.recidiva. Pedeapsa In Caz de Recidiva

CAPITOLUL I

PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI. FORME. DELIMITAREA RECIDIVEI DE CELELALTE FORME ALE PLURALITĂȚII DE INFRACȚIUNI

Secțiunea I

ASPECTE GENERALE REFERITOARE LA PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI

1. Noțiunea de pluralitate de infracțiuni

În înțelesul său larg, termenul pluralitate de infracțiuni desemnează un grup de două sau mai multe infracțiuni, între care există o anumită legătură, susceptibilă de a produce anumite consecințe juridice. Această legătură poate fi personală (in personam), în sensul că toate infracțiunile au fost săvârșite de aceeași persoană, sau reală (in rem), atunci când între infracțiunile care alcătuiesc pluralitatea există o legătură obiectivă de loc, de timp, de cauzalitate etc.

Pluralitatea de infracțiuni, ca realitate obiectivă, a fost transpusă pe plan juridico-penal, semnificând situația în care aceeași persoană săvârșește, deodată sau succesiv1, două sau mai multe infracțiuni.

Într-o formulare mai amplă, inspirată din art. 32 Cod penal, prin pluralitate de infracțiuni este desemnată situația în care o persoană săvârșește două sau mai multe infracțiuni, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele, cât și situația în care o persoană săvârșește o nouă infracțiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o alta comisă anterior, sau chiar după executarea pedepsei aplicate pentru vreuna din ele, în condițiile prevăzute de lege1.

În Codul penal român în vigoare, pluralitatea de infracțiuni este reglementată în Titlul al II-lea, privind infracțiunea, capitolul IV, art. 32-40, și reflectă concepția legiuitorului penal român de a acorda prioritate problemelor de stabilire a situațiilor în care există pluralitate infracțională.

Instituția pluralității de infracțiuni aparține și răspunderii penale, întrucât aplicarea pedepsei pentru ansamblul infracțional ridică problema găsirii unor sisteme cât mai adecvate de sancționare care să corespundă periculozității sociale reliefate prin săvârșirea mai multor infracțiuni de către aceeași persoană.

2. Cadrul legal al pluralității de infracțiuni

Pluralitatea de infracțiuni, prin complexitatea structurii sale, este strâns legată atât de instituția infracțiunii, cât și de instituția pedepsei.

Este legată de instituția infracțiunii întrucât existența sa, în oricare din forme este condiționată de reunirea mai multor fapte penale în persoana aceluiași făptuitor.

Este legată de instituția pedepsei, întrucât pluralitatea de fapte penale ridică problema stabilirii unor pedepse care să constituie sancționarea întregului ansamblu de fapte săvârșite.

Codul penal român în vigoare a inclus pluralitatea de infracțiuni în cadrul instituției infracțiunii în ideea că, înainte de a stabili modul de sancționare a formelor pluralității, se pune problema stabilirii existenței acesteia și a justificării formelor sale consacrate de lege.

În alte legislații penale, concursul de infracțiuni și recidiva, ca forme ale pluralității de infracțiuni, sunt trecute în cadrul reglementării privitoare la pedeapsă, fiind incluse într-o diviziune intitulată „ circumstanțele care influențează determinarea pedepsei ” (Codul penal islandez), sau „ fixarea pedepsei (Codul penal elvețian), ori „ determinarea pedepsei ” (Codul penal danez).

3. Delimitarea pluralității de infracțiuni de alte instituții de drept penal.

Săvârșirea mai multor infracțiuni de către aceeași persoană este o chestiune care, atât din punct de vedere criminologic, cât și juridic, prezintă consecințe diferite în raport cu situația când o persoană săvârșește o singură infracțiune. Astfel, se impune o delimitare clară între două instituții ale dreptului penal, și anume pluralitatea de infracțiuni (pluralitate reală) și pluralitatea aparentă de infracțiuni (unitatea legală de infracțiuni), datorită aparenței de pluralitate infracțională pe care o creează unitatea infracțională legală, prin cerința săvârșirii a două sau mai multe acțiuni.

Deși unitatea legală de infracțiuni se prezintă ca o creație a legii, caracterizată prin reunirea în conținutul unei singure infracțiuni a două sau mai multe acțiuni sau inacțiuni, care ar putea constitui, fiecare în parte, o infracțiune de sine stătătoare, o dată incluse în conținutul legal al unei anumite infracțiuni își pierd individualitatea.

Considerarea unei activități complexe ca unitate sau pluralitate de infracțiuni se răsfrânge, în primul rând asupra încadrării juridice a acesteia și, deci, a răspunderii penale a făptuitorului. Dacă în cazul unității infracționale se are în vedere gravitatea unicei infracțiuni săvârșite, care poate fi expresia unui conflict izolat, accidental între conduita unei persoane și legea penală1, în cazul pluralității de infracțiuni se are în vedere gravitatea fiecărei infracțiuni în parte, dar și surplusul de periculozitate socială generat de ansamblul infracțional, ca stare de fapt ce pune în evidență perseverența făptuitorului pe drumul infracționalității.

Interesul delimitării celor două instituții penale se regăsește și pe planul apariției actelor de clemență. Atunci când ansamblul faptic este considerat unitate infracțională, iar parte din acțiunile ce se integrează în conținutul său se comit după apariția actelor de clemență, întreaga activitate fiind considerată săvârșită la data comiterii ultimei acțiuni, fapta nu va putea beneficia de amnistie sau grațiere acordată de stat. Dacă, dimpotrivă, se va constata că acțiunile reprezintă infracțiuni independente, cele săvârșite înainte de apariția amnistiei sau grațierii, vor beneficia de clemență, cu condiția încadrării în dispozițiile prevăzute.

Delimitarea prezintă importanță și sub aspectul aplicării legii penale în timp. Dacă întreaga activitate săvârșită este apreciată ca unitate infracțională, iar parte din acte se comit după intrarea în vigoare a legii noi, se va aplica aceasta și nu legea mai favorabilă, indiferent dacă legea nouă este mai aspră decât cea veche, sub imperiul căreia a început activitatea infracțională. În cazul în care se va considera că ansamblul de acțiuni îndeplinește condițiile concursului de infracțiuni, cele comise sub legea veche vor beneficia de aplicarea legii mai favorabile, celor comise sub legea nouă urmând a li se aplica aceasta.

Aprecierea ansamblului faptic ca unitate infracțională sau pluralitate mai prezintă interes și în legătură cu prescripția, aplicarea condamnării cu suspendare a executării pedepsei etc.

