Reclamantul Si Curtea Europeana a Drepturilor Omului

CUPRINS

INTRODUCERE

1. MECANISMUL EUROPEAN DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI

1.1. CEDO – primul instrument european de protecție a drepturilor omului

1.2. Instituțiile Jurisdicționale Europene

1.3. Controlul jurisdicțional european inițial

1.4. Modificările aduse prin Protocolul nr.11

2. RECLAMANTUL ȘI CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

2.1. Condițiile de sesizare a Curții Europene a Drepturilor Omului

2.2. Epuizarea căilor de recurs interne

2.3. Termenul de 6 luni

2.4.Cererea inadmisibilă

2.5. Cererea individuală

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost precedată de Declarația Universală a Drepturilor Omului și de Declarația Americana a Drepturilor și Îndatoririlor Omului.

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertarilor Fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la Roma la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953. De la intrarea în vigoare a Convenției, dezvoltări importante au intervenit ca urmare a adoptării unui număr de treisprezece protocoale adiționale. Protocoalele 1, 4, 6, 7, 12 și 13 au adăugat drepturi și libertăți celor consacrate de convenție. Protocolul 2 a conferit Curții puterea de a emite avize consultative. Protocolul 9 a deschis petiționarilor individuali posibilitatea de a-și prezenta cauza în fața Curții, sub rezerva ratificării instrumentului respectiv de către statul acuzat și a acceptării de către un Comitet de filtrare. Protocolul 11 a restructurat mecanismul de control. Dispozițiile acestui Protocol au asigurat creșterea noului sistem, în special prin aceea că a permis accesul direct în fata Curții al persoanelor fizice și juridice aflate sub jurisdicția statelor contractante. Celelalte Protocoale se refereau la organizarea instituțiilor înființate de Convenție și la procedura de urmat în fața acestora.

Actualitatea temei de investigație. La 1 octombrie 2009 a intrat în vigoare Protocolul nr. 14bis cu privire la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Protocolul nr. 14bis urmărea eficientizarea activității Curții Europene a Drepturilor Omului, în contextul creșterii numărului de cauze pe rolul acesteia. Acest Protocol, care includea două proceduri specifice  privind numărul de judecători care examinează cererile și decide cu privire la admisibilitatea lor în fond, a fost aplicat ca o măsura temporară până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14.

La 18 și 19 februarie 2010, în cadrul președinției Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, Elveția a organizat o Conferință Ministerială la Interlaken cu scopul de a stimula reformarea Curții Europene a Drepturilor Omului

Lucrările Conferinței s-au finalizat prin adoptarea unei declarații a reprezentanților celor 47 de state membre la CoE. Potrivit acestei declarații, este necesar de a stabili o balanță echitabilă între cauzele noi care sunt depuse la Curtea EDO și cele înregistrate deja și de a reduce volumul celor aproximativ 120,000 de cereri într-un mod care să garanteze examinarea într-un termen rezonabil a cererilor noi. Suplimentar, a fost decis că trebuie să fie îmbunătățită implementarea la nivel național a hotărârilor Curții EDO și că Comitetul de Miniștri trebuie să garanteze o supraveghere efectivă a acestui proces de implementare.

Scopul si obiectivele cercetării. În continuare vom examina căile parcurse de mecanismul creat prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului atenționând cu precădere asupra funcționalității sistemului dat. Vom încerca să delimităm rolul instanței europene în calitate de creator al jurisprudenței care, este ansamblul hotararilor definitive pronuntate de catre un organ jurisdictional (european sau national), iar justitiabilitatea reprezinta capacitatea normelor de garantare a drepturilor persoanei de a fi suficient de concrete pentru a putea da efectivitate enuntului normativ in cazul unor imprejurari specifice prin care a trecut persoana care se considera victima a violarii drepturilor omului. Hotararile CEDO constituie un model de interpretare si aplicare a legii prin claritatea si coerenta rationamentelor, prin consecventa si predictibilitatea interpretarii normelor ce consacra drepturile si libertatile fundamentale pe care le are fiecare cetatean Prin urmare, vom pune în valoare scopul Convenției care este de a atribui indivizilor scopuri reale, cu alte cuvinte drepturi cu un conținut material și nu doar simple garanții formale.

Importanța teoretică și valoarea aplicativă. Prezenta lucrare va purta un caracter și practic teoretic și va fi axată pe studierea căilor parcurse de reclamanți în vederea sesiyării Curții Europene a drepturilor Omului. Astfel, vom încerca să distingem caracterul subsidiar în cadrul ordinii juridice a Convenției sub două aspecte: ca un concept procedural sau funcțional, semnificând faptul că, înainte de a apela la instituțiile Convenției, orice reclamant trebuie să fi adresat plângerea sa tuturor acelor instituții naționale care ar putea oferi un remediu eficient și adecvat în împrejurările cauzei; ca și concept material sau de fond, înseamnând că atunci când aplică dispozițiile Convenției, instanța europeană trebuie să acorde, oricând este necesar, respectul cuvenit acelor trăsături juridice și factuale care caracterizează viața societății în statul în cauză.

Metodologia cercetării. În scopul realizării obiectivului de cercetare propus vom folosi în cadrul investigației mai multe metode de cercetare ca: metoda istorică, inductivă, deductivă, comparativă, logică etc. În afară de acesta, lucrarea face trimitere la bogata jurisprudență a Curții europene a Drepturilor Omului cu precădere în privința statului Republica Moldova, care prin eficiența sa a susținut din punct de vedere practic opera valoroasă teoretică cu privire la drepturile omului. Studiul dat este bazat pe metoda istorică, comparativă, deductivă etc.

Structura tezei. Lucrarea este compusă din introducere care reflectă scopul investigației, două capitole fiecare din ele având ca scop punerea în evidență a acelor factori care prin acțiunea lor au contribuit la perfecționarea procedurilor în fața Curții Europene a Drepturilor Omului în scopul garantării cât mai eficace tuturor persoanelor a drepturilor și libertăților consacrate în Convenție.

Capitolul I se raportă la condițiile de creare a mecanismului european de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale.

Capitolul II este consacrat procedurii desfășurate în fața Curții Europene a Drepturilor Omului în conformitate cu schimbările aduse de Protocolul nr.11 la Convenție.

În încheiere sunt prezentate concluziile la prezenta lucrare.

1. MECANISMUL EUROPEAN DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI

CEDO – primul instrument european de protecție a drepturilor omului

Încă de la constituirea Consiliului Europei, principiul respectării drepturilor omului a fost una dintre pietrele de temelie ale organizației. În timpul unei reuniuni de la Haga din 1948, Congresul Europei a fost catalizator pentru crearea Consiliului Europei prin adoptarea unei rezoluții având următorul conținut:

Congresul:

– Apreciază ca Uniunea sau Federația ce va lua naștere trebuie sa rămână deschisă către toate națiunile europene cu o guvernare democratica care se vor angaja să respecte o Cartă a drepturilor Omului;

– Hotărăște sa creeze o Comisie pentru imediata îndeplinire a dublei sarcini de a redacta această cartă și de a enunța normele cărora un Stat trebuie sa i se conformeze pentru a merita numele de democrație.

– Orice membru al Consiliului Europei recunoaște principiul supremației dreptului și principiul în virtutea căruia orice persoana aflată sub jurisdicția sa trebuie să se bucure de drepturile omului și de libertățile fundamentale [33, p. 78].

Consiliul Europei are convingerea că drepturile omului sunt universale, indivizibile și fundamentale pentru toate societățile democratice.

El protejează aceste drepturi:

întărind solidaritatea europeană și garantând respectul indivizilor, a libertăților lor civile și politice, a drepturilor lor sociale, economice și culturale prin intermediul unor sisteme eficace de control și protecție;

identificând noile amenințări asupra drepturilor omului și demnității umane;

sensibilizând publicul și promovând educația în domeniul drepturilor omului în școli, universități și cercuri profesionale.

Numeroase alte dispoziții din Statutul Consiliului Europei subliniază importanța drepturilor omului și articolul 8 stipulează chiar că grave încălcări ale drepturilor omului și ale libertăților fundamentale justifică suspendarea sau excluderea unui stat membru al Consiliului Europei. Statutul a fot semnat la 5 mai 1949[33, p. 25]. Întocmirea unei carte a drepturilor omului a constituit o prioritate absolută pentru noul Consiliu și la numai 18 luni după adoptarea Statutului, cele zece state membre semnau la 4 noiembrie 1950 Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, convenție ce a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu a apărut dintr-un vid juridic; ea a fost precedata atât de Declarația Universală a Drepturilor Omului cât și de Declarația americană a drepturilor și îndatoririlor omului. Declarația Universala ocupă, de fapt, un loc deosebit în Preambulul Convenției Europene. Tot astfel, nu ar trebui subapreciată importanța textului european în cadrul protecției drepturilor omului la nivel International. În Preambulul său, Convenția enunță într-adevăr principii importante: „Bazele justiției și a păcii în lume a căror menținere se sprijină în mod esențial pe un regim cu adevărat democratic pe de o parte, și, pe de altă parte, pe o concepție comună și un respect comun al drepturilor omului din care decurg acestea” [4].

Guvernele statelor europene însuflețite de același spirit – și posedând un patrimoniu comun de idealuri și de tradiții politice – de respectarea libertății și de supremația dreptului (sunt hotărâte) să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a unora dintre drepturile enunțate în Declarația Universală. Exista în acest text termeni nedefiniți juridic: pace, regim democratic, respect comun.

Preambulul, se observă, formulează noțiunea de democrație politică ce nu figurează în Statutul Consiliului Europei. Tot la fel de important este și accentul pe care Parlamentul îl pune pe garantarea colectivă a drepturilor omului.

Convenția Europeană a fost primul instrument International ce se referă la drepturile omului având ca scop protecția unui larg evantai de drepturi civile, care, pe de o parte îmbracă forma unui tratat ce aduce din punct de vedere juridic constrângeri pentru înaltele Părți Contractante, iar pe de altă parte instaurează un sistem de control asupra aplicării drepturilor de nivel intern. Cea mai profunda contribuție a sa se regăsește probabil în dispoziția din articolul 25 în conformitate cu care ”o Înaltă Parte Contractantă poate accepta controlul Comisiei Europene a drepturilor Omului în cazul când procedura este pornită de un individ și nu de către Stat”[4]. Succesul Convenției poate fi dimensionat prin recunoașterea de către toate Înaltele Părți Contractante a acestui drept de recurs individual.

Cutezanța inovatoare a acestei Convenții, cea mai importantă a Consiliului Europei, a fost aceea a stabilirii unui sistem internațional permanent de protecție care să permită, pentru prima dată, transpunerea efectivă în practică a drepturilor omului. În baza acestei Convenții, intrată în vigoare în 1953, statele părți garantează drepturile fundamentale, civile și politice, caracteristice statului de drept, nu doar propriilor cetățeni ci și tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor. Statele și persoanele fizice pot sesiza Curtea, organ instituit prin Convenție, dacă se consideră victimele unei încălcări de către statele contractante a drepturilor garantate de Convenție. Aceasta nu este, totuși, inclusă obligatoriu în sistemul tă, pentru prima dată, transpunerea efectivă în practică a drepturilor omului. În baza acestei Convenții, intrată în vigoare în 1953, statele părți garantează drepturile fundamentale, civile și politice, caracteristice statului de drept, nu doar propriilor cetățeni ci și tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor. Statele și persoanele fizice pot sesiza Curtea, organ instituit prin Convenție, dacă se consideră victimele unei încălcări de către statele contractante a drepturilor garantate de Convenție. Aceasta nu este, totuși, inclusă obligatoriu în sistemul juridic național al fiecărui stat. Teoria dreptului internațional potrivit căreia drepturile omului au un caracter fundamental care le plasează deasupra legislațiilor și practicilor suverane, își găsește, de asemenea, validarea.

Astfel, aceasta reprezintă un tratat internațional prin intermediul căruia statele membre ale Consiliului Europei doresc să garanteze anumite drepturi și libertăți fundamentale tuturor acelora care se află în jurisdicția lor. Două organisme independente au fost înființate inițial pentru a verifica respectarea drepturilor garantate de Convenție: Comisia Europeană a Drepturilor Omului (1954) și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (1959).

Pentru a fi îndeplinite dezideratele unei noi Europe mai mari, statele au decis cu ocazia Summit-ului de la Viena din 1993 să creeze o nouă Curte Europeană a Drepturilor Omului, care să înlocuiască fostul sistem pe două nivele. Convenția reprezintă prima încercare de succes care vizează protecția unui număr de drepturi și libertăți stabilite de Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Națiunile Unite în 1948. Convenția a devenit un model pentru alte sisteme ale lumii, în special pentru Convenția americană a drepturilor omului. Convenția stă la baza realizării singurului mecanism de control permanent și independent din Europa, care asigură respectarea unei game largi de drepturi fundamentale (predominant civile și politice) de către state [31, p.80]. Importanța Convenției rezultă nu numai din multitudinea drepturilor incluse cât și ca urmare a mecanismului de protecție înființat în Strasbourg, care examinează pretinsa încălcare a drepturilor omului și asigură respectarea de către state a obligațiilor survenite ca urmare a aplicării Convenției. Statele contractante au obligația să asigure ca fiecare persoană aflată în jurisdicția lor, indiferent de sex, rasă, naționalitate, origine etnică, etc. să se poată bucura de drepturile și libertățile prevăzute de Convenția europeană a drepturilor omului.

Convenția este un instrument juridic însoțit de un organ de control: Curtea europeană a drepturilor omului. Curtea nu poate să acționeze din proprie inițiativă, ci doar la cererea unei persoane (sau grup de persoane sau chiar organizații neguvernamentale) – cererea individuală sau a statelor părți la Convenție – cererea interstatală. Curtea funcționează independent de jurisdicțiile statelor părți la Convenție, pentru care nu reprezintă un tribunal de ultimă instanță, ci o jurisdicție care interpretează dreptul sau practica internă contestate exclusiv din punctul de vedere al compatibilității sale cu Convenția. Curtea verifică dacă, în circumstanțele cazului respectiv, există sau nu o încălcare a dispozițiilor Convenției. Statele membre au obligația să se conformeze deciziilor sale. Acest mecanism se află într-o permanentă evoluție și o mare parte din vitalitatea Convenției rezultă din interpretarea sa de către Curte.

