Recomandari Europene In Materie DE Resocializare Si Aplicarea Acestora In Penitenciarele Semideschise Si Deschise

CUPRINS

INTRODUCERE

SECȚIUNEA I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND SISTEMUL PENITENCIAR DIN ROMÂNIA

§1. Contextul național

§2. Progresivitatea executării pedepselor în România

§3. Privarea de libertate. Pedeapsa și scopul ei

SECȚIUNEA A II – A. SCURTE PRECIZĂRI PRIVIND EXECUTAREA PEDEPSEI PRIVATIVE DE LIBERTATE

§1. Organizarea executării pedepselor privative de libertate

§2. Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate

§3. Stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de detenție

§4. Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică

SECȚIUNEA A III – A. PROCESUL DE RESOCIALIZARE A PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE

§1. Noțiunea, rolul și trăsăturile procesului de resocializare a persoanelor private de libertate

§3. Context internațional

§4. Serviciul de reintegrare socială din penitenciar

§5. Activitatea de educație și asistență psihosocială

5.1. Aplicarea standardelor europene în domeniul educației

5.1.1. Rolul educației în regimurile penitenciare

5.1.2. Consiliere educațională

5.1.3. Programe educative

5.1.4. Instruire școlară și formare profesională

5.1.5. Activități educative și culturale

5.2. Aplicarea standardelor europene în domeniul asistenței psihosociale 5.2.1. Rolul asistenței psihologice și sociale în regimurile penitenciare

5.2.2. Asistența psihologica

5.2.3. Programele de asistență psihologică

5.2.4. Asistența sociala

5.2.5. Programele de asistență psihologică

§4. Munca deținuților în penitenciare și aplicarea standardelor europene

§4. Colaborarea cu comunitatea

SECȚIUNEA A IV – A. SCOPUL STRATEGIILOR ACTIVITĂȚILOR DE RESOCIALIZARE

§1. Pregatirea deținuților pentru liberare

§2. Părăsirea închisorii

§3. Reabilitarea socială

SECȚIUNEA A V – A. STUDIU DE CAZ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

ABREVIERI

INTRODUCERE

Resocializarea condamnaților penal reprezinta una dintre numeroasele probleme ale societății contemporane, iar soluționarea ei stă în prevenirea și combaterea criminalității.

În contextul național, caracterizat fiind de criza economică înregistrată în ultimii ani, insuficiența locurilor de muncă, a programelor educaționale și de formare profesională, și care nu sunt adaptate nevoilor grupurilor vulnerabile, creează o presiune asupra societății, presiune ce reflectă rata infracționalității. Această situație este evidențiată în strategiile naționale și în rapoartele de activitate realizate de Administrația Națională a Penitenciarelor care sunt bazate pe numeroase studii și documente relevante în acest sens. Trendul crescător al ratei infracționalității dă oportunitatea dezvoltării unor mecanisme de gestiune execuțională, care să asigure reintegrarea socială a persoanelor private de libertate.

În context internațional, începând cu a doua jumătate a secolului al XX – lea, au avut loc o serie de reforme în domeniul sistemului de detenție. Au fost adoptate astfel numeroase recomandări precum, Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților adoptat de Organizația Națiunilor Unite în anul 1955, Recomandarea nr. R (87) 3 privind regulile europene pentru penitenciare adoptată de Consiliul Europei în anul 1987, Recomandarea nr. R (89) 12 privind educația în penitenciar adoptată de Consiliul Europei în anul 1989, Recomandarea Rec (2006) 2 privind regulile penitenciare europene. De asemenea Declarația Universală a Drepturilor Omului și Convenția Europeană a Drepturilor Omului conțin principii și standarde aplicabile acestui domeniu. Toate aceste acte legislative internaționale au în comun faptul că reintegrarea socială a foștilor deținuți constituie calea către o comunitate mai sigură.

În România, anul 2014 a fost marcat de intrarea în vigoare a noilor Coduri penal și de procedură penală, precum și de noile legi în materie execuțională, Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal și Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dipsuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Odată cu intrarea în vigoare a noilor acte legislative, Administrația Națională a Penitenciarelor, a dispus implementarea noilor prevederi atât în privința dispozițiilor execuțional-penale, cât și în privința măsurilor de reintegrare socială a condamnaților.

Cu toate că legislația internațională, europeană și cea națională impun reguli ce trebuie respectate, sistemul de detenție din România se află încă într-o perioadă de tranziție, confruntându-se cu probleme mai ales de ordin financiar, ce se reflectă asupra condițiilor generale din penitenciare, precum suprapopularea, cazarea, igiena, sănătatea, mâncarea, sistemul de educație și muncă organizat în penitenciare, situație care influențează în mod negativ șansele de resocializare a persoanelor private de libertate și nu numai. Resocializarea persoanelor supuse pedepsei cu închisoarea este un proces complex influențat de instituțiile statului, care cu ajutorul unor măsuri cu caracter educativ, psihologic, social și pedagogic concretizate atât în etapa penitenciară cât și în cea postpenitenciară, au scopul de a preveni recidiva, marginalizarea sociala a foștilor deținuți, combaterea valorilor antisociale și includerea foștilor condamnați în societate.

Persoanele liberate se întorc în societate deoseori cu o experiență negativă căpătată în perioada de detenție și se tamponează de diverse probleme financiare, familiale, locative, iar în aceste condiții reluarea comportamentului infracțional este ca sigură. De aceea statul și societatea sunt interesați ca persoana anterior condamnată, să înceapă un mod de viață social acceptabil și să nu săvărșească din nou infracțiuni.

Astfel, calitatea activității instituțiilor penitenciare, gradul de implicare al organizațiilor neguvernamentale, al organelor adminstrației locale, a familiei, al anturajului și chiar al societății în ansamblul ei, influeanțează în mare parte viața persoanei liberate.

Responsabilitatea este uriașă și totul depinde de modul în care norma legislativă asigura condițiile necesare resocializării, și mai ales de resursele alocate pentru punerea în practică. Însă acest lucru nu este suficient, reacția societății de respingere este încă o problemă, iar această relație de neîncredere între un fost condamnat și mediul social creează un obstacol în reintegrarea acestuia.

Scopul lucrării constă într-o scurtă prezentare a sistemului penitenciar din România, a progresivității executării pedepselor și a modului de executare a pedepselor privative de libertate, în studierea procesului de resocializare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoarea, studierea normelor internaționale în materie și aplicabilitatea lor în legislația națională precum și în penitenciarele din România.

Din punct de vedere al metodologiei cercetării științifice, pentru realizarea scopului lucrării, punct de reper au constituit prevederile actelor normative internaționale privind tratamentul deținuților, legislația penală și execuțional penală a României, precum și o serie de lucrari științifice în domeniul dreptului penal, dreptului execuțional penal și al psihologiei.

SECȚIUNEA I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND SISTEMUL

PENITENCIAR DIN ROMÂNIA

§1. Context național

Administrația Națională a Penitenciarelor din România „este instituția publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiției, având ca scop coordonarea și controlul activității unităților care se organizează și funcționează în subordinea sa”.

Sistemul penitenciar român are în vedere aplicarea regimului de detenție, intervenția educativă și psihosocială în scopul reintegrării în societate a deținuților, contribuind astfel la menținerea ordinii publice și a siguranței naționale.

Pentru a-și îndeplini scopul de resocializare, sistemul penitenciar trebuie sa fie un loc sigur pentru persoanele aflate în detenție, dar și pentru angajați. Astfel unele dintre elementele definitorii ale unui sistem penitenciar modern sunt asigurarea condițiilor de dentenție conforme cu standardele internaționale, asigurarea resurselor necesare supravegherii, păstrarea unui mediu sănătos și igienic, asigurarea exercițiului drepturilor fundamantale ale persoanelor, accesul deținuților la activități de asistență socială și educație în vederea responsabilizării sociale precum și identificarea mijloacelor de prevenire și reducere a incidentelor.

Normele care reglementează sistemul penitenciar se regăsesc în tratate și convenții internaționale, ce privesc drepturile omului și tratamentul deținuților, în Constituția României, în Codul penal și Codul de procedură penală, în legile în materia executării pedepselor, în legi speciale privitoare la sănătate, muncă, drepturile omului, precum și în hotărâri, ordonanțe ale Guvernului, în ordine ministeriale, în decizii ale directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor.

Până în anul 1989, regimul comunist se afla la putere în România. După revoluție, prin Legea nr. 21/1990, Direcției Generale a Penitenciarelor, cum era denumită atunci, a trecut în subordinea Ministerului Justiției, ce viza în principal umanizarea regimului de detenție, respectarea demnității umane, imparțialitate, îmbunătățirea normelor de hrănire și igienă, accesul la mijloace de informare și activități educative, culturale și sociale.

Condițiile de dentenție au fost îmbunătățite odată cu începutul cu anului 1994, când România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertărilor fundamentale.

În anul 2004, se oraganizează Administrația Națională a Penitenciarelor, prin preluarea atribuțiilor, patrimoniului, personalului și a bugetului aprobat Direcției Generale a Penitenciarelor, iar personalul din penitenciare, care avea calitatea de cadre militare, au fost trecute în rezervă și au dobândit calitatea de funcționar public cu statut special.

Astfel au fost înregistrate progrese importante, în special prin modificarea legislației în materie, în anul 2006 a intrat în vigoare Legea. nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, care asigura o modernizare în concordanță cu recomandările europene, introducând instituții noi, și anume instituția judecătorului delegat cu executarea pedepselor și personalizarea pedepselor privative de libertate, au fost inițiate proiecte de informatizare, de modernizare a spațiilor de detenție și au fost adoptate strategii naționale privind formarea profesională în sistemul administrației penitenciare și strategii de reintegrare socială a persoanelor private de libertate.

În luna februarie a anului 2014 au intrat în vigoare noile Coduri penal și de procedură penală, precum și noile legi în materie execuțional-penală, Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal și Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dipsuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

În expunerea de motive a Legii nr. 254/2013, se pun în perspectivă completările și modificările reformei în materie penală, procesual penală și execuțional penală. Astfel reforma continuă schimbarea lansată prin adoptarea Legii nr. 275/2006, schimbare ce privește pedepsele, modul în care acestea sunt aduse la finalitate, și anume resocializarea persoanelor minore sau majore prin dezvoltarea personală a acestora, iar în noul Cod penal apar noi instituții relevante pentru domeniul execuțional, cum ar fi măsurile educative neprivative de libertate ce se pot dispune în cazul infracțiunilor săvârșite de minori și alte noi reglementări.

§2. Progresivitatea executării pedepselor în România

Dreptul execuțional penal este acea ramură de drept care cuprinde „norme de vigoare Legea. nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, care asigura o modernizare în concordanță cu recomandările europene, introducând instituții noi, și anume instituția judecătorului delegat cu executarea pedepselor și personalizarea pedepselor privative de libertate, au fost inițiate proiecte de informatizare, de modernizare a spațiilor de detenție și au fost adoptate strategii naționale privind formarea profesională în sistemul administrației penitenciare și strategii de reintegrare socială a persoanelor private de libertate.

În luna februarie a anului 2014 au intrat în vigoare noile Coduri penal și de procedură penală, precum și noile legi în materie execuțional-penală, Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal și Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dipsuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

În expunerea de motive a Legii nr. 254/2013, se pun în perspectivă completările și modificările reformei în materie penală, procesual penală și execuțional penală. Astfel reforma continuă schimbarea lansată prin adoptarea Legii nr. 275/2006, schimbare ce privește pedepsele, modul în care acestea sunt aduse la finalitate, și anume resocializarea persoanelor minore sau majore prin dezvoltarea personală a acestora, iar în noul Cod penal apar noi instituții relevante pentru domeniul execuțional, cum ar fi măsurile educative neprivative de libertate ce se pot dispune în cazul infracțiunilor săvârșite de minori și alte noi reglementări.

