Recunoasterea la Nivel National a Demnitatii Umane

3.1.Principiul recunoașterii și garantării demnității umane

La 12 aprilie 1989, Parlamentul European a adoptat un alt act: Declarația Drepturilor și Libertăților fundamentale. Declarația urma să devină instrumentul de referință în materie pentru întreaga Comunitate și îndeosebi pentru Curtea de Justiție, ea formulând pentru prima dată un catalog de drepturi și libertăți fundamentale.

În Preambulul său se reamintește că este indispensabil pentru Europa să reafirme existența unei comunități de drept bazată pe respectarea demnității umane și a drepturilor omului.

Au fost înscrise în Declarație drepturi precum: inviolabilitatea demnității umane, dreptul la viață, la libertatea de gândire, de opinie și de informație, dreptul la respectarea vieții private, protecția familiei, libertatea de mișcare, dreptul la proprietate, dreptul la reuniune, de asociere profesională, la libertate profesională, la condiții de muncă echitabile, de negociere între partenerii sociali, la protecție socială, la educație, dreptul la vot universal, liber, direct și secret al cetățenilor europeni pentru Parlamentul European, dreptul la acces la informații, dreptul la acces la justiție, neretroactivitatea legii penale, abolirea pedepsei cu moartea, dreptul de petiționare, dreptul la un mediu sănătos și protecția consumatorilor. Este de semnalat că în acest document figurează și câteva noutăți precum principiul libertății în artă, știință și cercetare, după cum sunt înscrise și câteva principii noi, constitutive ale democrației, ca și referințele la calitatea mediului și la protecția consumatorului.

Dincolo de aceste aspecte, cauza lor determinantă, respectiv esența științei drepturilor omului, aceea de a fi ramura specială a științelor sociale care are ca obiect studiul raporturilor dintre oameni în funcție de demnitatea umană, determinând drepturile și facultățile al căror ansamblu este necesar înfloririi personalității fiecărei ființe umane. Dreptul omului a fost creat pentru a apăra demnitatea noastră ca și oameni. Pentru ca nimeni să nu calce peste lucrurile care sunt sacre pentru un om. 

3.2.Recunoașterea demnității umane în Constituția României

Este de notorietate faptul că demnitatea ține de identitatea persoanei umane, ca ființă înzestrată cu rațiune și conștiință . Ea este o componentă a dimensiunii umane, a civilizației și a progresului. Demnitatea umană și-a consolidat rostul și poziția în doctrină, în constituții, în practică, în cutumele naționale și internaționale. Ea este prezentă în limbajul european și în limbajul lumii. Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) a proclamat, în preambulul său, într-un limbaj fără echivoc, idealurile unei lumi constituite pe pace, democrație, drept și justiție, astfel: Considerând că recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, justiției și păcii în lume,… considerând că în Cartă, popoarele Națiunilor Unite au proclamat din nou credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane….Apoi, chiar în articolul 1, Declarația constată că toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi.

Concepția potrivit căreia drepturile fundamentale decurg din demnitatea inerentă persoanei umane are, în mod evident, o sorginte religioasă .

Religia ne învață că omul este singura ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; numai omul are suflet, numai lui i se pot imputa păcate și răsplăti virtuți; numai el urmează să fie supus judecății din urmăși, ca urmare, va fi izgonit în iad sau promovat în rai, după cum s-a conformat sau nu poruncilor sfinte etc. Întrucât omul are această situație privilegiată față de celelalte viețuitoare, este firesc să se ajungă la concluzia că el este beneficiarul unei poziții speciale în univers, a unei demnități care-i conferă anumite drepturi fundamentale cărora nimeni și nimic nu le poate aduce atingere și care sunt universal valabile. De altfel, în încercarea lor de a identifica resorturile cele mai profunde ale concepției moderne privitoare la drepturile omului, unii teologi reputați au plecat tocmai de la ideea că ele decurg din demnitatea inerentă naturii umane.

Se disting două poziții ale României față de dreptul internațional al drepturilor omului, poziția din timpul regimului totalitar comunist, și cea ulterioară datei înlăturării acestuia, 22 decembrie 1989, când România a fost proclamată stat democratic și de drept. O asemenea împărțire pe etape ajută la mai bună înțelegere a atitudinii contradictorii pe care România a avut-o față de drepturile omului, în general, și față de dreptul internațional în această materie, în special.

Constituția din 8 decembrie 1991 a stabilit cadrul juridic al drepturilor omului, afirmând în art. 1 alin. 3 : România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate. Aceasta nu reprezintă singura dispoziție cu referire la drepturile omului din Constituția României din 1991, art. 11 subliniază faptul că tratatele ratificate devin parte a dreptului intern și articolul 20 impune ca interpretarea și aplicarea dispozițiilor constituționale privind drepturile și libertățile cetățenești să se facă în concordanță cu Declarația Universală, cu Pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

Drepturile privitoare la viața privată și demnitate, astfel cum au fost conturate odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, sunt  drepturi indisolubil legate de existența însăși a ființei umane și se circumscriu ideii generale de drepturi ale personalității. Prin urmare, art. 58 din Codul Civil enumeră următoarele drepturi ale personalității: dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege.

La 7 octombrie 1993, România a aderat la Consiliul Europei, iar la 20 iunie 1994, a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin aceasta se obliga să garanteze respectarea de către statul român a drepturilor consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și se supune, astfel, jurisdicției și controlului Curții Europene a Drepturilor Omului (Curtea Europeană).

Constituția României, în forma sa republicată în anul 2003, garantează, în termeni generici, în cuprinsul art. 1 alin (3), […] demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, […], consfințirea și în Codul Civil a acestor drepturi a survenit în peisajul juridic, iar scopul este acela al garantării lor efective și al oferirii unui mecanism de reglementare mai riguros și mai detaliat în materie, în acord și cu normele internaționale.

3.3. Recunoașterea demnității umane în Codul Civil

În cadrul Codului civil republicat (Legea nr. 287/2009), dispozițiile referitoare la respectul vieții private și al demnității persoanei sunt cuprinse în Titlul II intitulat Persoana fizică, Capitolul II – Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente, Secțiunea a 3-a – Respectul vieții private și al demnității persoanei umane, respectiv art. 70-77 inclusiv.

3.3.1. Dreptul la liberă exprimare

În conformitate cu prevederile art. 70 alin. (1), orice persoană are dreptul la libera exprimare, acest text transpune în parte dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Codul civil consacră libertatea fiecărui individ de a-și expune public ideile, gândurile, credințele, idealurile sau aspirațiile, fără a fi nevoit să le justifice ori să demonstreze caracterul justificat al lor (sub condiția de a nu leza neîntemeiat interesele altcuiva). Este elocvent faptul că, articolul menționat poate avea aplicabilitate, în principal, în domeniul mass-media.
Este important faptul că libertatea de exprimare nu este absolută. În acest sens, Codul civil face referire la dispozițiile art. 75 din cuprinsul aceluiași act normativ care, la rândul său, reprezintă o normă de trimitere generală către lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Prin urmare, din coroborarea dispozițiilor art. 10 alin. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale Constituției, art. 30 alin. 6 și 7, precum și cele ale Codului civil, rezultă că limitele libertății de exprimare vizează două idei centrale: libertatea de exprimare nu poate prejudicia interesele particulare (drepturile personalității) unei alte persoane și interesele superioare ale societății (ce rezidă din suveranitatea statală).

3.3.1.1. Jurisprudență C.E.D.O.

Cauza Tănăsoaica împotriva României, Decizia de inadmisibilitate din 13 decembrie 2011 – Obligația jurnaliștilor în cazul publicării informațiilor obținute de la terțe persoane.

Curtea a stabilit că protecția oferită jurnaliștilor de art. 10 din Convenție este subordonată condiției exercitării dreptului cu bună-credință, în sensul de a comunica informații în acord cu respectarea deontologiei jurnalistice care, în cazul furnizării de informații de către terțe persoane, presupune o mai mare rigoare și o atenție deosebită înainte de publicarea informațiilor.

Prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la 13 decembrie 2011 în cauza Tănăsoaica împotriva României (cererea nr. 3466/03), Curtea Europeană a constatat neîncălcarea de către Statul român a art. 10 din Convenție, apreciind că soluția de obligare a reclamantului la plata despăgubirilor pentru daune morale nu a fost disproporționată prin raportare la scopul legitim urmărit, ingerința fiind astfel considerată ca necesară într-o societate democratică.

În cauză, Curtea a constatat, în fapt, că reclamantul, în calitate de jurnalist, a publicat într-un ziar local patru articole în care era prezentată situația creată în urma unui conflict apărut între actualul și fostul director general al unei fabrici, aceste articole fiind continuarea unui articol anterior în care reclamantul criticase modalitatea în care s-a realizat procesul de privatizare a unor întreprinderi de stat din județul Vâlcea.

La data de 29 ianuarie 2002, actualul director a formulat plângere penală împotriva reclamantului sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de insultă și calomnie, constituindu-se parte civilă pentru suma de 8 miliarde de lei, reprezentând despăgubiri.

Printr-o sentință penală a Judecătoriei Vâlcea, s-a pronunțat condamnarea reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de insultă la pedeapsa amenzii de 7 milioane de lei, precum și obligarea reclamantului, în solidar cu redacția ziarului în care au fost publicate articolele, la plata sumei de 10 milioane cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, fiind dispusă achitarea în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de calomnie, soluție menținută și în calea de atac.

În motivare s-a arătat că, deși reclamantul a făcut dovada temeiniciei unora dintre faptele indicate în articolele sale, afirmațiile privitoare la capacitatea directorului general de a conduce activitatea desfășurată în fabrică și implicarea acestuia în plecarea fostului director au adus atingere demnității și onoarei acestuia.

Ulterior, prin decizia din 20 septembrie 2003 a Curții Supreme de Justiție, a fost soluționat recursul în anulare introdus împotriva celor două hotărâri și modificată în parte soluția dată, în sensul achitării reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de insultă, cu menținerea obligării acestuia în solidar cu redacția publicației la plata către actualul director a sumei de 10 milioane de lei cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, reținându-se că afirmațiile realizate de reclamant în articolele sale vizau activitatea părții civile desfășurate în cadrul fabricii, iar nu aspecte din viața sa privată. De asemenea, s-a arătat că reclamantul utilizase informații pe care le primise de la terțe persoane, în calitate de angajați ai societății comerciale, fără a avea intenția de a aduce atingere demnității și onoarei actualului director.

Prin decizia pronunțată în cauză, Curtea Europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudența sa și aplicabile situației de fapt reținute.

Astfel, presa are obligația de a comunica publicului informațiile și ideile referitoare la aspecte politice și alte subiecte de interes general, cu respectarea limitelor impuse de respectarea dreptului la reputație și a drepturilor altei persoane.

În vederea aprecierii existenței unei nevoi sociale imperioase, aptă a justifica o ingerință în exercitarea dreptului la liberă exprimare, trebuie realizată o distincție între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, demonstrarea exactității judecăților de valoare poate prezenta anumite dificultăți.

Într-adevăr, atunci când este vorba despre conduita unei terțe persoane, se poate dovedi dificilă realizarea distincției dintre fapte și judecățile de valoare, acestea din urmă putând deveni excesive dacă sunt complet lipsite de bază factuală.

În acest sens, Curtea a subliniat faptul că, în ipoteza unei imputații factuale referitoare la o persoană determinată, prin indicarea numelui și a funcției acesteia, autorul trebuie să demonstreze existența unei baze factuale suficiente în cadrul procedurii declanșate împotriva sa.

Cu toate acestea, Curtea a reamintit că protecția oferită jurnaliștilor de art. 10 din Convenție este subordonată condiției exercitării dreptului cu bună-credință în sensul de a comunica informații în acord cu respectarea deontologiei jurnalistice. Mai mult, în cazul furnizării de informații de către terțe persoane se impun o mai mare rigoare și o atenție deosebită înainte de publicarea acestora.

Deși nu se poate substitui jurisdicțiilor naționale competente, întrucât și-ar depăși competența, Curții îi revine sarcina de a verifica soluțiile pronunțate de către acestea sub aspectul respectării art. 10 din Convenție.

Curtea nu se poate mulțumi să verifice dacă statul a uzat de această putere cu bună-credință, cu grijă și într-o manieră rezonabilă: ea are ca rol să verifice ingerința litigioasă în lumina ansamblului cauzei, pentru a determina dacă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica apar ca pertinente și suficiente. În acest sens, Curtea trebuie să verifice dacă autoritățile naționale au aplicat dispozițiile incidente în conformitate cu principiile consacrate ce decurg din art. 10 și dacă modul de aplicare se bazează pe o apreciere rezonabilă a faptelor pertinente.

Natura și gravitatea pedepselor aplicate reprezintă elemente avute în vedere la momentul aprecierii de către Curte a proporționalității măsurii ce aduce atingere dreptului la liberă exprimare reglementat de art. 10 din Convenție.

În acest sens, în cauză s-a reținut că respectiva condamnare a reclamantului dispusă de către Curtea Supremă de Justiție la plata unei sume cu titlu de despăgubiri pentru daune morale constituie o ingerință a unei autorități publice în exercitarea dreptului său la liberă exprimare, ingerință care, în urma analizei efectuate de către Curtea Europeană, a rezultat a fi justificată prin raportare la art. 10 alin. 2 din Convenție.

Pentru a pronunța această soluție, s-a constatat că ingerința este prevăzută de lege, anume de art. 998 – art. 999 C.civ., și urmărește un scop legitim, protejarea drepturilor altei persoane, în cauză fiind vorba despre dreptul la reputație al actualului director al fabricii.

Cu privire la analiza condiției ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică, Curtea a avut în vedere soluția de achitare a reclamantului pronunțată de instanța supremă națională sub aspectul săvârșirii infracțiunii de insultă, precum și faptul că acesta a fost obligat doar la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin publicarea articolelor sale.

În acest sens, s-a arătat că prejudiciul moral al actualului director al fabricii rezultă din conținutul celor patru articole și din motivarea hotărârilor instanțelor naționale care au stabilit că unele afirmații ale reclamantului, care constituiau mesajul principal al articolelor sale, nu vizau subiectul de interes general referitor la privatizarea întreprinderilor de stat, ci conflictul dintre fostul și actualul director al fabricii, precum și modalitatea în care acesta din urmă realiza administrarea societății comerciale.

De asemenea, Curtea a subliniat că unele dintre afirmațiile reclamantului reprezentau imputații factuale, care, potrivit hotărârilor instanțelor naționale, nu au putut fi dovedite de către reclamant, deși potrivit principiilor enunțate, acestuia îi revenea obligația de acorda o mai mare atenție informațiilor primite de la terțe persoane înainte de a le publica, precum și de a prezenta dovezile corespunzătoare afirmațiilor sale în cadrul procedurii inițiate împotriva sa.

În consecință, având în vedere lipsa unei baze factuale, deși articolele se circumscriau unui subiect de interes general, Curtea a apreciat că afirmațiile reclamantului nu corespundeau dozei de exagerare sau de provocare permise în desfășurarea activității jurnalistice, motivele expuse în decizia Curții Supreme de Justiție constituind astfel elemente pertinente și suficiente pentru a aprecia că reclamantul a adus atingere onoarei actualului director și poate fi obligat la plata unor despăgubiri pentru daune morale.

În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, s-a reținut că suma la plata căreia a fost obligat reclamantul în solidar cu redacția publicației este moderată în privința cuantumului, iar din datele furnizate de către autoritățile statului român, aceasta nu fusese achitată până la momentul pronunțării deciziei de către niciunul dintre debitori.

În concluzie, având în vedere marja de apreciere de care se bucură statele contractante în asemenea situații, prin raportare la circumstanțele cauzei, Curtea a apreciat că obligarea reclamantului la plata unei sume de bani nu este disproporționată prin raportare la scopul legitim urmărit și că ingerința poate fi considerată ca necesară într-o societate democratică, respingând cererea reclamantului ca fiind neîntemeiată.