Din momentul intrării în vigoare a Convenției și până în prezent, numărul Părților contractante aproape s-a triplat. Pentru a face față volumului de muncă în creștere care a rezultat, a devenit imperativă reducerea numărului de cazuri aflate pe rolul Curții și a duratei procedurii. Raționalizarea necesară dispozitivului s-a făcut în spiritul menținerii unui nivel ridicat de protecție și cu obiectivul îmbunătățirii accesibilităþii individului la acest mecanism. Procedura acestei reforme este reglementată printr-un protocol adițional la Convenție, Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998. Convenția, așa cum a fost modificată de Protocolul menționat, instituie o nouă Curte permanentă, născută din fuziunea celor două organe de control inițiale, fosta Comisie și fosta Curte. Dreptul de recurs individual este de acum înainte recunoscut automat și jurisdicția Curții este obligatorie pentru toate statele contractante. Comitetul de Miniștri își păstrează rolul său de control al executării deciziilor, dar nu mai are competența pe care o avea, în anumite circumstanțe, de a se pronunța pe fond asupra cererilor individuale. Revine statului condamnat să ia măsurile necesare pentru a remedia consecințele încălcării reținute în sarcina sa. În cazul în care dreptul său intern nu permite o reparație totală a consecințelor încălcării, Curtea îl poate condamna la plata unei indemnizații financiare către partea lezată. Pentru a evita repetarea încălcării Convenției și a consecințelor sale, statele sunt în general obligate să își modifice legislaþia și practicile de o manieră care să garanteze în viitor respectarea dreptului în cauză. În acest caz, decizia Curții produce efecte generale ce depășesc sfera de cuprindere a cazurilor specifice înaintate Curții. Jurisprudența Curții, prin continuitatea și coerența sa, are un efect preventiv, convingând autoritățile naționale, plasate în fața perspectivei unor sancțiuni internaționale, să nu acționeze contrar dispozițiilor Convenției.

1.2. Instituțiile Jurisdicționale Europene

Dintre mecanismele cunoscute pe plan internațional pentru garantarea drepturilor omului mecanismele jurisdicționale și-au dovedit în practică cea mai mare eficacitate. Ele au la bază adoptarea unor instrumente juridice prin care se creează organe cu atribuții jurisdicționale, care au competența să examineze plângerile ce le sunt adresate și să pronunțe o hotărâre care să aibă autoritate de lucru judecat.

Acest tip de mecanism este caracteristic sistemelor regionale de protecție a drepturilor omului, existente pe continentul european – în cadrul Consiliului Europei – și pe continentul american – în cadrul Organizației Statelor Americane – instituite prin Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale (1950) și prin Convenția americană privind drepturile omului (1969) [33, p. 84].

În literatura juridică de specialitate s-a evidențiat precaritatea procedurilor de garantare a drepturilor omului. Se arată că sursa acestei precarități ar fi faptul că nu toate statele sunt de acord cu o conformare pe plan intern la cerințele standardelor internaționale în materia drepturilor omului și astfel, în funcție de concepțiile ideologice dominante, sau de alte elemente relevante în ceea ce privește politica pe care o urmează în acest domeniu, invocă destul de des exclusivitatea competenței suverane pentru a împiedica exercitarea controlului internațional [26, p.74].

În ceea ce privește controlul jurisdicțional, se remarcă, de asemenea, în literatura de specialitate raritatea acestui tip de control. Atunci când se face o astfel de constatare, evident se are în vedere faptul că mecanismele junsdicționale de garantare a dreptunlor omului se întâlnesc numai pe plan regional (european și american), celelalte continente fiind lipsite de acest tip de control [26, p.75].

Este adevarat că o asemenea apreciere are în vedere faptul că din punct de vedere al suprafeței geografice, cât și al numarului populației cuprinse în planul regional în care se exercită acest tip de control junsdicțional, ele reprezintă un procent minoritar, dar și anumite elemente care să încerce să explice existența acestuia în regiunile respective.

Faptul că pentru prima dată o astfel de procedură jurisdicțională apare pe continentul european la foarte puțin timp   de la adoptarea Delarației Universale a Drepturilor Omului, este în principal, rezultatul faptului că al doilea război mondial a avut ca teatru de operații în special Europa, iar unele dintre cele mai grave încălcări ale drepturilor omului și ale libertăților fundamentale s-au produs, atât în perioada premergatoare cât și în timpul desfășurării sale, pe acest continent.

Mecanismul european de garantare a drepturilor omului, are  un caracter complex în exercitarea atribuțiilor sale, acesta, la înființare, avea în vedere activitatea a trei organe care îsi desfășurau activitatea în colaborare, deși aveau natură diferită.

Primul organ care intervenea în procesul de asigurare a respectării drepturilor omului, așa cum prevedea inițial Convenția Europeană a Drepturilor Omului, era Comisia pentru Drepturile Omului. Comisia era un organism important de protecție a drepturilor omului, alcătuită dintr-un numar de membri egal cu acela al statelor. Aceștia erau aleși în mod individual de către Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei potrivit procedurilor Comitetului. Lista de propuneri era alcatuită de Biroul Adunării Parlamentare și, apoi, era supusă Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei pentru a se asigura de o selecție cât mai riguroasă. Mandatul Comisiei era de 6 ani, perioadă suficientă pentru a asigura continuitatea și finalizarea unor cauze supuse Comisiei. Dupa alegere, Comisia își desfășura activitatea pe baza propriului său Regulament, în baza căruia își alegea un Președinte și doi vicepreședinti pe o perioada de trei ani. Sediul Comisiei era în orașul Strasbourg. Lucrările comisiei nu erau publice. Dosarele erau confidențiale, iar ședințele se desfașurau în mod secret, ținând seama de implicațiile fiecărui caz adus în fața acestui organism european [25, p.56].

Aceasta era constituită din câte un reprezentant al tuturor statelor parte la Convenție și care acționau cu titlu individual. Comisia apărea astfel ca un organ independent, cu competențe cvasi judicitare și de conciliere. Aceasta rezultă din faptul că în fața acesteia se derula o procedură complexă, care cuprindea două faze: examinarea admisibilității cererii adresate de către persoana care se considera victimă a violării unui drept recunoscut de Convenție și examinarea cauzei în fond. Din aceste considerente, prima fază era considerată ca fiind judiciară, ea exprimându-se printr-o hotărâre definitivă de respingere sau admitere a cererii, iar faza a doua nu este considerată ca judiciară, intrucât în cazul admisibilității cererii și nesoluționării acesteia pe cale amiabilă, Comisia nu putea decide în cauză, aceasta putând fi înaintată, în anumite condiții, Curții pentru drepturile omului, sau în caz de nesesizare a Curții, Comitetul Miniștrilor al Consiliul Europei se pronunța în cauză pe baza raportului înaintat de Comisie.

Comisia apărea astfel ca un prim organ cu care trebuia să se intâlnească orice cerere referitoare la o încălcare a drepturilor omului prevăzute în Convenție, indiferent dacă această cerere provenea de la un stat parte sau de la o persoană fizică.

Comisia utiliza astfel două categorii de proceduri de investigare a cererilor primite: procedura sumară, specifică situațiilor cand plângerea nu ridica probleme deosebite, fiind destul de evident faptul că ea trebuia declarată inadmisibilă, și procedura în cazul unor plângeri mai dificile, când era necesară o analiză mai complexă [25, p.57].

În timpul examinării cererii, Comisia putea desfășura și o activitate de soluționare amiabilă, ea oferindu-și bunele oficii, iar în caz de reușită se ajungea la stingerea diferendului.

În caz de nerezolvare pe cale amiabilă, Comisia redacta un raport destinat Comitetului Miniștrilor, în care arăta faptele și opinia sa referitoare la faptul dacă a constatat o încalcare a drepturilor petiționarului din partea statului reclamat.

Al doilea organ care intervenea în procesul de solutionare a unei plângeri privind încălcarea unor drepturi reglementate de Convenție este Curtea Europeană a drepturilor Omului. Aceasta este singurul organ jurisdicțional propriu-zis din sistemul existent. A fost creat în anul 1958 și a început să judece, un an mai târziu, în anul 1959. Constituirea Curții a fost considerată a fi necesară pentru a oferi garanțiile pe care le așteaptă europenii în realizarea drepturilor ce le-au fost consacrate.

            Curtea se compune dintr-un numar de judecători egal cu acela al statelor membre. Pe baza unei liste prezentate de statele membre, judecătorii sunt aleși de către Adunarea parlamentară a Consiliului Europei, spre deosebire de procedura folosită în cazul alegerii membrilor Comisiei Europene a Drepturilor Omului.

În cazul plângerilor cu caracter statal, procedura se declanșează în baza art. 24 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar în cazul plângerilor individuale, temeiul juridic al declanșării procedurii îl constituie art. 25 [4]. Evident, era vorba de procedura, mai întâi în fața Comisiei, care avea dreptul să sesizeze Curtea. Atât Comisia Europeană a Drepturilor Omului, cât și Consiliul de Miniștri pot sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Curtea poate fi sesizată și direct de către un Stat-parte la Convenție ori de către statul al cărui cetățean a fost victima unei încălcări sau unor încălcări.

De la constituirea Comisiei Europene a Drepturilor Omului și a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a acumulat o experiență, care a confirmat rolul important al acestor mecanisme în domeniul protecției și garantării drepturilor omului.

Atât Comisia, cât și Curtea Europeana a Drepturilor Omului au acumulat o experiență bogată în domeniul soluționării unor cazuri concrete de încălcare a drepturilor omului în diferite tări europene.

Articolul 46 din Conventie stabilește că statele parti trebuie să accepte printr-o declaratie competența Curtii, aceasta nefiind deci obligatorie. Aceste declarații se pot face sub forma pură și simplă, sub condiția reciprocității din partea anumitor sau mai multor state, sau pentru o anumită perioadă de timp. Se întâlnesc în acest sens situatii diferite, unele state recunoscând competența Curtii pentru perioade mai scurte (3-5 ani) care sunt apoi reînnoite, iar alte state au recunoscut competenta Curții pe perioade nedeterminate. S-a recunoscut în literatura de specialitate un drept pe care l-a avut Comisia de a   reprezenta persoanele care au pretins că li s-au încălcat drepturile [33, p. 196].

Comitetul Miniștrilor era cel de-al treilea organ al Consiliului Europei căreia Convenția îi recunoștea competențe și atribuții și în domeniul garantării drepturilor omului. Acestui organ i se recunoșteau funcții judiciare, prevăzute de art. 32 și 54 din Convenție înainte de modificarea acesteia.

Comitetul Miniștrilor era considerat organ politic de decizie. Uneori se analizează intervenția Comitetului, ca organ politic, într-o procedură quasi-judiciară, fapt  pentru care a fost deseori criticat, încercându-se găsirea unor explicații în situația conjuncturală a Europei din deceniul șase, când adoptarea Convenției Europene a însemnat o revoluție în garantarea jundică a drepturilor omului și când, din considerentul că era posibil ca nu toate statele să recunoască competența junsdicțională a Curții, s-au conferit asemenea competențe Comitetului Miniștrilor, pentru a se asigura respectarea drepturilor omului pe cale politica.

Considerăm că este un punct de vedere care poate fi acceptat în contextul situației Europei postbelice, dar, în același timp, ne raliem opiniei conform căreia sistemul Consiliului Europei, deși era cel mai avansat dintre toate sistemele existente, nu era lipsit de imperfecțiuni, fapt care a dus la numeroase critici, iar în cele din urmă a determinat necesitatea reformării sale. În acest sens s-a acționat tot mai mult pentru crearea unui singur organ în locul Comisiei și Curtii, care se aprecia că va fi mai eficient, având în vedere și situatia care se prevedea, respectiv de extindere a Consiliului Europei prin numirea fostelor state socialiste, din partea cărora se estima primirea unui număr apreciabi de plângeri.

1.3. Controlul jurisdicțional european inițial

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea Europeană) a fost instituită prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția Europeană) din 4 noiembrie 1950. Mecanismul inițial de control prevăzut de Convenția Europeană a fost modificat de câteva ori.

În forma sa existentă până la 1 noiembrie 1998 (intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenția Europeană) mecanismul de protecție a drepturilor omului presupunea existența a trei organe de supraveghere: Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia Europeană), Curtea Europeană și Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei (Comitetul de Miniștri).

Comisia Europeană era un organ judiciar investit cu rolul de „filtrare” a cererilor. Ea se pronunța asupra admisibilității (întrunirea condițiilor formale) cererilor, stabilea circumstanțele de fapt ale cauzelor, propunea soluționarea amiabilă a cauzelor și formula avize dacă a existat sau nu o încălcare a Convenției. Comisia era compusă din membri aleși pe un mandat de 6 ani de către Comitetul de Miniștri, dintr-o listă propusă de statele părți la Convenția Europeană și își îndeplineau obligațiunile cu titlu individual [18, p.155].

Comisia putea fi sesizată de către un stat parte la Convenție sau mai multe state, în cazul în care considera că un alt stat parte nu respectă dispozițiile Convenției. Numărul unor astfel de sesizări a fost extrem de redus. Comisia Europeană putea fi sesizată și de orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretindeau a fi victime a unei violări a drepturilor recunoscute de Convenție sau Protocoalele sale, comise de statele părți. Acest drept de recurs individual în fața Comisiei era prevăzut de fostul art. 25 al Convenției și putea fi valorificat dacă statul pârât a recunoscut competența Comisiei printr-o declarație facultativă. În practică, până în anul 1998 toate statele parți acceptaseră dreptul la recurs individual în fața Comisiei Europene.

