Reconstuctia Parcului DIN Satul Milesti

RECONSTUCȚIA PARCULUI DIN SATUL MILEȘTI

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Reviul literaturii

1.1. Scurt istoric al dezvoltării spațiilor verzi

1.2. Evoluția spațiilor verzi în Republica Moldova

Capitolul II.Obiect de cercetare. materiale și metode

2.1.Caracteristica obiectului de cercetare

2.2. Materiale și metode

Capitolul III. Realizarea proiectului

3.1. Particularitățile reconstrucției spațiilor verzi rurale

3.2. Realizarea proiectului

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Bibliografie

Introducere

Din cele mai vechi timpuri omul a fost preocupat de frumos. În acest sens natura prin diversitatea ei de forme i-a satisfacut această cerinta și el căutat să fie mereu înconjurat de ea mai mult decît atît, natura a devenit un prototip al artei, adică obiect al imitației.

Pe parcursul timpului odată cu dezvoltarea sa omenirea simte tot mai acut lipsa naturii și caută să o aduca lînga sine, creînd grădini, parcuri realizîndu-le într-o formulă de maximă apropiere a omului de natură [24,p.41].

Actualmente că urmare a dezvoltării intense o orașelor și a supraglomerarii lor, populația este nevoită să trăiască în spații construite, ruptă de natură. Multe din maladiile omului contemporan, printre care bolile cardiovasculare, hipertensiunea și nervoza sînt consecința frustrării omului de natură. Experiența de milenii a demonstrat că cele mai izbutite realizari în domeniul proiectării construcțiilor s-au obținut cînd ele sau integrat armonios țn natură, în peisajul natural, constituindu-se un echilibru deplin între om și mediu său de viață.

În acest sens construirea spațiilor verzi este binevenită. Scopul spațiilor verzi fiind de a ameliora mediul înconjurător, să armonizeze peisajele artificiale cu cele naturale prin interpunerea vegetației, în vederea realizarii ambianței favorabile desfășurării multiplelor activități sociale. A amenaja un spațiu verde, indiferent de întinderea acestuia înseamnă a disciplina relieful, mobilitatea apei, iregularitatea formelor vegetale, armonia culorilor florilor și a diferitelor constructii.

De-a lungul timpului, s-au evidențiat preocupări intense în acest sens. Grădinile suspendate ale Semiramidei, una din minunile lumii antice, au pus în evidență pretențiile extravagante și capacitatea remarcabilă de proiectare și realizare a peisagiștilor de atunci [19,p.17].

Evoluția stilului arhitectural oriental și construcțiile luxoase au generat creații peisagere pe măsură, în foarte multe zone ale Persiei și Mesopotamiei, ce constituiau o mîndrie de necontestat. În paralel, China și Japonia și-au dezvoltat un stil peisager propriu, cu o mare profunzime simbolistică, care se păstrează și astăzi.

O adevărată înflorire a artei peisagere pe meleagurile noastre se înregistrează pe la mijlocul secolului XIX începutul secolului XX prin crearea de grădini-parcuri pe lîngă conacurile boierești [35,p.17].

Așadar se pot enumera mai mult de 50 de obiecte ale arhitecturii peisagere amplasate în special în partea de centru și de nord a Republicii Moldova, dintre ele 20 sunt luate sub protecția statului, prin Legea privind fondul natural al ariilor protejate de Stat, 1998, fiind atribuite la categoria monumente de arhitectură peisagistică. Cele mai renumite sunt: Parcul din satul Țaul, Parcul "Iasnaia Poliana" din or. Drochia, Parcul din Ivancea, Parcul din Stolniceni și Parcul din satul Milești.

Datele acumulate pe parcursul ultimilor decenii ne demonstrează că în colecția dendrologică a parcurilor vechi sunt enumerate cca 200 de specii și forme de arbori și arbuști dintre acestea cca 150 de specii sunt exotice, ceea ce le conferă o mare însemnătate științifică și estetică.

Însă cercetarea în natură a acestor obiecte relevă că nu sunt suficiente măsurile care sunt înterprinse pentru conservarea lor, multe dintre aceste parcuri fiind într-o stare nesatisfăcătoare. Din cauza neefectuării la timp a lucrărilor de îngrijire și deseori a atitudinii indiferente a deținătorilor, parcurile vechi degradează – vegetația este afectată de uscare și dăunători, multe din speciile valoroase de arbori și arbuști sunt amenințați cu dispariția [33,p.24].

Totodată sunt necesare lucrări de reconstrucție peisageră și ecologică pentru a face posibilă valorificarea științifică și culturală a acestor obiecte.

Scopul și obiectivele tezei:

Scopul lucrării: Reconstrucția parcului din satul Milești.

Obiective:

Îmbunătățirea aspectului peisagistic al parcului din satul Milești;

Crearea unui cadru adecvat pentru recreere a locuitorilor satului Milești;

Integrarea parcului din s. Milești în circuitul turistic național.

Capitolul I. Reviul literaturii

1.1. Scurt istoric al dezvoltării spațiilor verzi.

Arta amenajării grădinilor este un produs al civilizatiei și culturii popoarelor a carei evoluție a fost influențata de-a lungul secolelor de o serie de factori de natura culturala, istorica si chiar climatice. Astfel, in decursul perioadelor istorice, din Antichitate si pana in ziua de astazi gradina a fost modelata in diferite stiluri, luînd înfățișări diverse.

Gradina de placere asa cum o cunoastem noi astazi isi are originea in gradina antica sacra ce a aparut si s-a dezvoltat in jurul templelor religioase, religia lasandu-si puternic amprenta asupra conceputului gradinii.

În Mesopotamia religia era una naturistă, ce proslavea zeitați ale vegetației, furtunii, a ploii binefăcătoare, a fertilității si fecundității. Apa era elementul primordial. Se credea că din amestecul de apă dulce( Apsu) și apă sărată (Tiamat) s-au născut zeii si oamenii [22,p.81].

Templul era „casa” zeului. Acesta avea o curte interioară unde se afla statuia zeului și altarul. Aici li se aduceau ofrande, aveau loc sacrificii.

În timp grădinile sacre s-au transformat în grădini de placere. Primele grădini de acest fel au apărut în Mesopotamia și Persia, regiuni cu climat arid și secetos, nevoia de răcoare și umbră fiind acută. Aceste binefaceri pe care le oferea grădina au fost asociate în timp cu ideea de frumos. Probabil asa a apărut Paradisul-mitul grădinii feerice ce abundă în bogății și prosperitate.

Între mit și realitate, Paradisul (idee acceptată de cele trei mari religii monoteiste: iudaismul, islamismul și creștinismul) este o temă controversată care a dat naștere multor polemici [39,p.18].

Cea mai fidelă descrire a Paradisului o găsim în Biblie. În Cartea întîia a lui Moise, capitolul 2 aflăm că “ dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit “ , cu mulți pomi roditori, plăcuți la vedere iar în mijlocul ei se aflau pomul vieții, si cel al cunoasterii. Mai aflăm că Edenul era străbătut de un rîu ce se împărțea în patru brațe: Pison, Gihon, Tigru și Eufrat. În Paradis a apărut prima pereche de oameni, aici aflandu-se deci începuturile omenirii.

Pe de alta parte oamenii de știință au încercat să afle pe baza izvoarelor istorice locul în care este posibil să fii existat cu adevarat grădina Edenului. De-a lungul istoriei s-au descoperit și alte izvoare, în afară de Coran sau Vechiul Testament, care vorbesc despre existența Paradisului.

In anul 1835 Henry Rawlingson, ofițer al armatei britanice a descoperit langă orașul Jeyhounabad în provincia Kermanshah a Iranului, o inscripție (incriptia de la Behistun) a regelui Darius I al Persiei, scrisa in trei limbi. Prin descifrarea textului o parte din enigma Paradisului a fost dezlegată [42,p.120].

Textul vorbește despre Sargon, rege asirian și Enmerka, rege sumerian, care și-au trimis solii pentru a afla vestitul loc prosper și bogat. Aceștia au avut de trecut șapte trecători montane, trecători ce stau la baza mitului celui de al șaptelea rai. Pornind pe urmele celor doi soli, cercetătorii, trecînd într-adevăr șapte trecători montane au ajuns într-un podiș care astăzi nu mai amintește deloc despre grădina primordială. Pe baza datelor geografice s-a făcut o reconstituire a condițiilor climatice de acum mii de ani.

Rezultatele au fost mai mult decît impresionante. Clima caldă a favorizat vegetația luxuriantă și bogată, solul era fertil, favorabil agriculturii. Aici, în aceste condiții, se pare că a avut loc Revolutia neolitică, acum aproximativ 7000 de ani. Triburile din aceste regiuni au început să practice agricultura. În limba sumeriană Adam înseamnă pămînt roșu. Într-adevăr în neolitic se folosea lut roșu în ceremoniile funerare, în ideea că oamenii vin pe lume acoreriți de sînge și tot așa trebuie să plece. Eva înseamnă viață, ea fiind mama tuturor ce aveau să se nască.

După ce au mîncat fructul oprit, Adam și Eva au fost alungați la răsărit de Eden, în țara Nod, cuvînt ce înseamnă pribeag. Întoarcerea lor a fost imposibilă, căci poarta Paradisului era păzită cu o sabie de foc. Astăzi, una din cele șapte trecători montane este cunoscută pentru furtunile bogate în fulgere. Pomul vieții a fost păzit din acel moment de heruvimi, îngeri cu aspect de războinici [17,p.39].

Adam nu a fost cu siguranță primul om de pe pămînt dar dacă a existat a fost probabil primul înțelept, primul om care a vorbit cu Dumnezeu. Scepticii ar fi tentați să conteste acestă teorie, avînd ca exemplu de partea lor fragmentul din Biblie ce vorbește despre rîurile Pison și Gihon, care astăzi nu sunt cunoscute. Este posibil ca in ziua de astazi aceste doua rauri sa fie secate, ramanand doar rauri fosila, sau ca ele sa isi fi schimbat numele dupa expansiunea araba.

În ajutorul acestui text au venit și lingviștii. Cuvîntul paradis provine din limba persană, pari-deisa însemnînd grădină, iar edin (gradina) din limba sumeriană.

Mit sau realitate Paradisul si-a lasat amprenta puternic in istoria artei gradinilor, motivul celor patru rîuri ce trăbat Paradisul fiind prezent in gradina multor culturi. Timp de secole grădina a fost subordonată acestei idei. Structura a fost preluată de toate popoarele europene și din Orientul Apropiat. Intîlnim reprezentarea celor patru fluvii din Spania, de la Alhambra, pînă în India, la Taj Mahal [37,p.48].

Pe parcursul evolutiei lor grădinile de agrement au fost direct subordonate arhitecturii. Acestea apar in Antichitate, în apropierea palatelor si caselor clasei bogate, de cele mai multe ori in curtile interioare ale cladirilor, caracterizandu-se printr-un stil geometric, avand ca element central al comopozitiei o piesa de apa: un bazin, o fantana sau un canal.

Celebre în Mesopotamia au rămas Gradinile Suspendate ale Babilonului, incluse în palatul lui Nabucodonosor al doilea. Astăzi ele sunt considerate una din cele șapte minuni ale lumii.

La acea vreme Mesopotamia era centrul culturii și civilizației. Sub influența ei elemente de cultură au fost preluate de alte popoare, ceea ce se observă și în arta grădinilor. Egiptul a fost cel mai aproare de această influență. Delta Nilului era bogată în trestii, lotus, papirus și multe alte plante datorită pămîntului fertil. Cu toate acestea egiptenii aduc plante si din alte regiuni pentru a-și decora grădinile. Introducerea măslinului în 1600 î.Hr. este un eveniment. Apar grădini în jurul templelor regale funerare ce au ca piesă centrală un canal cu apă navigabil, ce simboliza trecerea în lumea de dincolo [31,p.58].

Tutmosis al treilea înființează o grădină botanică în care creșteau curmali,rodii, tamarix, maci si alte specii de plante.

In curțile interioare ale palatelor și caselor celor bogați apar grădini de tip patio de influență orientală. Acestea erau o prelungire a casei, de formă rectangulară, în stil geometric. Întreaga compoziție era dominată de o piesă centrală de apă, de obicei un bazin dreptunghiular sau în formă de T, în care creșteau pești decorativi. Alte elemente decorative erau pergolele, statuile, chioșcuri sau coloanele.

În Antichitate, în sudul Europei înfloreau civilizația greacă și cea romană. Ca și în Mesopotamia și Egipt, în Grecia grădinile decorative apar în jurul templelor. Aceste gradini au stat la baza preocuparii grecilor antici pentru peisaj. În perioada clasică apar grădini î centrală de apă, de obicei un bazin dreptunghiular sau în formă de T, în care creșteau pești decorativi. Alte elemente decorative erau pergolele, statuile, chioșcuri sau coloanele.

În Antichitate, în sudul Europei înfloreau civilizația greacă și cea romană. Ca și în Mesopotamia și Egipt, în Grecia grădinile decorative apar în jurul templelor. Aceste gradini au stat la baza preocuparii grecilor antici pentru peisaj. În perioada clasică apar grădini în jurul academiilor și gimnaziilor. Datorită regimului democratic apar pentru prima dată grădinile publice. Grădinile locuințelor erau de tip patio, decorate cu fîntîni, pergole, coloane, statui de nimfe, canale cu apă. Nu există dovezi sigure referitoare la descrierea lor, dar Odiseea lui Homer vorbește despre decorurile mirifice, amintind de grădinile orientale [28,p.43].

Ne putem face o impresie despre cum arătau ele uitîndu-ne la cele romane, stiind că Imperiul Roman a preluat elementele de artă și cultură grecești și odată cu acestea arta grădinilor.Despre grădinile romane s-au păstrat mai multe dovezi din scrieri și vestigii arheologice. Romanii acordau o mai mare importanță grădinilor locuințelor. Acestea erau incluse în clădire, înconjurate de coloane, cu aranjament geometric. Elementele decorative erau bazine, pergole, statui, fîntîni. Vegetația era formată din stejari cu frunze persistente, chiparoși, pini, lauri, buxus tuns în borduri, rozmarin, mirt, flori, trandafiri.

Se observa că în Antichitate stilul predominant al grădinilor era unul geometic, că elementele componente ale grădinii erau aceleași, dar fiecare țară în parte le-a preluat și adaptat în funcție de propria cultură, religie și propriul climat. Este important de menționat faptul că originea grădinii decorative se află in Paradisul oriantal [29,p.71].

Perioada ce a urmat după Antichitate a fost Evul Mediu, eră de declin și degradare a vieții culturale datorită intensificării migrațiilor și invaziilor barbare. Perioada sa de începere este considerata căderea Imperiului Roman de Apus în 476 și se sfîrșește în zorii Renașterii. Evul Mediu marchează intrarea definitivă a Occidentului în perioada creștină. Invaziile stăine și-au lăsat amprenta în viața artistică, “ arta barbară” fiind o artă nonfigurativă, ornamentală, caracterizată prin stilizare și abstractizare. Din Asia Mică ea mostenește preferința pentru aur, pietre perțioase, smalțuri. Acestea au fost preluate de popoarele germanice de la sciți și sarmați, care la rîndul lor au asimilat vechi tradiții mesopotamiene [34,p.63].

În Evul Mediu arta este supusă total bisericii, totul fiind alegorie și simbol. Frumusețea îi aparținea numai lui Dumnezeu, materializînu-se ca o serie de simboluri ce se adresează simțurilor. “Florie și arborii sunt pictați în biserici pentru a reprezenta rodul faptelor bune care cresc din rădăcinile virtuților”- Guillaume Durand.

În anul 330, împăratul Constantin stabilește noua capitală , datorită situației privilegiate a acestuia, punct de trecere de , poziție cheie la granițele lumilor occidentale și orientale. Loc de întîlnire a trei mari civilizații: greacă, romană și orientală, Imperiul Bizantin este un creuzet cultural, deosebit de fecund și original. Se găsește la încrucișarea tuturor drumurilor comerciale mediteraneene. În arta bizantină se păstrează elementele clasice greco-romane îmbinate cu elemente orientale.

Grădinile palatelor imperiale si ale aristocrației impresioneau prin fastul etalat. Forma era pătrată, în stil geometric, înconjurate de ziduri de marmură iar vegetația era bogată. Elementele decorative erau statuile, pergolele, fîntînile, bazinele. In aceasta perioada decorul cunoaste o artificializare. Se foloseau oglinzi, automate hidraulice, arbori auriți [49,p.37].

În timp ce în partea răsăriteană se afirma a artă omogenă și somptuoasă, în partea apuseană a Europei lucrurile stau cu totul diferit. Abia în secolul al IX –lea, Occidentul își găsește unitatea prin renașterea culturală, o dată cu triumful Imperiului Carolingian. În Europa occidentală apar grădinile monahale, în apropierea mănăstirilor. Acestea aveau ca scop asigurarea traiului de zilnic. Aici călugării cultivau legume și plante medicinale. Grădinile monahale aveau și rol de meditație, asemenea gradinilor grecesti din Antichitate.

