Recunoasterea Internationala a Reintregirii Romaniei

Recunoașterea internațională a reintregirii României

Cuprins

Introducere

România și Marile Puteri la Conferința de Pace de la Paris

1.1. Atitudinea Marilor Puteri față de România la Conferința de Pace de la Paris

1.2. Activitatea delegației române la Conferința de Pace de la Paris

România în sistemul Tratatelor de Pace de la Paris

Recunoașterea internațională a Unirii Bucovinei cu România.

Tratatul de la Saint-Germain en Laye (10 septembrie 1919

Recunoașterea drepturilor României asupra Dobrogei.

Tratatul de pace cu Bulgaria de la Neuilly sur Seine. (27 noiembrie 1919

Recunoașterea internațională a Unirii Transilvaniei cu România

Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920

Problema Banatului în fața Conferinței de Pace de la Paris din anii 1919-1920.

Tratatul de la Sevres (10 august 1920

Recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu România.

Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

În anul 1918, în urma eforturilor îndelungate depuse de întreaga națiune română, prin acțiuni interne proprii, într-un context internațional favorabil, s-a constituit statul național unitar român. Provinciile românești aflate sub dominație străină s-au unit cu Patria Mamă: Basarabia la 27 martie/9 aprilie, Bucovina la 15/28 noiembrie, iar Transilvania la 18 noiembrie/1 Decembrie 1918.

Actualitatea temei. Recunoașterea internațională a Marii Uniri, s-a realizat la Conferința de Pace de la Paris din anii 1919-1920. Analiza celor hotărîte la Paris are o importanță aparte. Este deosebit de util să urmărim cît mai aprofundat, cum anume s-a recunoscut valabilitatea actelor anului 1918. Chiar dacă la Conferință, Marile Puteri au avut rolul decisiv, s-a impus principiul naționalității, al voinței popoarelor de a dispune de ele însele în conformitate cu hotărîrile adoptate în anul 1918. Dacă României i s-a recunoscut valabilitatea actelor anului 1918, aceasta se explică prin faptul că hotărîrile adoptate în 1918 au fost în deplină concordanță cu acest principiu central al conferinței. În același timp, revendicările României au fost susținute de argumentele istorice, etnice, etnografice, de tradiție, limbă și cultură, care au unit dintotdeauna locuitorii ambelor versante ale munților Carpați.

Actualitatea acestei teme este reclamată de faptul că unii istorici și politiceni, de regulă străini, contestă legitimitatea statului național român constituit în 1918. Acțiunile Regatului Român întru atingerea idealului național sunt calificate de către aceștea drept acte de “anexiune”, de “intervenție armată”, de “agresiune militară” etc. Spre marele nostru regret aceste concepții apărute imediat după primul război mondial, mai sunt împărtășite și astăzi de unii autori .

Sfârșitul secolului XX a adus modificări structurale ale granițelor naționale din Centrul și Răsăritul Europei. Reluarea, implicită, a dezbaterilor asupra caracterului statelor naționale din regiune, impune actualizarea permanentă a unei problematici vitale pentru existența statului național român, care nu intră, din nici un punct de vedere, în contradicție cu integrarea acestuia în Uniunea Europeană. Aceste coordonate au marcat, de altfel și resorturile intime ale genezei lucrării de față.

Cadrul cronologic și structura. Din însuși formularea temei reiese faptul că ne-am axat nu atît pe o perioadă concretă strict delimitată cronologic cît pe o problemă. Totuși dacă să evidențiem o limită cronologică inferioară, fixăm în acest caz deschiderea lucrărilor Conferinței de pace de la Paris 18 ianuarie 1919, iar ca limită cronologică superioară – semnarea tratatelor de pace prin care se recunoaște hotărîrile istorice ale poporului român, proclamate solemn și definitiv în Adunările de la Chișinău (27 martie), Cernăuți (28 noiembrie) și Alba Iulia (1 Decembrie 1918), respectiv fixăm data de 28 octombrie 1920, cînd este recunoscut prin Tratatul de pace de la Paris, unirea Basarabiei cu România.

Astfel lucrarea am structurat-o în două capitole, fiecare avînd și cîteva subcapitole. În primul capitol întitulat “România și Marile Puteri la Conferința de Pace de la Paris” am reflectat asupra de poziției Marilor Puteri față de România la Conferința de pace de la Paris și activitatea delegației române la conferință. România care a făcut atîtea sacrificii în timpul războiului, nădăjduia justificat că la viitoarea conferință de pace, va participa cu drepturi egale alături de celelalte state. Dar contrar așteptărilor și drepturilor legitime la Conferința de pace, delegația română s-a confruntat cu o serie de mari dificultăți generate de atitudinea neprincipială a marilor state față de România. România nu este primită la dezbateri alături de Marile Puteri, așa cum i se promisese și cum ar fi avut dreptul și în urma sacrificiilor făcute în interesul comun. Ea este inclusă în categoria statelor cu așa zis interese limitate și este convocată în fața Conferinței numai pentru a-și expune doleanțele și a i se face comunicări. România nu este admisă la redactarea tratatelor în care este vital interesată și intîmpină serioase dificultăți chiar și în ce privește recunoașterea legitimității hotărîrilor plebiscitare din toamna anului 1918 . Delegația română, în frunte cu Ion I. C. Brătianu s-a prezentat la Paris cu hotărîrea de a cere Aliaților să-și îndeplinească promisiunile fixate în tratatul din 1916. Aceștia însă considerau că tratatul încetase să mai fie valabil încă din momentul cînd guvernul român făcuse pace separată cu Centralii, în mai 1918, de aceea se considerau liberi de orice angajamente față de România. În consecință, delegația română a fost tratată cu lipsă de respect și chiar cu o anumită ostilitate.

În capitolul doi întitulat “România în sistemul Tratatelor de Pace de la Paris” am încercat să evidențiez principalele aspecte ce țin semnarea tratatelor de pace și recunoașterea internațională a actelor unirii. Tratatele de pace negociate și semnate în cadrul Conferinței de la Paris, ca instrumente internaționale cu putere juridică și politică, au consemnat și confirmat statele noi succesorale imperiilor multinaționale. Prin semnarea tratatelor de pace, s-a rezolvat cele mai importante probleme teritoriale în afară de chestiunea Basarabiei. Semnînd la Saint-Germain-en-Laye, la 10 decembrie 1919, tratatul cu Austria, România obținea Bucovina, iar semnarea la Trianon, la 4 iunie 1920, a tratatului cu Ungaria îi asigura recunoașterea dreptului asupra Transilvaniei. Tratatele cu Austria și cu Ungaria aveau să hotărască și soarta Banatului, acesta fiind împărțit între România și noul stat sîrbo-croato-sloven și doar o mică porțiune, în partea nordică, rămînînd în componența Ungariei. Tratatul cu Bulgaria, de la Neuilly, pe care România 1-a semnat în aceeași zi cu cel austriac, reconfirma frontiera româno-bulgară din 1913. La 28 octombrie 1920, Franța, Marea Britanie, Italia și Japonia, pe de o parte, și România, pe de altă parte, semnau tratatul care soluționa în sfîrșit definitiv problema Basarabiei. Statele Unite s-au opus acestui tratat. În ajunul semnării lui, H. Wallace, ambasadorul american la Paris, nu numai că a refuzat să semneze, dar a încercat să facă ultimele presiuni asupra reprezentanților celorlalte puteri pentru a-i determina să renunțe. Acestui tratat i-a fost dat să aibă o istorie dramatică. Dacă începutul pregătirii lui fusese anevoios și plin de obstacole, atunci sfîrșitul avea să fie și mai puțin încurajator. Dincolo de faptul că una din principalele puteri, SUA, refuzaseră să-1 semneze, el nu a putut fi ratificat de toate țările semnatare, ceea ce, sub aspect formal, îl lipsea de putere juridică. Marea Britanie 1-a ratificat în 1922, Franța în 1924, Italia în 1927, dar Japonia nu 1-a mai ratificat, din cauza unor importante privilegii pe care sovieticii i le acordaseră în baza unei convenții de pescuit. Totuși, trecînd peste formalitățile de procedură diplomatică și pornind de la experiența politică internațională, tratatul din 28 octombrie 1920 de recunoaștere a drepturilor României asupra Basarabiei, dincolo de indiscutabila lui prestanță morală, nu poate fi considerat ca fiind lipsit de valoare juridică. Tratatul de la Versailles nu a fost ratificat de SUA, dar asta nu 1-a lipsit de valabilitate, tot așa cum nu avea să fie lipsită de legitimitate nici Liga Națiunilor, pe care tot SUA în fond au respins-o.

Adoptarea principiului național, drept arbitru suprem, constituie meritul fundamental al Conferinței. Deși, la această conferință, România a suferit numeroase nedreptăți și chiar umilințe, impunerea acestui principiu ca etalon al adoptării celor mai vitale hotărîri, acoperă, dacă nu în totalitate, în cea mai mare parte, greutățile întîmpinate de delegația română la Conferința Păcii de la Paris din anii 1919-1920.

Nivelul de cercetare științifică. Desigur că în elaborarea acestei lucrări am apelat la o serie de izvoare, monografii, sinteze, articole, etc. În perioada interbelică, probabil și datorită apropierii de acest eveniment, două au fost lucrările mai semnificative care s-au referit la activitatea delegației române la conferință: Gheorghe I. Brătianu, Acțiunea politică și militară a României în 1919, în lumina corespondențe/ diplomatice a lui I.C. Brătianu și V.V.Tilea, Acțiunea diplomatică a României, nov. 1919-mart. 1920. Cîteva reacții la zi, asupra unor aspecte dezbătute la conferință ne-au fost oferite de Mircea Djuvara. Referiri asupra unor aspecte ale Conferinței ca și ale participării delegației române la Conferința Păcii, a activității și tratamentului ei, găsim în unele lucrări cu un caracter mai general. În primul rând, se cuvine a se menționa, foarte valoroasa lucrare a lui Constantin Kirițescu.

În etapa ulterioară de după al doilea război mondial, istoriografia acestei probleme nu a întregistrat acumulări esențiale. Doar cîteva studii, și acestea apărute după anii '70 și-au propus analiza recunoașterii pe plan internațional a desăvîrșirii unității naționale, sub semnătura unor prestigioși cercetători (Eliza Campus, Nicolae Fotino, I. Calafeteanu, Mircea Mușat, Viorica Moisuc). Aceste studii nu au abordat problematica în totalitatea ei. Forța politică conducătoare a societății românești, din această perioadă, Partidul Comunist, nu a permis abordarea unor aspecte care ar fi deteriorat relațiile „frățești” cu Uniunea Sovietică și cu celelalte țări vecine. S-au făcut referiri mai ales la tratatele cu Ungaria și Austria, pentru recunoașterea internațională a unirii Transilvaniei și Bucovinei și asupra clauzelor minorităților referitor la acest din urmă tratat. S-a scris prea puțin despre stabilirea graniței în Banat, despre discuțiile privitoare la Dobrogea și respectiv la tratatul cu Bulgaria. Numai unele din aceste studii și acestea doar ca o simplă operație de inventariere fac referiri la tratatul din 28 octombrie 1920, privind recunoașterea unirii Basarabiei cu România.

Referiri asupra temei au fost făcute și în unele lucrări cu un caracter ceva mai larg. Printre acestea, dorim să remarcăm: România în primul război mondial și, lucrarea lui Mircea N. Popa, care au capitole speciale asupra Conferinței de Pace și recunoașterii de către aceasta a actelor anului 1918.

Criza generalizată a sistemului comunist, combinată cu un dezgheț ideatic a facilitat apariția în deceniul al IX-lea al secolului trecut a unor lucrări care au abordat cu mai mult curaj aceste aspecte. Este cazul lucrării lui Mircea Mușat și loan Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar și, mai ales a celei semnată de C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naționalităților, care a reprezentat prima încercare de realizare a unei monografii a problemei. Evident, din motivele cunoscute, aspectele tabu au continuat să fie tratate expeditiv, recunoașterii unirii Basarabiei fiindu-i, de exemplu, consacrate, doar trei fraze.

Prăbușirea sistemului totalitar-comunist șarea lui Mircea N. Popa, care au capitole speciale asupra Conferinței de Pace și recunoașterii de către aceasta a actelor anului 1918.

Prăbușirea sistemului totalitar-comunist și revenirea la valorile democratice, a permis abordarea nestingherită a acestei probleme în diverse studii și publicații. Istoricul ieșean Valeriu Florin Dobrinescu a publicat mai multe lucrări consacrate acestei tematici. Acestei serii i se încadrează și recenta apariție: România și Conferința de Pace de ia Paris (1919-1920), coordonatori: Gheorghe Buzatu, Valeriu Florin Dobrinescu, Horia Dumitrescu. Deasemenea merită a fi evidențiați și Calcan Gheorghe, Agrigoroaiei Ion, Cernovădeanu Paul, Ciobanu Ștefan, Țicu Octavian. Acum se poate vorbi de o trecere la o tratare profundă, neobstrucționată de factori externi cercetării istorice.

Scopul și sarcinile lucrării. Principalele obiective propuse în studierea și scrierea practică a acestei lucrări sunt: – de a evidenția importanța actului unirii de la 1918 și recunoașterea lui internațională; – de a aborda aspecete ce țin de poziția Marilor Puteri față de România la Conferința de pace de la Paris; – de a elucida activitatea delegației române la conferință și de a prezenta prevederile tratatelor de pace.

Suportul metodologic și teoretico științific. În această lucrare mi-am propus să elucidez obiectiv aspectele ce țin de recunoașterea internațională a reîntregirii României, dispunînd de deplină libertate de crației spirituală și interpretare științifică, avînd posibilitatea de a cerceta în mod democrat și obiectiv procesele istorice. De aceea în cercetare m-am condus de principiile actuale de cercetare a istoriei ca: istorismul, obiectivitatea, tradiția, abordarea concretă a trecutului întemeiate pe caracterul științific și dialectical procesului de cercetare, reinterpretarea unor subiecte, etc. O cercetare istorică pe lângă susținerea plenară a adevărului istoric este nevoie de a fi corelat cu principiul umanismului și al imparțialității relatării și analizei faptelor istorice. Metodele utilizate în lucrarea de față sînt variate; comparația, analiza, deducția, inducția, care au permis evidențierea după rigorile științifice a unor rezultate sau emiterea unor concluzii și chiar identificarea unor soluții la cazul respectiv. Deși prin modalitatea prin care am utilizat sursele chiar și după respectarea normelor științifice considerăm că rezultatele cercetării pot fi completate și dezvoltate prin utilizarea unui suport metodologic ajustat actualității cazului. Aparatul științific formează suportul teoretic necesar unui studiu conform sarcinilor pe care le-am fixat inițial. Bibliografia în cea mai mare parte este formată din lucrări speciale neicluzînd în lista bibliografică o multitudine de lucrări generale pe care le-am consultat, dar care abordează doar tangențial subiectul tratat de noi.

Caracterul de inovație și importanța temei. Prezenta lucrare este o încercare de a sintetiza informațiile prezente în studii și lucrări speciale care abordează direct sau tangențial subiectul vizat, relizînd astfel un studiu complex asupra recunoașterii internaționale a reîntregirii României. Rezultatele cercetării pot crea o imagine de ansamblu asupra acestei probleme în complexitatea sa. Considerăm că lucrarea va stîrni interesul unor cercuri largi de cititori, dornici să cunoască destinul românesc într-un moment de referință. Prin recunoașterea internațională a Marii Uniri, semnarea tratatelor de pace de la Paris, prezintă o foarte mare însemnătate pentru România. Deși ele a avut o serie de prevederi negative, au meritul de a confirma, pentru prima dată în istoria dreptului internațional, autodeterminarea popoarelor și formarea unor state independente și suverane pe ruinele vechilor monarhii. Acest fenomen a corespuns spiritului secolului al XX-lea și s-a înscris într-un context general european.

România și Marile Puteri la Conferința de Pace de la Paris.

1.1. Atitudinea Marilor Puteri față de România la Conferința de Pace de la Paris.

După aproape doi ani de tratative și deliberări reprezentanții Marilor Puteri învingătoare în primul război mondial, întruniți în Conferința de pace de la Paris, ale cărei lucrări s-au deschis oficial la 18 ianuarie 1919, au pus bazele unei noi organizări politice a lumii fondată pe un sistem de tratate încheiate între puterile aliate și asociate învingătoare și puterile învinse: Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919) cu Germania; Tratatul de la Saint-Germain en Laye (10 septembrie 1919) cu Austria; Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine (27 noiembrie 1919) cu Bulgaria; Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) cu Ungaria; Tratatul de la Sevres (10 august 1920) cu Turcia și Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920. Aceste tratate erau expresia juridică și politică a noilor realități existente în lume la sfîrșitul primului război mondial, a raportului de forțe ce avea să stea la baza ordinii internaționale consacrate de Conferința de Pace de la Paris.

Ascuțirea luptei național-revoluționare a popoarelor din imperiile multinaționale a determinat guvernele puterilor învingătoare să adopte principiul naționalității la baza organizării postbelice a Europei. Astfel tratatele de pace consfințesc constituirea statelor naționale unitare înfăptuite în 1918, prin voința popoarelor, de către reprezentanții lor aleși, fapt ce lea conferit un caracter progresist. Aceasta însă n-a putut să elimine caracterul imperialist al sistemului tratelor de pace din cauza clauzelor impuse celor învinși ca de altfel și statelor mijlocii și mici care prin sacrificiile lor contribuiseră la obținerea victoriilor.

Este cunoscut faptul că în cadrul dezbaterilor din cadrul Conferinței de Pace de la Paris Marile Puteri învingătoare, constituite în mod arbitrar în instanță supremă, au abdicat în mare măsură de la principiile democratice și umaniste, proclamate în repetate rînduri în anii războiului, instituind metode dicatatoriale și adoptînd hotărîri fără participarea statelor interesate. De cele mai multe ori consiliul celor patru mari puteri – Franța, Marea Britanie, S.U.A. și Italia – în urma unei prealabile consultări a delegațiilor țărilor mai mici – a deliberat cu ușile închise, considerînd că prezența acestora la luarea hotărîrilor finale, ar fi tărăgînat dezbaterile și ar fi prelungit inutil Conferința de Pace. În mod firesc reprezentanții țărilor mici prezenți la Conferință s-au ridicat împotriva modului în care Marile Puteri înțelegeau să aplice în practica relațiilor dintre state principiile de echitate internațională.

Tendința Marilor Puteri învingătoare de a spune ultimul cuvînt în deliberările Conferinței și a-și asigura hegemonia pe plan internațional și-a pus amprenta asupra tratatelor de pace semnate la Paris în anii 1919-1920. Unele din prevederile acestor tratate reflectă preocupările și interesele divergente dintre Marile Puteri dominate de sentimentul autoputerniciei în timpul Conferinței de Pace. Reglementările statuate de tratatele de pace n-au lichidat contradicțiile interimperialiste în problema coloniilor și a zonelor de dominație și influiență în lume, în problema reparațiilor, a dezarmării, a atitudinii față de statele înfrînte în război.

Fapt cunoscut, România a participat la operațiunile primului război mondial din dorința înfăptuirii dezideratului național, desăvîrșirea unității național-statale. Urmare a eforturilor seculare ale poporului român din toate provinciile, în condițiile favorabile ale sfîrșitului primei mari conflagrații, provinciile istorice românești, locuite în majoritate copleșitoare de populație românească, în urma acțiunilor și voinței lor liber exprimate, au hotărît unirea lor cu Patria Mamă: Basarabia la 27 martie/9 aprilie (anexa 2), Bucovina la 15/28 noiembrie (anexa 3) și Transilvania la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 (anexa 4).

Deși aceste evenimente sunt de o legitimitate națională indubitabilă, o importanță aparte o are recunoașterea lor pe plan internațional. Recunoașterea internațională a actelor anului 1918 a avut loc la Conferința Păcii de la Paris din anii 1919-1920. Legitimității aspirațiilor naționale i se conferă astfel un gir internațional.

România care a făcut atîtea sacrificii în timpul războiului, nădăjduia justificat că la viitoarea conferință de pace, va participa cu drepturi egale alături de celelalte state. Dar contrar așteptărilor și drepturilor legitime la Conferința de pace, delegația română s-a confruntat cu o serie de mari dificultăți generate de atitudinea neprincipială a marilor state față de România. România nu este primită la dezbateri alături de Marile Puteri, așa cum i se promisese și cum ar fi avut dreptul și în urma sacrificiilor făcute în interesul comun. Ea este inclusă în categoria statelor cu așa zis interese limitate și este convocată în fața Conferinței numai pentru a-și expune doleanțele și a i se face comunicări. Nu este admisă la redactarea tratatelor în care este vital interesată. Întîmpină serioase dificultăți chiar și în ce privește recunoașterea legitimității hotărîrilor plebiscitare din toamna anului 1918 .

România se prezenta la Conferința de Pace cu încredere în opera de justiție ce urma să fie înfăptuită. Ea aducea spre recunoaștere internațională hotărîrile istorice ale poporului român, proclamate solemn și definitiv în Adunările de la Chișinău (27 martie), Cernăuți (28 noiembrie) și Alba Iulia (1 Decembrie 1918). Conferința de Pace de la Paris nu era în situația de a crea un stat român unitar, pe acesta îl înfăptuise poporul român. Conferința a fost chemată să dea consacrare juridică noului statut teritorial și politic, prin recunoașterea principiului autodeterminării naționale și nu să facă României un dar.

Declarațiile făcute nu cu multă vreme înaintea deschiderii Conferinței de Pace de către înalți responsabili politici din statele Antantei erau favorabile și încurajatoare pentru România. Astfel, Stephen Pichon, ministrul de externe al Franței, a declarat că „între România și Franța există un contract pe care nimeni nu-1 va putea distruge; ca și aliații noștri – a afirmat el – nu vom abandona România, care s-a legat de noi pentru apărarea dreptului. Ne-a devenit astfel sacră și am luat față de ea angajamente pe care nu putem să nu le îndeplinim…”. La rîndul său, ministrul englez de externe, Arthur Balfour, i-a scris la 18 noiembrie 1918 lui Tache Ionescu că la Conferința de Pace guvernul său „va acorda întreaga sa simpatie, ca și sprijinul său pentru principiul general privind unificarea României”. Îmbucurător a fost și mesajul publicat la 6 noiembrie 1918 de secretarul de stat american, Robert Lansing, în care se afirma între altele: „guvernul Statelor Unite se interesează de aspirațiile poporului român, atît ale aceluia din exterior, cît și ale aceluia din limitele regatului. A fost martorul luptelor, suferințelor și al sacrificiilor românilor pentru cauza eliberării de sub jugul dușmanilor și al opresorilor, în spiritul unității naționale și conform aspirației românilor de pretutindeni. Guvernul Statelor Unite simpatizează profund aceste idei și nu va neglija, de a-și exercita influența la momentul oportun, astfel ca justele drepturi politice și teritoriale ale poporului român să fie obținute și asigurate împotriva oricărei agresiuni străine.

Asemenea atitudini oficiale, urmate imediat după încheierea armistițiului de întrebări în legătură cu precizarea revendicărilor României întăreau încrederea că sancționarea pe plan internațional a unității naționale nu va întîmpina dificultăți serioase.

Spre sfîrșitul anului 1918, cînd începuseră pregătirile pentru Conferința de Pace, în anumite cercuri din statele aliate și asociate, apăruseră însă și idei foarte periculoase, care ar fi putut exercita o anumită influență la forumul păcii. Se afirma, de pildă, că suprimarea Imperiului Habsburgic va avea drept rezultat „balcanizarea” Europei centrale, adică o stare de haos și dezordine în toate sferele de activitate. De asemenea, înainte de deschiderea Conferinței, Puterile Aliate i-au reproșat României – la început chiar guvernul francez, prin comunicarea făcută de ambasadorul său la lași, Saint-Aulaise, că prin încheierea armistițiului și apoi a păcii separate cu Puterile Centrale (7 mai 1918) au fost încălcate stipulațiile Tratatului de alianță din 4/17 august 1916 (anexa 4), care prevedea obligația tuturor părților „să nu încheie pace separată sau pacea generală – decît în unire și în același timp” (art.5), ca atare considerînd că România nu mai era o țară aliată, ci una „neutră”, tratatul de alianță devenise caduc. Aceasta în pofida faptului că Aliații cunoșteau condițiile grele în care România a fost nevoită să înceteze temporar lupta, iar guvernele Franței, Angliei, SUA și Italiei au declarat public, în mai multe rînduri, că nu recunosc valabilitatea acelui tratat impus României. În plus, România a reluat acțiunea militară contra Puterilor Centrale înainte de semnarea armistițiului cu Germania, aflîndu-se alături de Aliați în lupta împotriva dușmanului comun înainte de capitularea Puterilor Centrale. Acest argument esențial a fost folosit cu consistență de diplomația românească, Ion I. C. Brătianu și generalul Coandă insistînd asupra faptului că tratatul cu Puterile Centrale a fost doar o suspendare a luptelor. România reintrînd în acțiune la primul apel al aliaților, în pofida împrejurărilor excepțional de grele de atunci. Acțiunea Franței, în primul rînd prin ministrul Andre Tardieu, a fost hotărîtoare în lămurirea situației. Guvernul francez a propus celorlalte guverne aliate de „a trata România ca aliată” și în această calitate de a fi reprezentată la negocierile de pace, în aceleași condiții ca și puterile aliate mici; propunere acceptată de celelalte puteri aliate.

Pe de altă parte, odată cu convenția de încetare a ostilităților, semnată la 13 noiembrie 1918 cu Ungaria, la care România nu a participat, se crease o evidentă încălcare a Tratatului de la 4/17 august 1916. Șeful Marelui Stat Major, generalul C.Prezan, informa că „ținuturile românești revendicate de noi au fost tăiate în două printr-o linie cu totul nenaturală, care nu corespunde nici considerațiilor de ordin etnic, geografic și economic și nici drepturilor recunoscute de aliați prin tratatele anterioare”.

În momentul începerii Conferinței nimeni nu bănuia că România și celelalte state mici și mijlocii vor avea de întîmpinat numeroase dificultăți, impuse chiar de către foștii lor aliați, în recunoașterea drepturilor lor istorice legitime. Marile Puteri au împărțit statele admise la Conferință în două categorii: „state cu interese generale”, acestea fiind Marile Puteri învingătoare, și „state cu interese limitate” sau „speciale”, adică țările mici și mijlocii. Principiile umaniste și democratice proclamate în timpul războiului cu privire la „pacea întemeiată pe principiile eterne ale echității”, „garanția mutuală a independenței politice și integrității teritoriale deopotrivă statelor mari și mici” au fost date uitării. Președintele W.Wilson a încercat să mascheze această politică discriminatorie sub pretextul că efortul militar cel mai mare și mai eficient a fost suportat de Marile Puteri, omițînd însă să adauge că primele victime ale războiului declanșat de puterile imperialiste fuseseră tocmai țările mici, că teritoriile lor deveniseră teatru de operațiuni militare și zonă de ocupație, cu imensul cortegiu de nenorociri și distrugeri; nu lua în considerație nici faptul că războiul dus de aceste state mici, printre care Serbia, România, Belgia, era exclusiv un război de eliberare națională sau de apărare și nu de anexiuni teritoriale pe seama altora, inamici sau terți. În același context (ședința plenară din 31 ianuarie 1919 a Conferinюei de Pace), președintele SUA a încercat să justifice și rolul de judecători al Marilor Puteri față de partenerii lor mai mici, invocînd răspunderea ce revenea acestora în aplicarea și garantarea tratatelor care urmau a fi încheiate la Conferință.

Recunoscîndu-i-se României de către Marile Puteri statutul de țară aliată și, ca atare, fiind invitată să participe la Conferință, delegația română a avut prima confruntare cu „Cei Patru Mari” pe tema reprezentării sale în ședințele plenare, unde a fost nedreptățită fiind admisă doar cu doi delegați plenipotențiari, față de Belgia și Serbia care aveau cîte trei. De asemenea, Consiliul Suprem a stabilit comisii și subcomisii pentru examinarea tuturor chestiunilor – 58 la număr – formate din experți pe probleme și domenii, concluziile și rapoartele acestora urmînd să fie supuse Consiliului Suprem. În ședințele sale din 17 și 25 ianuarie 1919 Consiliul hotărîse, cu ușile închise, reprezentarea Statelor Aliate și Asociate în cadrul acestor organisme de lucru. Delegația română constata cu regret că România – ca și alte state mici asociate – nu era reprezentată în mai multe comisii ce urmau să dezbată probleme ce o interesau direct. Primul delegat al României, Ion I.C. Brătianu, a protestat împotriva neadmiterii României în Comisia pentru instituirea Ligii Națiunilor; la 27 ianuarie el se întîlnea cu reprezentanții altor națiuni nemulțumite de componența acestei comisii chemate să pună bazele unei organizații internaționale care să garanteze pacea și securitatea popoarelor. În fața acțiunii unite a mai multor state, Marile Puteri au fost nevoite să admită includerea în această comisie a reprezentanților mai multor state, printre care și România.

Semnînd tratatul de pace cu Germania, șeful delegației române nu înțelegea să facă același lucru și cu celelalte, dacă atitudinea față de România nu se va schimba.

După cum se știe tratamentul neamical al României și, mai ales, introducerea în tratatul cu Austria a așa-zisului tratat al minorităților, prin care se urmărea în fond intervenția Marilor Puteri în afacerile interne ale României și a altor state sub pretextul că se garantează drepturile minorităților naționale din statele succesorale, îl determină pe Brătianu să părăsească Conferința păcii în semn de protest. „Este inadmisibil ca unii locuitori străini de majoritatea nației să fie proteguiți și de altă autoritate externă, oricare ar fi și oricum s-ar numi ea, pentru că pe temeiul unor ficțiuni înălțate la rang de principiu, fără reciprocitate și brutal te trezești că străinul este mai avantajat decît naționalul țării”.

Atitudinea neprincipială față de România găsește ecou în rândurile opiniei publice și presei franceze care observă foarte atent că „sub pretextul că proteja minoritățile etnice și religioase Antanta vrea să impună României un tratat a cărei aplicare i-ar știrbi suveranitatea națională”.

Pentru a intimida și determina România să reia colaborarea cu Conferința, Marile Puteri au adoptat o nouă metodă de lucru: aceea de a trimite note ultimative prin care România era somată să semneze tratatele de pace. Presa românească a protestat, față de noua modalitate prin care Marile Puteri înțelegeau să trateze România adoptînd, după cum se exprima chiar un ziar francez, „un ton care n-are nimic suprem întrînsul și care pare mai degrabă inspirat de un oarecare amor propriu ofensat”, cerînd reviziunea atitudinii Conferinței față de aliatul ei. Sub titluri semnificative: Vrem dreptate, Aliații și România, Răspunsul României, presa românească cere renunțarea din partea aliaților la noua metodă, reluînd argumentele cele mai puternice ale drepturilor românești.

În cele din urmă, guvernul român a decis să reia relațiile cu Conferința păcii în luna decembrie 1919 și să semneze tratatele de pace. Deși desfășurarea lucrărilor Conferinței de pace și adoptarea hotărîrilor nu s-au desfășurat în conformitate cu prevederile tratatului din 1916, cu sacrificiile și aspirațiile naționale ale poporului român, totuși, Marile Puteri, au fost nevoite să țină cont de schimbările petrecute pe harta Europei, recunoscînd valabilitatea actelor prin care poporul român și-a realizat unitatea națională.

La Conferința de Pace de la Paris Marile Puteri doreau să trateze România ca un stat neutru. Au existat aici două atitudini diferite din partea responsabililor francezi: pe de o parte Georges Clémenceau, premierul francez, nu susținea România, refuzîndu-i statutul de aliat, pe de altă parte, Raymond Poincaré, președintele Republicii franceze, îi acorda susținere acesteia. Ministrul francez al Afacerilor Externe, Stephen Pichon, s-a arătat mai întîi dispus să acorde sprijin României, dar, fiind influențat de Clémenceau atitudinea sa vis-a-vis de România s-a schimbat. De aici putem înțelege pozțiția contradictorie a Franței față de România la conferința de la Paris.

În perioada conferinței, Stephen Pichon, ministrul francez al Afacerilor Externe declara că între România și Franța exista un contract pe care nimeni nu îl putea distruge și că Franța era legată de România prin apărarea dreptului. Jules Laroche, ministrul francez la Varșovia se arăta un apărător al poziției pe care România o adoptase în favoarea păcii de la București, motivînd că tratatul de la București era considerat nul în esența și în consecințele sale. De îndată ce posibilitatea de reintrare în război s-a arătat, România nu a ezitat să intre alături de Antanta în conflictul militar.

Problemele între cele două state au survenit așadar la Conferința de pace de la Paris unde în primă fază, Franța a refuzat statutul de aliat al României susținînd astfel anularea tratatului din 1916 prin tratatul de la București din mai 1918. Mai mult, tensiunile între cele două state au apărut cu privire la ocuparea Budapestei de către trupele române, frontierele României și Tratatul Minorităților.Guvernul francez s-a solidarizat, în general, cu atitudinea Marilor Puteri. Cu toate acestea, sentimentele de prietenie față de poporul român, au marcat conduita unor importanți factori ai puterii, reprezentanți ai vieții parlamentare, personalități ale vieții culturale și presei.

Raymond Poincare, președinte al Franței, într-un articol publicat în „Revue des deux monde”, în aprilie 1920, condamna, cu toată autoritatea personalității sale, „maniera în care Consiliul Suprem a tratat sau mai degrabă a maltratat România” la Conferința Păcii, subliniind că diplomații vremii nu s-au ridicat la înălțimea timpului, comportîndu-se „exact ca imperialiștii dinaintea războiului”.

Acest aspect era semnalat parlamentului francez de o altă autoritate politică a vremii, Aristide Briand, prieten constant al României, ce-și exprima nedumerirea față de neadmiterea la masa tratativelor a României și a celorlalte state mici. În cadrul activității parlamentare, chiar președintele Camerei Deputaților, Franklin Bouillon, a apărat interesele și cauza României, atitudine ce a primit aprobarea unanimă a deputaților, considerînd că Franța, prin maniera în care a tratat micii săi aliați, și-a neglijat propriile ei interese în centrul și sud-estul Europei.

Susținători activi ai intreselor românești au existat chiar în organismele oficiale ale conferinței. Este și cazul Comisiei muncii, unde reprezentanții francezi au contracarat propunerile defavorabile României, venite din partea celorlalți membri, afirmând: „Noi suntem aici pentru a apăra și aduce servicii aliatei noastre, și nu pentru a o leza”. Despre bunele intenții ale Franței care dorește independența României și ca nici un român să nu rămînă în afara granițelor viitoare, dădea asigurări și generalul Franchet d'Esperey, implicat în evenimentele militare din zonă.

Victor Antonescu, ministrul României la Paris, informa cu promptitudine guvernul de la București, despre atitudinea presei franceze față de problemele românești la conferință. Parcurgerea notelor sale telegrafice, ne ajută să ne formăm o imagine sugestivă despre atitudinea opiniei publice franceze față de interesele românești la Paris. Dar, în pofida tuturor așteptărilor și drepturilor sale, România nu s-a bucurat de un tratament principial la Paris. Interesele sale au fost desconsiderate. Această situație a stîrnit profunde nemulțumiri și în rîndurile opiniei publice franceze.

La Conferința Păcii în afara chestiunilor teritoriale s-au abordat mai multe probleme, unele dintre ele devenind capitole speciale care au antrenat dezbateri și mecanisme proprii: minoritățile, reparațiile, care nu fac însă obiectul analizei paginilor de față. Acestea aveau o strînsă legătură cu problema petrolului, ele punîndu-se în același timp, condiționîndu-se și avînd drept scop tot limitarea suveranității de stat a României.

Apelînd la istoria poporului nostru, Brătianu, șeful delegației române la Paris, a arătat că la baza unirii din anul 1918 a stat legătura organică dintre regiunile locuite de români, bazată în primul rînd pe unitatea etnică și economică care nu a putut fi întreruptă de sute de ani, nici de granițele nefirești trasate arbitrar de-a lungul timpului. În mintea premierului român, exigențele revendicative ale momentului erau bine fixate: „Nu putem concepe existența neamului românesc fără Nistru, cum nu putem să o concepem făra Dunăre și Tisa”.

La 27 august 1919, exact în ziua în care se împlineau trei ani din momentul în care România hotărâse intrarea în război alături de Aliați, jurnalele franceze primeau comunicatul unei note a Consiliului Suprem al Aliaților către România, notă care avea tonul unui veritabil ultimatum. Ziarul francez lua atitudine față de politica Consiliului Suprem de a adresa note ultimative României. Prin această notă guvernul de la București era somat a se dezice. Este amenințat cu eliminarea din Antantă dacă nu se supune tuturor hotărârilor „celor Cinci”. Oricine cu bun simț ar fi crezut la început, că ar fi vorba de o eroare, deoarece ungurii, care erau de fapt dușmanii erau protejați, iar românii, care erau aliați erau condamnați. Confuzia consta în faptul că nota menționată ar fi trebuit să fie destinată Ungariei și nu României. S-a aflat însă cu stupoare, nu numai că faimoasa notă era perfect exactă, dar că, mai mult, ea a fost urmată de o altă comunicare și mai amenințătoare.

