterea deplină a personalității juridice a noului stat, a tot ceea ce
rezultă din exercitarea suveranității acestuia, precum și stabilirea de relații internaționale în diferite
domenii, în mod special a relațiilor diplomatice și consulare, incheiate de tratate bilateral etc.23
Un caz interesant ( care țin e în același timp de material recunoașterii guvernelor) de trecere de
la recunoașterea de jure la o situație de recunoaștere de facto este cel al Taiwanului. Insula,
cunoscută și sub numele de Formosa, adăpostește din 1949 rămășițele forțelor Guomindangulu i,
refugiate de pe continent cu ajutor American, care au stability și exercitat o autoritate independent,
recunoscută pînă în 1979, de multe state ca reprezentînd Guvernul Chinei. La 1 ianuarie 1979
Statele Unite, au recunoscut Republica Chineză și au stab ility relații diplomatice cu aceasta. Cu
aceeași dată, SUA a comunicat Taiwanului încetarea relațiilor diplomatice cu ea, precum și a
Tratatului de apărare reciprocă, urmînd ca în viitor să fie menținute doar relații comerciale, cultural
și de altă natură prin intermediul unei “organizații non -guvernamentale” numite Institutul American
din Taiwan. Și alte state își reprezintă interesele în Taiwan prin Birouri de Interese economice.
Recent, la 27 ianuarie 1998, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, printr -o declarație comună a
miniștrilor afacerilor externe ale Macedoniei și ale Taiwanului, a decis stabilirea de relații
diplomatice cu taiwanul, ceea ce a echivalat cu recunoașterea acestui stat. Ca reacție la aceste
acțiuni, China a amenințat cu ruper ea relațiilor diplomatice cu Macedonia, votînd în Consiliul de
Securitate, împotriva prelungirii mandatului forțelor ONU de menținere a păcii din Macedonia
(UNPREDEP), ceea ce reprezintă încă odata, o subliniere a caracterului preponderant politic al
actul ui juridic al recunoașterii.
Taiwanul este în prezent recunoscut de numai 20 state printre care și Vaticanul.24
În plan teoretic a fost elaborată „teoria celor două Chine”, pentru a valida politica ce
vizarecunoașterea de jure atit a autorităților de la Bei jing, cît și celor de la Taipe. Ulterior, această
teorie și practică bazată pe ea au fost practic abandonate, R.P. Chineze fiindu -i restabilit locul ce -i
aparținea de jure la ONU și în alte organizații internaționale.25
Recunoașterea mai poate fi individuală sau colectivă . Recunoașterea colectivă este atunci cî nd
are loc recunpașterea concomitentă a mai multor state. Un exemplu al acestei forme fiind