Grădina decorativă din jurul palatelor regale și a vilelor rămîne geometrică. Aceasta este compartimentată pe sectoare. Se cultivau atît legume cît și plante medicinale și pomi fructiferi. Vegetația decorativă era formată din flori, trandafiri, arbuști tunși, garduri vii, plante agățătoare. Se remarcă lipsa arborilor și dominanța artei topiare (arbori si arbusti tunsi in diverse forme geometrice). Terenul era plan, înconjurat de ziduri. La intersecția aleilor existau bazine sau fîntîni. Alte elemente decorative erau pergolele de lemn, pavilioanele pentru petreceri. Grădinile palatelor regale aveau menajerii, fiind folosite ca trenuri de vînătoare. În timpul cruciadelor lumea vestică intră în contact cu cea răsăriteană. Acest fapt influențează horticultura prin îmbogățirea sortimentului vegetal [43,p.46].

Cucerirea islamică se extinde cu repeziciune stabilindu-și granița occidentală în Spania. În secolele VIII-XI cuceritorii arabi transformă Peninsula iberică în teritoriu musulman, aducînd cu ei noi cunostine în mai multe domenii. Formele artei musulmane se răspîndesc. Au loc numeroase schimburile între lumea islamica și cea creștină. Astfel se naște arta mozarabă. Influența araba s-a făcut simțită și în arta grădinilor, acestea avînd o evoluție cu totul diferită de restul Europei occidentale. Remarcabile sunt jocurile de apă, îmbinarea iscusită de vegetație cu apă. Compoziția acestora este geometrică dar nu simetrică [40,p.73].

Compartimentarea este specific islamică: prin vegetație și garduri vii se delimitează mai multe sectoare, fiecare cu fizionomie proprie. O bijuterie a artei mozarabe este Alhambra, reședința monarhilor din Granada. Palatul curpinde o serie de curti interioare create cu multă fantezie. Una din acestea este Curtea Leilor, o reflecție a tradițiilor romane. Curtea este dreptunghiulară, înconjurat de un peristil. În centru se află 12 lei din marnură neagră ce susțin un bazin din alabastru. Din acest bazin țîșnește un jet de apă. Tot de aici pornesc patru canale cu apă pe mijlocul aleilor, ce amintesc de cele patru rîuri ale Paradisului. Curtea Leilor reprezintă un remarcabil exemplu de îmbinare a apei cu piatra. Suplețea fiecărei coloane capătă alura unui jet de apă țîșnind din pămînt, ce cad asemenea unor picături peste dantelele stalactitelor sculptate pe arcade [46,p.89].

În secolul XIV în Italia apare o nouă mișcare culturală: Renașterea. Ea se dezvoltă și se răspîndește schimbînd complet fața Europei. Este o mișcare complexă, trăsătura ei definitorie fiind reînvierea culturii antice sub toate formele ei. Antichitatea apare drept perioada cea mai fecundă a istoriei, aceea în care s-a atins apogeul posibilitaților creatoare. Acest fapt nu înseamnă că Evul Mediu uitase cu desăvîrșire moștenirea antică. Asistăm la o resurecție conștientă a trecutului, considerat adevărata sursă a civilizației, la renașterea tuturor artelor și științelor ce au înflorit în Antichitate. Renașterea înflorește în orașele-stat italiene. Burghezia ia parte la această efervescență culturală, în care artele si stiințele sunt protejate ca în vechea Atenă. În această perioadă artistul are un rol fundamental.

Din meseriaș devine om de idei, ceea ce îi asigură statutul de intelectual. El iese astfel din anonimat și intră în istorie. Se așteaptă de la el să creeze o nouă ambianță pentru palatele și vilele burgheziei. Primele zvîcniri ale Renașterii au avut loc au apărut primele grădini renașcentiste. Acestea reiau tradiția vilelor romane, principiile amenajării rămînînd aceleași: organizarea arhitecturală a spațiilor, simetria, vegetația tunsă, prezența sculpturilor, a bazinelor. Se dezvoltă în special moda grădinilor ce țin de vilele suburbane. Acestea nu au dimensiuni mari, sunt înconjurate de ziduri, terenul este în pantă [32,p.57].

Accidentarea terenului, însușire geografică a regiunii Toscana, este scoasă în evidență prin succesiunea de terase subordonate unei axe principale de perspectivă. Atmosfera grădinii este însuflețită cu cascade, fîntîni, statui reprezentînd zeități antice, grote, vasce, balustrade, desene vegetale. Sunt preferate speciile cu frunze persistente: pinii, chiparoșii, buxusul, mirtul, stejarii meridionali, toate aceste plante fiind specifice climatului mediteranean din Italia.

În ultimii ani ai secolului al XVI-lea se manifestă ca fenomen cultural Barocul, marcînd întraga civilizație euroreană, exercitandu-si influența asupra tuturor domeniilor artei. Spre deosebire de Renaștere, mișcare de origine intelectuală, nascută în medii umaniste, greu accesibilă omului de rînd, Barocul reprezintă dorința de a restaura o disciplină strictă, sub conducerea fermă a papalității. Barocul se transformă rapid într-o artă de masă, devenind mai mult o atitudine de gust decît un stil. În ceea ce privește arta grădinilor aceasta cunoaște transformari importante. Principiile de bază rămîn aceleași. Se păstrează compoziția arhitecturală, simertia, echilibrul. Traseul aleilor devine mai amplu, mai curb, atenuînd schematismul rigid. Dimensiunile grădinii sunt mai mari, transformîndu-se treptat în parc [38,p.45].

Compoziția este simetrică față de o axă principală ce are drept capăt de perspectivă castelul. Piesele de apă sunt mai grandioase, apar fîntîni cu stînci, teatre de apă, grote, nișe în constucții pentru statuete. Terenul este mai plan, terasele mai largi, cu denivelări mici. Arborii sunt lăsați să se dezvolte liber, dar sunt dispuși regulat pentru a sublinia grandoarea compoziției. Un element caracteristic sunt broderiile din buxus tuns, cu modele elaborate.

O operă reprezentativă a artei baroce este grădina palatului Versailles, pentru care Ludovic al XIV-lea a adunat cei mai iscusiți artiști din toate domeniile, printre care și Le Nфtre, creatorul acesteia. Gradina Palatului Versailles-ul a rămas o capodoperă de refarință pană în zilele noastre, reprezentand apogeul in arta gradiniilor franceze.

Spre deosebire de grădinile europene și cele din Asia Mică, grădinile Extremului Orient au cunoscut o evoluție cu totul diferită. Spațiul geofrafic, dificultățile de acces în spațiul Chinei au permis acestei țări să dezvolte o civilizație în cadrul căreia influențele străine și ale popoarelor năvălitoare au fost repede asimilate. Lanțurile muntoase și țărmul mării au creat o izolare naturală. De asemenea, mitologia chineză era mai săracă decît cea a altor popoare. Nu putem afirma despre chinezi că erau un popor foarte religios [48,p.62].

Cu toate acestea zeitătile chineze amintesc de cele din Mesopotamia, fiind mai mult naturiste. “Stăpînul suprem” în mitologia chineză era Chiau, “cerul”. Pe lîngă acesta mai existau zeița fertilității, zeul vîntului, zeul ploii, al tunetului. Preocuparea pentru filozofie era mult mai puternică decît cea pentru religie. În stadiul cel mai vechi al gîndirii filozofice chineze au apărut elementele unei filozofii a Universului și a vieții.

Grădina chineză era destinată filozofiei, fiind plină de semne, metafore și simboluri ce subliniază arta de a trăi. Modul chinez de a privi natura este cu desăvîrșire simbolic, ceea ce oferă o nouă modalitate de interpretare. Primele grădini s-au născut dintr-o gîndire mitică în care lumea este văzută ca un întreg în care omul trebuie să se integreze, el fiind o mică parte a întregului. Grădina Extremului Orient era una a tuturor simțurilor, în care omul se bucura de priveliști, de sunete, de mirosuri. Marea artă a creării grădinilor chinezești constă în îmbinarea perfect armonioasă a acestor puncte de vedere, astfel încît vizitatorul sa-și găsească armonia interioară [21,p.62].

Remarcăm ca natura a ocupat din totdeauna un loc extrem de important în cultura Chinei. De exemplu, nu existau cimitire. Defunctul era îngropat în natură, fără piartă funerară, într-un loc ales de magi-ghicitori. Sufletele morților se îndreptau spre “fîntînile galbene”, ceea ce subliniază rolul apei în cultura orientală.

Aici arta grădinii a evoluat în strînsă legătură cu cultul naturii. Pentru dobîndirea păcii, a liniștii, omul era îndemnat să se întoarcă la natură, să trăiască în armonie cu aceasta. Acest fapt a dus la prosperarea grădinilor. Ca și în Asia Mică și aici întîlnim ideea de Paradis, loc al nemuririi, al reîntregirii elementelor naturii.

Climatul Chinei, extrem de variat, cuprinde zone reci, uscate, dar și zone fertile de-a lungul fluviilor, munți, mlaștini, jungle, dar și deșert. În cultura chineză elementele naturii capătă o simbolistică puternică. Stîncile, munții reprezentau scheletul pămîntului, apele reprezentau arterele[50,p.28].

Grădina devine o imitație a naturii. Relieful variat forma coline, stînci, roci, grote și tuneluri. Apa se regăsea în lacuri, cascade, pîraie, forme peisagere întîlnite în natură. Traseul aleilor era sinuos, asimetric, neregulat. Liniile drepte lipseau cu desăvîrsire. Uneori traseul era doar sugerat din loc în loc prin dale de piartă. Vegetația ocupa un loc secundar în compoziție, dar era învestită cu simboluri, fiecare specie reprezentand ceva anume.

Japonia este cazul unei civilizații ce s-a constituit prin masive împrumuturi, aproape în toate domeniile, în primul rînd din cultura chineză. Elemente de cultură au fost asimilate, apoi personalizate, dînd naștere unei arte originale inconfundabile. Elie Faure afira: “nici un popor nu a fost , în ansamblul său, atît de artist”. Deși arta japoneză nu are calmul și gravitatea celei chineze, ea este exteriorizată cu mai multă îndrăzneală și afectivitate. O trăsatură definitorie este dragostea de natura, ce se manifestă în toate ramurile ei. Natura este cîntată cu pasiune în poezie [41,p.75].

Arhitectura japoneză este perfect integrată în peisajul ambiant. Peisajul deține chiar rolul preponderent, iar clădirea pare a fi o prelungire, o completare a grădinii. Dragoste pentru natură se remarcă și în decorațiunile interioare ale locuinței, pereții fiind pictați cu peisaje. E. Gonse afirma că “orice concepție arhitecturală este în Japonia, un tablou în care culoarea are tot atîta importanță cît și liniile insăsi”.

Compoziția grădinilor japoneze caută naturalețea perfectă. Latura națională a artei japoneze își face simțită prezența în arta grădinilor. Multe din grădini sugerează prin compoziția lor peisajul țării. Peisaje complete sunt reconstituite le scară mică prin stînci, pietre, nisip, arbori, arbuști, lacuri, cascade și pîraie. Prin procedeele folosite la realizare, prin elementele utilizate, grădina devine aridă, monumentală, grădină de muschi.

Un produs interesant al artei grădinilor pe aceste meleaguri îl reprezintă grădinile miniaturale, modelate în cutii, sau pe platouri de bronz sau porțelan [23,p.50].

Remarcăm că evoluția grădinilor din Orientul Indepărtat a urmat o cale diferită încă de la început față de cele din Europa și Asia Mică. Grădinile chineze și japoneze nu sunt neapărat un Paradis la care omul la pierdut și la care speră că se va întoarce într-o zi. Ele sunt o componentă firească a vieții, de care orice om are dreptul să se bucure și mai ales cu care să se contopească. Ele au urmat calea naturii, imitării cît mai fidele a acesteia, cele europene și din Asia Mică fiind cu totul diferite.

Dar grădinile chineze si cele japoneze nu a rămas perfect izolate de restul lumii. În urma contactelor cu Occidentul, în secolul al XVIII-lea apar influențe italiene și franceze. Dar cu toate acestea își păstrează integritatea și trăsăturile caracteristice. In schimb acestea isi lasa amprenta puternic in gradina europeana,

naturalul și firescul castigand în cele din urmă teren [45,p.39].

Astfel apar pentru prima data in Anglia secolului al XVIII-lea grădinile peisagere, un stil cu totul aparte fata de ce cunoscuse Europa pana la acea data. Apariția lor a fost desigur influențată de numeroasele călătorii făcute în Extremul Orient. Un alt factor de influnță al grădinilor peisagere a fost literatura vremii care a încurajat puternic reîntoarecerea la natură și la valorile acesteia. De fapt această tendință se face simțită în toate artele, inclusiv în pictură. Treptat temele abordate în tablouri sunt inspirate din natură, fenomen a atins apogeul odată cu curentul impresionist.

O trăsătură definitorie a stilului peisager este compoziția liberă. Traseul aleilor este sinuos, liniile drepte lipsind cu desăvîrșire. Forma naturală a reliefului este păstrată. Vegetatia este lăsată să crească liber, nu se mai modelează prin tăieri coroanele arborilor și arbuștilor. Piesele de apă introduse sunt identice cu cele naturale: cascade, rîuri, lacuri. Lipsesc bazinele, fîntînile, canalele, toate atît de prezente în grădinile europene pînă la aceea dată.

Delimitatea grădinii nu se mai realitează prin împrejmuirea cu garduri, ea se face printr-un șant, modalitate mult mai discretă și naturală. Cu ajutorul vegetației se crează priveliști din cele mai variate, peluze întinse, dar și masive de arbori asemenea unei păduri. În ceea ce privește imitarea naturii se ajunge la un moment dat chiar la exagerări prin plantarea de arbori uscați [26,p.53].

Construcțiile decorative sunt reduse ca număr. Acestea evocau diverse perioade istorice, de tipul ruinelor și templelor antice, poduri, chioșcuri, pavilioane chinezești.

La vremea apariție sale, stilul peisager a fost o adevărată revoluție în arta grădinilor. Foarte apreciat a fost repede preluat de restul țărilor europene, dar și în America. Elementele sale caracteristice au fost preluate, asimilate și îmbinate cu elemente ale unor stiluri deja înrădăcinate. Aceasta impletire a dus la aparitia în Franța a stilului mixt.

În ziua de azi grădina, parcul, nu mai aparțin doar clasei bogate. Datorită dezvoltării orașelor acestea au căpătat funcție sanitară, devenind o necesitate. O bună patre din arta secoluli al XX-lea stă sub influența curentului a cărui figură marcantă a fost Pablo Picasso. Cubismul, curent de avangardă a constituit punct de referință pentru generații de artiști din toată lumea. Fractură față de arta precedentă, o propunere abstractă și provocatoare cubismul suprinde publicul. A dominat prin jumătate a secolului XX, dar și-a lăsat amprenta în toate domeniile artei pînă în zilele noastre. Inclusiv arta grădinilor contemporane stă sub influența “cuburilor” lui Picasso. Au apărut noi forme geometrice, diferite de cele antice, noi concepte compoziționale, revoluționare [30,p.38].

Multe elemente au fost preluate din grădina japoneză, căci, ultimele decenii ale secolului XX au manifestat o preocupare pentru arta Extremului Orient. Yoga, Ikebana, Feng- Shui au luat amploare în lumea occidentală, devenind extrem de populare.

S-a ajuns astfel la creații remarcabile, multe controversate. În secolul XXI cîștigă tot mai mult teren grădina casei de locuit, pe care și-o permit tot mai mulți oameni și micile spații verzi din orașe din apropierea instituțiilor, cartierelor, menite să împrospăteze atmosfera poluată a orașelor.

Grădina contemporana reprezintă un fragment smuls din natura menit să ne încînte. Putem afirma că grădina secolului XX se află și ea sub influența paradisului primordial, dar nu prin compoziție, ci prin concept, în ziua de astăzi omul fiind dornic să redobîndească valorile pierdute ale naturii. În aceste condiții arta grădinilor are toate șansele să prospere în continuare[27,p.56].

Ca orice artă, si arta grădinilor s-a aflat mereu într-o continuă mișcare și transformare, fiind influențată de conjuncturi istorice, dezvoltarea tehnică, religie. Ce forme va îmbrăca aceasta în următoarele secole rămîne de văzut, cert este faptul că întoarecea la natură si la valorile acesteia este absolut necesară [51,p.9].

1.2. Evoluția spațiilor verzi în Republica Moldova.

Potrivit Vechiului Testament drumul omenirii a început într-o grădină, într-un spațiu, refugiu și adăpost, contemplare – visare. Această funcție sacră a fost reactualizată de grădinile sacre antice și cele medievale. Ele au devenit un obiect de artă special, o creație ce caracterizează mai ales acele epoci în care cultura devine civilizație. Frumosul era considerat o categorie ce depașește domeniul artisticului: natura este și ea frumoasă pentru că e opera unui creator ce stapînește perfect legile geometriei și ale matematicii. De aceea ea poate deveni un prototip al artei, adică obiect de imitație [49,p.25].