Recunoașterea drepturilor istorice ale României, reprezenta garanția echilibrului și a păcii viitoare în această parte a Europei. „Prin frontierele comune ale Galiției și Bucovina, România și Polonia, sudate una de alta vor forma o nouă Mittel Europa devotată cauzei și ideilor Aliaților. Opusă în totalitate acelei Mittel Europa de dinainte de 1914, care nu cuprindea decît amenințări ale războiului, această nouă uniune, formată prin voința popoarelor și urmată de victoriile noastre, va aduce în ansamblul Europei asigurarea păcii, a ordinii și a libertății”.

În pofida faptului că delegația română și interesele românești au suferit la Paris numeroase și mari nedreptăți, vexațiuni și umilințe, principiul naționalității a triumfat. Conferința de Pace de la Paris a recunoscut prin tratatele încheiate, Marea Unire realizată de poporul român în anul 1918. Unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută prin Tratatul încheiat la 28 octombrie 1920, la Paris, unirea Bucovinei a fost recunoscută prin Tratatul încheiat la Saint Germain, la 10 septembrie 1919, iar unirea Transilvaniei a fost recunoscută prin Tratatul de la Trianon semnat la 4 iunie 1920. (Granița în Dobrogea a fost fixată prin Tratatul de la Neuilly sur Seine, 29 noiembrie 1919 iar, cea din Banat prin Tratatul de la Sevres, 10 august 1920).

După cum se știe, la Conferința Păcii de la Paris din anii 1919-1920, s-a recunoscut Marea Unire a poporului român realizată în anul 1918. Totodată, la această conferință, România a fost supusă unui tratament discriminatoriu și nedrept din partea Marilor Puteri, care au neglijat atît aportul ei militar din timpul războiului, cît și angajamentul lor asumat prin tratatul din 1916, ca România să participe la masa tratativelor alături de Marile Puteri, integrînd-o în categoria statelor cu interese limitate.

În atitudinea ostilă a Marilor Puteri față de România la Conferința Păcii, poporul român s-a bucurat de sprijinul constant a numeroase personalități și al opiniei publice franceze. Presa franceză a reliefat, cu generozitate acest lucru. Aceasta demonstrează nu numai afectivitatea și prietenia reciprocă a celor două popoare ci și faptul că poziția României la Paris, își avea fundamentul în adevăr și demnitate.

1.2. Activitatea delegației române la Conferința de Pace de la Paris

Delegația României la Conferința de Pace de la Paris (anexa 13) a fost formată din Ion I.C.Brătianu. primul ministru, șeful delegației, Nicolae Mișu, ambasador la Londra, Victor Antonescu, ministrul român la Paris, Alexandru Vaida Voevod, ministru fără portofoliu din partea Consiliului Dirigent al Transilvaniei (însoțit și el de oameni politici și experți propuși de Consiliul Dirigent), generalul C. Coandă, C. Diamandy, fostul ministru la Petersburg. Delegația era însoțită de consilieri tehnici și specialiști în chestiuni juridice (Ef. Antonescu, C. Antoniade, M. Djuvara); militare (colonel Toma Dumitrescu); economice și financiare (G. Caracostea, dr. Creangă, Gh. Crișan; N. Flondor, D. Gheorghiu, D. Marinescu, Ionel Mocsoni, dr.G.Moroianu, dr. L. Mrazec, Eug. Neculce, Mihai Șerban, G. Popescu, N. Ștefănescu, Ion Tănăsescu, Ion Pelivan); etnografice și geografice (Canis Brediceanu, dr.Coltor, Alex. Lapedatu, Arhip Roșea, Vasile Vitenco, Tr.Vuia) ș.a. Secretariatul delegației era încredințat lui Constantin Brătianu. Atașați pe lîngă președintele delegației erau numiți Aurel Vasiliu, secretar al Legației române la Paris și I. I. Pleșa, șeful cabinetului ministrului afacerilor străine.

România a reușit să fie reprezentată în următoarele comisii și subcomisii pe probleme: Comisia pentru instituirea Societății Națiunilor (C.Diamandy); Responsabilitățile războiului (S.Rosenthal); Reparații (G.Danielopol și E.Neculce); Regimul internațional al porturilor, al căilor navigabile și căilor ferate (N.Mișu și N.Ștefănescu); Financiară (V.Antonescu); Economică (E.Pangratti, E.Neculce); Aeronautică (col. Toma Dumitrescu). Ca și alte state mici, nu avea însă delegați nici în Consiliul Suprem, nici în comitetele care se ocupau cu problemele teritoriale, militare sau cele care au discutat chestiunea protecției minorităților. România conta totuși pe prietenii pe care-i avea în diferite comisii. Astfel, în Comisia teritorială, prezidată de Andre Tardieu, ca și în alte comisii, avea prieteni îndeosebi printre delegații francezi și italieni.

Sosit la Paris, Ion I. C.Brătianu are întîlniri și discuții cu G.Clemenceau, Philippe Berthelot, secretar general al Ministerului Afacerilor Străine al Franței și cu titularul acestuia, S.Pichon, A.Tardieu, secretar general al Conferinței de Pace; Harold Nicholson, expert în probleme balcanice al Marii Britanii, lord Arthur J.Balfour, ministrul englez de externe; col. E.M.House, consilier al președintelui Wilson, Clive Day, Charles Seymour, Douglas Hohnson, experți americani în problemele sud-est europene, Robert Lansing, secretarul de stat al SUA, W.Wilson, președintele Statelor Unite; Sidney Sonino, ministru al afacerilor externe al Italiei și cu primul ministru italian, V.E.Orlando; cu reprezentanții Iugoslaviei (sau Regatului Sîrbo-croato-slovean), Greciei, Poloniei, Cehoslovaciei; cu Eduard Rotschild, președintele Consiliului Evreiesc din Paris și Izrael Levy, marele rabin.

Primele două expuneri oficiale ale delegației române au avut loc la 31 ianuarie și 1 februarie 1919. Prezentînd actele de unire ale tuturor provinciilor românești și încheind cu proclamația de unire a Consiliului național săsesc de la Mediaș din 8 ianuarie 1919, Brătianu a ținut să sublinieze că românii și celealte populații din aceste provincii și-au exercitat dreptul suveran de a dispune de propriul lor destin, exprimînd libera lor voință de a se uni cu România. Deci Tratatul din 1916 fusese întărit prin voința unanimă a națiunii române.

Tot atunci, și pentru a curma reproșurile pe care ni le-au făcut Aliații, primul ministru român a clarificat cauzele care au determinat pacea silită de la București, reamintind că reprezentanții Antantei la Iași au recunoscut că o acțiune militară a României nu mai era posibilă în circumstanțele din acea perioadă. Guvernul a înștiințat însă imediat pe Aliați că va conserva armata pentru reluarea operațiunilor la momentul oportun. Brătianu a considerat-o ca o întrerupere temporară a luptei ce urma să reînceapă; dovadă faptul că nu s-a încetat nici un moment colaborarea cu reprezentanții civili și militari ai Aliaților acreditați la Iași. În orice caz, s-au lămurit atunci pe deplin împrejurările care au impus Pacea de la București, ea neputînd opri țara să reia armele chiar în momentul cînd statele Antantei au cerut intervenția militară a României.

În consecință, șeful delegației române a insistat pentru respectarea integrală a Tratatului din 1916. Arătam că în delegația română a fost inclus și un reprezentant al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, dr.Alexandru Vaida Voevod. Trebuie să subliniem faptul că Partidul Național Romăn a sprijinit pînă în ultimul moment – prin Consiliul Dirigent și miniștrii delegați în guvernul central-tactica lui I.I.C. Brătianu. El a dat acest concurs ca un colaborator onest și loial, cu toate că erau mai mulți dintre conducătorii ardeleni și bănățeni care s-au convins încă în primăvara anului 1919 de necesitatea schimbării tacticii pentru a se obține mai mult. Totuși acele propuneri nu au fost puse în aplicare, pentru a nu îngreuna situația lui Brătianu, primul reprezentant oficial al țării. De altfel și Vaida Voevod, politician versat, membru marcant al delegației, a colaborat strîns și pozitiv cu Brătianu, deși i-a fost destul de dificil datorită fermității marelui bărbat politic.

Hotărîrile de unire au revendicat mai mult teritoriu decît Tratatul din 1916. Așa s-a votat unirea Basarabiei istorice, spre vest „Banatul întreg” și „tot teritoriul locuit de români” din Crișana, Bihor, Sătmar și Maramureș. Tratatul din 1916 ne recunoștea dreptul asupra următoarelor teritorii din Austro-Ungaria (art.4): Banatul întreg cu gurile Mureșului, orașele și satele Oroshîza, Bichis-Ciaba, Văsărosnemeny, gurile Someșului, o parte redusă din Maramureș și Bucovina pînă la confluența Ceremușului cu Prutul, adică fără nordul acestei provincii; de Basarabia nu putea fi vorba în acest tratat. Transilvănenii au ținut să se identifice cu pretențiile justificate ale guvernului de la București, fără să le micșoreze cînd erau exagerate prin tratat, dar îndreptîndu-le cînd nu erau deplin asigurate, ca de exemplu în Maramureș. Aceeași atitudine au urmat-o și fruntașii politici bucovineni.

Scrisorile lui Vaida Voevod adresate de la Paris lui Iuliu Maniu în cursul anului 1919, împreună cu o parte din cele opt caiete de Memorii ale sale, cuprinse în importantul fond Alexandru Vaida Voevod aflat la Arhivele Statului din Sibiu ne formează o imagine asupra problemelor de maximă dificultate cu care s-au confruntat Brătianu și ceilalți membri ai delegației României, probleme care se cereau soluționate cu rapiditate și în folosul cauzei pe care o reprezentau. Nu arareori în scrisorile sale Vaida exprimă critici față de desfășurarea lentă și complicată a lucrărilor Conferinței și față de situația inechitabilă rezervată țărilor mici, dificultățile de care se loveau. Nu era ușor să se omogenizeze un asemenea „parlament internațional” nici din punct de vedere al intereselor economice și politice, nici al concepțiilor despre pace și viitorul lumii postbelice. La care se adaugă un alt neajuns, anume că mulți dintre „ambasadorii păcii” nu cunoșteau în amănunt realitățile asupra cărora aveau să hotărască. După părerea lui Vaida, două erau cauzele principale ale ritmului lent în care se desfășura Conferința: divergențele de interese dintre Marile Puteri: „Englezii și americanii au obținut tot ce au vrut: mările și coloniile sunt ale lor și concurența nemțească astfel nimicită. Francezii își văd periclitate roadele victoriei prin bolșevism, imposibilitatea de a stoarce datoriile din Germania, se tem de o viitoare Germanie unitară, renăscută. Englezii și americanii voiau să-i pună pe nemți în situația de a produce spre a-i stoarce apoi cu încetul, creditînd între timp pe francezi, italieni și Europa sărăntoacă pentru a-i îndatora”. Franța crea greutăți Italiei, Anglia nu voia ca Franța să redevină o mare putere continentală, Italia pentru a-și întări interesele în zona Mediteranei trata cînd cu unul, cînd cu altul dintre statele vecine și avea deja tendința de a se apropia de Germania și Japonia. Pe de altă parte, ținînd „la prestigiu cu aerul că s-ar pricepe la toate chestiile, dar mai ales americanii, dar și englezii n-au habar de raporturile sociale, politice și economice de pe continentul nostru. Informația de azi te pomenenști că o răstoarnă pe cea de ieri, cea de mîine pe cea de azi. Nu reaua voință față de noi, ci suma tuturor acestor insuficiențe produc zăpăceala ale cărei jertfe suntem noi, polonezii, cehoslovacii, iugoslavii și grecii, dar și italienii și francezii”.

În cursul negocierilor, delegația română a putut să constate că unele chestiuni care interesau în cel mai înalt grad România s-au discutat și soluționat fără participarea sa. S-a ajuns pînă acolo încît delegaților români și ai altor state mici interesate li s-a înmînat textul Tratatului cu Germania „chiar în ora cînd îl primeau și delegații germani”, neavînd posibilitatea să-1 studieze și să-și prezinte observațiile în cunoștință de cauză. La Tratatul cu Germania pe România o priveau reparațiile pentru pagubele imense suferite sub ocupație și în această chestiune nu și-a putut face multe iluzii, fiind pusă în stare de inferioritate față de Aliați, revenindu-i din suma totală a reparațiilor ce trebuiau plătite de Germania, fixată de Conferința de la Londra (28 martie-5 mai 1921) la 132 miliarde mărci aur, doar 1 % (aproximativ 1,3 miliarde, sumă din care a primit doar o mică parte). Cu referire expresă la România, tratatul prevedea, în art. 259, aliniatul 6, obligația ca Germania să renunțe la Tratatul de la București din 7 mai 1918.

La 28 iunie 1919, în sala Oglinzilor de la Versaille, delegația română, formată din Ion I. C. Brătianu și generalul C.Coandă, a semnat Tratatul de pace cu Germania.

Om politic cu experiență îndelungată, acumulată în mișcarea națională și în înfruntările din parlamentul Ungariei, cunoscut în multe cercuri politice, Vaida Voevod și-a asumat răspunderi de mare complexitate, secondînd sau înlocuind deseori pe primul delegat la ședințele plenare sau pe comisii, susținînd cauza românească la numeroasele întîlniri și discuții cu diplomații și experții prezenți la Conferință, sau coordonînd activitatea consilierilor și experților români. S-a implicat în organizarea întîlnirilor între experții români, cehoslovaci, iugoslavi și polonezi, în care, excluzîndu-se chestiile teritoriale, s-au discutat cele ce priveau pe toți moștenitorii Austro-Ungariei: despăgubiri de război, datoriile, probleme militare ș.a. Experții din Comisia de reparații de război, G.Danielopol și E.Neculce, împreună cu Vaida au depus eforturi ca România să primească din partea Aliaților credite pentru refacerea economică și a transporturilor grav afectate de război, locomotive, camioane, seminșe, zahăr pe seama armatei, dată fiind starea de război cu Ungaria, tensiunile cu Serbia din cauza Banatului, situația nesigură de la Nistru. Ca reprezentant al Transilvaniei, Vaida îi cere în mai multe rînduri lui Maniu ca, separat, Consiliul Dirigent să-i înainteze comenzi speciale spre a putea cumpăra bunuri și produse pentru Transilvania. A propus constituirea unei bănci în SUA împreună cu americanii, „pentru a se aduna banii românilor de acolo”, întrucît mulți din cei peste 100000 de români din fosta Austro-Ungarie emigrați în SUA și Canada înainte de 1918 și-au manifestat intenția de a reveni acasă, în România Mare. „De la 100000 de oameni, luînd în acții și depuneri cîte 100 dolari; înseamnă un capital de 100 milioane. Acești bani trebuiesc pentru a cumpăra mărfuri din America și ar face schimbul în lei celor care se reîntorc. Americanii au acceptat”. Vaida se interesează de repatrierea grabnică a prizonierilor români din Siberia, avansînd și numele emisarilor care ar perfecta repatrierea. Propune pentru nou înființata Universitate românească din Cluj aducerea ca profesori a unor oameni de știință ardeleni care activau în străinătate – între care și savantul Victor Babeș și salarizarea lor corespunzătoare.

Pentru delegația română de mare utilitate era constituirea unui birou de propagandă; organizarea și coordonarea funcționării activității de propagandă, care s-a dovedit a fi foarte eficientă în apărarea și afirmarea drepturilor României pe parcursul desfășurării Conferinței de Pace, a constituit principala componentă a activității lui Vaida în cadrul delegației României. Era deosebit de necesară această activitate, întrucăt factorii de decizie ai Conferinței primeau deseori informațiile despre realitățile din centrul și sud-estul Europei din surse ostile României. Un alt considerent era acela că presa occidentală era o forță care și-a pus amprenta asupra lucrărilor Conferinței; pentru România fiind de un interes major ca informațiile, comentariile și analizele făcute de influentele ziare occidentale să fie cît mai verifice; trebuia, în primul rînd, contracarată.

Este incontestabil faptul că dintre toate provinciile la care Ungaria trebuia să renunțe, Transilvania a focalizat în cel mai înalt grad interesele și eforturfle guvernelor ungare din anii 1918-1920, care s-au străduit prin toate mijloacele s-o mențină în frontierele Ungariei. Adesea ele au recurs la cointeresarea materială și morală a emigrației ungare și a unor persoane cu influență în viața politică și economică a țărilor anglo-saxone, fară a neglija mijloacele politice și militare. De altfel, pentru unele cercuri financiare și politice din Occident, legate prin interese de fosta monarhie dualistă, în ce privește Europa Centrală era încă o axiomă că „dacă Austria nu ar fi existat, ea ar fi trebuit inventată”, în sensul că acest conglomerat care a fost Austro-Ungaria ar fi însemnat un factor esențial al unei așa-zise stabilități politice și prosperități economice în centrul și sud-estul Europei. Placa turnantă a propagandei Ungariei era Elveția, unde guvernul ungar a organizat o agenție de publicitate la Berna, „La nouvelle hongroise”, condusă de Adam de Blazewski, cu mai mulți colaboratori. Se adăugau oficinele de propagandă ale ungurilor din Anglia și Statele Unite. Dintr-o scrisoare trimisă de Emil Isac, aflat la Berna, lui luliu Maniu, aflăm că „ungurii cheltuiesc și azi milioane aici. Maiorul Radu, aflat aici, mi-a dat o colecție întreagă de pamflete injurioase la adresa românilor. Poate le vom utiliza”.

Conștient de necesitatea stringentă a unui birou de propagandă românesc, nu numai pentru perioada pe care o traversau, dar și pentru că în viitor „propaganda în străinătate trebuie să formeze obiectul unei preocupări permanente a guvernelor noastre… Epoca de tulburare prin care trece Europa și mai ales primejdiile ce ne pot încă amenința în viitorul apropiat ne impun această datorie de a cultiva atmosfera bună în Apus pentru noi”, Vaida a reușit, cu oarecare dificultăți, legate mai ales de modul economicos cu care gospodărea puținele resurse financiare de care dispunea, să-1 convingă pe Brătianu să-și dea acordul pentru organizarea unui birou de presă și propagandă în Elveția și a altuia chiar la Paris; cel din Elveția era condus de publicistul Comen, căruia Vaida i-a pus la dispoziție cîțiva dintre colaboratorii săi personali: Ghiță Pop, Iosif Șchiopul, Crâșmaru, un timp pe Emil Isac, iar cel din Paris i-a fost încredințat lui Mircea Djuvara.

Pe de altă parte s-a urmărit penetrarea în presa occidentală, căci „Redacțiile și publiciștii elvețieni și antantiști se entuziasmează de adevărul cauzei noastre numai dacă și ungi – sunt ca ceasornicul – vorba lui Caragiale”. Publiciștii români lucrează articole pentru „Illustration“, pentru presa engleză despre pretinsele persecuții românești contra bisericilor protestante maghiare. Un articol al lui I.Șchiopul apărea în „Times”, altul i-a fost încredințat lui Scotus Viator, altul destinat să apară în „New Europe”, alte două în „Le Rappel“ și „La Roumanie”. La Zurich, Emil Isac conferea cu ziarele elvețiene, cu directorul lui „Neue Zurcher Zeitung“, relatîndu-i pe larg chestiunea română, „el habar neavînd ce se întîmplă la noi. S-a mirat de alipirea sașilor la România și a promis că n-o să mai tolereze minciunile presei maghiare… La Zurich m-am înțeles cu directorul lui „Schweitzerisehen Telegraf Agentur“, care e gata pentru 400 de franci elvețieni să publice lunar orice telegramă trimisă de guvernul român. E.Isac se angajează că va încerca „tot posibilul pentru a combate în ziarele socialiste propaganda ticăloasă revoltătoare a canaliilor ungurești. Chiar azi am terminat apelul ce-l predau mîine la biroul Internaționalei” (Socialiste). Fruntașii socialiști Ion Flueraș, Enea Grapini, Eleonora Lemeni, Emil Isac au sosit la Paris, pentru a discuta cu directorul ziarului „L'Humanite”, organul comuniștilor francezi, deputatul socialist Marcel Cachin, foarte ostil României, mai cu seamă după intervenția armatei romăne în Ungaria sovietelor, reușind să determine schimbarea tonului respectivului ziar față de problemele românești. Vaida s-a dus personal și la directorul cotidianului de mare tiraj și influență „Le Temps”, expunîndu-i situația din Transilvania și a obținut favoarea publicării de articole și informații despre problemele românești.

Numeroase informații și știri despre și în favoarea României au apărut în „Le Matin”, „Petit Journal”, „Excelsior”. Publiciștii români din cele două birouri de presă și propagandă au extras insultele din ziarele ungurești la adresa Puterilor Antantei, Ion Pilat le-a tradus în limba franceză și au editat un volum, împodobit cu tricolorul ungar, intitulat „Les Magyars peints par eux memes”. Tot pentru propagandă a întocmit Caniș Brediceanu harta etnografică, statistică și de comunicații a Banatului, pe o hartă de corespondență dublă, ambele lucrări difuzate cu precădere în cercurile diplomatice de la Conferința de Pace, agențiilor de presă și marilor cotidiene; în vreme ce profesorul loan Coltor lega în Italia prietenii cu oameni politici și de cultură italieni influenți.

O veche prietenie de la Paris, Viena și Londra, anterioară anului 1918, care îl lega pe Vaida Voevod de directorii marilor ziare engleze „The Times” și "New Europe”, Wickham Steed și Seton Watson (Scotus Viator), valoroși prieteni ai poporului român, a fost folosită. Sprijinul celor doi prestigioși publiciști englezi, care s-au și documentat în România și cărora delegația română le-a furnizat numeroase informații, a fost salutar pentru România, ca și al lordului Northcliffe, proprietarul unui influent trust de presă.

Delegația română a folosit în acțiunile sale de propagandă cu mult succes personalități culturale aflate în capitala Franței, distingîndu-se efortul Elenei Văcărescu în a face cunoscute realitățile românești.

2. România în sistemul tratatelor de pace de la Paris

2.1. Recunoașterea internațională a Unirii Bucovinei cu România. Tratatul de la Saint-Germain en Laye (10 septembrie 1919).

Unirea Bucovinei cu România din noiembrie 1918 a fost recunoscută pe plan internațional prin semnarea tratatului de pace cu Austria, la Saint Germain en Laye în 10 septembrie 1919 (anexa 9) Acest tratat face parte din sistemul de tratate al Conferinței de pace de la Paris din 1919-1920, care a fixat noua situație politică a continentului după primul război mondial. El prezintă o importanță deosebită pentru România.

Clauzele asupra minorităților, tranzitul și comerțul au antrenat în tratativele preliminare, însemnate discuții contradictorii. Deoarece aceste clauze care atingeau suveranitatea statului nu au fost modificate, delegația română va părăsi Conferința Păcii și nu va semna tratatul cu Austria, decît la o dată ulterioară semnării lui oficiale și după ce respectivele clauze au cunoscut rectificări.

În paginile ce urmează ne propunem să urmărim cîteva aspecte ale activității delegației române la Paris cît și a guvernului de la București, paralel cu evoluția discuțiilor privitoare la tratatul de pace cu Austria.

Discuțiile pentru definitivarea tratatului de pace cu Austria au început la jumătatea lunii aprilie 1919, cînd lucrările asupra tratatului cu Germania erau aproape terminate. Consiliul suprem dorea o accelerare a ritmului de desfășurare a lucrărilor tratatului. El a hotărît ca, după remiterea condițiilor de pace Germaniei la 7 mai, delegația austriacă să poată fi convocată la 12 mai pentru a examina condițiile de pace. În acest sens, o telegramă a fost trimisă Austriei la 1 mai.

În luna mai s-au discutat la Conferință clauzele militare, navale, aeronautice și s-au aprobat articole privitoare la prizonierii de război și la morminte (13 articole) aparținînd acestor din urmă prevederi, care erau identice celor din tratatul cu Germania.

În Consiliul celor patru, Wilson, președintele SUA, a propus la 10 mai ca statele ce au primit teritorii din Austro-Ungaria să suporte o cotă din datoria publică a fostei monarhii. Era scutită Polonia, care a cunoscut operațiuni militare pe trei fronturi. Consiliul a aprobat propunerea făcută. David Loyd George, primul ministru al Angliei, împărtășea întru totul ideea lui Wilson și opina ca această cotă parte să fie calculată „în cota parte cu teritoriile primite” de fiecare stat.

În reuniunea miniștrilor Afacerilor Externe din 14 mai, s-a aprobat partea ce urma să fie acordată României din Bucovina. Precizăm că prin tratatul de alianță din 1916, România nu primea această provincie în întregime. Ulterior s-a revenit și Bucovina în hotarele ei istorice a fost recunoscută României.

Lucrările pentru redactarea tratatului cu Austria se desfășurau în condițiile în care la aceste dezbateri statele interesate, inclusiv România, nu puteau participa. Ele nici nu erau, măcar, consultate. Acest tratament nu putea duce decît la nemulțumirea delegației române. Ion I. C. Brătianu, prim ministru al țării și șef al delegației, nemulțumit de faptul că în redactarea tratatului cu Germania nu a fost consultat, s-a hotărît să nu accepte această situație și în cazul tratatelor cu celelalte state, mai ales că în aceste tratate interesele României erau de o importanță vitală.

În acest sens șeful delegației române a avut la 14 mai o convorbire cu ministrul de externe francez, Stephan Pichon: „Am conchis – spunea Brătianu – că, dacă nu vom fi altfel tratați, în condițiile de pace cu ceilalți inamici… eu îi declar că nu vom semna tratatul”. Totodată, premierul român informa, că guvernul de la București a întreprins un demers comun împreună cu ceilalți aliați, „cu interese limitate”, pentru a cere ca, condițiile tratatelor cu Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia să nu fie stabilite cu neparticiparea noastră”.

Au trecut opt zile de la nota remisă și nu s-a primit din partea conferinței nici un răspuns. Pe de altă parte, lucrările pentru tratatul cu Austria înaintau rapid. Astfel, s-a hotărît trimiterea unei a doua note al cărui final sublinia: „Nefiind consultate asupra clauzelor interesate în tratat și necunoscîndu-le nu vedem nevoia ca delegații noștri să asiste la remiterea tratatului de pace delegației austriece”.

Dar această inițiativă a eșuat. Nota nu a mai fost înaintată. Atunci cînd totul era pregătit pentru semnarea acestei note, delegații polonezi, greci, cehoslovaci și sîrbi temîndu-se de iritarea Marilor Puteri, și-au abandonat hotărîrea inițială și au refuzat să semneze nota. Acest refuz a reprezentat o mare carență, ce va avea urmări serioase asupra activității ulterioare a micilor state la Conferință. O unitate a lor le-ar fi sporit puterea revendicărilor. Ele ar fi putut constitui un bloc ale cărui interese nu ar fi fost neglijate cu ușurință atît de mare.

Cu toate acestea, șeful delegației române nu s-a resemnat, hotărîndu-se să acționeze cum va putea mai bine, pentru a apăra și susține drepturile și interesele țării sale. Atitudinea sa poate fi socotită drept un început al cristalizării politicii sale de rezistență.

Nemulțumirea și protestele statelor mici ajungeau de regulă la cunoștința celor mari, dar aceasta nu însemna și rezolvarea justelor lor cereri. Iar atunci cînd se producea o rectificare în conduita celor mari, aceasta era foarte departe de interesele micilor state, iată spre exemplu, opinia lui Wilson în Consiliul celor patru, la 22 mai, în privința statelor interesate la redactarea tratatului cu Austria: „Cred, spunea președintele, că trebuie să avem ocazia să cunoaștem punctul de vedere al reprezentanților statelor care făceau înainte parte din Imperiul Austro-Ungar, înainte ca textul tratatelor cu Austria să fie definitiv aprobat”.

Era vorba, deci, de o convocare formală a delegațiilor pentru a-și expune punctul de vedere și nicidecum de o participare efectivă la redactarea textului tratatului, căci, singure Marile Puteri aveau latitudinea de a fixa definitiv clauzele tratatului.

În tot acest răstimp, anumite comisii au inclus în textul tratatului ideea de a proteja minoritățile16. Încă din noiembrie 1918, Take lonescu informa guvernul că dacă, cauza națională română a fost acceptată și de America, este grație certitudinii că, problema evreilor s-ar fi rezolvat cu justețe; diplomatul român avertiza că „orice agitație antisemită ne-ar fi fatală”. Faptul a fost sesizat și de presa românească ce arată că „prin pretinsa ocrotire, Conferința păcii are în realitate ca scop să rezolve chestiunea evreiască din România Mare”.

În „Monitorul oficial” nr.223 din 30 decembrie 1918 a fost publicat decretul-lege relativ la acordarea drepturilor cetățenești tuturor locuitorilor, indiferent de naționalitate, (completate cu alte măsuri similare, precum decretul-lege din 22 mai 1919). În Raportul la proiectul de decret se sublinia, chiar de la început: „Ținînd seama de spiritul de dreptate de care a fost întotdeauna însuflețit poporul român și față de marile prefaceri ale timpului, credem că se impune, ca o nevoie imperioasă, ca toți locuitorii Regatului, care nu aparțin altor state, să se bucure de o completă și egală folosință a drepturilor cetătenești”. Constituția din 1923 va consfinți această realitate.

La Conferință, inițiativa în problema minorităților a avut-o Anglia. La sfîrșitul lunii aprilie, David Lloyd George, scria despre un memoriu ce a fost întocmit de secțiunea economică a delegației britanice la Conferință, în care se preciza „că un anumit fel de garanție să fie impusă noilor state, cu privire la interesele populației trecute sub stăpînirea lor”. Se preciza faptul că interesul imediat în această privință îl constituie cazul Poloniei. La rîndul său, președintele american atrăgea atenția în Consiliul Suprem la 1 mai 1919 asupra „nenorocitei situații în care se găseau evreii” din unele state și asupra „trebuinței de a se garanta în mod special drepturile evreilor din România și Polonia. Ar mai trebui – preciza președintele american – să se înscrie o dispoziție în acest scop și în tratatele cu aceste state”.

La 10 mai a fost publicat memoriul comitetului delegației evreiești pe lîngă Conferința asupra drepturilor minorităților. Memoriul conținea un proiect de tratat pentru ocrotirea minorităților. Acesta urma să fie semnat de toate statele noi și de cîteva din cele vechi. În expunerea de motive care însoțea proiectul, se vorbea de lipsa de rezultate a primei încercări de ocrotire internațională a evreilor, „tratatul de la Berlin”, și de situația evreilor din România.

Între timp Wilson a hotărît, împreună cu Clemenceau, primul ministru al Franței și președintele Conferinței de Pace și Lloyd George, formarea unei comisii internaționale, care să studieze obligațiile ce vor fi impuse statelor noi, inclusiv cele referitoare la ocrotirea minorităților.

Pentru că România nu făcea parte din categoria noilor state, comisia a cerut prin intermediul lui Berthelot, autorizația formală de a-și extinde lucrările și asupra României și Greciei. Cererea a fost aprobată. La 21 mai, comisia a început examinarea problemelor pentru ocrotirea minorităților în România. Cu toate acestea, Comisia a acceptat încă din 13 mai, următorul text propus de delegația americană: „România primește și convine să încorporeze într-un tratat încheiat cu principalele puteri aliate și asociate, dispozițiile care ar fi socotite folositoare de zisele puteri pentru a apăra interesele locuitorilor României, care se deosebesc de majoritatea populației prin rasă, prin limbă sau religie”. Acest text urma să fie introdus mai întîi în tratatele de pace cu Austria și Ungaria. Consiliul Suprem a aprobat această procedură.

Poziția României în problema ocrotirii minorităților a fost expusă la 27 mai, printr-o scrisoare adresată lui Philippe Berthelot, ca răspuns la scrisoarea acestuia adresată delegației române la 23 mai. În scrisoare se arăta că România este gata a primi pentru protecția minorităților orice dispoziție pe care ar adopta-o toate statele din Societatea Națiunilor, dar că „România nu ar putea în nici un caz să primească, amestecul guvernelor străine în aplicarea legilor sale lăuntrice”.

Înainte cu o zi de această precizare, în notificarea pe care o făcea locțiitorului său la București, Brătianu arăta că este vorba în fond de problema evreiască ce se ascundea sub protecția minorităților. „Voi răspunde – arăta diplomatul român – că hotărîtă a acorda egalitate absolută și largi libertăți politice minorităților și să se asigure autonomia administrațiilor locale, România nu va permite sub nici un motiv, un amestec în drepturile și treburile sale”.

De altfel, trebuie arătat că interesul pe care Marile Puteri îl etalau pentru așa zisa ocrotire a minorităților este determinat de dorința lor de a-și exercita controlul asupra industriei românești a petrolului. Între cele două probleme exista o strînsă legătură „ele punîndu-se în același timp, condiționîndu-se și avînd drept scop – limitarea suveranității de stat a României”. Nimic nu se putea cere Marilor Puteri, nici o concesie nu era făcută României dacă ea nu dădea suficiente garanții în privința satisfacerii intereselor trusturilor străine în industria românească a petrolului.

Lucrările de redactare a tratatului cu Austria au întîrziat, neputîndu-se respecta hotărîrea inițială a Comitetului Suprem. Astfel, abia la 29 mai a fost convocată a șaptea ședință plenară a Conferinței, ce avea drept scop examinarea clauzelor tratatului de către puterile aliate și asociate, înainte ca acestea să fie înmînate delegației austriece.

Cu jumătate de oră înainte de începerea ședinței, Ion I.C.Brătianu s-a adresat delegațiilor greacă, cehă, poloneză, iugoslavă pentru a face împreună front comun în susținerea intereselor lor și a cere Conferinței un timp de 48 de ore pentru a studia mai bine clauzele tratatului. Delegații respectivi nu s-au arătat suficient de curajoși în susținerea propriilor lor interese, afirmînd că nu este momentul cel mai potrivit pentru acest lucru. Delegații cehi și polonezi mărturiseau fără nici un pic de reticență că „țările lor atîrnînd în întregime de Marile Puteri, nu era momentul de a le indispune”. O declarație asemănătoare o făcea și delegatul Greciei.

Brătianu a căutat să convingă pe colegii săi de necesitatea acestui drept. Cu această ocazie, el a subliniat că înseși problemele de frontieră erau mai puțin importante decît admiterea prezentării unui tratat în numele lor, fără să-l cunoască. „A nu rezolva acest lucru și a nu cere acest termen pentru a studia clauzele tratatului, ceea ce constituie și un drept al nostru al tuturor, iar nicidecum o plîngere – arăta Brătianu – ar fi să abdicăm de la suveranitatea noastră de stat independent”. Până la urmă s-a hotărît ca în numele tuturor să se prezinte o cerere verbală pentru acordarea unui timp de 48 de ore, necesar studierii clauzelor tratatului. Cererea a rămas să fie prezentată de Brătianu, căci ceilalți delegați „unul după altul… s-au recuzat lăsîndu-mi mie sarcina acestui demers”.

Ședința s-a deschis la ora 15.38. Ea a fost condusă de președintele Conferinței, Georges Clemenceau. Ședința a durat 25 de minute și s-a redus la un simplu dialog între Clemenceau și Brătianu.

Președintele a anunțat că formula proiectului de tratat care va fi prezentată „nu este cu totul exactă” căci, din ea lipsesc clauzele militare, ale reparațiilor și cele politice cu privire la Italia. El mai preciza răspunzînd lui Brătianu, că se va proceda la fel ca și la tratatul cu Germania și anume „se va da citire unui text care este cred în realitate foarte vecin cu textul Tratatului”. Brătianu a cerut permisiunea de a lua cuvîntul și în numele guvernelor Greciei, Poloniei, Regatului Sîrbo-Croato-Slovean, Cehoslovaciei și României, cerînd Conferinței amînarea cu 48 de ore a remiterii condițiilor de pace Austriei. Președintele a fost de acord cu cererea formulată, mărturisind: „Găsesc cererea d-lui Brătianu în totul formulată”. Răspunzînd mulțumirilor adresate de Brătianu, Clemenceau mai declara că, ceea ce a făcut nu reprezintă decît „o simplă chestiune de dreptate”. A rămas hotărît ca delegații țărilor aliate și asociate să primească textul exact al tratatului pentru a-l putea examina. Ședința de discutare a clauzelor tratatului a fost amînată pentru data de 31 mai, ora 15.42.

Proiectul de tratat adus spre examinare la 29 mai, cuprindea în articolul 59, recunoașterea unirii Bucovinei cu România. El nu conținea în acel moment clauzele privitoare la minorități, comerț și tranzit.

La 30 mai orele 18, delegația română a intrat în posesia textului clauzelor ce urmau să fie înmînate Austriei. În text figurau de această dată clauzele referitoare la protecția minorităților și comerțului. Inserarea acestor clauze în proiectul de tratat a nemulțumit profund delegația română. Era vorba în fond de faptul că marile puteri încercau prin respectivele clauze să lezeze atribuțiile suveranității statale. Ion I. C. Brătianu a hotărît să facă totul pentru a înlătura aceste clauze din proiectul tratatului.

Chiar în aceiași zi, într-o discuție particulară pe care a avut-o cu ministrul de externe francez, Brătianu i-a declarat acestuia cu fermitate că, dacă aceste clauze se vor menține, el va refuza să semneze tratatul. La dispoziția premierului român rămâneau mai puțin de 24 de ore pentru a studia toate clauzele proiectului și pentru a face în scris sugestiile pentru rectificarea anumitor pasaje. În același timp, el avea de pregătit argumentația pentru susținerea propunerilor sale, a drepturilor și intereselor României.