§2. Progresivitatea executării pedepselor în România

Dreptul execuțional penal este acea ramură de drept care cuprinde „norme de drept ce reglementeaza raporturile juridice privitoare la executarea sancțiunilor penale”. Această știință are capacitatea, pe de o parte de a indentifica „normele existente în coduri, în legile speciale, dar și în celelalte legi ce reglementează raporturi juridice ce se regăsesc în domeniul execuțional penal, iar pe de altă parte de a explica aceste norme în contextul tratatelor internaționale la care România este parte, precum și în cadrul stabilit de Constituția țării”.

Art. 1 din Legea 254/2013 expune principiul legalității executării pedepselor privative de libertate, ce redă faptul că executarea acestora se realizează în conformitate cu dispozițiile Codului penal, ale Codului de procedură penală și ale respectivei legi.

De asemenea în C.pen, în capitolul I din titlul I, se face vorbire despre principiul legalității incriminării și principiul legalității sancțiunilor de drept penal. Art. 1 din C.pen, prevede faptul legea penală este cea care cuprinde faptele ce constituie infracțiuni și că nici o persoană nu poate fi sancționată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost fost săvârșită.

În literatura juridică s-a arătat că „sancțiunile de drept penal sunt măsuri de constrângere și reeducare, specifice dreptului penal, care se aplică în cazul săvârșirii unor fapte (acțiuni sau inacțiuni) prevăzute de legea penală, în scopul restabilirii ordinii de drept încălcate și apărării relațiilor sociale protejate prin normele penale”.

Așadar, sancțiunea „trebuie să fie de o astfel de natură și intensitate încât să poată exercita, pe de o parte, o funcție inhibatoare, pentru a-i determina pe cei care ar fi înclinați să încalce procedeul normei să se abțină de la aceasta, iar pe de altă parte, să fie aptă să producă, prin aplicarea ei față de cei care au săvârșit fapta interzisă, o schimbare în mentalitatea lor, o modificare a atitudinii față de valorile sociale vătămate sau puse în pericol prin fapta comisă”.

C.pen. mai prevede, conform art. 2 C.pen, care sunt pedepsele aplicabile și măsurile educative ce se pot lua față de persoanele care au săvârșit infracțiuni, precum și măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.

Atfel, C.pen reglementează sancțiunile de drept penal într-o concepție nouă, conformă cu legislația Uniunii Europene. Regândirea și reevaluarea sancțiunilor de drept penal au consituit o cerință pentru legiutor, pentru că acestea împreună cu infracțiunea și raspunderea penală reprezintă „nucleul oricărui sistem de drept penal”, care pentru a fi actualizat conform cerințelor societății moderne, trebuie să sufere anumite modificări.

Sistemul sancționator, reglementat în C.pen. cunoaște trei categorii de sancțiuni de drept penal: pedepsele, măsurile educative, măsurile de siguranță. Însă, în conformitate cu cele două legi în materia execuțional-penală, sancțiunile penale, potrivit sistemului progresiv (de la sancțiunile cele mai ușoare la cele mai grele) se pot clasifica în două categorii, și anume sancțiuni penale neprivative de libertate și sancțiuni penale privative de libertate.

Pedepsele, măsurile educative și alte măsuri neprivative de libertate, ce se pot dispune de organele judiciare în cursul procesului penal, sunt:

pedeapsa amenzii;

pedeapsa accesorie;

pedepsele complementare (interzicerea exercitării unor drepturi, degradarea militara, publicarea hotărârii de condamnare, dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice, interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice, plasarea sub supraveghere judiciară, afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare);

măsurile de supraveghere și obligațiile impuse de instanță în cazul amânării aplicarii pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și liberarea condiționată;

masurile educative neprivative de libertate (stagiul de formare civica, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână; asistarea zilnica);

obligațiile impuse de instanță în cazul liberării minorului din executarea unei măsuri educative privative de libertate;

măsurile neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune);

obligațiile impuse de instanță în cazul acordării amânării sau întreruperii executării pedepsei;

obligațiile impuse de procuror în cazul dispunerii renunțării la urmărirea penală;

măsurile de siguranță.

Pedepsele privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt detențiunea pe viață și închisoarea. Măsurile privative de libertate sunt reținerea, arestul preventiv, arestul la domiciliu, măsura educativă a internării întru-un centru educativ, măsura educativă a internării într-un centru de detenție.

În ultimele decenii, pedepsele cu privare de libertate „tind să-și schimbe conținutul în sensul micșorii lor ca durată, transformându-se în pedepse alternative, limitele și interdicțiile lor cuprind doar restricții de deplasare într-un loc de deținere, dar în același timp se lărgesc contactele cu familia, cu prietenii, cu societatea, instruirea, educarea, informarea, activitatea religioasă cresc ca intensitate față de trecut” .

§2. Privarea de libertate. Pedeapsa și scopul ei

Convenția europeană a Drepturilor Omului statuează în art. 5 faptul că orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Totuși acest drept nu este unul absolut și există anumite excepții de la regulă. Așadar statele pot priva persoanele de libertatea lor atunci când există motive pentru aplicarea măsurii arestului sau detenției. Aceste motive pot fi diferite, precum existența unei hotărâri de condamnare, nerespectarea unei hotărâri pronunțate de un tribunal, în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege, reținerea în vederea aducerii sale în fața autorității competente, atunci când există motive temeinice că a săvârșit o infracțiune etc.

Prin privare de libertate se înțelege „plasarea persoanei într-o instituție publică sau privată, pe care persoana nu o poate părăsi la discreția sa, prin ordinul unei autorități judecătorești, administrative sau a altei autorități”.

Pedeapsa privării de libertate există sub diferite forme, din cele mai vechi timpuri. În vechiul drept românesc, răzbunarea era la originea pedepsei penale, urmată de pedeapsa religioasă, apoi de pedeapsa etatică sau publică. Apariția pedepsei cu închisoarea a constituit un adevărat progres social. Astfel, formarea statelor feudale românești a determinat și executarea pedepsei privative de libertate, iar „locurile de executare a pedepselor privative de libertate erau: ocna, temnița, grosul, vatra, mănăstirea în anumite cazuri”. Apariția codurilor penale și apoi a legilor de executare a pedepselor, a determinat o mai bună sistematizare a penitenciarelor și a tipurilor de pedeapsă și a diminuat caracterul aleatoriu de aplicare a acestora.

Atâta timp cât pedeapsa privativă de libertate avea drept scop izolarea condamnaților, regimul penitenciar și problemele executării acestora se reduceau doar la asigurarea mesei și disciplinei condamnaților. În timp însă, pedepsei privative de libertate și celorlalte pedepse li s-au apropriat noi funcții, și anume reeducarea și îndreptarea condamnaților.

În literatura de specialitate modernă „pedeapsa a fost definită ca fiind o sancțiune juridică care constă într-o măsură de constrângere și reeducare, prevăzută de lege, ce se aplică infractorului, de către instanța de judecată, în scopul prevenirii săvârșirii de infracțiuni”.

În vechiul cod penal de la 1968, se prevedea prin art. 52 pedeapsa și scopul ei. Astfel prin pedeapsă se înțelegea o măsura de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, iar scopul ei era prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

În noua reglementare, acest articol a fost preluat de Legea nr. 254/2013, considerându-se mult mai potrivit obiectului de reglementare al acesteia. Astfel art. 3 din Lege descrie faptul că scopul executării pedepselor și a măsurilor educative privative de libertate este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, iar prin executarea lor se urmărește formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept, față de regulile de conviețuire socială și față de muncă, în vederea reintegrării în societate a deținuților sau persoanelor internate, subliniindu-se așadar dublul rol al pedepsei.

Potrivit art. 4, alin. (4) din Regulament de aplicare a Legii nr. 254/2013 pentru atingerea scopului executării pedepselor privative de libertate, administrația locului de deținere cooperează cu instituțiile publice și organizațiile nonguvernamentale care au ca obiect de activitate prevenirea săvârșirii de alte infracțiuni și reintegrarea în societate a deținuților.

Reglementările internaționale îndeamnă statele să limiteze utilizarea măsurii privațiunii de libertate, promovând astfel utilizarea unor măsuri alternative și non-privative de libertate, cum ar fi munca în folosul comunității. Un exemplu în acest sens ar fi art. 6 din Regulile minime standard ale ONU pentru aplicarea măsurilor non-privative de libertate (regulile de la Tokio), adoptate de către Adunarea Generală, prin Rezoluția nr. 45/110 din 14 decembrie 1990, care statueaza faptul că detenția preventiva ar trebui utilizată ca un mijloc de ultimă instanță în procesul penal, iar atenția ar trebui concentrată pe cercetarea faptei penale și pe protecția societății și victimei.

SECȚIUNEA A II – A

SCURTE PRECIZĂRI PRIVIND EXECUTAREA PEDEPSEI PRIVATIVE DE LIBERTATE

§1. Organizarea executării pedepselor privative de libertate

Prin regim penitenciar se înțelege „o totalitate de restricții și sancțiuni reglementate de lege și aplicate în spiritul regulamentului, atunci și acolo unde practica conducerii penitenciarului o impune”. Aceste restricții și sancțiuni trebuie privite însa prin prisma principiului respectării deminității umane, care în art. 4 din Legea 254/2013 prevede că pedepsele și măsurile privative de libertate trebuie să se execute în condiții care să asigure respectarea demnității umane.

Pedeapsa detențiunii pe viață și pedeapsa închisorii se execută în penitenciare. Prin penitenciar se înțelege instituția corecțională în care își ispășesc pedeapsa persoanele condamnate la o pedeapsă privativă de libertate.

În cadrul penitenciarelor se pot înființa secții interioare sau exterioare, în raport cu regimurile de executare a pedepselor privative de libertate, categoriile de persoane condamnate și cerințele speciale de protecție a anumitor deținuți, se mai pot înființa secții speciale de arestare preventivă sau secții speciale pentru continuarea executării măsurii privative de libertate. Pe lângă acestea mai există și penitenciare speciale pentru tineri, femei și penitenciare-spital. Astfel, femeile condamnate execută pedeapsa separat de bărbații condamnați, iar tinerii condamnați execută pedeapsa separat de condamnații cu vârstă mai mare de 21 de ani.

Penitenciarele au personalitate juridică și funcționează în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor. „Sistemul penitenciar din România numară în prezent 44 de unități, dintre care 33 de penitenciare, 6 penitenciare spital, 3 centre de detenție, 2 educative. Pe langă acestea, mai sunt 2 centre de pregătire, odihnă și recuperare și 4 de formare profesionala. Cei mai mulți deținuți își ispășesc pedeapsa în regim semideschis, urmat, ca efectiv de persoane, de închisorile cu regim închis.”

Persoana condamnată este primită în penitenciar pe baza mandatului de executare a pedepsei privative de libertate și după stabilirea identității acesteia. Penitenciarul în care condamnatul își va ispăși pedeapsa se stabilește în funcție de mai multe condiții, și anume, să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, să se țină seama de regimul de executare, de măsurile de siguranță ce trebuie luate, de nevoile de reintegrare socială și cu respectarea principiului separației pe sexe și vârstă, respectiv majori sau minori.

În regulamentul de aplicare al Legii nr. 254/2013, art. 6 alin. (4), se prevede că penitenciarele trebuie organizate și amenajate astfel încât să asigure condițiile necesare aplicării regimurilor de executare a pedepselor privative de libertate, desfășurării activităților de reintegrare socială, muncă sau alte activități lucrative, de cazare, hrănire, echipare, asigurare a asistenței medicale, igienei individuale și colective, precum și realizării tuturor măsurilor de siguranță în raport cu prevederile legale aplicabile fiecărei categorii de deținuți. După cum se poate observa se interzice supunerea la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, principiu susținut și de acte internaționale, precum Declarația Universală a Drepturilor Omului în art. 5.

Potrivit standardelor europene, respectiv punctului 18 din Recomandarea (2006)2 privind Regulile Europene Penitenciare, spațiile de detenție, în special cele destinate cazării deținuților pe timpul nopții, trebuie să respecte demnitatea umană și intimitatea, și să întrunescă standardele minime sanitare și de igienă, ținându-se cond de condițiile climatice și în special, de suprafața de locuit, volumul de aer, iluminare, sursele de încălzire și ventilație.

Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate sunt reglementate prin Ordinul ministrului justiției nr. 433/2010, astfel camerele de cazare din penitenciare trebuie să asigure cel puțin 4 metri pătrați pentru fiecare persoană privată de libertate, încadrata în regimul închis sau de maximă siguranță și cel puțin 6 metri cubi de aer pentru fiecare persoană privată de libertate, încadrată în regimul semideschis sau deschis.

Potrivit datelor oficiale, arătate de către Asociația pentru Apararea Drepturilor Omului în România (APADOR-CH), penitenciarele din Romania sunt supraaglomerate, cu o rata de ocupare de peste 100%, calculele fiind bazate pe capacitatea oficială de cazare în metri cubi. Cu toate acestea, situația este chiar mai rea dacă se ia în considerare spațiul personal de 4 metri pătrați care este impus. „În penitenciarele din România sunt închise circa 30.000 de persoane, daca ar fi să se respecte spațiul legal de 4 metri pătrați pentru fiecare deținut, acestea nu ar putea primi decât 19.000 de persoane”.

Printre responsabilitățile instituțiilor de detenție, pe lângă acordarea unor condiții materiale decente, se numără și încurajarea dezvoltării persoanale a deținuților, care să faciliteze reintegrarea lor în societate. Acesta este un interes comun pentru societate și deținut, fiind necesar să existe accesul la educație, vizitele din partea familiei, instruire școlară și profesională, munca și activități recreative. Este de asemenea esențial ca persoanele private de libertate, chiar și a celor aflați în arest preventiv, să fie angajate în diverse activități pentru bunăstarea fizică și psihică a acestora.

Din punct de vedere psihologic, schimbarea mediului social al unei persoane are anumite influențe asupra acesteia, determinând apariția unor reacții puternnice care acționează asupra psihicului său, asupra atitudinii și asupra modului de comportare.

Închisoare este un mediu social aparte, iar persoana condamnată este nevoită să se adapteze acestuia. Astfel penitenciarele, ca instituții specializate, trebuie să aducă o importantă contribuție în tratarea celor lipsiți de libertate, pentru ca atunci când vor fi liberați să devină utili societății.

§1. Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate

Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate, potrivit art. 30 din Legea nr. 254/2013, reprezintă un ansamblu de reguli care stau la baza executării pedepselor privative de libertate. Regimurile de executare cuprind totalitatea regulilor, drepturilor, obligațiilor, programelor și activităților care urmăresc realizarea unei bune conviețuiri, astfel încât să încurajeze comportamente, atitudini și abilități care să influențeze reintegrarea socială a persoanelor private de libertate.

Conform Recomandării (2006) 2, regula nr. 102, regimul condamnaților trebuie să fie astfel conceput încât să le ofere posibilitatea de a duce o viață responsabilă și lipsită de infracționalitate. Privarea de libertate constituie o pedepapsă în sine și, astfel, regimul condamnaților nu trebuie să agraveze suferința inerentă a detenției.

Această regulă „pune accentul asupra elaborării de măsuri și programe pentru deținuții condamnați bazate pe dezvoltarea în sensul responsabilizării, mai degrabă decât în sensul strict al prevenirii recidivei”.

Executarea pedepselor privative de libertate se bazează pe sistemul progresiv și regresiv, persoanele condamnate putând să treacă dintr-un regim în altul, în condițiile prevăzute de lege. Condamnații încep executarea pedepsei cu un regim mai sever, iar pe parcursul executării, după trecerea unei perioade obligatorii și cu îndeplinirea unor condiții, acesta se poate schimba într-unul mai blând.

Ansamblul de reguli minime privind tratamentul deținuților în art. 68 prevede că trebuie să se înființeze, în măsura posibilităților, așezăminte separate sau secții deosebite într-un așezământ pentru tratamentul diferitelor grupe de deținuți. Scopul împărțirii pe grupe, potrivit art. 67, este în primul rând de a-i împiedica pe deținuții care, în baza trecutului lor criminal sau a relelor deprinderi, ar exercita o influeanță nefastă asupra celorlalți deținuți, iar în al doilea rând de a ușura tratamentul lor în vederea readaptării lor sociale.

Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate, potrivit legislației române, sunt: regimul de maximă siguranță, regimul închis, regimul semideschis și regimul deschis. Acestea sunt delimitate prin gradul posbilităților de mișcare a deținuților, condițiile de detenție, modul de acordare a drepturilor și de desfășurare a activităților.

Conform art. 34 din Legea 254/2013, regimul de maximă siguranță se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață și persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani, precum și celor care reprezintă risc pentru siguranța penitenciarelor. Condamnații care execută pedeapsa în regim de maximă siguranță sunt supuși unor măsuri stricte de pază, supraveghere și escortare, sunt cazați, de regulă, individual, prestează muncă și desfășoară activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase, instruire școlară și formare profesională, în grupuri mici, în spații anume stabilite în interiorul penitenciarului, sub supraveghere continuă, care să dea posibilitatea trecerii în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate.

Conform art. 36 din Legea 254/2013, regimul închis se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani, dar care nu depășește 13 ani. Regimul închis constă în asigurarea unor măsuri de pază, supraveghere și escortare care să permită deținuților să desfășoare, în grupuri, activități lucrative, educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, pentru a da posibilitatea trecerii în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate. Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim închis pot presta munca și pot desfășura activități educative și culturale în afara penitenciarului, sub pază și supraveghere continuă, cu aprobarea directorului penitenciarului.

Conform art. 37 din Legea 254/2013, regimul semideschis se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 3 ani. Regimul semideschis oferă deținuților posibilitatea de a se deplasa neînsoțiți în zone din interiorul penitenciarului pe traseele stabilite de către administrația penitenciarului și de a-și organiza timpul liber avut la dispoziție, sub supraveghere, cu respectarea programului stabilit de administrație. Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim semideschis pot presta muncă și desfășura activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase, instruire școlară și formare profesională, în afara penitenciarului, sub supraveghere inclusiv electronică, în condițiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.

Conform art. 38 din Legea 254/2013, regimul deschis se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult un an. Regimul deschis oferă deținuților posibilitatea de a se deplasa neînsoțiți în interiorul locului de deținere, de a presta munca și de a desfășura activitățile educative, terapeutice, de consiliere psihologică, asistență socială, instruire școlară și formare profesională, în afara locului de deținere, fără supraveghere. Deținuții își organizează singuri timpul avut la dispoziție și activitățile administrativ-gospodărești, cu respectarea programului stabilit de administrație.

§2. Stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de detenție

Pentru stabilirea „regimului de detenție ce urmează a fi aplicat unui condamnat Comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate de la nivelul penitenciarului trebuie să analizeze personalitatea fiecărui condamnat în parte”. Astfel, după primirea în penitenciar, persoanele condamnate se repartizează, pentru o perioadă de 21 de zile, în secția de carantină și observare, perioadă care mai poate fi denumită „adaptare la condițiile privării de libertate”. În această etapă preliminară, potrivit regulamentului de aplicare al Legii 254/2013 în art. 105, se studiază comportamentul și personalitatea deținuților, se efectuează examene medicale, activități de educație sanitară, examene psihologice, se evaluează nevoile educaționale, psihologice și sociale, în scopul formulării diagnosticului și prognozei criminologice, precum și gradul de adaptabilitate la privarea de libertate.

Programele derulate în perioada de carantină și observare au ca scop cunoașterea normelor privind ordinea, disciplina, conduita, relațiile cu alte persoane de către deținuți și cuprind activități individuale sau colective desfășurate de administrația locului de deținere.

Regimul de executare a pedepsei privative de libertate se stabilește de Comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, după terminarea perioadei de carantină sau după aplicarea regimului provizoriu. Instituția aplicării unui regim provizoriu, prevăzută în art. 33, este un element de noutate adus de Legea 254/2013, care prevede faptul că dacă după terminarea perioadei de carantină și observare, persoanei condamnate căreia nu i s-a stabilit regimul de executare i se poate aplică un regim provizoriu de executare, respectiv unul dintre cele prezentate mai sus, corespunzător cuantumului pedepsei pe care o execută, până la prima întrunire a comisiei de individualizare.

La stabilirea regimului de executare se i-au în considerare, pe lângă durata pedepsei privative de libertate, mai multe criterii, percum gradul de risc al persoanei condamnate, antecedentele penale, vârsta și starea de sănătate ale persoanei condamnate, conduita persoanei condamnate, nevoile identificate și abilitățile persoanei condamnate, necesare includerii în programe educaționale, de asistență psihologică și asistență socială, disponibilitatea persoanei condamnate de a presta muncă și de a participa la activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioasă, instruire școlară și formare profesională [art. 39 alin. (2), Legea 254/2013].

În ceea ce privește schimbarea regimului de executare, Legea nr. 254/2013 impune o nouă abordare față de vechea reglementare, încercând să răspundă, în acest fel, necesităților de încurajare a resocializării persoanelor condamnate, dar și posibilității reale de a se efectua acest lucru. Astfel, comisia care stabilește regimul de executare, are obligația ca, după executarea a 6 ani și 6 luni, în cazul pedepselor cu detențiunea pe viață, și a unei cincimi din durata pedepsei cu închisoare, să analizeze conduita persoanei în vederea schimbării regimului de executare. În analizarea schimbării regimului de executare, comisia are în vedere, dacă deținutul a avut o conduită bună și nu a recurs la acțiuni care indică un comportament negativ constant, a stăruit în muncă, s-a implicat în activitățile stabilite în Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică. În schimb, dacă persoana condamnată comite o infracțiune sau comite una sau mai multe abateri disciplinare grave, regimul de executare poate fi schimbat într-unul mai sever în orice moment al executării pedepsei.

§3. Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică

Individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate urmărește planificarea demersurilor recuperative destinate îmbunătățirii din punct de vedere educațional și psihosocial a deținutului pentru reintegrare socială, în baza activităților și programelor de educație, asistență psihologică și asistență socială consemnate în Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică.

Conform art. 89 din Legea nr. 254/2013, la depunerea în penitenciar a fiecărui deținut, în perioada de carantină și osbservare, se realizează o evaluare multidisciplinară, din perspectivă educațională, psihologică și socială.

Potrivit art. 191 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 254/2013, activitățile derulate în perioada de carantină și observare au ca scop cunoașterea normelor privind ordinea, disciplina, conduita, relațiile cu alte persoane și cuprind activități individuale sau colective desfășurate de administrația penitenciarului.

Astfel în funcție de concluziile evaluării, persoanei condamnate, i se întocmește de către serviciul de educație și asistență psihosocială, Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică. Acest plan cuprinde datele de identificare, programele și activitățile recomandate deținutului, ținând cont de prioritizarea intervenției și oferta de activități și programe de educație, asistență psihologică și asistență socială existentă la nivelul unității.. Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică se poate completa și modifica oricând este necesar, în funcție de concluziile evaluărilor periodice, din perspectivă educațională, psihologică și socială. Planul se adaptează la regimul de executare a pedepselor, acordându-se o atenție sporită categoriilor speciale de deținuți.

Tot în perioada de carantină și observare se face informarea fiecărei persoane private de libertate cu privire la regulamentul de ordine interioară din locul de deținere, actele normative din domeniul executării pedepselor privative de libertate, oferta de programe și activități existentă în unitate, activitățile productive, asistența religioasă, regulile de igienă colectivă și individuală și alte informații de interes.

Includerea persoanelor condamnate în activitățile recomandate în Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică se realizează ținând cont de nevoile identificate, regimul de executare a pedepsei privative de libertate și momentul traseului execuțional.

Potrivit art. 90 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254.2013, programele și activitățile consemnate în Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică sunt aduse la cunoștința deținutului și devin obligatorii pentru acesta după luarea la cunoștință și semnarea angajamentului de participare.

