Recomandari cu Privire la Imbunatatirea Gestiunii Riscului de Credit

I. CONCEPTE TEORETICE PRIVIND MECANISME ACTUALE DE
GESTIUNE A RISCULUI DE CREDIT………………………………………………………….

1.1. Concepte teoretice privind riscul de credit………………………………………………….

1.2. Principii de gestiune a riscului de credit în cadrul băncii……………………………

1.3. Evaluarea riscului de credit ca element de gestiune…………………………………..

II. MECANISME ACTULE DE GESTIUNE A RISCULUI DE CREDIT ÎN CADRUL
BC „Victoriabank” S.A

2.1. Identificarea strategiilor de gestiune a riscului de credit în cadrul la
BC “Victoriabank” S.A………………………………………………………………………………….

2.2. Evoluția portofoliului de credite a BC “Victoriabank” S.A…………………..

2.3. Evaluarea riscului de credit în baza portofoliului de credite la BC
“Victoriabank” S.A…………………………………………………………………………………

III. RECOMANDĂRI CU PRIVIRE LA ÎMBUNĂTĂȚIREA GESTIUNII RISCULUI
DE CREDIT

3.1. Identificarea problemelor privind gestiunea riscului de credit…………………………….

3.1. Mecanisme actuale utilizate în practica internațională privind îmbunatățirea
gestiunii riscului de credit prin prisma Basel II…………………………………………………

3.3. Propuneri privind îmbunătățirea gestiunii riscului de credit în cadrul băncii………..

I. CONCEPTE TEORETICE PRIVIND MECANISME ACTUALE DE
GESTIUNE A RISCULUI DE CREDIT

1.1. Concepte teoretice privind riscul de credit

Orice organizație cu profil financiar sau economic se conduce după un statut propriu, care oficializează și confirmă sfera de activitate și care, în mod direct, îi definește personalitatea și specificul afacerilor de care se ocupă. Aceste organizații și instituții au ceva specific, dar au și ceva comun, și acest “ceva” comun este scopul de a-și finaliza activitățile și acțiunile proprii cu profit.

În această categorie intră și băncile, activitatea lor specifică constînd în atragerea de disponibilități de pe piață, care, împreună cu capitalul propriu, să fie plasate în afaceri profitabile. Aceasta presupune că băncile vor fi în măsură să asigure prețul resurselor atrase de pe piață, cheltuielile de funcționare proprii și să obțină și un profit convenabil.

Băncile permanent se confruntă cu instabilitate și nesiguranță, cauzate de mai mulți factori, începând cu deficitul lucrătorilor bancari calificați și terminând cu deficitul unor clienți cinstiți și inteligenți, din punct de vedere al activității în afaceri. Tot aici se poate adăuga și instabilitatea legislativă, precum și faptul că băncile sunt nevoite să activeze în condițiile crizei economice generale.

Orice activitate bancară comportă în sine și un risc. Practic, orice proces decizional și orice planificare strategică implică unele riscuri. Riscul și incertitudinea se manifestă în majoritatea activităților umane datorită faptului că societatea umană nu este statică, ea este într-un proces permanent de schimbare și progres. De aceea, riscul există permanent, el însoțește ca o umbră toate afacerile băncii și se produce sau nu, în funcție de condițiile care i se creează. Riscul este un factor fundamental al afacerilor, deoarece din nici o activitate nu poate obține profit fără risc. Prin urmare, orice entitate înceracă să-și maximzeze profitul prin gestionarea riscului specific domeniului său de activitate și prin evitarea sau transferarea riscului pe care acesta nu dorește să-l preia.

Cel mai simplu spus, riscul bancar este probabilitatea ca într-o tranzacție să nu se obțină profitul așteptat și chiar să apară o pierdere. Ion Sârbu consideră ca riscul reprezintă „pericolul eșecului, pierderilor imprevizibile”, iar Ion Stoian definește riscul ca un eveniment posibil și nedorit, previzibil, producător de pierderi materiale sau morale, ce se manifestă în raporturile dintre oameni și raporturile dintre om și natură.

Riscul bancar se poate spune că este un femonen care apare pe parcursul derulării operațiunilor bancare și care provoacă efecte negative asupra activităților respective, prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi, afectarea funcționalității băncii. În activitatea sa, banca se confruntă cu o multitudine de riscuri, care se diferențiază între ele în funcție de locul, timpul și cauza apariției, combinarea factorilor interni și externi care afectează nivelul acestora și, prin urmare, necesită diferite metode de descriere și analiză. Astfel, riscurile bancare trebuie clasificate și stabilite cu precizie cît mai bine posibil în perspectiva evaluării, urmăririi și controlării lor. Băncile sunt remunerate pentru riscul pe care și-l asumă, pentru iscusința cu care îl dirijează și pentru capacitatea de a-l asigura.

Funcția cea mai importanță a unei societăți bancare este aceea de a plasa cît mai eficient resursele atrase de la clienții săi, persoane fizice și juridice. Principalele forme prin care băncile își pot plasa resursele sunt: creditul și depozitele pe piața interbancară. Dintre acestea, creditul deține locul central, el fiind principalul element de legătură între capital și muncă, între cei care dețin bani și cei care doresc să-i folosească, dar pe moment, fie că nu-i posedă, fie că nu îi dețin într-o măsură suficientă. De aceea se poate afirma că, în general, creditul reprezintă motorul întregului mecanism economic.

Realitatea economică a demonstrat faptul că, cauza principală în falimentul băncilor este calitatea scăzută a creditelor și evaluarea greșită a riscului de credit. Dacă nu se descoperă în timp util deteriorarea calității creditului, problema poate fi agravată și prelungită. În acest context ar fi bine să nu expunem ceea ce spunea Daniel Eyles în lucrarea sa „Economia de piață”: „Creditul este bun doar două zile din viață : în ziua în care a fost aprobat și în ziua în care a fost rambursat. În restul timpului creditul este sub supraveghere, căci atunci se manifestă riscul”.

Printre numeroasele operațiuni bancare, operațiunile de credit aduc cota cea mai semnificativă de venituri băncii. Prin urmare, pe prim plan în operațiunile active ale băncii sînt plasate operațiunile de credit, așa deci rezultă că pe baza creditelor acordate băncile își formează cea mai mare parte a profitului. Tendința de structură a activelor bancare în Republica Moldova este reprezentată în tabelul 1.1.2.

Sursa: Ovidiu Mătase, Operațiuni bancare, București, Ed. Polirom, 2008, p. 85.

Figura 1.1.2. Structura activelor bancare

Deci, rezultă ca cel mai principal risc în activitatea desfășurată de o bancă este riscul de credit, deoarece creditul reprezintă principala operațiune pe care băncile o efectuează, acesta deținând ponderea cea mai mare în cadrul plasamentelor totale ale unei bănci comerciale. Riscul de credit este cel mai evident risc al băncilor în calitatea lor de intermediari financiari. Importanța acestuia nu s-a diminuat nici în momentul în care au apărut inovațiile financiare, care permit acoperirea la risc, deoarece pierderile din credite au rămas dușmanii numărul unu ai sistemului bancar, iar o acoperire de 100% este imposibilă.

Riscul de creditare: este riscul cel mai important dintre cele de pe piața produsului, el datorându-se deprecierii valorii, ca o consecință a falimentului sau nerambursării împrumutului.

În literatura de specialitate, riscul de credit este expus în diferite moduri însă în cea mai mare parte are același înțeles.

Riscul de credit este riscul neîncasării valorilor scontate, determinat de incapacitatea debitorului de a acționa în termenele și condițiile contractului încheiat cu banca.

Sub acest aspect riscul de credit are două componente:

riscul de neîncasare a sumei creditului (riscul de nerambursare a valorii creditului);

riscul de neîncasare a dobînzii (riscul de lipsă a venitului din operațiunea respectivă).

În unele cazuri, riscul de credit poate fi determinat de riscurile debitorului în aceeași măsură ca și de riscurile băncii (sau ale agentului) debitorului. Prin urmare, se poate determina riscul de credit ca risc de contrapartidă. Sub acest aspect, în raporturile de credit, riscurile probabile sunt:

riscul de nerambursare, care constă în probabilitatea întîrzierii plății sau a incapacității de plată datorită conjuncturii, dificultăților sectoriale, sau deficiențelor împrumutatului;

riscul de imobilizare, care survine de la bancă, sau de la deținătorul de depozite, care nu este în măsură să satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereușite a creditelor acordate.

Acceptarea riscurilor stă la baza activității bancare. Băncile obțin mari rezultate doar atunci cînd riscurile admise de ele sunt rezonabile, controlabile și se află în limitele capacităților și competențelor financiare. Felul în care banca alocă fondurile pe care le gestionează poate influența în mod hotărîtor dezvoltarea economică la nivel local sau național. Pe de altă parte, orice bancă iși asumă, într-o oarecare măsură, riscuri atunci cînd acorda credite și, în mod cert, toate băncile înregistrează în mod curent pierderi la portofoliul de credite, atunci cînd unii debitori nu iși onorează obligațiile. Deci, riscul de credit reprezintă probabilitatea ca băncile comerciale să înregistreze pierderi generate de starea de insolvabilitate a clienților debitori. La nivelul ansamblului băncilor comerciale, acest risc are un caracter sistemic, nivelul său nu rezultă din simpla însumare a nivelurilor riscurilor de creditare cu care se confruntă componentele individuale ale sistemului bancar comercial, el este rezultatul “sinergic” al efectelor propagate asupra întregului sistem.