În tara noastră preocupările pentru amenajarea grădinilor și cultivarea plantelor s-au manifestat din cele mai vechi timpuri. Primele izvoare istorice, datînd din secolele II T. e. n. relatează că baza economică a Daciei era productia de cereale, creșterea vitelor și pomicultura.

Denumirile de origine a numeroase specii floricole (salvie, busuioc, menta) pomicole sau forestiere constituie dovada că plantele respective au fost cultivate de foarte multă vreme.

In aceasta ordine de idei Dioscoride, mare botanist roman, a semnalat că prezente la daci, întîlnite în apropierea locuințelor numeroase plante floricole (bujori, narcise, lacrămioare, calomfir) și lemnoase deosebit de decorative (liliac, stejar, molid, brad, mesteacan, nuc și altele

Odată cu dezvoltarea comerțului se atestă diversificarea sortimentului de semințe aparținînd unor specii floricole, pomicole sau forestiere [44,p.32].

Acestea bineficiind de condiții climatice și edafice deosebit de favorabile au contribuit la dezvoltarea horticulturii și pomiculturii. În interiorul zidurilor de apărare a cetăților, existau mici grădini amenajate în dublu scop: utilitar și estetic. Amplasarea speciilor se făcea pe straturi de formă geometrică pe Iîngă diverse surse de apă, în vase, iar multe specii floricole împodobeau ferestrele locuințelor. Paralel se atestă inființarea grădinilor în jurul mănăstirilor. Adeseori se alegeau că plante ornamentale specii care prezentau și importanță medicinală.

O adevarată înflorire a artei pesagere pe meleagurile noastre se înregistrează pe la mijlocul secolului XIX începutul secolului XX prin crearea de grădini-parcuri pe lîngă conacurile boierești [25,p.72].

Așadar se pot enumera mai mult de 50 de obiecte ale arhitecturii peisagere amplasate în special în partea de centru și de nord a Republicii Moldova. Majoritatea parcurilor sunt luate sub ocrotirea statului și au o mare însemnătate științifică și estetică.

Prima realizare a amenajarii parcurilor din Republica este parcul de Iîngă satul Drochia pe la 1812, de Demeanovici. Drumul de intrare se ramifică în două formînd după porțile parcului un cerc închis. Trei alei divizeaza parcul în sectoare, s-a păstrat aleia de castani sălbatici, ce trece prin livadă. Aleia de tui, duce spre o colină artificială de pe care se deschide panorama locurilor pitoresti. Simetric aleii de tui se afla cărărușa de hotar dintre livadă și parc.

Se distinge prin originalitate, planificarea drumurilor, îmbinarea drumului circular cu aleile, care nu se mai întîlneste în , în alte parcuri de pe Iînga conacuri.

Cîndva, aproape pe tot teritoriul său erau sădiți copaci și numai în centru se întindea o poiana rotundă.

Astazi pe locul unde cresteau odinioară plantațiile se întinde o poiana de stejar penduculat, pini negri austrieci, sofore, aluni turcești. La hotarul de sud al parcului cresc doi castani. Pinii austrieci, brazii albi sunt sădiți pe fundalul livezii și închid perspectiva drumului inelar [16,p.25].

Acest complex livadă-parc are o valoare destul de însemnată atît prin particularitățile planificării lui, în rezolvarea reușită a compoziției de landșaft, prin prezența speciilor unicale și rare cît și prin faptul că după modelul lui au fost amplasate și alte ansambluri similare.

În anul 1818 a fost amenajat primul parc orașănesc care înfrumusețează centrul capitalei, la inițiativa guvernatorului Basarabiei Bahmetiev. Actualmente poartă denumirea de Grădina Publică “Ștefan cel Mare”. Este împrejmuit cu împrejmuire din metal (autor Bernardarți). Este aranjat dupa principiul: de la întrări spre centru, duce o rețea de alei în raze. A fost reconstruit de mai multe ori. Are șapte întrări, aleile cărora duc spre centrul parcului, spre un havuz. Odata cu trecerea timpului și anume în secolulul XX aici sunt construite cafenele, cinematografe. Are și o reprezentativă aleie a sculpturilor clasicilor literaturii române [22,p.39].

Numărul de specii componente este aproximativ 50 dintre care rare decorative: Prunus pissardi, Gimnocladus canadiensis, Wisteria chinensis.

Pe teritoriul parcului cresc arbori cu vîrsta de 100 și peste 150 de ani. Există suporturi cu liane, rabate din plante floricole, borduri din arbuști și compozitii din arbori decorativi. Acest parc servește actualmente pentru odihna liniștită, adăpost temporar. Aici se petrec sarbători literare, lansari de cărți.

La ieșirea centrală a parcului se află monumentul lui Ștefan cel Mare. Suprafața parcului .

Parcul din Ivancea este și el un monument al arhitecturii peisagere. A fost amenajat în anul 1880 la marginea satului Ivancea pe moșia lui Belioz. Acest parc ocupă o poziție dominantă asupra satului și împrejurimi și atrage atenția printr-o priveliște neobișnuită. Senzația de neobișnuință aparc datorită coroanelor de conifere, care nu sunt tipice pentru . Amplasarea parcului pe o panta sudică și suprafața mică () a determinat compactitatea plantațiilor și absența poienilor.

Imaginea artistică a parcului este melancolică și sentimentală romantică.

Spre deosebire de majoritatea parcurilor de pe Iîngă conacuri, acest parc are foarte multe havuzuri romantice și coline artificiale.

Dorind că spațiul mic să fie cît mai diversificat, compoziția s-a construit pe baza la o multitudine de perspective scurte cu direcții diferite [36,p.22].

Asemănător vilelor rustice din Roma antică, parcul din Ivancea este alcătuit din plantații decorative și pomicole. Frumoasa livadă ocupă aproximativ jumătate din tot teritoriul fiind amplasată în spatele conacului.

Este despărțită de parcul decorativ și alcătuiește o zonă functională independentă datorită aliniamentului de castan porcesc dintr-o parte a conacului și de gardul viu din glicinie chinezească pe cealaltă parte.

Originalitatea parcului constă în interpătrunderea zonelor decorativă cu cea administrativ-gospodărească care include clădirea conacului și parcul decorativ, iar cea administrativ-gospodarească clădiri auxiliare și livada [18,p.53].

Acest parc dispune de o variată colecție dendrologică. Aici întîlnim specii de conifere exotice că molidul de , tsuga, pinul moale, bradul alb, ginco, mălinul american, teiul rosu.

In anul 1896 în apropierea satului Livădeni pe lîngă reședința de vară a moșierului Oganovici a fost construit parcul Mîndîc.

Acest parc ocupă partea de N-V a teritoriului vilei pe o suprafață mai mare de . O trasătura distinctă a parcului este aceea, că majoritatea plantațiilor este constituită din arbori fructiferi. Arborii decorativi de foioase și conifere se înterpătrund cu cei fructiferi oformînd aleeile, punctele de observație și lacul.

Aceasta demonstrează faptul că acest parc e asemănător cu grădinile Romei antice și anume cu „fructuarile" care includeau în calitate de element principal arborii fructiferi.

Asadar gradina “fructuariu" este o formă care exclude toate contradicțiile între funcțiile decorative și utilitare a parcului și care exprimă unitatea și armonia dintre aceste două funcții.

In el nu exista o divizare distinctă a teritoriului nici a ideilor. Prezența în livadă a elementelor decorative a parcului, alei umbroase, a punctelor de observatie, a lacului pitoresc, a cavoului familial – crează un tip de parc neobișnuit [20,p.41].

Conceput în spiritul vechilor grădini chinezești, care erau definite prin motivul emoțional și starea sufletească la care aducea vizitatorii prin crearea de peisaje de „dispoziție" parcul vilei „Mîndîc" primavara se „umple" de un zîmbet gingaș. și vesel tineresc. Plimbîndu-te pe aleile sale, nu poți să nu observi printre molizii severi și brazii solemni zîmbetuI plin de viață, a arburilor fructiferi înfloriți, fericirea lor și tendinta lor, spre căldură, soare.

Peisajul idilic în parcul vilei „Mîndîc" este format de oglinda liniștită a lacului care este pitoresc, înconjurat de sălcii și alte foioase.

Dendroflora în parc e repartizată de mai mult de 30 de specii, unele din ele fiind rare: nucul-negru, frasinul-plîngător, alunul-roșu.

În această perioadă (a II jumatate a secolului XIX) a fost amenajat și parcul din satul Milești (r-nul Nisporeni). Are o suprafață de și este amplasat pe o pantă cu expoziția Sud-Vestică [13,p.55].

Acest parc are și el la bază principiul combinării utilului cu plăcutul, adică îmbinarea vegetației decorative cu cea fructiferă în două zone distincte, gradina decorativă și livada. Sistemul de plan al parcului este combinat.

Așadar gradina decorativă la rîndul său, se împarte în două părți avînd la bază stiluri distincte: regulat care aparține de edificiu cu o compoziție destul de închisă și peisager, amplasată mai jos pe pantă deschizînd panorama livezii.

Arborii și arbuștii se disting prin varietatea de calități decorative și formează un peisaj pitoresc.

Acest parc are o mare însemnătate dendrologică, putem enumera aproximativ 30 de specii de arbori și arbuști dintre care rari: tisa, bradul alb, maclura, ginco, scorușul cu late.

In anul 1901- fost creat „Tezaurul de smarald" al Republicii , parcul din Țaul, la initiativa renumitului pomicultor-decorator Ipolit Vladislavschii-Padalco. Creat la un înalt nivel arhitectural-artistic, el se deosebeste prin varietatea și bogăția dendroflorei. Pe o suprafață de cresc peste 150 de specii și forme de arbori și arbuști reprezentanți ai diverselor zone climaterice ale globului. De pe povîrnișurile unei coline, teritoriul parcului coboară într-o vale ușor înclinată de la nord la sud [42,p.63].

Sectorul de Nord-Est al parcului, se află la o cumpană a apelor unde se înalță un conac.

De aici se deschide o priveliște asupra satului și a unor părți a parcului cu vechiul sau iaz, iar mai sus, spre povirniș plantațiile că și cum s-ar fi unit cu pădurea, din care cauză parcul parc mai imens, mai grandiose.

Dinspre nord parcul e înconjurat cu un zid de caramidă-aici se află „parcul de sus" cu conacul. De ambele părți ale clădirii și în spatele ei cresc numeroase exemplare de conifere și foioase [50,p.25].

La dreapta pe o suprafață de e concentrat sectorul principal al parcului de sus – parcul de amatori.

Aici sunt adunați și repartizați cu mult gust arbori și arbuști ce se deosebesc prin formă lor neobisnuită a coroanei dimensiuni și nuanța frunzelor.

In această ordine de idei putem menționa: salcîmii pIîngători, arțarii în formă de glob, stejarii piramidali, arțarii cu frunzele roșii și arțarii americani, forme decorative de fag cu de un bordo-închis.

Dincolo de conac începe imediat o pantă abruptă ce duce spre parcul din jos. De aici se deschide o minunată panoramă – grupuri de plante ce se îmbină armonios cu poienile verzi, nesimțindu-se diferența între plantațiile parcului și teritoriul aferent.

Compozițiile de landșaft sunt potrivite cu mult efect. Poiana mare din centrul parcului e înconjurată de copaci și arbuști care sunt sădiți cu atîta pricepere, încît se crează impresia de ceva firesc deși sunt specii exotice. Pe povîrnișurile de la marginea poienii atrage atenția un grup de pini de munte.

In poiana de jos a parcului din Țaul se evidențiază trei masive și sapte grupuri de conifere, care ocupă o suprafață de pe sectoare mai ridicate, de aceea se văd bine din orice parte. Tot aici putem vedea specii de conifere din padurile Siberiei reprezentanți ai florei din Crimeea și Carpați. Printre conifere se privesc foarte frumos, mestecenii, diferite specii de artar; sorb [15,p.63].

In partea de Sud-Vest a parcului de jos în poiană poți admira grupuri de plopi albi, arțari albi, paltini de cîmp, frasini și castani.

Din partea opusă parcul este apărat de o fișie lată cu plantații de aluni, goruni, jugaștri pe o suprafață de .

După cum am menționat mai sus, acest parc nu e numai monument al arhitecturii peisajere ci și una dintre valoroasele colecții dendrologice în partea de Nord-Vest a Republicii : 128 specii și 24 de forme unicale de arbori. și arbuști, 99 specii reprezinta flora continentului euroasiatic, 29 specii flora Americii de Nord, 91 specii teritoriul Moldovei [11,p.49].

Un grup important al colecției dendrologice a parcului sunt coniferele 19 specii și 4 forme decorative.

La fel de bogată e și colecția de foioase, 8 soiuri și forme de arțar, 6 de frasin, 10 de stejar.

Asadar acest parc are o imensă valoare stiințifică și culturală prin unicala să colecție dendrologică.

Tot în această perioadă a fost amenajat și parcul Catedralei pe o suprafață de . Initial au fost plantate specii repede crescătoare așa că ulmul, salcîmul, pe parcurs și anume, prin anii 1960 parcul se îmbogățește considerabil cu specii decorative, mesteacan, molid, tei argintiu, castan porcesc. În prezent parcul are 21 de specii și forme.

Parcul este amplasat pe un teren de formă dreptunghiulară puțin înclinată în partea Nord-Est.

Centrul compozițional îl reprezintă catedrala cu clopoinița de la care duc alei spre iesirile parcului. Aici se afla un havuz și Arca Biruinței construită în anul 1840 în cinstea biruinței asupra turcilor [26,p.78].

Parcul din Pavlovca este la fel unul dintre cele mai bune parcuri din R. Moldova. A fost constituit la începutul secolului XIX pe o suprafață de .

Caracterul reliefului și plantațiile permit să se evidențieze două raioane de landșaft: parcul și pădurea – parc. în raionului parcului (pînă la iaz) atrag atentia plantele decorative. Spre parc duce o aleie de brazi de pe care se vede fațada fostului conac înconjurat de grupe de conifere.

Fiecare grup e sădit pe baza principiului de armonie a contrastului și a formei.

De la clădirea fostului conac se deschide o perspectivă depărtată, interesantă înconjurată de plantații de mesteceni, molizi argintii și tei ce se întind spre lac, perspectiva e închisă de pădurea de conifere.

Celelalte perspective mai scurte se termina cu diferiți arbori ce se evidențiază prin coroanele luminoase, ori întunecoase – arțarul argintiu, mesteacanul, plopul alb, pinul rosu.

In parc sunt numeroase specii rare de arbori, molidul de cu coroana piramidală, cedrul european, zîmbrul. Din foioase: arțarul Trautveter (Caucaz) nucul american cenușiu, negru, scorușul, plopul balsamifer, frasinul american, teiul caucazian, călinul cu frunza că de prun [14,p.32].

Astfel acest parc are o valoroasă dendroflora formată din 66 de specii și forme de arbori și arbuști dintre care 33 exotice.

Un alt monument al arhitecturii peisagere este parcul din Rediul-Mare. A fost amenajat în 1912-1914 de catre Vladislavschii-Padalco la o margine a satului cu acelaș nume din apropierea Dondușenilor pe o suprafață de . Plantațiile de bază ale parcului se întind de-a Iungul granițelor iar partea centrală e ocupată de poieni.

Rezolvarea planico-compozițională are la bază sistemul de accesibilitate a cîtorva perspective dintr-un singur punct. Grupurile de conifere din fața fostului conac formează un fel de rame prin care se văd perspectivele îndepărtate ale poienilor mari.

Perspectiva din stînga care începe prin rama de molizi argintii și întepători se termină cu un arțar argintiu coroana căruia e de o culoare mai deschisă decît la copacii din jur.

Rama pentru altă perspectivă este un grup de molid argintiu, brazi-roșii. Această perspectivă e mult mai scurtă întrucît o închide aproape de centrul poienii un grup de molizi sădiți pe fundalul livezii miniaturale [8,p.27].

Pe marginile a două poieni în stînga și în dreapta fostului conac sunt sădiți arțarul argintiu, stejarul pendunculat, plopul alb, castanul salbatic, frasin.

In alta poiana pe fundalul arbuștilor se profileaza grupuri de castani, tei caucazieni, pini roșii.

Rețeaua de drumuri e construită după principiul rutelor circulare ceea ce permite să privești consecutiv diferite sectoare ale parcului.

Dendroflora acestui parc este destul de bogată fiind formată din 26 specii și forme de arbori și arbuști.

În concluzie putem spune că aceste grădini-parcuri, realizate în formula de maximă apropiere a omului de natură sub raport estetic, constituie o parte importantă a patrimoniului nostru național [10,p.39].

Fiind o expresie a epocii în care au apărut și peste care s-a suprapus marca intervențiilor ulterioare, ele reprezintă actualmente o simbioză valoroasă incontestabilă ce se impune a fi cercetată și valorificată.

Originalitatea lor este exprimată prin corelația condițiilor naturale disponibile la amenajare cu suprafețe mici, ceea ce a imprimat grădinilor o compoziție saturată și variată.