Pluralitatea de infracțiuni trebuie deosebită și de instituția conexității. În cazul conexității există, de asemenea, mai multe infracțiuni, între care există o legătură de ordin obiectiv, motiv care impune, în principal, ca în scopul unei bune administrări a justiției, urmărirea și judecarea infracțiunilor conexe să se realizeze simultan.

Pluralitatea infracțională, fiind o problemă de drept substanțial, își găsește reglementarea în dispozițiile Codului penal, pe când conexitatea, fiind o problemă de drept procesual penal, își găsește reglementarea în dispozițiile Codului de procedură penală.

De asemenea, pluralitatea de infracțiuni, fiind o situație de fapt care privește pe făptuitor, nu trebuie confundată cu circumstanțele agravante care fac parte din conținutul infracțiunii.

Pluralitatea de infracțiuni, adică săvârșirea de către aceeași persoană a mai multor infracțiuni, este o instituție de drept penal diferită de cea a participației penale, adică săvârșirea unei infracțiuni de către mai multe persoane (pluralitate de infractori). Există și situații mai complexe, când mai multe persoane săvârșesc mai multe infracțiuni; de exemplu două persoane săvârșesc împreună , întâi o infracțiune de furt și, apoi o infracțiune de fals. Aici, pe o pluralitate de infracțiuni se grefează și o pluralitate de infractori. În aceste cazuri se vor aplica atât regulile de la participație, cât și cele de la pluralitatea de infracțiuni.

Secțiunea a II – a

FORMELE PLURALITĂȚII DE INFRACȚIUNI

Activitatea infracțională a unei persoane, concretizată în săvârșirea mai multor infracțiuni, îmbracă forme diferite, după cum pentru vreuna din ele a intervenit ori nu o condamnare definitivă.

În reglementarea actuală, potrivit art. 32 Cod penal, pluralitatea de infracțiuni constituie, după caz, concurs de infracțiuni, cunoscut în doctrina penală și sub denumirea de cumul de infracțiuni, și recidivă. Aceste două forme ale pluralității de infracțiuni acoperă, în principal, toate situațiile în care o persoană a săvârșit două sau mai multe infracțiuni. Prin urmare, în sfera concursului de infracțiuni vor intra toate ipotezele în care o persoană a săvârșit două sau mai multe infracțiuni, înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna din ele, în timp ce, în cadrul recidivei vor intra toate situațiile în care o persoană, după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de șase luni, săvârșește din nou o infracțiune, cu intenție, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.

În măsura în care aceste condiții nu sunt îndeplinite, deși există o condamnare definitivă pentru una din infracțiunile săvârșite, se ajunge la o situație specială, care nu poate fi caracterizată a fi nici concurs de infracțiuni, dar nici recidivă. Este vorba de așa-numita pluralitate intermediară de infracțiuni, consacrată, de altfel expres în reglementarea privitoare la pluralitatea de infracțiuni, în art. 40 Codul penal, cu nota marginală “pedeapsa în unele cazuri când nu există recidivă” și se realizează în ipoteza în care o persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru una sau mai multe infracțiuni, săvârșește din nou o infracțiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia, ori în stare de evadare și nu sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru existența stării de recidivă.

Secțiunea a III – a

DELIMITAREA RECIDIVEI DE CELELALTE FORME ALE PLURALITĂȚII DE INFRACȚIUNI

Pluralitatea de infracțiuni, indiferent de forma pe care o îmbracă, prezintă anumite trăsături comune. Trăsătura comună determinantă a celor două forme sub care se prezintă pluralitatea, privește cerința săvârșirii a două sau mai multe infracțiuni și condiția comiterii lor de către aceeași persoană. Nici existența concursului de infracțiuni, nici a recidivei nu este condiționată de natura infracțiunilor săvârșite, de locul săvârșirii, ori de împrejurarea că făptuitorul a săvârșit infracțiunea singur sau în participație.

Pentru existența pluralității de infracțiuni nu se cere condiția ca infracțiunile săvârșite să fie consumate, în măsura în care acestea se pedepsesc și în forma tentativei. De asemenea, este considerată pluralitate infracțională, în una din cele două modalități și atunci când faptele sau una din fapte prezintă caracter de acte pregătitoare, în măsura în care acestea sunt asimilate tentativei la anumite infracțiuni.

Cu privire la obiectul juridic al infracțiunilor ce alcătuiesc pluralitatea, nu are relevanță faptul că este diferit sau același în nici una din cele două forme.

Sub aspectul aplicării legii penale în spațiu, atât în cazul când infracțiunile au fost săvârșite în țară, cât și în cazul în care unele au fost comise în străinătate, dacă ele sunt judecate de instanțele din țară se vor reține, după caz, fie dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni, fie cele referitoare la recidivă.

În pofida acestor trăsături comune, există o deosebire caracterizantă între forma pluralității de infracțiuni denumită concurs de infracțiuni și forma de pluralitate a recidivei, ceea ce face ca fiecare dintre ele să reprezinte o instituție juridică specifică, de sine stătătoare.

Ceea ce le deosebește, conferindu-le o fizionomie aparte, este hotărârea definitivă de condamnare intervenită sau nu între faptele ce formează pluralitate de infracțiuni, astfel, dacă faptele s-au comis înainte de condamnarea definitivă, se realizează forma concursului de infracțiuni, iar dacă făptuitorul a comis o nouă infracțiune după pronunțarea unptuitorul a săvârșit infracțiunea singur sau în participație.

Pentru existența pluralității de infracțiuni nu se cere condiția ca infracțiunile săvârșite să fie consumate, în măsura în care acestea se pedepsesc și în forma tentativei. De asemenea, este considerată pluralitate infracțională, în una din cele două modalități și atunci când faptele sau una din fapte prezintă caracter de acte pregătitoare, în măsura în care acestea sunt asimilate tentativei la anumite infracțiuni.

Cu privire la obiectul juridic al infracțiunilor ce alcătuiesc pluralitatea, nu are relevanță faptul că este diferit sau același în nici una din cele două forme.

Sub aspectul aplicării legii penale în spațiu, atât în cazul când infracțiunile au fost săvârșite în țară, cât și în cazul în care unele au fost comise în străinătate, dacă ele sunt judecate de instanțele din țară se vor reține, după caz, fie dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni, fie cele referitoare la recidivă.