Deci, riscul de credit exprimă pierderile cauzate de imposibilitatea clienților de a-și achita obligațiunile la scadență față de bancă. O altă definiție presupune că riscul de creditare reprezintă probabilitatea de a suferi o pierdere datorită încălcării obligațiilor debitorilor, prevăzute în contractul de credit. Pierderea constă în nerecuperarea sumelor avansate clientului, precum și a dobânzilor aferente. Acest risc este considerat, în general, un risc comercial, care rezultă din alegerea piețelor și a clienților.

Riscul de credit mai este supranumit și risc de insolvabilitate a debitorului sau risc de nerambursare. El apare când împrumuturile nu sunt rambursate în volumul și la termenul stabilit.

Există o mulțime de factori care contribuie separat sau în corelație la manifestarea riscului de credit, printre care:

insuficiența fluxurilor de venituri obținute de debitor, care să-i permită achitarea ratelor și a dobânzilor la termenele convenite cu banca comercială în calitate de creditor. Această stare a debitorului poate surveni din cauze diverse, fie dependente de acesta, fie independente de voința și eforturile lui;

deteriorarea mediului economic sau a afacerilor debitorului, care au condus la nerealizarea previziunilor avute în vedere la negocierea și contractarea creditului;

deciziile politice și condițiile legislative restrictive adoptate după acordarea creditului, care nu au putut fi prevăzute în momentul contractării creditului;

modificarea condițiilor de pe piețele interne și externe, apariția unor noi reglementări restrictive pe aceste piețe;

apariția unor evenimente neprevăzute care au făcut ca afacerea sau proiectul creditat să nu mai poată fi derulate integral ( război, grevă, calamitate);

eroarea instituției de credit în aprecierea eficienței creditului și a posibilităților de rambursare a dobânzilor;

necinstea debitorului, atunci când banca creditoare nu dispune de suficiente informații despre acesta și nesesizarea comportamentului acestuia;

calitatea și moralitatea managementului debitorului;

incapacitatea întreprinderii de a se adapta pieței (creșterea prețurilor la materiile prime, intensificarea concurenței);

calitatea și performanțele personalului bancar;

deficiențe în gestionarea creditului ( neurmărirea respectării destinației creditului acordat, nesupravegherea atentă a sănătății financiare a unui debitor, lipsa de reacție a băncii sau întârzierea reacției la primele semne de întârzierii a efectuării plății, adoptarea cu întârziere sau chiar neadoptarea unor măsuri care să conducă la reintrarea în normalitate sau reducerea la maximum posibil a riscului);

supracreditarea unui proiect sau a unei afaceri.

Toți acești factori trebuie urmăriți permanent, deoarece fluctuează permanent, unii dintre ei nefiind sub controlul direct al băncii.

Deci, scopul primordial al activității de creditare, în cazul oricărei bănci, îl reprezintă acordarea de credite în condiții de reducere la maximum a expunerii la riscuri și de asigurare a unei profitabilități corespunzătoare riscului asumat.

Evaluarea riscului de credit are dimensiuni cantitative și calitative. Dimensiunea calitativă a evaluarii risului, este, in general, mai dificil de estimat. Etapele în evaluarea calitativă a riscului se referă la obținerea de informații referitoare la responsabilitatea financiară a clientului, determinarea scopului real pentru care acesta dorește creditul, identificarea riscurilor cu care se confruntă activitatea clientului, ținînd cont de tendințele de evoluție a condițiilor economice în viitor și estimarea eforturilor reale pe care clientul le va face în vederea rambursării.

Dimensiunea cantitativă a evaluării riscului constă în analiza istoricului datelor financiare ale clientului și proiectarea viitoarelor rezultate financiare, pentru a evalua capacitatea clientului de a rambursa la timp creditul și capacitatea sa reală de a supravețui în cazul apariției unor fenomene economice adverse.

1.2. Principii de gestiune a riscului de credit în cadrul băncii

În practica bancară, gestiunea riscului de creditare are la bază două principii pe care se axează măsurile privind diminuarea acestuia, și anume:

Limitarea riscurilor.

Diviziunea riscului de creditare.

Limitarea riscului se referă la stabilirea normelor interne (proprii fiecărei bănci) și externe (stabilite de autoritățile bancare) privind componentele portofoliului de credite și minimizarea expunerii băncilor la riscul global de credit.

Normele interne pot avea caracter global și specific. Cele cu caracter global reprezintă limita maximă a angajării băncilor în activitățile de credit și stabilindu-se un anumit cotă din capitalul bancar. Normele specifice reprezintă plafoanele de credite stabilite pentru fiecare categorie de debitor, luându-se în considerare gradul de risc al fiecărei categorii.

În această direcție, unele măsuri prudențiale se impun de către banca centrală (sau autoritatea de supraveghere, când aceasta este o instituție separată). Pentru limitarea riscului de credit se pot stabili următoarele reguli:

limitarea creditării unui singur debitor;

limitarea creditelor mari acordate;

constituirea de provizioane.

Diviziunea riscului presupune diversificarea plasamentelor bancare. Diversificarea plasamentelor bancare se poate face pe tipuri de debitori, tipuri de credite, după scadență, după tipul garanțiilor acceptate de bancă.

La acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanții să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadență. În acest scop, deși cerințele sunt unitare, toate societățile bancare procedează la o analiză a bonității clienților și solicită garantarea creditelor în condițiile stabilite prin normele de credite.

Funcția de gestiune a riscului de credit este foarte complexă și își are începutul său anterior derulării operațiunii. Abordarea modernă asupra gestiunii riscului se bazează pe necesitatea intervenției înainte ca incidentul să se producă, anticipînd riscurile și deci reactualizînd în permanență situația clienților în funcție de informațiile la zi.

Gestiunea riscului de credit se bazează pe mai multe fundamente cum sunt:

riscul trebuie controlat acționând la nivelul clientului înainte ca incidentul să aibă loc;

acțiunea anticipativă a băncii trebuie să fie înțeleasă și susținută de către client;

actualizarea permanentă a dosarelor conferă băncii un avantaj care rezultă din cunoașterea exactă a situației clientului.

Principiile pe care se bazează gestiunea preventivă a riscului de client sunt:

existența unui singur criteriu pentru aprecierea unei situații riscante: riscul de client (preponderent asupra riscului de nerambursare la scadență);

folosirea unui sistem de indicatori sintetici pentru semnalarea abaterilor semnificative de la calitatea inițială a clientului debitor;

sistemul de control trebuie să fie simplu, elastic și să permită tratamentul prin excepție.

Gestiunea riscului de credite, după cum am menționat mai sus, este un proces complex ce cere abilități analitice și calificare înaltă din partea personalului băncii și care se realizează în cadrul băncilor comerciale în mai multe etape:

gestiunea riscului la etapa conlucrării cu împrumutătorul. Această etapă a procesului gestiunii riscului de credite se referă la gestiunea relațiilor „bancă-client”, îndreptate spre evaluarea riscurilor individuale în limita reglărilor strategice. Analiza creditară constă în analiza solvabilității împrumutătorilor individuali și în structurizarea creditelor individuale cu scopul minimizării atât a riscurilor descoperite, cât și a pierderilor la fiecare din ele. Monitoring-ul creditar constă în controlul solvabilității și menținerii asigurării băncii în faptul că, solvabilitatea clientului rămâne a fi acceptabilă. Supravegherea creditului presupune restabilirea credibilității în cazul înrăutățirii ei serioase sau în cazul pierderii integrale.

controlul și gestiunea procesului creditar. Aceste etape se referă la controlul liniar al relațiilor de tip „banca-client”. Astfel de relații sunt legate de primirea deciziilor, care la rândul sau atrag riscuri, și de aceea, necesită control liniar. Analiza creditară, monitoring-ul creditar și lucrul cu creditele problematice sunt părți componente al acestui control. Rețeaua acceptării și aprobării creditului și organele responsabile pentru aceasta trebuie să fie unică pentru toate deciziile creditare în bancă.

gestiunea controlului. În fiecare bancă trebuie să existe un mecanism independent de gestiune a controlului, obiectul căruia îl constituie deciziile creditare din contracte, componenta portofoliului creditar și procesul controlului primirii deciziilor. Elementele controlului administrativ sunt următoarele:

auditul creditar trebuie să reprezinte un control calificat, independent al deciziilor individuale creditare și al calității portofoliului în general.

sistemul informațional de gestiune creditară trebuie să propună informații corecte și operative pentru monitoring-ul situației unei credit în special și calității portofoliului creditar în general, atât personalului secțiilor creditare, cât și controlorilor.

controlul fluxului mijloacelor trebuie să prevină încasarea numerarului de către împrumutători până la îndeplinirea tuturor formalităților și încheierea procedurii de autorizare.

Gestiunea riscului de credit constă în utilizarea unor tehnici prin care banca poate să diminueze pierderile sau poate să salveze creditul.

O altă metodă de minimizare a riscului de credit constituie garantarea creditelor. Garanțiile micșorează riscul de credit și acoperă pierderile. O recuperare a pierderilor este posibilă și din valorile garanțiilor, În practica băncilor comerciale, se folosesc mai multe forme de garantare a creditelor, care, schematic, pot fi reprezentate în figura 1.2.1.