Cea de a opta ședință plenară a Conferinței din 31 mai s-a desfășurat sub semnul protestelor pentru neacceptarea clauzelor privitoare la minorități. Ședința s-a desfășurat într-o atmosferă încordată, mai ales că era ușor de bănuit că „Brătianu risca o observație în legătură cu clauzele de protecție a minorităților”.

Imediat după ce Clemenceau a anunțat ordinea de zi, Brătianu a cerut cuvântul și a făcut propuneri pentru schimbarea articolului 60, referitor la minorități și tranzit. Șeful delegației române a arătat că nu poate primi în numele guvernului român să accepte obligații care nu ar fi însușite de toate statele membre ale Ligii Națiunilor, pentru că, aceasta ar limita drepturile României de stat suveran, pentru că, „drepturile sunt aceleași pentru toate statele”. Brătianu a propus ca în locul textului ce leza suveranitatea statului să fie introdusă următoarea formulare: „România acordă tuturor minorităților de limbă, neam și credință, care locuiesc înlăuntrul noilor sale hotare, drepturi egale cu acelea care aparțin celorlalți cetățeni români”.

Președintele Conferinței, căutînd să răspundă profundelor nemulțumiri ale delegatului român, arăta că, după părerea sa, nu „ar fi umilitor pentru România de a primi sfaturi amicale date de unele state care se numesc Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Italia, Franța”. Poziția lui Brătianu a fost fermă, arătînd că nu poate fi vorba de niște sfaturi prietenești, așa cum le numea Clemenceau, ci de niște obligații precise înscrise în tratat. În această situație, în numele țării sale, Brătianu a declarat în mod solemn că nu poate primi aceste principii. Președintele Wilson a îndemnat, în intervenția sa, ca statele respective să primească clauzele pentru protecția minorităților, întrucît aceasta nu ar atinge vechea suveranitate a statelor în cauză și este necesar, spunea președintele, „să lucrăm împreună și această tovărășie nu poate să se rezeme decît pe o înțelegere comună”.

După mai bine de două ore de încordare, ședința se încheie, anunțîndu-se o nouă examinare a clauzelor ce au făcut obiectul discuțiilor acestei întîlniri. Aceasta a opta plenară a avut o mare rezonanță în perioadă, trecînd ca un moment important în istoria Conferinței de Pace din anii 1919-1920. Presa a calificat atitudinea statelor mici drept o veritabilă „revoluție”. Participanții la Conferință au mărturisit că această ședință a fost de altfel unul din rarele cazuri unde o problemă determinată a fost discutată în ședința plenară. De obicei, Marile Puteri aveau grijă ca micile state să nu aibă posibilitatea de a-și exprima și impune punctele de vedere, punîndu-le în fața faptului împlinit, așa cum s-a întîmplat, spre exemplu, în cazul tratatului cu Germania.

Pentru România, acest moment are o importanță deosebită. Prin glasul autorizat al lui Brătianu, s-a expus acolo poziția românească asupra dreptului fiecărui stat, indiferent de mărimea lui, de a-și stabili în mod independent politica sa internă și externă. Într-o scrisoare pe care o trimitea la București, Brătianu arăta că rezistența pe care a întîlnit-o din partea Marilor Puteri în privința clauzelor minorităților, se datora „resentimentelor evreilor (ale unor cercuri financiare) și apetiturilor trusturilor care hotărăsc în spatele lui Wilson”. Atitudinea lui Brătianu în timpul reuniunii a fost corectă. El apăra o cauză justă. Argumentația și curajul său au fost apreciate de majoritatea covîrșitoare a participanților. La sfârșitul reuniunii el a primit felicitări chiar din partea unor delegați ai Marilor Puteri. Semnarea unui tratat în care era cuprinsă obligativitatea României de a recunoaște intervenția Marilor Puteri, în politica sa internă, era de natură să îngrijoreze pe primul delegat român, cu atît mai mult cu cît, așa cum observa un contemporan, marii noștri aliați de azi fac „un lucru pe care nu s-a gîndit a-l face cu noi nici chiar germanii în 1918 prin impunerea păcii separate”. Acceptarea art.60 presupunea în mod implicit semnarea unui alt tratat care să fie primit în baza articolului de mai sus și în redactarea căruia România nu putea să aibă nici un cuvînt de spus. Pe de altă parte, o intervenție străină în problema ocrotirii minorităților era inutilă pentru că guvernul român garanta drepturile fundamentale tuturor cetățenilor săi indiferent de naționalitate și chiar mai mult, ea ar fi dăunătoare.

În acest caz, s-ar fi periclitat opera de înfrățire națională, creîndu-se două categorii de cetățeni: unii devotați guvernului și alții, care ar fi căutat în permanență să facă apel la Marile Puteri împotriva statului român. Presa vremii a adoptat o poziție fermă față de această problemă. Astfel presa românească sublinia: „Este inadmisibil ca unii locuitori străini de majoritatea nației să fie proteguiți și de altă autoritate externă, oricare ar fi și oricum s-ar numi ea, pentru că pe temeiul unor ficțiuni înălțate la rang de principiu, fără reciprocitate și brutal te trezești că străinul este mai avantajat decît naționalul țării. La rîndul său ziarul ieșean „Opinia” aprecia aceste prevederi ca „ceva care nu corespunde drepturilor și demnității poporului român”, îndemnînd guvernul la o politică de rezistență. Stăruințele și eforturile primului delegat român, în pofida faptului că ele vizau instaurarea unor raporturi de dreptate, s-au dovedit inutile în fața celor mari. Chiar în aceeași zi, în cadrul unei scurte întrevederi, s-a decis să nu se aducă nici o modificare în tratatul de pace cu Austria.

La 2 iunie a avut loc solemnitatea înmînării condițiilor de pace Austriei. Prezentă, delegația română, a observat cu stupefacție că textul era identic cu cel din 31 mai, fără a fi modificat așa cum se hotărîse. Delegații români au găsit de cuviință să nu protesteze în această ședință, în fața delegaților austrieci. Ei au făcut o notă în scris către secretarul Conferinței, în care au prezentat obiecțiile formulate la 31 mai. A doua zi, într-o scrisoare adresată prin curier lui Pherekyde, locțiitorul său la conducerea guvernului, Brătianu nota cu tristețe: „Situația aici s-a precipitat și s-a agravat foarte tare… de fapt în tratatul prezentat Austriei, România nu figurează decît pentru a-și vedea impuse condiții care îi jignesc independența politică și compromit grav libertatea economică. Convingerea mea este – arăta mai departe diplomatul român – că în nici un fel nu putem primi asemenea condiții. Am moștenit o țară independentă și chiar pentru a-i putea întinde granițele, nu-i putem jertfi neatîrnarea”.

La 3 iunie, în Consiliul celor patru, se remarca faptul că rezervele României și Serbiei făceau tratatul cu Austria vulnerabil dar, nu s-a întreprins nimic pentru a produce o modificare în sensul celor revendicate de către delegația română. În aceeași zi, considerînd că tratamentul ce este rezervat României în tratatul cu Austria se datorează chestiunii evreiești, Brătianu a remis președintelui Wilson, un memoriu în care făcea un scurt istoric asupra problemei evreiești, arătînd că, aceasta nu mai constituie o problemă, întrucît evreii se bucurau de aceleași drepturi ca și cetățenii români. Celorlalți delegați le-au fost înmînate copii după acest memoriu.

La 5 iunie, Clemenceau a răspuns în numele Consiliului, la rezervele pe care le-a ridicat România în privința tratatului cu Austria, solicitîndu-l pe Brătianu să-și precizeze exact poziția: nu semnează sau semnează și nu respectă tratatul cu Austria? Brătianu a arătat, două zile mai târziu, că nu poate da un răspuns precis întrucît aștepta hotărîrea guvernului de la București. La 6 iunie, Brătianu a trimis din nou o scrisoare lui Wilson, în care se reafirma punctul de vedere românesc și solicita sprijinul președintelui pentru a salva România „de la situația așa de gravă în care s-ar găsi ca urmare a stipulațiilor actuale ale tratatului”. Patru zile mai tîrziu, diplomatul era înștiințat că președintele a primit scrisoarea și că „a examinat-o cu îngrijorare”.

Brătianu era hotărît să-și mențină poziția iar, dacă va fi cazul, chiar să nu semneze tratatul cu Austria. Aceasta s-a observat și în timpul discuției din 7 iunie pe care el a avut-o cu Orlando, primul delegat al Italiei, însărcinat de Consiliul Suprem să-l convingă pe delegatul român să accepte hotărîrile celor mari.

Poziția fermă a primului delegat al României dădea în vileag neprincipialitatea celor mari, ce dictau condiții și doreau să-și impună controlul asupra statelor mici. Din acest motiv Brătianu a devenit din ce în ce mai incomod la Paris. Ostilitatea americanilor era în creștere, iar D. Lloyd George declara deschis: „aș vrea să văd aici (în locul lui Ion I. C. Brătianu) pe Take lonescu sau un alt om care să se plaseze pe un punct de vedere occidental”.

După ce a semnat la 28 iunie tratatul de pace cu Germania, Brătianu a părăsit la 2 iulie Conferința Păcii, întorcîndu-se în țară. Înainte de a părăsi capitala franceză, Brătianu arăta motivul hotărîrii sale în interviul acordat ziarului „Matin”: „…Plec pentru că sunt convins că România nu va putea accepta clauzele cu privire la minorități, care vor limita suveranitatea ei și care se vor introduce în tratatul cu Austria”.

Pe de altă parte, dispozițiile privitoare la comerț și tranzit interziceau dreptul României de a încheia tratate comerciale în funcție de dorințele și necesitățile ei, îi interziceau dreptul de a pune taxe vamale pe anumite mărfuri ce urmau să tranziteze teritoriul său. Delegația română într-un memoriu adresat Conferinței și-a motivat decizia sa. În memoriu se spunea printre altele că „în proiectul de tratat cu Austria se jignesc în chipul cel mai grav, în mai multe privințe drepturile și interesele României”.

Părăsirea Parisului de către Brătianu „a avut un larg ecou în cercurile politice internaționale și în presa europeană a vremii”. Presa engleză, americană, unele ziare franceze, criticau atitudinea României și cereau sancțiuni pentru ca exemplul ei să nu fie „contagios”. Unele ziare franceze au luat apărarea României arătînd opiniei publice nesocotirea de către Conferință a drepturilor și intereselor românești, subliniind că „sub pretextul că proteja minoritățile etnice și religioase, Antanta vrea să impună României un tratat a cărui aplicare i-ar știrbi suveranitatea națională” – în țară, gestul delegației române a stîrnit o parte a opoziției pentru faptul că Brătianu ar „ridica împotriva noastră consensul Marilor Puteri”. Pe de altă parte opinia publică se manifesta împotriva aliaților, considerînd că datorită lor interesele românești sunt neglijate la Conferință”. În acest din urmă sens, ministrul Franței la București atrăgea atenția guvernului său că „întreaga opinie publică susține guvernul, protestînd cu vehemență împotriva clauzelor ce implică tutela marilor puteri, asupra țărilor mici”.

Părăsirea Conferinței de către Brătianu poate fi interpretată drept un veritabil ultimatum dat Conferinței, un pas decisiv în demonstrarea faptului că, dacă nu vor fi modificate clauzele referitoare la minorități, semnătura sa va lipsi de pe tratatul de pace cu Austria. „Știrbirea suveranității naționale, nesocotirea revendicărilor noastre teritoriale și robia economică iată în trei linii generale condițiile stipulate în hrisovul de pace pe care ni se propune să-l semnăm”, sintetiza presa românească situația delegației române la Paris.

În perioada iulie-august, la Paris și București s-au continuat eforturile în direcția satisfacerii revendicărilor formulate de statul român. Pentru politicienii români a fost totuși o perioadă de tatonări. La conferință, diferiți delegați se pronunțau pentru o amînare a analizei problemelor interesînd România, pînă cînd la București se va forma un nou guvern. De asemenea, se reamintea delegației române că poziția lui Brătianu nu era împărtășită de toți politicienii români. „Am uitat un lucru esențial – declara secretarul general al Quai D'Orsay-ului ambasadorului României, că oameni eminenți ca dl Take lonescu s-a declarat să semneze acest tratat cu Austria ca și tratatul minorităților”.

Regele Ferdinand, în consultările sale cu diverși diplomați, acreditați în capitala română, își exprima nemulțumirea sa față de clauza minorităților care „este contrară drepturilor suverane ale României”. De altfel ea era inutilă, preciza monarhul, întrucît statul român garanta toate drepturile civile tuturor cetățenilor săi. Totuși, suveranul român arăta la 7 august în fața însărcinatului cu afaceri al Marii Britanii, că în cele din urmă Consiliul de Coroană „s-ar pronunța pentru acceptarea cu modificări” a tratatului cu Austria. Poziția lui Brătianu a rămas neschimbată; a celor mari de asemenea.

Ambasadorul român în capitala Franței, Victor Antonescu, telegrafia în țară, după ce Brătianu a părăsit Conferința că avea înscrisă în programul de activitate o întîlnire la Ministerul de Externe francez cu Berthelot în care va aborda problema minorităților.

La 25 august criza relațiilor dintre statul român și Conferință face un nou pas. La această dată s-a primit la București textul special privitor la minorități, tranzit și comerț. Din analiza textului, în preambul și în unele articole erau unele afirmații și unele prevederi care lezau independența statului. Prevederile tratatului special încordau și mai mult relațiile și așa deteriorate ale României la Conferință.

La începutul lunii septembrie, tensiunea dintre Conferința de pace și guvernul român înregistrează o creștere datorită apropierii datei de semnare a tratatului cu Austria. Delegația americană s-a plasat pe o poziție dură, amenințînd că va părăsi Conferința „dacă nu se vor lua măsuri severe împotriva României, aflată în stare de rebeliune cu Consiliul Suprem”. Delegația americană cerea excluderea României din cadrul statelor aliate, ruperea relațiilor diplomatice, blocus economic și financiar. Hoover a convocat toți ziariștii americani acreditați la Paris și le-a declarat nici mai mult nici mai puțin că România nu respectă hotărîrile Conferinței privitoare la Ungaria pe care „o lasă să moară de foame, luîndu-i chiar laptele destinat copiilor din spitale”.

La începutul lunii septembrie se contura ideea de a se trimite la București o comisie care să determine România să semneze tratatul cu Austria. Ideea a fost respinsă energic de către Clemenceau, căci „România era în fond legată de Franța prin sentimente de afectivitate reciprocă”. La 7 septembrie delegația română arăta lui Clemenceau că nu poate semna tratatul cu Austria dacă nu se fac modificări. În aceeași zi Ph. Berthelot spunea delegaților români că propunerea de a semna tratatul special cu aliații prin intermediul Societății Națiunilor „era inadmisibilă”.

La 8 septembrie, guvernul român a trimis Conferinței o notă în care reafirma că nu poate încuviința art. 60, motiv pentru care propunea introducerea în textul tratatului a următorului pasaj: „Delegația Română, semnînd tratatul de pace cu Austria, nu poate da încuviințarea sa pentru art. 60 din acest tratat privitor la minorități, tranzit și comerț”.

A doua zi s-a făcut un ultim efort, căutîndu-se evitarea unei acțiuni separate. S-a trimis Conferinței un memoriu în care s-a făcut istoricul raporturilor cu aliații și un bilanț al contribuției românești în timpul războiului subliniindu-se că „este imposibil de a adera la unele clauze înserate în tratatul cu Austria”. Acest memoriu a fost comentat favorabil de toată presa franceză. Clemenceau a răspuns că tratatul trebuie semnat în ansamblu sau de loc.

La 10 septembrie 1919, la Saint-Germain en Laye a avut loc solemnitatea semnării tratatului de pace între principalele puteri aliate și asociate pe de o parte i și Austriei pe de altă parte. „Semnătura României, citim în presa vremii, lipsește de pe tratat… Așadar, suntem de fapt în cea mai încordată situație față de aliați”. Regatul Sîrbo-Croato-Slovean din motive asemănătoare României, nu și-a depus nici el semnătura pe acest tratat.

Tratatul are 381 de articole cuprinse în XIV părți și respectă în general structura celorlalte tratate încheiate la Conferință. Austriei, i s-au fixat prin art. 27 frontierele, devenind o țară de 80.000 kmp cu 6.500.000 locuitori. Armata trebuie să fie demobilizată, serviciul militar obligatoriu interzis, numărul forțelor armate nu putea depăși 30.000 persoane. Prin art. 88 Austriei îi era interzis „Anschluss-ul”.

Austria recunoștea că a pricinuit pierderi și pagube suferite de guvernele aliate și asociate și de națiunile lor în timpul războiului ce le-a fost impus prin agresiunea Austro-Ungariei și a aliaților ei. Ea se mai obliga să restituie arhivele, registrele, documentele, valorile, obiectele, banii, animalele care au aparținut teritoriilor ce acum au căpătat o nouă suveranitate.

Tratatul recunoștea, în partea a III-a, „Clauze economice europene”, legitimitatea dreptului statului român de a stăpîni Bucovina. Secțiunea a IV-a a acestei părți este rezervată României. Art. 59 stipula: „Austria renunță în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra fostului ducat al Bucovinei, cuprinsă dincoace de frontierele României astfel cum vor fi ele fixate ulterior de principalele puteri aliate și asociate” Art. 60 își păstra intacte prevederile sale privitoare la minorități, comerț și tranzit. Prin art. 61, România se obliga să suporte o parte din datoria fostului Imperiu Austro-Ungar.

Această a treia parte mai cuprindea obligativitatea Austriei de a recunoaște valabilitatea actelor anului 1918, prin sancționarea în întregime a granițelor statului român. Austria declara de acum că recunoaște și acceptă frontierele Bulgariei, Greciei, Ungariei, Poloniei, României, ale Statului Sârbo-Croato-Slovean și ale Statului Cehoslovac, așa cum aceste frontiere vor fi stabilite de către Principalele Puteri aliate și asociate (art.89, secțiunea a VIII-a „dispoziții generale”). Încheierea păcii cu Austria a adus guvernul român în pragul crizei guvernamentale. La 12 septembrie, în Consiliul de Miniștri cu reprezentanții tuturor provinciilor unite, ținut la Sinaia, Ion I.C.Brătianu și-a prezentat demisia. El și-a motivat-o prin faptul că Consiliul Suprem nu a respectat angajamentele tratatului din 1916 și a impus României condiții incompatibile cu independența, demnitatea și interesele ei.

Această atitudine a făcut ca atacurile la adresa României să capete o tonalitate mai virulentă. Presa din Statele Unite se află în fruntea acestor atacuri, cerînd ca România să cedeze o parte din Cadrilater Bulgariei și să nu se recunoască drepturile asupra Basarabiei pînă ce nu va semna tratatul cu Austria. Atitudinea presei britanice nu diferă prea mult de cea americană. Franța este singura țară în care se constată un curent de opinii favorabil României deși, erau și ziare potrivnice. Din Belgrad și Roma venea îndemnul de a semna tratatul.

În țară tot mai mulți politicieni se pronunțau pentru încetarea politicii de rezistență, formarea unui guvern de „prestigiu” și semnarea păcii cu Austria. În aceste condiții, la 27 septembrie se formează un nou guvern condus de generalul ArthurVăitoianu; noul cabinet va continua însă politica de rezistență.

Perioada octombrie-noiembrie cunoaște o înrăutățire a raporturilor României cu Conferința. Ambele părți își mențineau pozițiile. În total, Consiliul Suprem a trimis 12 note cu caracter ultimativ, prin care România era somată să semneze tratatul. Această practică a notelor ultimative constituia un mijloc de presiune asupra guvernului de la București. Ele aveau darul de a produce o derută în sînul politicienilor români, iritînd în același timp opinia publică românească. „în numele cui – se întreba presa vremii – acest Consiliul Suprem adresează ultimatum unui stat aliat. E o ciudățenie de care istoria, în cercetările ei de mîine, va avea să fie pe drept cuvînt surprinsă! Reprezentînd doar un abuz de putere, statele se vor desolidariza mîine, rînd pe rînd, de acțiunea Consiliului Suprem, tocmai din cauza acestor abuzuri de putere”.

Ziarul ieșean „Mișcarea” criticîd atitudinea Conferinței, sublinia faptul că trebuie să se rezolve situația „pe temeiul respectului și încrederii reciproce”, prin tratative desfășurate pe bază de dreptate și nu pe bază de ultimatum, „care nu poate schimba nici atitudinea și nici acțiunea României, care nu poate primi ordine de la nimeni și nici amestec din afară în treburile interne”.

La 15 noiembrie, s-a primit din partea Consiliului Suprem o notă ultimativă redactată în termeni neobișnuiți de aspri, termeni cu care Consiliul Suprem nu s-a adresat decît Germaniei, nu și celorlalte țări învinse. În notă se reproșa guvernului român, că își permite de mai bine de o lună „să negocieze cu Conferința de la putere”. Conferința făcea, se spunea în notă, un ultim apel „la înțelepciunea guvernului și poporului român, înainte de a lua grava decizie de a rupe toate legăturile cu România”. Nota cerea României să semneze tratatul cu Austria, „fără discuții, fără rezerve și fără condiții”. Pentru a face cunoscut răspunsul său, Conferința acorda României un termen de 8 zile, avertizînd că, „dacă acest răspuns nu va da satisfacție Consiliului Suprem, aliații vor fi obligați să notifice României că ea s-a separat de ei”.

Guvernul român a trimis răspunsul acesta la 28 noiembrie. Se arăta mai întîi că guvernul a fost „dureros impresionat de fondul și tonul vocii din 15 noiembrie” și de faptul că nu se ținea cont de egalitatea în drepturi a tuturor națiunilor, fie ele mari sau mici. Se făcea apoi bilanțul eforturilor și evenimentelor, începînd cu intrarea României în război. România va semna pacea cu Austria dacă – se arăta în nota de răspuns – în text se va introduce un pasaj ce să arate că România „nu înțelege să adere la acele clauze care ar putea să atingă suveranitatea și independența sa de stat”. Se cerea amînarea ultimatumului pînă la formarea unui nou guvern. Ca răspuns, Conferința prelungește termenul de semnare pînă la data de 5 decembrie.

La 1 decembrie s-a format un nou guvern condus de Alex.Vaida Voevod ce avea misiunea de a semna tratatul. Guvernul Vaida a reușit să obțină unele rectificări ale textului tratatului special. Din preambul s-au suprimat referirile la independența condiționată a României și la tratatul de la Berlin, s-au suprimat articolele 10 și 11 ce acordau privilegii minorităților. În preambul s-a inserat un paragraf ce preciza că tratatul „nu a fost impus, ci discutat și convenit între Marile Puteri și România”.

Guvernul Vaida Voevod s-a hotărît, cum s-a spus să facă „saltul în prăpastie”, semnînd tratatul cu Austria și tratatul special. La 9 decembrie 1919 generalul Coandă, în salonul Orologiului din Ministerul de Externe al Franței, își pune din partea României semnătura pe aceste tratate. Modificările obținute în textul tratatului special reprezentau fără îndoială un cîștig.

Reacțiile cercurilor politice românești față de semnăturile din 9 decembrie au fost diferite. Brătianu și-a menținut poziția, Al.Marghiloman considera semnătura drept un act necesar, V.Madgearu găsea chestiunea minorităților realistă, A.C. Cuza considera aceasta ca „o mare greșeală politică”, iar Al.Vaida Voevod motiva astfel rațiunile „saltului în prăpastie”: „Nu era cu putință, în situația noastră geografică și în situația momentului istoric în care ne găseam, să zicem că facem pe voinicoșii, și să nu mai recunoaștem ceea ce datoram aliaților pentru ajutorul că am putut să alcătuim România Mare, și retrăgîndu-ne într-un „splendid isolation”, să facem ce voim noi și ce vom putea, zicîndu-ne că va veni vremea cînd iar vor veni la noi, fiindcă sunt avizați la grînele, petrolul și animalele noastre”.

Semnarea tratatului de pace cu Austria reprezintă o nouă filă în paginile recunoașterii internaționale a desăvîrșirii unității naționale a României. Bucovina, vechi pământ românesc, leagăn al formării statului medieval moldovenesc, panteon al măriților domni ai Moldovei, giuvaier al artei feudale românești, răpită prin forță în 1774-1775 de către habsburgi, revenea acum, după aproape un secol și jumătate de despărțire și vexațiuni, la patria mamă, conform propriei sale dorințe, a dreptului istoric, a caracterului ei preponderent românesc.

Revenirea Bucovinei la România reprezenta un act de dreptate care, ca și în cazul Transilvaniei, corija o eroare istorică săvîrșită în vremea cînd popoarele erau împărțite și oferite ca obiecte de compensație între Marile Puteri în funcție de propriile lor interese, încălcîndu-se cele mai sacre drepturi ale unui popor, acela de a trăi unit și liber, împreună cu frații săi, în aria spiritualității sale. Articolul 59 din tratatul cu Austria, stipulează legitimitatea drepturilor României de a stăpîni Bucovina.

Tratatul cu Austria mai prezenta o importanță pentru România, prin discuțiile ce le-au prilejuit clauzele privitoare la minorități. Impunerea unor astfel de prevederi nu era necesară. Măsurile adoptate în contextul înfăptuirii Marii Uniri și în perioada imediat următoare, Constituția din 1923 garantau largi drepturi democratice tuturor cetățenilor, indiferent de naționalitatea și convingerile lor spirituale. Adevăratul motiv al impunerii acestor prevederi îl constituia petrolul românesc, dorința Marilor Puteri de a se infiltra în economia românească, de a o subordona și tutela, de a obține profituri în dauna intereselor naționale românești. În sprijinul acestei afirmații, vine și faptul că României nu i s-au impus numai prevederi referitoare la protecția minorităților, dar și prevederi cu privire la comerț și tranzit. Și dacă prevederile asupra minorităților, cel puțin pe plan teoretic și din perspectiva Marilor Puteri, își găsesc în parte o oarecare justificare, atunci cum ar putea fi explicate prevederile cu privire la comerț și tranzit, prevederi care s-au impus numai statelor învinse?

Atitudinea lui Brătianu a corespuns, în linii generale, intereselor naționale. Chiar dacă judecînd dintr-o perspectivă mai practică, mai realistă, Brătianu ar fi putut să fie mai concesiv în problema minorităților, căci Marile Puteri n-ar fi putut „niciodată să intervină solidar” cum spunea Iorga, totuși nu se pot face reproșuri de fond atitudinii adoptate de premierul român. O concesie făcută ar fi putut atrage după ea și altele, iar la Paris se discutau interesele unui popor.

Și dacă încercăm să judecăm din perspectiva celor mari care, au uzitat atît de mult de necesitatea protecției minorităților și încercăm să-l înțelegem pe președintele american Wilson care cerea prevederi concrete pentru a avea siguranța că minoritățile vor fi în mod efectiv ocrotite, atunci ce vom putea spune observației făcute de un contemporan ce afirma: „De fapt în America, milioane de negri cer drepturi pe care americanii nici nu se gîndesc a le da, asemenea un foarte mare număr de piei galbene. Americanii nu au primit la ei egalitatea raselor. Asemenea englezii nu au dat libertatea irlandezilor care o cer, ca un drept firesc al lor. În fine, statele mari iau, după voia lor, toate drepturile străinilor din provinciile ce le-au anexat. Astfel, se vede încă odată că dreptatea statelor mari e bună numai pentru cei mici, iar nicidecum pentru ele.

Prin recunoașterea internațională a unirii Bucovinei cu Patria, Tratatul de pace de la Saint-Germain, prezintă o foarte mare însemnătate pentru România. Deși el a avut o serie de prevederi negative, are meritul de a fi confirmat, pentru prima dată în istoria dreptului internațional, autodeterminarea popoarelor și formarea unor state independente și suverane pe ruinele vechii monarhii (austro-ungare). Acest fenomen a corespuns spiritului secolului al XX-lea și s-a înscris într-un context general european.

2.2. Recunoașterea drepturilor României asupra Dobrogei. Tratatul de pace cu Bulgaria de la Neuilly sur Seine. (27 noiembrie 1919)

În seria tratatelor de pace încheiate la Conferința de la Versailles din 1919 și 1920 se numără și cel încheiat de Puterile Aliate și Asociate cu Bulgaria, la Neuilly sur Seine, la 29 noiembrie 1919 (anexa 10). Ca și în alte tratate încheiate la această Conferință, statul român avea interese majore, pe care trebuia să le urmărească în redactarea acestui tratat.

În paginile următoare ne propunem să urmărim, pe scurt, cum aceste interese au fost privite de către Marile Puteri la masa tratativelor, din momentul deschiderii discuțiilor asupra lor și pînă când ele au fost consființite în Tratatul de pace. Precizăm că subiectul dat a fost puțin tratat în istoriografia română, sau mai corect spus, ocolit, ceea ce ridică unele dificultăți, în orice nouă abordare.

Analiza tratatului de pace cu Bulgaria aduce în centrul atenției, teritoriul românesc dintre Dunăre și Mare, Dobrogea. Deceniul al doilea al secolului XX a adus mai multe rectificări în configurația politică a Dobrogei. Astfel, prin pacea de la București din anul 1913, prin care s-a încheiat cel de al doilea război balcanic, partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, a intrat în componența României. Mai apoi, primul război mondial a adus și el modificări în configurația teritorială a provinciei. Evoluția defavorabilă, ca și izolarea României în acest război, a dus la încheierea păcii separate cu Germania din 1918, la Buftea – București.

Prin pacea de la București din 1918, România a pierdut Dobrogea. Bulgaria lua Dobrogea pînă în apropierea liniei Cernavodă – Constanța. Restul rămânea în condominium, celor patru puteri „învingătoare”: Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia, pînă cînd ultimele două ajungeau la o înțelegere în problema Dobrogei, România păstra, din 1918, numai portul Constanța și un culoar de ajungere acolo.

Pretenția Bulgariei de a stăpâni cea mai mare parte, sau chiar întreaga Dobroge, nu poate fi în nici un fel justificată. Guvernul de la București a fost constrîns să încheie această pace separată. În concepția sa, această pace era un moment tactic, o rezoluție de conjunctură. De altfel, pacea nici nu a fost ratificată. S-a sperat în permanență într-o schimbare a situației frontului. Și nu a trecut tocmai mult, pînă cînd aceasta s-a întîmplat.

În toamna anului 1918, a început puternica ofensivă aliată care a dus la capitularea Puterilor Centrale. Prima țară care s-a prăbușit sub loviturile aliate și care a fost nevoită să încheie armistițiul a fost Bulgaria. Numai după patru luni, din țara pretinsă învingătoare, ea a semnat fără condiții, cu puterile aliate, armistițiul de la Salonic, la 29 septembrie.

În armistițiul cu Bulgaria, interesele României au fost neglijate. Armistițiul prevedea obligativitatea Bulgariei de a evacua imediat teritoriile ocupate în Grecia și Serbia. Îi era interzisă scoaterea oricărui bun din aceste teritorii. Armata era demobilizată și dezarmată, cu excepția a trei divizii de infanterie și patru regimente de cavalerie, care urmau să fie concentrate spre granița de est, și în Dobrogea. Prima hotărîre cu privire la Dobrogea s-a luat în luna noiembrie 1918, când s-a cerut Bulgariei evacuarea provinciei. Provincia a fost ocupată de trupe engleze. Ele aveau misiunea de „a susține autoritățile române și a contribui la menținerea ordinii și respectarea legilor”.

Această decizie a nemulțumit guvernul de la Sofia, și adăugîndu-se condițiilor armistițiului ca și calității Bulgariei de stat înfrînt a determinat demisia guvernului bulgar. Pe de altă parte, neîmpăcîndu-se cu ideea pierderii Dobrogei, trupele bulgare au început provocările armate în această provincie. Comandantul misiunii militare britanice din România solicită la București „să se trimită trupe române în Dobrogea deoarece bulgarii au încălcat armistițiul”.

Aceasta era situația în care se găsea Dobrogea în momentul deschiderii Conferinței de la Paris. Din partea delegației române se impuneau stăruitoare eforturi pentru recunoașterea drepturilor României asupra acestei provincii. Încă din octombrie 1918, presa ploieșteană anunța, că în străinătate se vorbea de faptul că Bulgaria recunoștea dreptul României de a avea ieșire la mare. Asemenea vești îngrijorau opinia publică, întrucît Dobrogea, în întregime, făcea parte din configurația teritorială antebelică a statului român și România terminase războiul mondial alături de statele învingătoare. Totodată se asigura sprijinul ministrului de Externe francez în această chestiune. La 7 ianuarie 1919, ministrul României la Paris, Victor Antonescu îi telegrafia lui Brătianu că a făcut să apară în ziarele „Temps”, „Matin” și alte cinci cotidiene, informații despre situația Dobrogei și persistența bulgară în a ocupa această regiune, violîndu-se integritatea pămîntului românesc.

După statistica din 1913, în Dobrogea locuiau 286.425 români, ceea ce reprezintă 56,9% din totalul populației provinciei, 51.149 bulgari, adică 13,4% din totalul populației Dobrogei, 41.442 turco-tătari (10,9%), 35.859 ruși (9,34%), 35.605 diverși (9,3%). Se poate constata cu ușurință superioritatea elementului românesc din provincie. Această statistică infirmă aprecierile unor autori străini, ce afirmau că prin pierderea Dobrogei, Bulgaria pierde 200.000 de bulgari. Dacă se însumează numărul naționalităților bulgară, turcă, rusă și diverși oferit de statistica din 1913, se va obține numărul de 164.055, ceea ce contestă faptul că în Dobrogea s-ar fi putut afla 200.000 de bulgari. Mai degrabă, aici poate fi vorba de o preluare necritică a unor elemente oferite de propaganda bulgară și de o deformare a realității favorizată de unele interese de ordin economic.

În comparație cu definitivarea tratatelor cu Ungaria și Austria, încheierea celui cu Bulgaria a fost mai ușoară. Aceasta s-a datorat faptului că Bulgaria nu a fost un „mare regat milenar”, ce trebuia „să piardă” întinse teritorii cum a fost cazul Ungariei, de asemenea în tratatul cu Bulgaria nu a fost necesară introducerea unor clauze speciale asupra ocrotirii minorităților, cum s-a întîmplat în cazul tratatului cu Austria. Aceasta nu înseamnă că tratativele au decurs ușor. Bulgaria a pregătit un însemnat material documentar, în care își revendica drepturi asupra Traciei, Dobrogei și Macedoniei.

Delegația română la Conferință și-a concentrat eforturile pentru susținerea tuturor intereselor române. În pledoariile sale, Ion I.C.Brătianu a insistat cu aceeași vehemență ca în susținerea drepturilor României asupra Transilvaniei, Banatului, Bucovinei și Basarabiei și asupra dreptului României de a stăpîni Dobrogea. Presa ploieșteană definea sugestiv aceste teritorii drept „fragmente din suflet”. La 1 februarie 1919, fiind convocat în fața conferinței, șeful delegației române a insistat asupra „necesității de a stăpîni efectiv Dobrogea”.

Delegația română a cerut în repetate rînduri permisiunea ca trupele române să ocupe Dobrogea. Astfel, la 8 februarie, Brătianu se adresa în scris Conferinței. Solicitarea era reluată la 21 februarie, într-o notă adresată concomitent, ministrului de Externe francez Pichon, expertului André Tardieu și delegatului american House. La 3 martie, delegația română depunea un nou memoriu pe birourile Conferinței.

Discuțiile asupra redactării tratatului cu Bulgaria au început după remiterea condițiilor de pace Germaniei, cînd se lucra concomitent asupra tratatelor cu Austria, Ungaria, Bulgaria. La 16 mai, la Quai d'Orsay, într-o reuniune a miniștrilor Afacerilor Externe, s-au discutat chestiunea frontierei bulgaro-grecești și problemele bulgaro – române. În consiliul celor patru, Wilson opina că nu este necesar în cazul bulgarilor, ca de altfel și în al celorlalte state înfrînte, de un tratament distant și dur, așa cum a fost aplicat germanilor. Bulgarii puteau, în aprecierea președintelui american, să revină și să susțină interesele în fața Conferinței.

În a doua jumătate a lunii mai, cea mai mare parte a clauzelor tratatului a fost definitivată. În tot acest răstimp, la granița româno-bulgară a persistat o atmosferă încordată alimentată de mai multe provocări din partea Bulgariei.

Presa românească prin pana unor iluștrii reprezentanți ai culturii naționale, urmărind atent mersul tratativelor de la Paris, nu a scăpat din vedere negocierile diplomatice duse pentru încheierea tratatului cu Bulgaria. Spre exemplu, în coloanele ei, poetul George Topîrceanu a luat atitudine împotriva poziției neprincipiale a Bulgariei care cerea plebiscit în Dobrogea, după ce în martie 1918 refuzase această cerere a României, în mod categoric. „În orice caz, deși noi n-am avea să ne temem de rezultate cu nici un preț nu ar trebui să acceptăm acum ceea ce bulgarii au refuzat atunci. Ar fi o jignire pentru noi. Măsura aceasta ne-ar jigni sentimentul de dreptate și mîndria națională…” cînd „încheiau pacea cu Germania (de la București) în martie 1918 bulgarii nici nu voiau să audă de plebiscit în Dobrogea. Bulgarii se credeau atunci învingători.