În perioada sovetică ce a urmat, arta grădinilor a fost îndreptată spre crearea parcurilor de odihnă și cultură a populației.

În acest context putem menționa parcurile din orașul Chișinau:

„La izvor", „Rîscani", „Valea Trandafirilor", „Alunelul", „Dendrariu", Grădina Botanică.

Parcul „La izvor", se afla în partea de Nord-Vest a orașului, Sculeni. Are o suprafață de , a fost amenajat în 1972. Compoziția parcului constă din cascada de lacuri legate între ele și decorate cu spații verzi.

Principalele specii componente sunt salcîmul, arțarul, mesteacănul, plopul, salcia, diferiți arbuști și plante floricole. În centrul parcului se afla un havuz de la care duc alei spre un pod original de pe care se deschide priveliștea spre insula de povești [47,p.62].

Parcul „Rîșcani" se află în partea de Nord-Est între sectoarele

Rîșcani și Ciocana. Este creat în 1970 pe baza unui masiv forestier natural. Din speciile prioritare menționăm, Tilia tomentosa, Populus piramidalis, Salix alba.

Cea mai mare parte a parcului are functia de odihnă liberă și agrement. Are o zona sportivă mare, terenuri de joacă pentru copii. Are o suprafață de .

Parcul „Valea Trandafirilor", este amplasat în sectorul Botanica în

partea de Sud-Est pe o suprafață de . A fost înființat în anul 1968 pe niște terenuri degradate. În partea de centru a parcului se afla o cascadă de iazuri de .

Vegetatia include circa 50 specii printre care, stejarul pendunculat, molidul, mesteacănul, soforam [9,p.28].

Partea de centru oferă odihna liniștită a vizitatorilor și de lungă durată pe plajă.

La periferia parcul oferă vizitatorilor odihna activă, sunt amenajate terenuri pentru sport, cinematograf o estradă, terenuri pentru jocul copiilor, restaurante.

Parcul “Alunelul” se afla în partea de vest a orașului pe suprafață

de . A fost plantat la începutul anilor '60. În acest parc este pronunțată combinarea stilurilor regulat cu peisager. Vegetatia este compusă din specii rășinoase și foioase, stejar, castan, plop, mesteacăn, tei. Parcul dispune de o estradă, cafenele chioșcuri terenuri sportive.

Parcul "Dendrariu" se afla în partea de Vest a orașului Chișinău

în albia riului Durlești pe o suprafață de . Acest parc este unical în Chișinau și în deoarece deține o colecție bogată de specii de arbori de esențe rășinoase și foioase, arbuști și plante floricole. Inițial a fost fondat că Grădina Botanică. Stilul parcului e mixt: la intrare și partea administrativă geometric, iar celelalte părți, peisager.

Parcul este compus din sectoare reprezentative ale vegetației silvice din și sectoare de specii incluse într-o familie de plante.

Există o sera, cîteva expoziții că rozariu, alpinariu, lianariu, are și o pepinieră pentru creșterea și realizarea plantelor decorative [24,p.63].

Colectia dendrologică este estimată la 800 specii de plante cele mai numeroase fiind speciile din familiile Fabaceae, Betulaceae, Rozaceae, Aceraceae.

Din speciile rare întîlnite în acest parc: Ginco biloba, Pseudotsuga canadiensis, Metaseqvoia, Liliodendron tulipifera, Brusonettia.

Acest parc este un centru de propagandă a știintei, aici se petrec seminare, excursii, dar mai oferă și spațiu de odihnă a populatiei, este o arie protejata de stat[7,p.82].

Capitolul II. obiect de cercetare. materiale și metode.

2.1. caracteristica obiectului de cercetare.

Satul Milești se află în zona de centru a Republicii Moldova și este situat la spre est de centrul raional Nisporeni. În sat sunt 937 gospodării, numărînd 3984 de locuitori. Relieful locului este deluros. Documentele de arhivă atestă începînd cu anul 1439. În dicționarul statistic al Basarabiei din anul 1925 satul Milești figurează cu denumirea Mileștii Mari.

Satul este renumit prin parcul vechi care a fost fondat pe la jumătatea sec. XIX, de către boierul Constantin Kazimir.

Geomorfologie și geologie. Satul Milești este amplasat în partea nord-vestică al Podișului Cental Moldovenesc. Caracterul muntos al reliefului, diferențierea altitudională condiționează redistribuirea condițiilor climaterice. Predominarea pantelor preponderat abrupte redistribuie precipitațiile, condiționează scurgerile superficiale. Diferența de altitudine și expoziția plantelor influențează regimurile termice [4,p.26].

Construcția geologică specifică, alternarea rocilor argiloase- impermeabile cu straturi luto-nisipoase și nisipuri fine acvifere, condiționează regimurile hidrologice care deseori creează posibilitatea și favorizează alunecările de teren. Relieful teritoriului satului este format, preponderant, de interacțiunea alunecărilor cu denudația și eroziunea.

Formațiunile geologice întîlnite în cadrul s. Milești sunt de vîrstă inferioară și medie. În suprafața studiată principalele grupe de roci sunt:

Depozite loessoide lutoase – de culoare pal gălbuie, poroase, afînate, cu conținut de carbonat de calciu. De regulă pe aceste roci s-au format cernoziomurile tipice și cambice.

Depozite loessoide cuaternare luto-argiloase și argilo-lutoase. Gradul înalt de afînare, conținutul înalt de mîl, spălarea de săruri crează condiții bune pentru formarea pe ele a cernoziomurilor tipice cu conținut înalt de carbonați în partea superioară a profilului [50,p.19].

Depozite aluviale de diversă compoziție mecanică. Sunt dispuse în straturi succesive ca urmare a depunerii lor în timpul revărsării apelor. Pe aceste roci s-au format de regulă soluri aluviale și cernoziomuri.

Clima. Climatul stațional local determinat de cel general este modificat în funcție de formele de relief, expoziție, vegetație, bazin hidrologic, însă ca urmare a diferențelor mici de altitudine diferențierele sunt nesemnificative

Referitor la datele medii anuale, putem menționa, că temperatura medie a lunii cele mai reci, ianuarie este –3,2 oC , iar a celei mai calde, iulie + 22,0 oC. Perioadele reci ale anului sunt scurte. Foarte frecvent aerul arctic rece se substituie cu cel cald mediteranian, fapt ce condiționează aparizia dezghețurilor de iarnă.

Primavara acțiunea aerului arctic siberian treptat scade și se activează pătrunderea aerului cald mediteranian. Pentru primăvară este caracteristică creșterea rapidă a temperaturilor medii diurne ale aerului, ajungînd uneori pînă la + 20oC [35,p.30].

Regimul termic al zonei se caracterizează prin temperaturi medii anuale +9,6oC. Precipitațiile atmosferice reprezentînd unul din principalii factori determinanți în creșterea și dezvoltarea plantelor, cantitatea lor depinzînd de activitatea ciclonică, de nivelul hipsometric și de alți factori. Cantitatea medie anuală de precipitații, în această zonă constituie circa .

Au fost înregistrate și valorile lunare ale precipitațiilor, și anume: cele maxime (65-) revin pentru lunile iunie-iulie, iar cele minime pentru septembrie. Vara în decursul unei zile poate cădea norma lunară de precipitații. În perioada rece (decembrie-martie) cad doar 20-25% din cantitatea anuală de precipitații. Toamna tîrziu, iarna și primăvara devreme cad precipitații solide, lichide și mixte. Precipitațiile solide sunt caracteristice, în special, pentru lunile ianuarie-februarie. Cantitatea lor este redusă și constituie 5-10% din cea anuală.

Temperaturile pozitive se mențin în teritoriu timp de 196 de zile, durata medie a perioadei cu temperatură diurnă pozitivă fiind 270-290 zile , iar a perioadei reci cu temperatura sub 0 oC de 79 zile. Temperatura maximă absolută s-a înregistrat în luna iulie +39 oC, iar minimă absolută, în luna februarie -29 oC cu variații mari în teritoriu [45,p.27].

Putem afirma că, factorii pozitivi ai climei sunt: belșugul de lumină și căldură, durata mare a perioadei calde și iarna blîndă, iar factori negativi sunt: secetele frecvente, și schimbările dese ale timpului, în special primăvara.

Soluri. Conform datelor Direcției Funciare Nisporeni în cadrul teritoriului parcului Milești au fost evidențiate soluri aluviale.

Prezintă următoarea succesiune de orizonturi pe profil: Ao-C. Orizontul Ao este mai gros de , atingînd 40-, este mai bine conturat ca la protosolurile aluviale și cu stratificații mai puțin evidente. Este de culoare brună-cenușie, brună închisă, deosebindu-se evident de materialul parental format din depozite stratificate de origine fluvială, cu texturi și compoziții foarte diverse.

Solurile aluviale au textură variabilă în raport cu natura depozitului, nediferențiată sau contrastantă în cazul unor depozite neomogene. În orizontul Ao, structura este glomerulară, granulată sau poliedrică, slab sau moderat dezvoltată. În raport cu textura și structura, variază și restul proprietăților fizice, fizico-mecanice, hidrofizice și de aerație. Sînt în general bine aprovizionate cu apă și substanțe nutritive, au un conținut de humus de 2-3%, au gradul de saturație în baze ridicat dar pot fi și debazificate și cu reacție acidă. Solurile aluviale au o fertilitate mai ridicată decît protosolurile aluviale. Ele pot susține arborete de plopi și sălcii, sunt de asemenea indicate culturi de plopi negri hibrizi [28,p.40].

Sistemul de plan al distinctului ansamblu peisager este bine conturat, și acoperă o suprafață totală de . De-a lungul aleilor și pe perimetrul părții de sus ale parcului, cresc în rînduri drepte arbori seculari. La marginea suprafeței vegetale, luate sub ocrotirea statului unele specii rare de arbori și arbuști, se învecinează cu alte grupuri compacte de arbori. Toți acești arbori și arbuști se disting printr-o varietate de calități decorative și formează un peisaj pitoresc.

Valoarea esențială a parcului o constituie colecția dendrologică, ce cuprinde 30 de specii exotice.

Fiind amplasat în partea de sud-vest a unui versant el a fost conceput ca un spațiu umbros cu plantații de consistență înaltă.

La moment, din cauza ca se află într-o stare deplorabilă este greu de apreciat principiile compoziționale. Teritoriul nu prea mare a parcului din Milești constă din grădina decorativă, livadă și plantație de viță de vie. Îmbinarea compozițională a sectoarelor decorative cu cele utilitare se consideră o trăsătură originală a parcurilor vechi moldovenești și amintește de grădinile Romei antice [22,p.37].

La rîndul său grădina decorativă se împarte în plan compozițional în două părți distincte: în spațiul aferent conacului în stil regulat și în stil peisager restul teritoriului în jos spre baza versantului, deschizînd panorama livezii (fig.1).

Fig. 1. Schema – plan a parcului din s. Milești (Kravciuk, Verina, 1976)

2.2. materiale și metode.

Materiale

La realizarea prezentei lucrări au fost utilizate următoarele materiale:

Panglică metalică cu lungimea ;

Clupă forestieră;

aparat foto: CANON- SX200IS;

hîrtie milimetrică;

documentația locală de la Oficiul cadastral Nisporeni

Calculele pentru retribuirea muncii a fost calculat conform normelor în vigoare utilizate în spațiile verzi.

Pentru determinarea vitezei vîntului, cantității de precipitații au fost utilizate datele serviciului Hidrometeo de Stat, iar pentru indentificarea tipurilor de sol precum și a compoziției au fost utilizate materialele Direcției funciare raionale Nisporeni, precum și observatilor noastre (plantele indicatoare).

Costul materialului materialului saditor a fost calculat avînd la bază lista de prețuri a întreprinderilor de material săditor: Grădina Botanică a A.Ș.M., S.R.L., „Floribell”, S.R.L.”Green Land”.

Pentru evaluarea costurilor materialelor de construcție au fost folosite lista prețurilor a urmatoarelor firme Hubo, Supraten, Agat- D. Tot în această fază a fost elaborat planul general (1:500), care cuprinde amplasamentul și principalele grupe de vegetație și amenajări floricole și alte dotări.

Metode

În prezenta teză de licență, lucrările de proectare au fost efectuate conform metodologiei Ana-Felicia Iliescu , care cuprinde studiul de prefezabilitate, studiul de fezabilitate [11,p.38].

În cadrul studiului de prefezabilitate a fost selectată și definită destinația și tipul de spațiu verde în funcție de cerințele beneficiarului, în corelație cu caracteristicile generale ale terenului și amplasamentului acestuia. În dependență de ce au fost indentificate necesitățile s-a apreciat natura și cantitatea lucrărilor necesare precum și marimea lor.

Tot aici au fost efectuate evaluările de cost cu scopul estimarii mărimii investiției. În acest scop au fost folosite normele în vigoare.

Elaborarea studiului de fezabilitate, debutează cu analiza complexă a terenului și a abianței acestuia în scopul urmăririi soluțiilor de amenajare cu caracteristicele teritorului sitului și cu caracteristicele funcțiilor principale ale terenului stabilite de studiul de prefezabilitate [25,p.48].

El se desfășoară în două etape:

Etapă. Cercetărea terenului și culegerea tuturor informațiilor și datelor utile proiectării, prin examinarea directă și prin confruntarea cu planul general de situație se analizează amplasamentul s-au dezvoltarea teritorială, precum și aspectele sociale din zona de influență, se culeg date privitor la folosirea anterioară a terenului, precum și influența lor în fizionomia și caracteristicile acestuia;

Se cercetează elementele existente pe teren (vegetația, drumuri, elemente decorative, construcții, instalații și posibilitățile de menținere și integrare a acestora în noua compoziție).

Etapă. Au fost analizați factorii esențiali care înfluențează soluțiile de amenajare a terenului: apele naturale existente, nivelul freatic, care reprezintă factori importanți pentru soluționarea unor probleme de proiectare ca: udarea culturilor, s-au stabilirea unor măsuri de ameliorare a terenului.

Condițiile de climat ale zonei:

Se analizează temperatura medie anuală, temperaturile extreme, regimul de precipitații, direcția și intensitatea vînturilor dominante, calitatea atmosferei și umiditatea acesteia (gradul de poluare). Tot aici sunt analizați și cercetați factorii microclimatici în cuprinsul terenului: părțile expuse curenților și vînturilor s-au afectate de înghețuri, zone adăpostite, pante însorite s-au expoziții care se întîlnesc mai frecvent, terenuri care rămîn mai mult timp sub zăpadă.

Toate aceste aspecte au o deosebită influență asupra alegerii sortimentului și amplasamentului vegetației. Deosebit de importantă este cunoașterea condițiilor de sol și anume: grosimea stratului fertil, tipul de sol, textura, pH-ul, salinitatea s-au alcalinitatea, gradul de eroziune, etc [5,p.30].

Condițiile sanitare. Au fost cercetate și analizate eventualele emanții nocive, natura plantațiilor, sursa distanța, gradul de influență.

Aspecte sociale. Au fost estimat, numărul populației, unele aspecte legate de starea de sănătate a acestora.

Aspecte istorice și culturale. Au fost analizate informațiile privind aceste aspecte în vederea integrării armonioase și respectării valorilor istorice și culturale.

În urma soluțiilor de principiu furnizate de informațiile menționate mai sus au fost materializate planul general de amenajare, care redă situația de ansamblu pentru tema de proiectare.

La elaborarea asortmentului speciilor de plante decorative (arbori, arbuști, plante floricole) au fost folosite recomandarile autorilor – A. Palancean , Ana Felicia Ilescu, conform cărora s-a avut în vedere cerințele speciilor față de:

– factorii ecologici climatici: lumină, temperatura aerului, umiditatea atmosferică,

vânt;

– factorii ecologici edafici: textura și profunzimea solului, regimul de umiditate din sol, fertilitatea solului;

– factori geomorfologici: altitudine, expoziție, pantă, configurația terenului;

– factori biotici: animali, vegetali.

– factori antropici;

– factori poluanți [22,p.46].

Capitolul III. Realizarea proiectului

3.1. Particularitățile reconstrucției spațiilor verzi rurale.

Spațiile verzi rurale se aseamană în general cu cele urbane dar au și unele caracteristici particulare și anume: sînt mai reduse ca dimensiuni, sînt multifuncționale, în cadrul plantațiilor predomină speciile locale, rezistente și adaptate care nu necesită îngrijiri speciale. Spațiile verzi de folosință generală pe teritoriul satului pot să ocupe o suprafață în dependență de numarul de locuitori tabelul 3.1. Suprafața de spații verzi pe cap de locuitor

Tabelul 3.1.

Dacă localitatea este amplasată alături de pădure atunci norma de spațiu verde pentru un locuitor poate fi micșorat cu 20 %. Suprafața parcurilor, grădinilor, scuarurile în balanța teritoriului ocupă de la 3 pînă la 17%. În dependență de mărimea terenurilor pentru case particulare, suprafața minimă a spațiilor verzi de folosință generală este: pentru parc , grădină , scuar – . Parcul rural va avea o suprafață nu mai putin de fără a lua în considerare terenurile sportive, în localitățile mai mici se poate de limitat cu amenajarea unei gradini sau a unui scuar în centrul satului. Menirea parcului rural va fi pentru odihna populației, manifestari culturale, competiții sportive și altele [44,p.19].