Curtea Europeană era un organ judiciar compus dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei. Membrii Curții erau aleși de către Adunarea parlamentară, dintr-o listă de 3 persoane prezentată de state. Judecătorii erau numiți în funcție pe o perioadă de 9 ani și puteau fi realeși și își exercitau obligațiunile cu titlu individual. Curtea Europeană putea fi sesizată doar după examinarea cauzei de către Comisia Europeană. Acceptarea Convenției Europene nu dădea prin sine dreptul Curții de a examina cauzele depuse împotriva unui stat. Această jurisdicție urma a fi recunoscută printr-o declarație facultativă a statului pârât. Acest mecanism își are originea în dreptul internațional clasic și a fost înscris în Convenție pentru a facilita aderarea statelor la tratat. În practică, de la sfârșitul anului 1989, toate statele părți la Convenție au acceptat jurisdicția obligatorie a Curții. Nici Comisia și nici Curtea Europeană nu aveau o funcționare permanentă, ci se întruneau în sesiuni de câteva ori pe an. Sediul lor se afla la Strasbourg [17, p. 77].

Comitetul de Miniștri – organ politic interguvernamental – avea un dublu rol. În primul rând, el era competent a se pronunța asupra fondului litigiului privind respectarea Convenției, dacă după examinarea cauzei de către Comisie nu a fost sesizată Curtea Europeană. În al doilea rând, Comitetul de Miniștri avea rolul de a supraveghea executarea hotărârilor Curții Europene, precum și a propriilor hotărâri atunci când s-a pronunțat pe fondul cauzei.

Procedura cuprindea două etape. Prima etapă se desfășura în întregime în fața Comisiei Europene. Procedura în fața Comisiei era confidențială și se derula pe baza documentelor expediate de părți. În cazuri excepționale Comisia organiza audieri care nu erau publice.

După sesizare, Comisia urma să examineze admisibilitatea cererii, adică în ce mod cererea corespundea condițiilor formale prevăzute de fostele art. 26 și 27 ale Convenției. Astfel, cererea putea fi declarată admisibilă dacă:

au fost epuizate toate căile interne de recurs pentru soluționarea litigiului;

cererea a fost depusă în termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive;

cererea era compatibilă cu dispozițiile Convenției și a Protocoalelor sale;

cererea nu era anonimă, nu era esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de Comisi Europeană, nu se examina de alt organ internațional de anchetă, nu era în mod evident nefondată sau abuzivă [17, p.80].

În baza acestor condiții, Comisia decidea:

de a declara cererea inadmisibilă (aproximativ 90 % din cereri) – procedura lua sfârșit, deoarece această decizie era definitivă și fără căi de atac, sau

de a declara cererea admisibilă – Comisia încerca soluționarea pe cale amiabilă a cauzei.

După constatarea admisibilității unei cereri, Comisia se punea la dispoziția părților interesate, în vederea ajungerii la o reglementare amiabilă a cauzei, care să se inspire din respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt recunoscute de Convenție și Protocoalele sale. În consecință, puteau surveni două situații:

încercarea de reglementare amiabilă s-a soldat cu succes – Comisia întocmea un raport scurt, care cuprindea expunerea succintă a faptelor și soluția adoptată. Raportul era transmis statelor interesate, Comitetului de Miniștri și Secretarului general al Consiliului Europei în vederea publicării acestuia;

încercarea de reglementare amiabilă a eșuat – Comisia perfecta un raport foarte amănunțit asupra faptelor cauzei și formula un aviz asupra chestiunii dacă faptele constatate constituie o violare de către statul pârât a obligațiilor ce-i revin în termenii Convenției. Raportul, întocmit în temeiul fostului art. 31 al Convenției, era comunicat Comitetului de Miniștri și părților. Acest raport nu reprezenta o decizie definitivă[17, p. 82].

Urma cea de-a doua etapă a procedurii. După transmiterea raportului Comisiei către Comitetul de Miniștri, Curtea putea fi sesizată într-un termen de 3 luni. Dacă în acest termen cauza nu era deferită Curții Europene, intervenea Comitetul de Miniștri, care se expunea asupra fondului cauzei. În baza raportului Comisiei, Comitetul de Miniștri se pronunța asupra violării Convenției cu votul a 2/3 din reprezentanți. În cazul în care se constata o încălcare a Convenției, Comitetul fixa măsurile care urmau a fi adoptate de către state în vederea înlăturării violării. Decizia Comitetului de Miniștri era obligatorie. În plus, Comitetul de Miniștri avea și funcția de a supraveghea executarea hotărârii. În cazul în care statul nu se conforma hotărârii, Comitetul de Miniștri avea competența de a aplica sancțiunile prevăzute de Statutul Consiliului Europei.

Curtea Europeană putea fi sesizată în termen de 3 luni de la transmiterea raportului Comisiei Europene către Comitetul de Miniștri, de către Comisie, de către statele interesate și de către reclamant (după intrarea în vigoare a Protocolului nr. 9) [25, p.102].

Procedura în fața Curții avea un caracter contradictoriu care garanta dreptul apărării și egalitatea părților. Aceasta se desfășura conform unui Regulament interior. De regulă, procedura era scrisă și conținea observațiile părților. În cazul în care se organizau audieri, acestea erau publice. Curtea statua asupra fondului și stabilea dacă un stat a comis o violare a Convenției. Hotărârea prin sine nu anula hotărârea judecătorească sau legea contrară Convenției, ci doar constata violarea Convenției. Curtea putea să acorde o satisfacție echitabilă reclamantului în cazul constatării violării.

Hotărârile Curții erau obligatorii și se transmiteau Comitetului de Miniștri în vederea supravegherii executării lor. Comitetul de Miniștri putea indica adoptarea măsurilor în vederea înlăturării violărilor constatate în hotărâre.

Participanții la procedurile în fața Comisiei Europene, a Curții Europene și a Comitetului de Miniștri beneficiau de imunitățile și facilitățile stabilite prin Acordul European privind persoanele participante la procedurile în fața Comisiei și a Curții Europene a Drepturilor Omului, încheiat la Londra la 6 mai 1969, intrat în vigoare la 17 aprilie 1971.

1.4. Modificările aduse prin Protocolul nr. 11

După ruinarea fostei URSS, statele din fostul „lagăr socialist” tindeau de a deveni membre ale Consiliului Europei. Între 1992 și 1997 peste 15 state au aderat la Convenție. În 1997 la Secretariatul Comisiei au parvenit peste 12 000 cereri individuale, spre deosebire de 2481 în 1995 și 860 în 1987. În anul 1997 Curtea a pronunțat 156 de hotărâri, pe când în 1987 adoptase doar 60 iar în 1985 – 11.

Conform procedurii anterioare, aceleași chestiuni se examinau atât în fața Comisiei, cât și în fața Curții. Ca urmare, procedura de examinare a unei cereri se derula într-un termen prea lung: aproximativ 5 ani și jumătate, dintre care mai mult de 4 ani în fața Comisiei și de la 12 la 18 luni în fața Curții.

Devenea evident că menținerea mecanismului de control existent până în 1998 nu putea face față fluxului crescând de cereri. O reformă se impunea. În urma unui studiu de mai bine de 10 ani, modificarea sistemului Convenției a luat forma Protocolului nr. 11, a cărui intrare în vigoare a fost condiționată de acceptarea colectivă de către toate statele părți la Convenție. Protocolul nr. 11 a fost deschis spre semnare la 11 mai 1994 și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998 [18, p. 96].

Prin Protocolul nr. 11 acceptarea dreptului de recurs individual nu mai este facultativă. Acest drept este recunoscut în temeiul art. 34 al Convenției oricărei persoane care se află sub jurisdicția unui stat parte.

Comisia Europeană dispare, Comitetul de Miniștri pierde competența sa contencioasă, dar își păstrează atribuțiile legate de supravegherea executării hotărârilor Curții Europene. Comisia Europeană și-a continuat activitatea timp de un an, până la 31 octombrie 1999, și a examinat cauzele pe care le-a declarat admisibile înainte de această dată.

Noua Curte își are sediul la Strasbourg și funcționează în mod permanent. Formațiunile de judecată ale Curții sunt: Comitetul (compus din 3 judecători), Camera (compusă din 7 judecători) și Marea Cameră (compusă din 17 judecători).

Comitetul are sarcina de filtrare a cererilor și poate declara în unanimitate ca fiind inadmisibile cererile în care nu există nici o aparență de violare a Convenției sau când nu au fost respectate condițiile formale de adresare la Curte. Această decizie este definitivă și nu poate fi supusă nici unei căi de atac. Decizia Comitetului este adoptată în temeiul materialelor deja expediate la Curte, fără a fi solicitate comentarii suplimentare de la reclamant. Ea nu este motivată și nu se publică. Despre adoptarea deciziei Comitetului reclamantul este înștiințat printr-o scrisoare redactată, de obicei, în limba în care a fost redactată cererea. În termen de 1 an de zile de la înștiințarea despre adoptarea deciziei respective, dosarul depus la Curte este nimicit.

Procedura anterioară de examinarea separată a admisibilității și fondului a fost menținută. Competențele fostei Comisii au fost transmise Camerei. Camera emite o decizie când se pronunță asupra admisibilității și o hotărâre în cazul soluționării fondului cererii.

Hotărârile Camerei pot fi contestate în fața Marii Camere a Curții. Astfel, conform art. 43 al Convenției, părțile pot cere în termen de 3 luni de la pronunțarea hotărârii de către Cameră, să ceară deferirea cauzei în fața Marii Camere. Un colegiu de 5 judecători examinează dacă cererea „ridică o problemă gravă privind interpretarea sau aplicarea dispozițiilor Convenției sau ale protocoalelor sale, sau pune o problemă gravă, cu caracter general” [4]. Dacă colegiul nu găsește necesară examinarea cauzei în Marea Cameră, hotărârea Camerei devine definitivă.

Marea Cameră mai examinează cererile interstatale, adică cereri depuse de un stat împotriva altui stat, cererile deferite spre examinare de către Cameră, precum și se expune asupra avizelor consultative, cererile de interpretare a Convenției.

Hotărârea definitivă a Curții prin care se constată o violare a Convenției este obligatorie pentru statul împotriva căruia a fost pronunțată. Conform articolului 44 al CEDO, hotărârile Camerei devin definitive în termen de 3 luni de zile din ziua pronunțării sau din ziua respingerii cererii de deferire a cauzei pentru examinare în Marea Cameră. Hotărârile Marii Camere sunt definitive din ziua pronunțării. În termen de 3 luni de zile din ziua în care hotărârea devine definitivă, statul pârât trebuie să plătească reclamantului compensațiile acordate de Curte [4].

Protocolul nr. 11 nu a modificat drepturile protejate de Convenție și a lăsat fără schimbări condițiile de admisibilitate a unei cereri, care au rămas identice.

După intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11, numărul cererilor depuse la Curte a crescut vertiginos. Astfel, în anul 2003 au fost depuse 30 310 cereri, iar în 2004 – 44 128. În 2001 Curtea a pronunțat 888 hotărâri, în 2002 – 844, în 2003 – 703, în 2004 – 718 iar în 2005 – 1105. La momentul actual, pe rolul Curții se află peste 89 000 cereri. Această supraîncărcare a determinat necesitatea perfecționării sistemului actual de control al respectării Convenției. La 13 mai 2004 a fost adoptat Protocolul nr. 14 la Convenție care a intrat în vigoare după ratificarea de către toate statele părți la Convenție.

După 1990, datorită creșterii numărului statelor membre la Convenție, numărul cererilor depuse la Curtea Europeană a continuat să crească vertiginos. De la constituire și până în 1998, Curtea a pronunțat 38 389 de decizii și hotărâri. După intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 până în 2003 inclusiv Curtea a pronunțat 61 633 de hotărâri și decizii. Ritmul creșterii numărului de cereri înregistrate la Curte depășește cu mult capacitatea ei actuală de a le examina. La sfârșitul lunii septembrie 2006 pe rolul Curții se aflau peste 89 000 de mii de cereri. Numărul mare de cereri pendinte se datorează îndeosebi creșterii autorității Curții, procedurii complexe de examinare a fiecărei cereri, problemelor sistemice existente în statele membre și numărului mare de cereri care nu au o importanță deosebită pentru reclamanți.

Această supraîncărcare a determinat necesitatea perfecționării sistemului actual de control instituit de Convenție. În februarie 2001 a fost creat un grup de lucru în vederea studierii modalităților de a garanta eficiența sistemului european de protecție a drepturilor omului. Ca urmare, a fost elaborat textul unui nou Protocol, nr. 14, deschis spre semnare la 13 mai 2004, care a intrat în vigoare după ratificare de către toate statele semnatare ale Convenției. La 15 noiembrie 2006 acest Protocol era ratificat de toate statele membre ale Consiliului Europei, cu excepția Federației Ruse. Moldova a semnat Protocolul nr. 14 la 10 noiembrie 2004 și l-a ratificat la 22 august 2005.

RECLAMANTUL ȘI CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Condițiile de sesizare a Curții Europene a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate fi sesizată cu o cerere de către orice ”persoană fizică, orice organizație guvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei violări din partea unui stat parte la Convenție a drepturilor prevăzute de Convenție sau Protocoalele sale adiționale”[4].

O cerere poate fi îndreptată doar contra unui stat parte la Convenție. Reclamantul poate deplânge acțiunile sau inacțiunile autorităților care au dus la încălcarea unui drept garantat de Convenție (obligații negative), fie că nu a întreprins măsurile necesare pentru a preveni și a reprima acțiunile unor persoane private, comise sub jurisdicția sa, care antrenează o violare a Convenției (obligații pozitive).

Curtea nu este competentă să examineze cereri ce vizează situațiile care au avut loc sau s-au sfârșit până la intrarea în vigoare a Convenției pentru statul pârât. Convenția a intrat în vigoare pentru Republica Moldova la 12 septembrie 1997.

Pentru a depune o cerere la Curte ea trebuie să satisfacă anumite condiții. Acestea sunt stabilite în art. 34 și art. 35 ale Convenției:

cererea să fie compatibilă cu dispozițiile Convenției;

reclamantul să fie "persoană fizică", "organizație neguvernamentală" sau "un grup de particulari";

reclamantul trebuie să probeze calitatea de „victimă”;

epuizarea căilor de recurs interne;

respectarea termenului de 6 luni;

cererea să nu fie anonimă;

respectarea principiul „non bis in idem”;

cererea să nu fie în mod vădit nefondată;

cererea să nu fie abuzivă[4].

Cererile care nu corespund acestor criterii sunt declarate inadmisibile și sunt respinse. Curtea poate declara o cerere inadmisibilă în orice stadiu al procedurii.