Sursa: COCIUG V., CINIC L., Gestiunea riscurilor bancare. Chișinău, Editura ASEM, 2008, 74 p.

Figura 1.2.1 Forme de garantare a creditelor

Garanțiile creditului sunt de mai multe tipuri și au ca scop reducerea pierderilor în cazul riscului de credit. De bănci sunt acceptate garanțiile reale (gajul, ipoteca, depozit bancar) și personale (garanția bancară, cauțiunea, cesiunea de creanță). Clauzele contractuale asigură o protecție suplimentară a creditorului prin fixarea unor condiții în contractul de credit, prin respectarea lor ulterioară sau prin limitarea tuturor operațiunilor debitorului la care se degradeaza situația financiară.

Toate aceste forme de garantare a creditelor , pentru a fi acceptate de bănci, trebuie să îndeplinească cumulative următoarele condiții:

posibilitatea de a fi transformate rapid în lichidități;

să fie materializate într-un titlu sau înscris autentic;

bunurile să se afle în proprietatea debitorului sau a girantului și să nu fie afectate de alte creanțe;

proprietarul bunurilor să aibă capacitatea de a le gira sau ipoteca;

bunurile existente anterior angajării creditelor să fie în stare corespunzătoare de funcționare;

bunurile procurate ulterior pe seama creditelor să fie noi și însoțite de documente de calitate;

bunurile propuse drept garanție sa posede piață de desfacere sau potențiali cumpărători.

Conținutul economic al riscului constă în posibilitatea gestiunii acestuia. Importanța gestiunii riscului ca activitate constă în posibilitatea de a prognoza într-o anumită măsură producerea evenimentului de risc și de a lua la timp deciziile necesare în vederea reducerii riscului unor eventuale consecințe nefavorabile. Esența riscului, ce se exprimă prin posibilitatea evaluării cuantificate a probabilității apariției unei situații nefavorabile, condiționează necesitatea elaborării metodelor și mecanismelor de diminuare a efectului negativ al evenimentelor prevăzute. Cunoașterea pericolului potențial și a nivelului de impact al riscului permite de a le gestiona în mod mai eficient.

1.3. Evaluarea riscului de credit ca element de gestiune

Evaluarea justă a riscului de credit este de o importanță majoră pentru bancă. De corectitudinea evaluării depinde volumul de risc pe care banca și-l asumă și realitatea acestui risc. Fiecare bancă își formulează metodologia proprie de evaluare, care se bazează pe politica de credite a băncii și pe experiența creditară din trecut.

Gestiunea riscului constă în utilizarea unor tehnici prin care banca poate să diminueze pierderile sau poate să salveze creditul. În vederea diminuării sau eliminării pierderilor, băncile monitorizează calitatea portofoliului de credit printr-o revizuire în funcție de notarea internă a creditului care a fost făcută cu ocazia instrumentării dosarului de credit.

Conform principiilor “prudenței bancare” și “diferențierii”, băncile acordă credite numai după cunoașterea activității solicitantului de credit pentru fundamentarea deciziei de creditare. Totodată, principiile menționate presupun încrederea reciprocă între bancă și client, care rezidă din gradul de credibilitate al acestora. În practica bancară a Republicii Moldova, se disting trei categorii de credibilitate a clienților bancari: bună, suficientă, insuficientă.

Riscul de credit se evaluează și se analizează din doua puncte de vedere:

evaluarea riscului individual de credit;

evaluarea riscului global.

Evaluarea riscului individual de credit se bazează pe unele aspecte, care sunt reprezentate în figura 1.2.2:

Sursa: elaborat de către autor.

Figura 1.2.2. Evaluarea credibilității clienților

Majoritatea băncilor comerciale din Republica Moldova utilizează metodologii similare de evaluare a credibilității prin aplicarea indicatorilor financiari.

O altă analiză pentru inițierea procesului de creditare, este luarea în considerare a criteriilor specifice, care permit acceptarea clienților. Printre acestea: constituirea în conformitate cu legislația în vigoare, dispunerea de capital social vărsat potrivit normelor bancare, desfășurarea activității legale și eficiente, valoarea garanțiilor mai mare sau egale cu suma creditului solicitat și a dobînzii aferente, înregistrarea unui profit și îndeplinirea unui nivel optim al indicatorilor de bonificare etc.

Stabilitatea băncii se află în dependență directă cu calitatea portofoliului său de credite, care pînă la urmă este determinată de nivelul riscului pe care îl comportă portofoliul respectiv.

Asigurarea creșterii PIB-ului țării corelează cu asigurarea activității investiționale, a cărei bază o constituie creditele de lungă durată. Luând în considerare că de viabilitatea proiectului finanțat depinde rambursarea investiției și beneficiul, factorul dominant la oferirea creditului constă în fiabilitatea proiectului și, în caz de necesitate, a influenței băncii asupra managementului proiectului investițional. Strategia creditării în condițiile actuale este o problemă de importanță majoră, deoarece, în rândul populației, crește rolul împrumutului bancar, dar nivelul veniturilor debitorilor nu corespunde totdeauna creditului luat. Acești factori, de rând cu alții, cauzează creșterea ponderii creditelor nerambursabile. Când masa critică a creditelor nerambursate este depășită, organizațiile de creditare gestionate neeficient falimentează.

În scopul evitării situației mai sus menționate dar și în scopul maximizării profitului bancar din urma acordării creditelor, este esențial a dirija și a calcula calitatea portofoliului de credite.

Dirijarea calității portofoliului de credite din cadrul băncii necesită câteva etape de parcurs:

alegerea criteriilor de evaluare a calității fiecărui credit;

determinarea categoriilor în care vor fi incluse creditele în dependență de riscul pe care îl implică fiecare credit;

evaluarea fiecărui credit eliberat de bancă și raportarea acestuia la o anumită categorie în dependență de riscul nerambursării;

determinarea structurii portofoliului de credite și verificarea creditelor;

aprecierea calității întregului portofoliu de credite;

analiza factorilor în dinamică care influențează calitatea portofoliului de credite;

determinarea reducerilor pentru pierderi la credite, care să acopere riscul de credit al activității de creditare;

elaborarea unor măsuri de îmbunătățire a calității portofoliului de credite.

Realizarea fiecărei din etapele menționate anterior conduce nemijlocit la crearea unei activități de creditare eficiente și sigure. Anume, prin parcurgerea etapelor date este posibilă crearea unui portofoliu de credite sigur, stabil, calitativ și bine structurat care ar putea minimiza la maxim riscul din activitatea de creditare și ar permite a spori beneficiul din activitatea respectivă. Acest fapt ar contribui nu doar la extinderea eficienței economice a băncii ci și la menținerea și consolidarea poziției acesteia pe piață.

Calitatea portofoliului de credite se stabilește după următorii criterii:

structură;

lichiditate (termen de scadență);

gradul de utilizare;

profitabilitate;

stabilitate.

După lichiditate – lichiditatea creditului presupune termenul de scadență a lui și clauza de revocare. Portofoliu creditar se grupează în trei subgrupe:

termen scurt (pînă la 1 an);

termen mediu (1 – 5);

termen lung (5 și mai mult).

Dacă o bancă decide să mențină portofoliu creditar lichid ea va majora ponderea creditelor pe termen scurt.

Dacă banca are alte posibilități de majorare a lichidității ea va menține în portofoliu într-un volum mai mare creditele pe termen mediu și lung.

Creditele pe termen lung sunt cele mai riscante pentru bancă, din aceste considerente banca optează pentru ponderea majoră pentru creditele pe termen scurt și mediu.

După gradul de utilizare se presupune resurselor din care aceste credite sunt finanțate. Majorarea ponderii creditelor în total active este benefică pentru bancă căci duce la majorarea profitului ei.

După profitabilitate putem menționa că rezolvarea problemei profitabilității portofoliului creditar duce la îndeplinirea scopului managementului bancar deoarece principal sursă de profituri în activitatea bancară sunt operatiunile de creditare.

După stabilitate – portofoliu creditar se analizează și după gradul de expunere la risc (banca va diviza în 5 subgrupe mari ):

Standard: creditul se va considera standard, dacă este la termen, sunt respectate toate condițiile contractului și nu este nici un motiv de a considera că banca, în prezent sau pe viitor, va fi supusă riscului pierderii. 

Supravegheat: creditul este cu probleme potențiale, legate de starea financiară a clientului, precum și de asigurarea acestuia. Asemenea credite cer atenție din partea conducerii băncii, deoarece dacă nu vor fi luate măsuri privind soluționarea acestor probleme, ele pot conduce la deteriorarea activului și la reducerea probabilității în privința satisfacerii, pe viitor, a pretențiilor băncii aferente acestuia.

Substandard: când există riscul pierderilor, mai înalt decât cel obișnuit, provocat de unul din următorii factori:

situația financiară a debitorului este nefavorabilă sau se înrăutățește; 

asigurarea (dacă aceasta există) este insuficientă sau se înrăutățește;

alți factori nefavorabili, care provoacă îngrijorare în privința posibilității debitorului de a satisface pretențiile băncii, în conformitate cu condițiile existente.

Dubios: când există probleme care pun la îndoială și scad probabilitatea satisfacerii pretențiilor actuale/viitoare ale băncii aferente creditului în volum deplin, în baza circumstanțelor, condițiilor create, precum și a valorii de piață a asigurării și în cazul în care activul este asigurat.