3.3.2. Dreptul la viață privată

Potrivit art. 71 Cod civil, orice persoană are dreptul la respectarea uneia dintre cele mai importante libertăți ale ființei umane: viața privată. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75 Codul civil . Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenței, manuscriselor sau a altor documente personale, precum și a informațiilor din viața privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75 Cod civil. Articolul menționat privitor la viața privată reprezintă o transpunere a dispozițiilor art. 8 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cuprinsul art. 71 Cod civil are în vedere, lato sensu, un teritoriu intim, privat, cu privire la care orice ființă umană are drepturi exclusive și cu privire la care nu doar Codul civil, dar și Constituția și Convenția Europeană a Drepturilor Omului interzic imixtiunile nejustificate.

Noțiunea de viață privată include, urmatoarele: domiciliul, corespondența, imaginea, mediul înconjurător, viața cotidiană, conjugală, sănătatea, prieteniile, petrecerea timpului liber, aspectul privat al muncii profesionale etc. Curtea Europeană a stabilit că viața privată poate suferi restrângeri sub aspectul protecției atunci când este vorba despre o persoană care pune în contact, în mod volitiv și conștient, viața sa personală, privată, cu cea publică (de pildă, vedetele sau politicienii), rezultând o linie sensibilă între dreptul la libera exprimare, pe de o parte și cel privind viața privată, pe de altă parte.

Pe lângă limitele generale la care face referire art. 75 Cod Civil, există situații speciale reflectate în reglementare, care limitează caracterul absolut al dreptului la viața privată.

În acest sens, potrivit art. 27 alin. 2 din Constituție, dreptul la viața privată poate suferi restrângeri în cazul:

a) executării unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești,

b) înlăturării unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;

c) apărării securității naționale sau a ordinii publice.

În conformitate cu prevederile art. 8 alin. 2 din Convenție, este admisă ingerința unei autorități publice în exercitarea dreptului la viață privată dacă aceasta este o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranță publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.

3.3.2.1. Jurisprudență C.E.D.O.

În hotărârea din data de 10 iunie 2014 pronunțată în cauza Voicu contra României (cererea nr. 22015/10), Curtea a reținut că, în data de 10 decembrie 2009, Direcția Națională Anticorupție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a început urmărirea penală împotriva reclamantului pentru pretinsa săvârșire a infracțiunii de trafic de influență. În mod special, procurorul a susținut că: (i) reclamantul a acceptat suma de 200.000 EUR de la un om de afaceri, C.C., pentru a folosi relația sa cu judecătorul F.C. din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea influențării soluției unui dosar care se afla pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție în care era implicată societatea lui C.C. și o companie de stat. (ii) că ar fi acceptat bani de la M.L., sub pretextul achitării unor consultații juridice prin cabinetul său de avocatură, în scopul de a-i facilita întâlnirea cu șeful poliției pentru a discuta o anchetă desfășurată împotriva lui M.L.

Pe data de 11 decembrie 2009, atunci când reclamantul se întorcea acasă cu un autovehicul aparținând Senatului, a fost oprit de către o altă mașină din care au ieșit mai multe persoane înarmate care l-au scos pe reclamant din mașină, și de față cu vecinii reclamantului și cu alți trecători, l-au încătușat și l-au dus cu mașina la sediul Direcției Naționale Anticorupție, unde a fost informat de urmărirea penală desfășurată împotriva sa.

În aceeași zi, reclamantului i-a fost interzis dreptul de a părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile, iar pe data de 9 martie 2010, procurorul a solicitat Parlamentului încuviințarea arestării preventive a reclamantului.

Scurgerile în presă

Din momentul în care Direcția Națională Anticorupție a informat publicul cu privire la urmărirea penală începută față de reclamant, mass-media a arătat un interes crescut față de această cauză. Mai multe analize au fost difuzate în care jurnaliști și politicieni au comentat public despre acele fapte.

Extrase din conversațiile purtate între coinculpați, obținute prin interceptarea convorbirilor telefonice desfășurate în operațiunea de supraveghere anterioară urmăririi penale, au fost publicate în ziare înainte ca reclamantul și coinculpatul să fie trimiși în judecată. Acele extrase creau impresia că reclamantul și judecătorul F.C. au încercat să influențeze pe unii dintre judecătorii din completul care judeca dosarul comercial în care era implicat C.C., și l-ar fi ținut la curent pe acesta din urmă despre pretinsele încercări. În conversațiile purtate, reclamantul și coinculpații își manifestau dezamăgirea că soluția în cauză nu a fost favorabilă lui C.C., și făceau presupuneri dacă ceilalți judecători din complet ar fi fost influențați de către altcineva.

Transcrierile convorbirilor telefonice interceptate în timpul operațiunii de supraveghere au apărut pentru prima oară în presă între 18 și 22 martie 2010. Alte mijloace de probă din dosarul de urmărire penală au fost de asemenea publicate și comentate în presă.

Aprecierile Curții cu privire la pretinsele încălcări

Curtea a reiterat că în cauza Cășuneanu, în care a fost invocată o problemă identică, ocazie cu care Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a art. 8 din Convenție, având în vedere că statul pârât nu și-a îndeplinit obligația de a păstra în condiții de  confidențialitate informațiile pe care le deține în scopul protejării dreptului reclamantului la viață privată și de asemenea, nu și-a îndeplinit obligația de a asigura reclamantului vreun mijloc pentru obține reparații din momentul în care i-au fost încălcate drepturile.

Curtea nu a considerat că în prezenta cauză este necesar să revină asupra acelor constatări. Prin urmare, a existat o încălcare art. 8 din Convenție.

Reclamantul a solicitat suma de 375.203 RON reprezentând daunele materiale cauzate prin încălcare art. 5 par. 3 din Convenție, 4.000.000 EUR și 25.000 EUR reprezentând daunele morale cauzate prin încălcare art. 3 și 8 din Convenție.

Curtea nu a putut stabili nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate și daunele materiale solicitate și prin urmare aceste pretenții au fost respinse. Totodată, i-a fost acordat reclamantului suma de 4.500 EUR cu titlu de daune morale.

3.3.3. Dreptul la demnitate

Potrivit art. 72 din Codul civil, orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

În Constituția României, demnitatea este consacrată ca valoare prin art. 1 alin. 3 în care se specifică următoarele: România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate. Este vorba, așadar, de o formulare mult mai extinsă și de un context mai larg față de Codul civil.

Conform art. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată.

3.3.4. Dreptul la propria imagine

În art. 73 din Codul civil se prevede că orice persoană are dreptul la propria imagine. În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a infațișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispozițiile art. 75 rămân aplicabile.

Conform art. 30 alin. 6 din Constituția României, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

3.3.4.1. Jurisprudență C.E.D.O.

Libertate de exprimare. încălcarea drepturilor privind imaginea, onoarea, demnitatea și viața privată. Sondaj considerat defăimător

 – septembrie 2012 – Curtea de Apel Bacău (recurs)

Pe rol fiind pronunțarea cauzei civile având ca obiect pretenții, acțiune formulată de reclamantul Sechelariu Dumitru în contradictoriu cu pârâtul Florin Popescu.

Dezbaterile în fond au avut loc în ședință publică din data de 28.04.2011, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi.