23 Pagina 125
24 Pagina 88
25 Pagina 183

12
recunoașterea, prin Tratatul de la Berlin din anul 187826 a României, Bulgariei, Serbiei și
Montenegrului său; în 1992 recunoașterea de către Comunitatea Europeană a statelor rezultate î n
urma dezmembrării Iugoslaviei, la 15 ianuarie 1992 a Sloveniei și Croației.
9.Recunoașterea guvernelor
În general se recurge la recunoașterea de state numai atunci cînd în comunitatea internațională
apar noi subiecte de drept. În practica statelor este unanim acceptat că recunoașterea statelor implică și
recunoașterea guvernelor. În situația în care un guve rn accede la putere pe alte căi decât cele
constituționale sau în cazul schimbării formei de guvernământ se pune problema recunoașterii
guvernelor (revoluție, lovitură de stat etc). O categorie specială de recunoaștere, care prezintă o
importanță în contex tul conflictelor armate, pe care l -a cunoscut viața internațională în ultimii ani, o
constituie recunoașterea insurgenței sau beligeranței . Această recunoaștere este mult mai redusă
decît recunoașterea statelor și guvernelor , limitîndu -se din punct de vede re practic, la aplicarea
legilor și obiceiurilor războiului față de entitățile în cauză. Din aceste considerente vom vorbi mai
departe doar de recunoașterea guvernelor.
În situația în care la conducerea unei țări vine un guvern nou, ca urmare a unor aleger i
democratice, nu se pune problema în nici un fel de recunoaștere noului guvern cons tituit, deoarece
schimbarea unor guverne cu altele ca urmare a opțiunilor electorale, este considerată un lucru firesc
în orice societate democratică. În schimb, în situația schimbărilor neconstituționale, o asemenea
recnoaștere din partea altor state se impune și este chiar în avantajul celor vizați. În lipsa
legitimității pe care i -o conferă recunoașterea, guvernele ven ite la putere prin mijloace
neconstituționale vor căuta în zadarnic să obțină ajutoare, facilități, acorduri avantajoase etc., din
partea altor state. Există, însă și aici o regulă, urmată în special de Franța și statele anglo -saxone,
care, pornind de la p rincipiul continuității statului, în situații de genul celor amintite mai sus,
consideră că nu ar mai fi necesară o recunoaștere suplimentară a guvernului nou constituit, doarece
raporturile diplomatice se stabilesc între state, iar nu între state și guver nelor.27
Recunoașterea unui guvern este definită ca fiind un act liber al unui stat sau al mai multor state prin
care se manifestă intenția de a întreține relații oficiale cu acesta și implicit de încetare a unor astfel de
raporturi cu vechiul guvern. Recun oașterea guvernelor are un caracter declarativ adică actul de
recunoaștere se rezumă la dorința de a întreține raporturi cu noul guvern asupra legitimității guvernului
respectiv, atitudine care ar putea fi calificată drept amestec în treburile interne. Pra ctica arată că
recunoașterea unui nou guvern este supusă întrunirii mai multor criterii:
 Activitatea noului guvern să fie sprijinită de populație.
 Să corespundă voinței acestuia.
 Capacitatea guvernului de a se achita de obligațiile sale internaționale.
 Instaurarea unui regim politic democratic capabil să garanteze respectarea drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului.

26 Atunci s -a emis și opinia unei recunoașteri condiționate, deoarece Tratatul din 1878 recunoștea independența sub
condiția respectării libertății de conștiință și a celei religioase pentru minoritățile din aceste țări.
27 Pagina 181

13
 Absența amestecului în treburile interne ale statului în procesul de instalare a noului guvern.28
Discutîndu -se în doctrină condițiile care ar trebui îndeplinite de noul guvern pentru a fi
îndreptățit la recunoaștere, au fost menționate: stabilitatea, exercitarea efectivă a autorității asupra
unei părți însemnate a teritoriului de stat, sprijinirea majorității populației și cap acitatea de a
îndeplini toate obligațiile internaționale ale statului.
În decursul timpului au fost formulate mai multe doctrine în materie:
 Doctrina formulată de președintele american Jefferson în anul 1792 recunoaște orice guvern
format în conformitate cu voința poporului;
 Doctrina formulată de Tobar, ministrul de externe al Ecuadorului în 1907 și apoi în 1923 și
reafirmată în 1963 de președintele venezuelean Betancourt, stipulează refuzul recunoașterii unui
guvern ajuns la putere prin revoluție sau răz boi civil, pînă cînd țara nu este organizată în tipare
const ituționale prin alegeri locale.
 În reacție la aceste doctrine, doctrina Estra da, ministrul de externe al Mexi cului (1930),
afirmă că nerecunoașterea noilor guverne ar reprezenta un amestec în treburile interne ale statelor în
cauză, nici un guvern neavînd dreptul de a se pronunța asupra legitimității unui alt guvrn. Urmînd
această doctrină, SUA a declarat, în 1977, că nu vor mai emite declarații formale de recunoaștere,
singura problemă în viit or fiind aceea dacă relațiile diplomatice cor continua sau nu cu noul regim.29
Discuțiile făcute în privința tipurilor de recunoaștere rămîn valabile și în ce privește
recunoașterea guvernelor. Un alt exemplu interesant de coexistență a recunoașterii de fac to cu
recunoașterea de jure este cazul războilui civil spaniol, cînd recunoașterea de jure a guvernului
republican era însoțită de o recunoaștere de facto a guvernului franchist care, atunci cînd victoria sa
a fost clară, a primit și o recunoaștere de jure .30