Pentru satisfacerea celor mai diverse cerințe e rațional ca teritoriul parcului sa fie împărțit în mai multe zone functionale: pentru odihna activă, pentru odihna liniștită (60-65%), pentru odihna copiilor, construcții auxiliare.

Fiecare zona functională va fi amplasată ținîndu – se cont de menirea ei.

Vegetația parcului se formează din specii de arbori din flora autohtonă rezistente și adaptate care nu necesită îngrijiri speciale. Amplasînd cu maiestrie numărul mic de specii, dă posibilitatea neprefacînd parcul în dendrariu de a crea cele mai diverse peisaje. Amplasarea firească a vegetației va contribui la dezvoltarea ei normală și va micșora cheltuielile pentru materialul săditor.

La fel la amplasarea vegetației se va ține cont de funcționalitatea fiecarei zone a parcului [12,p.38].

Astfel în zona pentru odihna activă se vor folosi arbori de aceeași specie, în plantațiile de protecție de pe perimetrul acestei zone se va lasa spațiu pentru aerisire. Se va evita folosirea de specii cu frunze strălucitoare, alergice, cu fructificație abundentă, iar în zona pentru odihnă a copiilor vegetația va fi cît mai diversă, arbori cu coroana plîngareață, decorativă, însă se va evita folosirea plantelor care pe măsură curiozității copiilor pot sa le afecteze sănătatea.

Scuarurile sînt amplasate de regulă pe lîngă obiectele istorico-arhitecturale sau monumentale se deosebesc prin metode specifice de planificare și organizare a landșaftului și oformării decorative.

Vegetația se amplasează în genul mareț sau liric în dependență de mesajul și simbolul obiectului. Bilanțul teritoriului unui scuar poate sa fie: plantații de arbori și arbuști – 65-80%, din suprafața totală, gazon 20-25%, plante floricole 10-15%, căi de circulație, 20-35% [12,p.48].

Inverzirea strazilor, drumurilor se efectuiaza ținîndu-se cont de rețelele inginerești de comunicații. Ele au scopul de a proteja de soare și vint fereștile caselor de locuit precum și de praf, gaze, zgomot. Prin multe sate actualmente trec șosele auto cu circulație intensivă și înverzirea acestor drumuri e necesară pentru a asigura securitatea circulației, vegetația va fi astfel amplasată într-un rînd sau în două rînduri din specii rezistente la gaze, praf așa ca salcîmul, arțarul, plopul, (în multe localități rurale se folosește nucul), se vor folosi o specie sau două specii.

Din spațiile verzi de folosință limitată o suprafață destul de mare o ocupă gradinile particulare. Aceste grădini sunt planificate în dependență de tradiții de specificul local.

Actualmente există o tendință de a transforma aceste gradini într-un complex întreg de construcții din care fac parte: bazine cu apă, arhitectura mică, sculptură, cararușe comode, o variată vegetație utilară și ornamentală, rocarii, colțișoare de pădure [2,p.28].

Un principiu general de înverzire a grădinilor particulare trebuie sa fie o formare liberă a micro-landsaftului; liberă dar logică trebuie sa fie amplasarea arborilor, arbuștilor și speciilor floricole, ceea ce este mult mai pitoresc decît compozițiile regulate.

Nu se recomandă de făcut abuz de prea multe varietăți de arbori și arbusti, specii floricole și cărări.

Numarul de cărări trebuie să fie invers proportional cu suprafața grădinii. Elementul de bază a fiecarei grădini cu diferite zone îl constituie gazonul iar arborii și arbustii servesc pentru decorarea lui.

Pentru crearea gazonului se vor folosi ierburi multianuale corespunzatoare conditiilor locale.

Arborii de dimensiuni mari se vor amplasa ținîndu-se cont de o maximă insolație acelor părți ale grădinii în care se cultivă diverse legume și o maxima umbrire în zona de odihnă [3,p.57].

O fîșie de protecție densă trebuie creată din partea vînturilor dominante. La alegerea arborilor decorativi și fructiferi e de dorit să se folosească specii locale.

Nu este de dorit de a amesteca arborii iubitori de lumină cu cei de umbră, cei cu frunza mare, cu cei cu frunze mici. Arborii cu un mare efect decorativ (plîngători, cu frunze purpurii sau pestrițe) trebuie folosiți limitat.

În raioanele sudice pentru protecția locuințelor de supraîncălzire și pentru umbrire se vor folosi liane, (caprifoi, actinidie, vița-de-vie, etc.). In livadă se pot sădi arbori fructiferi pitici, care necesită o mică depărtare unul de altul. Un arbore fructifer de dimensiuni mari sau un arbore decorativ se recomandă de sădit în apropiere de casă, ce va crea o trecere lentă de la casă la grădină, iar în condițiile unei insolații puternice [25,p.52].

Sădirea arborilor în livadă nu este obligatoriu sa se faca în rînduri o unică condiție este să se respecte distanța minimă între arbori. O frumoasă trecere de la arborii fructiferi la cei decorativi o creaza gutuiul, cornul, alunul, etc. Toate aceste plantații sînt foarte decorative pe un fundal de gazon tuns drept cu cercuri pe lîngă coroană.

Centrul compoziției unei grădini îl constituie casa de locuit de la care pornesc carari spre diferite părți ale grădinii. Cărările pot fi din piatră, din amestec de ierburi de gazon pot sa aibă lățimea de la pînă la . In privința oformării floricole aceasta se va realiza iarași la discreția proprietarului [32,p.68].

3.2. Realizarea proiectului.

Denumirea proiectului: Reconstrucția parcului din s. Milești, r-nul Nisporeni.

Pretendentul: Primăria satului Milești, r-nul Nisporeni.

Locul de realizare a proiectului: s. Milești, r-nul Nisporeni.

Termenul de realizare: 1septembrie 2014- 31 decembrie 2015

Estimarea teritoriului: Reconstrucția Parcului din Milești va fi efecutată pe o suprafață totală de 3,0 ha. Terenul preconizat pentru proiectare este situat în zona de centru a Republicii Moldova, satul Milești, r-nul Nisporeni.

Grupul-țintă, beneficiarii: Locuitorii s. Milești.

Memoriu tehnic: Sistemul de plan al distinctului ansamblu peisager este bine conturat, și acoperă o suprafață totală de . De-a lungul aleilor și pe perimetrul părții de sus ale parcului, cresc în rînduri drepte arbori seculari. La marginea suprafeței vegetale, luate sub ocrotirea statului unele specii rare de arbori și arbuști, se învecinează cu alte grupuri compacte de arbori. Toți acești arbori și arbuști se disting printr-o varietate de calități decorative și formează un peisaj pitoresc.

Valoarea esențială a parcului o constituie colecția dendrologică, ce cuprinde 30 de specii exotice [18,p.40].

Fiind amplasat în partea de sud-vest a unui versant el a fost conceput ca un spațiu umbros cu plantații de consistență înaltă.

La moment, din cauza ca se află într-o stare deplorabilă este greu de apreciat principiile compoziționale. Teritoriul nu prea mare a parcului din Milești constă din grădina decorativă, livadă și plantație de viță de vie. Îmbinarea compozițională a sectoarelor decorative cu cele utilitare se consideră o trăsătură originală a parcurilor vechi moldovenești și amintește de grădinile Romei antice.

La rîndul său grădina decorativă se împarte în plan compozițional în două părți distincte: în spațiul aferent conacului în stil regulat și în stil peisager restul teritoriului în jos spre baza versantului, deschizînd panorama livezii [47,p.24].

Partea de sus a grădinii, are formă rectangulară, ocupînd, aproape jumătate din suprafața totală a parcului. Structura spațială se subordonează axei compoziționale, care trece prin grădină și este subliniată de aleia centrală și de suprafața ovală de gazon. Aleile radiale, care pleacă de la gazonul central, sunt conexe cu aleia perimetrală, împărțind teritoriul grădinii în sectoare regulate, pe care sunt amplasate grupele mixte de arbori și arbuști și solitarii (foto. 1, 2, 3).

Foto 1. Aleile în prezent.

Foto 2. Ramificarea aleilor.

Foto 3. Conacul boierului Constantin Kazimir.

În rezultatul lucrărilor de estimare a teritoriului parcului din Milești a fost efectuată inventarierea arborilor valoroși, rezultatele căreia sunt reflectate în tabelul 3.2.

Tabelul 3.2.

Specii de arbori valoroși din parcul Milești

Principalele calități arhitecturale și decorative ale arborilor sunt dimensiunea lor și forma coroanei, iar la arbuști abundența și decorativitatea florilor. În același timp, mărimea și culoarea frunzelor, vremea și durata înfloririi, mărimea și culoarea fructelor și semințelor sunt factori arhitecturali extrem de importanți. Mărimea plantelor lemnoase, despre care a fost scris în capitolele anterioare, este un indice de volum. El depinde de dezvoltarea coroanei și a trunchiului în înălțime și diametru. Pentru folosirea plantelor lemnoase în compoziția arhitecturală importantă primară o are înălțimea [1,p.35].

Oricărui arbore, care crește solitar sau în grup, trebuie să i se asigure condiții pentru atingerea înălțimii și volumului caracteristic acestei specii. Aceasta face ca plantele lemnoase să fie factorul dominant în structura verticală a spațiilor verzi.

Concomitent cu creșterea în înălțime, arborii își dezvoltă coroana adecvat, ceea ce face ca sistemul înălțimea-ramificarea-dezvoltarea coroanei să devină un factor decorativ foarte pronunțat.

Forma și densitatea coroanei este unul din principalii factori care determină decorativitatea la arbori. Se disting forme de coroană, naturale și artificiale. Formelor artificiale, formate în urma unui proces îndelungat și sistematic de îngrijire, în funcție de gradul de plasticitate a speciei date i se pot da forme diferite de la strict geometrice până la diverse figuri (animale) de o decorativitate perfectă, atrăgătoare. Formele naturale pot fi împărțite în regulate și neregulate [37,p.46].

Coroanele regulate se caracterizează prin contururi strict geometrice (globulare, umbelare, piramidale, columnare, ovale ș.a.). Coroanele neregulate au forme nedefinite: plângătoare, volubile, târâtoare. Forma coroanei la plantele lemnoase suferă modificări nu numai cu vârsta, ci și în dependență de condițiile staționale.

În funcție de vârsta plantei, forma coroanei, plantele lemnoase se împart în următoarele grupe:

Plante cu coroana de formă stabilă pe tot parcursul creșterii: columnară, globuloasă, umbeliformă, plângăreață (plop piramidal, salcie albă, brad, molid, liriodendron, stejarul comun);

Plante cu coroana, habitusul căreia se schimbă odată cu vârsta: pin, ienupăr etc.

La majoritatea plantelor în limitele unei specii există forme botanice care se deosebesc radical de forma tipică a coroanelor acestei specii. Astfel, la dud, salcâmul japonez, fag etc., cărora le este caracteristică forma coroanei puternic dezvoltată, ramificată, se întâlnesc forme cu coroane piramidale, globuloase, umbelate și plângătoare. Astfel de abateri de la forma tipică o au și multe alte specii de arbori și arbuști. Aceste abateri, care apar brusc și cărora specialiștii le spun „sport”, sunt rezultatul unor mutații somatice în țesuturile meristematice ale mugurelui [22,p.73].

O particularitate caracteristică a acestor mutanți este faptul că ele nu se modifică odată cu vârsta. De exemplu, forma globuloasă a unui exemplar bătrân de arțar este aceeași (după construcție) ca și a unui exemplar tânăr. Aceste anomalii nu se referă numai la forma coroanei, ci și la forma, culoarea și aspectul frunzelor, florilor și fructelor. Proprietățile mutanților se transmit ereditar în cazul înmulțirii prin semințe, însă în practica silvică formele de obicei se înmulțesc vegetativ prin altoire și înrădăcinarea butașilor.

În legătură cu aspectul coroanei s-a observat o legitate – conturul coroanei multor arbori se aseamănă cu forma frunzelor lor, de exemplu, la tei, ulm, fag. Excepție face stejarul care are o coroană densă, iar forma frunzei este lobată.

În activitatea peisagistică de landșaft dimensiunea și forma coroanei arbuștilor nu joacă un rol important ca acel a arborilor. Totuși forma și dimensiunile arbuștilor au un rol determinat privind lucrările în acest domeniu. Arbuștii cu o coroană rotundă sunt mai decorativi în grupuri, la lizieră și pe poiene. Proprietățile decorative ale arbuștilor cu o coroană columnară se evidențiază dacă sunt dispuși solitar, în grupe rare sau pe marginea terenurilor cu flori [35,p.27].

Forma târâtoare a coroanelor este recomandată pentru consolidarea malurilor și pantelor.

Forma coroanei este relativ constantă și se schimbă numai sub influența omului. Speciile decorative cu forma coroanei plângăreață sunt impresionante, când sunt plantate solitar pe gazon, în fața clădirilor, dar în toate trebuie să fie simțul măsurii.

Forma, factura, coloritul trunchiului și a ramificațiilor, dispoziția lor, trebuie să fie aleasă astfel, încât și în perioada de repaus biologic, când arborii sunt fără frunze, să aibă un aspect decorativ. Trunchiul și crengile stejarului obișnuiește magnific prin puterea sa, dispoziția specifică a ramurilor și prin relieful „sculptat” al scoarței cu contrastele bruște de lumină și umbră; sau mestecenii cu trunchiul lor de un alb-imaculat în contrast cu petele de lumină și cu lucitoarea litieră oferă o frumusețe deosebită. Însăși arhitectonica coroanei oricărei specii de arbori și arbuști are o priveliște specifică pe fondul alb al zăpezii, al blocurilor, dar și în formă de umbre uluitoare pe trotuare, piețe și pereții edificiilor [18,p.74].

Culoarea coroanei și structura ei sunt variate. De asemenea variază și scoarța. Ea poate fi groasă sau subțire, tare sau moale, netedă sau cu riduri, solzoasă, cu crăpături longitudinale sau transversale ș.a. De asemenea diferă culoarea scoarței. Astfel, la plop și mesteacăn – albă, la spiree culoarea bronză, la amelanchier – neagră, la sânger – roșie. Toate acestea se iau în considerare în cazul, când se aleg plantele lemnoase.

Una din calitățile principale ale coroanei într-o compoziție arboricolă este volumul ei. Coroana poate fi densă (permite penetrarea luminii într-o cantitate sub (25%) sau rară (permite penetrarea luminii de aproximativ 40% din radiația solară) și intermediară (25-40%).

Gradul de luminozitate a coroanei plantelor lemnoase are un rol decorativ-arhitectural și sanitaro-igienic foarte mare. Speciile lemnoase cu o coroană densă permit delimitarea evidentă a spațiului și creează fondul pentru construcții arhitecturale și monumente. În afară de aceasta, astfel de specii protejează mai bine de praf și vânt și creează o umbră bună [12,p.37].

Speciile cu o coroană rară, care nu împiedică pătrunderea luminii, măresc jocul luminii și umbrei în plantații și cu coroanele lor rare nu acoperă edificiile, dar foarte bine completează pesajul arhitectonic. Densitatea coroanei depinde de modul de dispoziție și ramificare a crengilor. De exemplu, stejarul, castanul, arțarul, paltinul de munte, frasinul, ulmul, platanul, plopul alb și negru au coroane dense, iar arborii cu crengile subțiri precum mesteacănul, salcia, scorușul, glădița, sofora, albiția au coroane rare și fine.

Densitatea coroanei are o mare importanță nu numai decorativă, ci și pentru reglarea curenților aerieni, și de aceasta trebuie ținut cont la crearea perdelelor forestiere de protecție, deoarece de densitatea coroanei depinde gradul de reținere a zăpezii și vântului.

Asupra aspectului decorativ al plantelor lemnoase o influență decisivă o au forma, mărimea, culoarea și dispoziția pe ramuri a frunzelor. Frunza, care îndeplinește un rol foarte mare în viața plantei, inclusiv asimilarea CO2 și eliminarea oxigenului este compusă din 3 părți: limb, pețiol, teacă. La unele specii una din părțile principale poate lipsi. De obicei, frunza se fixează de lujer cu ajutorul pețiolului, când pețiolul lipsește frunza este sesilă [22,p.19].

Locul de inserție a frunzei pe lujer se numește nod, iar partea lujerului dintre noduri se numește internod. Frunzele pe lujer sunt dispuse într-o anumită ordine. Se disting trei moduri de așezare a frunzelor pe lujeri: alternă (câte o frunză la nod), opusă (câte 2 frunze) și verticilată (câte 3 sau mai multe frunze la același nod). Frunzele sunt simple și compuse din mai multe foliole. Frunzele compuse pot fi triple, palmate, pari- și imparipenate, bipari- și biimparipenat-compuse.