Compromis: la momentul clasificării creditului nu pot fi satisfăcute pretențiile actuale/ ale băncii aferente.

În conformitate cu prevederile legale, băncile sunt obligate să formeze și să mențină reducerile/provizioanele pentru pierderi la credite nu mai jos de nivelul legal prevăzut. În așa mod, fondul de risc pentru pierderi la credite va fi format, prin ponderarea fiecărui tip de credit la coeficientul de risc aferent, după cum urmează:

standard 2%

supravegheat 5%

substandard 30%

dubios 60%

compromis 100%

În scopul urmăririi eficienței activității de creditare, ca parte componentă a operațiunilor bancare, pot fi calculați un șir de indicatori. Prin intermediul raportului total credite către total active (K1), poate fi evidențiată ponderea activității de creditare în activitatea bancară:

(1.3.1.)

Evident că în activitatea de creditare, deși băncile tind spre minimizarea riscurilor și contractarea creditelor performante, uneori creditele clasificate inițial drept credite standarde, în continuare ajung a deveni credite substandarde, dubioase sau compromise. Astfel acestea devin a fi credite problematice sau neperformante care sugrumă profitul bancar și micșorează calitatea portofoliului de credite.

În această ordine de idei, inițial, pentru a analiza calitatea portofoliului de credite vom apela la raportul dintre creditele performante, care sunt creditele standarde și supravegheate și total credite (K2):

100% (1.3.2.)

Indicele înalt al acestui coeficient caracterizează o politică optimă promovată de bancă în activitatea de creditare, și invers. Totodată reversul acestui indicator poate fi reprezentat și prin raportul creditelor neperformante, clasificate drept substandard, dubios și compromis către total credite (K3):

100% (1.3.3.)

Micșorarea acestui indicator este benefic pentru bancă, întrucât acesta măsoară gradul de “intoxicare” a portofoliului de credite. Un indice mai mare a acestui coeficient semnifică o calitate mai proastă a portofoliului de credite, respectiv și pierderi mai mari pentru bancă.

Concomitent putem analiza impactul creditelor problematice în totalul activelor deținute de bancă, conform raportului creditelor neperformante către total active (K4):

100% (1.3.4.)

În condițiile în care respectivul indicator înregistrează valori înalte sau o tendință de creștere în dinamică, este necesară o muncă mai spornică a secției credite în scopul diminuării pe diverse căi a volumului creditelor neperformante.

Calitatea portofoliului de credite este nemijlocit influiențată și de gradul de risc pe care îl implică. Astfel, în scopul acoperirii pierderilor generate de activitatea de creditare, în urma apariției riscurilor, banca formează un fond de risc. Limitele maxime ale reducerilor pentru pierderi la credite în raport cu volumul creditelor acordate (K5) sunt stipulate de BNM conform legislației în vigoare:

100% ≤ 20% (1.3.5.)

Cu cât indicatorul respectiv este mai mare cu atât activitatea de creditare este mai riscantă. Acesta poate fi utilizat la evaluarea eficienței politicii de credit la etapa conlucrării cu debitorul, la evaluarea mărimii minime a fondului de risc.

În practica internațională fondul de risc global nu trebuie să depășească 15%, deoarece portofoliul de credite va deveni suprariscant. Dacă acest indicator se va încadra în limitele de 10-15% aceasta va desemna expunerea portofoliului de credite la un grad sporit de risc, pe când limitele de 5-10% îl va aprecia cu un risc acceptabil, iar până la 5% portofoliul va fi sigur.

La fel, fondul de risc poate fi raportat la suma creditelor neperformante (K6):

(1.3.6.)

Acesta servește drept aproximare pentru structura creditelor neperformante, astfel încât creșterea volumului reducerilor pentru pierderi, reflectă și agravarea structurii creditelor neperformante, ceea ce va fi semnal de alarmă pentru secția credite din cadrul băncii. Această alarmă vine din depășirea limitei riscului acceptat în activitatea de creditare ceea ce semnifică că domeniul creditare necesită modificări în scopul îmbunătățirii calității acestuia. Pentru a afla punctul critic pentru riscurile din activitatea de creditare este necesară aplicarea în calcul a raportului dintre creditele nefavorabile și CNT (K7):

* 100% (1.3.7.)

O normă actuală în Republica Moldova pentru indicatorul respectiv stabilește că acesta nu trebuie să depășească valoarea de 50% în scopul evitării calității categoric joase a activelor.

O altă analiză utilă a calității portofoliului de credite este de a raporta volumul creditelor expirate la total credite (K8):

100% (1.3.8.)

În mod normal, când creditele expirate reprezintă 20%, sau mai mult din totalul portofoliului de credite al instituției bancare, atunci calitatea acestuia este joasă și orice rezultat ce va depăși 40% este o problemă serioasă pentru bancă, ceea ce va necesita implementarea și aplicarea unor strategii care să normalizeze situația.

Creditele expirate și în stare de neacumulare a dobînzii sînt:

credite dubioase și compromise;

credite cu termenul expirat de 90 de zile și mailmult;

credite cu achitare la vedere, la care a fost expirată prima plată a dobînzii;

creditele rambursate prin plăți parțiale egale, la care a fost expirată rata de amortizare a creditului.

Dinamica indicatorilor care redau nivelul de risc aferent portofoliului de credite este urmărită nu numai de managementul băncii dar și de Banca Națională, aceasta cu scopul de a asigura siguranța resurselor deponenților, dat fiind faptul că resursele proprii ale băncii nu reprezintă decât o parte a plasamentelor, cea mai mare parte a acestora o constituie resursele provenind de la terți , deci fonduri care nu-i aparțin.

Deci, analiza riscului la nivel de portofoliu permite băncii să determine mărimea provizioanelor necesare pentru a face față eventualelor pierderi la credite și totodată permite managementului bancar să ia decizii prompte privind monitorizarea creditelor generatoare de pierderi.

II. MECANISME ACTULE DE GESTIUNE A RISCULUI DE CREDIT ÎN CADRUL BC „Victoriabank” S.A

2.1. Identificarea strategiilor de gestiune a riscului de credit în cadrul la BC “Victoriabank” S.A

Spre ofertă BC „Victoriabank” S.A. are o multitudine de credite destinate diverselor categorii de nevoi atât a persoanelor fizice, cât și a celor juridice, acestea îmbogățind prosper spectrul de produse creditare din portofoliul de credite al băncii. Este evident faptul că rezultatul pozitiv din activitatea de creditare va fi atins prin prisma profesionalismului și responsabilității fiecărui angajat al băncii. De asemenea, o importanță majoră în prosperitatea activității băncii o are și profesionismul organelor de conducere a băncii, care prin intermediul regulamentelor interne aprobate, influențează și gestionează activitatea fiecărui lucrător bancar.

Riscul de credit consituie una din preocupările de bază ale administrației Băncii. Scopul administrării riscului de credit este maximizarea ratei de retur a activelor Băncii prin menținerea expunerii la risc în parametri acceptabili. Riscul de credit este controlat, administrat și limitat prin aplicarea următoarelor politici și proceduri:

Adoptarea unei politici clare și eficiente de creditare, care are la bază urmatoarele principii:

limitarea concentrărilor de risc de credit prin stabilirea unui plafon maxim al datoriei unui debitor sau grup de debitori ce acționează în comun;

limitarea concentrărilor de risc în cadrul unui segment de activitae economică prin acordarea creditelor în diferite ramuri ale economiei naționale;

diversificarea tipurilor de credite acordate;

acceptarea unor termene oportune de rambursare pentru fiecare din creditele acordate;

aplicarea unor rate a dobînzilor suficiente pentru acoperirea costului resurselor și competitive în comparație cu segmentul bancar;

stabilirea limitelor de competență ale Comisiilor de credite din filiale la luarea deciziilor referitor la cererile de credit;

fixarea unor proceduri standard de evaluare o proiectelor creditare și a garanțiilor acceptate;

determinarea raportului între suma creditului și valoarea gajului;

definirea cerințelor față de potențialii beneficiari de credite în ceea ce privește raportările financiare ce trebuie să fie prezentate pentru luarea de către Bancă a deciziilor referitor la cererile de credit.

Revezuirea continuă a procesului de creditare în scopul conformării lui actelor normative ale BNM, politici interne de creditare și conjuncturii pieței.

Verificarea calității portofoliului de credite prin analiză:

executării plăților la creditele acordate unui debitor sau grup de debitori ce acționează în comun;

creditele la care termenele de plată a dobînzii au fost modificate pe parcursul derulării creditelor;

creditele cu plăți expirate la principal și/sau dobîndă.

Clasificarea activelor și angajamentelor creditare în strictă conformitate cu Regulamentul BNM cu privire la clasificarea activelor și angajamentelor condiționale și formarea reducerilor pentru pierderi la active și provizioanelor pentru pierderi la angajamente condiționale.

Monitorizarea continuă a situației financiare a debitorilor.

Aplicarea unor proceduri obiective de evaluare a gajului, conform reglementărilor interne, legilor și actelor normative în vigoare.