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 02.04.2010 sub nr. de dosar 5414/180/2010 reclamantul Sechelariu Dumitru a chemat în judecată pe pârâtul Florin Popescu solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pe pârât la plata sumei de 300000 lei daune morale.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că în ultima perioadă de timp pârâtul i-a afectat grav imaginea, onoarea și demnitatea punând într-o postură negativă atât persoana sa cât și afacerile pe care le deține, prin susținerile sale jignitoare, neadevărate și prejudiciante afirmate în repetate rânduri în mijloacele mass-media pe care le administrează (site-ul www.superbc.ro, www.aghiuta.ro) sau la care a fost invitat (lTVBacău). Atitudinea constant jignitoare la adresa sa s-a manifestat, în primul rând, prin publicarea pe site-ul www.superbc.ro a unui material intitulat Scrisoare deschisă către Omul-Stadion‚ demers în care înțelege să comunice publicului despre părerile sale nefondate, aberante, vexatorii cu privire la activitatea sa de primar și mai apoi om de afaceri, conferind materialului un caracter evident tendențios. Exemplifică: bănuiesc și acum că ai fost condus de fosta Securitate……, ai avut probleme cu Miliția, dar n-ai făcut pușcărie…, asta înseamnă că ai fost racolat să ciripești, să colaborezi… ai dus instituția într-o zonă crepusculară… ți-ai mărit terenurile concesionate nu știu cum ai reușit să devii proprietar pe niște terenuri concesionate… ai învârtit terenuri, ai retrocedat cui ai vrut și când ai vrut, erai de capul tău…. învârteala terenurilor pentru karting și exemplele pot continua, întregul material incriminat reprezentând o mostră denumită în jurisprudență delict de presă. Fapta ilicită a pârâtului a devenit cu atât mai gravă cu cât articolul respectiv a fost preluat de nenumărate bloguri virtuale și site-uri de profil, informația calomioasă fiind cunoscută de un număr mare de persoane.

Pârâtul, care a depus întâmpinare la dosar, a solicitat respingerea cererii ca fiind nelegală și netemeinică. Consideră că afirmațiile făcute de reclamant prin  cererea de chemare în judecată sunt lipsite de temei, acesta făcând confuzie între un blog și o publicație on-line mass media), afirmând în cererea de chemare în judecată că deține mijloace mass-media.

În ceea ce privește afirmațiile din emisiunea tv invocate în cererea de chemare în judecată ce îi sunt imputate, arată că nu aparțin în totalitate, și va face proba verității cu înscrisuri pe parcursul procesului.

Mai mult decat atât, consideră că a fost chemat în fața instanței de judecată, nu atât din cauza opiniilor postate pe internet, cât pentru faptul că a fost chemat ca martor în dosarele intentate de reclamant și familia acestuia colegilor săi din presă, dosare având același obiect ca și prezentul dosar.

Acest gen este stipulat în mod expres în prevederile articolului 10 paragraful l din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea de a exprima opinii, de a primi sau transmite informații și idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Termenul de restrângere include orice masură prin care, în orice fel, exercițiul libertății de exprimare suferă un amestec din partea autorităților, exemplu în acest sens fiind obligarea la plata despăgubirilor civile.

Solicită să se aibă în vedere faptul că, de fiecare dată când se cere restrângerea libertății de exprimare a unei persoane, prin obligarea sa la plata de despăgubiri civile, este vizată mai mult decât persoana respectivă sau pagina de internet pe care o deține acesta, existând consecințe directe asupra libertății de exprimare în ansamblu și a rolului acesteia într-o democrație.

Fiecare persoană are dreptul de a transmite informații și idei cu privire la chestiunile de interes public, dar și opinii personale.

Subliniază că, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că lezarea demnității sau reputației unei persoane nu sunt caracteristici apriorice ale unei nevoi sociale presante. Libertatea de exprimare include nu numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferență de opinia publică ori considerate inofensive, dar și pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează. Acestea sunt cerințele esențiale ale pluralismului, toleranței și spiritului deschis, fără de care nu există o societate democratică. Și acest principiu este cu atât mai important, cu cât în discuție este presa. Libertatea de exprimare protejează nu numai conținutul ideilor și al informațiilor, ci și forma în care acestea sunt exprimate. Transmiterea ideilor și a informațiilor poate fi facută și într-o manieră provocatoare, pentru a atrage atenția cititorilor. Ziaristul, prin chiar esența profesiei sale, este liber să-și exprime opiniile cu privire la orice problemă de interes general. Opiniile nu trebuie să fie cuminți, ci pot să fie șocante, dure, chiar ofensatoare, provocatoare sau exagerate. Ceea ce i se cere jurnalistului este să acționeze cu buna-credință, care se apreciază în funcție de scopul urmărit: de a atrage atenția cititorilor asupra unor chestiuni de interes public. (Cazul Dalban contra României, Hotărârea din 28 septembrie 1999, cererea nr. 28114/95).

În concluzie solicită instanței de judecată să respingă acțiunea așa cum a fost formulată ca fiind netemeinică, nefiind vorba de fapte ilicite generatoare de prejudicii morale săvârșite cu vinovăție, ci doar de exercitarea dreptului la libera exprimare.

În drept, a invocat art 115 Cod procedură civilă, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 7 octombrie 2008, în cauza Barb împotriva României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 17 decembrie 2004 în cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 28 septembrie 2004 în cauza Sabou și Parcalac împotriva României.

Analizând probele administrate în cauză, instanța reține că acțiunea este întemeiată în parte pentru următoarele considerente: în fapt, la soluționarea cauzei, instanța are în vedere dispozițiile art. 30 din Constituție, potrivit căruia libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. Cenzura de orice fel este interzisă. Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. De asemenea, potrivit art 31 din Constituție, dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit. Mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

Pârâtul a publicat, în cursul anilor 2009-2010 două articole de presă respectiv: Scrisoare deschisă catre Omul Stadion și Sechelariu și politica struțului falit, a postat pe site-ul pe care îl administrează www.aghiuta.ro un sondaj de opinie și a participat la o emisiune televizată, intitulată Talk show pe Bistrița găzduită de 1TV Bacău în care a făcut diferite afirmații considerate de către reclamant jignitoare, arătând că acestea i-au afectat grav imaginea, onoarea și demnitatea.

De asemenea, la soluționarea acestei cauze instanța are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului precum și dispozițiile legii interne aplicable în materie respectiv dispozitiile art 998-999 C civ.

Potrivit art. 998 C. civ., orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe cel din a cărui greșeală s-a ocazionat, să-1 repare, iar conform art. 999 C. civ., omul este răspunzător și de prejudiciul cauzat din culpa sau imprudența sa. Legea se referă la orice fel de prejudiciu, ceea ce duce la concluzia că, indiferent de natura lui, patrimonială sau morală, poate și trebuie să fie reparat pe cale pecuniară, deoarece unde legea nu distinge, nici omul nu trebuie să distingă.

La aprecierea celor două articole de presă scrise de pârâtul Popescu Florin, precum și cu privire la emisiunea Talk show pe Bistrița găzduită de lTV Bacău la care a participat pârâtul, instanța are în vedere cele reținute în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, adică rolul indispensabil de câine de pază care revine presei într-o societate democratică. Presa nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt. Totuși îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor și  responsabilităților sale, informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general. Trebuie amintită jurisprudența constantă a Curții, conform căreia, pentru aprecierea existenței unei necesități sociale imperioase care să justifice existența unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare, este necesar să se facă distincția clară între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse unei probări a exactității lor.

Atunci când este vorba de afirmații privind comportamentul unui terț, în unele cazuri poate fi dificil să se facă distincția dintre acuzații de fapt și judecăți de valoare. Nu este mai puțin adevărat că și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt. În cazul de față nu se poate reține că pârătul a depășit limitele libertății de exprimare.

Cu privire la articolul Scrisoare deschisă catre Omul Stadion, instanța are în vedere faptul că pârâtul și-a exprimat opiniile personale, arătând în mod expres de mai multe ori în cursul articolului și avertizând publicul că este vorba despre opinia sa personală, despre bănuielile sale personale și spunând acest lucru explicit de mai multe ori: e doar o banuială de-a mea,… în logica mea….. poate nu ai facut-o…..

Înfățișarea publică a unei imagini negativ deformate a unei persoane sau a întregii familii îi cauzează acesteia suferințe psihice, pe de o parte, modificări ale relațiilor sociale -nepatrimoniale – pe de altă parte, modificări producătoare, la rândul lor, de zbucium, neliniște, durere sufletească. Că s-a produs acest rezultat și în ceea ce îl privește pe reclamant și familia sa, rezultă din declarațiile martorilor audiați în cauză.