Protocolul nr. 14 introduce o nouă condiție de admisibilitate. Conform acesteia, Curtea va putea să declare inadmisibile cauzele în care reclamantul nu a suferit un „prejudiciu semnificativ”, cu condiția ca respectul drepturilor omului nu obligă Curtea să examineze cauza în fond. La stabilirea „prejudiciului semnificativ” Curtea va lua în calcul:

(a) impactul monetar minor (estimativ pentru Moldova – EUR 200);

(b) prejudiciul minor al dreptului nepatrimonial (pretinsa violare a art. 5 § 3 prin eliberarea mandatului de arest care conține suficiente motive de către procurorul neindependent);

(c) importanța litigiului pentru reclamant (reunirea familiei). Curtea nu va respinge în baza acestui temei nici o cerere care nu a fost examinată în modul cuvenit de către instanța națională.

Vor fi examinate în orice condiții și cererile care ridică probleme serioase de aplicare și interpretare a Convenției sau probleme importante referitor la dreptul intern. În primii doi ani după intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14 acest criteriu va fi aplicat doar de către Camere și Marea Cameră. Acest criteriu de admisibilitate va fi aplicat și față de cererile înregistrate până la intrarea în vigoare a Protocolului, însă nu se va răsfrânge asupra celor declarate admisibile până la această dată.

Curtea poate fi sesizată în temeiul art. 34 al Convenției (cereri individuale) de:

o persoană fizică sau

o organizație neguvernamentală sau

un grup de particulari [4].

Curtea poate fi sesizată în temeiul art. 33 al Convenției și de către un stat parte la Convenție cu o cerere împotriva unui alt stat parte la Convenție cu privire la pretinsa violare a Convenției (cereri interstatale) [4].

1)„Persoana fizică”

Prin persoană fizică Curtea înțelege, de obicei, persoana care s-a născut vie, indiferent de durata vieții. Curtea nu s-a pronunțat definitiv dacă fătul nenăscut (ex. în cazul avortului) beneficiază de protecția acordată de Convenție. În cauza Vo c. Franței (hot. 08.07.2004),  Curtea a examinat dacă legislația Franței acorda protecție fătului nenăscut, legând interpretarea Convenției de prevederile legislației naționale a statului pârât. Soluționarea acestei chestiuni în legislațiile naționale ale statelor părți la Convenție nu este univocă [65].

Convenția nu impune nici o condiție referitoare la naționalitate, domiciliu, stare civilă sau capacitatea juridică a persoanei. Protecția Convenției poate fi invocată împotriva unui stat parte nu doar de cetățenii săi, dar și de către resortisanții altui stat, parte sau nu la Convenție, sau apatrizi.

Persoanele considerate incapabile sau cu capacitate de exercițiu limitată în dreptul intern pot să se adreseze la Curte fără a fi reprezentate de către un tutore sau curator. Formalitățile de acest gen instituite de legislațiile naționale sunt irelevante pentru Curte. Pentru Curte contează doar dacă persoana dorește să depună o cerere.

În cazul decesului reclamantului, moștenitorii sau alte persoane apropiate reclamantului, pot urma procedura dacă dreptul de a cere repararea prejudiciului cauzat prin pretinsa violare a Convenției poate fi succedat conform dreptului național (ex. neexecutarea unei hotărâri judecătorești irevocabile), dacă rudele se plâng în numele reclamantului de moartea acestuia (ex. omorârea reclamantului) sau de circumstanțele legate de moartea reclamantului (ex. anchetarea inadecvată a morții), dacă rudele au un interes legitim nepatrimonial de a stabili violarea CEDO (ex. Anusca c. Moldovei)[35] sau dacă respectarea drepturilor omului impune continuarea procedurii (ex. Karner c. Austriei, hot. 24.07.2003 para. 20-28)[49].

2) „Organizație neguvernamentală”

Au fost considerate „organizații neguvernamentale” cu dreptul de a sesiza organul de control persoanele juridice cu scop lucrativ sau nelucrativ:

societăți comerciale (Autronic c. Elveției, hot. 22.05.1990)[37];

sindicatele (Associated Society of Locomotive Engineers & Firemen (ASLEF) c. Regatului Unit, hot. 27.02.2007)[36];

organizațiile religioase (Mitropolia Basarabiei c. Moldovei, hot. 13.12.2001)[56];

partidele politice (Partidul Popular Creștin Democrat c. Moldovei, hot. 14.02.2006)[59]; etc.

Convenția protejează atât „organizațiile neguvernamentale” oficial recunoscute, cât și cele nerecunoscute oficial (ex. refuzul de înregistrare a organizației neguvernamentale). Organizațiile neguvernamentale beneficiază de aceleași drepturi ca și persoanele fizice (cu anumite rezerve, de exemplu dreptul de a se căsători).

Fondatorii unei companii pot depune o cerere la Curte în nume propriu pentru prejudiciile cauzate companiei dacă sunt unicii proprietari ai companiei sau dacă, conform actelor constitutive, pot decide singuri soarta companiei (ex. Nosov c. Rusiei, dec. 20.10.2005)[58].

Fosta administrație a companiei poate depune o cerere la Curte în numele companiei cu privire la modul de destituire a sa și care afectează un drept al companiei (ex. inițierea procedurii de insolvabilitate), chiar dacă actuala administrație este împotriva cererii (ex. Capital Bank AD c. Bulgariei, hot. 24.11.2005)[41].

3) Un „grup de particulari” este o asociație constituită din două sau mai multe persoane ce urmăresc interese comune și se pretind victime ale violării Convenției (ex. cererea depusă de mai multe persoane fizice cu privire la dreptul de a studia în limba maternă în cauza Affaire linguistique belge c. Belgiei, hot. 23.07.1968)[34]. Aici am putea menționa și recenta hotărâre pronunțată în cauza Catan și alții împotriva Moldovei și Rusiei.

Se pare că distincția dintre conceptele de „organizație neguvernamentală” și „grup de particulari” se face în dependență de recunoașterea entității în dreptul intern. „Grupurile de particulari” sunt și organizațiile neguvernamentale non-formale (neînregistrate oficial), în cazul în care ele nu contestă la Curte refuzul de a fi înregistrate oficial.

„Organizațiile neguvernamentale” sau „grupurile de particulari” pot să-și apere doar propriile drepturi, dar nu și un interes comun care ar decurge din scopurile sale, sau drepturile asociaților săi (ex. Manole ș.a c. Moldovei, dec. 15.06.2004)[52].

Curtea nu are competențe de a examina disputele dintre stat și subdiviziunile administrative al unui stat care exercită prerogative ale puterii publice (ex. comune), sau organele centrale de stat (ex. Guvern, ministere, departamente, etc.). Prin urmare, Curtea va declara inadmisibile cererile depuse de aceste entități.  

Curtea va examina doar cererile în care reclamantul pretinde încălcarea unui drept al său și va respinge cererile depuse în interes general (actio popularis). Curtea nu va examina in abstracto dacă o situație este sau nu conformă cu Convenția, ci numai în măsura în care aplicarea acestei situații în raport cu reclamantul contravine sau nu Convenției.

Este victimă reclamantul care se pretinde direct afectat prin acțiunea sau inacțiunea litigioasă (Cornwell c. Regatului Unit, dec. 11.05.1999) [44]. Reclamantul trebuie să demonstreze că este afectat personal prin încălcarea invocată. Existența prejudiciului nu este obligatorie în acest sens. Calitatea de victimă poate fi pierdută după depunerea cererii la Curte. În acest caz cererea, de obicei, este radiată de pe rolul Curții.

Prin pierderea calității de victimă se înțelege pierderea unui interes rațional și rezonabil de a menține cererea pe rolul Curții. Calitatea de victimă poate fi pierdută dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții:

Autoritățile statului pârât au recunoscut, în mod expres sau în substanță, violarea invocată (ex. printr-o hotărâre judecătorească, o declarație oficială, prin intermediul observațiilor Guvernului depuse la Curte, etc.); și

Autoritățile statului pârât au reparat într-un mod adecvat prejudiciile cauzate prin violarea Convenției (ex. Duca c. Moldovei, dec. 11.04.2006) [46]. De obicei, această reparație ia forma unor compensații morale;

Reclamantul a fost restabilit în drepturile sale (ex. prin executarea hotărârii judecătorești);

Recunoașterea violării trebuie să fie făcută până la pronunțarea hotărârii de către Curte, să fie integrală, adică să se refere la toate capetele indicate în cerere, și să fie necondiționată. Recunoașterea violării fără acordarea compensațiilor nu este suficientă pentru pierderea calității de victimă (ex. Moisei c. Moldovei, hot. 19.12.2006, para. 22)[57] și invers (ex. Prodan c. Moldovei, hot. 18.05.2004, para. 48) [62].

Compensațiile acordate de Guvern pentru repararea prejudiciilor cauzate de violarea Convenției trebuie să fie proporționale cu compensațiile acordate de Curte în cazuri comparabile. Acordarea compensațiilor prea mici nu duce la pierderea calității de victimă.

Chiar în cazul acordării unei compensații morale adecvate pentru violarea Convenției, repararea parțială a prejudiciului material acordat nu va duce la pierderea calității de victimă (mutatis mutandis Melnic c. Moldovei, hot. 14.11.2006, para. 28) [54].

În cazul violărilor deosebit de grave (ex. omorul intenționat, maltratarea reclamanților), recunoașterea violărilor și acordarea compensațiilor adecvate poate să nu fie suficientă pentru radierea cererii dacă nu au fost stabilite și atrase la răspundere persoanele vinovate.

Indiferent de plata compensațiilor și recunoașterea violării, Curtea poate dispune, în temeiul art. 37 para. 1, lit. a, radierea cererii dacă acest lucru este solicitat de reclamant (ex. Combustibil Solid S.A. c. Moldovei, dec. 25.10.2005) [43]. Pentru ca o renunțare la cerere să fie valabilă, ea trebuie să fie univocă și să ofere reclamantului un nivel minim de garanții, care să fie proporționale cu importanța pretențiilor invocate Renunțarea la cerere poate avea loc și prin intermediul unui acord amiabil. Denunțarea ulterioară a unui asemenea acord amiabil de către reclamant, până la decizia Curții de admitere a acordului amiabil, va fi examinată cu precauție de Curte și nu va fi admisă decât dacă va fi stabilit că voința reclamantului la încheierea acordului a fost viciată (a se vedea în acest sens Zu Leiningen c. Germaniei, dec. 17.11.2005) [14, p. 233].

Teoreticienii au distins mai multe tipuri de victime, divizându-le în:

– directă;

– indirectă;

– potențială.

1) Victimă directă

Noțiunea de „victimă” are un sens autonom în raport cu drepturile naționale. Victima directă este reclamantul afectat nemijlocit prin pretinsa violare (ex. partidul care a fost suspendat; persoana care a fost lipsită de bunuri prin recurs în anulare; etc.) [14, p.234].

2) Victima potențială

O persoană poate depune o cerere la Curte până la încălcarea drepturilor sale, când există o mare probabilitate că, datorită existenței unei legi sau practici, drepturile sale vor fi încălcate (ex. impozitarea excesivă a moștenirii când persoana, bunurile căreia urmează a fi moștenite, are o vârstă înaintată, în cauza Burden și Burden c. Regatului Unit, hot. 14.12.2006; existența unei legi penale care sancționa relațiile homosexuale, când reclamantul era homosexual, în cauza Dudgeon c. Irlandei de Nord, hot. 22.10.1981; extrădarea reclamantului către un stat în care el risca să-i fie aplicate tratamente contrare Convenției, în cauza Soering c. Marii Britanii, hot. 07.07.1989) [14, p.235].

Se pot plânge la Curte și persoanele cărora, datorită naturii cauzei lor, nu li se poate cere în mod rezonabil să demonstreze că dreptul lor a fost încălcat, când există riscul ca dreptul lor să fi fost încălcat (ex. existența unei legislații care nu exclude interceptarea arbitrară a corespondenței și convorbirilor, în cauza, Iordachi și alții c. Moldovei, dec. 05.04.2005) [47].

3) Victima indirectă

„Victima indirectă” este persoana ce poate demonstra că există o legătură particulară între ea și victima directă și că violarea Convenției în raport cu victima directă i-a cauzat un prejudiciu de exemplu suferințele cauzate mamei prin dispariția fiului și soțului cu câțiva ani în urmă, în timpul unor acțiuni militare constatată în cauza Imakayeva c. Rusiei, hot. 09.11.2006) [11, p. 345].

Astfel, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa cum este stabilit conform principiilor de drept internațional general recunoscute, și într-un termen de șase luni, începând cu data deciziei interne definitive. Cererile nu pot fi luate în considerație de către Curte, dacă nu îndeplinesc criteriile de admisibilitate.

Dacă se consideră că statul a violat în detrimentul direct și personal vreunul dintre drepturile fundamentale prevăzute de Convenție persoana se poate plânge Curții.

1. Curtea poate cerceta numai plângeri referitoare la violarea unuia sau mai multor drepturi enumerate în Convenție și protocoale. Ea nu este o instanță de apel împotriva instanțelor naționale și nu poate anula sau modifica deciziile lor. Nici nu poate interveni direct în favoarea dumneavoastră pe lîngă autoritatea de care vă plângeți.

2. Curtea poate examina numai cererile îndreptate împotriva unuia dintre statele care au ratificat Convenția și Protocoalele sale, și dacă se referă la evenimente posterioare unei date determinate. Această dată variază de la stat la stat și după cum cererea se referă la un drept enunțat în Convenție sau în Protocoale.

3. Persoanele se pot plânge Curții numai cu privire la actele unei autorități publice dintr-unul dintre aceste state (Parlament, administrație, tribunal etc). Curtea nu se poate ocupa de plângeri îndreptate împotriva unor persoane particulare sau a unor instituții private.
4. Conform articolului 32 § 1 din Convenție, Curtea nu poate fi sesizată decât după ce au fost epuizate în prealabil căile de recurs interne și în termen de șase luni începînd cu data deciziei definitive interne. O plângere care nu respectă aceste condiții de admisibilitate nu va putea fi examinată de către Curte.