Conform regulamentelor interne, pe parcursul ultimilor ani de activitate 2009-2013, în domeniul creditării bancare BC „Victoriabank” S.A. a urmărit următoarele obiective:

stabilirea filozofiei generale de creditare;

crearea unui sistem de creditare intern care tinde să excludă greșelile factorului uman și riscurile excesive;

formarea unui portofoliu de credite optimal din punct de vedere al rentabilității și gradului de risc;

formarea și menținerea unei structuri dorite a portofoliului de credite, structură care trebuie să rezulte din particularitățile economiei Republicii Moldova, cadrului legislativ existent și resurselor puse la dispoziție;

ajustarea mecanismului de creditare intern cerințelor pieții financiare.

Urmărind obiectivele menționate anterior, banca reușește să înregistreze o dinamică pozitivă de majorare a volumului creditelor acordate pe parcursul anilor 2010-2014. Evoluția portofoliului de credite a BC „Victoriabank” S.A. pe parcursul anilor 2010-2014 va fi reprezentată în fig. 2.1.1.

Sursa: elaborat de autor în baza rapoartelor anuale și a dărilor de seamă trimestriale ale BC”Victoriabank” S.A. [online]. [citat 20.03.15] Disponibil:http://victoriabank. md /ro/dariseama/

Fig. 2.1.1. Evoluția portofoliului de credite al BC ”Victoriabank” S.A. în anul 2010-2014

Tendința de majorare în dinamică a portofoliului de credite al băncii a început din anul 2010. Astfel, începând cu anul 2010, volumul portofoliului de credite ia o tendință pozitivă de creștere ce continuă până în anul 2013 acționând benefic asupra calității activității de creditare.

În anul 2011 banca a fost predispusă spre finanțarea proiectelor investiționale și activitatea curentă a agenților economici, la fel a susținut și acordarea de credite în scopul satisfacerii necesităților de consum ale populației, precum și în scopul îmbunătățirii condițiilor de trai. Astfel soldul portofoliului de credite la finele acestui an a înregistrat valoarea de 4.479.328 mii lei, înregistrând o creștere considerabilă de 761.993 mii lei sau 18,92% față de anul precedent. În anul 2013 portofoliul de credite a atins suma de 6.658.579 mii lei, majorîndu-se față de anul precedent 2012 cu 728.788 mii lei. În anul 2014 portofoliul de credite a înregistrat suma de 5.755.946 mii lei, diminuîndu-se fată de anul precedent 2013 cu 902.633 mii lei. Scăderea portofoliului de credite se explică prin majorarea ratelor dobânzii la credite oferite de băncă, după ce BNM a majorat rata de bază a dobânzii până la 13,5%

BC „Victoriabank” S.A participă activ la creditarea economiei Republicii Moldova. De aceea, chiar și în cazul unei politici de creditare perfecte sunt inevitabile anumite pierderi la credite. Deși banca tinde spre îmbunătățirea calității portofoliului de credite, o parte din credite pot deveni nefavorabile în viitor. Banca conștientizează că reputația ei poate fi subminată în urma majorării cotei creditelor problematice, iar aceasta poate, la rândul său, să influențeze asupra poziției băncii pe piața resurselor creditare.   Banca își pune scopul de a respecta permanent normele stabilite de către Banca Națională a Moldovei în vederea limitării riscului de credit.

Stabilirea unei structuri dorite a portofoliului de credite în diviziune pe ramuri are drept obiectiv minimizarea pierderilor la care este expusă Banca ca rezultat al plasării excesive a resurselor sale financiare în una sau cîteva ramuri ale economiei naționale, prin diversificarea riscului de ramură.

Conform politicii de credite a BC „Victoriabank” S.A. în scopul asigurării diversificării riscului de ramură, în funcție de normele prudențiale ale băncii, precum și tendințelor generale ale economiei RM, structura dorită a portofoliul de credite pe ramuri este următoarea:

ponderea creditelor acordate agriculturii în total portofoliu – nu mai mult de 10%;

ponderea creditelor acordate industriei alimentare în total portofoliului – nu mai mult de 20%;

ponderea creditelor acordate în domeniul construcțiilor în total portofoliu – nu mai mult de 20%;

ponderea creditelor de consum în total portofoliu – nu mai mult de 10%;

ponderea creditelor acordate în domeniul prestării serviciilor în total portofoliu – nu mai mult de 30%;

ponderea creditelor acordate industriei energetice în total portofoliu – nu mai mult de 10%;

ponderea creditelor acordate băncilor în total portofoliu – nu mai mult de 10%;

ponderea creditelor acordate Guvernului în total portofoliu – nu mai mult de 10%;

ponderea creditelor acordate Casei Naționale de Asigurări Sociale / Companiei Naționale de Asigurări în Medicină în total portofoliu – nu mai mult de 10%

ponderea creditelor acordate unităților administrativ-teritoriale / instituțiilor subordinate unităților administrative-teritoriale în total portofoliu – nu mai mult de 10%;

ponderea creditelor acordate industriei productive în total portofoliu – nu mai mult de 20%;

ponderea creditelor acordate comerțului în total portofoliu – nu mai mult de 40%;

ponderea creditelor acordate persoanelor fizice care practică activitate – nu mai mult de 5%;

ponderea creditelor acordate în domeniul transportului, telecomunicațiilor și dezvoltării rețelei în total portofoliu – nu mai mult de 20%;

ponderea altor credite acordate clienților în total portofoliu – nu mai mult de 10%.

BC „Victoriabank” S.A își elaborează politici specifice de diminuare a riscului se stabilesc în funcție de evoluția generală a economiei, de orientările stabilite prin programele de guvernare etc., și au în vedere următoarele:

susținerea prin intermediul creditelor a întreprinderilor mici și mijlocii și în general a sectorului privat, urmărindu-se corelarea structurii creditelor pe forme de proprietate cu contribuția celor două sectoare la realizarea produsului intern brut;

promovarea unei politici de sprijinire prin credite a producției pentru export și a exportului de produse, inclusiv pe calea practicării unor dobânzi diferențiate, în scopul asigurării necesarului de valută și echilibrării balanței de plăți;

expunerea către sectorul agricol se va efectua cu prudență, având în vedere că, pe lângă riscul general economic, în acest sector există și riscul natural cu consecințe grave asupra rambursării creditelor și plății dobânzilor la scadențele prevăzute în contractele de credite;

interzicerea accesului la credite pentru agenții economici nerentabili și fără posibilități certe de redresare, care înregistrează pierderi din activitatea desfășurată;

monitorizarea agenților economici, clienți ai băncii, care se vor lichida și stabilirea măsurilor corespunzătoare de recuperare a creanțelor băncii provenind din credite și dobânzi, inclusiv pe calea executării silite a garanțiilor;

alocarea plafoanelor de credite, în lei și valută, pe unități teritoriale se face diferențiat pe baza unor criterii valorice realizate de acestea;

modificarea nivelului de dobândă perceput de bancă la creditele acordate, în funcție de serviciul datoriei împrumutaților;

monitorizarea agenților economici cu cele mai mari datorii restante către bancă, parteneri, buget, care desfășoară activități nerentabile, cu performanțe financiare necorespunzătoare;

acordarea cu prioritate a creditelor pe obiect, cu urmărire distinctă, pe contracte economice separate și reducerea corespunzătoare a volumului creditelor globale de exploatare;

în vederea dispersiei riscului de credit se va urmări introducerea pe scară largă a creditelor de consum pentru populație, ceea ce permite stimularea cererii și pe această bază, a relansării producției.

2.2. Evoluția portofoliului de credite a BC “Victoriabank” S.A

Astfel BC „Victoriabank” S.A. plasează resursele sale creditare în ramurile: agricultură și industrie alimentară, comerț și industrie, consum, industrie energetică, Guvern, bănci, altele. Ca uemare, relevăm structura creditelor acordate economiei naționale de către BC ”Victoriabank” S.A. în perioada anului 2014 în figura 2.1.2.

Sursa: elaborat de autor în baza rapoartelor anuale și a dărilor de seamă trimestriale ale BC”Victoriabank” S.A. [online]. [citat 20.03.15] Disponibil:http://victoriabank. md /ro/dariseama/

Fig. 2.1.2. Structura portofoliului de credite pe ramuri

Analiza structurii portofoliului de credite evidențiază următoarele tendințe: în anul 2014 ponderea cea mai mare în portofoliul de credite au deținut-o creditele acordate comerțului si industriei, înregistrînd cota de 36,30%, prestării serviciilor cu cota de 16,66% și creditele acordate industriei alimentare, înregistrînd cota de 11,02%. Valori mai mici, dar importante, au înregistrat creditele acordate în domeniul construcțiilor, creditele de consum.Deci, în perioada anului 2014, banca a finanțat atît proiectele investiționale și activitatea curentă a agenților economici, cît a și susținut populația prin acordarea de credite în scopul satisfacerii necesităților de consum, precum și în scopul îmbunătățirii condițiilor de trai (investiții imobiliare).

Analiza structurii portofoliului de credite evidențiază ramurile prioritare creditate de banca analizată. Astfel din analiza structurii portofoliului de credite al BC „Victoriabank” S.A. se observă că această bancă comercială și-a orientat activitatea de creditare în special în domeniul comerțului și industriei, agriculturii și industriei alimentare, precum și în spre creditarea persoanelor fizice, ceea ce sugerează respectarea de către bancă unuia din criteriile de calitate a portofoliului de credite, și anume diversificarea acestuia. De asemenea, putem menționa că sînt respectate normele prudențiale ale băncii și structura dorită a portofoliului de credite pe ramuri, încadrîndu-se în limitele specificate în politica de credit a băncii.