Desfășurarea vieții omenești într-un cadru social implică o serie de relații cu semenii, bazate nu numai pe interese materiale, dar și pe un complex de sentimente, aprecieri, opinii ale unora la adresa altora, din împletirea cărora se naște și se conservă considerația reciprocă, respectul, prietenia, prețuirea fiecăruia de către cei din jur, un complex de raporturi care se situează în domeniul legăturilor sufletești, nepatrimoniale dintre oameni. Agresarea acestor legături prin difuzarea, într-un mediu social de o anumită amploare, a unor date false și denigratoare privind caracteristicile morale ale unei persoane, desfigurează imaginea socială a acesteia și atrage, de multe ori, o modificare a considerației de care se bucură persoana respectivă. Totodată îi creează acesteia suferința fizică derivată prin înjosire socială, batjocură publică care i-au atras desconsiderarea nemeritat a celor din jur.

Onoarea reprezintă sentimentul respectului de sine și conștiința fiecăruia printre ceilalți oameni. Onoarea și reputația sunt drepturi umane stabilite prin Declarația Universală a Drepturilor Omului, care la art.12 stipulează: „Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputației sale.”

Făcând practic acele afirmații despre întraga familie Sechelariu, noțiunea de familie incluzând în înțelesul general părinții dar și copiii familiei, în speță copiii familiei Sechelariu, s-a adus atingere vieții private a reclamantului. În consecință, instanța urmează a admite în parte acțiunea. Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei 5000 lei reprezentând daune morale.

3.3.5. Atingeri aduse vieții private

Conform art. 74 din Codul civil, sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieții private:

a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuință sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;

b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârșită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări;

c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spațiu privat, fără acordul acesteia;

d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal;

e) ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;

f) difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viața intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;

g) difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala și cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite;

h) utilizarea, cu rea-credință, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;

i) difuzarea sau utilizarea corespondenței, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reședința, precum și numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparțin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.

Noțiunea de viață privată în sensul art. 8 al Convenției, astfel cum acest text este interpretat de instanța de contencios european, cuprinde dreptul persoanei la viață privată intimă, personală, dreptul acesteia la viața privată socială și dreptul persoanei la un mediu înconjurător sănătos.

Se impun alte câteva precizări.

noțiunea de viață privată în sensul convenției este autonomă și variabilă, atât în raport cu persoana care apare ca titular, cât și în timp. Astfel, întinderea dreptului la respectarea vieții private este mai redusă, în măsura în care individul pune în contact viața sa privată cu viața publică. De nenumărate ori Curtea europeană a subliniat că viața privată a oamenilor politici se îmbină cu viața lor publică astfel că, sub acest aspect, ei se pot afla în centrul atenției și sub controlul opiniei publice.

garanția conferită de art. 8 vieții private a unei persoane poate fi invocată în limitele în care ea dorește să păstreze secretul acesteia; din moment ce o persoană, prin propria ei activitate își face publică viața privată, protecția înscrisă în textul Convenției încetează să mai funcționeze. După cum a decis fosta Comisie, are a se plânge de faptul că o lege, luată în sine, încalcă dreptul la respectarea vieții private acea persoană care poate să demonstreze că legea în cauză îi afectează această viață de o manieră directă și permanentă, în măsura în care ea însăși nu a făcut-o publică.

aceeași acțiune din partea autorităților statale poate constitui o atingere a dreptului la viață privată a mai multor titulari. Astfel, percheziționarea unui cabinet de avocatură în cadrul unei urmăriri penale constituie o ingerință în viața privată profesională a avocatului; confiscarea unor documente ce aparțin unui client al acestuia, ca urmare a aceleiași percheziții, constituie o atingere a vieții private a clientului avocatului percheziționat.

3.3.6. Limitele drepturilor la libera exprimare, viață privată, demnitate și propria imagine

Potrivit art. 75 din Codul civil, nu constituie o încălcare a drepturilor la libera exprimare, viață privată, demnitate și propria imagine atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor la care am făcut referire mai sus.

Potrivit art. 53 din Constituția României, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Conform art. 8 pct. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu este admis amestecul unei autorități publice în executarea dreptului la respectarea vieții private și familiale decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Art. 10 pct. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului dispune că exercitarea libertății de exprimare poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

3.3.7. Prezumția de consimțământ

Art. 76 din Codul civil prevede că, atunci când însuși cel la care se referă o informație sau un material le pune la dispoziția unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoștință că își desfășoară activitatea în domeniul informării publicului, consimțământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris

Dreptul la libera exprimare, dreptul la viața privată, dreptul la demnitate și dreptul la propria imagine constituie drepturi personale nepatrimoniale. Ele sunt drepturi personale întrucât sunt inerente oricărei ființe umane și nepatrimoniale deoarece nu au un conținut bănesc intrinsec. Aceste drepturi personale nepatrimoniale au o deosebită importanță în relațiile interumane, trebuie respectate și, tocmai de aceea, legiuitorul le-a pus în valoare prin cuprinderea lor în noul Cod Civil.

3.4. Codul Penal

România s-a aflat în 2014 pe locul I din cele 28 de țări ale Uniunii Europene la numărul de procese înregistrate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea articolelor 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Articolele se referă la dreptul la viața, aplicarea torturii și a tratamentelor inumane ori degradante.

Conform datelor Curții Europene a Drepturilor Omului pentru anul 2010, din 47 de state europene, România s-a clasat pe locul 4 ca număr de procese la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea dreptului la viață, aplicarea tratamentelor inumane și degradante și aplicarea torturii. Statul român a fost implicat într-un număr de 29 de procese și se poziționează după Rusia, Turcia și Ucraina.

Populația ultimelor 3 state este însă de doua, trei și chiar de șase ori mai mare față de cea a României. Astfel, raportându-ne la numărul de procese avute/număr de locuitori, România surclasează cu succes Turcia și Ucraina.

La nivelul Uniunii Europene, România este pe primul loc la acest capitol. Din 28 de state membre ale Uniunii Europene mai bine de jumătate au avut în anul 2010 unul sau niciun proces pentru încalcarea articolelor 2 si 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. România a avut 29 de procese în acest sens.

În urma condamnărilor suferite pentru tratamente inumane și degradante, tortura și încălcarea dreptului la viață, pentru 2010 statul român trebuie să plătească daune în valoare de mai bine de 200.000 de euro.

În ultimii 3 ani au fost constatate încălcări ale articolelor 2, respectiv 3 din Convenție în 50 de cauze . Curtea a obligat statul român la despăgubiri în valoare de peste 600.000 de euro.

Paleta acestor condamnări este extrem de variată, constatându-se încălcarea de către Statul Român a majorității drepturilor și libertăților prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de Protocoalele adiționale: nerespectarea dreptului de a nu fi supus la tortură ori la tratamente inumane sau degradante, nerespectarea dreptului la libertate și la siguranță, nerespectarea dreptului la un proces echitabil (sub aspectele accesului la instanță, neexecutării hotărârilor judecătorești definitive, lipsa unei motivări adecvate a hotărârilor judecătorești, nerespectarea principiului securității raporturilor juridice ca urmare a recursului în anulare promovat de Procurorul General sau a jurisprudenței contradictorii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, durata procedurii, lipsa audierii în recurs, nerespectarea, de către instanță, a prezumției de nevinovăție, judecarea unor civili de către instanțele militare, posibilitatea procurorului de a dispune internarea medicală psihiatrică a unei persoane, existența regulii unanimității, ce impune ca o acțiune în revendicare să poată fi introdusă doar de toți coproprietarii unui bun, indiferent de situația de fapt, judecarea unui litigiu în absența părților, refuzul unei instanțe de a audia martorii unei fapte penale, lipsa de independență și imparțialitate), atingeri aduse dreptului la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței, nerespectarea libertății de exprimare, nerespectarea libertății de asociere, nerespectarea dreptului la un recurs efectiv, nerespectarea interdicției discriminării, încălcarea dreptului la respectarea bunurilor, nerespectarea libertății de circulație etc.