Dacă ieri ai crezut că plebiscitul e superfluu și jignitor, pentru că aliații tăi erau învingători, nu mai poți avea dreptul astăzi cînd aliații tăi sunt învinși să pretinzi că plebiscitul e uman și necesar.

La Paris, în discuțiile privitoare la Dobrogea, accentul a căzut mai ales asupra Cadrilaterului, așa zisa Dobroge nouă. La 11 iulie 1919, V.Antonescu îi comunică lui Brătianu că a avut o întrevedere în acea zi cu Tardieu, expert în probleme teritoriale, și cu Laroche, cu care a vorbit despre chestiunea Dobrogei. La jumătatea aceleiași luni, anglo-saxonii susțineau că Bulgaria să primească o parte sau chiar întregul Cadrilater. Despre acest fapt N.Titulescu îl înștiința pe Take Ionescu printr-o scrisoare datată 15 iulie: „Un lucru care mă frămîntă rău în ultimile zile, e chestia Cadrilaterului. Ziarele franceze spun că cei 5 au decis să păstrăm numai Silistra și Turtucaia și să înapoiem restul. Ce e adevărat, nu știu precis”. La 25 iulie delegația bulgară era așteptată la Paris pentru a i se comunica granițele fixate.

Făcîndu-se ecoul întregii opinii publice românești, presa vremii, făcea cunoscut și privea cu neliniște aceste evenimente. Ea cita acele știri ce aparțineau unor cotidiene din străinătate care estimau posibilitatea pierderii Cadrilaterului de către România. Cu toate acestea, se privea totuși cu optimism, subliniindu-se că Bulgaria care „a dat cu piciorul în toți vecinii ei”, a fost timp de trei ani inamica aliaților și că ea nu se va putea bucura de un tratament ce ar dăuna României, care s-a jertfit atît de mult pentru cauza comună, și după cum arăta ziarul ploieștean „Invalidul român” a suferit „jafurile, omorurile, devastările, incendierea orașelor și satelor românești de către armatele bulgare”. „Ne va fi smuls Cadrilaterul – se întreba, la rândul ei, presa ieșeană – după cum anunța „Le Journal”, pentru a fi dat răsplată acelora care ne-au distrus orașele, ne-au ucis prizonierii, ne-au chinuit populația ? Nu voim să credem”. Ar fi o „hotărîre luată de Conferință în lipsa noastră și contra celui mai elementar simț de dreptate”. În iulie, presa românească făcea cunoscut cititorilor săi, că la Conferință s-au definitivat despăgubirile pe care Bulgaria urma să le plătească României, Serbiei și Greciei. Discuțiile asupra tratatului cu Bulgaria s-au prelungit însă pînă în luna septembrie.

Împărtășind, însă, opiniile delegaților americani „Chicago Tribune” propunea următoarea soluție: „România să cedeze Bulgariei o mică parte din Cadrilater și să primească Vidinul și ținuturile înconjurătoare locuite de români. Susținînd teza cedării Cadrilaterului, colonelul House membru al delegației americane, motiva acest lucru prin dorința de a nu se crea o Bulgarie mică între România și Iugoslavia. Trebuia arătat că, motivația diplomatului american era gratuită. Niciodată statul român nu a nutrit gînduri expansioniste în detrimentul vecinilor săi. În ceea ce privește poziția marilor state, față de problema Dobrogei, ea a fost următoarea: Italia și Japonia s-au raliat poziției americane, Franța se opunea oricărei cedări din teritoriul stăpînit de România înainte de război. Anglia se va ralia poziției Franței.

Ca mijloc de presiune asupra României, s-a încercat condiționarea recunoașterii drepturilor asupra Basarabiei, prin cedarea unei părți din Cadrilater. La 19 august, la întrevederea cu Pichon și Berthelot, V. Antonescu le spunea că: „nici un guvern român nu acceptă să cedeze prin ordin Conferinței, vreun teritoriu Bulgariei”. Ziarul prahovean „Renașterea” arăta cum ministrul de Externe francez, înțelegînd punctul de vedere românesc, promitea României sprijin contra poziției americane. Trebuie precizat că poziția delegației americane în privința Cadrilaterului a fost determinată de anumite interese de ordin economic.

Luna următoare, la 12 septembrie, V.Antonescu comunica faptul că Clemenceau își asigurase sprijinul lui Balfour în privința păstrării Dobrogei Noi. S-a hotărît definitiv ca România să păstreze în întregime Dobrogea. Soluția cedării unei porțiuni din provincie nu a fost admisă și „pentru motivul că nu se putea ca un stat aliat și învingător să cedeze teritorii unui stat inamic și învins”. După părerea noastră, în măsura existenței unei superiorități numerice bulgărești, în extremul sudic ai Cadrilaterului, cu toată superioritatea evident românească, în ansamblul provinciei, s-ar fi putut înlesni cedarea din partea României a teritoriului respectiv. Aceasta nu s-a întîmplat pentru că în ansamblul provinciei elementul românesc era în superioritate covîrșitoare, Cadrilaterul întreg făcuse parte din statu-quo-ul românesc antebelic, România terminase războiul alături de statele învingătoare. Pe de altă parte nu trebuie – pe plan teoretic – respinsă din capul locului și neanalizată propunerea privitoare la zona Vidinului, în schimbul părții ce s-ar fi cedat în S. Dobrogei. Propunerea a fost formulată de reprezentanți ai marilor puteri. La Paris principiul naționalităților a fost așezat la loc de frunte. Regiunea Vidinului avea însemnate trăsături caracteristice etnosului românesc. Dar cum ar fi putut guvernul de la București să-și asume o responsabilitate așa de mare cum e aceea a administrării unui teritoriu pe care nu l-a stăpînit niciodată? Care ar fi fost aluziile, care și așa tot mai străbat cîteodată la adresa faimosului „imperialism" românesc? Referindu-se la românii de peste Dunăre, un istoric român afirma, pe bună dreptate, „nu ne-am gîndit niciodată să-i revendicăm pentru statul român; de această parte Dunărea este granița cea mai naturală”.

La 19 septembrie, delegației Bulgariei i se înmîna textul provizoriu al tratatului de pace. Clauzele tratatului au nemulțumit atît de puternic guvernul, încît acesta a demisionat. S-a format un nou guvern, sub președinția lui Stambolinski. Luna următoare, la 24 octombrie, delegația bulgară a prezentat în fața Conferinței, într-un memoriu, obiecțiile sale. În memoriu se „solicita bunăvoința puterilor aliate, afirmîndu-se că poporul bulgar nu fusese în unanimitate partizan al războiului alături de Puterile Centrale și că, acum, Bulgaria suferise o schimbare sufletească și era democrată și regenerată ca Franța după revoluție”. Erau, de asemenea, etalate pretențiile teritoriale ale Bulgariei asupra Dobrogei, Macedoniei, Serbiei pînă la Marona și Turciei. Cererile Bulgariei erau o pledoarie făcută mai mult în scopul ca să scuze rapacitatea din timpul războiului, cînd credea că pacea va fi dictată de aliații ei, decît cu nădejdea cîștigării acestor teritorii. Bulgaria mai cerea admiterea ei în Societatea Națiunilor, concesii în privința efectivelor armatei și a flotei.

La 1 noiembrie, Conferința a răspuns obiecțiilor expuse de către delegația bulgară cu privire la proiectul de tratat. Răspunsul combătea tezele bulgare. El enumera politica de cucerire și de jaf pe care a dus-o Bulgaria în timpul războiului, atacarea „pe la spate” a sîrbilor și românilor, care luptau pentru înfăptuirea idealurilor lor naționale, atacarea armatelor ruse și franco-engleze, faptul că participarea Bulgariei la război a dus la prelungirea operațiunilor militare, că Bulgaria nu a renunțat la război, că nu a cerut pacea decît în momentul cînd i-a fost impusă pe cîmpul de război.

La Neuilly sur Seine, la 29 noiembrie 1919, a avut loc ceremonia semnării tratatului de pace între Bulgaria și puterile aliate și asociate. Din partea Bulgariei, tratatul a fost semnat de Alexandru Stambolinski, președintele Consiliului de Miniștrii și ministrul Războiului.

În ceea ce privește clauzele tratatului, ne vom referi, cu precădere, la cele ce privesc România, căci în ansamblu structura și conținutul său corespundea celorlalte tratate semnate la Conferință. În preambul se arăta ca notă specifică, responsabilitatea Bulgariei în ducerea războiului prin deschiderea ostilităților contra Serbiei la 11 octombrie 1915, și stipula că: „Din acest moment și sub rezerva dispozițiunilor tratatului de față puterile aliate și asociate vor relua relațiile oficiale cu Bulgaria. În partea a doua erau stabilite frontierele Bulgariei. La art.27 pct.5 era fixată frontiera cu România. „De la Marea Neagră la Dunăre: frontiera astfel cum exista la 1 august 1914; de aici pînă la confluența Timocului cu Dunărea. Principalul șenal, navigabil în amonte”. Articolul 29 preciza latitudinea Comisiei de delimitare a frontierei pe teren, de a ține cont de contestațiile statului nemulțumit, „afară de frontierele care existau în august 1914, unde rolul comisiilor se va mărgini la verificarea stîlpilor și movilelor”. Era vorba deci, de granița româno-bulgară care nu putea cunoaște nici o modificare.

Întregirea României, integritatea și recunoașterea granițelor ei, erau însușite de Bulgaria prin prevederile părții a III-a „Clauze politice”, Bulgaria se obliga să recunoască statele cu granițele lor ce s-au constituit „în total sau în parte în teritoriile fostului Imperiu al Rusiei în limitele pe care acesta le avea la 1 august 1914” (art.58). Bulgaria se obliga să recunoască „Frontierele Austriei, ale Greciei, ale Ungariei, ale Poloniei, ale României, ale Statului sârbo-croato-slovean și ale statului Cehoslovac, astfel cum aceste fruntarii vor fi fixate de către principalele Puteri aliate și asociate" (art.59). Bulgaria se mai obliga „să accepte dispozițiunile care au fost sau vor fi luate cu privire la teritoriile fostului Imperiu German, ale Austriei, ale Ungariei sau ale Imperiului Otoman și a recunoașterii noilor state în fruntariile care le sunt fixate”.

Prin art. 66 al părții a IV-a (Clauze militare, navale și aeriene) se arată că „Numărul total al forțelor militare al armatei bulgare nu va trebui să depășească 20.000 de oameni, adică atît cît era necesar pentru menținerea ordinei interne și pentru paza frontierelor”.

România făcea parte alături de Anglia, Franța, Italia, Grecia, Statul sârbo-croato-slovean din Comisia interaliată ce trebuia să identifice supușii aliați, să verifice opțiunea celor ce au manifestat dorința de a rămîne în Bulgaria și să identifice supușii bulgari ce au comis acte contrare legilor războiului în timpul acestuia (art. 113, partea a V-a, „Prizonierii de război și morminte”).

Prin partea a VII-a, „Reparații”, Bulgaria urma să plătească drept reparații statelor aliate suma de 2.250.000.000 franci aur (art. 121). De asemenea, Bulgaria trebuia să retrocedeze României, ca de altfel și celorlalte state pe care le-a invadat, obiectele de orice fel, documentele sau arhivele și toate obiectele prezentînd un interes arheologic, istoric sau artistic, valorile ridicate, confiscate și sechestrate în teritoriile invadate (art. 125-126). Ca reparații pentru România, prin articolul 127, Bulgaria urma să predea în primele 6 luni ce vor urma intrării în vigoare a Tratatului următoarele categorii și cantități de vite: 60 tauri (18 luni – 3 ani), 6.000 de vaci cu lapte (2-6 ani), 5.250 cai și iepe (3-7 ani), 1.050 catîri, 3.400 boi de jug, 15.000 oi. Reparații de acest gen erau acordate și Greciei și Iugoslaviei. Contravaloarea lor se scădea din cuantumul total al reparațiilor bulgare. Presa prahoveană aprecia că numărul vitelor luate de Bulgaria în timpul războiului a fost mai mare decât cei prevăzut ca despăgubiri, în textul tratatului. După unii autori, bulgarii au mai luat din teritoriul românesc 28 de locomotive. Ele au fost revendicate de delegația română încă din 3 martie 1919.

Ca și celelalte tratate, și cel cu Bulgaria prevedea obligativitatea statelor ce au primit teritorii din Bulgaria, de a prelua o parte din datoria acesteia (art.141). Bulgaria recunoștea nevalabilitatea tratatelor de la București și Brest-Litovsk și obligativitatea de a preda României sau principalelor puteri aliate și asociate beneficiile pe care le-a obținut din zisele tratative (art.43). Anularea tratatului de la București era încă o dată confirmată prin art.171 al părții a IX-a, „Clauze economice” ce stipula că „Bulgaria recunoaște ca fiind și rămînînd abrogate toate tratatele […] cu România după 15 august 1916, pînă la punerea în vigoare a tratatului de față”. Ca o nuanță specifică, tratatul cu Bulgaria prevedea prin art.194 dreptul cetățenilor din teritoriile cedate, de a păstra în Bulgaria proprietățile lor. De asemenea, cetățenii bulgari își păstrau drepturile de proprietate în teritoriile cedate atîta timp și în condițiile prevăzute de legea bulgară. Tot ca nuanță specifică, tratatul prevedea obligativitatea Bulgariei de a ceda țărilor ce au primit teritorii, o parte din cota pe care administrația bulgară o strînsese din zisele teritorii, pentru asigurări sociale și de stat (art.203). Dunărea era declarată internațională, în vederea asigurării ieșirii la Marea Neagră (art.219).

Tratatul consemna starea de stat înfrînt a Bulgariei și condițiile care îi erau impuse în această calitate. Rectificări teritoriale fuseseră făcute în favoarea sârbilor și mai considerabile în favoarea grecilor, care au dobîndit toată Tracia de Sud. Refulată în necazul și păcatul său, Bulgaria va fi singura țară ce-și va achita în mod conștiincios suma integrală a reprarațiilor impuse.

Condițiile tratatului ca și absența unui stat vecin, mai puțin România, cu care guvernul bulgar ar fi putut conlucra într-o atmosferă de prietenie și sinceritate, nestingherit, au facilitat alunecarea Bulgariei în tabăra statelor revizioniste.

În ce privește Dobrogea, străvechi teritoriu românesc, revenirea ei, în întregime, la patria mamă a reprezentat un act de dreptate și justețe națională. Pretenția Bulgariei de a stăpîni Dobrogea întreagă – materializată parțial prin pacea impusă de la București – a fost o greșeală care sfida realitatea istorică. Pacea de la București din 1918 – nerecunoscută niciodată – a fost, imediat ce condițiile au permis-o, repudiată.

Din cauza nesemnării tratatului cu Austria, datorită clauzelor minorităților, guvernul român nu a putut semna tratatul cu Bulgaria odată cu celelalte puteri aliate și asociate. După obținerea unor modificări în tratatul cu Austria, România a semnat, prin Victor Antonescu și Constantin Coandă, ambele tratate, la 10 decembrie 1919, la Paris. Tratatul a fost ratificat de către România la 20 septembrie 1920. După semnarea tratatului, în pofida divergențelor momentane relațiile dintre România și Bulgaria încercau să intre pe calea raporturilor de vecinătate. În perioada octombrie-noiembrie 1920, au existat mai multe contacte între reprezentanții guvernului bulgar și celui român. Aceasta în pofida faptului că între cele două țări exista un diferend de natură teritorială. Acest diferend, totuși nu avea acuitatea celui bulgaro-iugoslav sau bulgaro-grec. În luna octombrie, la Londra, prin intermediul lordului Curzon a avut loc o întrevedere între Stambolinski și Take lonescu. Premierul bulgar a dat asigurări ministrului de Externe român că, Bulgaria nu va accentua politica sa de revizuire a tratatelor de pace și că avea în vedere stabilirea de relații normale cu statele vecine. Luna următoare, Stambolinski a avut convorbiri cu reprezentanții României la Praga și Paris, în vederea destinderii și întăririi relațiilor bulgaro-române. Situația fragilă din zonă a făcut ca aceste rezultate să nu fie cele așteptate.

Aceste încercări ale Bulgariei de a se apropia de România, trebuie interpretate în sensul evaluării situației din zonă, la justa ei valoare, ca o recunoaștere a realității și a necesității ca Bulgaria să întrețină relații de bună vecinătate cu România. În perioada anilor 1920-1926, schimburile comerciale au crescut de la an la an, deși ele nu au depășit volumul antebelic, acesta datorîndu-se și structurii, asemănătoare a economiilor celor două state. România a venit în întîmpinarea destinderii și stabilirii unor relații firești, de vecinătate și cooperare cu Bulgaria, fiind primul stat care a reluat relațiile diplomatice cu guvernul de la Sofia, a fost prima țară care a renunțat la dreptul de a judeca supușii bulgari înscriși pe lista vinovaților de război și a votat pentru admiterea ei în Societatea Națiunilor. Aceasta se înscria în politica dintotdeauna a guvernului și poporului român de a întreține relații prietenești, de colaborare, îndeosebi cu statele și popoarele vecine.

În paginile de mai sus, ne-am ocupat de cîteva aspecte care au vizat restabilirea drepturilor României asupra Dobrogei întregi, conființite pe plan internațional prin semnarea tratatului de pace cu Bulgaria. Delegația română a fost constant sprijinită de presa internă, care deși uneori a alunecat în sfera emoțională, a luat atitudine de fiecare dată când cei mari nesocoteau interesele aliatului de ieri. Dobrogea, provincie indispensabilă vieții noastre economico-sociale care asigura legătura cu marea, revenea după o scurtă și mai ales nedreaptă despărțire la patria mamă. Pretenția Bulgariei de a acapara această provincie, a fost o greșeală favorizată în parte de succesele momentane ale Puterilor Centrale. Dobrogea, străveche provincie românească, își relua locui ei firesc, alături de celelalte provincii în constelația României noi. Ea își aducea contribuția sa specifică la consolidarea societății românești.

2.3. Recunoașterea internațională a Unirii Transilvaniei cu România Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920)

La sfîrșitul anului 1918 națiunea română își încheie în mod triumfal desăvîrșirea unității naționale și statale, aspirație seculară a poporului român. Actele anului 1918 reprezintă expresia voinței poporului în totalitatea ramurilor sale, de a trăi unit și liber, de a nu mai suferi asuprire străină, de a nu mai fi privat de drepturi, de a-și constitui un stat unic, independent, prosper. Participarea directă a maselor la evenimentele anului 1918 conferă hotărîrilor luate un caracter plebiscitar. Națiunea română poate astfel demonstra vitalitatea spiritualității sale, ce numai un anacronism istoric și-a putut pretinde o îngenunchere a ei. Nici un obstacol oricît de meșteșugit, înrădăcinat și prelungit a fost el, nu a putut rezista dorinței profunde de unitate națională. Și, data de 1 Decembrie, sprijinită pe un soclu de veacuri, aureolează maturitatea unei aspirații.

Dar pentru ca autenticitatea de fapt, care pentru poporul român este și de drept, pentru recunoaștere internațională, trebuie să-și primească sancționarea. Sancționarea internațională a actului de la 1 Decembrie 1918, are loc la 4 iunie 1920, la Trianon lîngă Paris, prin semnarea Tratatului dintre Puterile Aliate și Asociate pe de o parte și Ungaria pe de altă parte (anexa 11). Pînă la 4 iunie, guvernul și România a întîmpinat la Conferința Păcii numeroase dificultăți.

În cele ce urmează ne propunem să ne referim, pe scurt, numai la unele din aceste dificultăți, și anume la cele ale trasării graniței în Transilvania, în fond a recunoașterii valabilității hotărîrii de la 1 Decembrie.

Marea Adunare de la Alba lulia hotărîse, în unanimitate, unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului cu România. Cu toate acestea, trupele române prin armistițiul de la Belgrad erau oprite în înaintarea lor pe linia Mureșului. Deci guvernul român nu-și putea exercita controlul asupra teritoriilor unite. Situația era deosebit de gravă pentru că, pe de o parte la Cluj se constituia un guvern maghiar, iar pe de altă parte, magnații unguri strîngeau trupe pe linia Mureșului, terorizînd populația românească.

Armistițiul de la Belgrad s-a încheiat la 13 noiembrie 1918, între reprezentanții generalului Franchet d'Esperey, comandantul trupelor din Orient ale Antantei și reprezentanții guvernului maghiar, condus de contele Karoly. Necunoscînd bine situația din Transilvania, autorul acordului de la Belgrad, generalul Franchet d'Esperey, arată că armistițiul a fost încheiat din rațiuni de ordin tactic: „să ne aducă înlesnirile necesare acțiunii noastre militare”, pe alte fronturi. El consideră eronat în acel moment că, România nu mai este aliata Antantei și în acest caz, își putea permite să nu mai ia în considerare revendicările românești, recunoscînd că, totuși competența de a examina aceste revendicări aparțineau Conferinței de Pace. De fapt, între timp România a reintrat în război alături de puterile aliate la 4 noiembrie 1918 ceea ce, infirmă aprecierile generalului francez.

O febrilă activitate diplomatică începe pentru înlăturarea acestei malefice clauze a convenției de armistițiu. Ionel I.C.Brătianu, șeful delegației române la Conferință, Victor Antonescu, ministrul României la Paris, Alex.Vaida Voevod, șef al delegației speciale a Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Marele Cartier General ai Armatei române, au precizat în fața Conferinței, a ministrului de Externe al Franței Stephan Pichon, a generalilor Berthelot și Franchet d'Esperey, a mareșalului Foch, a Consiliului interaliat de război de la Versailles, uriașa nedreptate ce s-a făcut României prin arbitrariul liniei demarcaționale. Linia fixată la 13 noiembrie nu ținea seama de realitățile etnice și istorice din Transilvania. Ea sfida hotărîrile impunătoarei adunări de la Alba Iulia.

Acest lucru este recunoscut și de importanți factori politici externi. De exemplu, în raportul întocmit de Horace Rumbold, ambasadorul britanic la Berna, adresat lordului Balfour, se subliniază că armistițiul „semnat de un guvern străin de Țara Românească, (guvernul ungar), împarte poporul român în două elemente ceea ce provoacă dificultăți și confuzii considerabile” Delegația română trebuie să ducă la Conferință o activitate susținută. Ziarul ieșean „Mișcarea” informa cititorii săi despre demersurile pe cale le-a făcut șeful delegației române în fața Conferinței la 31 ianuarie și 1 februarie 1919: „Brătianu a invocat următoarele considerente cu privire la Ardeal:

Pe baza tratatului de alianță de la 4 august 1916;

Pe baza că majoritatea populației este de rasă, cultură și tradiții românești […] s-a insistat asupra necesității […] de a stăpîni efectiv […] și teritoriul din Transilvania neocupat încă”.

Numai după ce argumentația a făcut proba justeței cererilor României „linia de armistițiu stabilită prin Convenția de la Belgrad a fost modificată în etape succesive” Trupele române obțin permisiunea de a trece linia Mureșului în urma unei inspecții pe care generalul Franchet d'Esperey o face diviziilor românești din Transilvania. Astfel la 24 decembrie 1918/16 ianuarie 1919 ele intrau în Cluj.

Cu toate acestea, trupelor nu li se îngăduie înaintarea lor în întregul teritoriu locuit în majoritate de români și reprezentat la Alba lulia. Linia de înaintare a trupelor române nu trebuie să depășească hotarele istorice ale Transilvaniei propriu zise. Noua linie de demarcație, Sighet – Ciucea – Zaur, trecea de-a lungul munților Apuseni lăsînd în afară teritoriile locuite de români ale Sătmarului, Bihorului, Aradului și Banatului întreg. Din nou o linie arbitrară. Nici aceasta nu ținea cont de realitățile etnice, istorice, de hotărîrile adunării de la Alba Iulia, împiedicînd realizarea aspirațiilor naționale. Starea de tensiune în care trăia populația românească îl determină pe generalul Berthelot, bun cunoscător al realității românești, să permită trupelor române ocuparea zonei Sighet – Baia Mare – Zalău. Violențele maghiare sunt o prezență ce nu poate fi ignorată.

În aceste condiții, delegația română condusă de Brătianu își intensifică eforturile la Paris pe lîngă Consiliul militar interaliat prezidat de mareșalul Foch, în scopul de a permite trupelor române „ocuparea întregului teritoriu la care avem dreptul prin tratatul de alianță din 1916”. În urma acțiunilor delegației române, a prezentării detaliate a situației, Consiliul militar aliat, de acord cu Consiliul suprem al Conferinței hotărăște la 26 februarie, stabilirea unei noi linii demarcaționale. Presa din orașul Ploiești anunța astfel stabilirea noii linii demarcaționale. „Noua linie este Arad – Șimandu – Salonta – Oradea Mare – Szeleghid – Cărei i Mari – Sătmar. De la linia aceasta spre nord se va fixa o zonă neutră de 40 km, care va fi ocupată de trupele franceze. Armata maghiară va fi nevoită să se retragă dincolo de zona neutră. Evenimentul este numit în presa românească a vremii „primul succes pe care l-a obținut delegația română la Paris”. Noua linie demarcațională era un pas înainte în recunoașterea drepturilor poporului român dar, ea lăsa încă, în afara ei importante teritorii românești. De aceea, la 8 martie delegația română transmite secretariatului Conferinței de pace un memoriu în care protesta împotriva liniei demarcaționale „care tăia în mod arbitrar teritorii românești și făcea dificilă și imposibilă viața acestei provincii unitare românești”.

De precizat că noua linie de demarcație Satu Mare, Oradea, Arad nu reprezenta în concepția Consiliului Suprem, hotărîrea definitivă în privința României. Astfel, Clemenceau îi declara lui Wilson cu această ocazie: „Linia trasată în Transilvania este dincoace de frontiera promisă românilor la 1916”. La rîndul său, ministrul de Externe francez Pichon arată, într-o convorbire cu reprezentanții Marilor Puteri: „Stabilirea acestei linii nu aduce prejudicii hotărîrii noastre finale asupra frontierei româno-ungare”. Trupele române se pregăteau să ia în primire noile dispozitive. În același timp, la 20 martie, șeful misiunii militare aliate la Budapesta, colonelul Vyx, remite contelui Karoly ordinul de a se retrage pe noua linie demarcațională. Hotărîrea este comunicată în numele generalului Franchet d'Esperey. Karoly nu a dorit să accepte nota prezentată de colonelul Vyx. Aceasta, adăugîndu-se serioaselor dificultăți de ordin intern, determină demisia guvernului chiar în acea zi, favorizînd preluarea puterii, două zile mai tîrziu, de către un guvern bolșevic (Alexandru Garbai – Bella Kun).

După ce au eșuat tentativele pe care noul guvern le-a făcut pentru ca o delegație maghiară să poată fi primită la Conferință, el decretează mobilizare generală și masează armata către estul țării. Detașamente ale armatei maghiare pătrund în zona neutrală. Spre sfîrșitul lunii martie se semnalează deja ciocniri în mai multe puncte ale zonei neutrale între armata ungară și cea română, în aceste condiții, pentru a se preveni o extindere a ciocnirilor maghiaro-române, Consiliul Suprem trimite la Budapesta pe generalul sud-african Jean Cristian Smuts, pentru a convinge guvernul maghiar să urmeze hotărîrile Conferinței. Sosind la Budapesta la 4 aprilie 1919, misiunea sa va eșua însă foarte repede, deoarece guvernul maghiar s-a dovedit intratabil. Bella Kun cerea ceea ce nimeni nu putea accepta: retragerea trupelor românești pe linia Mureșului.

În urma eșuării misiunii Smuts situația din zona neutră se înrăutățește. Luna aprilie cunoaște o extindere a ciocnirilor între trupele maghiare și cele române. Situația e cu atît mai gravă, cu cît forțele ungare au intrat în legătură cu forțele armate bolșevice ucrainiene, pentru acțiuni concertate împotriva României. Materializîndu-și planurile, forțele maghiare declanșează o puternică ofensivă în noaptea de 15-16 aprilie la posturile înaintate ale armatei române în Valea Someșului, la Ciucea și Țigani. Pentru a se pune capăt acestei situații, a se anihila provocările și amenințările trupelor maghiare și a-și crea un baraj natural în fața înaintării diviziilor maghiare, Marele Stat Major Român, cu consimțămîntul Antantei începe la 16 aprilie, contraofensiva pe toată întinderea zonei neutre – direcția Tisa.

La Paris, activitate febrilă. Preparativele pentru constituirea tratatului cu Ungaria erau avansate. Conferința își îndreptase atenția asupra redactării tratatului imediat după remiterea condițiilor de pace Germaniei, la 7 mai. Stadiul concret al lucrărilor permitea posibilitatea ca în a doua jumătate a lunii mai, delegația ungară să poată fi convocată pentru a examina condițiile de pace. La 8 mai, André Tardieu expune la reuniunea miniștrilor de Externe ai Statelor Unite, Angliei, Franței, Italiei și Japoniei, granițele ce s-au trasat României de către o comisie special constituită în acest scop. În aceeași zi în Consiliul celor patru, Wilson declara: „Am un rezumat pregătit de delegația americană referitor la stadiul actual al problemelor referitoare la frontierele vechiului teritoriu austro-ungar. Experți americani, francezi și englezi s-au pus de acord asupra chestiunii frontierelor privitoare la Bulgaria, Grecia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia”. Către sfârșitul lunii mai, se poate afirma că cea mai mare parte a clauzelor privitoare la tratatul cu Ungaria erau definitivate.

La 11 iunie 1919 Consiliul Suprem al Conferinței, și din dorința „de a pune capăt oricărei ostilități”, fixează frontiera între Ungaria și România. Patru comisii de experți francezi, englezi, italieni și americani au trasat frontiera româno-ungară. S-au examinat cele patru linii propuse și pe baza unui compromis s-a ajuns la înțelegere. Granița stabilită la 11 iunie părea delegației române dezavantajoasă mai ales în nord și în sud, în sensul că în aceste puncte ea se îndepărta mai mult de granița promisă înainte de intrarea României în război. Ea era în genere stabilită cu 20-30 km. în est față de granița stipulată prin tratatul din 1916. Convocat în fața Consiliului Suprem pentru a i se prezenta linia de frontieră româno-maghiară, Brătianu obiecta că frontiera nu ține cont de prevederile tratatului din 1916 și nici de cerințele economice și de securitate ale Transilvaniei. El mai declară că nu poate recunoaște valabilitatea ei cu atît mai mult cu cît are nevoie de un interval de 10-12 zile pentru a primi încuviințarea guvernului român.

Consiliul Suprem va respinge obiecțiile lui Brătianu, declarînd că orice discuție asupra acestei chestiuni era inutilă, întrucît în aprecierea Consiliului, granița era foarte aproape de cea înscrisă în tratatul din 1916. V.V.Tilea, autorul unei cărți despre activitatea diplomatică a lui Alex.Vaida Voevod la Conferință, aprecia că granița fixată în iunie 1919 „în linii mari încorporează aproape în întregime conaționalii noștri din părțile ungare”, chiar dacă mai rămân dincolo de ea localități cu majoritate românească, „ea a știut să soluționeze în mod satisfăcător” o problemă foarte grea cum e aceea a fixării unei linii de despărțire etnică.

După această dată discuțiile asupra semnării tratatului cu Ungaria se vor prelungi datorită situației deosebite din zonă. Ele se vor relua abia spre sfârșitul anului 1919 și începutul anului 1920. Discuțiile se vor purta atît la Paris cît și în capitala britanică și vor ridica noi și periculoase dificultăți delegației și intereselor românești la Conferință, suplimentate de această dată și de prezența delegației maghiare la dezbateri. Tratatul s-a semnat la 4 mai 1920. El recunoaște unirea Transilvaniei cu România. Deși în cercetarea întreprinsă nu am găsit o notificare expresă totuși, avem suficiente premise să facem afirmația că linia de frontieră fixată la 11 iunie 1919, este cea înscrisă în Tratatul de la Trianon, sau granița înscrisă în Tratatul de la Trianon, este cea fixată la 11 iunie, cu modificări neesențiale.

La 11 iunie 1919, Consiliul Suprem al Conferinței de pace de la Paris, a fixat linia de frontieră între România și Ungaria. De la această dată însă, și pînă la semnarea tratatului de pace cu Ungaria, s-a parcurs o etapă îndelungată de eforturi, tratative și dificultăți, asupra căreia vom insista în paginile următoare.

La 13 iunie 1919, Clemenceau, președintele Conferinței de pace, adresa guvernului de la București o notă oficială prin care arăta „că granițele descrise în telegrama aici alăturată vor fi granițele care vor despărți în mod permanent Ungaria de Cehoslovacia și România”. Probabil, ca o reacție a criticilor făcute de Brătianu, la ședința din 11 iunie, față de granița fixată, nota preciza că este cunoscut Consiliului Conferinței faptul că granița fixată „tăia căile ferate […], că exista un oarecare număr de mici rectificări de graniță care nu pot fi definitiv stabilite decît printr-o anchetă imparțială la fața locului”.

Tot la 13 iunie Clemenceau a adresat o notă și guvernului de la Budapesta care este înștiințat de frontierele fixate Ungariei, invitîndu-l să le respecte și totodată somîndu-l să înceteze operațiunile militare contra Cehoslovaciei. Guvernul Bella Kuhn își exprimă disponibilitățile față de posibilitatea invitării Ungariei la Paris, nuanțînd faptul că, permanent Ungaria a căutat să respecte hotărîrile aliaților ca și Convenția din 13 noiembrie 1918.

La 12 octombrie 1919 Consiliul Suprem notifica guvernului român că frontiera româno-ungară este definitivă, cu excepția unor mici rectificări locale efectuate pe teren de comisia interaliată ce va delimita linia frontierei. Același lucru este specificat României prin ultimatumul adresat în luna următoare.

Semnarea tratatului cu Ungaria se prelungește și datorită situației neclare din centrul și sud-estul Europei. Tratativele, întrerupte în timpul verii anului 1919, sunt reluate la Paris către sfârșitul anului. Nu se ajunge însă la o înțelegere, căci Ungaria căuta prin toate mijloacele revizuirea frontierelor sale în dauna statelor succesorale.

La 1 decembrie 1919 Ungaria este invitată în mod oficial la Conferință. Delegația maghiară sosește la Paris la 7 ianuarie 1920. Ea este condusă de contele Albert Apponyi și se compune din 7 comisari generali, 6 comisari, 38 experți, 6 consilieri politici, 15 secretari. La 14 ianuarie delegația maghiară remite Conferinței două note iar la 16 ianuarie, în fața Consiliului Suprem, Apponyi a contestat legitimitatea de autodeterminare a națiunilor oprimate din Austro-Ungaria, cerînd organizarea de plebiscite pentru părțile desprinse din Ungaria. Ideea plebiscitului încerca să deruteze Conferința în luarea deciziilor ei și să amîne semnarea tratatului, dacă nu era posibil modificarea lui. În realitate, deciziile de destrămare a Austro-Ungariei au fost adoptate prin mari adunări plebiscitare, fapt ce contesta de jure pretențiile delegației maghiare.

Delegația maghiară a prezentat Conferinței o voluminoasă documentație, cuprinzînd zeci de memorii, note, anexe, subordonate în esență necesității refacerii vechiului regat ungar, considerat singura formă de stat viabilă în această zonă a Europei.

La începutul anului 1920, dezbaterile pentru încheierea tratatului cu Ungaria vor intra în faza finală. Acum lucrurile au cîștigat în claritate, multe dintre cele mai spinoase probleme și-au primit lămurirea, documentarea și definitivarea. A fost suficient timp pentru a se convinge că majoritatea românească în Transilvania. susținută ca argument principal de delegația română la Conferință, este un fapt real, că actul de la 1 Decembrie exprimă voința națională, liber exprimată a întregului popor român. Pe de altă parte, frontierele ungare au fost date publicității. Astfel, acestei chestiuni, nu i se puteau aduce decît modificări de amănunt.

Trebuie arătat că delegația română, pe lîngă faptul că acum acționează într-o atmosferă ceva mai bine conturată, ea este tratată și cu mai multă încredere. Aceasta se datorează și faptului că avea în fruntea sa pe Alexandru Vaida-Voevod, semnatarul clauzelor asupra minorităților din Tratatul cu Austria. La începutul anului 1920, discuțiile asupra tratatului cu Ungaria au avut loc în capitala Marii Britanii. La Londra se poate constata o atitudine înțelegătoare – de altfel corectă – a cercurilor politice britanice față de problemele românești. De asemenea, și în rîndul presei britanice se poate observa că marile cotidiene arătau „interes și înțelegere cauzei românești”. Presa lua atitudine împotriva propagandei maghiare, arătînd că „s-a tolerat sub pretexte neînsemnate, prezența unor notorii agenți maghiari”. Această atitudine, se sublinia în presă, nu avea alt scop decît compromiterea cauzei drepte a României, Serbiei și Cehoslovaciei, aliații Marii Britanii. Atitudinea înțelegătoare a oficialităților britanice față de problemele românești se explică prin justețea drepturilor istorice, etnografice, naționale, a dreptului de liberă dispunere a popoarelor care dădeau dreptate României în mod indiscutabil.