10. Aplicațiuni ale instituției recunoașterii
Instituția recunoașterii a cuno scut aplicațiuni destul de semni ficative mai ales după Al Doilea
Război Mondial. În urma acestui război, dar și a noii ordini mondiale, s -a pus pe larg problema
recunoașterii a o mulțime de entități și guverne, printre care recunoașterea a noilor autorități din
Europa de Răsărit, recunoa șterea guvernului de la Beijing etc. Ce ține de statele din Europa de
Răsărit, în mod practic aceste conflicte s -au rezolvat destul de repede, în raport cu alte state ale
lumii. În mod similar s -a pus problema și desprinderea noilor state din Iugoslavia sa u în cazul
destrămrii URSS, rezultatul fiind declararea independenții a o mulțime de state desprinse din
Uniunea Sovietică între 1989 și 1991. Au fost probleme și cu recunoașterea celor două state
germane.
Ce ține de recunoașterea guvernelor, se poate de menționat situația cînd în anumite state se
confruntau guverne concurente, cum ar fi cazul guvernelor ce se luptau într ele în Cambodgia, Laos,
Vietnamul de Sud etc. Au existat deasemenea aplicațiuni ale instituției recunoașterii masiv și pe

28 Note de curs “Drept i nternațional public”, autor Todos Victor, pagina 24
29 Pagina 88 – 89
30 Pagina 89

14
continentul n egru – în Africa, mai ales dupa ce țările ca Franța, Marea Britanie sau Germania au
început pe rînd să recunoască într -un sfirsit independența multor foste colonii ale sale.
În perspectivă nu este, desigur, exclus ca instituția recunoașterii să continue a juca un rol
important, deoarece este de presupus că uniuni sau separări de state vor mai exista și în viitor, fără a
mai vorbi de posibilitatea că în anumite state procesele de transformări să ia uneori calea unor
schimbări în afara celor previzibile, dete rminate de scrutinul electoral31. Astfel de cazuri sunt deja
posibile în prezent, mai ales în urma tensiunilor care sunt la etapa actuală în lumea arabă.
Concluzie
Una din cele mai importante instituții ale dreptului internațional este aceea a recunoașterii.
După cum am mai menționat, recunoașterea are drept obiect apariția unui nou subiect de drept
internațional, cum sunt statele sau mișcările de eliberare național ă, dar există și recunoașterea
guvernelor, a unor modificări teritoriale, a calității de beligerant, a statutului de neutralitate permanentă,
etc. Însă în practica internațională, cel mai frecvent folosită și poate cea mai importantă este
recunoașterea st atelor și guvernelor. Anume după recunoașterea acestora, subiectul de drept recunoscut
pe plan internațional poate întreține orice fel de legături cu orice stat care ia recunoscut existența nu
numai de facto, ci și de jure.
În realitate, avantajele unui stat recunoscut sunt infinit superioare celuia încă nerecunoscut. De
această instituție s -au bucurat toate statele care erau în toate normele legale și în conformitate cu toate
condițiile ONU, cu privire la recunoaștere. Orice entitate, care nu este recunoscută pe plan internațional,
este ca o personalitate încătușată pe plan internațional, neavind deseori dreptul de a întreține legături de
orice natură, fie ea economică, socială sau diplomatică, cu vreun alt stat.
În dreptul internațional public, recunoașterea statelor și guvernelor a avut, are și o să aibă mereu o
însemnătate aparte pe plan mondial, în prisma faptului ca uniuni și destrămări au fost, sunt și vor fi
mereu atîta timp cît există omenire.

Bibliografie selectivă
 Note de curs “Drept internațional public”, autor Todos Victor, Cahul 2010 .
 Suport curs – “Drept internațional public”, autor Prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru,
Universitatea „Al.I. Cuza” , Iași, 2008 .
 Dicționar de drept Internațional Public, coordonator I. Cloșca – bucurești: Editura Științifică și
Enciclopedică, 1982.
 Carta ONU
 Internet

31 Pagina 185