3.4.1. Art. 280 Cod Penal

Art. 280 – Cercetarea abuzivă, face parte din Partea specială, Capitolul II, Titlul IV al Codului Penal, Infracțiuni contra înfăptuirii justiției

 (1) Întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea declarații, să dea declarații mincinoase ori să își retragă declarațiile, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

 (2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător.

Corespondența cu vechiul Cod Penal (1969): art. 266 alin. (2) și (3): „Arestarea nelegală și cercetarea abuzivă. (…) (2) întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată, pentru obținerea de declarații, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. (3) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe față de un martor, expert sau interpret”.

Legislație conexă:

art. 22 alin. (2) Constituția României;

art. 3 Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

art. 4 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;

Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1984 și intrată în vigoare la 26 iunie 1987, la care România a aderat prin Legea nr. 19/1990;

Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987 și intrată în vigoare la 1 februarie 1989, ratificată prin Legea nr. 80/1994 .

Întrebuințarea de amenințări cu tortura împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare, pentru a obține detalii legate de infracțiunea pe care se presupune că a comis-o, este interzisă indiferent de natura faptei, chiar dacă aceasta este extrem de periculoasă (în speță, răpirea unui copil), sau de motivația agenților autortiății (cauza Gafgen vs. Germaniei, Hotărârea din 1 iunie 2010).

3.4.2. Art. 281 Cod penal

Art. 281- Supunerea la rele tratamente, face parte din Partea specială, Capitolul II, Titlul IV al Codului Penal, Infracțiuni contra înfăptuirii justiției

(1) Supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranță sau educative în alt mod decât cel prevăzut de dispozițiile legale se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

(2) Supunerea la tratamente degradante ori inumane a unei persoane aflate în stare de reținere, deținere ori în executarea unei măsuri de siguranță sau educative, privative de libertate, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

Corespondența cu vechiul Cod Penal (1969):

art. 266 alin. (1): Arestarea nelegală și cercetarea abuzivă. (1) Reținerea sau arestarea nelegală, ori supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranță sau educative, în alt mod decât cel prevăzut prin dispozițiile legale, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani;

art. 267: Supunerea la rele tratamente. Supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate în stare de reținere, deținere ori în executarea unei măsuri de siguranță sau educative se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

Legislație conexă:

art. 22 alin. (2) Constituția României;

art. 3 Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

art. 4 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene;

Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1984 și intrată în vigoare la 26 iunie 1987, la care România a aderat prin Legea nr. 19/1990;

Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987 și intrată în vigoare la 1 februarie 1989, ratificată prin Legea nr. 80/1994.

Tratamentele inumane sunt acele acte prin care se provoacă leziuni sau vii suferințe fizice sau morale, susceptibile de a produce puternice tulburări psihice, săvârșite cu intenția de a provoca dureri intense victimei. Tratamentele sunt degradante atunci când creează persoanei sentimente de teamă, de neliniște și de inferioritate, de natură a o umili, a o înjosi și, eventual, de a-i înfrânge în acest fel rezistența fizică sau morală

Statul este obligat, în ciuda problemelor logistice și financiare, să-și organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure respectarea demnității umane. Acest lucru poate implica obligația statului de a lua măsuri pentru a proteja un deținut împotriva efectelor nocive ale tabagismului pasiv, în cazul în care, ținând seama de examenele medicale și recomandările medicilor curanți, starea sa de sănătate impune acest lucru (cauza Păvălache contra României, Hotărârea din 18 octombrie 2011).

Măsurile privative de libertate sunt însoțite de obicei de suferințe și umilire, cu toate acestea, art. 3 impune statului să se asigure că orice prizonier este deținut în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, ținând seama de cerințele practice din închisoare, sănătatea și confortul prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător . În condițiile în care persoana deținută dispunea în celulă de un spațiu vital de aproximativ 2m2, care era în realitate și mai redus din cauza mobilierului prezent, respectivele condiții de detenție, pe care reclamanta în cauză a trebuit să le suporte timp de aproximativ un an și patru luni, au supus-o pe aceasta unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și, chiar dacă nimic nu indică faptul că a existat într-adevăr intenția de a o umili sau înjosi pe reclamantă, a fost încălcat astfel art. 3 din Convenție(cauza Mariana Marinescu contra României, Hotărârea din 2 februarie 2010; cauza Bragadireanu contra României, Hotărârea din 6 decembrie 2007)

3.4.2.1. Jurisprudență C.E.D.O.

Pe 24 martie 2015, România a fost condamnată, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru lipsa unei anchete efective în cazul decesului unui deținut cu probleme psihice care acuza că era agresat de gardieni și își bătea cuie în cap, cazul fiind semnalat de APADOR-CH(Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat, România în cazul Ionel Garcea, un deținut care a murit în penitenciar în 2007, pentru moartea căruia nu s-a facut o anchetă efectivă, potrivit unui comunicat al ONG-ului.

Cazul lui Garcea, care nu avea rude, a fost susținut atât în instanțele interne, cât și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de APADOR-CH. Ionel Garcea s-a născut în 1973 și a murit la 19 iulie 2007 la Spitalul Penitenciar Rahova. Condamnat, în 2002, la șapte ani închisoare pentru un viol pe care nu l-a recunoscut niciodată, Garcea a fost diagnosticat cu o boală psihică, precum și cu alte probleme de sănătate, fiind deseori internat în secția de psihiatrie a spitalului penitenciar.

A avut, de asemenea, câteva tentative de suicid, a refuzat să ia medicamente și de trei ori a fost dus la spital pentru o intervenție chirurgicală, după ce și-a bătut un cui în frunte. Garcea s-a adresat APADOR-CH încă din momentul arestării, apoi din penitenciar, de nenumărate ori, spunând că a fost bătut de gardienii închisorii în mai multe rânduri, într-o astfel de ocazie fiind internat în stare de inconștiență.

Conducerea penitenciarului a negat întotdeauna acuzațiile lui Garcea, susținând că măsurile luate împotriva lui au fost necesare pentru protecția deținutului.

În 2007, aflat la Spitalul Penitenciar Jilava, Garcea și-a mai bătut un cui în cap. El a fost operat într-un spital civil și trimis apoi la Spitalul Penitenciar Rahova, cu simptome post-operatorii, sepsis și bronhopneumonie acută. Garcea a murit în spitalul Rahova la o lună după operație. Investigațiile oficiale ca urmare a decesului lui sunt încă în curs și la această dată.

APADOR-CH a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Ionel Garcea, invocând încălcarea articolelor 2 (dreptul la viață), 3 (interzicerea torturii și a tratamentelor inumane sau degradante) și articolul 13 (dreptul la un recurs efectiv). Garcea nu a beneficiat în închisoare de un tratament medical corespunzător stării sale de sănătate mintală și fizică, iar investigațiile administrative și penale făcute după moartea sa nu au fost satisfăcătoare.

Curtea a decis, în cazul Garcea a fost încălcat articolul 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, în sensul că autoritățile nu au desfășurat o anchetă efectivă privind decesul acestuia din cauza lipsei îngrijirilor medicale corespunzătoare. În opinia Curții, faptul că durata anchetei penale a depășit cinci ani face ca aceasta să nu aibă un caracter efectiv.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai precizat că o organizație neguvernamentală poate formula plângeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numele unei persoane decedate, atunci când este vorba despre o culpă a statului, dacă între respectiva organizație neguvernamentală și decedat au existat relații de colaborare anterioare – ceea ce a fost și cazul APADOR-CH-Garcea.

APADOR-CH nu a cerut daune materiale pentru cazul Garcea.

Comunicatul dat de APADOR-CH este această hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omuli reafirmă un principiu elementar, ignorat uneori de către stat: chiar și în cazul în care victima unor abuzuri ale agenților statului decedează și nu are aparținători, statul trebuie să desfășoare o anchetă rapidă și efectivă pentru tragerea la răspundere a celor vinovați de comiterea abuzurilor. Pentru sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului, lipsa familiei celui decedat poate fi suplinită de o organizație neguvernamentală care s-a aflat, anterior, în relații de colaborare cu victima abuzului".