Cu toate acestea, guvernul maghiar, departe de a-și reconsidera pozițiile, a încercat prin toate mijloacele, să obțină condiții cît mai bune în tratatul pe care trebuia să-l semneze, în dauna statelor vecine. Pretențiile Budapestei mergeau de la integritatea teritorială a Ungariei milenare pînă la cel puțin integritate economică. Pentru realizarea acestui scop, cercurile conducătoare maghiare lansează și o masivă și virulentă campanie propagandistică. Propaganda se desfășura mai ales în capitala britanică, în Statele Unite, în cercurile parlamentare și cele confesionale. Ea încerca prin știri false să arunce o lumină denaturată asupra realității românești și să-și susțină așa zisele necesități ale menținerii integrității vechii Ungarii. Se manevrau cuvinte mari: „Dreptate pentru Ungaria”, „Coroana Sf. Ștefan”. Se vorbea despre superioritatea civilizației ungurești în timp ce românii erau prezentați drept „barbari intoleranți, lipsiți de cultură și civilizație”.

Cele mai multe din argumentele delegației maghiare nu aveau o bază de susținere întemeiată. De pildă „experții” maghiari arătau că teritoriul Ungariei „în ansamblul său a căzut sub puterea ungurilor în secolul al IX-lea și în primii ani ai secolului al X-lea” și că „provinciile din nord și din est, precum și din Transilvania, erau, putem zice, nelocuite”. Motivînd necesitatea menținerii integrității Ungariei, propaganda maghiară vorbea de, „dezastrul de care va fi lovită Ungaria prin faptul că bazinul superior al rîurilor ce o udă nu va mai fi îngrijit cum trebuie și, deci Ungaria aflată pe cursul lor inferior, va suferi inundații”.

În fața Conferinței de Pace, delegația maghiară s-a prezentat, după mărturia lui N.Titulescu, semnatar al tratatului de la Trianon, „cu material documentar fără pereche”. Caracterul neprincipial al propagandei maghiare ca și cel al aranjamentelor de culise nu putea trece neobservat opiniei publice, în general, și celei românești, în special. Presa românească, ocupîndu-se de diferitele tentative ale conducătorilor maghiari de a se sustrage sau de a modifica unele clauze ale tratatului în dauna statelor vecine, dezvăluie cu vehemență metodele ce intrau în arsenalul uzanțelor maghiare.

Trebuie arătat că, din unele interese economice, anumiți reprezentanți ai cercurilor diplomatice și financiare din Anglia și Franța s-au pronunțat pentru unele soluții hibrid, sau retușarea frontierelor statelor succesorale Austro-Ungariei în favoarea Ungariei. Astfel, de o atenție anume s-a bucurat planul de formare a unei confederații danubiene cu caracter economic. În cadrul Conferinței, statele succesorale urmau să se oblige la exporturi de materii prime în Ungaria, în condițiile și la prețurile ce trebuiau să fie stabilite de o comisie mixtă cu sediul la Budapesta. Necesitatea confederației era motivată prin faptul că industria budapestană va fi lipsită de materiile prime pe care ea și le procura din vechile provincii. Nu era deloc un element neglijabil din punctul de vedere ai Occidentului, dispariția de pe harta Europei centrale, a acestui mare bloc politico-economic cu atît mai mult, cu cît în scopurile de război, dispariția dublei monarhii nu a fost nici un moment prevăzută. Acum apar state noi, altele se întregesc, iar altele sunt reduse la limitele lor firești. Viena și Budapesta ca centre ale bicentrismului politic și-au creat și o industrie corespunzătoare. Acum ele sunt puse în dificultate prin pierderea resurselor naturale din munții Cehiei și Ardealului, ca și a celor agricole ale Banatului și Crișanei. Cei mari au dorit să asigure condiții bune de viață economică în egală măsură celor ce ieri erau asupritori și asupriți. Numai că o astfel de colaborare apărea din perspectiva statelor eliberate mai mult decît odioasă. Rezistența lor va face ca din inițiativele de construire a Confederației economice, să nu se decidă decît posibilitatea încheierii de libere acorduri între părțile interesate.

Ceea ce a ridicat însă cele mai spinoase probleme au fost intențiile guvernului ungar, care, folosindu-se de ideea Confederației economice, a căutat prin toate mijloacele să atenueze clauzele tratatului, în eventualitatea că nu le putea răsturna. Ungaria a dorit ca prin intermediul Confederației să nu-și piardă cel puțin hegemonia în politica economică, în felul acesta cercurile conducătoare de la Budapesta ar fi putut dispune de materiile prime ale țărilor succesorale, și-ar fi dezvoltat ele industria în detrimentul tinerelor state, despuiate de propriile lor resurse și ar fi suplinit într-un fel vechea integritate politică și administrativă, alimentînd astfel cererile acțiunii revizioniste.

Spre sfârșitul anului 1919 și începutul anului 1920 Ungaria se dovedea dispusă să facă capitalului occidental cele mai umilitoare oferte din punctul de vedere al propriilor interese naționale, numai pentru a determina îmbunătățirea condițiilor de pace și de rectificare a frontierelor ei.

Capitala română a fost informată din străinătate, încă din decembrie 1919 despre iminența pericolului Confederației economice. Astfel, la 17 decembrie 1919, primul ministru al României, Alexandru Vaida-Voevod era informat printr-o telegramă din Paris despre marea propagandă desfășurată în capitala britanică pentru „unirea economică danubiană”. Două zile mai târziu, Bucureștiul era încunoștiințat și de legația română din Londra de propaganda proungară care „are tendința să impună statelor limitrofe Ungariei consecințe economice față de Ungaria care vor anula aproape rezultatele geografice ale Păcii de la Saint-Germain”. Nota cerea instrucțiuni față de propunerea ministrului ceh ca împreună cu sîrbii să se conceapă acțiuni comune de răspuns.

Aceste planuri ale Ungariei au găsit susținere, pentru că ele apăreau unor personalități engleze mai mult decît seducătoare. Ungaria oferise capitalului englez atît participarea cît și controlul industriei și a căilor ferate. În primăvara anului 1920, aceste planuri își găsesc în Franța un bun susținător. În explicarea acestui fapt, două aspecte rețin atenția: în primul rînd, Ungaria constată că Franța avea o poziție foarte puternică atît pe continent cît și la Conferință. Ungaria ajunge, astfel, repede la concluzia că o apropiere de Franța îi va fi foarte folositoare. În al doilea rând, schimbarea ce se produce în politica Franței, prin venirea lui G.Maurice Paleologue ca secretar general la ministerul de Externe, face să iasă la suprafața politicii franceze un grup ungarofil, în spatele căruia se găsea puternicul concern „Sehneider-Creuzot”.

Diplomația franceză a lăsat guvernului maghiar speranța că va putea obține revizuirea anumitor clauze ale tratatului, dacă Ungaria va acorda concesii trustului francez în căile ferate, la Banca de Credit General și la construirea unui port comercial la Budapesta. Guvernul francez promitea să facă concesiilor maghiare unele „contraservicii politice” cum ar fi: înarmarea armatei ungare, ușurarea condițiilor tratatului de pace, sprijinirea anumitor revendicări teritoriale. Pe această secvență, „guvernul francez îndeplinea rolul de exponent al grupului Sehneider-Creuzot”. Această tentativă avea în subsidiar pe lîngă scopurile economice și o tentativă de influențare politică. Poziția franceză față de Ungaria nu putea lăsa indiferente popoarele ce-și desăvîrșiseră sau constituiseră state naționale, în fața unor măsuri ce aveau să lovească suveranitatea lor națională. De aceea, riposta statelor interesate a fost puternică.

Referindu-se la acest aspect, un membru al delegației americane la Conferință arăta: „Dar astfel de sugestii (de constituire a confederației danubiene) nu aveau nici cea mai mică șansă de reușită, căci popoarele danubiene nu doreau să audă de astfel de probleme. În definitivele erau eliberate prin propriul lor efort, erau în întregime convinse de capacitățile lor, arzînd de ambiții naționale și se neîncredeau în mod instinctiv de orice idee de federație, ca de o servitute sau resurecție a acestei tiranii detestată sub care ele suferiseră atît de mult timp. Conferința nu avea nici dreptul nici puterea de a le impune o uniune pe care ele o repudiaseră. În virtutea principiului proclamat, al drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele, se impunea însăși voința națiunilor danubiene de a-și determina propriul destin. Au preferat destrămarea imperiului? Nimeni nu le putea refuza”. Statele interesate au făcut unitate din cauza lor și aceasta nu a fost în van. Ideea confederației își pierde după puțin timp în aderență și actualitate, iar după semnarea tratatului de la Trianon, ea nu mai are puterea de a mai reprezenta vreun pericol. Ea nu a îmbunătățit cu nimic condițiile pe care Ungaria trebuia să le accepte și nici nu a produs o modificare a Tratatului de la Trianon, ceea ce era cu „neputință”, după aprecierea aceluiași autor de origine maghiară.

Încă înainte de a se remite Ungariei proiectul de tratat, delegația acesteia condusă de contele Appony, înaintează Conferinței cererea de a nu se lua măsuri ce ar putea lovi viața economică a Ungariei, și mai ales să nu se desprindă nici un teritoriu de la această țară, fără ca populația să fie consultată prin plebiscit. Cînd, la 15 ianuarie 1920 i se remite Ungariei proiectul de tratat, contele Appony, printr-un discurs rostit în trei limbi, arată că Ungaria a fost statul cel mai crunt lovit prin condițiile ce se impun. El conchide, prin a cere din nou plebiscit – cerere ce se va transforma în leit-motiv pînă la semnarea tratatului, în teritoriile ce urmau să nu mai aparțină Ungariei. La 12 februarie 1920, cînd a răspuns condițiilor din proiectul de tratat, delegația maghiară a prezentat Conferinței 38 de note foarte dezvoltate. Cele mai multe dintre ele se ocupau de problema teritorială și în special de Transilvania și de problema României. Aceste note își propuneau să influențeze Conferința în favoarea intereselor maghiare. Despre conținutul și maniera redactării lor ne putem face o imagine fie și numai din titlul cîtorva dintre ele: „Combaterea românilor cu privire la structura naționalităților”, „Poate să subziste dominația română în Transilvania ?”, „Falsitatea aspirațiilor istorice ale românilor în lumina vechii istorii a Transilvaniei”, „Cum a trecut imperiul în mâinile românilor în toamna anului 1918”, „în loc de unul, trei state multinaționale”, etc.

Cu aceeași ocazie, contele Appony susținea că, prin condițiile ce-i sunt remise Ungariei, se distruge un stat cu existență milenară, că noile state, ce s-au format ori constituit acum, sunt la fel de complexe ca și Ungaria, că „se transmite hegemonie unor rase cu civilizație inferioară" și că „nu se ține seama de voința popoarelor care se transferă dintr-un stat în altul”.

Dar „argumentele" delegației maghiare nu puteau schimba convingerile factorilor de decizie. Spre exemplu, în aceeași zi de 12 februarie 1920, într-un discurs în Camera Comunelor, lordul Balfour arată că „frontiera dintre România și Ungaria a fost fixată de experți aliați”, în urma unor cercetări amănunțite și bine cugetate și cu dorința sinceră de a crea o frontieră justă pentru toate părțile.

La 25 februarie, România, Cehoslovacia și Iugoslavia au prezentat pentru prima dată Conferinței un memoriu comun, care a urgentat lucrurile întrucît, la 3 martie, Consiliul Suprem, care își desfășura activitatea în capitala engleză, a luat în discuție tratatul cu Ungaria.

În luna martie 1920 în cadrul discuțiilor pentru tratatul cu Ungaria, se depășea una din cele mai mari dificultăți. Despre ce era vorba? Au fost voci în parlamentul englez care s-au pronunțat pentru revizuirea granițelor statelor succesorale, în favoarea Ungariei. Aceste voci, erau îndeosebi reprezentante ale cercurilor financiare și industriale engleze. Ele se lăsaseră furate de promisiunile și avantajele propagate de magnații unguri, privitoare la industria budapestană, în schimbul susținerii lor în activitatea de „reconsiderare” a clauzelor tratatului. Din acest motiv, respectivele voci erau mai puțin interesate de aspectul realităților etnice, istorice și naționale, decît de alternativa obținerii unor profituri însemnate. Numai că tentativa de a capta un întreg guvern, o întreagă opinie publică pentru o cauză nedreaptă, era o acțiune ce nu putea fi decît sortită eșecului. Cea mai mare și influentă parte a guvernului, cele mai mari cotidiene au rămas convinse în mod ferm de temeinicia cererilor României. Cum altfel dacă nu prin puterea demonstrativă a adevărului, ar putea fi explicate prevederile Tratatului de la Trianon ? Erau probleme ce trebuiau soluționate odată pentru totdeauna. La obiecțiile unui deputat din Camera Comunelor, că granițele Ungariei nu ar corespunde realității, Balfour a răspuns că, dimpotrivă, „granițele sunt cele mai bune posibile și ele au fost stabilite ținînd cont de considerente economice, etnice și militare”.

Un susținător al revendicărilor ungare a fost și primul delegat al Italiei, Francesco Nitti, care, în mod bizar, a propus revizuirea în favoarea Ungariei a hotărîrii din 11 iunie 1919, prin care Conferința a fixat frontierele acestei țări. Delegația franceză și presa britanică au protestat cu promptitudine. De menționat că Italia avea anumite interese în zona Adriaticii, pe care dorea să și le asigure oferind compensații Ungariei și Iugoslaviei în dauna României. De altfel, argumentele delegatului italian se bazau pe faptul „că se trec mulți unguri în statele succesorale” și că ungurii sunt un popor superior ce nu ar merita un astfel de tratament.

La 8 martie, în conferința miniștrilor de Externe și a ambasadorilor, condusă de lordul Curzon, s-a pus capăt tuturor acestor tendințe. S-a hotărît cu fermitate: clauzele de ordin teritorial ca și cele de orice alt ordin nu pot suferi nici un fel de modificare. Toate argumentele ce s-au prezentat în favoarea revizuirii proiectului de tratat cu Ungaria au fost respinse ca nefondate.

La 6 mai, după ce a studiat toate notele, protestele, memoriile și contestațiile ungare, Conferința remite Ungariei un complex de trei acte ce cuprindea: o scrisoare de trimitere, răspunsul comisiei la toate notele ce i-au fost prezentate și textul definitiv al tratatului. În scrisoarea de trimitere, în privința semnării tratatului de la Trianon, Millerand sintetizează cum nu se poate mai bine istoria și politica cercurilor conducătoare maghiare față de naționalități pînă în acel moment ca și necesitatea reclamată de situația reală, de a se consființi noua stare de lucruri. Faptul că se arăta în scrisoare – anumite nuclee de populație maghiară se află în mase majoritare de altă naționalitate, nu poate da sub nici un motiv pretenția guvernului maghiar de a îngloba aceste teritorii. „O stare de lucruri chiar milenară, nu are temei să dăinuiască mai departe, cînd s-a constatat că e contrară dreptății”. Mai apoi, referindu-se la pretențiile conducătorilor maghiari în privința plebiscitului, scrisoarea arată că s-a respins această cerere a Ungariei, numai după ce Conferința s-a convins de realitatea etnică din respectivele teritorii. Se subliniază faptul că, în cazul unei consultări plebiscitare efectuată în condiții de libertate și neconstrîngere, ea nu ar duce la alte rezultate, căci „voința popoarelor s-a exprimat în zilele de octombrie și noiembrie 1918, cînd dubla monarhie se prăbușea, în sensul că populațiile de multă vreme obijduite, să se unească cu frații lor italieni, români, iugoslavi sau cehoslovaci". Se mai arată că vechea stare de lucruri, care a avut ca scop înăbușirea „glasului minorităților etnice" în condițiile noi pe care le trăia continentul european, nu mai putea rezista. Scrisoarea conchidea: condițiile ce i-au fost remise sunt definitive. Scriindu-i lui Take Ionescu, la 10 mai 1920, Nicolae Titulescu consemnează pozitiv scrisoarea lui Millerand, care trebuie apreciată pentru „principiile înalte ale justiției care l-au caracterizat” în redactarea ei. Totodată, Titulescu dorește să se asigure de faptul că textul scrisorii nu va fi interpretat de partea maghiară în sensul unor rectificări de frontieră favorabile ei.

La 16 mai, Appony protesta împotriva hotărîrii Conferinței și readucea în discuție ideea plebiscitului. Delegația maghiară refuză să semneze tratatul de pace și demisionează. La 17 mai, contele Teleki, ministrul de Externe, va notifica Conferinței că Ungaria va semna tratatul de pace.

Inevitabilul se produce. La 4 iunie 1920, lon Cantacuzino, ministru de stat și Nicolae Titulescu, fost ministru și secretar de stat, care în calitate de prim delegat al României la Conferință, mărturisea într-o scrisoare din 4 mai 1920, „sunt hotărît a-mi lua rolul în serios”, își puneau, din partea României semnătura alături de ceilalți reprezentanți ai puterilor aliate, pe Tratatul cu Ungaria. Din partea Ungariei au semnat Gaston D.Benard, ministrul Muncii și Ocrotirii Sociale și Alfred Drasche-Lazăr de Thorda, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar.

Tratatul are 364 de articole. El este împărțit în XIV părți ce pot avea secțiuni, capitole, în mod obligatoriu articole, care au sau nu anexe, cu unul sau mai multe paragrafe. Tratatul conține un preambul, iar ia sfîrșit Protocolul și Declarațiunea.

În preambulul tratatului, se constata noua calitate a Ungariei de stat național, în urma dispariției monarhiei Austro-Ungare. Preambulul lăsa să se înțeleagă partea de vină ce-i revenea Ungariei în declanșarea războiului, „care își are originea în declarația de război emanată la 28 iulie 1914 de către fostul Guvern Imperial și Regal al Austro-Ungariei". Ca premise ale încheierii tratatului, se enumerau cererea guvernului austro-ungar de încheiere a armistițiului la 3 noiembrie 1918 semnat apoi de Budapesta la 13 noiembrie, dorința Puterilor Aliate și Asociate de a încheia războiul precum și dorința acestora de a face loc „unei păci trainice, drepte și durabile". Finalul preambulului desemnează plenipotențiarii statelor semnatare ale tratatului.

În prima parte a tratatului s-a introdus ca parte integrantă, ca de altfel și în celelalte tratate ce s-au încheiat la Conferința Păcii, Pactul Societății Națiunilor. Aceasta s-a făcut „pentru dezvoltarea cooperării între națiuni și pentru a le garanta pacea și siguranța”.

În partea a doua sunt fixate frontierele Ungariei. Punctul 3 al art.27 fixează frontiera cu România. Ea este aceeași cu cea existentă și astăzi. Articolele următoare acestei părți, arătau detaliile tehnice ce se impuneau respectate pentru ducerea la bun sfîrșit a trasării pe teren a frontierei de către comisiile ce se vor constitui (art.29), prioritatea textului în raport cu harta în caz de neînțelegere (art.28), formalitățile necesare (art.35) etc.

Clauzele politice europene fac obiectul celei de a treia părți. Secțiunea a III-a a acestei părți se referă la România. Pentru delimitarea pe teren a frontierei fixate, o comisie formată din 7 membri (5 numiți de puterile aliate și cîte unul de Ungaria și România), trebuia să se constituie la 15 zile după semnarea tratatului. Ungaria se obliga să renunțe în favoarea României, la toate drepturile și titlurile ce aparținuseră fostei monarhii Austro-Ungare înaintea războiului în Transilvania (art.45-46) etc. în spiritul rezoluției de la Alba-lulia”, România își lua angajamentul (prin art.47) de a semna un tratat cu privire la ocrotirea minorităților și ia libertatea tranzitului.

Secțiunea a IV-a (Protecția minorităților) cuprindea drepturile cetățenilor unguri ca și a celor de o altă naționalitate. Tuturor cetățenilor din Ungaria li se garanta libertatea de conștiință și de folosire a limbii materne. Secțiunea a VII-a preciza maniera de adoptare și de transferare a naționalității. „Orice persoană (arăta art.61) avînd indigenat (pertinenza) pe un teritoriu făcînd parte din teritoriul fostei monarhii austro-ungare va dobîndi, deplin drept și cu excludere a naționalității ungare, naționalitatea statului (naționalitatea are aici sens de cetățenie), ce execută suveranitatea asupra zisului teritoriu". Secțiunea a VIII-a consemna schimbările pe care le suferise continentul european pînă la acea dată și obligativitatea Ungariei de a le recunoaște.

Partea a IV-a a tratatului, se referă la „interesele ungare în afară de Europa" (art.79-98) și prezintă mai puțină importanță pentru România.

Clauzele militare, navale și aeriene, fac obiectul celei de a V-a părți a tratatului. Ele prevăd obligativitatea armatei ungare de a se demobiliza la trei luni după intrarea în vigoare a tratatului (art. 102). Serviciul militar obligatoriu se desființa, iar armata nu se va putea constitui pe viitor decît prin înrolări voluntare (art. 103). Numărul total al forțelor armate nu va putea depăși 30.000 de persoane (art. 104). Se mai preciza maniera de recrutare și instrucție (art.109-110), de organizare și funcționare a școlilor militare (art.111-112). Vasele de război erau confiscate (art.120), aviația militară interzisă (art. 128).

Partea a VI-a preciza tratamentul și condițiile de restituire a prizonierilor de război (art. 144-154) și modalitățile de îngrijire a mormintelor (art. 155-156).

Partea a VII-a prevedea obligativitatea Ungariei de a preda puterilor aliate, cetățenii unguri ce în timpul războiului au comis acte contrare legilor militare internaționale pentru a fi judecați. Prevederile se extindeau și asupra teritoriilor ce mai înainte au făcut parte din Austro-Ungaria.

Reparațiile fac obiectul părții a VIII-a. Art.161 arăta responsabilitatea Ungariei de a fi pricinuit aliaților „toate pierderile și toate pagubele… ca urmare a războiului care le-a fost impus de agresiunea Austro-Ungară" și a „aliaților ei". Valoarea pagubelor suferite de aliați, trebuia să fie fixată de Comisia reparațiilor, ce avea datoria de a examina totodată și reclamațiile guvernului maghiar (art. 162-163). Se recunoștea că resursele Ungariei nu sunt îndestulătoare dar, cu toate acestea „Ungaria își lua angajamentul ca să repare toate pagubele cauzate" (art. 162).

Referitor la România, cea de a IX-a parte (Clauze financiare) arăta la punctul 1 al art.186: „Fiecare dintre statele cărora li s-a transferat un teritoriu al fostei monarhii austro-ungare și fiecare din statele create în urma dezbinării acestei monarhii, inclusiv Ungaria, vor trebui conform tratatului de față să-și asume răspunderea unei părți din datoria fostului guvern ungar". Statele cărora li s-a transferat un teritoriu ce aparținuse monarhiei bicefale „vor dobîndi toate bunurile ce aparțineau guvernului ungar" (art.191). Ungaria se obliga să renunțe la stipulațiile tratatului de la București și Brest-Litovsk și a „transfera în mod respectiv fie Romniei, fie Principalelor Puteri Aliate și Asociate, orice instrumente monetare, bani, valori și instrumente negociabile sau produse, pe care le-a primit prin executarea tratatelor sus zise " (art.193).

Partea a X-a, Clauze economice, prevedea printre altele posibilitatea încheierii unor acorduri comerciale între statele succesorale, pentru procurarea de materii prime necesare industriei. Aceste pertractări urmau să se efectueze în viitoarele șase luni de la intrarea în vigoare a tratatului. În caz că nu se putea ajunge la o înțelegere directă, statul doritor putea face apel la comisia reparațiilor, care avea atribuțiunea de a grăbi realizarea acestor acorduri (art.207, pct.6).

Ungaria se obliga a recunoaște valabilitatea tuturor tratatelor pe care fosta monarhie le-a încheiat cu Rusia, sau cu orice alt teritoriu ce a făcut parte mai înainte din Rusia, cît și cu România înainte de 28 iulie 1914.

Referindu-se la navigația aeriană, partea a Xl-a stipula că aeronavele statelor aliate vor putea zbura și ateriza în spațiul ungar fără nici un fel de restricție și că se vor bucura de același tratament ca și cele ungurești (art.260).

Partea a XII-a cuprindea dispoziții pentru „porturi, căi pe apă și căi ferate" și prevedea liberul tranzit pe apă sau cale ferată a mărfurilor și persoanelor aparținînd puterilor aliate, indiferent dacă erau sau nu limitrofe Ungariei (art.268). Comisia Europeană a Dunării intra în vechile ei atribuțiuni și „numai singurii reprezentanți ai Marii Britanii, Franței, Italiei și României, vor face singuri parte din această Comisie" (art.285). Ungaria pierdea-controlul asupra zonei Turnu Severin – Moldova Nouă (art.288-289). Se mai prevedea necesitatea asigurării circulației cînd o cale ferată trecea prin teritoriul altei țări. În acest sens, art.302 „garanta trecerea directă în fiecare sens prin teritoriul ungar a trenurilor românești având o tracțiune și echipe românești" pentru secțiunea Salonta Mare – Arad.

Penultima parte a tratatului, a XIII-a, se referea la muncă și ca și prima parte, a fost introdusă în toate tratatele încheiate la Conferință. Ea prevedea necesitatea adoptării unor măsuri pentru îmbunătățirea și ușurarea condițiilor de muncă, protejarea muncii minorilor și femeilor, fixarea zilei de muncă de 8 ore, necesitatea concediilor, asistența socială etc.

Ultima parte, a XlV-a, se referea la „Clauze diverse” conținînd și încheierea.

Tratatul cu Ungaria respecta în general structura celui cu Germania iar clauzele lui consemnează starea de stat înfrînt a Ungariei. Tratatul a trebuit să țină cont de realitățile din Europa centrală, sancționînd formarea statului național maghiar.

Clauza cea mai importantă pentru România a fost înscrisă în art.27, punctul 3, care stabilea linia de frontieră ungaro-română. Frontiera stabilită între România și Ungaria, corespundea în linii generale, liniei etnice ce delimitează cele două popoare. Acest lucru este de altfel recunoscut, de cei mai serioși autori unguri, în lucrările lor care cuprind perioada 1867-1918.

Dar, și după 1918, au fost istorici maghiari care au scris în spiritul adevărului istoric. De exemplu, în 1933, Francisk Eckhart, profesor la Universitatea de la Budapesta, într-o sinteză istorică combătea tezele exagerate despre „Regatul Sf. Ștefan”, pe care conducătorii unguri le-au folosit în susținerea revendicărilor lor naționale: „Să nu ne închipuim că au populat cuceritorii țara întreagă. Numărul lor, poate și din cauza înfrîngerii în patria de mai înainte, era prea mic pentru aceasta. Teritoriul ocupat de ei se potrivea aproximativ cu cel stabilit prin pacea de la Trianon, la care a fost redusă după 1000 de ani Ungaria Mică . Chiar mai recent, în 1974, într-o istorie a Ungariei apărută la Budapesta în limba franceză, deși se făceau unele serioase rezerve, se recunoaște totuși că, Tratatul de la Trianon a dat satisfacție justelor aspirații ale minorităților naționale .

Un alt autor sublinia că Ungaria de la Trianon, sub raport etnic și lingvistic este mult mai unitară decît Ungaria de dinainte de război. Și nu trebuie uitat că, granița etnică trebuie să o traseze pe cea politică, sugera Mihail Sadoveanu, la tribuna Senatului român.

Un mare merit în stabilirea frontierei ungare îl are însăși Marea Adunare Națională de la Alba lulia care „a delimitat în linii generale fruntariile occidentale ale statului român potrivit criteriilor naționale". Semnarea Tratatului de la Trianon, este un moment important pentru că, „pentru noi acest tratat este cel mai important (din cele încheiate la Conferință ) fiindcă consacra unirea cu țara mamă a celei mai numerice ramuri din cele eliberate de sub jug străin, îndreptîd astfel nedreptățile săvîrșite în timpul secolelor de către stăpânii țării care nu voiau să aplice principiile libertății și dreptății față de supușii lor, a majorității absolute din aceste ținuturi”.

După semnarea Tratatului de la Trianon, se sublinia în presa vremii, România nu mai avea de formulat revendicări teritoriale la adresa Ungariei. Ea trebuia să se îngrijească de consolidarea ei lăuntrică, să fie puternică, pentru a putea răspunde oricăror tentative dusmănoase.

„Trianonul” nu a făcut decît să consemneze o stare de fapt și să o sancționeze. El nu a favorizat România, ci a aplicat corect și a recunoscut o realitate. „Trianonul" nu a reprezentat un dar al celor mari. El este transpunerea în lege a voinței popoarelor din centrul și sud-estul Europei de a repara o greșeală, ce nu mai trebuie să dăinuiască. El apare românilor ca un act firesc care trebuia să vină. De aceea el trece în istorie ca o completare. Alături de cel cu Austria, tratatul cu Ungaria, consemnează noua stare din centrul și sud-estul Europei prin desprinderea lor (Austria și Ungaria – n.ns.) de teritoriile locuite de alte naționalități, asupra cărora nu aveau nici un drept.

Cum s-a observat, după 1 Decembrie 1918 în calea realizării năzuinței naționale s-au interpus multe și dificile obstacole. Mai întîi clauzele armistițiului de la Belgrad, apoi, au urmat eforturile depuse de delegația română la Paris, pentru a se recunoaște necesitatea stăpînirii efective a teritoriilor ce la 1 Decembrie s-au unit cu Țara. A urmat acțiunea de contracarare a puternicei propagande antiromânesti susținută de cercurile conducătoare maghiare. Nu trebuie de asemenea neglijată, acțiunea de lămurire a Conferinței, a cercurilor politice și guvernamentale occidentale, a opiniei publice internaționale pentru justețea aspirațiilor României.

La Conferință au fost discutate principii fundamentale ce au ghidat și determinat hotărîrile acesteia. Cel mai important dintre toate a fost dreptul popoarelor de a dispune de ele însele. Or, în acest sens, populația românească din Transilvania se pronunțase în modul cel mai hotărît și solemn prin Adunarea de la Alba lulia.

Hotărîrii de la Alba lulia i se adăugau drepturile istorice, naționale, etnografice ce înclinau în mod irevocabil balanța în sensul aspirațiilor naționale ale poporului român, ale însăși evoluției istorice. România nu a dus o campanie propagandistică ca să deformeze realitățile și să lovească în vecinii săi. Ea a militat cu toate puterile pentru a i se recunoaște un drept istoric și de fapt.

În încheierea tratatului de la Trianon, Marile Puteri și nu România, au jucat rolul principal. Și dacă se pot face unele reproșuri Marilor Puteri în încheierea tratatelor de pace, se pot face în special în stabilirea clauzelor economice și financiare și mai ales, în tratatul cu Germania, dar, în nici un caz nu se pot face reproșuri în stabilirea clauzelor naționale, căci, principiul naționalităților a triumfat la Conferința Păcii.

Transilvania, provincie milenară românească, în care elementul românesc era în majoritate covîrșitoare, din proprie inițiativă și voință, a luat la 1 decembrie 1918 decizia istorică de a se uni cu Țara. La Paris, s-a semnat valabilitatea acestui fapt. Realitatea de fapt, era recunoscută pe plan internațional și de drept.

2.4. Problema Banatului în fața Conferinței de Pace de la Paris din anii 1919-1920. Tratatul de la Sevres (10 august 1920).

În studiul dat mi-am propus să mă refer succint la activitatea diplomatică a delegației române, prezentă la Conferința Păcii, cît și a lucrărilor acestei conferințe, în privința recunoașterii drepturilor României în Banat, aspect concretizat în așa numitul tratat al frontierelor, semnat la 10 august 1920, la Sèvres. Acest aspect este analizat tangențial în istoriografia română, motiv pentru care vom încerca o refacere a clișeului evenimentelor acestei probleme.

După cum este cunoscut, o dificultate în clarificarea situației Banatului la Conferința Păcii, a constituit-o și faptul că la Paris s-au emis două concepții românești asupra acestui teritoriu. Ionel I. C. Brătianu, prim ministru și șeful delegației române la Conferință, semnatar al tratatului din 1916, reprezenta poziția oficială și susținea dreptul de suveranitate al României asupra întregului Banat. Tratatul din 1916 prevedea prin art. 4 că granița sud-vestică a României va urma talvegul Dunării.

A doua poziție era afirmată de Take Ionescu, care susținea ca partea vestică a Banatului să fie cedată Regatului sîrbo-croato-slovean. Nefăcând parte din delegație, poziția lui rămînea neoficială, dar se bucura de un mare credit. Take lonescu a sosit în capitala franceză în ultimele luni ale războiului și a fost președintele Comitetului Național Român de la Paris. El trecea drept un mare politician. Era legat prin anumite interese de oamenii politici și de afaceri occidentali și se bucura de simpatia lor. El era înzestrat „cu cîteva calități foarte necesare atunci: insinuant, capabil, amical, cunoscut de toți englezii și de toți francezii, se vîra oriunde, avea succes oriunde, era crezut”. În întrevederile sale cu diverși politicieni atît la Londra, cît și la Paris, și-a dat seama de intențiile acestora și s-a convins că marile puteri nu vor recunoaște valabilitatea tratatului din 1916. În această situație, fiind omul rezolvării, „cu minimum de riscuri” și „maximul de avantaje materiale și practice”, Take Ionescu s-a pronunțat pentru cedarea Torontalului, partea de vest a Banatului, Serbiei, urmărind, în același timp, formarea unui bloc de alianță al tuturor țărilor noi, care la Conferință să-și valorifice mai bine drepturile lor.

Delegația sîrbă, pretindea în mod constant ca, partea vestică a Banatului, în care populația sîrbească era precumpănitoare, și în unele cazuri, chiar partea centrală cu Timișoara și Vîrșețul să fie atribuită statului iugoslav. Diferendul româno-iugoslav în problema Banatului a împietat relațiile dintre cele două delegații la Conferința Păcii într-un moment cînd, se punea cu maximă stringență nevoia unei strînse conlucrări.

Situația era destul de delicată, pentru că, așa cum se arăta în parlamentul român, „am fost frați de martiraj cu acești sîrbi de sute de ani, iar în timpul marelui război, sîngele lor cu al nostru s-a amestecat și ne-am făcut frați de cruce pe vecie". În această situație delicată se impuneau discuții directe cu delegația sîrbă, o conciliere a celor două puncte de vedere românești, o rezolvare a acestei probleme în interesul ambelor popoare. Dar, Ion I.C.Brătianu „nu dorea să știe de angajamentele pe care și le asumase Take Ionescu în privința Banatului”, toată colaborarea lor la Paris reducîndu-se la schimbul unei cărți de vizită. Neînțelegerile între cei doi politicieni au dus la diminuarea puterii revendicative a delegației române, subminînd autoritatea cererilor reprezentantului oficial al României, căruia oricînd i se putea reproșa că „nu întreaga Românie apăra tactica d-lui Brătianu”.

Acestea erau cele două poziții românești exprimate, în privința Banatului, încă înaintea deschiderii Conferinței de pace. În continuare ne propunem să urmărim evoluția tratativelor în cadrul lucrărilor Conferinței.

La 11 ianuarie 1919, primul ministru român, părăsea capitala, îndreptîndu-se spre Paris pentru a participa la tratativele de pace. Două zile mai tîrziu, el se oprea la Belgrad, pentru a sonda punctul de vedere sîrbesc în problema Banatului, și a-l face cunoscut pe cel românesc. În convorbirea pe care a avut-o cu principele regent, viitorul Alexandru I, Brătianu i-a prezentat convingerea lui că, Dunărea era singura graniță capabilă să evite în viitor procese între noi și sîrbi, că aceasta nu ar constitui un act inamical din partea României și că, ar fi nenorocit să trasăm sub înrăurirea unor factori vremelnici o chestiune care poate ușura sau compromite pentru totdeauna dezvoltarea relațiilor între cele două popoare. Principele Alexandru i-a mulțumit pentru sinceritatea sa și i-a declarat cu aceeași sinceritate că Belgradul nu putea să rămână la graniță și că, poporul sîrb din Banat avusese o prea mare parte în dezvoltarea națională a Serbiei, pentru a putea fi părăsit. Principele îi mai spunea că, de fapt, în privința Banatului, Take Ionescu se înțelesese cu reprezentanții săi. Pasici și Trumbic. Adoua zi, după această convorbire, Brătianu comunica la București, că Take lonescu „a compromis grav interesele noastre în Banat”.

La 20 ianuarie 1919, în Consiliul Suprem al Conferinței a avut loc cea dintîi analiză a situației Banatului. Au fost invitați reprezentanții României și Regatului sîrbo-croato-slovean pentru a-și expune pozițiile. Brătianu a cerut ca întreg teritoriul cuprins între Dunăre și Tisa să fie acordat României. El și-a argumentat cererea pe baza tratatului de alianță din 1916, pe caracterul geografic și economic unitar al provinciei. Din punct de vedere geografic și economic, arăta delegatul român, Banatul era o regiune compusă din două părți complementare, ce nu putea fi despărțită. Cele două părți își furnizau reciproc ceea ce-i lipsea celeilalte. Delegatul sîrb Veșnici arăta că Serbia nu putea recunoaște valabilitatea tratatului din 1916, pentru faptul că acest tratat s-a încheiat fără participarea sa. Pe de altă parte, arăta Veșnici, Curtea de la Viena a promis autonomie sîrbilor din Banat încă după revoluția din 1848-1849. În fața argumentelor reprezentanților sîrbi, Brătianu a intervenit și a arătat că, statul român se angaja să acorde minorității sîrbești din Banat drepturile necesare pentru protecția ei și că România își lua angajamentul, în mod solemn, de a garanta granițele și capitala Regatului. Totodată, Brătianu a cerut evacuarea Banatului de către trupele sîrbești.