În pofida acestor trăsături comune, există o deosebire caracterizantă între forma pluralității de infracțiuni denumită concurs de infracțiuni și forma de pluralitate a recidivei, ceea ce face ca fiecare dintre ele să reprezinte o instituție juridică specifică, de sine stătătoare.

Ceea ce le deosebește, conferindu-le o fizionomie aparte, este hotărârea definitivă de condamnare intervenită sau nu între faptele ce formează pluralitate de infracțiuni, astfel, dacă faptele s-au comis înainte de condamnarea definitivă, se realizează forma concursului de infracțiuni, iar dacă făptuitorul a comis o nouă infracțiune după pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, ne aflăm în prezența recidivei, cu condiția realizării și a celorlalte cerințe impuse de lege pentru existența sa.

Din punct de vedere al semnificației sociale, recidiva, mai mult decât concursul de infracțiuni, exprimă o periculozitate sporită din partea făptuitorului, deoarece acesta, fiind personal și substanțial avertizat printr-o condamnare definitivă, săvârșește din nou o infracțiune în disprețul acestui avertisment. Din acest motiv, se impune un tratament mai sever al recidivei, ce rezultă în primul rând din agravarea pedepsei pentru infractorul recidivist și apoi, din răsfrângerea recidivei în planul unor instituții ale dreptului penal, de a căror aplicare nu pot beneficia cei în stare de recidivă, cum este condamnarea cu suspendarea executării pedepsei, precum și impunerea unor restricții în ce privește aplicarea amnistiei și grațierii, recidiviștii, de regulă, nebeneficiind de actele de clemență.

În ce privește pluralitatea intermediară de infracțiuni, prin prezența sa distinctă în cadrul pluralității de infracțiuni, prezintă trăsături asemănătoare concursului de infracțiuni, prin conduita pluralității de fapte penale, a unității de subiect și prin sistemul de sancționare împrumutat din art. 40 Cod penal din materia concursului de infracțiuni.

Pluralitatea intermediară se deosebește de concursul de infracțiuni prin hotărârea definitivă ce separă infracțiunile săvârșite. Prezența hotărârii definitive apropie pluralitatea intermediară de recidiva după condamnare, caracterizată și ea prin existența unei condamnări definitive, căreia îi urmează o nouă infracțiune săvârșită înainte de executarea primei condamnări, în timpul executării acesteia, ori în stare de evadare.

Delimitarea recidivei de pluralitatea intermediară apare, fie din natura și cuantumul pedepsei pronunțate pentru prima infracțiune, fie din caracterizarea faptelor penale sub aspectul formei de vinovăție. Aceste trăsături fac ca pluralitatea intermediară de infracțiuni să necesite un tratament juridic atenuat față de cel al recidivei, considerent pentru care legea a apelat la sistemul de pedepsire stabilit pentru concursul de infracțiuni.

CAPITOLUL II

DEFINIȚIA, TERMENII ȘI CONDIȚIILE RECIDIVEI

Secțiunea I

DEFINIȚIA RECIDIVEI

1. Noțiunea de recidivă

Consultând numai originea sa filologică, cuvântul „ recidivă ” nu implică în mod imediat și necesar ideea unei prime condamnări, ci pare a presupune, întocmai ca și cuvântul reiterațiune, numai o pluralitate infracțională, fapt ce a făcut ca o perioadă îndelungată, când adevăratul lor sens nu era încă bine determinat și diferențiat, să creeze confuzii cu privire la cele două noțiuni.

Cuvântul recidivă este mult mai energic, el exprimă, după cum spune și etimologia sa (Recidere = a cădea înapoi) ideea unei căderi duble sau, mai explicit, ideea căderii din nou a unui individ, în stare de infracțiune, după ce societatea i-a dat ajutorul necesar, prin mijlocul pedepsei, în momentul când el a comis prima sa infracțiune.

Unii autori1 consideră că recidiva vine de la ” re ” și „ cădere ”, arătând că acest cuvânt nu este de origine latină, alții2 consideră că denumirea de recidivă vine de la verbul latin „ recidere ”, cu sensul de recădere, ca și „ re-lapse” (lopsus = cădere) în engleză, „ re-cidiva ” în italiană; „ re-incidencia ” în spaniolă și portugheză sau Ruckfall în germană (fall = cădere). Oricare ar fi, însă, originea cuvântului, autorii susțin că noțiunea de recidivă înseamnă a recădea în criminalitate1.

Profesorul Traian Pop precizează că “ prin recidivă, în sensul cel mai larg și în general, înțelegem recăderea în criminalitate, după o condamnare anterioară”.

În legea penală în vigoare în țara noastră, nu se dă o definiție generală a recidivei, ci definițiile diferitelor modalități ale acesteia. Cu toate acestea, în teoria dreptului penal, recidiva a fost definită sub diferite forme. Astfel, profesorul Buzea arăta că “ recidiva constă în situația juridică excepțională, a unui infractor, care, după ce săvârșește una sau mai multe infracțiuni, pentru care este condamnat definitiv, și, uneori, a executat pedeapsa, mai comite o nouă infracțiune ” .

Starea de recidivă poate fi definită ca: „ starea sau situația în care se află infractorul care a săvârșit una sau mai multe infracțiuni, de o anumită gravitate, după condamnarea penală definitivă, stare ce face să se nască prezumția de perseverare a infractorului pe calea activității antisociale și poate atrage, de aceea, o agravare a pedepsei pentru infracțiunile săvârșite în această stare”2.

De asemenea, J. Grigoraș afirmă că „ recidiva este o situație juridică care constă în aceea că un infractor, după ce a săvârșit mai multe infracțiuni pentru care a fost condamnat la una sau mai multe pedepse privative de libertate comite o nouă infracțiune, după rămânerea definitivă a hotărârii, în timpul executării, după executarea, grațierea sau prescripția pedepsei ”.

Profesorul I. OANCEA, având în vedere diferitele forme ale recidivei, din acestea deduce că, recidiva, ca noțiune generală, constă în aceea că, „ după o condamnare definitivă sau după executarea unei pedepse pentru o infracțiune, aceeași persoană săvârșește din nou o infracțiune ”.

Pornind de la modificările survenite prin Legea nr. 6 / 1973, în literatura de specialitate, recidiva a fost definită astfel: „ Există recidivă, când, după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de șase luni, sau cel puțin trei condamnări sub șase luni, executate sau nu, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an ”. Recidiva există, când aceeași persoană a săvârșit una sau mai multe infracțiuni intenționate, sancționate de lege cu închisoare mai mare de un an, singură sau alternativ cu amenda, după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracțiune la pedeapsa închisorii mai mare de șase luni sau cel puțin trei condamnări de șase luni sau mai mici, ori după executarea unor asemenea pedepse ”1.