5. Înainte de a se adresa Curții, trebuie să fi utilizat, în statul în cauză, toate remediile juridice care ar fi putut fi utile în situația de care vă plângeți; în caz contrar, va trebui să demonstrați că aceste remedii nu puteau fi eficace. Prin urmare, mai întâi ar fi trebuit să sesizați tribunalele interne, până la adresarea la Curte și inclusiv la instanța supremă competentă, în fața căreia ar fi trebuit să prezentați, cel puțin în substanță, motivele plângerii pe care doriți să le supuneți atenției Curții.

6. În exercitarea acestor remedii, trebuie să fi respectat regulile de procedură naționale, mai ales termenele prescrise de acestea. Dacă, de exemplu, recursul da fost respins ca tardiv sau pentru nerespectarea unei reguli de competență sau de procedură care vă poate fi imputată, Curtea nu va putea examina cererea.

7. Dacă totuși persoana se plânge de o decizie judecătorească, mai ales de condamnare, nu este necesar să fi încercat a obține revizuirea procesului după parcurgerea instanțelor judiciare uzuale. Nu este necesar nici să fi exercitat recursuri de grațiere sau să fi solicitat grațierea sau amnistierea. În plus, petițiile (adresate Parlamentului, șefului statului sau al guvernului, unui ministru sau ombudsman) nu constituie remedii pe care trebuia să le fi încercat.
8. După ce autoritatea națională competentă cea mai înaltă a pronunțat o decizie, persoana dispune de un interval de șase luni pentru a sesiza Curtea. Acest interval începe sa curgă de la data la care s-a luat cunoștință personal sau prin avocat de decizia finală în ordinea normală a instanțelor, și nu începînd de la respingerea ulterioară a unei eventuale cereri în revizuire a procesului sau a unui alt recurs extraordinar, a unei cereri de grațiere sau amnistiere sau a oricărei alte cereri adresate unei autorități cu titlu de grațiere.

9. Termenul de șase luni este întrerupt de prima scrisoare a persoanei adresată Curții, expunînd cu claritate, chiar dacă în mod sumar, obiectul plângerii eventuale sau de trimiterea formularului de cerere completat. O simplă cerere de informații nu este suficientă pentru a întrerupe termenul de șase luni.

10.Sumarizînd exigențele de adresare la Curte, prevăzute de Convenție, putem evidenția următoarele condiiții de admisibilitate:

1. să fie făcută de către o persoană îndreptățită;

2. cerere să fie compatibilă cu dispozițiile Convenției;

3. să privească o perioadă în care statul era legat prin Convenție; 4. să se afle sub jurisdicția acoperită de Convenție;

5. să fie epuizate toate căile interne de recurs; 6. să fi fost invocat violarea unor drepturi și libertăți prevăzute de Convenție;

7. să fie respectat termenul de șase luni de la data epuizării ultimului recurs privind adresarea la Curte. Nerespecarea acestor condiții Curtea va declara cererea ca fiind inadmidibilă și va fi respinsă. Cu titlu informativ, mai mult de 90% din cererile examinate de către Curte sunt declarate inadmisibile pentru nerespectarea uneia sau alteia din condițiile de admisibilitate mai sus menționate.

Epuizarea căilor de recurs interne

Potrivit art. 35 alin. 1 al Convenției „Condițiile de admisibilitate”:„Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne …” [4].

Până la depunerea cererii unei jurisdicții internaționale, statului trebuie să i se acorde posibilitatea să remedieze situația reclamantului de sine-stătător. Din acest motiv, reclamanții sunt obligați să epuizeze căile de recurs instituite de legislația statului vizat. Sarcina primordială de a asigura respectarea drepturilor omului garantate de Convenție aparține autorităților naționale, sarcina Curții în acest sens fiind de supraveghere a modului de respectarea a acestor drepturi de către autoritățile naționale.

Noțiunea „căilor de recurs interne” înglobează orice mijloace procedurale reglementate de dreptul intern al statului pârât, indiferent de natura lor (ex. judiciare, administrative, constituționale, proceduri necontencioase, etc.), care oferă posibilitatea înlăturării încălcării invocate și a consecințelor sale (restabilirea dreptului și recuperarea prejudiciului). Reclamantul trebuie să epuizeze toate instanțele care îi pot redresa situația, invocând în fața lor pretinsa încălcare a drepturilor garantate de Convenție [14, p.237].

Curtea examinează cauzele fără un formalism excesiv. Ea cere să fie epuizate doar recursurile interne utile, adică cele:

accesibile;

eficace; și

care acordă șanse suficiente de succes.

În anumite circumstanțe speciale reclamantul poate fi exonerat de obligația de epuizare.

Sarcina probațiunii existenței căilor de recurs interne. La momentul depunerii cererii la Curte îi revine reclamantului să precizeze etapele urmate pentru epuizarea căilor de recurs interne. În cazul neepuizării căilor de recurs interne, acesta urmează să indice motivele de neepuizare.

Curtea va examina din oficiu chestiunea cu privire la epuizarea căilor de recurs interne, ea putând respinge cererea ca inadmisibilă până la comunicarea cererii către Guvern dacă ajunge la concluzia că un recurs util nu a fost epuizat și nu există circumstanțe de natură să absolve reclamantul de obligația exercitării lui.

Curtea va examina dacă au fost epuizate recursurile existente la ziua depunerii cererii, această regulă cunoscând excepții care trebuie justificate de circumstanțele particulare ale cauzei. Astfel, în cauza Prodan c. Moldovei (hot. 18.05.2004, para. 32-43) [62] Curtea a examinat admisibilitatea cererii atât prin prisma recursurilor care au existat la ziua depunerii cererii, cât și a recursurilor care au apărut după declararea admisibilă a cererii.

După comunicarea cererii Guvernului, regula epuizării este invocată în mod sistematic de către state. La această etapă îi revine Statului să demonstreze că reclamantul nu a epuizat o cale de recurs utilă. Dacă Guvernul demonstrează că există o cale de recurs care nu a fost epuizată de reclamant iar reclamantul contestă eficacitatea recursului, Curtea va porni de la prezumția că calea de recurs invocată de Guvern este eficace (Popov (1) c. Moldovei, hot. 18.01.2005, para. 31-40) [61].

Statele sunt decăzute din dreptul de a ridica excepția de neepuizare după declararea cererii admisibile, cu privire la un recurs existent până la decizia cu privire la admisibilitate. Aeasta a fost indicat de către Curte în cauza Savițchi c. Moldovei [63].

Formalitățile și epuizarea căilor de recurs interne. Obligația de epuizare impune reclamantul să sesizeze autoritățile care îi pot redresa situația și să conteste în toate nivelele de jurisdicție răspunsurile defavorabile lui. Epuizarea căilor de recurs interne trebuie să se facă cu respectarea procedurilor, în termenele, către autoritățile și în formele pe care le prevăd reglementările din dreptul intern. Nerespectarea formalităților instituite de dreptul național (ex. respingerea recursului ca inadmisibil pe motiv că nu a fost întocmit în forma prevăzută de lege; respingerea acțiunii ca tardive; etc.) pot duce la inadmisibilitatea cererii. Astfel, în cauza Cârmuirea Spirituală a Musulmanilor din Republica Moldova c. Moldovei (dec. 15.06.2005)[42] cererea cu privire la refuzul de a înregistra un cult religios a fost declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne pe motiv că nu au fost prezentate toate documentele cerute de dreptul național pentru înregistrarea cultului.

Chestiunile pe care reclamantul dorește să le invoce în fața Curții urmează a fi invocate în toate nivelele de jurisdicție, în mod expres sau în substanță. Astfel, reclamantul nu este obligat să se refere expres la Convenție în procedurile naționale, însă din poziția sa trebuie să reiasă că el se plânge de un drept protejat de Convenție și să permită autorităților să-i redreseze situația. Astfel, reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne dacă nu a permis instanței de recurs să examineze chestiunea de care se plânge în fața Curții (ex. renunțarea la o pretenție în procedurile naționale, care a fost invocată ulterior la Curte, în cauza Azinas c. Ciprului, hot. 28.04.2004, para. 34-42) [11, p.361].

Recursurile utile – recursul accesibil. Un recurs este accesibil pentru reclamant dacă el însuși are posibilitatea de a-l iniția, fără asistența unor terți. Nu sunt accesibile recursurile care nu pot fi inițiate de către reclamant din motive de procedură sau de substanță. Astfel, nu este accesibil recursul pentru care este nevoie de intervenția unui terț (ex. Procuratura Generală în cazul recursului în anulare; un subiect de sesizare a Curții Constituționale pentru depunerea unei sesizări la Curtea Constituțională; etc.). Nu este accesibil nici recursul care, deși formal este accesibil, nu poate fi folosit efectiv fără asistența unui terț (ex. șansa iluzorie de a câștiga un proces complex fără a fi asistat de un avocat, când reclamantul nu poate plăti un avocat și nici nu poate solicita asistență juridică din contul statului, în cauza Airey c. Irlandei, hot. 09.10.1979; recursurile aduse la cunoștința unui deținut străin, nereprezentat de către un avocat, într-o limbă pe care el nu o înțelege, în cauza Kujik c. Greciei, dec. 03.07.1991) [11, p. 365].

Recursul eficace. Un recurs este eficace dacă poate remedia încălcarea Convenției. Astfel, sunt eficace apelurile, recursurile, plângerea adresată procurorului pentru a anula actele ofițerilor de urmărire penală care îi încalcă drepturile, etc. Nu sunt eficace recursurile care nu pot redresa situația reclamantului, de care el se plânge la Curte (ex. solicitarea indexării sumelor datorate nu constituie un recurs eficace pentru a repara faptul neexecutării hotărârii judecătorești neexecutate la acea dată, deoarece acest recurs nu era determinant în executarea hotărârii, în cauza Toropov c. Ucrainei, hot. 04.10.2005 [14, p. 227]; o plângere contra executorului judecătoresc cu privire la neexecutarea unei hotărâri privind retrocedarea unui imobil de către Consiliul municipal Chișinău, deoarece nu existau surse pentru evacuarea chiriașilor într-un alt imobil, nu este un recurs eficace deoarece sancționarea executorului judecătoresc nu putea duce la executarea hotărârii, în cauza Popov (1) c. Moldovei, hot. 18.01.2005) [61].

Recursul care acordă suficiente șanse de succes. Reclamantul nu este obligat să epuizeze căile de recurs interne care nu îi pot remedia situația. Totuși, în cazul în care eficacitatea unei căi de recurs interne nu este certă, reclamantul trebuie să epuizeze acest recurs. Un simplu dubiu cu privire la eficacitatea căii de recurs nu este suficientă pentru neepuizarea acesteia. Astfel, reclamantul este obligat să urmeze practicile judiciare în care rezultatul este neclar, neuniform sau care încă nu este bine stabilit (ex. Whiteside c. Regatului Unit, dec. 07.03.1994) [28, p. 158].

Circumstanțe speciale în care reclamantul este exonerat de obligația de epuizare . În anumite cazuri excepționare reclamantului nu i se poate cere în mod rațional epuizarea căilor de recurs interne. Astfel, reclamantul nu va avea obligația de epuizare în cazul:

a) existenței unei legislații (ex: obligarea prin Legea Republicii Moldova cu privire la arestarea preventivă de a cenzura întreaga corespondență a tuturor deținuților, etc.) sau “practici administrative” contrare Convenției (ex. maltratarea deținuților ca o practică constantă, în cauza Donnelly și alții c. Regatului Unit, dec. 05.04.1973) [26, p. 159]. În acest ultim caz reclamantul trebuie să demonstreze existența unor practici administrative și o toleranță față de acestea din partea autorităților (ex. neexaminarea plângerilor sau nesancționarea vinovaților de maltratare).

b) existenței unor “circumstanțe speciale” care fac irezonabilă epuizarea căilor de recurs interne (ex. lipsa reacției procurorului la semnele vizibile de maltratare a reclamantului după ce acesta a fost interogat, când procurorul avea obligația legală de a iniția procedurile penale, în cauza Aksoy c. Turciei, hot. 18.12.1996, para. 54-57; neepuizarea căilor de recurs interne când statul pârât nu recunoaște jurisdicția asupra unui anumit teritoriu, în cauza Ilașcu și alții c. Moldovei și Rusiei, dec. 04.07.2001; neinițierea altor proceduri de recuperare a proprietății confiscate după ce acțiunea inițială a fost respinsă prin recurs în anulare, în cauza Brumărecu c. României, hot. 28.10.1999, para. 55) [14, p. 384].

c) epuizării doar a unei căi de recurs când legea instituie căi de recurs alternative (ex. nedepunerea unei acțiuni pentru obținerea compensațiilor pentru maltratare în cazul în care reclamantul s-a adresat cu o plângere de maltratare procurorului și acesta a refuzat în intentarea dosarului penal, în cauza Boicenco c. Moldovei, hot. 11.07.2006, para. 78-81) [38].

Obligația de epuizare a căilor de recurs interne nu se extinde asupra pretențiile reclamantului cu privire la violarea art. 34 al Convenției, fie prin violarea art. 38 alin. 1 lit. a in fine al Convenției (mutatis mutandis Fedotova c. Rusiei, hot. 13.04.2006, para. 47) [14, p. 385]. Această obligație nu se aplică nici față de pretențiile cu privire la satisfacția echitabilă. Astfel, reclamantul poate pretinde compensații de la Curte chiar dacă, după comunicarea cererii către Guvern, a fost înlăturată încălcarea de care el se plângea și, după aceasta, el putea solicita aceste compensații la nivel național (ex. executarea hotărârii judecătorești după comunicarea cererii cu privire la neexecutarea unor hotărâri judecătorești către Guvern și posibilitatea reclamanților de a obține compensații pentru executarea întârziată după executarea hotărârilor judecătorești, în cauza Lupăcescu și alții c. Moldovei, hot. 21.03.2006, para.30) [50].

Termenul de 6 luni

Potrivit art. 35 alin. 1 al Convenției, „Curtea nu poate fi sesizată decât … într-un termen de șase luni, începând cu data deciziei interne definitive” [4].

Conform acestei reguli, reclamantul este chemat să depună o cerere la Curte în termen de 6 luni. Acest termen are scopul de a asigura un minim de securitate juridică și de a împiedica contestarea unor situații juridice consumate într-un trecut nedeterminat.