3.4.3. Art. 282 – Tortura

(1) Fapta funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau a altei persoane care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice:

a) în scopul obținerii de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau declarații;

b) în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis;

c) în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane;

d) pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare,

se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(3) Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(4) Tentativa la infracțiunea prevăzută în alin. (1) se pedepsește.

(5) Nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului ori al unei autorități publice.

(6) Nu constituie tortură durerea sau suferințele ce rezultă exclusiv din sancțiuni legale și care sunt inerente acestor sancțiuni sau sunt ocazionate de ele.

Corespondența cu vechiul Cod Penal (1969):

art. 2671: Tortura. (1) Fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o persoană terță informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a o intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

(2) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a avut vreuna din urmările arătate în art. 181 sau 182, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.

(3) Tortura care a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani.

(4) Tentativa se pedepsește.

(5) Nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura; de asemenea, nu poate fi invocat nici ordinul superiorului sau al unei autorități publice.

(6) Faptele prevăzute în alin. (1) nu constituie infracțiunea de tortură dacă durerea sau suferințele rezultă exclusiv din sancțiuni legale și sunt inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele.

Legislație conexă:

art. 22 alin. (2) Constituția României;

art. 3 Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

art. 4 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;

Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1984 și intrată în vigoare la 26 iunie 1987, la care România a aderat prin Legea nr. 19/1990;

Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987 și intrată în vigoare la 1 februarie 1989, ratificată prin Legea nr. 80/1994 .

Curtea Europeană a calificat drept tortură așa-numita spânzurătoare palestiniană, care constă în dezbrăcarea victimei, legarea mâinilor la spate și suspendarea ei de brațe, fără a se mai putea spijini pe sol (cauza Aksoy contra Turciei, Hotărârea din 18 decembrie 1996) , bătăile și umilințele la care a fost supusă o persoană aflată în detenție, în scopul de a o determina să mărturisească fapte pe care nu le comisese (cauza Chitayev și Chitayev contra Rusiei, Hotărârea din 18 ianuarie 2007) loviturile, sufocarea voluntară, electrocutarea controlată și violul suferit de deținuți din partea personalului de supraveghere al închisorii ( cauza Maslova și Nalbandov contra Rusiei, Hotărârea din 24 ianuarie 2008), alimentarea forțată a unui deținut care protesta prin greva foamei împotriva condițiilor de detenție, autoritățile urmărind să îl determine să înceteze protestul (cauza Ciorap contra Moldovei, Hotărârea din 19 iunie 2007), violul săvârșit asupra unei persoane aflate în detenție, aplicarea unei benzi negre pe ochi și udarea cu jeturi puternice de apă ( cauza Aydin contra Turciei, Hotărârea din 25 septembrie 1997).

În anul 1984, este adoptată Convenția internațională împotriva torturii sau a altor tratamente sau pedepse crude, inumane, degradante (intrată în vigoare în 1987), convenție cu caracter specific, care, în considerarea art. 5 din Declarația Universală și a art. 7 din Pactul Internațional relativ la drepturile civile și politice, are ca obiectiv protejarea integrității și demnității tuturor persoanelor. Convenția definește tortura ca fiind orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere puternică sau o suferință fizică sau psihică, în scopul de a obține de la aceasta sau de la o terță persoană informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis, ori este bănuită că l-a comis, ori de a a intimida sau de a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferințe sunt săvârșite de un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane (art. 1).

Situându-se pe linia documentelor anterioare care înscriu dreptul de a nu fi supus torturii în rândul drepturilor non-derogabile (art. 4 din Pactul Internațional relativ la drepturile civile și politice, art. 15 din Convenția Europeană, art. 27 din Convenția Americană) și statele semnatare ale Convenției împotriva torturii se angajează să nu justifice asemenea tratamente nici în caz de război, nici de instabilitate politică și nici în alte situații excepționale pe care le-ar traversa (art. 2 al. 2) .

De asemenea, art. 3 al Convenției interzice extrădarea unei persoane într-o țară în care există motive temeinice să se creadă că aceasta ar putea fi supusă torturii sau unor tratamente crude, degradante sau chiar pedepsei capitale. Convenția se detașează de celelalte documente prin introducerea a două elemente de noutate constând în:

– aplicarea principiului represiunii universale (specific dreptului internațional penal) în virtutea căruia, o persoană care a comis acte de tortură pe teritoriul unui stat poate fi reținută, judecată și condamnată pe teritoriul oricărui stat-parte s-ar afla sau poate fi extrădată la cerere, în statul unde a comis fapta;

– posibilitatea efectuării unei anchete internaționale pe teritoriul unui stat-parte (cu consimțământul acestuia), dacă există informații că acolo se practică acte de tortură.

Mecanismul stabilit de Convenție în anul 1987 este Comitetul împotriva torturii, format din 10 membri, experți individuali, aleși de către statele părți pentru o perioadă de patru ani.

Comitetul poate soluționa plângeri inter-state dacă există o declarație de recunoaștere a competenței din partea statelor implicate, precum și plângeri individuale, condiționate de existența aceleași declarații. Pe lângă acestea, Comitetul poate, în temeiul art. 20 din convenție, ca în cazul în care primește informații conform cărora, pe teritoriul unui stat-parte se practică în mod sistematic tortura, să invite acel stat să coopereze în examinarea informațiilor și să-i facă cunoscute observațiile sale. Această activitate poate fi numită auto-sesizare a Comitetului în virtutea rolului său și constituie o procedură distinctă de cele de raportare și de soluționare.

În virtutea acestui articol, Comitetul este abilitat să constituie o comisie de anchetă, compusă dintr-un număr de membri ce rămâne la latitudinea sa și poate vizita statul vizat. De menționat faptul că, la finalul anchetei, comitetul nu întocmește un raport, ci transmite doar statului respectiv comentariile și sugestiile sale. Procedura este confidențială și, abia după consultări, Comitetul va decide dacă este necesară includerea în raportul anual (adresat statelor-părți și Adunării Generale) a unei relatări asupra rezultatelor.

Faptul că ne aflăm în fața unei proceduri speciale este confirmat de dispozițiile art. 28 din Convenție, care lasă deschisă posibilitatea statelor ca, în momentul semnării sau ratificării convenției să declare că nu recunosc această competență. Cu toate acestea, un număr foarte redus de state au făcut asemenea declarații. Convenția Europeană pentru prevenirea torturii, a tratamentelor ori pedepselor inumane sau degradante, adoptată în 1987 (și intrată în vigoare în 1989), este un alt important instrument care, pe de o parte, stabilește standarde minime pentru deținuți, iar pe de altă parte, monitorizează activitatea statelor și, mai mult, întreține un dialog cu oficialii statelor cu atribuții în acest domeniu. Deși în Europa, la data adoptării sale, exista mecanismul instituit de Convenția Europeană, s-a subliniat necesitatea existenței unui mecanism nejudiciar, cu caracter preventiv în acest domeniu. De altfel, în preambulul acestui document există referiri la art. 3 al Convenției Europene și la faptul că și privarea de libertate trebuie înțeleasă potrivit formulării art. 5 al aceluiași document.

Convenția creează un Comitet European pentru prevenirea torturii și a tratamentelor și pedepselor inumane și degradante format din câte un reprezentant al fiecărui stat parte (juriști, medici, polițiști, preoți de penitenciar etc) care, după cum am menționat, în virtutea rolului său preventiv, poate face vizite statelor-părți și recomandări. Vizitele pot fi efectuate atât în timp de pace cât și de război sau de situații excepționale și au ca obiectiv observarea condițiilor create persoanelor aflate în arestul poliției, închisori, instituții psihiatrice, centre de primire a refugiaților, centre de detenție pentru minori.