Într-o altă formulare, “recidiva există atunci când, după condamnarea definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de șase luni (sau după cel puțin trei condamnări la pedeapsa cu închisoarea până la 6 luni), după executarea sau înlăturarea executării unei atare condamnări, cel condamnat săvârșește, din nou, la un anumit interval de timp, o infracțiune intenționată, de o gravitate determinată, iar nici un impediment legal nu exclude reținerea stării de recidivă ”2

Sintetizând cele de mai sus, și extrăgând elementele comune și generale ale formelor recidivei reglementate prin art. 37, lit. a – c, Cod penal, recidiva poate fi definită ca fiind starea, situația, împrejurarea în care se găsește o persoană ce a săvârșit din nou o infracțiune, după ce anterior a fost condamnată sau a și executat o pedeapsă pentru o infracțiune.

2. Infractorul recidivist. Criterii de clasificare

Sociologia criminală consistă în a căuta factorii crimei, lucru greu de realizat și aproape imposibil. Cei mai mulți criminologi găsesc că recidiviștii sunt produsul mediului în care au trăit, nu sunt, prin urmare, decât victimele, fie ale unei boli ereditare, fie a degenerescenței, iar această idee, dată sub formă nouă, era cunoscută încă din vremea lui Platon, care în statul său ideal, propune că, dacă „ moșul și chiar strămoșul cuiva a fost pedepsit cu moartea, acela, (urmașul) să se gonească din cetate”.

Școala antropologică ne duce la concluzia că omul nu este responsabil de faptele sale și că toți criminalii, fiind bolnavi, ar fi mai bine să desființăm închisorile și să le înlocuim cu spitale.

Influența mediului social este incontestabilă asupra criminalității, dar nu trebuie exagerată, întrucât, dacă s-ar admite o influență preponderentă a mediului social, ar fi inexplicabil cum într-o familie, unii sunt oameni cinstiți, iar alții criminali. Omul are mijloace de a lupta contra mediului, nu îi rămâne decât să-și pună forțele în acțiune. Cu toate acestea, criminalul, ca și omul onest , este o personalitate complexă, dar care, dispunând de o voință slabă devine victima societății în care trăiește.

Societatea noastră se confruntă cu o gamă largă de infractori recidiviști, ocazie cu care s-a încercat o clasificare a acestora.

Prin prisma periculozității lor sociale și a reacției la tratamentul penitenciar, se distinge o primă categorie de recidiviști care acceptă legitimitatea pedepsei, iar pe timpul executării se străduiesc să evite conflictele legate de nerespectarea regulilor instituite de administrațiile locurilor de deținere, muncesc cu rezultate, în general bune, sunt disciplinați și execută corect sarcinile pe care le primesc. În dese cazuri, după executarea pedepsei persistă în activități infracționale. Comportamentul lor docil pe timpul executării pedepsei se explică prin experiența lor de penitenciar ce le permite însușirea unor adevărate tehnici de speculare a unor imperfecțiuni ale regulamentelor legale în vigoare și a unor slăbiciuni în modul de executare a serviciului de către unele cadre.

O altă categorie de recidiviști este a celor care nu acceptă legitimitatea pedepsei, considerându-se victime ale răfuielilor personale ale organelor de anchetă sau justiție. Din cadrul lor, o bună parte se străduiesc să nu aibă neplăceri pe timpul executării pedepsei, muncesc și rareori comit abateri. Aceste atitudini disciplinate sunt urmate la perioade variabile de manifestări de furie, violență și agresivitate față de alți deținuți, și uneori, față de personalul penitenciar.

Mai întâlnim categoria celor care manifestă agresiune, atât față de pedeapsa ce le-a fost aplicată, cât și față de executarea ei. De regulă, simulează sau își provoacă anumite boli, refuză munca. Obsedați fiind de ideea evadării, recurg la diferite metode și mijloace pentru a fi mutați dintr-un penitenciar în altul.

În raport cu natura infracțiunii săvârșite, ponderea cea mai ridicată o au recidiviștii care săvârșesc fapte contra avutului public sau particular și contra persoanei Orientarea infractorilor recidiviști către infracțiunile contra avutului particular se datorează sancțiunilor blânde în raport cu cele care lezează avutul public.

În funcție de frecvența recăderii în starea de recidivă, se vorbește despre recidiviști ocazionali (când se află prima dată în starea de recidivă) și multirecidiviști (infractori din obișnuință; infractori de profesie și infractori din tendință). Se consideră că multirecidivistul din obișnuință a dobândit deprinderea de a săvârși un anumit gen de fapte penale, pe care le repetă la intervale de timp, după condamnare sau executarea pedepsei.

Multirecidivistul “ de profesie ” este un infractor “ din obișnuință ” care și-a făcut din deprinderea de a săvârși infracțiuni principalul sau chiar singurul mod de a-și câștiga existența.

Infractorii “ din tendință ” se caracterizează printr-o organizare dizarmonic structurată a trăsăturilor de personalitate, ca efect al unor socializări discordante.

Aceste trei categorii de recidiviști formează genul de multirecidivist specializat (homotrop). În afara acestuia întâlnim și multirecidivistul “ polimorf ” care săvârșește nenumărate infracțiuni de genuri diferite.

Cauzele care generează recidivismul în țara noastră se identifică, în principiu, cu cauzele care generează fenomenul criminalității în întregul său, este vorba, așadar, despre cauze obiective (în primul rând cele de natură social-economică) și cauze subiective sau endogene, cum ar fi: capacitatea insuficient dezvoltată și rezistența scăzută la efort socialmente organizat, instabilitate emoțională generată de carențe educaționale, care conduce, în ultimă instanță, la fragilitatea eului ; inadaptare socială ; dezechilibru afectiv etc.

3. Istoricul recidivei

Încă din antichitate, legiuitorii au ținut socoteală că faptele repetate merită pedepse mai mari, motiv pentru care le-au accentuat în legile lor.

În Codul Indian Vechi, Manava Darma Sastra arăta Regelui că prima infracțiune trebuie pedepsită cu o mustrare simplă, a doua cu o mustrare severă, apoi amendă, pedeapsă corporală, ș.a.m.d.