Neputînd rezolva această problemă și observînd divergența pozițiilor celor două delegații, Consiliul Suprem a hotărît să înainteze problema Banatului spre studiere, Comisiei teritoriale a Conferinței de pace. Comisia teritorială și-a început activitatea la 25 ianuarie 1919. Ea era condusă de André Tardieu. Comisia a cerut celor două delegații să prezinte cîte un memoriu asupra Banatului. La 29 și 31 ianuarie, Consiliul Suprem a analizat din nou problema Banatului. Delegația română a insistat asupra angajamentelor luate de aliați în 1916, argumentînd istoric, economic și geografic necesitatea nedivizării acestei provincii. Delegația sîrbă recunoscînd că Banatul are, într-adevăr, două părți demonstra că ele sunt cu totul deosebite. Partea de șes nu era altceva decît prelungirea cîmpiei sîrbești, spuneau sîrbii, astfel ea trebuia să revină Serbiei. În ședința din 31 ianuarie, delegații sîrbi au propus ca partea de vest a Banatului să fie supusă unui plebiscit. Prin această propunere delegații sîrbi căutau să-l pună pe Brătianu în dificultate; plebiscitul fiind o propunere ce se putea respinge mai greu și care ar fi demonstrat un refuz al acceptării principiului naționalității. Brătianu a arătat că propunerea trebuie analizată și a continuat să-și susțină poziția de nedivizare a regiunii.

Presa românească, a făcut loc în paginile sale problemei Banatului. Poziția ei a fost constantă, ea a susținut permanent poziția primului ministru al țării. A făcut referiri și a argumentat, prin tratatul din 1916, caracterul istoric și economic, a oferit statistici, a adus la cunoștință cititorilor ei, poziția favorabilă, a unor personalități politice occidentale, a presei străine, în privința drepturilor integrale asupra Banatului. Ridicîndu-se problema plebiscitului, presa românească considera că acest principiu trebuie să fie folosit și în Valea Timocului unde erau 300.000 de români. Acordarea Banatului întreg României, ar reprezenta o compensație pentru românii de pe această vale. Aceasta va obliga România să acorde drepturi naționale minorităților sîrbești, iar Serbia să acorde drepturi românilor din Timoc. „Această egalitate de tratament a minorităților naționale va fi cheia echilibrului intereselor reciproce, va asigura armonia raporturilor dintre cele două state”, aprecia presa românească.

Consiliul Suprem a refuzat să acorde Banatul după prevederile tratatului din 1916, arătînd că trebuie judecat după principiul etnic. Comisia teritorială a decis ca partea vestică a Banatului să fie atribuită Regatului sîrbo-croato-slovean, iar cea estică, României. La 1 februarie 1919, Brătianu protesta împotriva acestei hotărîri. S-a decis trimiterea unei delegații, pentru a studia situația acestei regiuni la fața locului. În rapoartele delegației, Serbia era învinuită de penetrația militară în regiune fără consimțământul aliaților, penetrație care a complicat situația.

La 8 februarie 1919, în ședința Comitetului de experți, însărcinat cu trasarea frontierelor, s-au făcut propuneri pentru stabilirea graniței în Banat. Reprezentanții Italiei au făcut cele mai dezavantajoase propuneri și aceasta în scopul de a micșora pretențiile sîrbești la Fiume și în Adriatica. Ei propuneau ca frontiera să treacă de-a lungul munților, lăsînd în afara statului român județul Torontal și cea mai mare parte din județul Timiș. Propuneri dezavantajoase au făcut și delegații americani. Ei nu dețineau o informare corectă. Linia propusă de ei, atribuia partea nordică a Banatului, cu Timișoara, Ungariei, iar cea sudică, cu Becichereșul Mare, Vârșeț, Biserica Albă și Baziaș, Serbiei. României îi era rezervat ceva mai mult decît județul Caraș Severin. Cea mai favorabilă linie au propus-o englezii. Ei au tras o linie ce pornea de la vărsarea Mureșului în Tisa și care traversa în diagonală Banatul, ajungînd la vest de Baziaș, lăsînd României Timișoara, Vârșeț, Biserica Albă, Alibunar și Baziaș. O propunere de compromis au făcut membrii delegației franceze. Linia propusă de ei era mai dezavantajoasă decît cea engleză și corespunde în linii mari cu linia de graniță, astăzi în vigoare.

Discuțiile asupra propunerilor făcute au continuat în toată luna februarie. Sîrbii folosind statistica falsificată maghiară din 1910, susțineau că în Banat românii locuiau într-o proporție de 14,6% ceea ce era în totală contradicție cu realitatea. În realitate, configurația etnică a regiunii era următoarea: români 592.049, sîrbi 284.329, maghiari 221.509 etc. Pe districte, situația era următoarea: românii aveau superioritatea absolută în 18 districte și superioritate relativă în două, germanii aveau superioritate absolută în 4 și relativă în 8, sîrbii – superioritate absolută în 3 și relativă tot în 3, maghiarii aveau superioritate absolută într-un district. Precizăm că datele sunt oferite de statisticile oficiale maghiare.

La ședința din 8 februarie, Brătianu cerea ca trupele sîrbești din Banat să fie înlocuite cu trupe franceze, iar printr-o scrisoare din 21 februarie, adresată ministrului de Externe francez, Pichon, președintelui Comisiei teritoriale, Tardieu, și delegatului american House, argumenta această cerere, prin violențele armatei sîrbești în Banat. În ședința Comisiei teritoriale din 28 februarie, s-a hotărât să se stabilească granița în conformitate cu propunerea făcută de englezi. Această hotărîre a nemulțumit ambele delegații. Delegația română persista în a pretinde tot Banatul iar, delegația sîrbă era nemulțumită de frontiera trasată. Bucurîndu-se de o mare popularitate din partea aliaților, sîrbii au reușit să obțină rediscutarea hotărârii din 28 februarie.

La 13 martie, Comisia teritorială revenea asupra hotărîrii, și adopta propunerea franceză. Brătianu a protestat împotriva acestei hotărîri. Ministrul de Externe francez, Stephan Pichon îl încuraja discret asigurîndu-l de sprijinul său. Presa ploieșteană informa cititorii săi că unele publicații ca „La France” și „L'echo de Paris” susțineau interesele românești.

La 15 martie 1919, premierul român trimitea cîte o scrisoare primului delegat italian, Orlando și delegatului american, House în care protesta împotriva hotărîrii Comisiei, revendicînd Banatul întreg. În ambele scrisori, Brătianu făcea referiri la poziția lui Tardieu, care „arată cît de firească și necesară este revendicarea Banatului de către România”. Scrisoarea către Orlando, o făcea în numele justiției cît și a „prieteniei frățești". Lucrurile nu erau încă definitive. Președintele S.U.A., Wilson, la reuniunea Consiliului Suprem din 22 aprilie, susținea, spre surprinderea delegației sîrbe, că pentru stabilirea graniței în Banat trebuie avută în vedere propunerea făcută de delegația engleză la 8 februarie. La 5 mai, Brătianu expunea verbal, încă o dată, cererile României în privința Banatului. El arăta că „România nu ar sta la îndoială să primească propunerea ce Conferința ar putea-o face, a unui plebiscit al întregii populații din Banat”, iar în privința securității Belgradului, guvernul român era dispus să ofere garanții sub controlul Ligii Națiunilor. După acest expozeu, șeful delegației române, depunea pe birourile Conferinței un detaliat memoriu, memoriu ce făcea o analiză exhaustivă a problematicii Banatului, a argumentației sîrbești și a poziției României în contextul în care „ideea unei împărțiri este pe cale de a fi primită”. Brătianu arăta că „după cum românii au renunțat odinioară și sunt gata să renunțe și pe viitor la 300.000 conaționali din Nord Estul Serbiei, tot astfel sîrbii vor trebui să renunțe la cei 220.000 conaționali din Banat”. În privința liniei de despărțire a Banatului, care „ar trece la răsărit de Biserica Albă, Vârșeț și Kikinda”, ea „este absolut arbitrară” din toate punctele de vedere: „ea desparte din masa etnică românească două județe legate direct cu această masă și avînd o majoritate românească: Vârșeț 49,1 % români față de 14,3% sîrbi și Alibunar 51,3% români față de 40,3% sîrbi, precum și alte două districte cu majoritate germană, dar în care elementul român este superior celui sîrb și în „legătură directă cu masa etnică românească: Jimbolia și Banloc”.

La acțiunea din 5 mai 1919, Conferința îi răspundea primului delegat român că, Banatul va fi judecat după principiul național. Tratativele au continuat. Consiliul Miniștrilor de Externe primea, la 23 mai, raportul comisiei de experți pentru delimitarea frontierei între România și Regatul sîrbo-croato-slovean. S-a hotărît soluția de compromis propusă de francezi care, obținuse deja cîștig de cauză la 13 martie. Linia de frontieră adoptată după propunerea franceză, lăsa în partea sîrbă Vârșețul și Biserica Albă.

În această perioadă s-au făcut propuneri cu un caracter ideatic: ca România să cedeze Bulgariei o parte din Cadrilater cu Bazargic și Balcic, în schimbul cărora Bulgaria să cedeze Serbiei regiunea Vidinului locuită de români. În urma acestui schimb, Serbia să renunțe la Torontal, Banatul întreg urmînd să revină României. Aceste inițiative au rămas fără rezultat. Ele complicau situația, neputînd da o rezolvare clară, iar pe de altă parte „ar fi lăsat impresia, că nu ținem la posesiunea Cadrilaterului, fără să fi contribuit efectiv, după cum aprecia un istoric, la mărirea șanselor noastre în chestia Banatului”. Pe întregul teritoriu al țării au avut loc mari manifestații, la care au participat zeci de mii de oameni care, s-au pronunțat pentru recunoașterea drepturilor integrale în Banat. Se dădeau amănunte despre manifestațiile din București și din Ploiești.

Linia de frontieră stabilită la 23 mai era comunicată guvernului român și sîrb la 13 iunie 1919. Consiliul Suprem își dădea avizul la 21 iunie. Frontiera româno-sîrbă era practic stabilită. De acum, lucrurile erau clare. Soluția împărțirii Banatului a fost impusă de marile capitaluri occidentale, care au găsit în Serbia un important debușeu. La începutul lunii iulie 1919, Consiliul Dirigent de la Sibiu, trimitea la Lugoj pe Octavian Crâșmariu, să solicite lui Franchet D'Esperay o intervenție pe lîngă comandamentul armatelor aliate, pentru a da ordin trupelor sîrbești să se retragă dincolo de linia frontierei. La 28 iulie începea operațiunea de retragere a trupelor sîrbești, Banatul împreună cu Timișoara, trecînd în observația trupelor franceze care, aveau misiunea de a-l preda armatei române.

În această perioadă, relațiile sîrbo-italiene au cunoscut o înrăutățire, datorită diferendelor de la Adriatica. Serbia a preferat o apropiere de România, motiv pentru care în luna august, propunea pentru partea vestică a Banatului plebiscitul, sau neutralizarea unei zone largi de-a lungul frontierei. Relațiile româno-sîrbe urmau calea normalizării, intrînd pe făgașul lor firesc, acela al înțelegerii, bunei vecinătăți și prieteniei.

La 10 august 1920, la Sèvres s-a încheiat Tratatul dintre S.U.A, Anglia, Franța, Japonia pe de o parte și România, Regatul Sîrbo-croato-slovean, Polonia, Cehoslovacia pe de altă parte. El era o completare a Tratatelor de la Trianon și Saint Germain, care consființeau dispariția imperiului Austro-ungar. Tratatul din 10 august 1920, punea capăt diferendului în problema Banatului, soluționînd durabil acest aspect al relațiilor româno-iugoslave. Argumentele delegației sîrbe bazate pe neparticiparea ei la semnarea tratatului din 1916, tratat ce o obliga să accepte o hotărîre străină pentru un interes propriu, pe faptul că Belgradul rămînea pe frontieră, susținute pe o superioritate numerică a elementului sîrb în comparație cu cel românesc, în extremitatea vestică a Banatului, corespundeau întocmai realității. În cazul Banatului se impunea, credem, din partea delegației române o atitudine mai flexibilă, de altfel realistă, care să poată duce la rezolvarea situației, în mod echitabil, pe bază de înțelegere în conformitate cu principiul național.

Pe de altă parte, de ce nu ar fi interpretat Brătianu, care era un bun cunoscător a „celor mari", și prin prisma unui bun negustor, care cunoscîndu-și bine interesele, cerea preț mai mare, pentru a putea obține în ultimă instanță, atît cît i se cuvine? O conciliere a punctului de vedere takist cu cel brătienist, în această problemă, ar fi însemnat un cîștig însemnat. Presa vremii a susținut poziția oficială. Soluționarea problemei Banatului corespundea intereselor și drepturilor celor două popoare, favorizînd pe mai departe perpetuarea bunelor relații, împletite de-a lungul timpurilor.

2.5. Recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu România. Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920.

Istoricul relațiilor româno-ruse, de mai bine de două sute de ani, cunoaște multiple modalități de exprimare. Evoluția lor a fost marcată decisiv de confruntarea dintre cele două mișcări profund antagoniste, care își au originea la începutul secolului al XlX-lea: naționalismul românesc și expansionismul rus. Anexarea Basarabiei, în 1812, de către Imperiul Rus a pus începutul unei probleme care nu și-a găsit soluția definitivă nici pînă astăzi. Firește, dorința românilor de a se integra într-un stat unitar i-a situat în opoziție față de Rusia țaristă, care îngloba un teritoriu național ce le aparținea pe drept. Diferența punctelor de vedere, prin care cele două părți își justificau drepturile asupra Basarabiei, denotă că problema teritoriului dintre Prut și Nistru devenea piatra unghiulară a relațiilor romîno-ruse. Atît Congresul de Pace de la Paris din 1856, cît și cel de la Berlin din 1878 au demonstrat iremediabilitatea pozițiilor celor două părți în ceea ce privește Basarabia.

Primul război mondial (1914-1918) a schimbat profund datele problemei. Naționalismul românesc își găsea expresie în formula optimă de conviețuire a tuturor românilor în hotarele unui stat național, fapt realizat în 1918. În acest sens, noul stat român nu-și dorea decît recunoașterea realității politice create, care să-i ofere stabilitate în eforturile sale de integrare a provinciilor istorice. Alții erau parametrii expansionismului rus. Imbrăcînd haina internaționalismului, Rusia Sovietică, pe lîngă consecințe de ordin intern, a generat o incertitudine în relațiile internaționale, cunoscută sub denumirea „problema rusă”. Noțiunea desemna complexitatea problemelor ce au apărut ca urmare a destrămării Imperiului Rus și a căpătat, după lovitura de stat bolșevică din 1917, dimensiuni incerte. Tangența problemei basarabene cu cea rusă dădea României motive de neliniște din două considerente esențiale. Primul era generat de reacția statului sovietic față de Unirea Basarabiei cu România.

Aflată la etapa inițială a dinamismului său revoluționar, Rusia Sovietică, inevitabil, trebuia să ajungă la o confruntare cu noul stat român, care încadra și Basarabia. Intrarea trupelor române în Basarabia, la începutul anului 1918, a fost percepută la Moscova ca prima intervenție a Antantei împotriva statului sovietic și, prin nota din 26 ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului rupea legăturile diplomatice între Rusia Sovietică și România. După Unirea Basarabiei cu România, teritoriul dintre Prut și Nistru a continuat să fie considerat de către Moscova ca teritoriu sovietic. Chiar dacă relațiile diplomatice dintre cele două țări vor fi reluate în 1934, problema Basarabiei a marcat natura raporturilor sovieto-române pe parcursul întregii perioade interbelice.

Cel de-al doilea motiv de neliniște al României viza modul în care urma să fie privită Unirea Basarabiei cu România la apropiata Conferință de Pace de la Paris. Fără pretenția de a detașa problema Basarabiei de ansamblul chestiunilor românești discutate la Conferința de Pace de la Paris, trebuie să recunoaștem că ea a avut o nuanță cu totul specială, fiind determinată de soluționarea „problemei ruse”, în general. La Paris, România urma să trateze problema Basarabiei în mod separat, deoarece provincia dintre Prut și Nistru nu aparținuse unui stat inamic Antantei, cum era cazul Transilvaniei, Bucovinei și Banatului, teritorii aflate în componența Imperiului Austro-Ungar, ci intrase în hotarele unui fost stat aliat. Situația României se mai complica și prin aceea că Rusia nu participa la conferință și, din acest motiv, în tratativele vizînd problema rusă, plenipotențiarii aliați au aplicat o stratagemă care le-a asigurat inițial propriile interese și abia mai tîrziu au procedat la soluționarea propriu-zis a „problemei ruse”.

La Conferința de Pace, delegația română avea ca argumente ale legitimității suveranității României, asupra teritoriului dintre Prut și Nistru, hotărîrea Sfatului Țării, drepturile istorice asupra acestei provincii, răpită Moldovei în 1812, caracterul ei etnic și etnografic românesc, voința poporului de a se uni cu România. Dar, delegația română a întâmpinat dificultăți din partea marilor puteri în ceea ce privește recunoașterea valabilității actului din 27 martie 1918. Una dintre marile dificultăți a constat în faptul că guvernul sovietic nu era recunoscut și nu avea reprezentanți oficiali la Conferință, discutîndu-se și hotărîndu-se în absența unor delegați ai lui. De asemenea, recunoașterea unirii Basarabiei a fost utilizată de marile puteri ca mijloc de presiune și șantaj, pentru a putea mlădia atitudinea și poziția României în alte probleme, ca de exemplu, negocierile pentru Tratatul cu Ungaria și cele referitoare la protecția minorităților, comerțului și tranzitului. Tot în sensul dificultăților, trebuie adăugat că rezolvarea acestei probleme implica din punct de vedere internațional, unele interese europene și chiar mai largi, în privința raporturilor însuși dintre marile puteri.

În esența ei, situația Basarabiei nu impunea discuții și tratative contradictorii. Ea se desprinsese din Imperiul țarist în virtutea principiului liberei dispuneri a popoarelor de propria lor soartă, principiu proclamat de Revoluția din Octombrie și de care au mai uzitat Polonia, Finlanda, Lituania și Georgia. Pe de altă parte, caracterul provinciei era în mod indiscutabil românesc. Conform recensămîntului din 1918 Basarabia (44.000 Km2) avea 3.000.000 locuitori din care 2.000.000, ceea ce reprezintă 66%, erau români. Proporția celorlalte naționalități era următoarea: evrei 270.000 (9%), ukrainieni 210.000 (7%), ruși 85.000, români rutenizați 75.000, germani 70.000; țigani 65.000; bulgari 60.000; cazaci 35.000, polonezi 20.000. Aceste din urmă naționalități care nu atingeau cifra de 100.000 dădeau împreună o proporție de 18%. Acest lucru era cunoscut la Conferință. Raportul oficial al căpitanului John Caba, membru al comisiei Hoover, arăta că în Basarabia românii erau în proporție de 65-66%. Ocupîndu-se de studiul acestei probleme, istorici de prestigiu în domeniul relațiilor internaționale, ajungeau la aceeași constatare: superioritatea de netăgăduit a românilor în provincie. Astfel J.B.Duroselle afirmă că: „66% din locuitorii țării (ai Basarabiei ) erau de limbă română”, iar Pierre Renouvin întrebîndu-se în a sa Istorie a relațiilor internaționale, „cui aparține preponderența în Basarabia?”, răspundea: „Românilor, fără îndoială, ei formează aproape 2/3 din populație”. Iată de ce la Conferință nu ar fi fost cazul unor tratative îndelungate pentru Basarabia. Guvernul sovietic nu a dorit însă să recunoască dreptul populației basarabene, de a se uni cu Țara. El a negat superioritatea numerică a românilor din provincie, susținînd că cei ce vorbesc limba română, erau ruși românizați. În perioada anilor 1856-1878, cînd Moldova și apoi România a stăpânit cele trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad și Ismail, susțineau sovieticii, s-a produs o puternică colonizare românească, fapt care ar fi dus la românizarea populației ruse. Guvernul sovietic mai susținea că membrii Sfatului Țării nu au fost aleși, că hotărîrea lor nu ar fi corespuns opiniei publice, motiv pentru care solicitau plebiscit. Se negau drepturile istorice asupra Basarabiei, afirmîndu-se că în 1812, Rusia n-a smuls această provincie de la România, ci a „eliberat-o” de sub turci.

Delegația română a combătut aceste teze, arătînd că Sfatul Țării era un rezultat al revoluției sovietice și că el a votat unirea Basarabiei, unirea a fost în conformitate cu voința populației, că actul de la 27 martie era un caz tipic în care popoarele și-au exprimat dreptul de a dispune de ele însele, motiv pentru care marile puteri nu puteau să nu recunoască un drept incontestabil.

În ceea ce privește procesul desprinderii unor teritorii de Imperiul țarist, trebuie arătat că, el era privit diferențiat de către marile puteri. Desprinderea Poloniei și recunoașterea independenței sale, era recunoscută de toți aliații, pe cînd în situația celorlalte state, punctele de vedere nu mai concordau. Americanii, fiind legați de Finlanda prin unele interese economice susțineau necesitatea recunoașterii independenței sale, dar, nu erau pentru recunoașterea acestui principiu în Basarabia, Estonia și Lituania. Pe aceeași linie, se găseau, la un moment, și unii politicieni francezi, raliați în jurul lui R.Poincaré, care se opuneau „fărîmițării Europei Orientale”, care, ar fi dus, susțineau ei, la instabilitatea acestei zone.

Pentru clarificarea lucrurilor, s-a impus publicarea unor articole în presă, a unor broșuri, redactarea unor memorii către Conferință. Conferința însăși a creat comisii speciale, care au cercetat problemele controversate. În general, aceste comisii au lucrat conștiincios și cu simț de răspundere. În problema Basarabiei nu era nevoie de prea multe tergiversări căci, dreptatea era în mod evident de partea României. Un susținător al drepturilor României în privința Basarabiei a fost E.Martonne, profesor la Sorbona. În calitate de referent al Conferinței pentru chestiuni geografice și etnice, el a făcut o călătorie de anchetă în Basarabia, cu prilejul căreia s-a convins de caracterul românesc al provinciei. De aceea el a susținut cu toată puterea și toată autoritatea convingerilor sale, cauza României.

Membrii Conferinței s-au convins repede de faptul că poziția României era cea care corespundea adevărului. Astfel, la 11 iunie 1919, la Quai d'Orsay, în ședința în care s-a discutat problema Basarabiei, André Tardieu citind raportul comitetului pentru problemele teritoriale arăta: „Comitetul luînd în considerație aspirațiile generale ale populației Basarbiei și caracterul românesc ale acestei regiuni, din punct de vedere geografic și etnic, ca și argumentele istorice și economice, se pronunță în favoarea alăturării Basarabiei la România”. Susținători ai punctului de vedere rus, căutau însă prin toate mijloacele, să împiedice realizarea revendicărilor delegației române, a hotărîrii și voinței poporului român.

Chiar în ziua părăsirii Conferinței de pace, Brătianu a susținut, încă o dată, drepturile României în această provincie. La Quai d'Orsay la 2 iulie 1919, orele 16, sub președinția lui Tardieu se desfășura întrunirea Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe. Pentru susținerea intereselor guvernului sovietic a fost ascultat Maklakov, fost ambasador al Rusiei ia Paris. El era însoțit de Krupenski, fostul mareșal al nobleței din Basarabia, Vasili și Schmidt, adversarii cei mai hotărâți ai unirii Basarabiei. Aceștia nu aveau învestitura oficială din partea guvernului sovietic și așa cum observa un istoric „se reprezentau pe ei înșiși”. Maklakov arăta că Basarabia nu poate fi despărțită de Rusia fără consimțământul acesteia, că înțelege să se unească cu România numai județele care erau moldovenești, că era nevoie de un plebiscit pentru a consulta voința populației, întrucît votul Sfatului Țării ar fi fost fără valoare, acesta fiind o adunare bolșevică.

Este de precizat că, același Sfat al Țării era catalogat de reprezentanții noii diplomații sovietice drept o adunare a marilor proprietari. Primul ministru român, răspunzînd lui Maklakov a declarat că: „Sfatul Țării exprima voința poporului" iar votul acestuia „a fost în deplină libertate". Legalitatea acestui Sfat – arăta Brătianu – putea fi cu atît mai puțin pusă la îndoială, cu cît în aceiași fel se constitusseră Adunările Generale ale Cehoslovaciei și Poloniei care au exprimat voința popoarelor lor. La întrebările reprezentantului Statelor Unite, R.Lansing, dacă „România este dispusă să accepte un plebiscit în Basarabia ?", Brătianu a răspuns că „nu putea consimți la acest lucru, nu pentru că s-ar fi temut de rezultatele plebiscitului, ci pentru că ar fi produs o tensiune care ar fi pus în pericol ordinea” de-abia stabilită cu atîta trudă în provincie. Delegatul român, mai arăta ministrului de Externe american că „stăpînirea Basarabiei de către Rusia ar fi o perpetuare a unui anacronism. Ea a fost pentru Imperiul rus – continua Brătianu – o etapă în drumul spre Constantinopol”. După această pledoarie în susținerea drepturilor țării sale, Brătianu a părăsit Conferința.

Abordarea problemei Basarabiei la Conferința de Pace a scos la iveală două elemente esențiale: 1) valorile sale permanente, de ordin istoric, geografic și etnic, oprimate în secolul al XlX-lea, dar care au reapărut în baza puterii naturale o dată cu revoluția rusă, valori care au fost recunoscute de civilizația europeană; 2) considerațiile de natură politică legate de apartenența Basarabiei la problema rusă și relațiile României cu Marile Puteri, care au tratat problema Basarabiei în funcție de interesele lor în alte probleme. Analiza acestor două aspecte explică de ce, în ajunul deschiderii Conferinței de Pace, justețea alipirii Basarabiei la România nu trezea nici o îndoială Marilor Puteri, iar ulterior, pe parcursul desfășurării lucrărilor, această problemă a fost transformată într-un caz special.

La Conferință, care și-a deschis lucrările la 18 ianuarie 1919, România se prezenta ca stat unitar național, constituit din teritoriile locuite dintotdeauna de români. Actele fundamentale care legitimau acest statut rezidau din hotărîrile plebiscitare din martie, noiembrie și decembrie 1918, precum și din convențiile încheiate în august 1916 cu Antanta, în baza cărora România participase la războiul unității naționale. În ceea ce privește Basarabia, recunoașterea ei ca provincie românească nu trezea nici o îndoială României, dacă luăm în considerare atitudinea Aliaților.

Consimțămîntul Franței privind Unirea Basarabiei cu România există încă din momentul intrării trupelor române în această provincie. Georges Clemenceau afirma în ajunul deschiderii Conferinței, în legătură cu statutul României la viitoarele tratative, că „s-au petrecut evenimente de care nu putem să nu ținem cont, și faptul că problema Basarabiei se va reglementa în favoarea României constituie un element care nu poate fi neglijat”.

La rîndul lor, S.U.A., care s-au prezentat la Paris bine pregătite, în documentul din 21 ianuarie 1919 a Intelligence Section din Comisia Americană de Experți opinau: „Se recomandă ca întreaga Basarabie să fie alipită la statul român. Basarabia a aparținut în trecut României și este predominant românească după caracterul ei”. Această concluzie venea în urma cercetărilor efectuate de Inquiry Commision și memorandului Cobb-Lippman din 28 octombrie 1918, care recunoșteau caracterul românesc al provinciei.

Un interes deosebit prezenta și studiul elaborat la 10 februarie 1919, de către Foreign Office-ul britanic. El recomanda ca în tratativele generale de pace de la Paris „să se recunoască Unirea deja împlinită a Basarabiei cu România”, invocоnd următoarele argumente: 1) provincia făcuse parte, pînă la 1812, din componența Moldovei; 2) Sfatul Țării, ca instanță democratic aleasă, declarase independența și stabilise condițiile de unire a Basarabiei cu România; 3) românii constituiau 60-65% din populația provinciei. Astfel se prezenta Unirea Basarabiei cu România în cercurile competente aliate, însă evoluția tratativelor de la Paris a arătat că aceste concluzii veneau în contradicție cu principiile oportunismului politic. Duplicitatea Marilor Aliați a creat multiple fluctuații, dintre care două se desprind tranșant. Parte integrantă a revendicărilor românești, problema Basarabiei a figurat, într-o primă etapă, în politica generală a Aliaților față de Rusia. Aceasta a durat pînă în 2 iulie 1919, cînd Ion I. C. Brătianu, primul-ministru al României, părăsea Conferința de Pace de la Paris. În continuare problema Basarabiei era pusă în dependență de soluționarea generală a problemei românești, devenind un mijloc de presiune asupra guvernului de la București.

O dată cu strîngerea inelului intervenționist în jurul Moscovei și încrederea Aliaților în victoria forțelor antibolșevice, are loc o schimbare și în modalitatea de abordare a problemei ruse. Deliberarea ei era suspendată, deși inițial, conform spiritului care domina lucrările conferinței, nu exista nici o îndoială asupra soluționării ei. Speranțele aliaților într-o victorie a forțelor antibolșevice erau legate de înlocuirea regimului sovietic cu un guvern național rus, cu care urma să se trateze, iar problemele care aveau tangență cu chestiunea rusă urmau să fie rezolvate o dată cu soluționarea generală a acestei chestiuni.

În asemenea circumstanțe, urma să discute delegația română recunoașterea Unirii Basarabiei cu România la Conferința de Pace de la Paris. Analizînd diferența opiniilor privind tranșarea problemei Basarabiei între Comisia pentru problemele române și iugoslave, instanță în a cărei competență intra studierea condițiilor istorice, etnice, geografice și economice în soluționarea problemelor teritoriale, și Consiliul miniștrilor de Externe ai Puterilor Aliate, care prezenta instanța politică a Conferinței, ajungem să constatăm că, în soluționarea problemei Basarabiei, delegația română a avut de înfruntat nu numai inconsecvența Consiliului Suprem, ci și atitudinea pe care acesta a adoptat-o față de aspectele ce se interferau cu cele rusești.

La 6 aprilie 1919, prin raportul către Consiliul Suprem Aliat, Comitetul pentru studierea problemelor teritoriale se pronunța pentru Unirea Basarabiei cu România, estimînd însă că, din punct de vedere juridic, separarea Basarabiei de Rusia era imposibilă fară consimțămîntul acesteia din urma. Însă, recomandările Comisiei, aprobate de forul teritorial central, vor fi blocate de Consiliul miniștrilor de Externe în ședința din 8 mai 1919. La insistențele secretarului de stat american R. Lansing, Consiliul a respins raportul, delegatul american fiind de părerea că Conferința de Pace nu are competența deciziei asupra teritoriului unui stat cu care Puterile Aliate n-au fost în război. Din acest motiv, R. Lansing a cerut să nu se facă modificări în teritoriul rus fară consimțămîntul unui guvern rus, repetînd observațiile lui W. Wilson privind posibilitatea recunoașterii regimului Kolceak drept guvern legal, pentru a reprezenta Rusia la Conferința de Pace.

În mai 1919, în Europa se spera la o schimbare de regim politic în Rusia, în urma unei victorii decisive a lui Kolceak. La 26 mai 1919, se convine asupra unui acord între Puterile Aliate și Kolceak privind condițiile conform cărora urma să fie recunoscut guvernul rus:

Recunoașterea independenței Finlandei și Poloniei;

Soluționarea problemelor referitoare la Estonia, Letonia, țările Caucazului și regiunii Transcaspice, în consultare și colaborare cu Societatea Națiunilor;

În ceea ce privește Basarabia, „dreptul Conferinței de Pace de a hotărî soarta părților românești ale Basarabiei va fi recunoscut”

După cum arăta istoricul și juristul Al. Boldur, sub aparența respectului principiului naționalităților, Conferința recurgea la un mijloc uzitat, foarte cunoscut în vechea practică internațională și care consta în soluționarea problemelor naționale printr-un compromis fracționînd teritoriul național.

Spre regretul delegației române, această inconsecvență a aliaților a mers și mai departe, căpătînd forma cea mai aberantă în cadrul ședințelor Consiliului Suprem din 1-2 iulie 1919, cоnd s-a discutat problema frontierelor orientale ale României. Președintele Comisiei Teritoriale A. Tardieu a dat citire Raportului Comitetului pentru Problemele Teritoriale, care, conform principiului autodeterminării și în baza drepturilor istorice, etnice și geografice, recunoștea alipirea Basarabiei la România. La ședința Consiliului din 2 iulie 1919, desfășurată sub președinția lui A. Tardieu, au luat parte: R. Lansing – din partea Statelor Unite, A. J. Balfour – din partea Angliei și T. Tittoni din partea Italiei. Partea română era reprezentată de Ion I.C. Brătianu, N. Mișu, C. Diamandy și I. Pelivan. La ședință a fost invitată și o delegație rusă în frunte cu Maklakov, secondat de Krupenski și Schmidt. Obiecțiile lui Brătianu privind statutul acestei delegații erau firești, dar numai pentru delegația română, deoarece Puterile Aliate recunoscuseră statutul oficial al acestei delegații ca reprezentanți ai guvernului lui Kolceak.

Înainte ca Ion I.C. Brătianu să fie introdus la ședință, Consiliul Suprem a găsit de cuviință să dea ascultare lui Maklakov. Memorandumul prezentat de acesta menționa că numai patru județe basarabene (Chișinău, Orhei, Soroca și Bălți) sunt moldovenești, celelalte fiind locuite de minorități. Municipiile Basarabiei nu recunosc încorporarea lor la România, iar Sfatul Țării este emanația sovietelor soldățești și țărănești. Trupele române, în opinia lui Maklakov, au fost invitate în Basarabia de către ruși pentru restabilirea ordinii(!!!). În continuare, delegatul rus afirma că Unirea a fost votată doar de 46 de deputați din cei 160 prezenți, iar moldovenii sunt nemulțumiți de tratamentul romănilor, cerînd organizarea unui plebiscit pentru cele patru județe. Celelalte erau excluse din discuție, fiind locuite de neromâni.

După discursul delegatului rus, R. Lansing a remarcat că, practic, problema consta în a ști dacă o decizie privind Basarabia ar putea fi plasată în vreun tratat de pace. A. Tardieu a notat că în ajun li se permisese reprezentantului rus și celui român să se prezinte. Dacă ei nu se vor înțelege, ceea ce era de așteptat, Consiliul ar fi fost forțat să caute o soluție: „Ar fi fost dificil, arăta delegatul francez, să se facă un tratat cu Romвnia, dacă una din frontierele sale nu ar fi fost în siguranță". R. Lansing a fost de acord cu aceasta, dar a subliniat că, dacă se va lua o hotărîre în acest sens, el nu va adera, făcînd această preîntоmpinare pentru a nu produce nici o impresie falsă.

La intrarea delegației române, A. Tardieu 1-a chestionat pe Ion I.C. Brгtianu în privința autorității votului Sfatului Țării, la care Lansing, intervenind, a dorit să știe cum va putea fi realizată viitoarea consultație populară a Basarabiei. Primul-ministru român a răspuns inițial lui Tardieu, afirmând că Sfatul Țării a exprimat în toată libertatea voința majorității populației basarabene, iar la intrarea românilor în Basarabia, Sfatul Țării se afla deja în funcțiune. Ion I. C. Brătianu a căutat să precizeze că armata română a fost invitată de autoritățile locale și de reprezentanții Ucrainei, iar Basarabia este o țară completamente românească și numai aristocrații ruși și bolșevici sunt nemulțumiți de reforma agrară și regimul român. Delegatul american 1-a оntrerupt din nou, dorind să afle dacă Brătianu face obiecții față de un plebiscit în Basarabia. Faptul a declanșat o polemică aprinsă între Brătianu și Lansing. În răspunsul său, Brătianu s-a pronunțat categoric împotriva ideii organizării unui plebiscit, pentru că acesta ar crea o stare de agitație și chiar o revoluție. Aceasta nu din cauza că ar avea cea mai mică îndoială asupra rezultatului unui plebiscit, ci pentru că în momentul de față el nu ar putea fi decît o consultare între bolșevici și partizanii ordinii. „Sunt, în principiu, contra oricărui plebiscit în Basarabia, declară Brătianu, pentru că Basarabia este românească și istoricește și etnicește, pentru că în mod liber și-a exprimat tendința de a fi unită cu România și pentru că plebiscitul ar face să continue stările de agitație și neliniște”.

A.Tardieu a pus capăt acestei polemici, transformată într-un calvar pentru delegația română, mulțumind lui Brătianu pentru explicațiile ce le oferise. Înainte de a părăsi ședința, Ion I.C. Brătianu a ținut să arate în ultimele sale cuvinte că ține să învedereze, în termeni expresivi, nenorocirile pe care România și le-a atras din partea rușilor și se miră că se putea înfățișa o tîrguială cu privire la o provincie răpită în întregime României de aceiași ruși, care, după dreptate, ar trebui să-i plătească astăzi mult mai scump dezastrele ce i le-a pricinuit.