SECȚIUNEA A III – A. PROCESUL DE RESOCIALIZARE A PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE ȘI APLICAREA RECOMANDĂRILOR EUROPENE ÎN PENITENCIARELE SEMIDESCHISE ȘI DESCHISE

§1. Noțiunea, rolul și trăsăturile procesului de resocializare a persoanelor private de libertate

Aplicarea pedepsei cu închisoarea este fundamentată pe două puncte de vedere:

Pedeapsa cu închisoarea asigură societății, în principiu, că pe perioada încarcerării infractorul nu va mai comite o altă infracțiune.

Pedeapsa cu închisoarea asigură societății că în urma activităților și intervențiilor specializate în reeducarea și reintegrarea condamnatului, acesta nu va mai comite infracțiuni după punerea sa în libertate și va respecta valorile general impuse de comunitate.

Astfel, pedeapsa este mijlocul prin care se poate atinge scopul final ce este reprezentat de resocializarea condamnatului.

Prin resocializare se înțelege procesul educativ, reeducativ, de reorientare și de tratament aplicat persoanelor condamnate penal, care are ca scop transformarea comportamentului și a personalității acestora în raport cu normele și valorile general acceptate de societate, ce implică abandonarea vechiului mod de viață, în vederea reintegrarii lor sociale și prevenire a recidivei.

După cum se observă din cele expuse mai sus, resocializarea deținuților nu se poate realiza prin simpla aplicare a pedepsei cu închisoarea, ci prin intermediul activităților și programelor individualizate în funcție de nevoile indentificate de către serviciul de educație și asistență psihosocială. Limbajul, obișnuința de a înjura, de a consuma alcool, analfabetismul, comportamentul necivilizat, inexistența instruirii profesionale, necunoașterea prevederilor legale, lipsurile privitoare la mijloacele materiale de supraviețuire, la alimentație, la îngrijirea sănătății, conflictele familiale, violența, sunt doar câteva dintre problemele condamnaților.

Acestea devin obiectivele activității personalului de reintegrare socială din penitenciare care trebuie corectate prin asimilarea disciplinei civice și care să asigure o reintegrare treptată în societate. Aceste obiective sunt duse la îndeplinire prin activitățile educative, de asistență psihologică și asistență socială, prin munca prestată de persoanele condamnate, activități care se organizează la nivelul fiecărui penitenciar.

Recomandarea 2006 (2) privitoare la Regulile penitenciare europene sublinează în regula nr. 6, rolul activităților de intervenție psihosocială, concluzionând că viața în închisoare trebuie să se aproprie cât mai mult posibil de aspectele pozitive ale vieții din exteriorul penitenciarului și că fiecare perioadă de detenție trebuie să fie gestionată astfel încât să faciliteze reintegrarea persoanelor private de libertate în societatea liberă. La fel și Recomandarea nr. R (87) 3 privitoare la Regulile europene pentru penitenciare, care în regula nr. 3 sublinează scopul tratamentului persoanelor aflate în custodie prin ideea că acesta trebuie realizat astfel încât să le dezvolte și să le ocrotească sănătatea, propriul respect și, atât cât permite durata sentinței, să le dezvolte simțul responsabilității și să încurajeze acele atitudini și abilități care le vor fi de folos la reintegrarea în societate cu șanse cât mai bune în părăsirea câmpului infracțional și care să le permită propria întreținere după eliberarea lor.

Resocializarea persoanelor aflate în detenție este un proces complex, care este definit de o serie de trăsături:

este o acțiune de formare, adică deținutul este ajutat să își însușească reguli de conduită, necesare supraviețuirii în societate;

constituie un demers social realizat în mod științific, de către personal calificat, educatori, profesori, psihologi, lucrători sociali, lucrători socio-educativi;

se adresează atât tinerilor cât și oamenilor mai în vârstă, indiferent de sex, nivel de pregătire și mediu de proveniență;

urmărește stabilirea unor relații de încredere între cele două părți ale procesului de resocializare, personalul specializat și persoanele private de libertate;

procesul trebuie să fie unul continuu, în ideea obținerii progresive pe baza teoriei „pașilor mici” a acelei relației de încredere, ce trebuie să se construiască pas cu pas, zi de zi, lună de lună, uneori ani la rând, pentru a dezrădăcina unele trăsături și comportamente care s-au sedimentat în conștiința condamnatului tot în perioade lungi de timp. Insistența și intensitatea unor acțiuni individuale cu condamnatul pot să ducă la rezultate benefice, chiar și în programele incluse în pedepsele de scurtă durată;

condamnatul trebuie să conștientizeze scopul procesului de resocializare și să îi trezească dorința de a-l respecta și de a-l urma, atât pe perioada condamnării cât și după liberare;

activitățile, instruirea profesională și munca efectuate trebuie să corespundă cerințelor pieței de muncă din afara penitenciarului, iar educația să fie echivalentă cu cea de din afară, pentru ca după ieșirea din penitenciar, fostul condamnat să își poată găsi un loc de muncă sustenabil și să nu mai cadă pradă infracțiunilor;

resocializarea trebuie să întărească caracterul condamnatului prin înlăturarea comportamentului negativ, transformându-l într-unul pozitiv.

Așadar, procesul de resocializare, constituie cea mai importantă etapă a detenției, pentru că scopul executării pedepselor și a măsurilor educative privative de libertate este reintegrarea în societate a persoanelor condamnate și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, obiective care se pot realiza numai prin formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept, față de regulile de conviețuire socială și față de muncă (art. 3 Legea 254/2004).

§2. Context internațional

Preocuparea pentru resocializarea și apărarea drepturilor persoanelor care au săvârșit infracțiuni a apărut la nivel internațional după terminarea celui De-al Doilea Război Mondial.

Crearea Organizației Națiunilor Unite a stat la baza elaborării primului document internațional de ansamblu în domeniul drepturilor omului. La 10 decembrie 1948 a fost adoptată și proclamată Declarația Universală a Drepturilor Omului, de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite. România a devenit membră a acestei organizații internaționale în anul 1955.

După sfărșitul anului 1989, odată cu înlăturarea comunismului, România și-a reorientat politica pe calea întăririi relațiilor cu occidentul, în special cu Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană. Astfel unul dintre cele mai importante evenimente după această perioadă a fost aderarea României în anul 2007 la Uniunea Europeană.

Integrarea europeană și euroatlantică a României, a determinat realizarea unor reforme legislative, instituționale și administrative care să asigure dezvoltarea țătii și s[ ofere condiții decente pentru întreaga populație. Legislația României trebuia să se armonizeze cu standardele internaționale și europene și să creeze un climat sigur pentru exercitarea neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor.

Deși România se află încă într-o perioadă de tranziție, confruntându-se cu probleme mai ales de ordin financiar, ce se reflectă și asupra aspectelor din penitenciare, se încearcă pe cât posibil adaptarea sistemului penitenciar românesc cu standardele și principiile internaționale și europene.

Printre cele mai importante documente legislative care au avut impact asupra sistemului de detenție, cuprinzând standarde referitoare la întreținere, igienă, îmbrăcăminte, hrană, serviciile medicale, contactul cu lumea din exterior, activitățile de resocializare, sistemul de recompensare, libertatea de religie, disciplina, interzicerea discriminării, a muncii forțate și a torturii etc, se află următoarele:

Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite;

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, elaborată de Consiliul Europei și care a intrat în vigoare la 3 septembie 1953;

Ansamblul de Reguli Minime pentru Tratamentul Deținuților, adoptat prin rezoluția 663 C (XXIV) a Consiliului Economic și Social din 31 iulie 1957, care a reluat Rezoluția Primului Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delicvenților – 30 august 1955;

Ansamblu de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenție sau încarcerare, adoptată de Organizația Națiunilor Unite prin Rezoluțua 37/177 din 15 decembrie 1980;

Reguli Europene pentru Penitenciare, Recomandarea nr. R (87) 3 adoptată de Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei la 12 februarie 1987, în cea de-a 404-1 ședință a miniștrilor deputați; versiunea eruopeană revizuită a Ansamblului de reguli minime privind tratamentul deținuților;

Recomandarea R (89) 12 privind Educația în penitenciar adoptată la data de 13 octombrie 1989 de către Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei;

Principii de bază pentru tratamentul deținuților, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale 45/111 a Organizației Națiunilor Unite din 14 decembrie 1990;

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată de către Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene la data de 7 decembrie 2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa;

Recomandarea Comitetului de Miniștri ai statelor membre, referitoare la Regulile penitenciare europene REC (2006) 2, din 11 ianuarie 2006.

Toate aceste documente reprezintă standardele de bază, liniile directoare și principiile care au fost dezvoltate pentru reglarea administrației justiției și protecția celor aflați în penitenciar. Ele au în comun faptul că reintegrarea socială a foștilor deținuți constituie calea către o comunitate mai sigură.

Dreptul internațional are ca temei acordul de voință dintre state, manifestat prin încheierea unor tratate internaționale. Principiile dreptului internațional obligă statele să respecte și să aplice tratatele pe care le-au încheiat. Responsabilitatea statelor pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate poate fi angajată în fața unor instanțe internaționale.

Pentru ca un tratat internațional să fie izvor al dreptului trebuie să fie de aplicație directă, nemijlocită și să fie ratificat conform dispozițiilor constituționale. Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituția României, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. Statul român se obligă să respecte întocmai și cu bună credință obligațiile ce îi revin din tratatele la care este parte. Conform art. 20 alin. (1) și (2) interpretarea și aplicarea dispozițiilor constituționale privind libertățile publice se face în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Art. 148 alin. (2) prevede faptul că după aderarea României la Uniunea Europeană, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Obiectivele stabilite în tratatele adoptate de Uniunea Europeană sunt realizate prin intermediul mai multor tipuri de acte legislative, regulamente, directive, decizii, recomandări și avize. Unele au caracter obligatoriu, altele nu. Unele li se aplică tuturor țărilor, altele doar unora dintre ele.

Recomandările nu sunt obligatorii. Prin intermediul lor, instituțiile își fac cunoscută opinia și sugerează direcții de acțiune, fără a le impune însă vreo obligație legală destinatarilor recomandării.

Mai completezi cu ceva?

§3. Serviciului de educație și asistență psihologică

La nivelul Administrației Naționale a Penitenciarelor este organizată o structură specializată denumită Direcția de specialitate în domeniul reintegrării sociale, obiectivul ei fiind definirea, coordonarea, implementarea și evaluarea direcțiilor de acțiune în vederea aplicării unitare a politicilor penale în domeniul educației, asistenței psihologice și asistenței sociale a persoanelor custodiate în locurile de deținere din sistemul administrației penitenciare.

În fiecare penitenciar însă există specialiști în serviciul de educație și asistență psihologică. Acesta este personalul angajat în locuri de deținere cu atribuții în domeniul educației, asistenței psihologice și asistenței sociale a persoanelor private de libertate sau a persoanelor care au executat pedepse privative de libertate.

Personalul din cadrul serviciului de educație și asistență psihologică este dator să îndeplinească cu profesionalism, loialitate, corectitudine și în mod conștiincios sarcinile de serviciu și să se abțină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii instituției în care își desfășoară activitatea.

Conform art. 89 alin. (1) și (2) din Legea nr. 254/2013, activitățile educative, de asistență pshihologică și asistență socială se desfășoară cu un număr corespunzător de specialiști: educatori, preoți, agenți tehnici, monitori sportivi, psihologi și asistenți sociali. Pe lângă personalul din sectorul de reintegrare socială, la realizarea activităților mai pot participa, după caz, consilieri de probațiune, voluntari, asociații și fundații, precum și alți reprezentanți ai societății civile.