Punând la baza analizei faptul că acordarea creditelor constituie temeiul activității băncii, există necesitatea de diversificare nu doar a produselor bancare, ci și a formelor de acordare a creditelor. În acest sens banca acordă credite atât în monedă națională, cât și în valută liber convertibilă precum USD și Euro. În ceea ce privește structura portofoliului de credite după valute, putem menționa că BC ”Victoriabank” S.A. practică atât creditele în monedă națională, cât și în valută străină. În această ordine de idei, în figura 2.1.3. va fi reprezentată structura portofoliului de credite pe monede:

Sursa: elaborat de autor în baza rapoartelor anuale și a dărilor de seamă trimestriale ale BC”Victoriabank” S.A. [online]. [citat 20.11.14] Disponibil:http://victoriabank. md /ro/dariseama/

Fig. 2.1.2. Structura portofoliului de credite pe monede

Din datele prezentate mai sus observăm ca creditele acordate în valută străină (49,42%) sunt aproximativ egale cu creditele acordate in moneda națională (50,58%). Din punct de vedere a sructurii portofoliului de credite pe monede, acesta este bine echilibrat, banca își poate permite pierderile cauzate de devalorizarea unor valute să fie acoperite cu cîștigurile din dobînzi de la creditele în valuta care se apreciază.

Strategia și tactica băncii în domeniul creditării în anul 2013 s-a bazat pe principiul diversificării portofoliului de credite pe clienți, pe ramurile economiei, valută, termene de acordare, tipul gajului și alte criterii destinate diminuării riscurilor. Iar în legătură cu riscurile sporite în domeniul construcției în anul precedent, banca a limitat volumul creditelor acordate acestei ramuri, concentrându-se mai mult pe domeniile industriei, comerțului, agriculturii și industriei vitivinicole. Obiectivul major al activității de creditare al BC „Victoriabank” S.A pe parcursul anului 2013 a fost diversificarea și extinderea gamei de produse de creditare competitive oferite persoanelor fizice.

Organizarea și derularea procesului de creditare în cadrul băncii este ghidat de principiile: maximizarea profiturilor băncii, menținerea sub control a riscurilor, atragerea unui număr cît mai mare de clienți noi, menținerea relațiilor cu cei vechi, menținerea unei bune reputații a băncii și întreținerea interesului acționarilor față BC „Victoriabank” S.A.

Băncile comerciale ce participă în procesul de creditare sunt influențate de anumite evenimente interne și externe. De aceea, chiar și în cazul unei politici de creditare perfecte sunt inevitabile anumite pierderi la credite. Banca nu trebuie să acorde intenționat credite nefavorabile, însă o parte din credite pot deveni nefavorabile în viitor. Reputația băncii poate fi subminată în urma majorării cotei creditelor problematice, iar aceasta poate, la rândul său, să influențeze asupra poziției băncii pe piața resurselor creditare.

  Pentru diminuarea riscurilor aferente activității de creditare Banca a elaborat și a implementat un sistem de gestiune a riscului de creditare. Principiile structurale și metodele de funcționare a acestui sistem sunt expuse în Politica de creditare aprobată de către Consiliul Băncii și în Instrucțiunile privind stabilirea relațiilor de creditare.

   Banca își pune scopul de a respecta permanent normele stabilite de către Banca Națională a Moldovei în vederea limitării riscului de creditare (datoria maximă a unui grup de persoane, ce activează în comun, a persoanelor afiliate și lucrătorilor băncii, raportul sumei datoriilor nete la creditele acordate la zece persoane, care constituie după mărime primele datorii nete, la portofoliul de credite, etc.)

În afară de aceasta Politica menționată determină valorile maxim admisibile ale următorilor indicatori:

Raportul Fondului de risc față de portofoliul de credite – 15%;

Raportul creditelor expirate față de portofoliul de credite – 5%;

Raportul creditelor dubioase și compromise față de portofoliul de credite – 2%, față de fondul de risc – 15%.

Indicatorii de bază ai riscului de creditare caracterizează suficiența Fondului de risc format pentru acoperirea eventualelor pierderi rezultate în urma nerambursării împrumuturilor.

În aceste circumstanțe, banca mereu revizuiește și perfecționează produsele creditare oferite cu scopul de a spori competitivitatea lor pe piața financiar-bancară. Totodată aceasta
respectă procedurile interne de gestionare a riscurilor și continuă a fi bine poziționată în actuala conjunctură economică.

2.2. Evaluarea riscului de credit în baza portofoliului de credite la BC
“Victoriabank” S.A

Dezvoltarea serviciilor și activităților bancare este un proces continuu, o preocupare majoră a managementului bancar. Întrucât activitatea de creditare s-a demonstrat a fi una de baza în spectrul serviciilor bancare, acesta necesită o gestiune perseverentă a resurselor disponibile a băncii. În contextul unor obiective strategice de majorare a portofoliului de credite al băncii, prin gestiunea resurselor creditare managementul bancar urmărește îmbunătățirea calității portofoliului de credite și reducerea riscului de credit prin asigurarea unui proces de creditare eficient și menținerea indicatorilor financiari în limitele stabilite de BNM și alte instituții financiare.

Calitatea portofoliului de credite are o deosebită influență asupra rezultatului activității băncii. De aceea, urmărirea calității portofoliului de credite și gestiunea riscului aferent acestuia, este o activitate de o importanță majoră în activitatea economico-financiară a băncii. Aceasta se realizează prin aplicarea în calcul a unui șir de indicatori ce reflectă eficiența activității de creditare.

Pentru a analiza gestiunea calității portofoliului de credite și evaluarea riscului aferent acestuia al BC „Victoriabank” S.A. vom urmări evoluția indicatorilor de eficiență menționați în capitolul anterior pentru perioada anilor 2010- 2014.

Deoarece am evidențiat că activitatea de creditare este principala din operațiunile bancare, găsim a fi necesar prezentarea aportului acestei activități în totalul operațiunilor bancare, ceea ce se realizează prin raportarea creditelor totale la totalul activelor băncii. Evoluția indicatorului respectiv va fi reprezentat în figura 2.2.1.

Sursa: elaborat de autor în baza rapoartelor anuale și a dărilor de seamă trimestriale ale BC”Victoriabank” S.A. [online]. [citat 20.03.15] Disponibil:http://victoriabank. md /ro/dariseama/

Fig. 2.2.1. Evoluția indicatorului Total credite/Total active al BC „Victoriabank” S.A. în anul 2010-2014.

Analizând evoluția ponderii activității de creditare în totalitatea operațiunilor bancare putem menționa o evoluție pozitivă a indicatorului respectiv în decursul anilor 2010-2012. Creșterea semnificativă până la 59,67% în anul 2012 semnifică o majorare a contractelor de credite încheiate de bancă. Anul 2011 este unul de succes, indicatorul respectiv înregistrând o creștere de 2,2 puncte procentuale față de anul precedent. Putem spune că acesta se datorează unui management eficient, flexibil situației economice din țară, care a susținut acordarea creditelor sub diverse aspecte în scopul ameliorării situației de stagnare a domeniului economic. În anul 2013, comparativ cu cel precedent indicatorul respectiv s-a diminuat cu 2.26 puncte procentuale, iar în perioada anului 2014, ponderea activității de creditare în total active a înregistrat cota de 47,06%, diminuîndu-se față de anul precedent 2013 cu 10,35 p.p. ceea ce denotă că volumul creditelor acordate s-a diminuat.

În activitatea de zi cu zi instituțiile bancare urmăresc atât extinderea portofoliului de credite cât și menținerea și maximizarea calității lui. Uneori însă, creditele clasificate inițial standarde, treptat sub influența unor factori pot ajunge drept credite dubioase sau compromise. Dat fiind caracterul imperfect al acestora, ele pot deveni uneori nerecuperabile, ceea ce conduce la rezultate nefaste pentru bancă, de aceea creditarea necesită un control riguros atât preliminar acordării creditului cât și după contractarea acestuia.

Evoluția creditelor neperformante înregistrate în portofoliul de credite al BC „Victoriabank” S.A. va fi reprezentată în figura 2.2.2.

Sursa: elaborat de autor în baza rapoartelor anuale și a dărilor de seamă trimestriale ale BC”Victoriabank” S.A. [online]. [citat 20.03.15] Disponibil:http://victoriabank. md /ro/dariseama/

Fig. 2.2.2. Analiza portofoliului de credite la BC „Victoriabank” S.A. în anul 2010-2014

Deoarece indicatorul respectiv caracterizează negativ activitatea de creditare, managerii bancari stimulează tendința de diminuare a acestuia, ceea ce s-a realizat în anul 2011 comparativ cu anul precedent, astfel din datele prezentate mai sus observăm ca în anul 2011 cota creditelor neperformante s-a diminuat cu 2,75 p.p. față de anul precedent 2010. Respectiv, putem vorbi despre o îmbunătățire nesemnificativă a portofoliului de credite în această perioadă. Începînd cu anul 2011 acest indicator are o tendință negativă de creștere, majorîndu-se de la 10,43% în anul 2011 pînă la 12,97% în anul 2013 sau cu 2,54 p.p. aceasta sugerează o înrăutățire a calității gestiunii portofoliului de credite al BC ”Victoriabank” S.A. Este de menționat faptul că acesta necesită o atenție deosebită în cadrul procesului de creditare precum și ulterior acordării creditelor întrucât o majorare a lui va determina înrăutățirea situației portofoliului de credite al băncii. Anul 2014 putem afirma că este unul de succes, astfel cota creditelor neperformante în total portofoliul de credite s-a diminuat cu 1,61 p.p. comparativ cu anul precedent 2013.