Termenul pentru adresarea la Curte se calculează în luni calendaristice, indiferent de durata lor efectivă (a se vedea Istituto di Vigilanza c. Italiei, hot. 22.09.1993, para. 14). Ziua deciziei interne definitive nu se ia în considerație la calcularea termenului de 6 luni (a se vedea K.C.M. c. Olandei, dec. 09.01.1995) [28, p.113].

Curtea a menționat că termenul de 6 luni curge pentru fiecare pretenție în mod separat (Mihalachi c. Moldovei, hot. 09.01.2007, para. 21) [55].

Momentul de la care începe să curgă termenul de 6 luni. Convenția leagă curgerea termenului de 6 luni de „data deciziei interne definitive”. Conceptul de „decizie internă definitivă” are un sens autonom. Termenul de adresare la Curte curge de la decizia internă irevocabilă (în sensul legislației Republicii Moldova) în procesul de epuizare a căilor de recurs interne. Prin urmare, accesarea unei căi de recurs inefective (ex. revizuirea în procedura civilă conform art. 449 al CPC al RM, când nu există temeiuri de revizuire) nu suspendă curgerea termenului de 6 luni.

Dacă o cale de recurs este “dubioasă” și reclamantul riscă să nu aibă succes, se recomandă de a sesiza Curtea fără a aștepta rezultatul recursului pentru a evita depășirea termenului de 6 luni. Conform regulii generale, termenul curge din momentul în care reclamantul a aflat sau trebuia să afle despre „decizia internă definitivă”. Astfel, acest moment este ziua la care decizia a fost pronunțată în mod public (a se vedea Loveridge c. Regatului Unit, dec. 23.10.2001) [24, p. 367].

În cazul în care decizia nu a fost pronunțată în public, la calcularea termenului de 6 luni se ia în considerație data la care reclamantul sau avocatul său a luat cunoștință de conținutul „deciziei interne definitive”. Totuși, data informării reclamantului va fi considerată data informării avocatului, chiar dacă reclamantul a fost informat mai târziu (a se vedea Keskin și alții c. Turciei, dec. 07.09.1999). În cazul în care conform legislației naționale autoritățile sunt obligate să transmită o copie a „deciziei interne definitive”, la calcularea termenului de 6 luni se ia în considerație ziua primirii acestei copii (a se vedea Worm c. Austriei, hot. 29.08.1997, para. 33) [24, p.370].

În cazul în care motivativul „deciziei interne definitive” este crucial pentru pretențiile invocate la Curte, termenul va începe să curgă din ziua în care hotărârea redactată integral a fost primită (a se vedea P. c. Elveției, dec. 13.03.1984).

Dacă nu există recursuri interne eficace, termenul de 6 luni începe să curgă de la data adoptării actului sau de la data producerii faptului contestat (a se vedea Hilton c. Regatului Unit, dec. 06.07.1988) sau din momentul în care reclamantul află despre actul sau faptul sau despre efectele defavorabile lui (a se vedea Dennis și alții c. Regatului Unit, dec. 02.07.2002).

Termenul de 6 luni nu se aplică pe durata situațiilor continue (a se vedea Loizidou c. Turciei, hot. 23.03.2005). În cazul violărilor continue contra cărora nu există căi de recurs interne, termenul de 6 luni începe a curge din momentul în care situația continuă ia sfârșit (a se vedea Demir c. Turciei, dec. 09.01.1995) [24, p.376].

Există o distincție esențială între efectele continue și faptele continue. Actele juridice, prin natura lor, generează efecte continue, însă existența efectelor continue nu duce la suspendarea termenului de 6 luni. O faptă ilegală poate fi calificată ca fiind continuă dacă ea se extinde pe întreaga perioadă în care comportamentul respectiv continuă și este în contradicție cu obligațiile internaționale. În cazul comiterii unui ansamblu de acțiuni sau omisiuni ilegale, violarea se extinde pe întreaga perioadă începând cu prima acțiune și continuă atât timp cât acțiunile sau omisiunile se repetă și rămân în contradicție cu obligația internațională respectivă (a se vedea Ilașcu și alții c. Moldovei și Rusiei, hot. 08.07.2004, para. 321) [48].

Suspendarea termenului de 6 luni. Curgerea termenului de 6 luni se suspendă prin depunerea cererii la Curte. Cererea nu trebuie să aibă o formă strictă. Ea poate fi expediată prin poștă sau prin fax. Se consideră cerere prima comunicare a reclamantului către Curte, în care este expus, chiar și sumar, obiectul cererii.

Data depunerii cererii se consideră data la care cererea a fost depusă la poștă (data la care plicul a fost ștampilat), fie data la care cererea a fost expediată prin fax, dacă cererea a fost ulterior expediată prin poștă în termen de 5 zile (p. 5 al Instrucțiunilor practice cu privire la instituirea procedurii la Curte). Dacă data de pe plic aplicată de poștă nu este lizibilă, data depunerii cererii se va considera data parvenirii cererii la Curte.

Cererea depusă la Curte suspendă termenul de 6 luni doar în partea pretențiilor invocate în ea. Depunerea anterioară a cererii este irelevantă pentru suspendarea termenului de 6 luni cu privire la pretențiile cu care cererea este completată ulterior (a se vedea Daniliuc c. Moldovei, hot. 18.10.2005, para. 23-25) [45].

Suspendarea termenului prin depunerea unei cereri sumare este recomandabilă când reclamantul nu reușește să redacteze integral cererea până la expirarea termenului de 6 luni. Pentru aceasta el poate expedia prin poștă sau fax o scrisoare din care să reiasă esența tuturor învinuirilor și a faptelor de care el se plânge la Curte.

Termenul de 6 luni nu poate fi restabilit, însă Curtea poate lua în calcul cazurile fortuite în situații foarte limitate. Astfel, Curtea:

a) nu a acceptat niciodată motivele de boală pentru suspendarea termenului (a se vedea Peters c. Germaniei, dec. 20.02.1995) deoarece, în orice caz, reclamantul, indiferent de capacitatea sa de exercițiu, sau curatorul reclamantului pot depune o cerere la Curte[18, p. 45];

b) a decis că detenția în sine nu constituie un temei pentru restabilirea termenului de 6 luni, decât dacă reclamantul a fost izolat totalmente de lumea exterioară și i-a fost interzisă expedierea cererii. Totuși, termenul de 6 luni va fi restabilit pe perioada în care administrația închisorii refuză expedierea cererii la Curte iar deținutul nu a reușit să expedieze cererea la Curte prin alte mijloace (a se vedea Moisejevs c. Letoniei, hot. 15.06.2006)[20 p.44].

Cererea inadmisibilă

a) Cererea anonimă 

Potrivit art. 35 para. 2 al Convenției, „Curtea nu reține nici o cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34 dacă

a) ea este anonimă; …” [4].

Curtea va respinge ca inadmisibilă o cerere în baza căreia nu se poate determina identitatea autorului său. Potrivit art. 33 din Regulamentul Curții, toate documentele depuse la grefa Curții care au legătură cu o cerere sunt publice (cu excepția documentelor privind negocierile de soluționare pe cale amiabilă a litigiului). Această regulă se aplică și cu privire la numele reclamantului, care ulterior va fi menționat ca numele cauzei examinate de Curte [6].

Reclamantul poate solicita de a nu fi menționat numele său în documentele publice referitoare la procedura în fața Curții. Potrivit art. 47 para. 3 din Regulamentul Curții, reclamantul care nu dorește să-și dezvăluie identitatea trebuie să precizeze acest lucru în formularul tipizat al cererii și să motiveze anonimatul [6].

Președintele camerei poate autoriza anonimatul în cazuri excepționale și temeinic justificate (ex. în caz de pericol de represalii din partea autorităților naționale, dacă demnitatea sau reputația reclamantului ar avea de suferit, pentru protejarea dreptului la nume sub aspectul protecției vieții intime și private, etc.). Anonimatul este valabil pe toată durata de procedură în fața Curții, inclusiv în Marea Cameră dacă cauza va ajunge spre examinare în fața acesteia.

Totuși, numele reclamantului va fi anonim pentru publicul larg, dar nu și pentru Guvernul statului pârât, care va cunoaște identitatea reclamantului pentru a putea prezenta observații pe cauza dată.

b) Principiul "non bis in idem"

Potrivit unui principiu general de drept, aceeași faptă culpabilă a unui subiect de drept nu poate fi sancționată decât o singură dată.

Convenția conține acest principiu în art. 35 para. 2 p. b:

„Curtea nu reține nici o cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34, dacă…

b) ea este în mod esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare, și dacă ea nu conține fapte noi” [4].

Această regulă are scopul de a „exclude cumulul de proceduri internaționale” ea îndeplinind rolul de a asigura securitatea juridică și respectarea deciziilor anterioare ale Curții și de a elimina riscul unui conflict de jurisdicții internaționale ori al unor decizii internaționale contradictorii.

Cererile anterior examinate de Curte. Pentru ca regula să fie aplicabilă, trebuie ca cererea introdusă „să fie esențial aceeași” cu o cerere „examinată” anterior de Curte și să nu conțină „fapte noi”. Acești trei termeni au fost definiți de jurisprudență.

a) cererea nu trebuie să fie deja „examinată” de Curte

De regulă, pentru ca o cerere „esențial aceeași” să fie inadmisiblilă, trebuie să fi fost deja „examinată” de Curte. Dacă în legătură cu o cerere înaintată la Curtea Europeană aceasta a emis o hotărâre de declarare a cererii ca inadmisibilă sau cererea a fost declarată ca admisibilă și a făcut obiectul unei reglementări amiabile sau al unei hotărâri definitive a Curții, atunci se consideră că cererea a fost examinată de Curte [24, p. 431].

b) cerere esențial aceeași

O cerere identică presupune o identitate în ceea ce privește obiectul său, părțile și fondul. Curtea a declarat că ea va aplica aceste criterii fără un formalism excesiv.

Aspectul identității părților între două cereri presupune ca același reclamant să acționeze împotriva aceluiași stat prin două cereri. Astfel, dacă prima cerere este prezentată de o persoană în numele victimei iar a doua e prezentată de victimă sau dacă, dimpotrivă, victima înaintează prima cerere, iar a doua cerere e introdusă în numele ei, a doua cerere este întotdeauna inadmisibilă.

Identitatea de obiect presupune pretinsa încălcare a Convenției de către statul pârât, iar identitatea de cauză înseamnă acțiunile sau inacțiunile statului pârât care au dus la pretinsa încălcare (temei de fapt) și pretinsele drepturi încălcate (temei de drept). 

c) cererea trebuie să conțină fapte noi

Au fost considerate fapte noi:

epuizarea recursurilor interne după prima cerere respinsă ca inadmisibilă pentru neepuizare (ex. X c. Olandei, dec. 11.01.1994)[24, p.431];

repetarea unor încălcări analoage ale unui drept prevăzut în Convenție;

continuarea menținerii unor situații pentru care Convenția prevede restricții de durată.

c) Excluderea cumulului procedurilor internaționale

Curtea nu va reține nici o cerere individuală dacă cererea este deja supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare.

Cea mai importantă instituție considerată de Curte ca fiind o instanță internațională de anchetă sau reglementare în sensul art. 35 para. 2 p. b este Comitetul Drepturilor Omului instituit prin Protocolul facultativ la Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice. În formularul tipizat de cerere pe care Curtea îl trimite reclamantului acesta este întrebat dacă a supus vreunei alte instanțe internaționale de anchetă sau reglementare o cerere privind faptele pe baza cărora pretinde încălcarea drepturilor sale garantate de Convenție.

După momentul introducerii cererii la celălalt organ internațional, cererea este considerată ca fiind „deja supusă” acestui organ, indiferent dacă procedura de examinare a cererii a început, este în curs ori s-a finalizat printr-o decizie ori o înțelegere amiabilă sau chiar dacă a fost declarată inadmisibilă. O cerere rămâne „supusă” unui alt organ internațional chiar dacă reclamantul a cerut suspendarea procedurii în curs în fața acelui organ. Numai retragerea definitivă a cererii poate înlătura acest impediment la admisibilitate [20, p.77].

d) Pretenția în mod vădit nefondată

Potrivit art. 35 alin. 3 al Convenției,

„Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă potrivit art. 34, atunci când ea consideră cererea … în mod vădit nefondată”[4].

Prin pretenție în mod vădit nefondată înțelegem pretenția temeinicia căreia nu trezește nici o aparență de violare a Convenției sau a protocoalelor sale. Acest temei de inadmisibilitate ține de temeinicia pretenției, care, de obicei, se examinează după declararea cererii admisibile. El a fost introdus pentru a permite Curții, până la examinarea fondului, să înlăture pretențiile care nu au nici o șansă de succes și pentru a ușura examinarea cauzelor.

Curtea, de obicei, declară pretenția ca vădit neîntemeiată dacă:

1) reclamantul nu a prezentat suficiente probe în susținerea pretenției, ceea ce nu permite Curții de a stabili dacă pretenția invocată este sau nu conformă cu Convenția sau protocoalele sale. Astfel, în cauza Pentiacova și alții c. Moldovei, dec. 04.01.2005 [60], Curtea a declarat inadmisibilă pretenția cu privire la violarea art. 14 al Convenției deoarece reclamanții nu au prezentat probe care să demonstreze tratamentul diferențiat al reclamanților în raport cu alte persoane);

2) faptele invocate de reclamant nu se încadrează în unul din drepturile garantate de Convenție sau de protocoalele sale adiționale. În cauza Sîrbu și alții c. Moldovei, hot. 15.06.2004, Curtea a declarat inadmisibilă pretenția cu privire la violarea art. 10 al Convenției prin secretizarea unei hotărâri de Guvern, deoarece art. 10 al Convenției nu impune statelor obligații pozitive de a dezvălui publicului orice documente sau informații secrete cu privire la militarii săi, serviciul de informații și securitate sau poliția sa [64].