Serviciul de educație și asistență psihologică are următoarele atribuții:

să identifice particularitățile și nevoile educaționale ale persoanelor condamnate, în vederea implementării în locurile de deținere a programelor de educație, asistență psihologică și socială;

să întocmească persoanelor condamnate, în funcție de concluziile evaluării multidisciplinare din perioada de carantină și observare, Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică, prin care să precizeze activitățile și programele în care aceaștia urmează să fie incluși pe perioada detenției;

să identifice, prin discuțiile individuale cu deținuții, nevoile și problemele acestora pentru a-i ajuta în rezolvarea lor;

mai vezi dupa ce scri jos altele + material 25 – pag 1.

(vezi material 14 – pag. 19-20 despre personal)

Așadar, demersurile specifice personalului de reintegrare socială se desfășoară pe trei domenii de intervenție: educație, asistență psihologică și asistență socială.

Un punct de vedere interesant însă, îl propune D.L.MacKenzie într-un raport în care clasifică intervențiile în domeniul penal. Acestea s-ar împărți în șase categorii dupa efectele anticipate:

neutralizarea sau privarea capacității infractorului de a mai comite infracțiuni, de obicei prin aplicarea pedepsei cu închisoarea;

pedeapsa aplicată să aibă un caracter respingător astfel încât infractorul și nici restul persoanelor să nu comită infracțiuni;

reabilitarea îndreptată spre schimbarea comportamentului infractorului și prevenind astfel viitoarele activități infracționale a individului tratat;

impunerea unor măsuri de control în comunitate prin care să se poată reduce capacitatea și oportunitatea de a cădea în ilegalitate;

activități și programe care să folosească factori de ordin fizici și psihici pentru a influența pozitiv atitudinea persoanelor condamnate;

combinarea tratamentelor de resocializare astfel încât persoanele care au săvârșit infracțiuni să respecte normele general acceptate de societate.

§4. Organizarea activităților de educație și asistență psihosocială

Domeniul activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială cuprind totalitatea demersurilor specifice ariilor de intervenție educațională, psihologică și socială, destinate persoanelor private de libertate, care presupun diferite grade de structurare și complexitate (art. 1 alin. (2) din Regulamentul privind condițiile de organizare și desfășurare a activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială din penitenciare).

Prin activități educaționale, de asistență psihologică și socială se înțeleg o serie de etape, precum evaluare, consiliere, informare, toate fiind orientate spre cunoaștere, autocunoaștere, dezvoltare personală, stimulare aptitudinală, vocațională, petrecere a timpului liber sau creație. Aceste activități însă, trebuie să se desfășoare cu respectarea cerințelor legate de luare a măsurilor necesare pentru siguranța penitenciarelor, pentru menținerea ordinii și disciplinei în cadrul penitenciarului. De asemenea, potrivit art. 4 din Regulament, ele trebuie sa se realizeze cu respectarea următoarelor principii: respect față de lege, umanism, acces nediscriminatoriu la educație, asistență psihologică și socială, individualizarea, prioritizarea și continuitatea intervenției, integritate și profesionalism, mutidisciplinaritate și deschidere către comunitate.

La aceste activități participă persoanele private de libertate care sunt repartizate în cadrul aceluiași regim de executare. Totuși, se poate aproba participarea persoanelor private de libertate care au fost repartizate în alte regimuri, dar cu respectarea a două condiții. În primul rând trebuie ca persoanele private de libertate să aibă o conduită corespunzătoare, iar în al doilea rând trebuie să se ia toate măsurile de siguranță specifice regimului de executare superior ca grad de severitate, necesare menținerii ordinii și disciplinei pe perioada desfășurării activităților.

Conform art. 3 din Regulamentul mai sus menționat, condițiile de organizare și desfășurare a activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială din penitenciare se stabilesc cu scopul de a asigura accesul persoanelor private de libertate la activități și programe pe parcursul traseului execuțional, în vederea îmbunătățirii statusului psihosocial, educațional și a facilitării reinserției sociale a acestora.

Așadar, art. 5 alin. (1) din Regulament prevede faptul că aceste activități se organizează și se desfășoară în funcție de:

standardele naționale în domeniul educației, asistenței psihologice și sociale a persoanelor private de libertate;

caracteristicile și nevoile educative, psihologice și sociale ale persoanelor private de libertate;

momentul traseului execuțional;

tipul regimului de executare a pedepsei privative de libertate;

specificul fiecărui loc de deținere.

Personalul serviciului de educație și asistență psihologică este cel care organizează și desfășoara activitățile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială din penitenciare, în conformitate cu metodologiile specifice și atribuțiile prevăzute în fișele posturilor.

Direcția de specialitate din Administrația Națională a Penitenciarelor este instituția care elaborează sau avizează, la propunerea serviciului de educație și asistență psihologică ori a colaboratorilor externi, programele de educație, asistență psihologică și socială care se implementează în locurile de deținere. Aceste programe sunt aplicate în forma transmisă de Direcția de specialitate, metodele de lucru putând fi adaptate la specificul grupului și al fiecărui loc de deținere.

Conform art. 10 din Regulament, dacă se dorește inițierea ori derularea unor programe noi, serviciul de educație și asistență psihologică din locurile de deținere, are în vedere următoarele etape:

stabilirea nevoilor educaționale, psihologice și sociale identificate la nivelul populației carcerale, care reclamă elaborarea unor noi programe;

elaborarea propriu-zisă a programului;

înaintarea spre avizare și aprobare către șefii ierarhici, la nivelul locului de deținere;

înaintarea spre avizare către direcția de specialitate;

pilotarea programului și consemnarea observațiilor necesare adaptării conținuturilor;

revizuirea programului sub aspectul conținutului sau al metodologiei de lucru;

înaintarea spre avizare șefilor ierarhici și aprobarea de către directorul unității a formei revizuite a programului;

desfășurarea programului în forma revizuită;

înaintarea lui către Direcția de specialitate în vederea diseminării la nivelul locurilor de deținere.

Persoanele private de libertate, participă la programele și activitățile de educație, asistență psihologică și socială, în baza recomandărilor consemnate de specialiștii serviciului de educație și asistență psihologică în Planul individualizat, realizat pentru fiecare deținut, după efectuarea evaluării multidisciplinare din perioada de carantină și observare. Oferta de activități și programe este adusă la cunoștința persoanelor private de libertate în aceași perioadă și se pune la dispoziția persoanelor aflate în executarea pedepselor, în penitenciare, în locuri accesibile.

La fel și Recomandarea REC (2006) 2, în art. 103, prevede că în cel mai scurt timp de la depunere, se va redacta un raport complet cu privire la deținut, care va conține situația personală, proiectele de executare a pedepsei care îi sunt propuse și strategia de pregătire pentru liberare. În măsura în care este posibil, programele trebuie să includă: muncă, educație, activități sociale, alte activități, pregătire pentru liberare. Dacă deținuții sunt de acord cu acesta vor fi incluși într-un program de justiție restaurativă și de reparare a infracțiunilor pe care le-au comis.

Persoanele aflate în detenție, indiferent de regim, reprezintă un grup social cu risc crescut de marginalizare socială. Astfel se impune a fi prezentate în cadrul regimurilor semideschise și deschise, ce tipuri de activități educative, psihosociale, culturale trebuie desfășurate cu persoanele deținute în scopul reintegrării lor în societate, după ispășirea pedepsei.

5. Activitățile educative, de asistență psihologică și asistență socială relizate cu persoanele condamnate

Regimurile semideschise și deschise sunt cele mai permisive dintre regimurile de executare a pedepselor privative de libertate. După cum se poate observa și mai sus în prezentarea regimurilor, acestea se aplică unor categorii de persoane care au fost condamnate la o perioada mai scurtă de timp, deci pentru infracțiuni care au avut o gravitate mai scăzută. Regimul semideschis se aplică persoanelor condamnate la închisoare mai mare de un an, dar care nu depășește 3 ani, iar regimul deschis persoanelor condamnate la închisoare de cel mult un an. Bineînțeles există și excepții de la regula împărțirii deținuților în regimurile respective pe anii de închisoare stabiliți prin hotărârea de condamnare. Astfel, dacă:

natura, modul de săvârșire a infracțiunii, persoana condamnatului, comportarea acesteia până la stabilirea regimului poate atrage includerea persoanei condamnate într-un regim de executare imediat superior sau inferior ca grad de severitate;

un deținut a comis una sau mai multe abateri disciplinare grave, poate fi inclus în regimul imediat superior ca grad de severitate;

un deținut a avut o conduită bună și a făcut eforturi serioase pentru reintegrare socială, poate fi inclus în regimul imediat inferior ca grad de severitate.

Regimul semideschis se execută în penitenciare anume destinate ori în spații special amenajate în interiorul acestora, iar cel deschis se poate executa și în spații sau secții special amenajate din exteriorul penitenciarelor. Deținuții din ambele regimuri sunt cazați în comun, dar pot fi separați sau grupați ținând seama de compatibilitatea intelectuală și de ordin cultural, interesul de participare la activități de resocializare și de folosire la muncă.

În cadrul regimului semideschis, pe timpul zilei, după apelul de dimineață și până cel mai târziu cu 30 de minute înainte de apelul de seara, precum și cu ocazia luării mesei, în funcție și de condițiile de vizibilitate camerele sunt deschise, iar pe timpul nopții acestea se închid și se asigură supravegherea de către personalul anume desemnat. În schimb în cadrul regimului deschis, camerele de cazare se țin descuiate atât pe timp de zi, cât și pe timp de noapte, deținuții având acces liber în locurile și zonele stabilite de administrație.

Deținuții aflați în oricare dintre cele două regimuri, se pot deplasa neînsoțiți în zone prestabilite din interiorul peniteciarului. O diferență foarte mare între cele două, este faptul că în cadrul regimului semideschis deținuții pot presta muncă, desfășura activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase, instruire școlară și formare profesională, sub supraveghere neînarmată, în grupuri, în spații din interiorul penitenciarului care rămân deshise în timpul zilei, dar pot desfășura aceleași activități și în afara penitenciarului, inclusiv sub supraveghere electronică, pe când în cadrul regimului deschis, activitățile mai sus menționate pot fi prestate, atât înăuntrul cât și în afara penitenciarului, fără supraveghere.

Ceva despre regimurile astea… touching

Regulile unanim acceptate în lume cu privire la activitățile cultural educative ce se desfășoară cu condamnații stabilesc că acestea constituie o parte fundamentală a vieții din penitenciar. Astfel, Principiile de bază pentru tratamentul deținuților, în principiul 6, prevăd faptul că toți deținuții trebuie să fie în drept să participe la activități culturale și educaționale care au drept scop dezvoltarea personalității lor, iar conform principiului 8, trebuie create condiții care să permită deținuților să efectueze muncă remunerată, lucru care să faciliteze reintegrarea lor pe piața muncii, contribuind astfel la propriul sprijin financiar și al familiei lor.

Aceleași principii sunt stabilite, după modele europene și în legislația română, scopul lor fiind unul unanim atât la nivel național, cât și la nivel european, și anume creșterea șanselor de reintegrare socială a deținuților.

Conform legislației naționale, art. 189 din Regulmentul de punere în aplicare a Legii 254/2013, prevede că activitățile educative, de asistență psihologică și asistență socială cuprind următoarele arii de intervenție:

adaptarea la condițiile privării de libertate;

instruire școlară și formare profesională;

activități educative și recreative;

asistența socială;

asistența psihologică;

asistența religioasă;

pregătirea pentru liberare.

Potrivit art. 14 și art. 189 din Regulamentul de aplicare a Legii 254/2013, programele și activitățile de educație, asistență psihologică și socială se desfășoară individual sau colectiv, fiind structurate în programe și activități de tip obligatoriu, opțional sau facultativ.

Programele sau activitățile sunt considerate obligatorii, după ce persoana condamnată a luat la cunoștință și a semnat angajamentul de participare la Planul individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică. Recomandările specialiștilor pentru programele și activitățile obligatorii se consemnează în acest plan atunci când persoana condamnată îndeplinește criteriile necesare pentru includere, ținându-se cont de prioritizarea intervențiilor.