Pentru căderea în aceeași crimă, Legea Indiană prevedea pedepse diferite (hoțului, pentru prima oară i se tăiau două degete, a doua oară un picior și o mână, a treia oară capul).

În Grecia, toți reformatorii legiuitori au stipulat pedepse pentru recidiviști. Platon, în opera sa „ Legile ”, admite că incorigibilul trebuie pedepsit mai grav, ca unul care nu are mijloace de îndreptare.

La romani, din Digeste se poate observa că, deși erau neîntrecuți în dreptul civil, în dreptul penal aveau numeroase lacune, iar în ce privește recidiva, o confundau cu reiterațiunea și agravau pedeapsa fără să fi intervenit o condamnare. Un caz de recidivă îl întâlnim în Legea 1: „ de jure patronatus ” care se ocupa cu sancționarea datoriilor libertului către patron: la prima greșeală liberții trebuiau sfătuiți, iar la a doua, pedepsiți mai grav.

Alt caz de recidivă este în legea „ De Superexactoribus ” care se aplică funcționarilor însărcinați cu perceperea impozitelor și prevedea cazul când un funcționar a perceput mai mult: „ pentru prima oară va restitui dublu, iar a doua oară poate să-și atragă și moartea ”.

În sentințele lui Paul găsim un exemplu de recidivă în Cartea V, titlul 21: „ Ghicitorii care trec ca „ inspirați ” trebuie goniți din cetate, după ce au fost biciuiți, dacă recad în aceleași fapte se aruncă în închisori publice sau se deportează în insule ”.

Pentru recunoașterea recidiviștilor, romanii aveau însemnarea cu un fier ars și erau înscriși într-un registru al consulului. Astfel, se observă că romanii nu aveau o doctrină stabilă în privința recidivei și că numai niște ordonanțe izolate sau păreri speciale decideau în această privință. De asemenea, în dreptul penal roman lipsește un alt caracter special al recidivei și anume, acela al condamnării pentru un fapt anterior. Pentru a mări pedeapsa, se cere ca individul să fi comis același delict.

Cu toate acestea, există și la romani cazuri când unui condamnat i se agrava pedeapsa pentru tot ce comitea în urmă, și anume, când cineva suferea „judicium publicum ” pentru orice faptă comisă anterior și când sclavul (servus poenae) evada din mine.

În timpurile barbare se inaugurează un nou sistem de justiție. Recidiva nu apare decât atunci când este în joc un interes public, și, pentru prima oară o întâlnim în Lex romana Visigothorum: „ dacă o fată liberă devine curtezană, pentru prima dată se va da trei sute de nuiele la spate, pentru a doua oară, după ce se va bate, o va da sclavă unui om sărac ”.

Ludovic XI (1478), Ludovic XIII (1626), Ludovic XIV (1685) pedepseau cu moartea pe recidiviștii recalcitranți.

De la împăratul Valentinian, până la Justinian și de la Carol cel Mare s-a căutat să se dea soluții chestiunii vagabondajului și, cu această ocazie, recidiva s-a generalizat. Astfel, soluția găsită a fost ca recidiviștii cerșetori și vagabonzi să fie trimiși în colonii. De la vagabonzi, recidiva s-a generalizat la hoți, prin declarația de la 4 Martie 1724, pentru care justiția devine nu numai severă, dar și promptă.

Adesea, pedepsirea recidivei era urmată și de exil (Ludovic XI), iar pentru a fi cunoscută se mutila (ca la romani). Raderea capului, tăierea nasului, urechilor, însemnarea cu o literă în frunte sau alt loc al feței, erau semne după care se puteau cunoaște recidiviștii.

În vremea lui Matei Basarab și Vasile Lupu, recidiva se pare că era tot ca și în occident, la aceeași crimă, și, indiferent dacă au fost sau nu condamnați „oricare va veni pe lângă drum și de va găsi ceva la îndemână să fure sau să jefuiască pe cineva, aceia de vor cunoaște că au făcut și altă dată, atunci să i se facă moarte ”. Prin urmare, se observă că pedeapsa cu moartea era mult mai lesne dictată și greșelile cele mai mici erau grav pedepsite, criminalitatea era mai frecventă și recidiviștii mai mulți. Spre deosebire de occident, recidiva nu era stabilită prin ordonanțe speciale.

În timpul lui Constantin Mavrocordat, hoții recidiviști a treia oară erau decapitați, iar prin Legea Caragea se reglementa ca recidiviștii, și mai cu seamă „furii ”, să fie aspru pedepsiți.

În perioada revoluției franceze, prin legea din 25 Septembrie 1791, recidiva este reglementată în art. 1, 2 din Titlul II, unde pentru prima dată este exprimată în termeni generali și devine obligatorie pentru orice infracțiune repetată.

Ca urmare a modificărilor introduse prin Legea din 25 Februarie, anul VIII se declară ca delicte unele crime, cu condiția să nu fie comise de recidiviști, iar prin codul din anul IV se stabilea regula pentru recidiva corecțională, cu condiția ca precedenta condamnare să fie pentru același delict, care trebuie să fie comis în intervalul unui an, după condamnare.

Codul din 1810 modifică recidiva prin faptul că abandonează deportările, considerându-se că nu sunt conforme unei exacte justiții.

Prin modificările ce au urmat, s-a făcut deosebirea cât mai clară între criminalul de ocazie și cel obișnuit, s-a arătat indulgență pentru delicvenții primari și severitate pentru cei obișnuiți.

4. Recidiva în alte legislații penale

Această instituție, cu unele deosebiri, este consacrată și în alte legislații.

Astfel, legea penală franceză (art. 132-8 Cod penal), definește recidiva ca fiind săvârșirea unei noi infracțiuni după o condamnare definitivă, chiar dacă nu a fost executată, legea penală franceză nefăcând deosebire între recidiva postcondamnatorie și recidiva postexecutorie, tratamentul fiind identic. Este suficient, însă, ca prim termen al recidivei, o condamnare definitivă pronunțată de o instanță franceză pentru o infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă criminală sau de 10 ani închisoare, în caz de delict. În schimb, legea penală franceză face deosebirea între recidiva ordinară și recidiva multiplă.

Nu constituie primul termen al recidivei, condamnările care au beneficiat de amnistie, reabilitare ori suspendarea executării pedepsei..