3) faptele invocate se încadrează în prevederile Convenției, însă pretenția este vădit neîntemeiată așa cum în cauza Gurău c. Moldovei, dec. 07.11.2006, o cerere cu privire la violarea art. 6 al Convenției prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești de către o autoritate publică a fost declarată inadmisibilă, ca vădit nefondată, deoarece hotărârea judecătorească a fost executată în mai puțin de 8 luni, pe când Curtea consideră că executarea unei astfel de hotărâri judecătorești în termen de până la un an de zile, de obicei, nu contravine art. 6 al Convenției [40];

4) Curtea nu este competentă să examineze pretenția din considerente ratione loci de exemplu în cauza Yonghong c. Portugaliei, dec. 25.11.1999, Curtea a constatat că nu este competentă să examineze o cerere cu privire la o situație care a avut loc în regiunea Macao, care se afla sub protectoratul Portugaliei [14, p. 34], ratione personae, în cauza Manole și alții c. Moldovei, dec. 15.06.2004 [50], Curtea a declarat inadmisibilă pretenția unei asociații cu privire la drepturile asociaților, deoarece asociația nu are capacitatea de a depune cerere la Curte în numele asociaților săi) sau ratione temporis de exemplu în cauza Meriakri c. Moldovei, dec. 16.01.2001, Curtea a declarat inadmisibilă pretenția cu privire la maltratare deoarece ea se referea la o pretinsă maltratare și la o anchetă care s-au sfârșit până la 12.09.1997, când Convenția a intrat în vigoare pentru Republica Moldova [53];

5) reclamantul a încetat să fie „victimă” a pretinselor violări în urma recunoașterii violării Convenției de către statul pârât și, după caz, acordarea unei compensații adecvate, anume în cauza Duca c. Moldovei, dec. 11.04.2006 [46], Curtea a constatat că achitarea reclamantului, cu acordarea ulterioară a compensației în mărime de MDL 150,000 pentru arestare ilegală timp de 169 de zile și condițiile de detenție pe durata arestului, este suficientă pentru pierderea calității de victimă cu privire la pretinsa violare a art. 3 și 5 ale Convenției).

e) Cererea abuzivă 

Potrivit art. 35 alin. 3 al Convenției,

„Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă potrivit art. 34, atunci când ea consideră cererea … abuzivă”[4].

Curtea nu va admite folosirea procedurilor instituite prin Convenție pentru cererile în care:

a) reclamantul insultă funcționarii naționali (ex. Stamoulakatos c. Regatului Unit, dec. 09.04. 1997) fie acuză cu bună știință și în baza unor informații false angajații Curții de abateri grave (ex. Duringer și alții și Grunge c. Franței, dec. 04.02.2003). Curtea nu va declara o cerere inadmisibilă ca abuzivă dacă nu va ajunge la concluzia că reclamantul a făcut declarații în baza unor informații despre care cunoștea că sunt false (ex. Popov (1) c. Moldovei, hot. 18.01.2005, para. 49; Macovei și alții c. Moldovei, hot. 25.04.2006, para. 27) [14, p.343].

b) reclamantul comite fraude (ex. în cauza Popov (1) c. Moldovei, hot. 18.01.2005, para. 42-45, Curtea nu a exclus că solicitarea unei case care nu i-a aparținut reclamantului ar putea constitui un temei pentru a declara cererea abuzivă) sau depune cererea în mod evident fără împuterniciri;

c) reclamantul are un comportament șicanatoriu, depunând cereri similare la Curte după ce câteva cereri au fost declarate vădit nefondate (ex. M. c. Regatului Unit, dec. 15.10.1987) [14, p.345];

d) pretinsele violări se datorează reclamantului (ex. în cauza X. c. Irlandei, dec. 02.03.1982, reclamantul contesta durata excesivă a procedurii de extrădare care era tergiversată de el însuși);

e) încălcarea flagrantă și deliberată a procedurii în fața Curții. Doar o încălcare flagrantă și deliberată a procedurilor în fața Curții poate duce la declararea cererii abuzive. O încălcare minoră a procedurii va atrage după sine o atenționare. Curtea consideră încălcarea clauzei de confidențialitate ca o încălcare flagrantă (ex. în cauza Drozd c. Poloniei, dec. 05.03.1996, Comisia a declarat cererea abuzivă deoarece reclamantul nu a respectat regulile cu privire la confidențialitatea procedurilor în fața Comisiei) [14,p.38]. Conform art. 62 para. 2 al Regulamentului Curții, negocierile cu privire la reglementarea amiabilă sunt confidențiale [6].

Curtea nu este un instrument pentru a soluționa disputele politice și nu va examina cererile care au doar scop politic. Totuși, simplul fapt că prin cererea la Curte reclamantul ar urmări un scop cu tentă politică nu poate duce la declararea cererii abuzive de exemplu în cauza Partidul Popular Creștin Democrat c. Moldovei, hot. 14.02.2006, Curtea a examinat în fond cererea cu privire la suspendarea activității unui partid timp de 21 de zile [59]. Organele Convenției nu au declarat abuzivă o cerere în care Guvernul turc pretindea că reclamantul este folosit de kurzi pentru propaganda PKK și pentru a submina autoritatea statului (a se vedea Akdivar și alții c. Turciei, dec. 19.10.1994) [11, p. 412].

2.5.Cererea individuală

Potrivit art. 34 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO), ”orice persoană care se consideră lezată într-un drept al său garantat de CEDO poate depune o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului” [4].

Pentru a suspenda curgerea termenului de 6 luni, orice scrisoare preliminară, până la depunerea cererii detaliate, trebuie să conțină o descriere succintă a faptelor și a pretinselor încălcări care să fie suficientă pentru a exprima esența cererii. La primirea unei astfel de scrisori, grefa Curții EDO deschide un dosar cu număr provizoriu și expediază reclamantului un formular de cerere.

Potrivit art. 47 al Regulamentului Curții, formularul de cerere indică:

(a) numele, data nașterii, naționalitatea, sexul, profesia și adresa reclamantului;

(b) dacă este cazul, numele, profesia și adresa reprezentantului său;

(c) partea sau părțile contractante împotriva căreia (cărora) este îndreptată cererea;

(d) o expunere succintă a faptelor;

(e) o expunere succintă a pretinsei sau a pretinselor violări ale Convenției și a argumentelor pertinente;

(f) o expunere succintă privitoare la respectarea de către reclamant a criteriilor de admisibilitate prevăzute de art. 35 § 1 CEDO (epuizarea căilor interne de atac și respectarea termenului de 6 luni); și

(g) obiectul cererii [6].

În plus, reclamantul trebuie să prezinte toate elementele care permit să se stabilească dacă au fost întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 35 § 1 CEDO (epuizarea căilor interne de atac și respectarea termenului de 6 luni) și să menționeze dacă a supus cererea sa unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare.

Dacă cererea depășește 10 pagini (cu excepția anexelor), reclamantul trebuie să întocmească un rezumat al cererii. La cerere urmează a fi anexate copiile de pe toate documentele pertinente și, în special, de pe deciziile, judiciare sau de altă natură, privitoare la obiectul cererii. Copiile de pe documente nu trebuie capsate sau lipite. Toate paginile urmează a fi numerotate de la prima pagină până la ultima cu numere consecutive.

Limbile oficiale ale Curții sunt franceza sau engleza, însă, până la comunicarea cererii către Guvernul pârât, reclamanții pot să formuleze cererile și să corespondeze cu Curtea în una din limbile oficiale ale statelor părți la CEDO.

Cererea trebuie să fie semnată de către reclamant și reprezentantul său. Grefa este îndreptățită să refuze înregistrarea unei cereri pe care nu figurează această semnătură. Dacă cererea este prezentată de o organizație neguvernamentală sau un grup de particulari, ea este semnată de persoanele abilitate să reprezinte organizația sau grupul. Reprezentantul reclamantului, dacă cererea este făcută prin intermediul său, trebuie să prezinte dovada scrisă a procurii prin care este însărcinat să sesizeze Curtea.

Reclamantul care nu dorește ca identitatea sa să fie făcută publică trebuie să precizeze acest lucru și să prezinte motivele care ar justifica derogarea de la regula normală a publicității procedurii în fața Curții. Președintele Camerei poate autoriza confidențialitatea identității reclamantului în cazuri excepționale și temeinic justificate (de regulă, aceasta se face mereu în cauzele în care sunt implicați copii sau victime ale abuzurilor sexuale).

Potrivit art. 47 § 4 al Regulamentului Curții, nerespectarea cerințelor privind conținutul cererii poate duce la neînregistrarea acesteia, cu consecința neexaminării ei de către Curte [6].

Ca regulă generală, se consideră că cererea a fost introdusă la data primei comunicări prin care reclamantul exprima – fie și în mod sumar – obiectul cererii sale. Curtea poate totuși, pentru motive justificate, să decidă reținerea unei alte date.

Reclamantul trebuie să informeze Curtea cu privire la orice schimbare a adresei sale, precum și despre orice fapt pertinent privitor la examinarea cererii. Dacă reclamantul are deja o cerere pendinte la Curte, el trebuie să informeze despre aceasta grefa, indicând numărul dosarului.

Examinarea cererilor la Curte este gratuită, reclamantul suportând doar cheltuielile legate de întreținerea corespondenței cu Curtea. Din practică, se observă că scrisorile expediate din Moldova în mod recomandat par avion fără aviz de primire ajung la Curte timp de circa 10 zile, iar cele expediate recomandat par avion cu aviz de primire – aproximativ într-o lună.

Cererea reclamantului este distribuită unui jurist din cadrul grefei care provine din statul împotriva căruia este îndreptată cererea. Dacă Curtea este sesizată cu o cerere al cărei conținut nu corespunde exigențelor art. 47 al Regulamentului Curții, juristul grefei deschide un dosar cu număr provizoriu, expediază reclamantului un formular de cerere și informează reclamantul dacă el a omis careva informații sau documente necesare [6]. Acest formular urmează a fi completat și expediat de către reclamant, de regulă, în termen de 6 săptămâni. Acest termen nu rezultă din textul Convenției sau al Regulamentului Curții, ci are ca scop evitarea tergiversării la înregistrarea cererii. Dacă cererea este depusă în modul potrivit, numărul provizoriu se substituie cu un număr permanent.

Ca regulă generală, o cerere nu este înregistrată cu număr permanent până reclamantul nu furnizează toată informația și documentele cerute de grefă. Aceasta are misiunea de a efectua o primă filtrare în cazul în care unele condiții de admisibilitate sau de competență a Curții în mod evident nu sunt întrunite. Astfel, grefa nu comunică Curții un mare număr de dosare fie pentru că reclamanții nu au mai răspuns la scrisori, fie pentru că cererile nu aveau nici cea mai mică șansă de a fi declarate admisibile (de exemplu, cererile erau mult prea tardive ținând cont de termenul impus de art. 35 § 1 CEDO). În pofida acestui filtraj, numărul cererilor înregistrate rămâne în continuă creștere.

După primirea primei scrisori sau a formularului de cerere, grefa informează reclamantul despre deschiderea unui dosar al cărui număr trebuie indicat în corespondența ulterioară cu Curtea. În răspunsul său, grefa poate chiar să indice modul în care Curtea a interpretat Convenția în cauze anterioare analogice. Dacă din start se identifică un obstacol evident pentru admisibilitatea cererii, grefa informează despre aceasta reclamantul.

Reclamantul trebuie să dea dovadă de diligență în corespondența sa cu grefa Curții și să răspundă la scrisorile grefei în termenele indicate de ea. În cazul în care reclamantul nu expediază formularul de cerere timp de 1 an sau dacă, după ce a trimis formularul, nu răspunde la scrisorile Curții adresate ulterior, de regulă, se consideră că reclamantul nu mai este interesat să-și mențină cererea și dosarul este distrus [6]. 

 Principalele etape ale procedurii desfășurate în fața Curții Europene a Drepturilor Omului (Curtea) sunt:

Sesizarea Curții

Depunerea cererii;

Corespondența preliminară cu grefa Curții.

Examinarea admisibilității

Înregistrarea cererii;

Desemnarea unui judecător raportor;

Prima examinare de către Comitetul de 3 judecători sau de către o Cameră;

Comunicarea cererii către Guvernul pârât;

Prezentarea observațiilor cu privire la admisibilitate (și la fondul cauzei) ;

Audieri (într-un număr redus de cauze);

Decizia cu privire la admisibilitate.

Examinarea fondului cauzei

Stabilirea faptelor;

Reglementarea amiabilă;

Audieri (într-un număr redus de cauze);

Hotărârea cu privire la fondul cauzei;

Desesizarea în favoarea Marii Camere.

Odată ce reclamantul a depus formularul de cerere completat, precum și toate documentele și informațiile solicitate de grefa Curții Europene a Drepturilor Omului (Curtea), cererea este înregistrată și inclusă în lista cauzelor ce urmează a fi examinate de către Curte (cauze pendinte). În funcție de volumul de lucru și de complexitatea cauzei, durează între 3 și 18 luni până când cererea va fi examinată de către Comitetul de 3 judecători (Comitet) sau de Cameră. Cauzele pot fi examinate cu prioritate în virtutea art. 41 al Regulamentului Curții, în baza deciziei Camerei sau a Președintelui ei [6]. Cererea este atribuită unei Secțiuni, de regulă Secțiunii din care face parte judecătorul național.

ÎNCHEIERE

Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa cum este stabilit conform principiilor de drept internațional general recunoscute, și într-un termen de șase luni, începând cu data deciziei interne definitive. Cererile nu pot fi luate în considerație de către Curte, dacă nu îndeplinesc criteriile de admisibilitate.

Dacă se consideră că statul a violat în detrimentul direct și personal vreunul dintre drepturile fundamentale prevăzute de Convenție persoana se poate plânge Curții.

1. Curtea poate cerceta numai plângeri referitoare la violarea unuia sau mai multor drepturi enumerate în Convenție și protocoale. Ea nu este o instanță de apel împotriva instanțelor naționale și nu poate anula sau modifica deciziile lor. Nici nu poate interveni direct în favoarea dumneavoastră pe lîngă autoritatea de care vă plângeți.

2. Curtea poate examina numai cererile îndreptate împotriva unuia dintre statele care au ratificat Convenția și Protocoalele sale, și dacă se referă la evenimente posterioare unei date determinate. Această dată variază de la stat la stat și după cum cererea se referă la un drept enunțat în Convenție sau în Protocoale.