Forma frunzelor și a foliolelor este caracteristică pentru fiecare specie în parte și variază de la rotunde, ovate, alungite, până la solzoase și aciforme (ca la unele specii de pinofite). Pentru unele specii de plante lemnoase este specific fenomenul de heterofilie – prezența frunzelor de diferite forme pe același individ (Morus alba, Populus alba ș.a.) [18,p.44].

În afara de heterofilie, majoritatea speciilor lemnoase au forme mutante, la care frunzele se deosebesc de forma frunzelor caracteristică acestei specii. Schimbarea formei frunzei poate fi atât de accentuată, încât fără examinarea florilor sau a fructelor este dificil de determinat apartenența plantei la o specie sau la alta. Modificarea formei frunzei se manifestă adesea prin îngustarea limbului sau a lobilor, formarea inciziunilor adânci în limb, asemănare formei frunzei altei specii din altă familie. Aceste devieri de la normă se transmit ereditar (în cazul înmulțirii prin semințe), dar în practică se mențin pe cale vegetativă.

Toate caracterele sus-menționate ale frunzei joacă un rol important pentru decorativitea acestora, exercită o influență mare asupra exteriorului coroanei și a esteticului speciilor arborescente. După dimensiunea frunzei plantele decorative se împart în 4 grupe mari:

(a) cu frunze mici (limbul până la lungime): ulmul, teiul cu frunzele mărunte, salba albă, scumpia, jugastrul, arțarul tătărăsc, cununița, tamarixul, amorfa, cornul ș.a.;

(b) cu frunze medii (lungimea de 10-): teiul argintiu, dudul alb, plopul alb, plopul negru, frasinul, scorușul, stejarul, gorunul, salcâmul alb;

(c) cu frunze mari (lungimea limbului de 20-): nucul comun, negru și cenușiu, frasinul, castanul porcesc, platanul, stejarul roșu;

(d) cu frunze foarte mari (lungimea limbului mai mare de ): paulovnia, catalpa, aralia, nucul de manciuria, cenușerul.

Plantele rășinoase, după forma și dimensiunea acelor, de asemenea pot fi împărțite în 4 grupe mari:

(a) cu acele foarte mici (până la lungime): ienupărul, chiparosul, tuia;

(b) cu acele mici (lungimea sub 1-): molidul comun și înțepător, tisa, bradul alb și caucazian, tsuga și pseudotsuga;

(c) cu ace medii (5- lungime): pinul silvestru, pin strob, pin de munte;

(d) cu ace mari (mai mari de ): pinul galben și negru [25,p.48].

Dimensiunile frunzei reprezintă un caracter specific speciei date. Dar la aceeași specie mărimea frunzei variază în funcție de vârsta plantelor sau a părților lor (ramurile, lujerii). Atât la exemplarele tinere, cât și la cele senile în partea apicală frunzele sunt mai mari. Asupra dimensiunii frunzelor influențează și mediul înconjurător: căldura, prezența substanțelor nutritive, a apei în sol și în atmosferă.

În cazul selectării plantelor pentru amenajarea unui spațiu nu se recomandă combinarea plantelor cu frunze moi, plante cu frunze rigide (aspre), a celor cu frunze mici și celor cu frunze mari, deoarece în așa situații apare un contrast nedorit. Combinarea unor plante cu frunze glabre și a altora cu frunze mari acoperite cu perișori, puf, etc., din contra, este de dorit.

Fiecărei specii de plante îi este caracteristică colorația frunzelor. Ea are specificul ei în timpul anului. Culoarea normală a frunzei, de exemplu, este verde cu intensitate și nuanțe diferite. Intensitatea culorii depinde de conținutul de clorofilă în celulele mezofilului frunzei, iar nuanțele – de caracteristica țesuturilor de protecție a frunzei, suprafața glabră și lucioasă a epidermei superioare mărește intensitatea culorii verzi de bază, iar cuticula (ceara) ce acoperă frunza îi redă ei o nuanță mată [27,p.55].

La multe plante lemnoase pe suprafața frunzei apar excrescențe ale epidermei, niște perișori, care oferă frunzei o nuanță verde-cenușie sau alb-argintie. Intensitatea colorației și cantitatea de clorofilă, caracterul suprafeței exterioare, în majoritatea cazurilor, este diferită pe cele 2 fețe ale frunzei. Adesea intensitatea culorii verzi este mai mare pe fața superioară, pe fața inferioară mai slabă. Din categoria plantelor cu frunze de culoarea alb-argintie fac parte: cătina de râu, părul, salcia albă, arțarul argintiu, teiul argintiu ș.a.

Culoarea frunzelor la plantele lemnoase este supusă schimbărilor sezoniere și de vârstă. La toate speciile frunzele tinere au o culoare mai aprinsă, verde-deschis, care la cele senescente trece în verde și verde-închis. În afară de coloritul vernal-deschis, care trece într-un verde-închis vara, la multe rășinoase și la foioasele cu frunzele persistente se observă toamna, un colorit aprins de nuanțe diferite: galben-deschis, galben, galben-intens, oranj, roziu, roșu, brun, purpuriu.

De remarcat faptul, că multitudinea de nuanțe a frunzelor în perioada de toamnă se constată nu numai la specii diferite, ci și la una și aceeași specie în funcție de starea vremii, condițiilor de creștere, vârsta plantei și varietății speciei.

Datorită frunzișului persistent, toamna, multe plante lemnoase se evidențiază pozitiv printre ceilalți arbori din împrejurime [30,p.42].

Sunt de asemenea specii lemnoase care conțin forme și varietăți cu culoarea frunzelor diferită, care se deosebește pronunțat de cea caracteristică pentru specia dată și nu suferă modificări profunde sezoniere și de vârstă, de exemplu, forma argintie a molidului înțepător, forma purpurie a fagului, dracilei, prunului, trandafirului, forma galben-aurie a arțarului american, iasomiei, socului negru; forma alb-pătată a sângerului alb, paltinului de câmp și a arțarului american.

Compozițiile decorative arboricole, la baza cărora stă culoarea frunzelor, mențin frumusețea un timp mai îndelungat, practic pe parcursul întregului sezon vegetal. Modificările sezoniere ale culorii frunzelor accentuează efectul compozițiilor naturale, le înnoiește permanent calitățile lor decorative. Formele aurii, purpurii și pătate, care își mențin culoarea pe parcursul întregului sezon de vegetație, sunt folosite a câte un exemplar solitar sau în grupuri, ce redau parcurilor, grădinilor sau unor porțiuni din acestea o gamă anumită de culori (albastră, argintie, aurie, purpurie etc.).

Nu la toate plantele lemnoase apariția și căderea frunzelor are loc în aceeași perioadă de timp. La unele specii înfrunzirea începe primăvara devreme, la altele mai târziu. La fel și căderea frunzelor la unele specii începe mai devreme, la altele mai târziu sau în termen mijlociu. Aceste proprietăți, biologice ale fiecărei specii, au o mare importanță pentru construcția verde, mai ales la noi în Moldova, unde predomină specii cu frunze caduce [34,p.57].

Luând în considerare perioada de înfrunzire și de menținere a frunzelor pe arbori într-un sezon de vegetație, speciile lemnoase pot fi clasificate după următoarele categorii:

(l) Cu înfrunzire devreme: gutui japonez, salcie (albă, plângătoare și plesnitoare), coacăz auriu, mălin (obișnuit și de Virginia), plop laurifoliu, prinsepia chinezească.

(2) Cu înfrunzire târzie: cenușarul, amorfa, salcâmul alb, catalpa, fagul, dudul, stejarul, karia, teiul, nucul, halimodendronul, frasinul.

(3) Cu frunze căzătoare devreme: cenușarul, bârcoace, amelanchier, castanul porcesc, deuția, cheria japoneză, bujorul lemnos, plopul (majoritatea speciilor), arțarul american.

(4) Cu frunze căzătoare târziu: salcâmul alb, budleia (toate speciile), carpenul, castanul comestibil, mărul lupului (Aristolachia), sălcioara, alunul, forziția, zămoșița, vișinul turcesc, stejarul obișnuit și roșu, salcia (toate speciile), sofora, liliacul, maclura.

(5) Cu frunze sempervirescente: cimisirul (Buxus sempervirens), mahonia, iedera, levănțica (Lavandula spica), piracanta (Pyracantha sp.), salba moale (Euonimus nana), unele specii de caprifoi (Lonicara sp.), stranvesia, laurocireșul.

Plantele cu frunze persistente sunt plantele la care frunzele bătrâne se mențin, în funcție de condițiile meteo de iarnă, până la începutul sezonului al 2-lea de vegetație.

La alegerea plantelor lemnoase pentru spațiile verzi, florile sunt importante, uneori chiar hotărâtoare. Aceasta se referă mai ales la arbuști. Fiind plantați în grupuri mai mici sau mai mari, ei formează un efect decorativ splendid și primăvara primii înfrumusețează parcurile și grădinile cu îmbrăcămintea lor multicoloră. Printr-o bună alegere și dispunând de un sortiment bogat de arbuști cu o înflorire frumoasă putem obține o gamă neîntreruptă de culori aprinse pe tot parcursul perioadei de vegetație [21,p.38].

Proprietățile decorative ale florilor se referă mai mult la forma, dimensiunile și colorația lor, dar uneori trăsătura cea mai importantă este mirosul. Grădinăritul decorativ modern are în dotare un șir de arbori cu o înflorire frumoasă, de exemplu, magnoliile, cireșul, vișinul, mărul decorativ și un șir de hibrizi fructiferi decorativi, deosebindu-se prin culorile vii ale florilor și abundența înfloririi.

Florile și inflorescențele servesc drept principalele criterii taxonomice pentru determinarea speciilor, genurilor, familiilor, ordinilor. Astfel, florile mărului, mălinului, migdalului au forma și structura caracteristică fam. Rosaceae, iar salcâmul, drobița, bucsăul (Spartium sp.) au forma și structura caracteristică pentru fam. Fabaceae. În același timp decorativitatea florilor nu se estimează numai prin forma, structura și culoarea petalelor, ci și prin alte părți componente (sepalele, staminele, pistilul) (albiția, salcâmul argintiu, rododendronul). O formă originală și un mare efect decorativ îl au florile involte. Aceste forme involte ca la călin, cherie japoneză, zămoșiță, cireș, cununiță, hortensie ș.a. nu numai că au un efect decorativ bine definitivat, ci și o importanță utilitară. Astfel, castanul porcesc cu flori involte nu formează fructe și deci nu poluează sistemul de canalizație a orașului [50,p.38].

Forma și dimensiunile florilor se apreciază după două aspecte: flori simple și inflorescențe. La multe specii florile sunt mici și neexpresive după culoare și structură, la fel ca și inflorescențele ce le formează, dar datorită multitudinii de flori în inflorescențe și a compacticității lor, acestea oferă exteriorului plantei caracterul unei imagini vii, luminoase (paltinul de câmp, salcâmul alb, cornul, salcia căprească, mălinul, budleia, cununița, halimodendronul ș.a.). La alte specii, invers, înflorirea nu este bogată, dar florile sunt mari, viu colorate și prezintă un efect ornamental puternic. Din această categorie fac parte: trandafirul, magnolia, bujorul lemnos, catalpa, zămoșița, hortenzia, veigela ș.a. Frumusețea acestor flori este impresionantă la o distanța relativ mică, deoarece la distanță prea mare culorile, forma și dimensiunile florilor devin șterse. Aceasta impune amplasarea acestor plante în peisaje la o distanță mică de spectator, solitar sau în grupuri mici și rare, pentru a permite o mai bună receptivitate a lor din toate părțile [24,p.12].

Partea interioară a florii la majoritatea plantelor este mai senzitivă prin faptul că are un colorit mai intens și un desen mai variat (colcviția, catalpa, paulovnia). Astfel de arbori și arbuști trebuie dispuși în așa mod ca spectatorul să aibă posibilitatea să admire partea internă a florii.

La unele specii, mai ales la arbuști, florile sunt dispuse în partea inferioară a coroanei, datorită cărui fapt sunt greu de observat (gutuiul japonez, iasomia).

Astfel de plante, e rațional să fie amplasate pe o ridicătură cu expoziția spre cărare, ca florile să fie la nivelul ochilor.

Culoarea florilor poate fi variată: albă, galbenă, oranj, roșie, roz, verde, albastră, violetă, purpurie și combinații diferite ale acestora. Culoarea florilor depinde de combinarea câtorva pigmenți principali. Astfel culoarea galbenă se datorează prezenței xantofilei; oranj – xantofilei și carotinei; roșie, albastră și violetă – antocianului. Când pH-ul sucului celular este >7, antocianul se colorează în albastru, dacă pH<7, antocianul are culoarea roșie, dar dacă pH=7, antocianul capătă o culoare violetă. La majoritatea plantelor culoarea florii poate fi schimbată pe cale artificială. Astfel, la formele și varietățile hortenziei cu flori roz, roșii și carmin pot fi schimbate culorile până la un albastru natural prin adăugarea în sol a unei soluții de sulfat de aluminiu cu o concentrație de 2 % și udarea lui cu apă acidulată cu pH=5 [19,p.34].

În literatura de specialitate se afirmă, că culoarea florilor și inflorescențelor este într-o strânsă legătură cu epoca înfloririi.

Plantelor, care înfloresc devreme, le este caracteristică culoarea galbenă cu diferite nuanțe. Pentru primăvara târzie și vară este caracteristică culoarea albă a florilor, iar pentru toamnă – purpurie și violetă.

Decorativitatea plantelor înflorite se apreciază nu numai după frumusețea și culoarea florilor, ci și într-o bună măsură după perioada apariției și sezonul de vegetație. Primele plante care înfloresc primăvara (cornul, forziția, vișinul japonez, salcia albă și căprească, migdalul și gutuiul japonez) sunt admirate de oameni cu bucurie și iubire ca un semn de trezire a naturii [28,p.66].

Dar importanța zămoșiței, budleii lui David, hortenziei, trâmbiței, mușețelului de Roma, înflorirea lor la sfârșitul verii sau toamna, când alte specii fructifică, compoziția din flori, fructe și frunze de toamnă cu culori aprinse formează ceea ce numim fermecătoarea toamnă aurie. Studiul fenologic de mai mulți ani a cca. 200 de specii de arbori și arbuști a permis evidențierea a 4 grupe după perioada de înflorire:

(a) care înfloresc primăvara devreme (martie-aprilie). Această grupă include câteva specii autohtone cu o înflorire accentuată (Amygdalus, Cornus, Salix sp.), dar și din cele introduse, circa 20% din numărul lor, înfloresc în această perioadă.

(b) care înfloresc în perioada de primăvară (decada a III-a a lunii aprilie – I-a jumătate a lunii mai). Grupa include majoritatea speciilor autohtone și introduse.

(c) care înfloresc vara (decada a III-a a lunii mai – începutul lunii iulie). Din speciile autohtone în această perioadă înfloresc sălcioara (Elaeagnus), Rosa afzeliana, cătina roșie sau tamarixul (Tamarix ramosissima), din cele introduse aproximativ 30%.

(d) care înfloresc vara târziu și toamna (decada a III-a a lunii iulie – octombrie). Specii autohtone în această grupă nu sunt. Cea mai mică grupă include numai câteva specii: aralia (Aralia elata), budleia (Buddleja davidii), campsis (Campsis radicans), hamamelis (Hamamelis virginiana), zămoșița (Hibiscus syriacus), hortensia (Hydrangea macrophylla, H. paniculata), sofora (Sophora japonica), albiția (Albizzia julibrissin) [28,p.51].

Majoritatea speciilor arborescente înfloresc în luna mai. În lunile următoare numărul de specii ce înfloresc scade brusc și la sfârșitul lunii iulie înfloresc numai câteva specii, iar în august și septembrie doar unități (Aralia elata, Hamamelis virginiana). Interesant este faptul, că majoritatea speciilor alohtone înfloresc în a doua jumătate a lunii mai. Acest fapt probabil depinde de ritmurile fenologice ale speciilor introduse și capacitatea potențială de adaptare la condițiile mediului înconjurător ale Moldovei [9,p.45].

Durata de înflorire, cât și perioada înfloririi sunt particularități biologice caracteristice diferitor specii. După durata de înflorire plantele arborescente se împart în următoarele trei grupe:

(1) cu durată lungă de înflorire – mai mult de 1 lună. Grupă minoritară care include specii ce înfloresc vara târziu și toamna și speciile ce înfloresc de 2 ori pe an: keria (Kerria japonica), caprifoiul (Lonicera periclymenum var. belgica), rodotiposul (Rhodotypos kerrioides), hortensia (Hydrangea macrophylla), bucsăul (Spartium junceum), spirea (Spiraea salicifolia, S. douglasii, (Pentaphylloides fruticosa), zămoșița (Hibiscus syriacus), budlea (Budleja davidii), trâmbița (Campsis radicans), hortensia (Hydrangea paniculata), lespedeza (Lespedeza bicolor).