În ce privește cel de-al doilea termen al recidivei, acesta poate fi o crimă (în acest caz aplicându-se pedeapsa pe viață, dacă pedeapsa maximă prevăzută de lege pentru crimă este de 20 de ani sau de 30 de ani), dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracțiune este de 15 ani se aplică o pedeapsă de 30 de ani recluziune criminală sau detenția criminală.

Potrivit art, 132-9 Cod penal, dacă o persoană fizică deja condamnată definitiv pentru o crimă sau delict pedepsit de lege cu 10 ani închisoare comite într-un interval de 10 ani de la expirarea pedepsei sau prescrierea acesteia un delict pedepsit cu aceeași pedeapsă, maximum pedepsei cu închisoarea și amenda aplicabilă se dublează.

În sistemul legislativ francez, recidiva de la crimă la crimă este generală și perpetuă, de la crimă la delict este temporară (numai dacă nu au trecut 10 ani de la executarea pedepsei ori prescrierea excutării acesteia) și generală, iar recidiva de la delict la delict este temporară și specială.

În doctrina franceză s-a făcut deosebirea între recidiva legală, când o persoană săvârșește, după o condamnare definitivă, o nouă infracțiune în condițiile prevăzute de lege pentru existența recidivei și reiterarea, adică săvârșirea unei noi infracțiuni după o condamnare definitivă, când nu sunt îndeplinite condițiile legale ale recidivei. În acest caz instanța tratează noua infracțiune ca orice infracțiune izolată, fără să agraveze pedeapsa. Cu toate acestea, făptuitorul aflat în situația arătată este considerat ca un recidivist de fapt și, ca atare, este privat de posibilitatea suspendării executării pedepsei, în cazier fiind înscris ca recidivist.

Legea penală belgiană definește asemănător recidiva (nu interesează dacă pedeapsa a fost sau nu executată) și nu va fi socotit ca prim termen al recidivei condamnările care au beneficiat de amnistie ori de reabilitare. Agravarea pedepsei în caz de recidivă este lăsată la aprecierea instanței. În cazul recidiviștilor periculoși se ia măsura de a fi puși la dispoziția guvernului după executarea pedepsei, măsura fiind obligatorie în cazul recidivei de la crimă la crimă și facultativă de la crimă la delict ori de la delict la delict, acești recidiviști sunt supuși supravegherii de către organele Ministerului Justiției și pot fi lăsați liberi în anumite condiții, ori se dispune internarea lor dacă nu sunt șanse de resocializare.

În legislația italiană (art. 99) sunt reglementate trei forme ale recidivei, și anume:

a) Recidiva simplă, care constă în săvârșirea unei infracțiuni după o condamnare definitivă, pedeapsa se majorează până la o șesime; nu vor constitui prim termen al recidivei condamnările care au beneficiat de o cauză de stingere a primei condamnări, ori de dezincriminare.

b) Recidiva agravată este o recidivă specială care presupune săvârșirea unor infracțiuni de același fel, sau prezentând caractere fundamentale comune (exemplu: injurii, ultraj), ori când al doilea termen al recidivei constă dintr-o infracțiune comisă în interval de 5 ani de la condamnarea precedentă (recidiva infracțională), sau a fost comisă în timpul sau după executarea pedepsei, ori în timpul când s-a sustras voluntar de la executarea pedepsei.

c) Recidiva reiterată, când se comite o nouă infracțiune de către o persoană care este recidivistă; în acest caz pedeapsa se majorează cu 12 sau 2/3.

În doctrina italiană este controversată natura juridică a recidivei. S-a susținut că recidiva nu poate fi o circumstanță inerentă persoanei (art. 69, 70 Cod penal), ci este un “status” personal al subiectului, derivând dintr-o condamnare precedentă.

În legislația germană, recidiva (der Ruckfall) era consacrată într-o reglementare mai veche, numai cu privire la infracțiunile omogene. Ulterior, s-a introdus în Codul penal un text anume privind recidiva (paragraful 48), text abrogat printr-o lege de reformă a Codului penal din 1986. Ca atare, recidiva va fi avută în vedere pentru cauzele generale de agravare prevăzute în paragraful 46 II, urmând ca la individualizarea pedepsei să se țină seama de circumstanțele care agravează sau atenuează răspunderea autorului.

În legislația rusă, se face deosebire între recidiva periculoasă și recidiva deosebit de periculoasă, avându-se în vedere numărul condamnărilor anterioare și gravitatea infracțiunilor în raport cu clasificarea acestora. Condamnările anterioare privesc numai infracțiunile intenționate, fiind totodată excluse condamnările pentru infracțiunile săvârșite în timpul minorității și cele pentru care a intervenit reabilitarea.

Secțiunea a- II- a

TERMENII RECIDIVEI

În teoria și legislația penală, cu privire la recidivă s-au pus multe probleme, cele mai multe fiind în legătură cu termenii recidivei, mai exact cu privire la raportul dintre aceștia și la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească.

Prin termenii recidivei, în general, înțelegem infracțiunile săvârșite, care intră în calculul recidivei, iar în special, pe de-o parte, existența unei condamnări definitive a infractorului pentru una sau mai multe infracțiuni săvârșite anterior, iar pe de altă parte, săvârșirea de către acesta a unei noi infracțiuni.

În teoria dreptului penal, aceste elemente apar denumite ca termeni ai recidivei și astfel, condamnarea sau executarea pedepsei pentru infracțiunile săvârșite mai înainte constituie primul termen al recidivei, iar infracțiunile săvârșite după condamnare sau după executarea pedepsei, cel de-al doilea termen al recidivei.

Termenii recidivei apar ei înșiși susceptibili de numeroase variațiuni, se pot prezenta sub diferite forme, pot determina, la rândul lor, o anumită configurație a stării de recidivă.

De exemplu, primul termen poate fi o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii care să nu fie încă pusă în executare, să se afle în curs de executare sau pedeapsa să fie în întregime executată sau considerată executată, pedeapsa aplicată poate privi o singură infracțiune sau un concurs de infracțiuni.

Și cel de-al doilea termen al recidivei, la rândul său, poate consta din săvârșirea unei infracțiuni de același fel cu infracțiunea sau infracțiunile săvârșite mai înainte, sau diferite de acestea, la un interval mai mare sau mai mic de timp de la executarea pedepsei.