Primul-ministru român a încercat, cu insistență și în repetate rînduri, să obțină o hotărîre a Consiliului Suprem cu privire la Basarabia. Expunînd cauza întreagă a României, Ion I.C. Brгtianu a pledat, cu ocazia unor discuții generale, și pentru recunoașterea reunirii Basarabiei, dar, cu toate eforturile depuse, nu a reușit să obțină de la Consiliul Suprem o hotărîre favorabilă în acest sens. Se pare că, la ședința din 2 iulie 1919, Consiliul Suprem a dorit să arate o dată în plus guvernului Brătianu că chestiunea Basarabiei nu era încă soluționată, iar hotărîrea fiind în mîinile lui poate fi și defavorabilă României.

În aceeași seară, primul-ministru român părăsea Parisul, declarînd presei franceze: „Sunt constrîns a părăsi puterea nu din cauza Banatului și Basarabiei, care sunt încă chestiuni nerezolvate. Dar plec pentru că sunt convins că România nu va putea accepta clauzele cu privire la minorități, care vor limita suveranitatea ei și care se vor introduce în tratatul cu Austria”. După plecarea lui Ion I.C. Brătianu de la Paris, România a adoptat o poziție intransigentă față de hotărîrile conferinței. Membrii Consiliului Suprem s-au manifestat sub diferite forme împotriva guvernului român, cerînd evacuarea trupelor române din Ungaria și continuînd pregătirile pentru semnarea Tratatului de Pace cu Austria și a Tratatului minorităților.

Începînd cu acest moment, chestiunea Basarabiei a devenit o parte integrantă a problemelor soluționarea cărora era condiționată de conciliatorismul României, solicitat de Marile Puteri atît în chestiunile privind Tratatul minorităților și a ocupației românești în Ungaria, cît și a celor privind celelalte probleme românești la conferință. După cum arată Ioan Pelivan, conjunctura și atmosfera generală de la conferință, fiind defavorabile românilor, bineînțeles că nici chestiunea Basarabiei, care era una din numeroasele probleme românești, nu putea fi privită bine. Mai mult chiar, la Conferință a reapărut, într-o formă, ce-i drept, mai atenuată, sistemul de compensații, utilizat deja la 1878, dîndu-se de înțeles delegației române că va obține mai ușor recunoașterea Basarabiei, dacă va ceda Bulgariei Cadrilaterul.

Însuși A. Tardieu declarase delegației române că România are la creditul său Basarabia, iar la debit – semnarea tratatului cu Austria și o mică concesie bulgarilor în Cadrilater.

Problema Basarabiei a fost ridicată de nenumărate ori în legătură cu celelalte probleme românești. În ședința Consiliului celor zece din 8 septembrie 1919, cînd s-a discutat problema tratatului dintre România și Ungaria, delegatul italian T. Tittoni a declarat că România poate fi satisfăcută de posedarea de facto a Bucovinei și a Transilvaniei fară recunoașterea acestora de jure, deoarece nici Austria, nici Ungaria nu vor contesta mult timp deținerea acestor provincii. În problema Basarabiei însă, este cert că, dacă România nu va obține drepturile sale prin tratat, Rusia, cînd se va reface, va tinde să obțină Basarabia. În acest moment, România va avea nevoie de ajutorul Puterilor Aliate și Asociate, iar acesta este un argument pe care România nu-1 poate neglija.

Este semnificativă, în această ordine de idei, discuția purtată de A. Saint-Aulaire cu regele Ferdinand, la 10 septembrie 1919, asupra semnării Tratatului minorităților propus României. Regele a exprimat speranța că Romănia va putea semna tratatul care îi este propus, cu unele amendamente de formă referitoare, în special, la preambul și la „situația privilegiată” a evreilor. In ceea ce privește fondul problemei, regele a declarat că încăpățînarea nu este o stare de spirit politică, el personal străduindu-se, după demisia guvernului Brătianu, de a constitui un guvern care să reprezinte țara prin largul său caracter național animat de tendințe conciliante. La rîndul său, Saint-Aulaire a ținut să arate că, în eventualitatea acestor tendințe, s-ar putea obține avantajul unui titlu legal pentru noile provincii, iar în reglementarea problemei Basarabiei – hotărîri mai favorabile Antantei.

Această declarație, deși făcută într-o discuție particulară, conține în sine două nuanțe. Pe de o parte, ea vine să confirme condiționarea de către Puterile Aliate a soluționării problemelor teritoriale de semnarea tratatului cu Austria și cel al minorităților. Pe de altă parte, problema Basarabiei era formulată în termeni separați de problema celorlalte provincii. Ea a continuat să fie privită în contextul unui viitor tratat cu Rusia, incertitudine ce a creat dificultăți atît delegației române, cît și situației Basarabiei.

La 10 decembrie 1919, în urma înțelegerilor și concesiilor făcute atît de Consiliul Suprem, cît și de România, generalul C. Coandă împreună cu Victor Antonescu semnau, în numele guvernului român, Tratatul de Pace cu Austria, Convenția dintre România și cele cinci puteri aliate, anexată tratatului, și Tratatul de pace cu Bulgaria. Semnarea tratatelor de pace de la Saint-Germain și Neuilly-sur-Seine lasă, însă, nesoluționate problemele privind configurația granițelor orientale ale României. În acest sens, primul-ministru Al.Vaida-Voevod, șeful noului guvern de uniune națională, s-a decis să plece personal în Apus pentru a încerca să tranșeze chestiunile în suspensie conform intereselor naționale.

Problemele primordiale pe care Al. Vaida-Voevod le avea de rezolvat erau legate de problema frontierelor cu Ungaria și Iugoslavia, impuse prin ultimatumul adresat României, și problema recunoașterii Unirii Basarabiei. În ceea ce privește problema Basarabiei, atît atitudinea adoptată de Aliați față de Rusia, cît și contextul internațional arătau României că este necesar să studieze posibilitățile restabilirii legăturilor diplomatice cu Rusia Sovietică, începerea acestor tratative ușurînd soluționarea sa de către Consiliul Suprem.

Începînd cu 1920, problema Basarabiei devenea obiectul unor tratative pe care diplomația română le purta în două direcții. Pe de o parte, au continuat tratativele în cadrul Consiliului Suprem între România și Puterile Aliate privind definitivarea statutului Basarabiei, pe de alta, se făceau primele tatonări în vederea unor negocieri între statele vecine, interesate direct în problemă – România și Rusia Sovietică. Indiscutabil că aceste tratative se aflau într-o strînsă interdependență. Al. Vaida-Voevod a sesizat încă în timpul discuțiilor cu liderii aliați că începerea tratativelor cu Rusia Sovietică ar urgenta recunoașterea reunirii Basarabiei cu România de către Consiliul Suprem. Puterile Aliate doreau o soluționare bilaterală a acestei probleme pentru a se priva ulterior de o eventuală pretenție sovietică asupra acestui teritoriu, ceea ce le-ar fi scutit de mediațiunea într-un conflict sovieto-român. În afara convingerii, justifica-te, că fără începerea tratativelor cu Rusia Sovietică, recunoașterea Basarabiei ar fi întîrziat, credem că mai exista o motivație a necesității unui acord cu Moscova. Vecinătatea cu Rusia Sovietică punea România în fața a două situații cu gravitate deosebită: eventualitatea propagandei subversive în interiorul României și posibilitatea neexclusă a unui atac armat al trupelor sovietice. O recunoaștere formală a reunirii Basarabiei cu România din partea guvernului sovietic ar fi înlăturat orice litigiu în acest sens.

Pretextul, sub paravanul căruia urmau să se facă primele tatonări, se ivi cînd un număr mare de prizonieri români așteptau să fie repatriați din Rusia, iar trimisul englez la Copenhaga, O' Grady, ducea tratative pe această temă cu reprezentantul Sovietelor M. Litvinov, adjunctul comisarului pentru Afacerile Externe al Rusiei Sovietice. Acesta era cadrul oficial al misiunii, pe care una s-o îndeplinească trimisul român D.N. Ciotori la tratativele cu M. Litvinov. Însă ele au avut drept scop să arate intențiile Rusiei Sovietice și concesiile pe care Sovietele ar fi fost gata să le facă. Delegatul român avea instrucțiuni să provoace nu numai discuții, dar chiar și declarații din partea Rusiei Sovietice referitoare la Basarabia și la tezaurul român depozitat la Moscova.

Tratativele de la Copenhaga au arătat că Sovietele aveau temeri de eventualitatea unei coaliții antibolșevice la care s-ar fi alăturat și România. Istoriografia sovietică a recunoscut, iar documentele Ministerului sovietic de Externe au confirmat faptul că, în condițiile pericolului polonez și intervențiilor aliate în vederea angrenării României în războiul antisovietic, Rusia Sovietică s-a străduit să paralizeze aceste tentative pe calea normalizării, cît mai rapide, a relațiilor sovieto-române.

În asemenea circumstanțe, Al. Vaida-Voevod a cerut facilitarea tratativelor cu guvernul sovietic prin recunoașterea de către Consiliul Suprem a reunirii Basarabiei cu România. Precaut, primul-ministru român a solicitat, în același timp, Consiliului Suprem sprijin militar în eventualitatea unui atac sovietic.

În seara zilei de 3 martie 1920, Consiliul Suprem remitea guvernului român „Hotărîrea Consiliului Suprem asupra Basarabiei”, prin care se arăta că nu exista nici un motiv pentru a întîrzia reglementarea chestiunii Basarabiei. Recunoașterea reunirii Basarabiei cu România urma să capete forma unui tratat, o dată ce condițiile amintite anterior României urmau a fi îndeplinite. Acesta va fi încheiat între România și Puterile Aliate la 28 octombrie 1920.

Rezolvarea problemei Basarabiei a întîrziat datorită deteriorării poziției României la Conferință. Ea a constituit un mijloc de presiune în mîna marilor puteri, în scopul obținerii unei atitudini docile din partea României. De altfel, trebuie precizat, că în rîndul marilor puteri se puteau constata puncte de vedere diametral opuse în privința Basarabiei, în timp ce Franța era de partea României și o susținea hotărît, Statele Unite se pronunțau împotriva ei. Poziția americană, se explica prin nemulțumirea S.U.A. față de politica de rezistență a României la Conferința Păcii, prin faptul că delegația română nu dădea ascultare hotărârilor „celor mari” că, încerca să devină un cap al „răsculaților”, al cărui exemplu ar fi putut să devină „contagios”. Dacă vom adăuga interesele trusturilor americane care urmăreau infiltrarea lor în industria petrolului românesc, vom vedea de ce americanii s-au pronunțat în mod sistematic împotriva revendicărilor românești, au făcut presiuni, propuneri dezavantajoase, amenințări.

Discuțiile asupra Basarabiei s-au reluat la îneputul anului 1920. Acum atmosfera era mult mai destinsă. România semnase în decembrie 1919, tratatele cu Austria, Bulgaria și cel special cu privire la minorități. Noul premier, Alex.Vaida-Voevod se bucura de o mare apreciere în Occident și mai ales în Marea Britanie. El cerea Consiliului Suprem, la 20 ianuarie 1920, ca „Unirea Basarabiei cu România să fie recunoscută de jure”. Primul-ministru englez D.Lloyd George era de părere că revendicarea României era justificată, dar Consiliul Suprem a respins această cerere condiționînd-o de retragerea trupelor române dislocate în Ungaria, în interiorul granițelor naționale.

Guvernul român a considerat că, pentru rezolvarea mai rapidă a problemei Basarabiei, se impuneau discuții directe cu reprezentanți ai guvernului sovietic. Pentru a nu indispune Conferința, Al.Vaida Voevod anunța premierului britanic, intenția guvernului român. Primind avizul favorabil, premierul român dădea la 31 ianuarie 1920, lui N.D.Ciotori instrucțiunile după care urma să se conducă în discuțiile cu reprezentantul sovietic M.M. Litvinov:

1. recunoașterea unirii Basarabiei;

restituirea tezaurului;

restituirea prizonierilor români din Rusia pe bază de reciprocitate;

neamestec în treburile interne;

abținerea de la orice propagandă dușmănoasă.

Discuțiile au avut loc la Copenhaga între 9-14 februarie. Pentru a nu primi acuzații din partea unor țări din Occident, de orientare spre stînga, guvernul român a făcut cunoscut opiniei publice din țară și străinătate, că la Copenhaga se va discuta problema repatrierii prizonierilor. În realitate, această problemă era minoră, ea constituind un simplu paravan în spatele căruia, guvernul român dorea să afle dacă guvernul sovietic era dispus să recunoască granițele stabilite de Conferință, în privința României. La întîlnirea din 9 februarie, M.M.Litvinov, reprezentantul comisiei sovietice „a admis”, el personal, dreptul Basarabiei de reunire și obligația sovietică de a restitui tezaurul.

Începutul discuțiilor directe erau promițătoare. La 21 februarie, guvernul sovietic comunica oficial că era dispus să încheie pacea cu România. Trei zile mai tîrziu, Cicerin, Comisarul poporului pentru afacerile Externe, trimitea pe adresa lui Vaida, aflat în capitala britanică, o telegramă în care arăta: „guvernul sovietic rusesc e de părere că toate diferendele dintre cele două țări se pot aplana pe cale de negocieri pașnice și toate chestiunile teritoriale se vor rezolva în mod amical. De aceea, se adresează Comisarul poporului pentru afacerile străine către guvernul român cu o propunere formală de a începe tratativele de pace rugând să se indice locul și timpul pentru întîlnirea reprezentanților celor două state”. În telegrama de răspuns, Alex. Vaida-Voevod anunța că, primește propunerile pentru deschiderea de noi tratative, care, corespund intereselor poporului român și este hotărît să întrețină relații „amicale cu toți vecinii” și că guvernul român promova politica „abținerii de la amestec în afacerile interne ale țării vecine”.

Primul-ministru român mai preciza în telegrama sa că „România și-a desăvârșit unitatea națională, mulțumită sacrificiului armatei române și a întregului popor românesc. Această unitate a fost înmatriculată în noua Constituție a țării prin votul unanim al corpurilor legiuitoare, alese pe baza sufragiului universal secret”.

Tratativele directe româno-sovietice au cunoscut o perioadă de regres începînd cu luna aprilie. Aceasta se explică prin demiterea guvernului Vaida, prin concentrarea atenției principale a guvernului sovietic către alte probleme, cum ar fi intervenția militară străină împotriva Rusiei sovietice.

Guvernul și poporul român s-a pronunțat cu fermitate împotriva unei politici de amestec și intervenție în treburile interne ale statului sovietic. Guvernul de la București a răspuns cererilor de a participa la campania antisovietică din aprilie 1920, că: „nu este dispusă să angajeze țara în astfel de aventuri”. Ion I.C.Brătianu preciza în ședința Parlamentului din 29 iunie 1922: „Noi de la început ne-am abținut de la tot felul de intervenții în afacerile interne ale Rusiei revoluționare. Am rămas astfel, credincioși tradițiilor noastre”.

Revenind la Conferința păcii, este de remarcat că lucrările mergeau în direcția rezolvării problemei Basarabiei. La 3 martie 1920, Alex.Vaida Voevod a avut o întrevedere cu Lloyd George. Cu această ocazie premierul român îl informa pe Lloyd George că, Litvinov recunoscuse procesul desăvîrșirii unității statale a României și-l ruga să informeze în acest sens Consiliul, pentru a da un caracter oficial, recunoașterii granițelor postbelice ale României. În seara aceleiași zile, Consiliul Suprem, a luat în discuție situația Basarabiei, dorind să soluționeze această problemă rămasă în suspensie. S-a arătat că voința Basarabiei de a se uni cu România era pe deplin justificată din toate punctele de vedere, mai ales că Unirea „a fost formal proclamată de către reprezentanții Basarabiei", fiind în acord perfect cu principiul central al Conferinței, cel național. David Lloyd George îl informa printr-o telegramă pe Alex.Vaida-Voevod, de această hotărâre a Consiliului Suprem. Această decizie a Consiliului, nu intra încă în vigoare, ea fiind pe mai departe condiționată de retragerea trupelor românești, în interiorul granițelor în vara anului 1920 s-au constatat noi încercări, în direcția contactelor directe româno-sovietice pentru reglementarea divergențelor dintre cele două state. Astfel, la 6 august, guvernul sovietic, a adresat guvernului român o notă prin care propunea convocarea unei conferințe pentru discutarea problemelor în litigiu. În aceeași lună, într-o convorbire oficială, Kameneev îi vorbea lui Ciotori despre necesitatea reluării discuției româno-sovietice. Tratativele directe din anul 1920, între guvernul român și cel sovietic nu au ajuns la o înțelegere comună, pentru că, ambele părți nu au renunțat la punctul lor de vedere. Guvernul român condiționa încheierea păcii de recunoașterea granițelor răsăritene, iar guvernul sovietic condiționa rezolvarea celorlalte probleme de încheierea păcii. „Nu. Momentul n-a venit încă pentru o regulare a raporturilor ruso-române” – conchidea presa românească.

Dar, întrucît la Conferință toate lucrurile erau clarificate în problema Basarabiei, la 28 octombrie 1920, s-a semnat la Paris, tratatul referitor la unirea Basarabiei cu România, între România pe de o parte, și Anglia, Franța, Italia și Japonia, pe de altă parte (anexa 12). În preambulul tratatului erau arătate considerentele care au determinat încheierea acestui act: unirea Basarabiei, pe deplin justificată „din punct de vedere geografic, etnic, istoric, și economic; România era dispusă să respecte prevederile asupra minorităților din 9 decembrie 1919”.

Art.1 arăta: „înaltele părți contractante, arătau că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la vărsarea sa pînă la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina și Basarabia și acest vechi hotar”. Apoi, se precizau modalitățile de stabilire a frontierei pe teren (art.2), modalitățile de acordare și transferare a cetățeniei (art.4-6). Ca și în tratatele cu Austria și Ungaria, România se obligă să preia în mod proporțional o parte din datoria publică a Rusiei (art.8). în ultimul articol al tratatului (al nouălea) se arată că „înaltele părți contractante, vor invita Rusia să adere la Tratatul de pace, de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Ele își rezervă dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Societății Națiunilor toate chestiunile care ar putea fi ridicate de guvernul rus cu privire la detaliile acestui tratat, fiind bine stabilit că frontierele definite de acest tratat, precum și suveranitatea României asupra teritoriilor pe care le cuprinde, nu vor putea fi puse în discuție”.

Semnarea Tratatului de la Paris, aducea sancționarea internațională a actului din 27 martie 1918.

Absența Rusiei de la Conferință a fost transformată într-un punct vulnerabil pentru tratatul din 28 octombrie. Rusia a protestat și a continuat să ceară plebiscit.

Absența semnăturii ei, făcea ca frontiera româno-sovietică – cum se exprima un istoric străin – să „fie singura frontieră europeană a Rusiei care nu a fost stabilită printr-un acord liber fixat”. De aceea, Basarabia a devenit pentru sovietici un teritoriu „irident”. În viziunea guvernului de la Moscova, semnarea acestui tratat de către Italia aducea cu siguranță periclitarea raporturilor italo-ruse, iar, semnătura Franței era interpretată ca „un act de ostilitate”.

Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 a fost ratificat în 1922, de Anglia și România, în 1924, de Franța, în 1927, de Italia; Japonia nu l-a ratificat.

Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu Țara și ultima care a primit sancționarea internațională. Aceasta s-a întîmplat nu datorită unei ambiguități a situației ei, ci pentru că marile puteri au folosit Basarabia ca un mijloc de presiune și șantaj; aceasta înscriindu-se în politica lor generală de a subordona și conduce micile state, de a se infiltra în economiile lor și de a cîștiga noi piețe de desfacere. În disputa româno-sovietică în problema Basarabiei, dreptatea era în mod evident, de partea României. O reliefare a acestui fapt o constituie însuși tratatul internațional din 28 octombrie 1920. Semnarea acestui tratat aducea recunoașterea internațională a voinței acestei provincii, liber exprimată, de a se uni cu Patria mamă. Actul de la 28 octombrie 1920, înlătura raptul produs în 1812.

Concluzii

Marea Unire a românilor a fost recunoscută oficial pe plan internațional prin tratatele elaborate în cadrul Conferinței de pace de la Paris din anii 1919-1920. Această Conferință a avut menirea de a defini, prin tratate încheiate între statele participante la marea conflagrație din anii 1914-1918, relațiile dintre ele în noul cadru de evoluție a vieții internaționale. Ea a fost concepută și organizată de către cele cinci mari puteri victorioase în primul război mondial – Franța, Marea Britanie, Italia, S.U.A. și Japonia – care au convocat alături de ele, alte 22 de state, aliate și asociate. Preparativele și negocierile propriu zise, laborioase și dificile, au dus la semnarea tratatului de pace cu marele învins – Germania, la 28 iunie 1919, la Versailles, urmate de alte tratate încheiate la: Saint-Germain en Laye (10 septembrie 1919), Neuilly sur Seine cu Bulgaria (27 noiembrie 1919), Tratatul de la Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920), Tratatul de la Sevres cu Turcia (10 august 1920), Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920.

Dezideratele principale al e României au fost cuprinse în Memoriul întitulat România în fața Conferinței de pace. Revendicările sale teritoriale, redactat în limbile franceză și engleză și remis Consiliului șefilor de guvern și a miniștrilor de Externe ai Puterilor Aliate (Consiliul celor zece) la 1 februarie 1919. Cu acel prilej, Ion I. C. Brătianu a declarat că vorbește în numele dreptului României la unitate națională; a făcut expuneri detaliate asupra actelor de unire cu România a Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Maramureșului și Banatului, subliniind că noile frontiere ale statului român întregit, delimitat în linii generale prin înseși hotărîrile de unire din 1918 de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, asigurau cadrul politic, național-administrativ și economic pentru dezvoltarea națiunii române. Drept urmare, Conferința era chemată să recunoască de jure noul statut teritorial al României, așa cum fusese el stabilit prin hotărîrile de autodeterminare ale națiunii române din 1918. Șeful delegației române a dat apoi explicații detaliate cu privire la aceste hotărîri și a răspuns la interpelări.

Tratatul de pace dintre Germania și Puterile Aliate și Asociate, semnat la 28 iunie 1919, în Galeria Oglinzilor din Palatul Versailles, era primul dintre tratatele de pace încheiate la sfîrșitul Marelui Război. Din partea României, acest tratat a fost semnat de Ion I. C. Brătianu și generalul Constantin Coandă.

România, ca și celelalte puteri aliate mici, nu a participat la elaborarea Tratatului de pace cu Germania, marile puteri hotărînd între ele asupra prevederilor acestui tratat, ignorînd în mare măsură interesele celorlalte state aliate.

Semnînd tratatul ce i-a fost prezentat, Germania recunoaștea deplina valoare a oricăror tratate sau învoiri pe care Puterile Aliate sau Asociate le vor încheia cu statele ce s-au constituit sau se vor constitui în оntreg sau în parte din teritoriile vechiului imperiu al Rusiei, astfel cum el exista la 1 august 1914, și a recunoaște hotarele acestor state, astfel cum ele vor fi fixate. De asemenea, Germania se obligă să recunoască completa valoare a tratatelor de pace și a convențiilor adiționale ce vor fi luate cu privire la teritoriile fostei monarhii a Austro-Ungariei, ale Regatului Bulgariei și ale Imperiului Otoman și să recunoască noile state înăuntrul fruntariilor ce le sunt astfel fixate. Astfel, Germania se obliga să recunoască și hotărîrile Conferinței de pace privind întregirea națională a României.

În condițiile în care o mare parte a teritoriului României fusese ocupat de Germania timp de aproape doi ani, pagubele înregistrate ridicîndu-se la 72 miliarde lei aur, delegația română a cerut reparațiile corespunzătoare. Marile puteri au decis ca aceste reparații să nu fie acordate decît în foarte mică măsură.

După semnarea Tratatului de pace cu Germania, Ion I. C. Brătianu a inițiat un demers comun al statelor aliate cu așa-zise „interese particulare” – Cehoslovacia, Grecia, Polonia, România, Serbia, pentru a nu se mai repeta situația ca proiectele tratatelor de pace cu Austria, Ungaria, Bulgaria și Turcia să fie elaborate fără participarea lor. Acest demers nu va fi agreat însă de Consiliul Suprem al Conferinței de pace, alcătuit din reprezentanții marilor puteri.

Tratatul de pace cu Austria, semnat la Saint-Germain-en-Laye la 10 septembrie 1919, era menit să confirme unirea Bucovinei cu România. Proiectul acestui tratat cuprindea un articol care prevedea în termenii următori obligațiile statului român față de minoritățile naționale: „România consimte la inserțiunea într-un Tratat cu principalele Puteri Aliate și Asociate a unor dispozițiuni pe care aceste Puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti în România interesele locuitorilor ce se deosebesc prin rasă, limbă sau religiune de majoritatea populațiunii. România consimte, de asemenea, la inserțiunea într-un Tratat cu principalele Puteri Aliate și Asociate a unor dispozițiuni pe care aceste puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti libertatea tranzitului și a aplica un regim echitabil comerțului cu celelalte națiuni” . Aceste prevederi au fost preluate și dezvoltate într-un document distinct – Tratatul privind minoritățile naționale.

La ședința plenară a Conferinței, din 31 mai 1919, Ion I. C. Brătianu a subliniat că încheierea păcii cu Austria nu lasă nici o îndoială asupra unirii Bucovinei cu România; totodată, el a propus modificarea unor articole care limitau suveranitatea statului român și a refuzat să accepte clauzele referitoare la tranzit și la comerțul exterior al României. În pofida caracterului lor just, cererile formulate de România n-au fost acceptate de Consiliul Suprem al Conferinюei de pace.

Convingîndu-se că nu putea obține acceptarea poziției sale, Ion I. C. Brătianu a părăsit Parisul, iar la 12 septembrie 1919 a demisionat din funcția de premier, după ce cu două zile înainte fusese semnat Tratatul de pace cu Austria, fără participarea României și a Iugoslaviei. În urma alegerilor parlamentare din noiembrie 1919, s-a format un guvern de coaliție (guvernul „Blocului parlamentar”), prezidat de Alexandru Vaida-Voevod, noul premier preluînd și conducerea delegației României la Conferința de pace.

Alexandru Vaida-Voevod a reușit să obțină o serie de modificări favorabile României, care vor fi înscrise în Tratatul de pace cu Austria și în Tratatul privind minoritățile naționale, care vor fi semnate, la 10 și la 9 septembrie 1919, din partea României, de Victor Antonescu, Constantin Coandă și Ion Pelivan. Un articol din textul inițial al Tratatului de pace cu Austria a fost modificat оn sensul recunoaєterii legitimitгюii unirii Bucovinei cu Romвnia оn frontierele specificate оn hotărîrea Congresului General al Bucovinei din 28 noiembrie 1918.

Prin Tratatul de pace încheiat cu Puterile Aliate și Asociate, la Neuilly sur Seine, la 27 noiembrie 1919, Bulgaria recunoaște și acceptă frontierele Austriei, Greciei, Ungariei, Poloniei, României, Statului Sîrbo-Croato-Sloven și ale Cehoslovaciei. Astfel se confirma frontiera româno-bulgară așa cum fusese stabilită prin Tratatul de pace de la București din 1913, încheiat în urma celui de-al doilea război balcanic.

Recunoașterea oficială pe plan internațional a actului istoric de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia s-a realizat prin Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria, semnat la Trianon la4 iunie 1920.

În privința clauzei frontierelor, în concluziile asupra observațiilor delegațiilor Ungariei, președintele Conferinței, Alexandre Millerand, arăta la 6 mai 1920: „Puterile Aliate și Asociate au luat hotărîrea să nu modifice în nici un punct clauzele teritoriale cuprinse în condițiile de pace”, deoarece ele s-au convins că orice modificare a frontierelor fixate de ele ar atrage inconveniente mult mai grave decît cele pe care le denunța delegația ungară. S-a atras, apoi, atenția că numai în urma studiilor făcute și a examinării documentelor de orice natură invocate în sprijinul tezei ungare și care au confirmat concluziile pe care le-au tras Puterile Aliate și Asociate, s-au delimitat frontierele descrise în Tratatul de la Trianon.

Tratatul de pace cu Imperiul Otoman, încheiat la Sevres, la 10 august 1920, este semnat din partea României de Nicolae Titulescu și Dimitrie I. Ghica. Prin acest tratat, guvernul otoman se angaja să recunoască deplina valabilitate a tratatelor de pace și a convențiilor adiționale încheiate de Puterile Aliate și Asociate, care luptaseră alături de turci, să accepte dispozițiile care au fost sau vor fi luate cu privire la teritoriile fostului Imperiu german, ale Austriei, ale Ungariei și ale Bulgariei și să recunoască noile state în frontierele astfel fixate.

Intrucît Turcia nu a ratificat Tratatul de la Scvres, el nu a intrat în vigoare, fiind înlocuit, de fapt, cu un nou tratat de pace încheiat la Lausanne, la 24 iulie 1923, împreună cu Convenția privind regimul Strîmtorilor Bosfor și Dardanele.

Recunoașterea unirii Basarabiei cu România printr-un tratat internațional a întîmpinat numeroase dificultăți care s-au datorat, la început, unor împrejurări complexe, cele mai importante fiind: neîncrederea principalelor Puteri Aliate și Asociate față de guvernul sovietic, considerat incapabil să-și asume obligații în numele Rusiei, și neacceptat la reglementările de pace din capitala Franței; rezervele diplomației americane, care nu dorea să participe la delimitarea frontierelor fostului Imperiu al țarilor; sprijinul acordat de Marea Britanie și Franța în timpul războiului civil rușilor albi, care emiteau pretenții asupra Basarabiei.

La 28 octombrie 1920, s-a încheiat, la Paris, Protocolul privind recunoașterea de jure a unirii Basarabiei cu România între Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, pe de o parte, și România, pe de alta. Primul articol al acestui document consemna: Înaltele Părți Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa pînă la punctul unde este tгiat de vechiul hotar dintre Bucovina și Basarabia, acest vechi hotar. Protocolul de la Paris din 28 octombrie 1920 mai prevedea: Inaltele Părți contractante vor invita Rusia să adere la Tratatul de față, de îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de ele. Ele își rezervă dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Societății Națiunilor toate chestiunile care ar putea fi ridicate de guvernul rus cu privire la detaliile acestui Tratat, fiind bine stabilit că fruntariile definite de acest Tratat, precum și suveranitatea României asupra teritoriilor pe care le cuprinde nu vor putea fi puse în discuțiune.

Intreaga problematică a recunoașterii internaționale a Marii Uniri a românilor din 1918 relevă un fapt indubitabil: România întregită nu este o creație artificială a tratatelor de pace din 1919-1920, o „plăsmuire monstruoasă” a Versailles-ului, cum s-a repetat în perioada interbelică, dar, și mai tîrziu, cu prelungiri pînă în zilele noastre, de către propaganda revizionistă sovietică/rusă, ungară și bulgară.

Unirea național-politică, de la anul 1918, nu se cuvine să fie înfățișată, nici măcar în parte, ca un dar, coborît asupra neamului românesc din încrederea și simpatia lumii civilizate, nici ca o alcătuire întâmplătoare, răsărită din greșelile dușmanilor de veacuri. Chiar dacă asemenea greșeli nu s-ar fi săvîrșit niciodată împotriva românilor subjugați de-a lungul veacurilor de stăpînirea ungurească austriacă sau rusească, stăpînirile acestea nedrepte ar fi trebuit să se dezumfle și să se micșoreze îndată ce dreptul tuturor popoarelor de a-și croi soarta după buna lor pricepere a izbutit a se înălța la treapta de putere hotărîtoare în noua întocmire a așezămîntului de pace europeană.

Pe parcursul negocierilor de la sfоrșitul Primului Război Mondial, România a avut de trecut un examen foarte greu care o punea în fața a două mari provocări: recunoașterea internațională a noului stat național român, considerabil lărgit prin voința românilor din teritoriile reunite cu România, dar și prin eforturile populației din Vechiul Regat, precum și afirmarea sa ca factor activ în relațiile dintre statele europene. În pofida obstacolelor numeroase pe care le-a avut de Înfruntat, ea a făcut față acestor provocări. Crearea României Mari a fost un fenomen care impresionase nu numai pe români, dar ți opinia publică internațională. Prin maniera spectaculară a realizării, în care surprizele au fost pe mгsura greutăților, și unele și alte foarte mari, Marea Unire se anunța ca un început de epocă complet nouă, nebănuită, în istoria poporului român. Unirea în sine se arăta ca o promisiune deosebit de generoasă, care le aducea românilor o viață incomparabil mai frumoasă decît înainte, mai îndestulată, mai dreaptă, mai luminoasă, mai plină de solicitudine și omenie. Se aștepta, mai ales, ca unei minuni să-i urmeze alta și mai mare: ca unirea politică sг fie desгvîrșită printr-o unire sufletească a românilor din toate teritoriile care se revărsaserг în România Mare și bineînțeles să fie consfințită printr-o serie întreagă de realizări notabile în domeniile economic, social, politic și cultural, ceea ce ar fi fost rezultatul logic și încununarea firească a operei cu adevărat mari, realizate în 1918. Cît de îndreptățite erau aceste speranțe, vor demonstra realitățile de după război.

Bibliografie:

I. Documente publicate

Ardeleanu Ion, Arimia Vasile, Mușat Mircea, Direcția Generală a Arhivelor Statului, Desăvîrșirea unității național statale a poporului român, Documente externe, Vol. I-VI, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1983.

Poștarenco Dinu, O istorie a Basarabiei în date și documente, 1812-1940, Ed. Cartier 1998.

Scurtu Ioan, Mocanu Constantin Mocanu, Smârcea Doina, Documenate privind Istoria României între anii 1919-1944, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București 1995.

II. Monografii și lucrări speciale

Botoran Constantin, Calfeteanu Ion, România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naționalităților, Editura Dacia, București 1983.

Brătianu Gheorghe I., Acțiunea politică și militară a României în 1919, în lumina corespondenței diplomatice a lui I. C. Brătianu.

Brătianu Gheorghe I., Originile și formarea unității românești, Editura Universității „Alexandru I. Cuza, Iași 1998.

Calcan Gheorghe, Agrigoroaiei Ion, România și Conferința de pace de la Paris, 1919- 1920, Studii și documente, Editura Prahova, Ploiești 2001.

Cernovădeanu Paul, Basarabia, Drama unei provincii istorice românești în context politic internațional 1806 – 1920, Editura Albatros, București 1993.

Ciobanu Ștefan, Unirea Basarabiei, Editura UNIVERSITAS, Chișinău 1993.

Kirițescu Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919 Ed. Științifică și Enciclopedică, București 1989.

Preda Dumitru, În apărarea României Mari 1918 – 1919, Editura Enciclopedică, București 1994.

Suciu Dumitru, Anul 1918, în Europa Centrală și Răsăriteană, Ideea de Europă unită, Editura Argonaut, Cluj-Napoca 2002.

Tilea V.V., Acțiunea diplomatică a României, noiembrie 1919 – martie 1920, Sibiu, 1925.

III. Sinteze

Agrigoroaiei Ion, Basarabia, Recurs la identitate, Editura Agora, Iași 2000.

Bărbulescu Mihai, Istoria Romîniei, Editura Enciclipedică, București 1998.

Berindei Dan, Istoria României, Pagini Transilvane, Editura Gloria, Cluj Napoca 1994.

Boldur Alexandru, Istoria Basarabiei, Ed. Victor Frunza si Ed. Logos 1992.

Bulei Ion, Scurtă istorie a românilor, Editura Meronia, București 1996

Buzatu Gheorghe, Romania și Conferința de pace de la Paris (1919 1920), Editura EMPRO, București, 1999.

Buzatu Gheorghe, Bichineț Corneliu, România sub imperiul haosului, II, (1919-1989), Editura Tipo Moldova, Iași 2011.

Campus Eliza, Relațiile româno-franceze între anii 1919-1933. Pactul celor patru, București, 1991

Campus Eliza, Politica externă a României în perioada interbelică (1919-1939), Editura Politică, București 1975

Calafeteanu Ion, Istoria romanilor: intregita (1918-1940), Ed. Enciclopedică, București 2003.

Ciachir N., Istoria relațiilor internaționale de la pacea Westfalică (1648) până la contemporanietate (1947), București, 1998.

Ciachir N., Istoria politică a Europei de la Stalin, București, 1998.

Ciorbea Valentin, Dobrogea 1878-2008, Orizonturi deschise de mandatul european, Editura Ex Ponto, Constanța 2008.

Cojocaru Mihail, Unele probleme de istorie contemporană, Editura Sinteze, Galați 2007.

Crampton R.J., Europa Răsăriteana în secolul XX și după, București, 2002.

Dobrinescu V.F., Bătălia diplomatică pentru Basarabia, Iași, 1993.

Dobrinescu V.F., România și sistemul tratatelor de la Paris, București, 1993

Duroselle Jean-Baptiste, Istoria relațiilor internaționale. 1919-1947, I, București, Editura Științelor Sociale și Politice, 2006.

Farmer A., Marea Britanie: Politica externă și colonială, 1919-1939, București, 1996.