(2) cu durată de înflorire medie – înfloresc timp de 3-4 săptămâni. Aici aparțin speciile care înfloresc primăvara devreme: cornul (Cornus mas), forziția (Forsitchia suspensa, F. europaea), iasomia (Jasminum nudiflorum), Persica davidii și alte specii care înfloresc vara.

(3) cu durată de înflorire mică – înfloresc timp de 1-2 săptămâni. Majoritatea speciilor ce înfloresc primăvara târziu și vara [28,p.33].

Variația condițiilor determină modificări în perioada și durata de înflorire a speciilor, introduse în regiuni diferite, deși în aceeași regiune, plantele au perioada și durata de înflorire diferite, în dependență de sosirea perioadei de vegetație.

Plantele care au flori puternic aromate prezintă o mare valoare în arhitectura peisageră chiar și atunci când florile acestor plante sunt mici și nearătoase (mălin, tei, sălcioară).

Aroma florilor capătă o mai mare importanța noaptea, când culorile nu se văd și mirosul devine mai pătrunzător. O vorbă veche a horticultorului spune așa: “Acolo, unde omul odihnește și cugetă, unde sezisează și nu privește”, acolo ar fi trebuit ca plantele cu flori aromate să ocupe locul principal în sortimentul speciilor care formează spațiile verzi [22,p.57].

Fructele, cu forma și culoarea lor originală, adesea vin la completarea efectului floral și își realizează decorativitatea și după căderea frunzelor. O decorativitate sporită a fructelor o au speciile lemnoase (cireșul, vișinul, mărul, părul, gutuiul), care fructifică anual și abundent cu fructe de culori, forme și mărimi diferite. Dar nu numai aceste specii, ci și multe altele au fructe cu efect decorativ. Fructele necoapte roz-roșii ale speciilor de arțar tătăresc și arțar ginal produc impresia unui arbust cu o înflorire abundentă, cum ar fi fructele necoapte de culoare roșie-oranj ale cenușarului (Ailanthus altissima), care acoperă coroana la sfârșitul verii. Deși florile lui sunt mici, galbene-verzui, fructele dispuse în panicule, din depărtare, pot fi luate drept flori și, persistând toată iarna, redau o originalitate și decorativitate deosebită. Foarte decorative sunt fructele mahoniei (Mahonia aquilegifolia) de culoare albastră cu strat pruin care se coc vara. Un contrast foarte pronunțat îl creează caprifoiul (Lonicera periclymenum) prin fructele roșii, globuloase, care apar în aceeași perioadă cu florile albe-crem [16,p.28].

Speciile lemnoase cu fructe decorative au o valoare deosebită toamna și iarna, când sortimentul floral scade, iar copacii sunt goi. În această perioadă plantele arborescente cu fructe decorative împodobesc parcurile prin culorile albe, oranj, roșii, violete, albastre de dracilă (Berberis sp.), păducel (Crataegus sp.), amelanchier (Amelanchier sp.), bârcoace (Cotoneaster sp.), călin (Viburnum sp.), scoruș (Sorbus sp.), calicarpa (Callicarpa), hurmuz, care acoperă ramurile plantelor cu simpodii umbeliforme de fructe viu colorate ca niște podoabe nestemate. Foarte originale sunt păstăile de glădiță de culoare cafenie-închis.

Și mai originale sunt păstăile de gimnocladus cu un strat castaniu, dens. Foarte decorative sunt păstăile salcâmului japonez, care atârnă în jos în formă de mărgele, de culoare verde-deschis, lucitoare, ce acoperă în întregime arborele și persistă toată iarna. De asemenea este decorativă în perioada de iarnă catalpa datorită multitudinii de păstăi lungi tubulare. Scumpia (Cotinus coggigria), în popor, poartă denumirea de "arbore perucă" datorită perișorilor roz-purpurii, care învăluie ca un nor fructele. Și la Clematis vitalba fructele strânse în polifolicule, și înzestrate cu prelungiri plumoase ce au aspectul de perucă albă.

Pinofitele sunt admirabile afară de frunziș și prin conurile sale (brad, molid, larice, pin etc.). Creatorul de parcuri trebuie să aibă grijă de compozițiile corespunzătoare, dar în aceiași vreme și de fondul, în baza căruia frumusețea formei și colorației se vor evidenția mai pronunțat și mai bine (de ex., fructele scorușului pe fondul verde al cetinei de rășinoase) [24,p.49].

Există și câteva specii de plante la care fructele diminuează aspectul lor decorativ. Astfel, fructele uscate și înnegrite de liliac, budlea, spirea ș.a. redau plantei în întregime un exterior murdar și neglijent. Fructele acestor plante e necesar să fie înlăturate. Semințele ușoare ale speciilor de plop și salcie sunt purtate de vânt și umple aerul, nimerind în ochi și căile respiratorii, provocând alergie și de asemenea murdărind străzile, grădinițele și drumurile din parcuri.

Există diferite moduri de amplasare a arborilor și arbuștilor în ceea ce privește crearea spațiilor verzi. Ei pot fi plantați solitar, în rând, grup, alee, masiv, sub formă de garduri vii și borduri. Pentru a atinge o decorativitate înaltă în horicultură amplasării plantelor pe suprafață i se acordă o atenție foarte mare. Rezultatele principale privind amplasarea plantelor sunt următoarele:

(a) reducerea surplusului de insolație și protejarea vizitatorilor de radiația solară prin crearea umbrei pe trotuarele străzilor, bulevardelor și scuarurilor;

(b) reținerea prafului și noxelor industriale și ale transportului;

(c) reducerea zgomotului;

(d) purificarea aerului de către plante;

(e) îmbunătățirea mediului aerian prin eliminarea de substanțe rășinoase aromatice și eterice [47,p.39].

Este necesar de a evita locurile deschise, aglomerate, mai ales în timpul cald al verii.

Pentru o mai bună circulare a aerului direcția de plantare a arborilor și arbuștilor trebuie să fie de la nord la sud. Casele, trotuarele este de dorit să fie protejate din partea carosabilă prin plantarea arborilor și arbuștilor înalți și frunzoși.

Arborii solitari fac parte din compoziția plantațiilor verzi, ca element esențial și de sine stătător, și pot fi acceptați cu condiția, de a fi înalt decorativi, cu coroana sau înflorirea bogată și cu un efect puternic ornamental. Alături de speciile autohtone, în calitate de solitari se recomandă folosirea plantelor exotice (Gymnocladus dioicus, Cercis siliquastrum (arborele lui Iuda), Platanus acerifalia (platan), Cerasus sp. (cireș catifelat), Malus purpurea (măr purpuriu), formele decorative ale arțarului, stejarului, fagului, care produc efect pe fondul gazonului.

Arborii cu coroană plângătoare arată mai frumos pe fondul apei (salcia plângătoare, dudul plângător, sofora plângătoare), cu coroana umbelată și tulpini înalte – la depărtare (catalpa obișnuită, castanul porcesc), iar cu tulpina scurtă – pentru oformarea spațiilor restrânse și intime (scumpia, dudul plângător, sofora, caragana). Ca solitari sunt de neînlocuit arborii cu coroana piramidală (stejarul obișnuit în formă columnară, dudul alb piramidal, tuia occidentală piramidală), arborii și arbuștii cu flori decorative (zămoșița, magnolia, migdalul, bujorul lemnos, cercisul canadian, castanul roșu ș.a.) [31,p.55].

La amplasarea solitarilor e necesar de luat în considerație caracterele formei, siluetei, culorii pentru a fi sezisate de către spectatori, formând astfel o completare valoroasă a compoziției. Solitarii sunt mai cu efect și mai impunători pe fondul poienii sau a gazonului de parter, ei pot fi de asemenea dispuși la curbele trotuarului și cărărilor, în locurile de odihnă, în preajma grupului de arbuști, pe liziera păduricii și masivelor, pot completa peisajul arhitectural al ansamblului de clădiri etc.

Arbuștii care înfloresc frumos, arborii mici decorativi, ce posedă un mozaic foliar original, cu înflorire abundentă și cu fructe decorative sunt amplasați mai aproape de trotuar, la răscrucea aleilor, în preajma elementelor arhitecturale ale parcurilor, sau pe primul plan al grupelor de arbori și arbuști din apropiere.

Arborii și arbuștii cu forme originale ale coroanei (plângătoare, globuloasă, piramidală, umbeliformă) și cu un colorit aprins al frunzișului care arată frumos din depărtare, sunt amenajați la o distanță mai mare de drumuri pe planul doi. Arborii gigantici cu coroana puternic dezvoltată și răsfirată pot fi amplasați la o distanță considerabilă, în fundul compozițiilor spațiale.

Un mare rol pentru perceperea arborilor solitari îl are fondul pe care ei vor fi admirați. Pentru arbuștii decorativi un fond excelent îl prezintă gazonul. Dacă spațiile verzi servesc ca fond, atunci culoarea lor trebuie să fie neutră sau să contrasteze cu culoarea frunzișului solitarului, deși trebuie de ținut cont de dinamica sezonieră a culorii. Astfel mesteacănul, având un frunziș verde-deschis primăvara-vara și auriu toamna, contrastează bine cu fondul verde-închis al molidului. Pe acest fond, pe timp de iarnă, sunt frumoase și tulpinile albe cu coroana rară și desfrunzită a mesteacănului [44,p.13].

Arbuștii, pentru a deveni solitari trebuie să facă parte din categoria "A" care au o înflorire abundentă sau florile mari, de culori aprinse și frunzișul decorativ, cu o coroana bine formată și un exterior ornamental. Arbuștii cu o formă strictă care sunt plasați solitar nu se evidențiază, din acest motiv astfel de specii sunt grupate în cuiburi pentru a acționa în ansamblu.

Plantația în grup este unul din cele mai răspândite tipuri de plantații ale spațiilor verzi. Pentru amenajrea terenurilor locuite acesta constituie tipul de bază. Grupele se compun din plante, adunate împreună într-o compoziție independentă și dispusă separat de masiv sau lângă el [42,p.67].

După structură, plantațiile în grup se împart în: simple – dintr-o singură specie; mixte – includ 2 sau mai multe specii și compuse. Grupa simplă, formată dintr-o singură specie, produce un efect mai mare (legea simplității). In grupa compusă o specie trebuie să fie dominantă, iar restul s-o completeze. În cazuri aparte, grupele de plante lemnoase sunt completate cu plante erbacee decorative, inclusiv multianuale, care formează în grupa respectivă planul anterior foarte jos. Plantațiile în grup se deosebesc de asemenea după dimensiune (mici, medii, mari), densitatea amplasării plantelor (rare, medii, dese), structura frunzișului (cu frunziș rar, mediu și dens) și caracterul combinării formelor exterioare ale arborilor și arbuștilor (simetrice, asimetrice, contrastante, statice, dinamice).

La formarea grupelor arboricole un interes deosebit îl au proprietățile decorative ale fiecărei specii, care intră în componența grupei. Pentru aceste grupe se selectează specii, care au forma pronunțată și splendidă, structura coroanei, desenul ramificărilor, culoarea frunzelor, decorativitatea înfloririi și culoarea fructelor. In momentul comparării grupelor este necesar de a ține cont de proprietățile decorative, biologice și ecologice ale plantelor lemnoase. La formarea plantațiilor în grupe, plantarea în rânduri este folosită foarte rar, deoarece aceste grupe par foarte monotone și plictisitoare. Grupele adesea sunt formate din 3-5 plante. Astfel, în grupa din 3 arbori plantele sunt amplasate în colțurile triunghiului echilateral, din 4 – în colțurile pătratului, neuniform, din 5 – în colțurile pentagonului la o oarecare distanță de centrul lui. Distanța dintre arbori în grupe este aleasă în dependență de destinația funcțională și compozițională specifică pentru fiecare grupă, de dimensiunile grupelor și de specii; în adâncul grupei plantele pot fi mai mici, dar la periferie mai mari. În timpul plantării grupelor lemnoase distanța dintre puieți în dependență de vârstă și viteza de creștere, optimă se ia de 2-2,5 ori mai mică, comparativ cu aceea, pe care o vor avea-o arborii maturi. Astfel, în grupele mici care sunt compuse din 3-5 arbori de mărimea I și II, distanța dintre trunchiuri trebuie să fie de 3-; în grupele medii din 10-20 plante de specii diferite, pentru care distanța în perioada matură este de 4-, puieții se sădesc la o distanță de 2,0- unul față de altul [28,p.49].

Plantele cu frunze penate foarte mari și mari (catalpa, teiul argintiu și american, nucul, cenușerul, karia, paulovnia) sunt percepute ca exotice. În grupe ele se folosesc acolo, unde necesită să fie accentuată măreția compoziției sau bogăția mediului de trai, cu scopul de a crea peisaj exotic. Arborii cu forma coroanei plângătoare se evidențiază foarte bine pe lângă ape, la liziera pădurii, bine determină relieful, fiind amplasate pe ambele părți ale debleului. Pe poienile mari sunt foarte admirabile grupele formate din specii înalte, pe cele mici – din specii joase. Speciile iubitoare de lumină, cu înflorire și fructificație bogată (sorbul, mărul, vișinul, trandafirul, cununița, liliacul) sunt binevenite de a fi incluse în grupe pe locurile însorite, pentru o dezvoltare normală și pentru a-și manifesta frumusețea din plin. În locurile umbrite grupele se creează din plante ombropatiente (rezistente la umbrire) (tei, paltin de câmp și de munte, jugastru, mahonia, corn, bărcoare etc.).

Foarte decorative sunt așa-numitele „cuiburi” sau grupe compacte, create din câțiva arbori, dispuși la distanța de 0,3- unul fața de altul. Grupele „cuiburi” din tei, mesteacăn, plopul Bole, glădiță, stejar, sălcioară pot fi ca elemente compoziționale autonome atât pe suprafețe mici între clădiri și bulevarduri, cât și în compozițiile peisagistice din parcuri și silvoparcuri [25,p.43].

Un mare efect decorativ îl au grupele mixte, formate din specii de foioase și rășinoase, completate la lizieră cu arbuști (pin negru în centru, înconjurat cu mesteceni, la lizieră cu călin obișnuit; fag și carpen în centru și la lizieră cu paltin de câmp, pe prim plan cu mărul purpuriu și gutuiul japonez; carpen, fag și castan porcesc în centru, în părți pin, la lizieră tisă, forziție și călin obișnuit; grupul mixt: arțar argintiu, molid argintiu, pin strob, la lizieră sirinderică (Philadelphus sp.), tuie și hurmuz (Symphoricarpos sp.); molid înțepător, ienupăr de Virginia, în lizieră cu sălcioară (Elaeagnus angustifolia), călin, ienupăr, bujor lemons.

De obicei, grupele arbustive sunt simple, alcătuite dintr-o singură specie (grupe din kerie japoneză, liliac, hortenzie, forziție ș.a.), dar pot fi și mixte, formate din specii care înfloresc în același timp ori în perioade diferite. În grupele mixte trebuie să domine o singură specie, care să le subordoneze pe celelalte, dar în același timp să fie într-o armonie estetică și biologică. Speciile de arbuști care pot fi introduse în grup sunt: liliacul chinezesc și unguresc, colcviția, hortenzia, Budlea davidii, spirea, forziția, deutzia, gutuiul japonez, bujorul lemnos.

Mai jos sunt prezentate câteva variante de plantații în grup din plante lemnoase, concomitent indicând sentimentele pe care le produc: grupul din arbori cu coroană similară și profil orizontal, precum și grupele compacte de arbori și arbuști, imprimă ordine, solemnitate, hotărâre, organizare, într-o măsură mai mare acțiuni disciplinare [11,p.53].

Grupele alcătuite din arbori cu coroana piramidală, sau conică exprimă tendința spre înălțime și produc o impresie de stabilitate. Grupurile constituite din arbori cu coroană sferică, tabulară ori umbelată , deși solemne, creează senzația de calm și protejare.

Senzația de satisfacție, datorită percepției de echilibru, apare când contemplăm un grup de arbori, proporționat simetric sau asimetric.

De multe ori, spectatorul cu un simț artistic dezvoltat apreciază într-o măsură mai mare asimetria echilibrată, adică ponderabilitatea identică în partea dreaptă și în cea stângă a axei compoziției. În cazul asimetriei, echilibrul nu apare monoton, deoarece este înviorat printr-o oarecare varietate a celor două jumătăți ale compoziției, situate de o parte și de alta a axei. La rândul ei, această varietate nu este haotică, ci bine chibzuită prin echilibrul celor două volume, ceea ce conduce la unitatea compozițională.Grupele compuse din specii arborescente de dimensiunea I creează impresia de măreție și intensifică admirația, favorizând optimismul și trezind entuziasmul, mai ales dacă înălțimea lor este subliniată de către arbuștii plantați în apropiere [19,p.37].

Arbuștii apropiați de înălțimea omului sunt componenții peisajului care contribuie la exprimarea proporției de scară a arborilor mari. Observațiile arată, că dispunerea arborilor și arbuștilor în proporții apropiate de secțiunea de aur sau cel puțin de raportul 2:3 are o acțiune favorabilă asupra stării psihice, adesea subconștient. Secțiunea de aur poate fi realizată pe verticală sau atât pe verticală, cât și pe orizontală.