Programele și activitățile opționale sunt acelea care prin obiectivele stabilite, răspund aceluiași tip de nevoie identificată, persoanele condamnate putând opta pentru participarea la cel puțin unul dintre acestea. În urma alegerii, participarea devine obligatorie și se consemnează în Planul individualizat.

Programele și activitățile facultative sunt acele demersuri care au caracter general și se adresează tuturor persoanelor private de libertate, fără a exista obligativitatea participării și care nu se consemnează ca recomandări în Planul individualizat.

După cum se poate observa în prezentarea de mai sus, programele de resocializare sunt o nouă abordare a executării pedepsei, astfel de la intrarea în penitenciar și până la liberare se urmărește Planul individualizat al fiecărui deținut. Mai bine spus se realizează o planificare a pedepsei, bazată pe necesitățile fiecărui deținut, pentru ca acesta să aibă cele mai bune șanse pentru reintegrare în societate.

La activitățile recomandate în Planul individualizat, participă persoanele private de libertate care fac parte din același regim de executare, relevante fiind pentru această lucrare, regimurile semideschise și deschise.

5.1. Domeniul educație

Domeniul educație cuprinde totalitatea programelor și activităților de învățare, instruire, stimulare aptitudinală, vocațională, petrecere a timpului liber sau de creație, care urmăresc dezvoltarea unor comportamente prosociale, autonome și responsabile în cadrul comunității. Programele și activitățile educative au drept scop evaluarea și compensarea nevoilor educative ale persoanelor private de libertate, facilitând reintegrarea socială a acestora [art. 35 alin. (1) și (2) Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013].

Educația în penitenciar este și una dintre preocupările majore ale europenilor, care în nenumărate recomandări, convenții și ansambluri de principii, fac vorbire despre standardele care ar trebui aplicate în țările din Uniunea Europeană.

Astfel, cea mai importantă recomandare europeană privind educația în penitenciar este Recomandarea R (89) 12. Se recomandă guvernelor statelor membre să țină cont de următoarele standarde:

Toți deținuții trebuie să aibă acces la educație: aceasta trebuie să includă educația de bază, formarea profesională, activitățile de creație și culturale, educația fizică și sportul, educația socială și posibilitatea de a frecventa o bibliotecă;

Educația în penitenciar ar trebui să fie similară cu cea desfășurată în exterior, pentru categorii corespunzătoare de vârstă, iar posibilitățile de educare trebuie să fie cât mai multe;

Educația în penitenciar trebuie să aibă în vedere dezvoltarea în ansamblu a persoanei, ținându-se cont de mediul său social, economic și cultural;

Toți cei care sunt implicați în administrarea sistemului penitenciar și în gestionarea așezămintelor de detenție ar trebui, în măsura în care este posibil, să sprijine și să încurajeze educația;

Educația nu ar trebui să fie considerată ca fiind mai puțin importantă decât munca din cadrul regimului penitenciar, iar deținuții nu ar trebui să suporte prejudicii financiare dacă participă la activitățile de educație;

Ar trebui să fie întreprinse toate eforturile pentru a încuraja deținutul să participe, în mod activ, la toate formele de educație;

Ar trebui să fie puse în aplicare programe de perfecționare pentru a se asigura că educatorii din penitenciare adoptă metode de educație corespunzătoare adulților;

O atenție specială ar trebui să fie acordată deținuților care au dificultăți de citire și de scriere;

Formarea profesională ar trebui să tindă spre dezvoltarea mai vastă a persoanei, ținându-se cont de evoluția pieței forțelor de muncă;

Deținuții ar trebui să aibă acces liber la o bibliotecă bine dotată, cel puțin o dată pe săptămână;

Ar trebui să fie dezvoltate și încurajate educația fizică și sportul;

Ar trebui să se acorde o atenție deosebită activităților de creație și culturale, deoarece acestea oferă deținuților posibilități speciale de desfășurare și de exprimare;

În educația socială ar trebui să fie incluse elemente practice care să permită deținutului să-și gestioneze viața cotidiană din penitenciar, în scopul facilitării întoarcerii sale în societate;

Deținuților ar trebui să li se permită, pe cât este posibil, să participe la procesul de învățământ care se desfășoară în exteriorul penitenciarului;

Comunitatea exterioară ar trebui să se implice, cât mai mult posibil, în procesul educațional al deținuților, în cazul în care acesta se desfășoară în interiorul penitenciarului;

Ar trebui să se ia măsuri pentru a permite deținuților să-și continue educația după liberare;

Ar trebui să fie puse la dispoziția penitenciarelor credite, echipament și personal didactic, pentru a permite deținuților să primească o educație corespunzătoare.

Educația trebuie să ocupe un loc prioritar în sistemul penitenciar, fiind un element important în pregătirea persoanelor private de libertate pentru stimularea dezvoltării persoanale și reintegrarea în societate. Standardele internaționale clasează educația ca fiind elementul de bază în programele de resocializare elaborate pentru deținuți, iar mai jos vom vedea cum plasează legislația internă în raport de recomandările internaționale activitățile educaționale.?

În expunerea de motive a acestei recomandări, prevede că în favoarea unei instruiri substanțiale, cuprinzătoare și de bună calitate pentru persoanele aflate în stare de detenție, trebuie să existe și resurse importante, eventual să se aloce resurse superioare celor de care ar putea să beneficieze membrii comunității exterioare. Această idee se motivează, în primul rând pe faptul că, penitenciarul nu se află în sfera normalului și, din numeroase puncte de vedere, distruge personalitatea. Educația, printre alte elemente ale sistemului penitenciar, este în măsură să facă această situație să pară mai puțin anormală, să limiteze prejudiciul pe care încarcerarea îl aduce oamenilor. În al doilea rând, experiențele celor mai mulți deținuți în materie de educație au fost foarte limitate și negative, așadar având în vedere egalitatea de șanse, deținuții trebuie să aibă dreptul la o susținere specială, pentru a-și remedia situația defavorizată pe plan educațional. În al treilea rând, educația este în măsură să încurajeze și să ajute pe cei care se străduiesc să întoarcă spatele infracționalității, adică se se reabiliteze.

Educația are ceva de oferit tuturor deținuților, chiar dacă prioritate au cei care au beneficiat de puțină instruire (vezi unde e art. cu asta). Toți au nevoie să compenseze efectele dăunătoare pe care încarcerarea le-a avut asupra lor, iar conceptul de „educație permanenta” presupune ca oamenii să învețe și să se dezvolte în toate etapele vieții. (reformuleaza)

Tot în expunerea de moive se prevede faptul că educația este considerată un mijloc de resocializare, educație care presupune respectarea integrității și a libertății de opțiune a elevilor. Educația poate să le stimuleze potențialul pozitiv și să îi facă să conștientizeze noi posibilități. În această privință, educația poate să îi ajute să se decidă ei înșiși să renunțe la delicvență. (reformuleaza)

Între obiectivul educațional și regimul penitenciar, având în vedere că educația se bazează pe incurajarea participării și liberei exprimări, sistemele de siguranță din peniteciare se axează pe ținerea sub control a deținuților. Desi pot exista diferente justificate intre obiectivele primordiale ale educatiei si cele ale penitenciarului, in practica, educatia este cea care contribuie la disciplina si la siguranta in penitenciar. Aceasta, deoarece activitatile educative ii ajuta pe cei incarcerati sa se destinda, sa-si elibereze tensiunile, sa se exprime si sa-si dezvolte aptitudinile mentale si fizice. O instruire buna se rasfrange asupra calitatilor si asupra potentialului pozitiv al cursantilor; ii face sa se simta mai umani; ii leaga de societatea din afara penitenciarului. In consecinta, penitenciarul devine mai suportabil, efectele sale daunatoare asupra personalitatii sunt diminuate, iar sanatatea si siguranta detinutilor se imbunatatesc, deoarece stimularea fizica si cea mentala sporesc. Aceasta situatie faciliteaza gestionarea penitenciarului dar, solicita si o reactie in schimb, din partea regimului. Pentru a se bucura de succes, educatia in penitenciare are nevoie ca detinutii sa beneficieze de un oarecare grad de libertate: un spatiu fizic si posibilitati de miscare si de interactionare, un spatiu psihologic in care sa se poata simti autonomi si sa poata avea optiuni, precum si posibilitatea de a-si exprima gandurile si sentimentele.

Recomandarea Comitetului de Miniștri ai statelor membre, referitoare la Regulile penitenciare europene REC (2006) 2, din 11 ianuarie 2006.

5.1.1. Evaluarea educativă

Evaluarea educativă reprezintă fundamentul oricărui demers de educație și are în vedere identificarea principalelor caracteristici și nevoi educative, în scopul orientării intervenției specifice [art. 38 alin. (1) Regulamentul privind condițiile de organizare și desfășurare a activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială din penitenciare].

Persoanele condamnate trebuie evaluate din punct de vedere educativ în trei momente ale executării pedepsei.

La primirea în peniteciare are loc o evaluare inițială, care se desfășoară în cadrul programului de adaptare la condițiile privării de libertate, altfel spus în perioada de caratină și observare. Ea are rolul de a identifica principalele nevoi educative ale persoanelor private de libertate și să stabilească demersurilor necesare.

În cursul executării pedepsei mai au loc evaluări periodice. Ele se au rolul de a evidenția evoluția înregistrată de către persoanele private de libertate, în plan educațional, precum și de a identifica alte nevoi educative. Pentru persoanele condamnate repartizate în regimurile deschis și semideschis, evaluarea periodică se realizează cel puțin o dată la șase luni, dar nu mai târziu de acest termen.

La sfărșitul executării pedepsei are loc o evaluare finală, care analizează evoluția pe care au avut-o persoanelor condamnate, ca urmare a pargurgerii demersurilor educative.

5.1.2. Consilierea educațională și convorbirile individuale de informare

Consilierea educațională are rolul de a orienta persoanele private de libertate în vederea creșterii potențialului de responsabilizare, de dezvoltare personală și a formării unor repere valorice corecte, la care acesta să se poată raporta ulterior cu ușurință, prin înțelegerea oportunităților educaționale școlare, profesionale și vocaționale, pe care le au la dispoziție [art. 44 și 45 Regulamentul privind condițiile de organizare și desfășurare a activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială din penitenciare].

În cazul în care persoanele condamnate solicită sprijin sau îndrumare cu privire la anumite aspecte, se pot desfășura convorbiri individuale de informare. Acestea sunt desfășurate zilnic, de către personalul cu atribuții în acest sens și au o durată scurtă, pentru a se asigura conform orarului, accesul zilnic al tuturor persoanelor solicitante.

5.1.3. Cursuri de instruire școlară, învățământ universitar și formare profesională

Instruirea școlară este o activitate prioritară în demersurile recuperative întreprinse în penitenciare, mai ales pentru persoanele analfabete + principii europene – pentru completare.

Au prioritate la activități de instruire școlară și formare profesională tinerii și persoanele analfabete (art. 196 Regulamentul de aplicare al Legii 254/2013).

Legea 254/2013 prevede în art. 79 dreptul la învățământ. Astfel, persoanele condamnate pot participa, în funcție de posibilitățile penitenciarului, la cursuri de instruire școlară sau universitare, în condițiile protocolului de colaborare încheiat cu Ministerul Educației Naționale, ținându-se cont de nevoile prioritare de intervenție identificate, de starea de sănătate, de tipul regimului de executare și de măsurile de siguranță aplicate.

Din punct de vedere al regimului de executare, la cursurile de instruire școlare sau universitare pot participa fără probleme persoanele condamnate aflate în regimurile semideschise sau deschise, deoarce conform art. 37 și 38 din Legea 254/2013, aceștia pot participa la astfel de cursuri în interiorul sau în afara penitenciarului, în cadrul regimului semideschis sub supraveghere, iar în cadrul regimului deschis fără supraveghere.

Învătământul de stat general este obligatoriu și pentru persoanele condamnate, înscrierea realizându-se în funcție de prioritatea de intervenție individualizată, de conduită și de posibilitățile locului de deținere. Dacă persoanele condamnate nu dispun de cunoștințe elementare de scris și de citit și nu pot fi înscrise la cursurile școlare, sunt incluse în programul de alfabetizare coordonat de către un educator anume desemnat.