De asemenea, deosebirea care se face între recidiva postcondamnatorie, de exemplu, și recidiva postexecutorie, depinde de al doilea termen al recidivei, adică de faptul dacă infracțiunea a doua s-a săvârșit după condamnarea pentru prima infracțiune (recidiva postcondamnatorie) sau după executarea pedepsei pentru prima infracțiune (recidiva postexecutorie). Și alte probleme se rezolvă tot în funcție de condițiile ce privesc termenii recidivei (marea sau mica recidivă, cazurile care înlătură existența recidivei etc.).

În urma modificării Codului penal (Legea nr. 6 / 1973) așa cum s-a observat din cele arătate mai sus, cei doi termeni ai recidivei trebuie să îndeplinească anumite condiții, atât cu privire la natura infracțiunilor reunite în structura sa, cât și la gravitatea pedepselor corespunzătoare acestora.



Secțiunea a- III- a

CONDIȚIILE DE EXISTENȚĂ A RECIDIVEI

Existența unei condamnări definitive

Starea de recidivă presupune anumite condiții de existență, în absența cărora pluralitatea de infracțiuni poate fi încadrată în reglementările concursului de infracțiuni sau a pluralității intermediare. Aceste condiții, fiind obligatorii, se impun a fi constatate în fiecare caz concret.

Ca primă condiție, pentru a se realiza starea de recidivă legea penală cere să existe o hotărâre de condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, chiar și numai cu o singură zi, sau cel puțin trei condamnări până la 6 luni inclusiv, pronunțate toate pentru infracțiunile intenționate care formează primul său termen.

Aptitudinea legală a unei condamnări de a constitui primul termen al recidivei este condiționată de definitivarea ei înainte de săvârșirea celei de-a doua infracțiuni. Data definitivării hotărârii de condamnare se stabilește în conformitate cu prevederile art.416, 4161 și art. 417 din Codul de procedură penală.

Condamnarea definitivă, pe lângă cerința privitoare la natura și durata pedepsei, în raport cu modificarea adusă prin Legea nr. 6/1973, trebuie să privească o infracțiune comisă cu intenție.

Referitor la condamnările sub 6 luni închisoare, acestea pot fi termen al recidivei numai în măsura în care s-au pronunțat trei condamnări definitive pentru infracțiunile ce nu sunt concurente. În general, pentru existența recidivei nu are relevanță dacă condamnarea prin hotărârea definitivă a fost executată sau nu, nici măcar în parte, sau grațiată, interesează însă, ca hotărârea definitivă de condamnare să fie susceptibilă de executare.

Starea de recidivă presupune un anumit grad de perseverență infracțională, o prezumție de incorigibilitate a infractorului care rezultă din gravitatea pedepsei suferite de infractor sau la care el a fost definitiv condamnat și în disprețul căreia a comis o nouă infracțiune.

S-a considerat în dreptul nostru penal, că noua infracțiune constituie o dovadă sau o prezumție de perseverență infracțională, numai atunci când pedeapsa la care a fost condamnat anterior, este închisoarea cu o durată mai mare de 6 luni. O condamnare inferioară acestei limite nu poate servi ca prim termen al recidivei, iar pentru infracțiunea săvârșită după o astfel de condamnare, făptuitorul va fi sancționat ca infractor primar.

Condamnarea definitivă ca prim termen al recidivei poate fi pronunțată pentru o infracțiune consumată, ori o tentativă pedepsibilă și trebuie să constea într-o pedeapsă prevăzută de legea penală. Condamnările care au ca obiect sancțiuni prevăzute în legi speciale, pot și trebuie să fie luate în considerare pentru stabilirea stării de recidivă, însă nu orice condamnări care au ca obiect sancțiuni specifice altor ramuri ale dreptului (disciplinare, contravenționale) au aptitudinea de a forma unul din termenii recidivei.

În dreptul nostru penal este admis ca prim termen al recidivei și o condamnare pronunțată de o instanță străină, dar trebuie să îndeplinească condițiile cerute de legea română pentru existența primului termen al recidivei. Dacă hotărârea pronunțată în străinătate nu a fost recunoscută și totuși s-a pronunțat condamnarea unui inculpat, reținându-se în sarcina sa starea de recidivă, o asemenea soluție este nelegală, instanța mai întâi trebuind să efectueze procedura de recunoaștere a hotărârii de condamnare dată în străinătate în condițiile prevăzute de art. 519 și următoarele din Codul de procedură penală 1.

Pedeapsa ce formează primul termen al recidivei poate fi aplicată pentru o singură infracțiune sau pentru un ansamblu de fapte penale sub forma concursului.

Dacă cel condamnat comite o infracțiune după ce anterior i se aplicase o pedeapsă pentru un concurs de infracțiuni, executată sau nu, reținerea stării de recidivă se va face în raport cu pedeapsa aplicată pentru concursul de infracțiuni și nu față de pedepsele corespunzătoare infracțiunilor concurente asupra cărora a operat cumulul juridic ca spor facultativ, sistem de sancționare specific concursului de infracțiuni.

1.1.Condamnarea cu suspendarea executării pedepsei

În literatura penală s-a pus problema dacă o condamnare cu suspendarea executării pedepsei poate constitui primul termen al recidivei, în cazul în care cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune în perioada termenului de încercare. Problema s-a pus în discuție pornind de la faptul că, în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni în perioada termenului de încercare, dispozițiile art. 83, alin. 1 Cod penal, prevăd un tratament juridic propriu pentru această formă de pluralitate infracțională, derogator de la regimul de sancționare a recidivei. Legea prevede executarea cumulativă a pedepsei pentru care s-a dispus suspendarea executării cu pedeapsa pronunțată pentru infracțiunea săvârșită în perioada termenului de încercare, fără a se mai aplica sporul prevăzut de lege pentru recidivă în art. 83, alin. 4 Cod penal.

Opinia dominantă în literatura și practica penală1 este aceea , potrivit căreia condamnarea cu suspendarea executării pedepsei poate genera starea de recidivă, dacă sunt întrunite și celelalte condiții prevăzute de lege, cu argumentarea că stabilirea unui tratament juridic propriu ce derogă de la regulile recidivei nu este de natură să înlăture starea de recidivă. Săvârșirea unei noi infracțiuni în timpul termenului de încercare constituie o formă a pluralității de infracțiuni, care trebuie încadrată în una din formele stabilite de lege, în art. 32 Cod penal și anume, în concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitatea intermediară. Întrucât cea de-a doua infracțiune se săvârșește după pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, pluralitatea de infracțiuni nu se poate înscrie în sfera concursului ci a recidivei sau a pluralității intermediare, dacă nu sunt realizate condițiile sale, cu aplicarea însă, a tratamentului special prevăzut în textul citat, justificat de comportarea făptuitorului cu totul contrară convingerii instanței care a luat măsura suspendării pedepsei. Rezultă că, dacă făptuitorul a săvârșit o infracțiune intenționată, pentru care instanța a aplicat o pedeapsă mai mare de șase luni, față de care s-a dispus suspendarea executării, iar în cursul termenului de încercare săvârșește o nouă infracțiune, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an, trebuie să se considere realizate condițiile recidivei.