Vizitele Comitetului sunt periodice (anuale), potrivit competenței stabilite de convenție sau ad-hoc (când Comitetul, în urma sesizărilor primite decide, de îndată, observarea la fața locului). În timpul lor, reprezentanții săi au libertate de mișcare pe teritoriul statului vizitat, pot pătrunde în orice loc de detenție, pot intervieva persoanele private de liberatate. Obligația pe care o are comitetul este de a respecta regulile de drept intern și etica profesională. La încheierea vizitei, Comitetul întocmește un raport final, confidențial, pe care îl trimite statului vizitat (acesta având, la rândul său, obligația de a răspunde la recomandările făcute). De la principiul confidențialității Convenția prevede două excepții de publicare:

– atunci când un stat cere în mod expres ca atât raportul comitetului cât și răspunsul său să fie publicate;

– atunci când un stat refuză să coopereze ori să se conformeze recomandărilor comitetului (caz în care, acesta va decide cu 2/3 din numărul membrilor săi publicarea).

Din cele menționate se observă că documentul pe care-l analizăm nu conține o definiție a torturii, dar trimite la Convenția Europeană, art. 3.

Nici Convenția Europeană nu formulează o definiție în textul său dar, în timp, Comisia Europeană (care a funcționat până în 1998, când s-a modificat mecanismul european) și respectiv Curtea Europeană, prin jurisprudență, au stabilit criteriile și reperele necesare statelor. Astfel, în Cauza Greacă Comisia a definit aceste fapte, realizând o ierarhizare a lor, în funcție de gravitatea tratamenului prohibit. Tortura era calificată drept tratament inuman având ca scop obținerea de informații sau mărturii sau aplicarea unei pedepse. Tratamentul sau pedeapsa inumană era de natură să provoace în mod voluntar suferințe grave, mentale sau fizice care nu pot fi justificate, iar tratamentul sau pedeapsa degradantă este cel care umilește grav persoana în fața altora și o determină să acționeze împotriva voinței sau conștiinței sale.

3.4.3.1. Jurisprudență C.E.D.O.

De-a lungul celor 15 ani de activitate, Grupul Român pentru Apărarea Drepturilor Omului a asistat persoane a căror drepturi au fost încalcate. Cel mai recent caz de acest gen este cel al deținutului care a murit în condiții suspecte în penitenciarul Galați (2010); 55.000 de euro pentru moartea unui deținut, 55.000 de euro este suma cerută de familia deținutului decedat în urmă cu aproape un an în condiții suspecte în penitenciarul Galați.

La data de 1 iunie 2010, Sandu Constantin a fost depus la sediul penitenciarului Galați pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat. După trei zile, medicii de la Unitatea de Primire a Urgențelor de la Spitalul Județean Galați au constatat decesul acestuia. Condițiile în care deținutul a murit nu au fost clare.

Administrația Națională a Penitenciarelor a demarat o anchetă internă în acest caz. Despre moartea deținutului au fost informați judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, procurorul de serviciu de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați și angajații Inspectoratului Județean de Poliție Galați.

Moartea lui Sandu Constantin a declanșat, la acea vreme, un scandal în sistemul penitenciar românesc. Angajați ai penitenciarului Galați au fost anchetați în acest caz.
După aproape un an de la incident procesul este încă în derulare cu 13 inculpați din care 5 sunt arestați preventiv.

Părinții deținutului au cerut daune morale și materiale în valoare de 35.000 de euro. Fosta soție a acestuia a cerut 20.000 de euro și o pensie lunară în valoare de 300 de lei pentru următorii 3 ani care să-i revină fiului deținutului în vârstă de 15 ani.

În cazul deținutului mort în penitenciarul Galați se pune problema încălcării dreptului la viață, aplicarea torturii și a tratamentelor inumane și degradante.

România a fost obligată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în perioada 1994-2014, la plata a peste 55 de milioane de euro. Suma reprezintă totalul costurilor în materie civilă și penală în acești 20 de ani.

România a plătit în anul 2014, pentru erorile judiciare comise de magistrați, dar și din cauza condițiilor inumane în care sunt ținuți cei închiși. Numai în 2014 au fost pierdute 75 de procese, pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat țara noastră să plătească despăgubiri în valoare totală de 1,5 milioane de euro.

În jur de 40% din spețe au fost pe tema sistemului penitenciar, iar cel mai recent caz e cel al fostului primar al Clujului Sorin Apostu, care a acuzat că i s-au încălcat mai multe drepturi pe perioada arestului. Curtea Europeana a Drepturilor Omului i-a dat câștig de cauză fostului edil, însă nu s-au impus și despăgubiri, doar pentru că sesizarea a fost făcută prea târziu.

Curtea a analizat 7.223 de plângeri formulate împotriva Statului Român, dintre care 7.096 au fost declarate inadmisibile sau scoase de pe rol.

CEDO a pronunțat 87 de hotărâri în 127 de cazuri (pentru două sau mai multe cazuri conexate s-a pronunțat o singură hotărâre). În 74 dintre acestea Curtea Europeană a sancționat cel puțin o violare a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Din totalul de 87 hotărâri pronunțate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Statul Roman în 74, constatând cel puțin o încălcare, a stabilit că nu există nici o violare în două cazuri și a luat diferite alte decizii în 11 cazuri.

Plângerile soluționate au vizat: tratamente inumane și degradante/condiții de detenție – 29 (40% din încălcări), dreptul la un proces echitabil – 18 (aproape 23% din încălcări), dreptul la libertate/arestul preventiv – 12 (aproape 17% din încălcări), respectarea vieții private și de familie – 10 (aproape 14% din încălcări), lipsa unei anchete efective – 9 (peste 12% din încălcări), durata procedurii – 6 (puțin peste 8% din încălcări), dreptul la proprietate – 6 (puțin peste 8% din încălcări), decizii naționale nepuse în executare – 3 sau alte decizii.

Tot în anul 2014, Statul Român și-a asumat răspunderea pentru încălcarea dispozițiilor Convenției, printr-o declarație unilaterală în 64 de cazuri, spre deosebire de 2013 când a recunoscut încălcările Convenției în doar 38 de cazuri. De asemenea, România a ajuns la o înțelegere amiabilă cu victimele încălcărilor Convenției în 51 de cazuri, spre deosebire de 2013 când s-au încheiat înțelegeri amiabile în doar 29 de cauze.

Atât documentele onusiene privind drepturile omului (Declarația Universală a Drepturilor Omului – în art. 5 – și Pactul Internațional relativ la drepturile civile și politice – în art. 7 –) cât și cele internaționale regionale (Convenția Europeană – în art. 3 –, Convenția Americană – în art. 5 –, Carta Africană a drepturilor omului și popoarelor – în art. 5 –) conțin în catalogul lor dreptul de a nu fi supus toturii sau tratamentelor și pedepselor inumane sau degradante. Deși nici unul dintre documentele menționate nu definește tortura sau tratamentele și pedepsele având această calificare termenii redactării sunt aproape aceiași: nimeni nu poate fi supus torturii pedepselor sau tratamentelor (crude), inumane ori degradante. Pactul relativ la drepturile civile și politice aduce o completare legată de interzicerea experimentelor medicale sau științifice fără consimță mântul persoanei, Convenția Americană a Drepturilor Omului își intitulează art. 5 dreptul la un tratament omenos și accentuează pe necesitatea respectului datorat persoanei pe perioada privării de libertate iar Carta Africană introduce, în același articol, interzicerea tratamentelor sau pedepselor degradante, inumane alături de dreptul de a nu fi supus sclaviei și traficului de sclavi.

Mecanismele create de documentele pe care le-am menționat sunt Comitetul Drepturilor Omului (pentru statele părți la Pactul Internațional pentru drepturi civile și politice, care pe baza dispozițiilor Protocolului facultativ poate soluționa și plângeri individuale), Curtea Europeană a drepturilor omului (pentru Convenția Europeană), Comisia și Curtea Interamericană (pentru Convenția Americană) și Comisia Africană și Curtea Africană pentru drepturile omului și popoarelor. Pe de altă parte, tortura și tratamentele inumane și degradante fiind, în principal, asociate cu privarea de libertate, în cadrul ONU au fost adoptate standarde internaționale privind tratamentul prizonierilor, privind interzicerea arestărilor și detențiilor arbitrare și principiile eticii medicale.