În conținutul diplomelor emise nu se va specifica faptul că absolvirea cursurilor s-a făcut în perioada executării unei pedepse privative de libertate.

Conform legislației naționale persoanele condamnate pot urma, cu aprobarea directorului locului de deținere, programe de studii universitare la distanță sau în forma frecvenței reduse, însă în la cel din urmă pot participa numai persoanele condamnate care execută pedeapsa privativă de libertate în regimul deschis. Aprobarea susținerii studiilor universitare mai este condiționată de conduita deținuților, de recomandările cuprinse în Planul individualizat și de faptul că participarea la programul de studii universitare trebuie suportată de persoana condamnată sau de alte persoane fizice ori juridice. Dacă deținutul urma studii universitare la momentul punerii în executare a hotărârii de condamnare, acesta își poate continua studiile în regim penitenciar, fie de la distanță, fie în forma frecvenței reduse.

Formarea profesională a persoanelor condamnate se realizează, în funcție de opțiunile și aptitudinile lor, prin programe de inițiere, calificare, recalificare, perfecționare și specializare, stabilite de administrația penitenciarului, în colaborare cu personalul specializat al agențiilor pentru ocuparea forței de muncă, precum și cu alți furnizori de formare profesională acreditați [art. 92 alin. (1) Legea 254/2013].

Cursurile de formare profesională se pot desfășura la locul de deținere, la furnizorii autorizați de formare profesională sau în alte spații amenajate.

Ca o noutate, față de vechea lege a executării pedepselor privative de libertate, este faptul că persoanele private de libertate aflate în regim deschis, cu aprobarea directorului locului de deținere, pot participa la activități de formare profesională și în exteriorul penitenciarului, cheltuielile fiind suportate de persoana condamnată.

În urma finalizării cursurilor se eliberează de către organizator diplome sau cerificate de absolvire, carei nu vor conține mențiuni cu privire la starea de privare de libertate a persoanei, acestea fiind recunoscute în condițiile legii.

5.1.5. Activități educative și culturale

Activitățile educative și culturale sunt orientate spre stimularea cunoașterii, creativității, dezvoltarea și exersarea deprinderilor practice, artistice, literare, muzicale, plastice, tehnice, precum și spre menținerea tonusului fizic și psihic corespunzător.

Ceva note de subsol + principii europene – pentru completare.

Deținuții pot participa la diferite tipuri de activități, precum activități artistice, activități de difuzare a culturii, activități religioase desfășurate de către preotul unității, activități sportive, concursuri, activități desfășurate cu colaboratori externi, activități interpenitenciare și activități desfășurate în comunitate.

Conform art. 89 alin. (6) din Legea nr. 254/2013, în fiecare penitenciar trebuie să funcționeze o bibliotecă, fondul de carte fiind asigura de Administrația Națională a Penitenciarelor, din donații sau sponsorizări, subvenții bugetare ori venituri proprii. În locruile de dețienre se mai pot edita reviste care să conțină informații despre activitățile educative, de asistență psihologică și asistență socială, chiar și creații literare aparținând deținuților. Persoanele private de libertate mai pot participa la diferite activități artistice, precum pictură, desen, sculptură, broderie, goblen, cercuri de lectură, teatru, muzică, dans ș.a.

Pentru asigurarea dreptului la informare, administrația locului de deținere trebuie să recepteze programe de radio, de televiziune și accesul la echipamente IT. Aparatura radio-TV poate să fie asigurată de administrația locului de deținere sau prin aprobare poate fi achiziționată sau primită de către deținut, iar echipamentele IT pot fi primite sau cumpărate de către deținut. Astfel, se pot întreprinde diferite activități de difuzare a culturii, precum filme, spectacole, expoziții, conferințe, dezbateri, emisiuni locale radio-TV etc. Administrația locului de deținere va stabili programul de vizionare a emisiunilor TV, la fel și spațiile și intervalul orar în care persoanele condamnate pot folosi calculatoarele personale, dar se interzice păstrarea lor în camerele de deținere.

Se mai pot desfășura activități sportive și recreative în spații special amenajate, practicate individual sau colectiv, cu scopul menținerii tonusului fizic și psihic. Se pot desfășura astfel de activități chiar și la nivel regional sau național, de tipul concursurilor.

În principiu se asigură participarea tuturor persoanelor private de libertate, dar trebuie apte din punct de vedere medical și să se respecte măsurile de pază și supraveghere. De exemplu, dacă activitățile sunt organizate în afara locului de deținere, pot participa doar persoanele calificate în regimurile deschis, semideschis și închis, cu respectarea măsurilor de siguranță corespunzătoare regimului celui mai restrictiv.

Potrivit art. 202 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii 254/2013, în locurile de deținere se pot constitui echipe sau grupe de activități pe discipline sportive, în raport de regimurile de executare și de conduită. Administrația Națională a Penitenciarelor poate autoriza organizarea unor întreceri sportive între deținuții aflați în locuri de deținere diferite. Întreceri sportive se pot organiza și cu echipe sau grupe sportive din exteriorul locului de deținere, cu aprobarea directorului unității.

Conform art. 109 din Regulamentul privind condițiile de organizare și desfășurare a activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială din penitenciare, în fiecare lor de deținere trebuie să se organizeze o dată pe lună un concurs, iar o dată la trei luni un concurs sportiv la care să participe persoanele private de libertate, bineînțeles ținându-se cond de resursele materiale și de anotimp.

Pot fi desfășurate și activități cu colaboratori externi, derulate cu implicarea reprezentanților din comunitate, în interiorul sau exteriorul locului de deținere, dar cu respectarea condițiilor de organizare și de siguranță pentru regimurile semideshise și deschise.

Activitățile desfășurate în comunitate pot fi de tipul: vizionare și prezentare de spectacole, participare la servicii religioase, participare la activități sportive și ocupaționale, organizare și vizionare de competiții, organizare și vizionare de expoziții, lansări de carte, vizite la obiective culturale, instituții publice și private, organizații guvernamentale și neguvernamentale, excursii și tabere.

Activitățile desfășurate cu reprezentanții comunității au scopul de a facilita contactului dintre persoana privată de libertate și comunitatea din care provine.

Deținuții au dreptul la asistență religioasă, astfel se pot desfășura în locurile de deținere activității pastorale, potrivit doctrinei și practicii cultului, activități cu caracter educativ, orientate spre cunoașterea și respectarea valorilor moral – religioase, sociale, autocunoaștere, dezvoltarea simțului etic și civic, stimulare aptitudinală, vocațională, dezvoltarea legăturilor cu familia și parohia.

5.2. Domeniul asistenței psihologice și sociale

Asistența psihologică și socială are ca scop oferirea de sprijin calificat, pentru soluționarea problemelor psihologice și sociale ale persoanelor condamnate, pe timpul executării pedepsei, în vederea pregătirii pentru reintegrarea în comunitate.

Asistența psihologică este asigurată de către psiholog, iar cea socială de către asistentul social, organizarea și desfășurarea acestora fiind fundamentate de principiile de etică profesională, aferente legislației specifice fiecărei profesii (art. 204 Regulamentul de aplicare al Legii 254/2013). Ele se desfășoară individual sau în grup în spații special amenajate din cadrul locului de deținere, cu respectarea principiilor de etică profesională.

Demersurile de asistența psihologică și socială vizează identificarea nevoilor, riscurilor de a dezvolta comportamente dezadaptative, precum și particularizarea intervențiilor în funcție de specificul fiecărei categorii de persoane private de libertate.

5.2.1. Asistența psihologică

Activitățile psihologice se realizate de către psihologii angajați în cadrul penitenciarelor și se concretizează în evaluare, consiliere și psihoterapie. La nivelul fiecărui loc de deținere se amenajează cel puțin un cabinet de psihologie.

Evaluarea psihologică ca parte integrantă a evaluării multidisciplinare, fundamentează proiectarea oricărui demers psihologic și are în vedere identificarea principalelor riscuri și nevoi psihologice, în scopul orientării intervenției specifice.

Evaluarea inițială se realizează în perioada de carantină și observare, în cadrul programului de adaptare la condițiile privării de libertate și urmărește identificarea principalelor riscuri și nevoi psihologice ale persoanelor private de libertate, în vederea stabilirii demersurilor specifice, în perioada executării pedepsei.

Evaluarea periodică se realizează pe parcursul executării pedepsei și are rolul de a evidenția progresele ori regresele înregistrate de persoanele private de libertate în plan psihocomportamental, precum și, după caz, de a identifica alte riscuri și nevoi psihologice.

Pentru persoanele private de libertate repartizate în regimurile deschis și semideschis, evaluarea periodică se realizează cel puțin o dată la șase luni, dar nu mai târziu de termenele stabilite de Lege.

Evaluarea finală se realizează la sfârșitul executării pedepsei și analizează evoluția persoanelor private de libertate ca urmare a parcurgerii demersurilor de asistență psihologică.

Art. 170 din Regulamentul privind condițiile… Programele de asistență psihologică derulate în locurile de deținere sunt: specifice, generale și programe derulate în cadrul comunităților de tip terapeutic.

Programul de asistență psihologică specifică reprezintă demersul structurat cu caracter specific ce cuprinde ansamblul metodelor și tehnicilor psihologice, care se adresează nevoilor și riscurilor identificate, în vederea ameliorării conduitelor dezadaptative ale persoanelor private de libertate.

Programele de asistență psihologică specifică se adresează persoanelor private de libertate care, în urma unei evaluări psihologice, au fost identificate ca aparținând, în principal, următoarelor categorii: standard minim de 24 ședințe, cu o frecvență de cel puțin două ședințe pe săptămână.

a) cu dificultăți de gestionare a impulsurilor sexuale ;

b) cu antecedente în adicții, consum de droguri ori alte substanțe psihotrope;

c) cu dificultăți de gestionare a agresivității;

d) diagnosticate cu afecțiuni psihice;

e) cu risc de suicid;

f) cu risc de vulnerabilizare/marginalizare.

Programul de asistență psihologică generală reprezintă demersul structurat cu caracter general care vizează dezvoltarea deprinderilor, atitudinilor prosociale, abilităților rezolutive sau întărirea comportamentelor dobândite în cadrul programelor de asistență psihologică specifică, în vederea creșterii șanselor de reintegrare socială în perioada postdetenție. impune respectarea unui număr de 12 ședințe, cu o frecvență de cel puțin o ședință pe săptămână.

(1) Pentru categoriile de persoane private de libertate ale căror nevoi de intervenție specifică impun acest lucru, în penitenciare pot fi organizate comunități terapeutice.

(2) Comunitatea terapeutică impune existența și amenajarea unui spațiu delimitat fizic unde, pe baza unor strategii și principii de lucru specifice, persoanele private de libertate beneficiază, pe termen mediu sau lung, de asistență specifică în scopul schimbării comportamentale, a învățării și exersării de noi abilități și responsabilități sociale, prin maximizarea implicării și participării fiecărui beneficiar în propriul proces de reabilitare.

În penitenciare se pot realiza și activități de consiliere psihologică și psihoterapie.

Ambele activități se pot defășura doar ca urmare a unor evaluări care să evidențieze acest tip de intervenții, de exemplu, deținutul să se afle într-o perioadă de criza, problema pe care o are să nu poată fi rezolvată cu un alt tip de asistență derulată în penitenciar, să existe motivație pentru schimbare.

Consilierea psihologică se realizează în scopul prevenției sau ameliorării problemelor emoționale, de comportament și în ajutarea persoanei condamnate să depășească dificultățile cu care se confruntă.

Asistența socială

185 (1) Activitățile circumscrise domeniului asistență socială sunt: evaluarea, consilierea și medierea socială.

Evaluarea și consilierea se desfășoară individual sau în grup, atât în cabinetul de asistență socială, cât și în spațiile special amenajate pentru desfășurarea activităților educative și de asistență psihosocială.