Un alt indicator ce denotă calitatea gestiunii riscul portofoliului de credite în scopul asigurării stabilității băncii, îl constituie ponderea creditelor neperformante în totalul activelor deținute de bancă, evoluția în dinamică a indicatorului respectiv este reprezentătă în figura 2.2.3.

Sursa: elaborat de autor în baza rapoartelor anuale și a dărilor de seamă trimestriale ale BC”Victoriabank” S.A. [online]. [citat 20.03.15] Disponibil:http://victoriabank. md /ro/dariseama/

Fig. 2.2.3. Evoluția creditelor neperformante înregistrate la BC „Victoriabank” S.A. în anul 2010-2014

Ponderea creditelor neperformante în total active ne arată nivelul de risc la care este supusă banca, dar și calitatea activelor acesteia. În anul 2011 ponderea creditelor neperformante a înregistrat cota de 6,19%, diminuîndu-se cu 1.34 p.p. comparativ cu anul precedent 2010. Majorarea ponderii creditelor neperformante în total active bancare în perioada 2011-2013 de la 6,19% pînă la 7,45%, respectiv cu 1,6 p.p. a fost determinată de majorarea volumului creditelor neperformante, care s-a majorat de la nivelul 499481 mii lei pînă la nivelul de 867559 mii lei (vezi figura 2.2.4) precum și de ritmul de creștere mai accentuat al creditelor neperformante comparativ cu cel al activelor bancare. Astfel dacă în 2013, volumul activelor bancare crescuse față de anul 2012 doar de 1,15 ori, atunci volumul creditelor neperformante au crescut mai semnificativ, acestea s-au majorat de 2,31 ori.

Respectiv, putem afirma că este nevoie o muncă mai spornică a secției credite în scopul diminuării pe diverse căi a volumului creditelor neperformante, ceea ce s-a realizat in perioada anului 2014, astfel ponderea indicatorului respectiv s-a diminuat cu 2,09 p.p. si a atins cota de5,36%, comparativ cu anul precedent 2013, ceea ce denotă că s-au redus volumul creditelor neperformante.

Sursa: elaborat de autor în baza rapoartelor anuale și a dărilor de seamă trimestriale ale BC”Victoriabank” S.A. [online]. [citat 20.03.15] Disponibil:http://victoriabank. md /ro/dariseama/

Fig. 2.2.4. Evoluția activelor și creditelor neperformante în anul 2010- 2014.

Instituțiile bancare ce participă în procesul de creditare sunt influențate de anumite evenimente interne și externe. De aceea, chiar și în cazul unei politici de creditare perfecte sunt inevitabile anumite pierderi la credite deoarece pot influența anumiți factori externi precum apariția unor dezechilibre, disfuncționalități în cazul trezoreriei, al gestiunii întreprinderii agentului economic, etc.

Tendința de minimizare a riscului de credit se axează atât pe analiza detaliată a solicitantului de credite și monitorizarea creditelor acordate, cât și pe crearea în cadrul băncii a unui fond de risc care să devină drept suport pentru creditele care, în diferite circumstanțe, devin a fi nefavorabile băncii. Important este ca procesul de formare a acestui fond de risc să fie axat, inevitabil, pe calcule bine efectuate în cadrul băncii, pentru a nu eschiva de la principiul prudenței bancare.

Provizioanele specifice de risc se determină numai pentru angajamentele bilanțiere ale clientului. Calculul volumului necesar de provizioane se realizează pe fiecare contract de credit în parte, funcție de categoria finală de clasificare a clientului.

Astfel, reducerile pentru pierderi la credite sunt dimensionate preliminar apariției creditelor neperformante, după efectuarea unor prognoze bancare în domeniul riscului asumat de bancă.

Evaluarea riscului este un domeniu care a devenit extrem de important în societatea economică de astăzi. Acesta poate avea un impact considerabil asupra valorii băncii, atât un impact în sine sub forma pierderilor directe suportate, cât și un impact indus cauzat de efectele asupra clientelei, personalului, partenerilor și chiar asupra autorității băncii.

Pentru a aprecia nivelul stabilității portofoliului de credite managerii din cadrul băncii aplică în calcul gradul global de expunere la risc a portofoliului de credite. Conform reglementărilor BNM acesta nu trebuie să depășească limita de 20% în cadrul băncilor comerciale autohtone. În practica internațională fondul de risc global nu trebuie să depășească 15%, deoarece portofoliul de credite va deveni suprariscant. Dacă acest indicator se va încadra în limitele de 10-15% aceasta va desemna expunerea portofoliului de credite la un grad sporit de risc, pe când limitele de 5-10% îl va aprecia cu un risc acceptabil, iar până la 5% portofoliul va fi sigur.

Încadrarea în limitele admisibile atât pe plan național cât și pe plan internațional a valorii indicatorului respectiv denotă tenacitatea cu care sunt gestionate resursele bancare creditare ale BC ”Victoriabank” S.A. Acesta se determină a fi unul eficient conform cerințelor BNM și unul cu un ris acceptabil în conformitate cu reglementările pe plan internațional.

Evoluția indicatorului respectiv în cadrul BC „Victoriabank” S.A. în decursul anilor 2010-2014 este reprezentată conform figurii 2.2.5.

Sursa: elaborat de autor în baza rapoartelor anuale și a dărilor de seamă trimestriale ale BC”Victoriabank” S.A. [online]. [citat 20.03.15] Disponibil:http://victoriabank. md /ro/dariseama/

Fig. 2.2.5. Evoluția fondului de risc la BC „Victoriabank” S.A. în anul 2010-2014

Conform analizei evoluției gradului global de expunere la risc în cadrul BC ”Victoriabank” S.A. putem menționa faptul că banca se încadrează în limitele impuse de BNM, ceea ce demonstrează faptul că aceasta își poate recupera pierderile apărute în urma contractării creditelor nefavorabile pe baza fondului de risc creat, dar totuși este posibilă afirmarea faptului că portofoliul de credite are un risc acceptabil pentru bancă. În anul 2011 observăm o micșorare pozitivă a gradului de expunere la risc de la 8,77% la finele anului pînă la 6,93% în 2011.

De asemenea se observă o evoluție cantitativă a acestui indicator pe parcursul anilor 2011-2014, majorându-se de la 6,93% până la 11,33% sau cu 4,4 p.p comparativ cu anul 2010, însă acest fapt nu este motiv de alarmă pentru bancă, întrucât în prezent nu s-a ajuns în pragul limitelor acestui indicator.

În ansamblu portofoliul de credite al BC „Victoriabank” S.A. din punct de vedere a gradului de risc ce-l comportă se apreciază a fi de o calitate bună.

Concomitent putem compara creditele neperformante cu Capitalul Normativ Total pentru a afla punctual critic pentru riscurile din activitatea de creditare. Pin urmare, ponderea acestui indicator este reprezentată în figura 2.2.6.

Sursa: elaborat de autor în baza rapoartelor anuale și a dărilor de seamă trimestriale ale BC”Victoriabank” S.A. [online]. [citat 20.11.14] Disponibil:http://victoriabank. md /ro/dariseama/

Fig. 2.2.6. Evoluția creditelor neperformante la BC „Victoriabank” S.A. în anul 2010-2014

După cum observăm în diagrama de mai sus, în ceea ce priveste valoarea creditelor neperformante comparată cu CNT, în anul 2011 s-a diminuat cu 9,60 p.p., înregistrînd valoarea de 51,86% față de anul precedent 2010. În decursul anilor 2011-2013 ponderea acestui indicator s-a majorat semnificativ cu 34,66 p.p și depășește limita de 50% stabilită de BNM, ceea ce semnifică o calitate joasă a activelor, iar banca trebuie sa ia măsuri privind ameliorarea situației create.

În acest scop, banca trebuie să tindă să diminueze creditele neperformante, respectiv să majoreze creditele performante, minimizarea riscului de credit este una din sarcinile prioritare a băncii, ceea ce s-a reusit parțial în perioada anului 2014, unde indicatorul respectiv s-a diminuat cu 28,91 p.p., înregistrînd cota de 57,61%, însă la fel depășeste limita de 50% stabilită de BNM, astfel este necesar ca banca în continuare sa ia măsuri pentru a ameliora situația existentă.

Existența acestor indicatori nu poate fi evitată totalmente, întrucât activitatea de creditare este una atât aducătoare de profit cât și riscantă, de aceea esențial este ca aceștia să nu înregistreze valori mari și să aibă o tendință permanentă de diminuare comparativ cu portofoliul de credite, volumul căruia ar trebui să aibă o tendință de majorare. O altă analiză utilă a calității portofoliului de credite este evaluarea evoluției creditelor neperformante în comparație cu portofoliul ce credite. În figura 2.2.7. v-om urmări dinamica creditelor expirate în total portofoliul de credite pe perioada anilor 2010-2014.