Grupele constituite din exemplare dispuse liber, cu forma diferită a coroanei și profilul în trepte sau neregulat cu coroane transparente alcătuiesc, deseori, un peisaj vesel, sugerând lipsa de ordine; asemenea grupe distrag atenția, întăresc sentimentul de nestabilitate, incertitudine.

Arborii dispersați cu tulpinile (și cu coroana) înclinate spre periferia grupului produc impresia de separare, dinamică, centrifugă. Copacii din grupele înclinate spre centrul acestuia – dinamică de cădere, centripetă având un aspect dinamic, distrag atenția. Asemenea grupe sunt indicate în locuri vizitate de persoane cu stări sufletești depresive. Grupele formate din specii cu ramuri pendente sugerează ceva neterminat, imprimând sentimente de tristețe, melancolie.

În scopul mascării liniilor verticale rigide și monotone ale clădirilor multietajate, la colțuri se amplasează grupele de arbori cu coroana columnară ori conică. Dacă se urmărește protecția unei bănci împotriva insolației sau a curenților de aer, se folosesc specii arborescente și arbustive de diverse înălțimi, care datorită desimii asigură umbră și reduc mișcările aerului [28,p.55].

Uneori, dispunerea lângă o clădire nu prea înaltă a unui grup de arbori de talie mare, cu coroanele tubulare, sferice ori ramurile pendente, dă impresia de o protejare, unifică peisajul cu compoziția și evidențiază construcția respectivă.

Alteori, pentru a mări vizual dimensiunea unei clădiri și a-i sublinia valoarea monumentală, se plantează în jurul ei specii de plante cu talie mijlocie și mică. De asemenea intrările în diferite unități de spațiu verde, parcările se accentuează prin grupe de arbori care se deosebesc prin înălțime, formă și culoarea frunzelor.

Se aplică la formarea aleilor, cărărilor pentru pietoni, scuarurilor, parcurilor și grădinilor, la amenajarea străzilor, bulevardelor, terenurilor întreprinderilor etc. Plantele pot fi dispuse într-un rând, în două, în patru și în mai multe rânduri. În cazul plantațiilor din mai multe rânduri, arborii pot fi amenajați în formă de pătrate sau sub forma tablei de șah, la distanțe egale între rânduri și în grupe, mărindu-se distanța între ele. Pot fi create plantații în etaje cu aplicarea tehnologiei de formare etajată a coroanelor. Pentru alei sunt îndeosebi folosiți copacii cu coroana simetrică și trunchiul vertical (platan, paltin, tei, castan). Arborii cu forma coroanei strict geometrică – piramidală, ovală, globuloasă (stejar obișnuit piramidal, salcâm alb globulos etc.) evidențiază regularitatea aleilor. Aplicarea în alei a arborilor cu coroană rămuroasă oferă aleii o formă pitorească sau formează o boltă de asupra terenului. De-a lungul trotuarului cu o lățime de 4- și mai mult, pe o distanță de 2- de la marginea lui, se recomandă de a crea alei din arbori înalți cu coroana largă (castan porcesc, arțar argintiu, jugastru, tei argintiu și macrofil, platan oriental și hibrid). Distanța dintre arbori în plantațiile în rând este dată în funcție de destinația lor, componența de specii, numărul de rânduri și vârsta materialului săditor [37,p.40].

Astfel, în plantațiile de un rând, distanța dintre puieți de mărimea I este de 6-; mărimea II – 5-; III – 3-; pentru arborii cu o coroană îngustă – piramidală de înălțimi diferite, distanța este de 3-. Plantațiile în 2 rânduri cu distanța între rânduri de 2- sunt dispuse în forma tablei de șah, dar distanța între arbori trebuie mărită cu 1.0- în comparație cu plantațiile într-un rând. În cazul când distanța între rânduri este de și mai mult este necesar de a dispune arborii nu în forma tablei de șah, ci în dreptunghiuri.

Gardurile vii și pereții verzi se construiesc din plantații în rând, compacte și dense, din arbori fără trunchi, specii de arbuști de rășinoase și foioase. Astfel de plantații sunt folosite pentru delimitarea unui teritoriu și împărțirea unei suprafețe, protecția contra vântului, prafului, zgomotului, dar și in calitate de element decorativ și pentru mascarea unor clădiri. Gardurile vii pot avea unu, două și trei rânduri. Distanța dintre rânduri și dintre plantele în rând depinde de specie și dimensiunile puieților. Gardurile vii cu înălțimea sub sunt numite bordure, cele cu înălțimea de 0,5- – perete jos; gardurilor vii cu 1- înălțime – perete mediu, iar celor de 2- – perete înalt. Gardurile vii pot fi liber crescătoare și tunse (formate). Extrem de decorative și mai puțin costisitoare sunt gardurile vii liber crescătoare din arbuști cu înflorire abundentă [23,p.41].

Pentru bordure și garduri vii mici sunt folosite: deutzia, gutuiul japonez, dracila Tunberg, migdalul; pentru garduri vii medii – cununița Tunberg, călinul Sergent, deutzia Lemoine; pentru garduri vii mari – trandafirul chinezesc, forziția, liliacul chinezesc, călinul canadian, amelanchierul spicat, cornul, lemnul câinesc; pentru pereții verzi – cornul, forziția, amelanchierul canadian, păducelul, cătina roșie. Pentru crearea gardurilor vii tunse se folosesc arbuștii care se tund ușor (lemnul câinesc (Ligustrum sp.), cornul (Cornus sp.), bârcoacele (Cotoneaster sp.), amelanchierul, sălcioara (Elaeagnus sp), salcâmul galben, cuișorul (Ribes aureum), sângerul, scumpia, merișorul turcesc (Buxus sp.).

Peretele verde se formează din arbori, care se pretează la tuns (Molidul obișnuit, Ienupărul-de-Virginia, Tuia orientală și occidentală, Fagul, Carpenul).

Căile de circulație reprezintă o componentă foarte importantă a spațiilor verzi, îndeplinesc multe aspecte decorative și permit vizitatorului să parcurgă teritoriul respectiv pe jos, călare sau cu bicicleta [47,p.56].

Căile de circulație pot imprima vizitatorului diferite direcții de mișcare:

– mișcarea orizontală, care chiar dacă este monotonă este mai ușoară, mai sigură,

mai stabilă, și în echilibru cu forța gravitațională, obiectele se remarcă mai ușor în timpul deplasării, organismul nu depune efort;

– mișcare ascendentă, care sporește energia depusă de om pentru învingerea

gravitației, mărește atenția, crește interesul pentru planurile superioare ale spațiului, creează impresia de avansare, de cucerire a spațiului înconjurător, influențând sentimentul de veselie;

– mișcarea descendentă, implică o diminuare a efortului, ce este binevoită la

întoarcerea din plimbare, apare un sentiment plăcut de protecție, de refugiu, de intimitate și uneori de regres.

În funcție de natura circulației, importanță și lățime, căile de circulație se împart în alei (principale și secundare) și poteci.

Aleile sunt mărginite de regulă de arbori, flori, elemente arhitecturale. Aleile principale leagă intrările cu punctele de atracție principale, sau conduc spre un obiectiv principal important; sunt de obicei largi. Aleile secundare se ramifică din cele principale și conduc vizitatorul spre sectoare sau obiective mai puțin importante, au o lățime mai redusă (minim ).

Traseul căii de circulație imprimă vizitatorului un sentiment:

– de relaxare – pentru ceea ce este cunoscut și plăcut;

– de stimulare, de intrigare – pentru ceea ce este nou sau necorespunzător;

– de plăcere – pentru ceea ce se află în unitate, ordine și proporție;

– de indispoziție (de închistare) – pentru ceea ce este rigid, inestetic și nefuncțional;

– de amuzament, divertisment, curiozitate – pentru ceea ce este viu sau în

Schimbare [33,p.38].

Linia traseului poate fi: directă pentru traseul rectiliniu, pentru terenurile

orizontale, pentru stilul geometric, pentru obiective bine determinate; în meandre pentru traseele sinuoase, pentru terenurile cu denivelări, justificate de prezența diferitelor obstacole .

Intersecțiile reprezintă puncte de agitație maximă și trebuie să fie proporționalecu mărimea aleilor ce se întâlnesc. Axa fiecărei alei trebuie să treacă prin centrul intersecției. Uneori în intersecții se amenajează piațete de diferite forme.

Îmbrăcămintea căilor de circulație trebuie să fie funcțională și decorativă,

corelată cu ambientul. Pentru materialele folosite la îmbrăcămintea căilor de circulație sunt indicate culorile galben, roșcat sau gri (culorile închise se încălzesc excesiv vara, iar cele deschise obosesc ochii).

Ca tipuri de îmbrăcăminte se pot folosi: pământ, pietriș, macadam, asfalt turnat sau cilindrat, pavele, dale [45,p.36].

Pământul, ca îmbrăcăminte a căilor de circulație, este folosit în pădurile de recreare, și poate fi ameliorat prin adăugarea de agregate minerale, lianți sau materiale hidrofobizate. Are un cost foarte scăzut dar are și marele dezavantaj că aceste căi de circulație nu pot fi folosite pe timp ploios sau imediat după.

Căile împietruite cu pietriș de carieră, de râu sau de concasaj sunt incomode pentru mersul pe jos dar pot fi folosite și pe timp mai ploios.

Asfaltul prezintă o durabilitate ridicată și o întreținere ușoară, dar se încălzește foarte ușor vara sau în zilele însorite [37,p.40].

Dalele și pavelele sunt plăci din piatră, cărămidă, mozaic, beton, ceramică sau marmură, de forme diferite, cel puțin cu fața superioară netedă. Modul de dispunere a dalelor și pavelelor este foarte variat:

– cele hexagonale pot fi dispuse in modul fagure;

– cele paralelipipedice în diferite modele: brăduț, pătrate, tip zidărie, dalaj antic;

– cele neregulate în „opus incertum”, dalaj englezesc;

Dalele și pavelele se dispun pe un strat de 5- nisip de râu și se așează uniform (se folosesc dale de minim grosime).

Folosirea dalelor și pavelelor prezintă ca avantaje: rezistență la intemperii, ușurința întreținerii, drenajul forte rapid al apei din precipitații (se usucă foarte repede după ploaie), se face trecerea mult mai plăcută de la construcții la peluze, au un efect estetic sporit iar dalele depreciate se pot înlocui foarte ușor. Marele dezavantaj al acestora este prețul destul de ridicat.

Construcțiile sunt folosite ca elemente de fundal sau pentru a încadra, a menține, a domina, a organiza sau a accentua cât mai bine trăsăturile sau formele peisajului. Toate construcțiile prezente într-un spațiu verde trebuie armonizate cu peisajul înconjurător, în scopul realizării unității clădirii cu acesta. Armonizarea se poate realiza prin asemănare sau prin contrast [22,p.47].

Construcțiile recomandate sunt: pavilioanele, chioșcurile, scările, balustradele (parapetele), belvederile, pergolele, treiajele, coloanele, arcadele și porticurile, suporturi pentru plante, podețe și poduri, bănci și scaune (mobilier de grădină), grupuri sculpturale, vase decorative, teatrul verde.

Pavilioanele sunt construcții cu bază circulară, pătrată, hexagonală sau

octogonală, destinate adăpostirii vizitatorilor, a orchestrelor sau a fanfarelor. Acestea se pot construi din lemn, beton, sau cărămidă, într-o formă simplă dar estetică, fiind amplasate pe esplanade, la marginea apelor, la capătul aleilor, în piețe sau în punctele de perspectivă.

Chioșcurile sunt pavilioane mai mici, construcții ușoare, situate în spațiile verzi.

Acestea pot fi deschise în partea superioară și lateral (având în partea superioară doar bare de metal sau lemn ce servesc ca suport pentru plantele agățătoare, numite chioșcuri descoperite (naturale), și chioșcuri acoperite dar deschise lateral. Nu se recomandă chioșcuri acoperite și închise lateral [21,p.55].

Belvederile sunt constituite de către turnuri cu două sau trei etaje, ce vor fi amplasate în mod obișnuit în punctele cele mai înalte ale terenului sau la sfârșitul aleilor largi și folosesc pentru observarea de către vizitatori a unor perspective deosebite asupra zonelor învecinate.

Pergolele sunt elemente ornamentale și utilitare, ce prezintă ca elemente de susținere, stâlpi verticali (piatră, fier, aluminiu, cărămidă, lemn) ce sunt reuniți în partea superioară printr-o rețea de grinzi orizontale, și sunt acoperite de regulă cu plante cățărătoare. Acestea permit crearea unor bolți de vegetație, ce acoperă porțiuni de alei sau terase, oferind refugiu împotriva insolației.

Treiajele sunt construcții ușoare, formate din panouri cu zăbrele, alcătuite din lemn sau metal de lățime 0,5-0,7m și înălțime 2-, folosite pentru decorarea unor pereți, mărginirea unor perspective, compartimentarea unui spațiu verde. Pe aceste treiaje se folosesc specii volubile sau urcătoare, de obicei cu înflorire abundentă.

Coloanele servesc la sprijinirea plantelor agățătoare și reprezintă accente pe verticală, fiind amplasate la capătul aleilor, la marginea teraselor. Acestea se confecționează din piatră, cărămidă, lemn sculptat sau marmură.

Arcadele și porticurile se folosesc pentru realizarea unor bolți de verdeață

deasupra aleilor sau teraselor [35,p.73].

Scările sunt construcții utilitare dar și ornamentale, folosite de obicei acolo unde panta terenului este mai mare de 15%. Scările accentuează orizontalitatea spațiului, întrerup uniformitatea și monotonia aleilor sau a zidurilor de sprijin.

Forma, dimensiunile sau alte caracteristici trebuie să fie corespunzătoare întregului ansamblu, axa scărilor trebuie să fie în continuare cu axa drumurilor. Se recomandă ca optimă, înălțimea treptei de 15 cm și lățimea de 35-40 cm. Materiale de construcție folosite: piatră, cărămidă, mozaic, beton, lemn.

Balustradele (parapetele) sunt elemente indispensabile ale scărilor, teraselor, pe

lângă ape sau terenuri accidentate. Acestea trebuie să fie funcționale dar și estetice.

Podurile și podețele au un rol funcțional și estetic, acestea unind de regulă două

maluri opuse sau chiar insulițele cu malurile. Acestea deschid perspective interesante către diferite puncte de pe mal și de pe apă (lemn, beton armat, metal, piatră) [48,p.81].

Băncile și scaunele asigură loc de odihnă vizitatorilor, dar constituie în același timp și elemente ornamentale. Dimensiunile sunt variate dar se recomandă pentru bănci: lungimea 2,4-, înălțimea , lățime 0,4-. Pot fi cu sau fără spătar, din diferite materiale de construcție.

Se vor amplasa în fața unor perspective interesante, a unui rond de flori, grup sculptural, în lungul aleilor largi, atât la soare cât și la umbră.

Justificarea bugetului de cheltuieli pentru proiect este prezentat în tabelul 3.3 totodată este redat cantitatea necesară de material săditor, arbori și arbuști, costul pentru o unitate și costul total.

Necesarul de material săditor.

Tabelul 3.3.

În tabelul 3.4. sunt enumărate lucrările necesare pentru implementarea proiectului, unitatea de măsură, prețul unei unități, numărul de unități necesare și costul total.

Evidența lucrărilor și costul lor

Tabelul 3.4.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

1. Parcul din s. Milești are o deosebită importanță științifică și culturală. În rezultatul cercetărilor noastre au fost evidențiat un genofiond valoros ce cuprinde 30 de specii de arbori și arbuști exotici, dintre care 7 specii sunt seculare, au o vitalitate normală și fructifică.

2. Lucrările de proiectare a reconstrucției parcului din Milești s-au efectuat în perioada 1septembrie 2014- 31 decembrie 2015, la solicitarea beneficiarului – Primăria s. Milești r-nul Nisporeni pe o suprafață totală de . În urma implementării proiectului vor fi plantate 890 de arbori și arbuști de foioase și veșnic verzi, care vor menține aspectul decorativ al parcului pe tot parcursul anului. Costul total al proiectului a fost estimat la suma 237 421 lei, dintre care 128 150 lei pentru material săditor.

Proiectul a fost înaintat la Fondul Ecologic Național din cadrul Ministerului Ecologiei și Resurselor Naturale și urmează să fie implementat în după obținerea finanțării.

3. Realizarea proiectului va contribui la îmbunătățirea imaginii peisagistice a parcului din Milești și va avea un impact pozitiv în educația ecologică a membrilor comunității locale, precum și va integra acest parc în circuitul turistic național.

Pentru asigurarea conservării genofondului valoros al parcului din s. Milești se propun următoarele măsuri:

Efectuarea în timp a lucrărilor de îngrijire, vizînd în special arborii seculari;

Stoparea pășunatului ilicit.

Reglementarea accesului vizitatorilor și monitorizarea lor.

4. Respectarea regimului de paza și protecție.