Evaluarea socială, ca parte integrantă a evaluării multidisciplinare, fundamentează proiectarea oricărui demers social și are în vedere identificarea principalelor riscuri și nevoi sociale, în scopul orientării intervenției specifice.

Evaluarea inițială se realizează în perioada de carantină și observare, în cadrul programului de adaptare la condițiile privării de libertate și urmărește identificarea principalelor riscuri și nevoi sociale ale persoanelor private de libertate în vederea stabilirii demersurilor specifice, în perioada executării pedepsei.

Evaluarea periodică se realizează pe parcursul executării pedepsei și are rolul de a evidenția evoluția înregistrată de persoanele private de libertate din perspectiva abilităților sociale, precum și, după caz, de a identifica alte riscuri și nevoi sociale ca urmare a unor modificări ale situației socio – familiale.

Pentru persoanele private de libertate repartizate în regimurile deschis și semideschis, evaluarea periodică se realizează cel puțin o dată la șase luni, dar nu mai târziu de termenele stabilite de Lege.

Programele de asistență socială reprezintă demersul structurat cu caracter specific ce cuprinde ansamblul de metode și tehnici de specialitate, care se adresează nevoilor și riscurilor identificate, în vederea formării și dezvoltării deprinderilor sociale, precum și a îmbunătățirii relațiilor persoanelor private de libertate cu mediul de suport.

Art. 194 Programele de asistență socială se adresează persoanelor private de libertate care, în urma evaluării sociale, au fost identificate cu nevoi a căror compensare reclamă intervenții specializate în următoarele arii:

a) abilități parentale;

b) abilități sociale;

c) abilități decizionale în situații de risc;

d) relațiile cu mediul de suport;

e) violența domestică.

Art. 195 Standardul minim privind organizarea și desfășurarea programelor de asistență socială impune respectarea unui număr de 12 ședințe, cu o frecvență de cel puțin o ședință pe săptămână.

Beneficiarii programului de asistență socială sunt:

a) direcți: persoanele private de libertate participante la program;

b) indirecți: membrii familiei, grupul de suport, comunitatea.

Grupul țintă căruia i se adresează programul reprezintă categoria de persoane private de libertate care au ca trăsătură comună același tip de nevoie socială identificată.

Art. 210

Pentru persoanele private de libertate ale căror nevoi de intervenție impun acest lucru, pot fi organizate și desfășurate grupuri de tratament, sub următoarele forme:

a) grupurile de progres, creștere și dezvoltare sunt destinate să încurajeze și să sprijine progresul individual al membrilor grupului;

b) grupurile de terapie socială sunt destinate să sprijine fiecare membru în parte să adopte stiluri comportamentale acceptate social;

c) grupurile educaționale sunt destinate să educe și să pregătească membrii grupului într-o anumită problematică sau pe o anumită temă;

d) grupurile de socializare sunt destinate să ofere asistență în formarea de deprinderi necesare socializării în comunitate;

e) grupurile de suport sunt grupurile cu un puternic accent pe sprijin reciproc, prin furnizarea de informații, încurajare și susținere.

Art. 211

Consilierea pe probleme sociale este demersul semistructurat cu caracter specific prin care se acordă sprijin calificat persoanelor private de libertate, în vederea ameliorării sau soluționării problemelor sociale cu care se confruntă și a pregătirii acestora pentru reintegrarea în familie și comunitate după liberarea din penitenciar. Finalitatea consilierii pe probleme sociale este de a sprijini persoana privată de libertate să deprindă aptitudinile necesare pentru a deveni independentă de serviciile sociale. Consilierea pe probleme sociale se poate acorda și membrilor familiilor persoanelor private de libertate, atunci când situația impune acest demers, în cadrul locului de deținere, în spații special amenajate.

Art. 215

(1) Medierea socială reprezintă totalitatea demersurilor întreprinse de asistentul social angajat al sistemului penitenciar în raport cu instituțiile publice, asociațiile și/sau organizațiile naționale și internaționale și mediul de suport al persoanelor private de libertate.

(2) Medierea socială vizează schimbul de informații necesare, după caz, realizării evaluărilor sociale și ameliorării, soluționării problemelor sociale.

Art. 216

(1) Medierea socială cu instituțiile publice și organizațiile neguvernamentale se realizează, de regulă, prin adrese scrise.

(2) Medierea socială cu membrii familiei sau alte persoane din mediul de suport se realizează prin convorbiri, în spații anume destinate din locul de deținere, prin adrese scrise sau telefonic în cazuri temeinic justificate, când situația impune intervenție imediată.

Activitățile și programele desfășurate cu minorii, tinerii și femeile + persoane dizabilități?

Regulamentul de aplicare – art. 19 + 205

5.1.3. Programele educative și de asistență psihosocială

Prin programe educative se înțeleg metode și tehnici psihopedagogice, care au drept scop compensarea nevoilor educative ale persoanelor private de libertate identificate în procesul de evaluare, facilitând, astfel, reintegrarea socială a acestora [art. 47 Regulamentul privind condițiile de organizare și desfășurare a activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială din penitenciare].

Astfel de programe se desfășoara la nivelul foecărui loc de deținer și sunt elavorate și se avizate de către Direcția de specialitate de la niveul Administrației Naționale a Penitenciarelor. Programele educative se adresează tuturor persoanelor private de libertate și sunt împarțite pe diferite domenii, precum alfabetizare, viață de familie, sănătate, cultură generală, comportament civic, educație fizică și sport.

În cadrul programelor sunt folosite cu precădere, metodele și tehnicile interactive, pentru a facilita înțelegerea și asimiliarea informațiilor, iar persoanele care participă vor fi evaluate pentru a evidenția progresele înregistrate pe parcursul desfășurării programului educativ. La fiecare ședință, standardul minim fiind de 12 ședințe, trebuie să se respecte o structură care să evidențieze etapele principale. Acestea sunt: momentul organizatoric și de captare a atenției, desfășurarea activității, asigurarea feed-back-ului, evaluarea, aprecieri și recomandări cu privire la participarea celor prezenți la activitate (art. 64 Regulamentul privind condițiile de organizare și desfășurare a activităților educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială din penitenciare).

Ca exemple de programe ce s-au desfășurat și se desfășoară în penitenciarele din România, indiferent de regim, se pot da următoarele:

Adaptarea instituționalizată a persoanelor aflate în custodia penitenciarului (INSTAD);

Alfabetizarea persoanelor private de libertate neștiutoare de carte (ALFAZ);

Completarea nivelului de școlarizare (CONIS);

Formarea și dezvoltarea profesională (PROFORD);

Educație juridică (EDUCOLEX);

Educație pentru sănătate (EDUCOSAN);

Educație pentru viața de familie (EDUCOFAM);

Educație și asistență religioasă, moral-creștină (EDUCOREL);

Terapie ocupațională (HOBBY);

Menținerea tonusului fizic și psihic prin activități de educație fizică și sport (EDUCOSPORT);

Pregatirea în vederea liberării condiționate (PROLIB);

Diminuarea depresiei și reducere a riscului de suicid (DERIS);

Diminuarea agresivitații și gestiunea conflictelor (VADD);

Asistare psihoterapeutică destinată persoanelor private de libertate cu istoric de consum de alcool (STRADAV);

Asistare psihoterapeutică destinată persoanelor private de libertate cu toxicodependență (STRADAV);

Asistare psihoterapeutică destinată agresorilor sexuali (STRADAV);

Susținere morală a categoriilor vulnerabile (SUM);

Combaterea ideilor iraționale (CIID);

Dezvoltarea abilităților decizionale în situații de risc infracțional (DIFICIL);

Dezvoltarea exprimării asertive (DIFICIL);

Inițierea, încurajarea, intreținerea și dezvoltarea legăturilor cu familia și comunitatea (DIFICIL).

Ceva note de subsol + principii europene – pentru completare.

Sistem de recompense

Ansamblul de reguli minime privind tratamentul deținuților în art. 70, prevede că în fiecare așezământ trebuie să se instaureze un sistem de recompense adaptat diferitelor grupe de deținuți și diferitelor metode de tratament, pentru a încuraja buna purtare, a dezvolta simțul răspunderii și a stimula intereseul și cooperarea deținuților la tratamentul lor.

Aplicabilitatea programelor de resocializare

Este necesar ca fiecare deținut să conștientizeze că parcurgea tuturor etapelor din Planul individualizat, pentru ca acestea să aibă efectul dorit, și anume, resocializarea.

Astfel, resocializarea persoanelor condamante este unul dintre obiectivele de cea mai mare importanță a pedepselor penale, însă sărăcia de obiective, lipsa posibilităților materiale și financiare de organizare de activități individuale, descurajează chiar și pe teoreticieni, împingându-i spre ignorarea problemelor, în loc de a încerca găsirea unor soluții.

Etapele prin care fiecare deținut trebuie să treacă pentru a se îndeplini scopul final sunt în mare parte următoarele: învățarea regulilor de ordine și disciplină din penitenciar, participarea la activități, asumarea de responsabilități, obținerea unei calificări, terminarea instruirii școlare sau perfecționarea educației, urmate de trecerea într-un regim mai ușor, pregătirea pentru a convinge comisia de liberare condiționată că merită să se bucure de această măsură, la fel și că merită să primească recompense. = mai completezi?

Însă există și multe împrejurări care îl pot face pe deținut să abandoneze planificarea pedepsei și să se întoarcă la conduita infracțională, de exemplu, să nu se poată adapta la viața din închisoare, să intervină o incapacitate sau îmbolnăvire, să se exercite asupra sa agresiuni fizice sau psihice din partea altor deținuți ori poate să fie un eveniment exerior vieții din penitenciar, un divorț, moartea unui membru drag al familiei sau a unui prieten. Membrii serviciului de reintegrare, fac tot ce este posibil pentru a urmari traseul fiecărui condamnat, „pentru a-l sprijini să depășească perioadele de criza, să rezolve cu ajutorul administrației și în mod legal problemele ce se petrec pe durata executării pedepsei”.

Vezi Chis și materialul 4. Vezi si neajunsurile din strategie – material 20.

§4. Munca în regimurile semideschise și deschise și aplicarea standardelor europene

Din datele statistice privind pregătirea profesională a condamnaților rezultă că un mare procent al acestora sunt fără o calificare profesională. Dacă avem în vedere și faptul că mulți condamnați au și o pregătire școlară deficitară, lipsa de calificare profesională pare și mai explicabilă.

Din aceste motive se impune calificarea sau recalificarea profesională a condamnaților, iar după liberare, noua meserie învățată sau aprofundarea unei meserii să îi ajute la încadrarea în muncă, la deținerea mijloacelor esențiale pentru existență și să îi mențină în afara câmpului infracțional.

Art. 77 Legea 254/2013 – dreptul la odihna si repaus + 78 + 83 si urmatoarele; art/ 171 – 188 din Regulamentul de punere in aplicare a Legii.

§4. Colaborarea cu comunitatea

Principiile de bază pentru tratamentul deținuților, în principiul 10, prevăd faptul că pentru crearea condițiilor favorabile ca foștii deținuți să se reintegreze în societate, este necesară paticiparea și ajutorul instituțiilor comunitare și sociale. Bineînțeles aceasta participare trebuie să se realizeze ținând cont și de interesele victimelor.

Art. 224 si urmatoarele Reg. conditii de organizare

Art. 77 + art. 88 Reg. conditii de organizare

Art. 201 alin. (5) reg de aplicare a legii

SECȚIUNEA A IV – A. SCOPUL STRATEGIILOR ACTIVITĂȚILOR DE RESOCIALIZARE

§1. Pregatirea deținuților pentru liberare

Art. 192 – regulamentul de punere in aplicare + art. 25 – 28 Regulamentu conditii organizare.

§2. Părăsirea închisorii

(material 23 pag 19; art. 53 Legea 253; art. 114 si urmatoarele Reg. de punere in aplicare)

§3. Reabilitarea socială

Liberarea conditionata

Sanctiuni alternative