Gaillard J-M., Rowley A., Istoria continentului european. Chișinău, 1998.

Goldstein J.S., International Relations, Washington, 1999.

Guilhaudis J-F, Relations internationales contemporanes, Paris, 2002

Hitchins Keith, România 1866 – 1947, Editura Humanitas, București 1998.

Istoria României. Transilvania, Vol II, Edit „George Barițiu”, Cluj Napoca 1997.

Layton G., De la Hitler : Germania 1890-1933, București, 2002.

Leuștean L., România, Ungaria și Tratatul de 1918-1920, București, 2002

Milza P., Bernstein S., Istoria secolului XX, vol.1, București, 1998.

Milza P., Les Relations Internationales a 1939, Paris, 2002.

Moga Valer, Arhire Sorin, Problema Transilvaniei în discursul politic de la sfîrșitul primului război mondial, Academia Română, Centrul de studii Transilvane, Cluj Napoca 2002.

Moraru Anton, Istoria Românilor, Basarabia și Transnistria 1812-1993, Chișinău 1995.

Mușat Mircea, Ardeleanu Ion, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.

Nistor Ion, Istoria Basarabiei, Editura Carte Moldovenească, Chișinău 1992.

Nistor Ion, Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, București 1991.

Oșca Alexandru, România în sistemul relațiilor internaționale contemporane, 1917-1939, București, Editura C.T.E.A., 2006.

Pavlowitch Stevan K, Istoria Balcanilor 1804 – 1945, Editura Polirom, București 2002.

Petrencu A., Istorie Universală Contemporană (1914-1999), Chișinău, 1999

Popa Mircea N, Primul război mondial 1914-1918, Editura Stiințifică și Enciclopedică, București, 1979.

Renouvin P., Primul război mondial, București, 1998.

King Charles, Moldovenii, Rusia și politica culturală, Editura Arc, Chișinău 2002.

Kissinger H., Diplomația, București, 1998.

Scurtu Ioan, Istoria Basarabiei de la începuturi pînă la 1998, Editura SEMNE, București 1998.

Sofronie G., Principiul naționalităților în tratatele de pace din 1919-1920, București, 1999

Țîcu O., Problema Basarabiei și relațiile sovieto-române în perioada interbelică, Chișinău, 2004

Vasilos Vasile, Istoria Românilor, Editura Civitas, Chișinău 2003.

IV. Articole

Agrigoroaiei Ion, Unirea Basarabiei cu România – relatări și atitudini în presa de la Iași, (1918), Destin Românesc, 2/1999 An VI, Nr. 22, Chișinău – București.

Ardeleanu Ion, Mușat Mircea, Confirmarea internațională a Marii Uniri din 1918, Revistă de istorie, Tom 34, Nr. 12, decembrie 1981.

Brediceanu Caius, Despre Banat la Conferința de Pace de la Paris, Magazin istoric, decembrie 2001.

Botoran Constantin, România în sistemul Tratatelor de pace de la Paris, (1919-1920), Revistă de istorie, Tom 33, Nr. 11, noiembrie 1980.

Botoran Constantin, Consacrarea internațională a formării statului național unitar român, Revistă de istorie, Tom 31, Nr. 11, noiembrie 1978.

Botoran Constantin, România și statele succesoare din centrul și sud-estul Europei la Confernința de Pace de la Paris, Revistă de istorie, Tom 36, Nr. 11, noiembrie 1983.

Chiper Ioan, Atitudinea Germaniei față de problema unirii Transilvaniei cu România, Tom 31, Nr. 11, noiembrie 1978.

Lache Ștefan, Recunoașterea internațională a realizării Unității Naționale a României, Opinia Națională, Nr. 458, 1 decembrie, 2008.

Netea Vasile, Semnificația istorică a Tratatului de la Trianon, Revistă de istorie, Tom 34, Nr. 10, octombrie 1981

Oprea Ion M., Apărarea suveranității naționale a României la Conferința de pace de la Paris (1919-1920), Revistă de istorie, Tom 34, Nr. 10, august 1981.

Preda Aurel, Reflecții contemporane asupra Tratatului de la Trianon, Dacia Magazin, Nr. 9, ianuarie 2004.

Stan Constantin I., Gaiță Alexandru, România și regimul bolșevic din Rusia (1917-1920), Destin Românesc, 2/1999 An VI, Nr. 22, Chișinău – București.

Țicu Octavian, Recunoașterea internațională a unirii Basarabiei cu România la Conferința de Pace de la Paris, (1919-1920), Cugetul, Nr. 1 (17), Editura Prut Internațional, Chișinău 2003.

V. Izvoare digitale

http://www.dacoromania-alba.ro/nr01/recunoasterea.htm

http://astra.iasi.roedu.net/texte/nr35b.html

http://www.opinianationala.ro/Arhiva/458.pdf

http://old.historia.ro/articol.html?artid=4203

Anexa 1

4/17 august 1916. Convenți politică între România, Rusia, Anglia, Franța și Italia privind integritatea teritorială și frontierele României după război.

ÎNTRE subsemnații:

1. Conte Saint-Aulaire, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Republicii franceze, pe lîngă Maiestatea Sa regele României;

2. Sir George Barclay, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Maiestății Sale, regele Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei și al dominioanelor britanice de peste mări, împărat al Indiei, pe lîngă Maiestatea Sa regele României.

Baron Fasciotii, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Maiestății Sale, regele Italiei, pe lîngă Maiestatea Sa regele României.

Domnul Stanislas Poklewsky-Koziell, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Maiestății Sale, țarul tuturor Rusiilor, pe lîngă Maiestatea Sa, regele României.

Special împuterniciți de guvernele lor respective, pe de o parte, și domnul Ion C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri al României, în numele guvernului român, pe de altă parte, s-au convenit cele ce urmează: '

Art. I. Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia garantează integritatea teritorială a Regatului României pe toată întinderea frontierelor sale actuale.

Art. II. România se angajează să declare război și să atace Austro-Ungaria în condițiile prevăzute de Convenția militară. România se angajează totodată să înceteze, din momentul declarării războiului, toate relațiile economice și schimburile comerciale cu toți inamicii Aliaților.

Art. III. Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia recunosc României dreptul de a anexa teritoriile Monarhiei Austro-Ungariei stipulate și delimitate de articolul IV.

Art. IV. Limitele teritoriale menționate la articolul precedent sînt fixate după cum urmează:

Linia de demarcație va începe pe Prut, într-un punct al actualei frontiere, între Rusia și România, în apropiere de Noua Suliță și va urca din nou de-a lungul acestui fluviu pînă la frontiera Galiției, la confluența Prutului cu Ceremușul. În continuare, ea va urma frontiera Galiției și a Bucovinei și cea a Galiției și a Ungariei pînă la punctul Stog, cot 1655; de aici ea va urma linia de separație a apelor Tisa și Vișeu, pentru a atinge Tisa în satul Trebusa, în amonte de punctul unde ea se unește cu Vișeul. Din acest punct, ea va coborî e talvegul Tisei pînă la 4 kilometri în aval de confluența sa cu Someșul, lăsînd satul Vasaroshameny, României. Ea va continua apoi în direcția sud-sud-vest pînă la un punct situat la șase kilometri la est de orașul Debrețin. Din acest punct, ea va atinge Crișul la trei kilometri în aval de confluența celor doi afluenți ai săi (Crișul Alb și Crișul Repede). Ea se a împreuna apoi cu Tisa la înălțimea satului Algyo, apoi la nord de Seghedin, trecînd la vest de satele Oroshîza și Bekersamson, la trei kilometri, de care ea va mai forma o curbă mică. De la Algyo, linia va coborî pe talvegul Tisei pînă la confluența acesteia cu Dunărea și, în sfîrșit, va urma talvegul Dunării pînă la actuala frontieră a României.

România se angajează să nu ridice fortificații în fața Belgradului, într-o zonă ce urmează a fi determinată ulterioă și să nu mențină în această zonă decît forțele necesare serviciului de poliție. Guvernul regal român se angajează să despăgubească, în termen de doi ani începînd cu încheierea păcii, pe sîrbii din regiunea Banatului, care, abandonîndu-și proprietățile ar dori să emigreze.

Art. V. Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia pe de o parte, și România pe de altă parte, se angajează să nu încheie pace separată sau pace generală decît împreună și în același timp.

Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia se angajează, de asemenea, că la tratativele de pace, teritoriile Monarhiei austro-ungare, stipulate la Articolul IV, să fie anexate, Coroanei României.

Art. VI. România se va bucura de aceleași drepturi ca și Aliații ei, de tot ce are legătură cu preliminariile, cu negocierile păcii, precum și cu dezbaterea problemelor ce vor fi supuse hotărîrilor Conferinței de pace.

Art. VII. Puterile Contractante se angajează să păstreze secretă prezenta convenție pînă la încheierea păcii generale.

Anexa 2

27 martie (9 aprilie) 1918. DECLARAȚIA DE UNIRE A SFATULUI ȚĂRII

În numele poporului Basarabiei, Sfatul ȚĂrii declară:

Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului, ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu Mama sa România. Această Unire se face pe următoarele baze:

Sfatul Țării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea și realizarea reformei agrare, după nevoile și cererile norodului. Aceste hotărîri se vor recunoaște de Guvernul Român.

Basarabia își păstrează autonomia provincială, avînd un Sfat al Țării (dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct și secret, cu un organ împlinitor și administrație proprie.

Competența Sfatului Țării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelor zemstvelor și orașelor; c) numirea tuturor funcționarilor administrației locale prin organul său împlinitor, iar funcționarii înalți sunt întăriți de Guvern.

Recrutarea armatei se va face în principiu pe baze teritoriale.

Legile în vigoare și organizația locală (zemstve și orașe) rămîn în putere și vor
putea fi schimbate de Parlamentul român, numai după ce vor lua parte la lucrările lui și
reprezentanții Basarabiei.

Respectarea drepturilor minorităților din Basarabia.

Doi reprezentanți ai Basarabiei vor intra în Consiliul de miniștri român, acum
desemnați de actualul Sfat al Țării, iar pe viitor luați din sînul reprezentanților Basarabiei
din Parlamentul român.

Basarabia va trimite în Parlamentul român un număr de reprezentanți
proporțional cu populația, aleși pe baza votului universal, egal, direct și secret.

Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, orașe, zemstve și Parlament
se vor face pe baza votului universal, egal, direct și secret.

Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvîntului, a credinței, a adunărilor și toate libertățile obștești vor fi garantate prin Constituție.

Toate călcările de legi făcute din motive politice în vremurile tulburi ale prefacerilor din urmă sunt amnistiate.

Basarabia unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntîrziată a Constituantei, în care vor intra proporțional cu populația și reprezentanții Basarabiei, aleși prin vot universal, egal, direct și secret, spre a hotărî împreună cu toții înscrierea în Constituție a principiilor și garanțiilor de mai sus.

Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de-a pururea și totdeauna!

Președintele Sfatului Țării, I. Inculeț.

Secretarul Sfatului Țării, I. Buzdugan.

27 Noiembrie (10 Decembrie) 1918. Sfatul Țării votează moțiunea de ratificare a actului unirii necondiționate.

În urma unirii cu România-Mamă a Bucovinei, Ardealului, Banatului și a celorlalte ținuturi ungurene, locuite de Români, în hotarele Dunării și ale Tisei, Sfatul Țării declară că Basarabia renunță la condițiunile de unire specificate în actul de la 27 Martie a.c, fiind încredințată că în România tuturor Românilor regimul democratic este asigurat pe viitor. Sfatul Țării, în preziua Constituantei Române, care se va alege după votul universal, rezolvînd chestiunea agrară după nevoile, și cererile norodului, anulează celelalte condiții cuprinse în actul unirii din 27 Martie și declară Unirea Necondiționată a Basarabiei cu România-Mare.

Anexa 3

15 / 28 noiembrie 1918. Declarația de Unire a Bucovinei cu România

„CONGRESUL GENERAL AL BUCOVINEI, care s-a ținut joi, 15/28 noiembrie 1918, în Sala Sinodială din palatul mitropolitan din Cernăuți.

ORDINEA DE ZI: Stabilirea raportului politic între Bucovina și Regatul României.

Trecînd la ordinea de zi, am onoarea să vă fac propunerea ca să votați urmгtoarea moțiune de primire:

Moțiune:

CONGRESUL general al Bucovinei, întrunit azi, joi, în 15/28 noiembrie 1918 în Sala Sinodială din Cernăuți, considerănd că, de la fundarea principatelor române, Bucovina, care cuprinde vechile ținuturi ale Sucevei și Cernăuților, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat;

considerînd cî în cuprinsul hotarelor acestei țări se găsește vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropnițele domnești de la Rădăuți, Putna și Sucevița, precum și multe alte urme și amintiri scumpe din trecutul Moldovei;

considerînd că fii ai acestei țări, umăr la umăr cu frații lor din Moldova și sub conducerea acelorași domnitori, au apărat de-a lungul veacurilor ființa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară și a cotropirii păgâne;

considerînd că în 1774, prin vicleșug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei și cu de-a sila alipită coroanei Habsburgilor;

considerînd că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferințele unei ocîrmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naționale și care prin strîmbătați și persecuții caută să-și înstrăineze firea și să învrăjbească celelalte neamuri cu care el voiește să trăiască ca frate;

considerînd cî în scurgerea de 144 de ani, Bucovinenii au luptat ca niște mucenici pe toate cîmpiile de bătălie în Europa sub steag străin pentru menținerea, slava și mărirea asupritorilor lor, și că ei drept răsplată aveau să îndure micșorarea drepturilor moștenite, izgonirea limbii lor din viața publică din școală și chiar din biserică;

considerînd că în același timp poporul băștinaș a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogățiile izvoarelor de cîștig ale acestei țări și despoiat în mare parte de vechea sa moștenire;

considerînd că, cu toate acestea, Bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mîntuirii, așteptat cu atîta dor și suferință, va sosi și că moștenirea lor străbună, tăiată prin granițe nelegiuite, se va reîntregi prin alipirea Bucovinei la Moldova lui Ștefan, și că au nutrit vecinie credința că marele vis al neamului se va înfăptui, cînd se vor uni toate țările române dintre Nistru și Tisa într-un stat național unitar;

constată că ceasul acesta mare a sunat!

Astăzi, cînd după sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați, s-au întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile, și cînd în urma loviturilor zdrobitoare Monarchia asutro-ungară s-a zguduit în temeliile ei și s-a prăbușit, și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au cîștigat dreptul de liberг hotărîre de sine, cel dintîi gînd al Bucovinei desrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.

Drept aceea noi, Congresul general al Bucovinei, întrupînd suprema putere a țării și fiind investiți singuri-că puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărîm:

„Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare pînă la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României”.

Anexa 4

1918, decembrie 1. Desfășurarea MARII ADUNĂRI NAȚIONALE DE LA ALBA IULIA

și hotărîrea de UNIRE A TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA.

(…) La lumina celor expuse pînă aci, din încredințarea și în numele marelui sfat al națiunii române din Ungaria, Banat și Transilvania rog Mărită adunare națională să bine voiască a primi și enunța ca ale sale următoarele hotărîri:

Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918 decretează unirea acelor Români și a tuturor teritoriilor locuite de dînșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprinse între;

Rîurile Murăș, Tisa și Dunăre. Adunarea națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomia provizorie pînă la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta ca principii fundamentele ale alcătuirii noului stat
român adunarea națională proclamă următoarele:

Deplina libertate națională pentru toate popoarelor conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sînul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

Egala îndreptățire și deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile de stat.

Înfăptuirea desăvîrșită a unui regim curat democratic pe toate terenurilor vieții publice. Votul obєtesc, direct, egal, secret, pe comune, оn mod proporюional, pentru ambele sexe, оn vвrstг de 21 de ani la reprezentarea оn comune, judeю sau parlament.

Desăvîrșită libertatea de presă, asociere și întrunire; libera propagandă a tuturor gîndurilor omenești.

Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietarilor în special al proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființînd fidel – comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate / arător, pășune, pгdure / cel puțin atît, cît să o poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe deoparte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte potențarea producțiunii.

Muncitorimei industriale i se asigurî aceleași drepturi și avantagii, care sînt legiferate în cele mai avansate state industriale din apus.

Adunarea națională dă expresiune dorinței sale, ca congresul de pace să
înfăptuiască comunitatea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie
asigurate pentru toate națiunile mari și mici deopotrivă, iar în viitor, să se elimine războiul
ca mijloc de regulare a raporturilor internaționale.

Românii adunați în această adunare națională salută pe frații lor din Bucovina scăpați din jugul monarhiei Austro-Ungare și uniți cu țara mamă România.

Adunarea națională salută cu iubire și entuziasm libertatea națiunilor subjugate pînă aci în monarhia Austro-Ungară, anume națiunile: ceho-slovacă, austro-germană, iugo-slavă, polonp, și ruteană și hotărăște ca acest salut să ducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.

VII. Adunarea națională cu smerenie se închină înaintea smereniei acelor bravi
Romîni, care în acest război și-au vărsat sîngele pentru înfăptuirea idealului nostru murind
pentru libertatea și unitatea națiunii române.

VIII. Adunarea națională dă expresiune mulțumitei și admirațiunei sale tuturor
puterilor aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman
pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea din ghearele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunei române din Transilvania,
Banat și Țara Ungurească adunarea națională hotărăște instituirea unui mare Sfat Național
Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricînd și
pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile, pe care le va afla
necesare în interesul națiuni

Anexa 5

Decretul-regal cu privire la hotărârea Sfatului Țării din Chișinău

(10 aprilie 1918)

Sfatul Țării din Basarabia, în ședința de la 27 martie (9 aprilie) 1918, votând prin 86 de voturi pentru, contra 3, fiind și 36 de abțineri, următoarea rezoluțiune:

“În numele poporului Basarabiei Sfatul Țării declară:

Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărească soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa România.”

Și prezidentul Consilului nostru declarând că: “În numele poporului român și al regelui, M. S. Ferdinand I al României, ia act de acest vot quasi unanim și declară la rândul lui Basarabia unită cu România de veci și indivizibilă”.

Promulgăm acest vot și această declarație și ordonăm să fie investit cu sigiliul statului și publicat în “Monitorul oficial”.

“Monitorul oficial”, din 10 /23/ aprilie 1918

Decretul-regal cu privire la hotărârea Congresului general al Bucovinei din Cernăuți

(19 decembrie 1918)

Luând act de hotărârea unanimă a Congresului general al Bucovinei din Cernăuți de la 15 noiembrie 1918,

Am decretat și decretăm:

Art. I. Bucovina, în cuprinsul granițelor sale istorice, este și rămâne unită cu Regatul României.

Art. II. Președintele Consiliului nostru de Miniștri este însărcinat cu executarea acestui decret.

“Monitorul oficial”, din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919

Anexa 6

Decretul-regal cu privire la hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia

(13 decembrie 1918)

Luând act de hotărârea unanimă a Adunării Naționale din Alba Iulia,

Am decretat și decretăm:

Art. I. Ținuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt și rămân deapururea unite cu Regatul României.

Art. II. Președintele Consiliului nostru de Miniștri este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a decretului-lege de față.

“Monitorul oficial”, din 13/26 decembrie 1918

Legea pentru ratificarea Unirii Transilvaniei cu România

(31 decembrie 1919)

Art. unic. Se ratifică, investindu-se cu putere de lege decretul-lege cu nr. 3631 din 11 decembrie 1918, publicat în “Monitorul oficial” cu nr. 212 din 13 decembrie 1918, privitor la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu vechiul Regat al României, în cuprinderea următoare:

Ferdinand I,

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, rege al României,

La toți de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului președintelui Consiliului nostru de Miniștri sub nr. 2171 din 1918,

Luând act de hotărârea unanimă a Adunării Naționale din Alba Iulia.

Am decretat și decretăm:

Art. I. Ținuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia de la 18 noiembrie (1 decembrie) 1918 sunt și rămân deapururea unite cu Regatul României.

Art. II. Președintele Consiliului nostru de Miniștri este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a decretului-lege de față.

Dat în București, la 11 decembrie 1918, Ferdinand.

Președintele Consiliului de Miniștri, Ion I. C. Brătianu.

Aceasta lege s-a votat de Adunarea Deputaților în ședința de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamațiuni.

Președinte, N. Iorga.

Secretar, Ștefan Meteș.

Această lege s-a votat de Senat în ședința de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamațiuni.

P. Președinte, Dr. C. Șumuleanu.

Secretar, Balbareu.

Promulgăm această lege și ordonăm ca ea să fie investită cu sigiliul statului și publicată în “Monitorul oficial”.

Dat în București, la 31 decembrie 1919.

“Monitorul oficial”, din 1 ianuarie 1920

Anexa 7

Lege pentru ratificarea unirii Bucovinei cu România

(31 decembrie 1919)

Art. unic. Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, decretul-lege nr. 3744 din 18 decembrie 1918, publicat în “Monitorul oficial”, nr. 217 din 19 decembrie 1918, privitor la unirea Bucovinei cu vechiul Regat al României, în cuprinderea următoare:

Ferdinand I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, rege al României,

La toți de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului președintelui Consiliului nostru de Miniștri sub nr. 2211 din 1918,

Luând act de hotărârea unanimă a Congresului general al Bucovinei din Cernăuți de la 15 noiembrie 1918,

Am decretat și decretăm:

Art. I. Bucovina în cuprinsul granițelor sale istorice este și rămâne deapururea unită cu Regatul României.

Art. II. Președintele Consiliului nostru de Miniștri este însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în București, la 18 decembrie 1918. Ferdinand.

Președintele Consiliului de Miniștri,Ion I. C. Brătianu.

Această lege s-a votat de Adunarea Deputaților în ședința de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamațiuni.

Președinte, N. Iorga.

Secretar, Aurel Moraru.

Această lege s-a votat de Senat în ședința de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamațiuni.

P. Președinte, Dr. C. Șumuleanu.

Secretar, Balbareu.

Promulgăm această lege și ordonăm ca ea să fie investită cu sigiliul statului și publicată în “Monitorul oficial”.

Dat în București, la 31 decembrie 1919.

“Monitorul oficial”, din 1 ianuarie 1920

Anexa 8

Lege asupra ratificării unirii Basarabiei cu România

(31 decembrie 1919)

Art. unic. Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, decretul-lege nr. 842 din 9 aprilie 1918, publicat în “Monitorul oficial”, nr. 8 din 10 aprilie 1918, privitor la unirea Basarabiei cu vechiul Regat al României, în cuprinderea următoare:

Ferdinand I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, rege al României,

La toți de față și viitori, sănătate:

Sfatul Țării din Basarabia, în ședința de la 27 martie (9 aprilie) 1918, votând prin 86 de voturi pentru, contra 3, fiind și 36 de abțineri, următoarea rezoluțiune:

“În numele poporului Basarabiei Sfatul Țării declară:

Se unește cu mama sa România.”

Și prezidentul Consilului nostru declarând că: “În numele poporului român și al regelui, M.S. Ferdinand I al României, ia act de acest vot quasi unanim și declară la rândul lui Basarabia unită cu România de veci și indivizibilă”.

Dat în Iași, la 9 aprilie 1918.

Președintele Consiliului de Miniștri, A. Marghiloman.

Ministru de justiție, D. Dobrescu.

Această lege s-a votat de Adunarea Deputaților în ședința de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamațiuni.

Președinte, N. Iorga.

Secretar, Teodosie Bârca.

Această lege s-a votat de Senat în ședința de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamațiuni.

P. Președinte, Dr. C. Șumuleanu.

Secretar, I. Balbareu.

Promulgăm această lege și ordonăm ca ea să fie investită cu sigiliul statului și publicată în “Monitorul oficial”.

Dat în București, la 31 decembrie 1919.

“Monitorul oficial”, din 1 ianuarie 1920

Anexa 9

Tratatul de pace cu Austria

(Saint-Germain, 10 septembrie 1919)

Partea III – Clauze politice europene

Secțiunea VIII – România

Art. 59. Austria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra părții fostului ducat al Bucovinei cuprinsă dincoace de fruntariile României, astfel precum vor fi fixate ulterior de principalele puteri aliate și asociate.

Art. 60. România consimte la inserțiunea într-un tratat cu principalele puteri aliate și asociate a unor dispozițiuni pe care aceste puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti în România interesele locuitorilor ce se deosebesc prin rasă, limbă sau religiune de majoritatea populațiunii.

România consimte, de asemenea, la inserțiunea într-un tratat cu principalele Puteri aliate și asociate, a unor dispozițiuni pe care aceste puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti libertatea tranzitului și a aplica un regim echitabil comerțului celorlalte națiuni.

Art. 61. Proporția și natura sarcinilor financiare ale fostului Imperiu al Austriei pe care România va avea să le ia pe seamă pentru teritoriul pus sub suveranitatea ei vor fi stabilite conform cu art. 203, partea IX (Clauze financiare) a tratatului de față.

Convențiuni ulterioare vor regula toate chestiunile care n-ar fi regulate prin tratatul de față și care ar putea lua naștere din cesiunea zisului teritoriu.

“Monitorul oficial”, din 26 septembrie 1920

Anexa 10

Tratatul de pace cu Bulgaria

(Neuilly sur Seine, 27 noiembrie 1919)

Partea II – Fruntariile Bulgariei

Art. 27. Fruntariile Bulgariei vor fi fixate după cum urmează (a se vedea harta anexată): […] Cu România:

de la Marea Neagră până la Dunăre:

fruntaria astfel cum există la 1 august 1914.

De aici până la confluența Timokului cu Dunărea:

Principalul canal navigabil al Dunării în amonte. […]

Partea III – Clauze politice

Secțiunea V- Dispozițiuni generale

Art. 59. Bulgaria declară de pe acum că recunoaște și acceptă fruntariile Austriei, ale Greciei, ale Ungariei, ale Poloniei, ale României, ale Statului Sârbo-Croato-Sloven și ale Statului Ceho-Slovac, astfel cum aceste fruntarii vor fi fixate de către principalele Puteri aliate și asociate. […]

Partea VII – Reparațiuni

Art. 121. […] În consecință, Bulgaria se obligă a plăti și puterile aliate și asociate se obligă a accepta suma de două miliarde două sute cincizeci de milioane (2.250.000.000) de franci în aur, ca reprezentând reparațiunea a cărei sarcină Bulgaria este capabilă de a o lua asupra ei.

Plata acestei sume se va face, sub rezerva dispozițiunilor de mai jos, prin plăți semestriale a căror scadență va fi la 1 ianuarie și la 1 iulie a fiecărui an. Prima scadență va fi la 1 iulie 1920.

“Monitorul oficial”, din 20 septembrie 1920

Anexa 11

Tratatul de pace cu Ungaria

(Trianon, 4 iunie 1920)

Partea II – Fruntariile Ungariei

Art. 27. Fruntariile Ungariei vor fi fixate după cum urmează:

[…] Cu România: De la punctul mai sus definit, spre est-nord-est și până la un punct de ales pe râul Mureș la aprox. 3 km 500 m în amonte de podul căii ferate de la Mako la Szeged:

o linie de determinat pe teren; de acolo, spre sud-est,

apoi spre nord-est și până la un punct de ales la aprox. 1 km la sud de stația Nagylak:

cursul râului Mureș spre amonte;

de acolo, spre nord-est și până la ieșirea limitei administrative între comitatele Csanad și Arad la nord-nord-vest de Nemetpereg: o linie de demarcat pe teren, trecând între Nagylak și stațiunea de cale ferată;

de acolo, spre est-nord-est și până la un punct de fixat pe teren între localitățile Battonya și Tornya;

această limită adminstrativă trecând la nord de Nemetpereg și de Kispereg;

de acolo și până la cota 123 (aprox. 1 km 200 m la est de Magosliget), punct comun celor trei fruntarii ale Ungariei, României și Cehoslovaciei (teritoriul rutean);

o linie de determinat pe teren […].

Partea III – Clauze politice europene

Secțiunea III – România

Art. 45. Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea II-a (Fruntariile Ungariei) și recunoscute prin prezentul tratat sau prin orice alte tratate, încheiate în scop de a regula afacerile actuale, ca făcând parte din România.

Art. 46. O comisiune compusă din șapte membrii, din care cinci vor fi numiți de principalele Puteri aliate și asociate, unul de România și unul de Ungaria, se va constitui în cursul celor 15 zile de la punerea în vigoare a tratatului de față pentru a fixa la fața locului traseul liniei de fruntarie descrisă la art. 27, Partea II (Fruntariile Ungariei).

Art. 47. România recunoaște și confirmă față de Ungaria angajamentul de a consimți la inserțiunea într-un tratat cu principalele puteri aliate și asociate a unor dispozițiuni pe care aceste puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti în România interesele locuitorilor care se deosebesc prin rasă, limbă sau religiune de majoritatea populațiunii, precum și pentru a ocroti libertatea tranzitului, de a aplica un regim echitabil comerțului celorlalte națiuni.

Proporția și natura sarcinilor financiare ale Ungariei pe care România va avea să le ia pe seama sa pentru teritoriul pus sub suveranitatea ei vor fi fixate conform cu art. 186, partea IX (Clauze financiare) a tratatului de față.

Convenții ulterioare vor regula toate chestiunile care n-ar fi regulate prin tratatul de față și care ar putea lua naștere din cesiunea zisului teritoriu. […]

Secțiunea IX – Dispozițiuni generale

Art. 74. Ungaria declară de pe acum că recunoaște și primește fruntariile Austriei, Bulgariei, Greciei, Poloniei, României, Statului Sârbo-Croato-Sloven și ale Statului Ceho-Slovac, astfel precum aceste fruntarii vor fi fixate de către principalele puteri aliate și asociate.

“Monitorul oficial”, din 21 septembrie 1920

Anexa 12

Tratatul prin care puterile aliate recunosc unirea Basarabiei,

semnat la 28 Octombrie 1920 și ratificat la 19 Mai 1922.

LEGE.

Art. unic. — Guvernul este autorizat a ratifica și a face să se execute Tratatul privitor la unirea Basarabiei cu România, semnat la Paris, la 28 Octombrie 1920, de către Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia, Principalele Puteri aliate și România.

Copii și traduceri autentice de pe zisa Convențiune se alătura la prezenta lege.

Depunerea ratificărilor tratatului pentru unirea Basarabiei cu România a avut loc la Paris la 19 Mai 1922.

Imperiul Britanic, Franța, Italia, Japonia, principalele Puteri Aliate și România:

Considerind că în interesul păcii generale în Europa, trebuie asigurată încă de pe acum în Basarabia o suveranitate, care să corespundă la aspirațiile populațiunii și să garanteze minorităților de rasă, religiune sau limbă, protecțiunea ce le este datorită;

Considerînd că din punctele de vedere geografic, etnografic, istoric și economic, unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată;

Considerind că populațiunea Basarabiei a manifestat dorința de a vedea Basarabia unită cu România.

Considerînd, în sfîrșit, că România din propria ei voință dorește să dea garanții sigure de libertate și dreptate, fără deosebire de rasă, de religiune sau de limbă, conform cu tratatul semnat la Paris, la 9 Decembrie 1919, locuitorilor atît ai vechiului Regat al României, cît și ai teritoriilor de curind transferate;

Au hotărît să încheie tratatul de față, și au desemnat pe plenipotențiarii lor, care s-au înțeles asupra stipulațiunilor următoare:

Art. 1. — Înaltele părți contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa pînă la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina și Basarabia și acest vechiu hotar.

Art. 2. — O comisiune compusă din trei membri, dintre care unul va fi numit de Principalele Puteri aliate, unul de România și unul de Consiliul Societății Națiunilor pe seama Rusiei, va fi constituită în termen de 15 zile, cu începere de la punerea în vigoare a tratatului de față, spre a fixa pe teren noua linie de fruntarie a României.

Art. 3. — România se obligă a respecta și a face să fie riguros respectate pe teritoriul Basarabiei, arătat la art. 1, stipulațiunile tratatului semnat la Paris la 9 Decembrie 1919, de către Principalele Puteri aliate și asociate și România, și anume: a asigura locuitorilor, fără deosebire de rasă, de limbă sau de religiune, aceleași garanții de libertate și dreptate, ca și celorlalți locuitori din toate ținuturile, ce fac parte din Regatul României.

Art. 4. — Naționalitatea română va fi dobîndită în deplin drept, cu excluderea oricărei alteia, de către supușii fostului imperiu al Rusiei, stabiliți pe teritoriul Basarabiei, arătat la articolul l-iu.

Art. 5. — În termen de doi ani, cu începere de la punerea în vigoare a tratatului de față, supușii fostului imperiu al Rusiei, în vîrstă de mai mult de 18 ani și stabiliți pe teritoriul Basarabiei, arătat la art. 1 vor putea opta pentru orice altă naționalitate ar putea dobîndi.

Opțiunea soțului va atrage după sine pe aceea a soției, opțiunea părinților va atrage după sine pe aceea a copiilor lor în vîrsta de mai puțin de 18 ani.

Persoanele, care vor fi exercitat dreptul de opțiune, prevăzut mai sus, vor trebui, în cele 12 luni următoare, să-și transporte domiciliul în Statul în favoarea căruia vor fi optat.

Ele vor putea să-și păstreze bunurile imobiliare, pe care le-ar poseda pe teritoriul român. Ele vor putea să ia cu dînsele bunurile lor mobile de orice natură, asupra cărora nu se va impune nici o taxă de ieșire.

Art. 6. — România recunoaște ca supuși români, de plin drept și fără nici o formalitate, pe supușii fostului imperiu al Rusiei, născuți pe teritoriul Basarabiei, arătat la art. 1, din părinți domiciliați acolo, chiar dacă la data punerii în vigoare a tratatului de față ei înșiși nu și-ar avea domiciliul pe zisul Ueritoriu.

Totuși, în termenul celor doi ani, care vor urma punerii în vigoare a tratatului de față, aceste persoane vor putea declara în fața autorităților române competente, din țara în care își au reședința, că renunță la naționalitatea română și ele – vor înceta atunci de a fi socotite ca supuși români. În această privință, declarațiunea soțului va fi socotită valabilă pentru soție și acea a părinților va fi socotită valabilă pentru copiii în vîrstă de mai puțin de 18 ani.

Art. 7. — Înaltele părți contractante recunosc că gura Dunării, numită gura Kiliei, trebuie să treacă sub jurisdicțiunea Comisiunii Europene a Dunării.

În așteptarea încheierii unei convențiuni generale cu privire la regimul internațional ai căilor de comunicație pe apă, România se obligă de a aplica, în ceea ce privește porțiunile din sistemul fluvial al Nistrului, care pot fi cuprinse pe teritoriul ei său care alcătuiesc fruntariile acestui teritoriu, regimul prevăzut în paragraful 1 al art. 332 și în articolele 333—338 din tratatul de pace cu Germania, încheiat la 28 iunie 1919.

Art. 8. — România își va asuma responsabilitatea pentru partea proporțională ce revine Basarabiei din datoria publică a Rusiei, precum și din celelalte angajamente financiare ale statului rus, așa cum va fi determinată printr-o convențiune particulară între Principalele Puteri aliate și asociate de o parte și România de altă parte.

Această convențiune va fi pregгtită de către o comisiune arătată de zisele puteri. În cazul în care comisiunea nu ar ajunge la un acord în termen de doi ani, chestiunile în litigiu vor fi supuse fără întîrziere la arbitrajul Consiliului Societății Națiunilor.

Art. 9. — Înaltele părți contractante vor invita Rusia să adere la tratatul de față, de îndată ce va exista un Guvern rus recunoscut de ele. Ele își rezervă dreptul de a supune arbitrajului Consiliului Societății Națiunilor toate chestiunile, care ar putea fi ridicate de guvernul rus cu privire la detaliile acestui tratat, fiind bine stabilit că fruntariile definite de acest tratat, precum și suveranitatea României asupra teritoriilor pe care le cuprinde nu vor putea fi puse în discuțiune.

Se va proceda la fel în ce privește toate dificultățile ce ar putea naște ulterior din aplicarea sa (a tratatului).

Tratatul de fată va fi ratificat de Puterile semnatare. El nu va intra în vigoare decît după depunerea acestor ratificări și cu începere de la intrarea în vigoare a tratatului semnat de principalele Puteri aliate și asociate și România la 9 Decembrie 1919

Depunerea ratificărilor va avea loc la Paris.

Făcut la Paris, în 28 Octombrie una mie nouă sute două zeci, într-un singur exemplar, care va rămîne depus în arhivele Guvernului Republicii Franceze și de pe care vor fi remise copii autentice fiecăreia din Puterile semnatare ale tratatului.

Drept care, Plenipotențiarii de mai jos, ale căror depline puteri au fost recunoscute în bună și cuvenită formă, au semnat tratatul de față.

Anexa 13

, 1919: Cei „Patru Mari”. De la stînga: Lloyd George, Vittorio Emmanuele Orlando, Georges Clemenceau și Woodrow Wilson.

Delegația română la Conferința de Pace de la Paris, 9 iunie 1919.

Printre cei prezenți în imagine: Ion I. C. Brătianu, C. Coandă, N. Mișu, Er. A. Pangratti, N. Ștefănescu, E. Neculcea, I. Gheorghiu, I. Caracostea, M. Djuvara, E. Antonescu, V. Brătianu, I. Pelivan, Al. Vaida-Voievod.