3. Persoanele se pot plânge Curții numai cu privire la actele unei autorități publice dintr-unul dintre aceste state (Parlament, administrație, tribunal etc). Curtea nu se poate ocupa de plângeri îndreptate împotriva unor persoane particulare sau a unor instituții private.
4. Conform articolului 32 § 1 din Convenție, Curtea nu poate fi sesizată decât după ce au fost epuizate în prealabil căile de recurs interne și în termen de șase luni începînd cu data deciziei definitive interne. O plângere care nu respectă aceste condiții de admisibilitate nu va putea fi examinată de către Curte.

5. Înainte de a se adresa Curții, trebuie să fi utilizat, în statul în cauză, toate remediile juridice care ar fi putut fi utile în situația de care vă plângeți; în caz contrar, va trebui să demonstrați că aceste remedii nu puteau fi eficace. Prin urmare, mai întâi ar fi trebuit să sesizați tribunalele interne, până la adresarea la Curte și inclusiv la instanța supremă competentă, în fața căreia ar fi trebuit să prezentați, cel puțin în substanță, motivele plângerii pe care doriți să le supuneți atenției Curții.

6. În exercitarea acestor remedii, trebuie să fi respectat regulile de procedură naționale, mai ales termenele prescrise de acestea. Dacă, de exemplu, recursul da fost respins ca tardiv sau pentru nerespectarea unei reguli de competență sau de procedură care vă poate fi imputată, Curtea nu va putea examina cererea.

7. Dacă totuși persoana se plânge de o decizie judecătorească, mai ales de condamnare, nu este necesar să fi încercat a obține revizuirea procesului după parcurgerea instanțelor judiciare uzuale. Nu este necesar nici să fi exercitat recursuri de grațiere sau să fi solicitat grațierea sau amnistierea. În plus, petițiile (adresate Parlamentului, șefului statului sau al guvernului, unui ministru sau ombudsman) nu constituie remedii pe care trebuia să le fi încercat.
8. După ce autoritatea națională competentă cea mai înaltă a pronunțat o decizie, persoana dispune de un interval de șase luni pentru a sesiza Curtea. Acest interval începe sa curgă de la data la care s-a luat cunoștință personal sau prin avocat de decizia finală în ordinea normală a instanțelor, și nu începînd de la respingerea ulterioară a unei eventuale cereri în revizuire a procesului sau a unui alt recurs extraordinar, a unei cereri de grațiere sau amnistiere sau a oricărei alte cereri adresate unei autorități cu titlu de grațiere.

9. Termenul de șase luni este întrerupt de prima scrisoare a persoanei adresată Curții, expunînd cu claritate, chiar dacă în mod sumar, obiectul plângerii eventuale sau de trimiterea formularului de cerere completat. O simplă cerere de informații nu este suficientă pentru a întrerupe termenul de șase luni.

10.Sumarizînd exigențele de adresare la Curte, prevăzute de Convenție, putem evidenția următoarele condiiții de admisibilitate:

1. să fie făcută de către o persoană îndreptățită;

2. cerere să fie compatibilă cu dispozițiile Convenției;

3. să privească o perioadă în care statul era legat prin Convenție; 4. să se afle sub jurisdicția acoperită de Convenție;

5. să fie epuizate toate căile interne de recurs; 6. să fi fost invocat violarea unor drepturi și libertăți prevăzute de Convenție;

7. să fie respectat termenul de șase luni de la data epuizării ultimului recurs privind adresarea la Curte. Nerespecarea acestor condiții Curtea va declara cererea ca fiind inadmidibilă și va fi respinsă. Cu titlu informativ, mai mult de 90% din cererile examinate de către Curte sunt declarate inadmisibile pentru nerespectarea uneia sau alteia din condițiile de admisibilitate mai sus menționate.

Curtea nu va admite folosirea procedurilor instituite prin Convenție pentru cererile în care:

a) reclamantul insultă funcționarii naționali (fie acuză cu bună știință și în baza unor informații false angajații Curții de abateri grave. Curtea nu va declara o cerere inadmisibilă ca abuzivă dacă nu va ajunge la concluzia că reclamantul a făcut declarații în baza unor informații despre care cunoștea că sunt false.

b) reclamantul comite fraude sau depune cererea în mod evident fără împuterniciri;

c) reclamantul are un comportament șicanatoriu, depunând cereri similare la Curte după ce câteva cereri au fost declarate vădit nefondate;

d) pretinsele violări se datorează reclamantului ;

e) încălcarea flagrantă și deliberată a procedurii în fața Curții. Doar o încălcare flagrantă și deliberată a procedurilor în fața Curții poate duce la declararea cererii abuzive. O încălcare minoră a procedurii va atrage după sine o atenționare. Curtea consideră încălcarea clauzei de confidențialitate ca o încălcare flagrantă.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.1 din 12.08.1994.

http://www.lexjustice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496

Legea nr.87 din 21.04.2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.107-109 din 01.07.2011.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=339023

Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, din 4.11.1950. http://www.coe.int.

Declarația Finală din februarie 2010 a Conferinței Interlaken privind viitorul Curții

http://www.eda.admin.ch/etc/medialib/downloads/edazen/topics/europa/euroc.Par.0132.File.tmp/final_fr.pdf

Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. http://www.justice.md/md/trat/

Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții, Nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/

Protocolul nr.14 la CEDO, ]n vigoare 1.06.2010. http://www.cedo.md/?go=articole&n=21

Recomandarea nr. 1649 din 2004 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

http://assembly.coe.int/Main.asp?link=/Documents/AdoptedText/ta04/EREC1649.htm

Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2009. http://www.coe.int.

Statutul Consiliului Europei din 5 mai 1949 (STE.1 -1949) http://conventions.coe.int/Treaty/EN/Treaties/PDF/Romanian/001-Romanian.pdf

Monografii, articole de specialitate

Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.

Berger, V. La jurisprudence de la Cour européenne des droits de l'homme. Paris: Economica, 1998. 783 p.

Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 228 p.

Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris: Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.

Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București: Europe Nova, 1995. 481 p.

Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 245 p.

Duculescu V. Protecția juridica a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București: Lumina Lex, 1998. 479 p.

Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București: Lumina Lex, 2002. 933 p.

Fuerea A. Manualul Uniunii Europene. București: Universul Juridic, 2006. 430 p.

Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006. 190 p.

Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. Iași: Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.

Gerard C. J. La Convention Européenne des Droits de l’Homme. Paris: Economica, 1989. 250 p.

Oberdorff H., Robert J. Libertes fondamentales et droits de l’homme. Montchrestien: Lextenso Editions, 2009. 864 p.

Petitti L.E., Decaux E., Imbert P.H. La Convention Européenne des droits de l’Homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1999. 1230 p.

Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.

Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.

Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.

Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.

Rousseau D. Les droits de l’Homme de la troisième génération in Droit constitutionnel et droits de l’Homme. Paris: Economica, 1987. 346 p.

Sudre F. Droit international et européen des Droits de l’Homme. Paris: PUF, 1989. 488 p.

Velu J., Ergec R. européenne des droits de l’homme Bruxelles: Bruyant, 1990. 1185 p.

Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex, 2001. 745 p.

Voicu M. Introducere in dreptul european. București: Universul Juridic, 2007. 240 p.

Surse din jurisprudența CEDO

CEDO, Affaire linguistique belge c. Belgiei, din 23.07.1968

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Anușca c.Moldovei, din 18.05.2010

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Associated Society of Locomotive Engineers & Firemen (ASLEF) c. Regatului Unit, din 27.02.2007

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Autronic c. Elveției, din 22.05.1990.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Boicenco c. Moldovei, din 11.07.2006

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Brumărecu c. României din 28.10.1999.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Gurău c. Moldovei, din 07.11.2006.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Capital Bank AD c. Bulgariei, din 24.11.2005.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Cârmuirea Spirituală a Musulmanilor din Republica Moldova c. Moldovei din 15.06.2005

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Combustibil Solid S.A. c. Moldovei, din 25.10.2005

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Cornwell c. Regatului Unit, din 11.05.1999.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Daniliuc c. Moldovei, din 18.10.2005

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Duca c. Moldovei, din 11.04.2006.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Iordachi și alții c. Moldovei, din 05.04.2005.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Ilașcu și alții c. Moldovei și Rusiei, din 04.07.2001.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Karner c. Austriei, din 24.07.2003

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Lupăcescu și alții c. Moldovei, din 21.03.2006

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Macovei și alții c. Moldovei, din 25.04.2006, para. 27

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Manole ș.a c. Moldovei, din15.06.2004

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Meriakri c. Moldovei, din 16.01.2001

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Melnic c. Moldovei, din 14.11.2006

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO,Mihalachi c. Moldovei, din 09.01.2007

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Mitropolia Basarabiei c. Moldovei, din 13.12.2001.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Moisei c. Moldovei, din 19.12.2006.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Nosov c. Rusiei, din 20.10.2005

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Partidul Popular Creștin Democrat c. Moldovei, din 14.02.2006.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Pentiacova și alții c. Moldovei, din 04.01.2005

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Popov (1) c. Moldovei, din 18.01.2005

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Prodan c. Moldovei, din 18.05.2004.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Savițchi c. Moldovei, din 11.10.2005.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Sîrbu și alții c. Moldovei, din 15.06.2004

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Vo c. Franței din 08.07.2004 .

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Site Internet

Counsil of Europe [online]. http://www.Coe.int/ (citat 3.03.2013)

Registrul actelor normative ale Republicii Moldova [online]. http://www.justice.md/ (citat la 3.03.2013 ).

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.1 din 12.08.1994.

http://www.lexjustice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496

Legea nr.87 din 21.04.2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.107-109 din 01.07.2011.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=339023

Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, din 4.11.1950. http://www.coe.int.

Declarația Finală din februarie 2010 a Conferinței Interlaken privind viitorul Curții

http://www.eda.admin.ch/etc/medialib/downloads/edazen/topics/europa/euroc.Par.0132.File.tmp/final_fr.pdf

Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. http://www.justice.md/md/trat/

Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții, Nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/

Protocolul nr.14 la CEDO, ]n vigoare 1.06.2010. http://www.cedo.md/?go=articole&n=21

Recomandarea nr. 1649 din 2004 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

http://assembly.coe.int/Main.asp?link=/Documents/AdoptedText/ta04/EREC1649.htm

Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2009. http://www.coe.int.

Statutul Consiliului Europei din 5 mai 1949 (STE.1 -1949) http://conventions.coe.int/Treaty/EN/Treaties/PDF/Romanian/001-Romanian.pdf

Monografii, articole de specialitate

Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.

Berger, V. La jurisprudence de la Cour européenne des droits de l'homme. Paris: Economica, 1998. 783 p.

Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 228 p.

Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris: Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.

Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București: Europe Nova, 1995. 481 p.

Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 245 p.

Duculescu V. Protecția juridica a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București: Lumina Lex, 1998. 479 p.

Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București: Lumina Lex, 2002. 933 p.

Fuerea A. Manualul Uniunii Europene. București: Universul Juridic, 2006. 430 p.

Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006. 190 p.

Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. Iași: Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.

Gerard C. J. La Convention Européenne des Droits de l’Homme. Paris: Economica, 1989. 250 p.

Oberdorff H., Robert J. Libertes fondamentales et droits de l’homme. Montchrestien: Lextenso Editions, 2009. 864 p.

Petitti L.E., Decaux E., Imbert P.H. La Convention Européenne des droits de l’Homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1999. 1230 p.

Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.

Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.

Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.

Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.

Rousseau D. Les droits de l’Homme de la troisième génération in Droit constitutionnel et droits de l’Homme. Paris: Economica, 1987. 346 p.

Sudre F. Droit international et européen des Droits de l’Homme. Paris: PUF, 1989. 488 p.

Velu J., Ergec R. européenne des droits de l’homme Bruxelles: Bruyant, 1990. 1185 p.

Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex, 2001. 745 p.

Voicu M. Introducere in dreptul european. București: Universul Juridic, 2007. 240 p.

Surse din jurisprudența CEDO

CEDO, Affaire linguistique belge c. Belgiei, din 23.07.1968

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Anușca c.Moldovei, din 18.05.2010

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Associated Society of Locomotive Engineers & Firemen (ASLEF) c. Regatului Unit, din 27.02.2007

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Autronic c. Elveției, din 22.05.1990.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Boicenco c. Moldovei, din 11.07.2006

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Brumărecu c. României din 28.10.1999.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Gurău c. Moldovei, din 07.11.2006.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Capital Bank AD c. Bulgariei, din 24.11.2005.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Cârmuirea Spirituală a Musulmanilor din Republica Moldova c. Moldovei din 15.06.2005

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Combustibil Solid S.A. c. Moldovei, din 25.10.2005

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Cornwell c. Regatului Unit, din 11.05.1999.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Daniliuc c. Moldovei, din 18.10.2005

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Duca c. Moldovei, din 11.04.2006.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Iordachi și alții c. Moldovei, din 05.04.2005.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Ilașcu și alții c. Moldovei și Rusiei, din 04.07.2001.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Karner c. Austriei, din 24.07.2003

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Lupăcescu și alții c. Moldovei, din 21.03.2006

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Macovei și alții c. Moldovei, din 25.04.2006, para. 27

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Manole ș.a c. Moldovei, din15.06.2004

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Meriakri c. Moldovei, din 16.01.2001

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Melnic c. Moldovei, din 14.11.2006

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO,Mihalachi c. Moldovei, din 09.01.2007

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Mitropolia Basarabiei c. Moldovei, din 13.12.2001.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Moisei c. Moldovei, din 19.12.2006.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Nosov c. Rusiei, din 20.10.2005

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Partidul Popular Creștin Democrat c. Moldovei, din 14.02.2006.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Pentiacova și alții c. Moldovei, din 04.01.2005

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Popov (1) c. Moldovei, din 18.01.2005

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Prodan c. Moldovei, din 18.05.2004.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Savițchi c. Moldovei, din 11.10.2005.

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Sîrbu și alții c. Moldovei, din 15.06.2004

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

CEDO, Vo c. Franței din 08.07.2004 .

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Site Internet

Counsil of Europe [online]. http://www.Coe.int/ (citat 3.03.2013)

Registrul actelor normative ale Republicii Moldova [online]. http://www.justice.md/ (citat la 3.03.2013 ).