Sursa: elaborat de autor în baza rapoartelor anuale și a dărilor de seamă trimestriale ale BC”Victoriabank” S.A. [online]. [citat 20.03.15] Disponibil:http://victoriabank. md /ro/dariseama/

Fig. 2.2.7. Evoluția creditelor expirate la BC „Victoriabank” S.A. în anul 2010-2014

Indicatorul respectiv reflectă calitatea portofoliului de credite în legătură cu creditele expirate. Observăm că în perioada anului 2011 acesta a avut o tendință pozitivă de scădere cu 4,60 p.p. comparativ cu anul precedent 2010, ceea ce denotă o gestiune eficientă a creditelor expirate. Totodată, începînd cu anul 2011, indicatorul respectiv s-a majorat de la 3,99% pînă la 15,90% sau cu 11,91 p.p. în perioada anului 2013, însă nu depășește limita de 20% din totalul portofoliului de credite al băncii, astfel putem menționa o calitate relativ bună a managementului portofoliului creditar. Ulterior avînd o tendință pozitivă de scădere în anul 2014, cu 0,24 p.p.

Analiza calității portofoliului de credite format de BC „Victoriabank” S.A. pe orizontul de timp 2010-2014 ne permite s-a o apreciem ca fiind bună, deși am observat o majorare a nivelului de risc de credit, totuși aceste devieri nu sunt semnificative, și nu depășesc limitele prudențiale. BC „Victoriabank” S.A. participă activ la creditarea economiei Republicii Moldova. De aceea, chiar și în cazul unei politici de creditare perfecte sunt inevitabile anumite pierderi la credite. Banca nu intenționat acordă credite nefavorabile, însă o parte din credite pot deveni nefavorabile în viitor. Banca conștientizează că reputația ei poate fi subminată în urma majorării cotei creditelor problematice, iar aceasta poate, la rândul său, să influențeze asupra poziției băncii pe piața resurselor creditare.    Banca își pune scopul de a respecta permanent normele stabilite de către Banca Națională a Moldovei în vederea limitării riscului de creditare (datoria maximă a unui grup de persoane, ce activează în comun, a persoanelor afiliate și lucrătorilor băncii, raportul sumei datoriilor nete la creditele acordate la zece persoane, care constituie după mărime primele datorii nete, la portofoliul de credite, etc.

III. RECOMANDĂRI CU PRIVIRE LA ÎMBUNĂTĂȚIREA GESTIUNII RISCULUI
DE CREDIT

3.1. Identificarea problemelor privind gestiunea riscului de credit

3.3. Propuneri privind îmbunătățirea gestiunii riscului de credit în cadrul băncii

Riscul de credit reprezintă cea mai periculoasă categorie de riscuri bancare, întrucât se infiltrează la nivelul unei game largi de servicii și expuneri. În ultimii ani, am fost martorii unei intensificări a impactului negativ al acestui risc pe plan internațional, în timp ce, pentru economiile în tranziție, potențialul său de producere se poate spune că este supradimensionat de evoluțiile financiare fluctuante ale societăților comerciale și gradul mare de îndatorare al acestora.

Prima cerință pentru gestionarea cu succes a riscului de creditre constă în existența unei „culturi” solide în acest domeniu, concept indefinibil ca atare, dar care încorporează raționamentele filosofale ale managementului bancar.

De regulă, garanțiile nu sunt un substituent pentru analiza de fond a afacerilor și perspectivelor unui client, pentru identificarea corectă a mijloacelor sale de rambursare a împrumutului. În completarea informațiilor standard utilizate la analiza acordării unui credit, o deosebită importanță revine specificării limitelor de facilități ( expunerea maxim recomandată) și încadrarea clientului într-o anumită categorie de creditare ( care prin definiție implică determinarea ratei anticipate de pierdere la nivel de portofoliu). Expunerile trebuie clasificate după perioada rămasă până la scadență, având în vedere relația potrivit căreia cu cât acestea sunt mai mari, cu atât este mai mare potențialul de volatilitate, incertitudinea veniturilor și deci riscul. În scopul monotorizării și stabilirii de limite, expunerile de credite se recomandă a fi măsurate prin suma maximă supusă riscului, ceea ce corespunde mai exact practicilor contabile actuale.

Una dintre disciplinele de bază ale gestionării riscurilor bancare o constituie managementul portofoliului, teză care, deși demonstrată practice, abia acum începe să câștige teren în planul elaborărilor teoretice. Opțiunea de a deține un portofoliul de active, și nu un singur active, are ca motivație reducerea riscurilor prin diversificare, fără a determina o reducere similară a profitului. Un portofoliu eficient asigură o anumită rată de profit cu minimum de risc posibil sau un nivel specificat de risc pentru o rată maximă de profit. Principiul funcțional al managementului portofoliului constă în diversificarea riscului, realizată printr-o serie de tehnici analitice, cum ar fi: analiza sectorială, clasificarea și scoringul creditelor, ratingul de țară.

Structura portofoliului pe componente puternic corelate negativ reprezintă o modalitate de reducere a riscului, prin contrabalansarea unei pierderi cu surplusul obținut în altă parte. Această regulă nu este valabilă însă în cazul riscului de creditare, deoarece pierderile neanticipate nu pot fi compensate prin plăți suplimentare ale altui client. În general, majoritatea componentelor unui portofoliu de credite tind să se coreleze pozitiv.

Datorită ponderii semnificative ce revine creditelor în portofoliul băncilor comerciale, putem conchide că riscurile asociate acestora trebuie să focalizeze, în mod deosebit, atenția managerilor bancari. Cunoscând că riscul poate fi identificat, evaluat, monotorizat și diminuat, dar niciodată eliminat, pentru a se proteja, băncile trebuie să dezvolte un set de politici generale (în funcție de prevederile legale și reglementările băncii centrale), politici specifice( în raport de strategia de dezvoltare a băncii) și politici sectoriale ( limite de expunere pe ramuri și sectoare de activitate, pe zone și unități teritoriale). Principalele măsuri care ar trebui adoptate pentru prevenirea riscului de creditare considerăm că sunt următoarele:

acordarea creditelor să se bazeze în primul rând pe analiza viabilității și realismului afacerilor, în vederea identificării și evaluării capacității de plată a clienților, respectiv de a genera venituri și lichidități ca principală sursă de rambursare a creditului și de plată a dobânzii. Determinarea capacității de plată se face și prin analiza aspectelor financiare și nefinanciare ale afacerilor din perioada expirată și din cea prognozată. Activitatea de creditare trebuie să fie avantajoasă atât pentru bancă, cât și pentru clienți, care, valorificând creditele, să își dezvolte afacerile și să poată astfel să-și ramburseze împrumutul și să-și achite dobânzile;

creditele trebuie să fie în toate cazurile garantate cu colaterale cash sau non-cash, iar volumul minim al garanțiilor constituite trebuie să acopere datoria maximă a împrumutului către bancă ( credit+ dobânzi), un rol extreme de important revenind modului în care banca își stabilește criteriile de acceptare a diferitelor tipuri de garanții. Subliniem însă, încă o dată, că principiul prevalent la acordarea creditelor rămâne acela că prima sursă de rambursare o constituie capacitatea clientului de a genera un cashflow pozitiv, garanțiile material plasându-se pe un loc secundar;

pentru reducerea riscurilor, se impune analiza periodic și exigentă a calității portofoliului de credite, de dorit la intervale cât mai scurte de timp, precum și constituirea de provizioane și rezerve pentru acoperirea eventualelor pierderi. De asemenea, una din opțiunile imediate ale managerilor bancari poate fi asigurarea creditelor împotriva riscului de neplată la instituții specializate (Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru întreprinzătorii privați, Fondul de Garantare a Creditului Rural, Eximbank, societăți de asigurare-reasigurare);

dispersia riscului de creditare se poate realiza prin sindicalizarea împrumuturilor mari cu alte societăți bancare ( românești și/sau străine), precum și prin diversificarea bazei de clienți și a tipurilor de credite practicate. Recomandăm în acest context acordarea cu prioritate a creditelor pe obiect, în defavoarea celor globale de exploatare, precum și promovarea creditelor de consum pentru populație;

în scopul evitării pericolului de concentrare excesivă a creditelor față de o anumită ramură de activitate, considerăm că este necesară stabilirea unor limite de expunere, pe baza elaborării de modele proprii de analiză tip scoring, în funcție de indicatorii relevanți pentru evaluarea performanțelor sectoriale. Astfel de indicatori ar putea fi, de exemplu: volumul creditelor restante și ponderea acestora în total credite angajate; dobânzile restante; calitatea portofoliului de împrumuturi și volumul provizioanelor specific de risc; rentabilitatea ramurii în raport cu volumul creditelor angajate de unitățile cu pierderi; ponderea creditelor acordate sectorului privat în total ramură. Alături de expunerile pe ramuri economice, expunerile față de principalii clienți ai băncii trebuie să facă, de asemenea, obiectul unei supravegheri permanente.

Un ultim aspect demn de reținut în contextul concluziilor de față, fără a-i eclipsa însă semnificația deosebită pentru un real management al riscurilor bancare, se referă la necesitatea consolidării continue a capitalurilor proprii, preponderent pe seama creșterii profiturilor. Apreciem că, pentru desfășurarea unei activități normale de către băncile care operează în economiile de tranziție, acestea ar trebui să urmărească realizarea unui indice de adecvare a capitalului de minimum 15-17%, în condițiile creșterilor de capital cu cele ale activelor riscante.