1.2.Condamnările care nu atrag starea de recidivă

Există situații când, deși sunt îndeplinite toate condițiile cerute în art. 37 Cod penal, starea de recidivă nu poate fi reținută, fiind exclusă sau înlăturată dacă se constată existența uneia din situațiile limitativ prevăzute în art. 38 Cod penal.

În literatura penală, aceste cauze sunt denumite și condiții negative ce se cer a fi satisfăcute pentru existența stării de recidivă, spre deosebire de condițiile prevăzute de art. 37 Cod penal, numite condiții pozitive 1 , astfel Codul penal, în denumirea marginală a art. 38 vorbește de “condamnările care nu atrag starea de recidivă”.

Aceste situații au în vedere vârsta făptuitorului în momentul săvârșirii primei infracțiuni, forma de vinovăție cu care s-a comis prima infracțiune, intervenția unor acte prin care se înlătură răspunderea penală, dezincriminarea sau reabilitarea.

Într-o opinie 2 exprimată în literatura penală, aceste cauze sunt clasificate, după momentul în care survin, în raport cu săvârșirea infracțiunii ulterioare în cauze care exclud starea de recidivă, și anume, condamnările pentru infracțiunile săvârșite în timpul minorității; condamnările săvârșite din culpă și condamnările pentru care a intervenit reabilitarea ori condamnări pentru care s-a îndeplinit termenul de reabilitare; și în cauze care înlătură starea de recidivă, mai precis, condamnările pentru infracțiunile amnistiate și condamnările pentru fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracțiuni.

A. Cauzele care exclud starea de recidivă

Referitor la primele două cauze ce exclud starea de recidivă, respectiv minoritatea subiectului sau săvârșirea primei infracțiuni din culpă, este de remarcat că acestea lipsesc prima infracțiune de aptitudinea de a genera primul termen al recidivei, chiar din momentul în care acestea se săvârșesc. Reabilitarea lipsește prima infracțiune de aptitudinea de a genera starea de recidivă tot înainte de săvârșirea unei noi infracțiuni, însă după trecerea unui interval de timp de la săvârșirea primei infracțiuni, perioadă ce se măsoară prin termenele de reabilitare, prevăzute de lege pentru diferitele infracțiuni.

1.Condamnarea pronunțată pentru o infracțiune săvârșită în timpul minorității (art. 38 lit. a)

Această cauză de excludere a stării de recidivă este înscrisă printre prevederile Codului penal, în art.38, lit. a, ca o reflectare a preocupărilor pentru protecția minorului. Din aceste dispoziții rezultă că, dacă făptuitorul săvârșește din nou o infracțiune în perioada majoratului, nu este considerat recidivist, deși există o condamnare definitivă, care, sub aspectul naturii și duratei pedepsei, ar fi întrunit condițiile primului termen. Ceea ce face să devină insuficientă această condamnare sub aspectul considerării sale ca prim termen al recidivei, este, așadar, împrejurarea că infracțiunea a fost săvârșită în etapa minorității.

Legea cere ca infracțiunea să fie săvârșită în timpul minorității, fără să intereseze dacă hotărârea de condamnare s-a pronunțat în perioada când a devenit major sau dacă executare pedepsei a avut loc în această perioadă.

Dacă infracțiunea săvârșită este continuă sau continuată sau chiar de obicei, pentru a exclude starea de recidivă, este necesar ca activitatea infracțională care se prelungește în timp să ia sfârșit în perioada minorității.

În cazul în care activitatea se realizează și după ce făptuitorul a atins vârsta majoratului, întrucât asemenea infracțiune se consideră săvârșită în această etapă, starea de recidivă nu mai este exclusă 1.

Decretul nr. 218/1977 a modificat substanțial sistemul sancțiunilor ce se aplică minorilor care au săvârșit infracțiuni, în sensul că acestora, în prezent, li se aplică una din cele două măsuri educative – încredințarea minorului colectivului unde muncește ori învață, sau internarea minorului într-o școală specială de muncă și reeducare.

Pentru aplicarea măsurilor educative, este necesar să se stabilească, cu certitudine, starea de minoritate în momentul săvârșirii infracțiunii.

2. Condamnarea pentru infracțiunea săvârșită din culpă (art.38, lit.a)

Această situație care exclude starea de recidivă a fost introdusă în Codul penal, la art. 38, lit. a1 prin Legea nr. 6/1973, de unde reiese că starea de recidivă nu este posibilă decât în măsura în care infracțiunile din compunerea ei sunt săvârșite cu intenție. Condamnările pentru infracțiunile din culpă, chiar dacă constau în pedeapsa închisorii superioare limitei de 6 luni, nu pot constitui primul termen al recidivei, întrucât faptele din culpă nu susțin ideea de perseverență infracțională specifică recidivei.

Chiar dacă acest caz nu ar fi fost expres prevăzut în art. 38 Cod penal, condamnările pentru infracțiunile din culpă nu puteau fi luate în considerare la reținerea recidivei, deoarece termenii recidivei, pe lângă alte condiții, trebuie să privească infracțiuni săvârșite cu forma de vinovăție a intenției.

3. Condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privința cărora s-a împlinit termenul de reabilitare (art. 38, alin.ultim)

Rațiunea excluderii stării de recidivă în cazul reabilitării condamnatului stă în faptul că ideea de perseverență infracțională nu se probează în cazul în care cel condamnat a avut o bună conduită, ceea ce a și determinat, de altfel, reabilitarea lui, care echivalează cu confirmarea îndreptării lui în urma avertismentului primit.

Această cauză care exclude starea de recidivă operează indiferent dacă reabilitarea se obține pe cale judecătorească (art. 135-139 Cod penal), ori prin însuși efectul legii (art. 134, art. 86, art. 62 alin. 5 Cod penal).

Așadar, nu constituie prim termen al recidivei executarea unei condamnări la pedeapsa de un an închisoare, în cazul când pentru acea condamnare a intervenit reabilitarea de drept conform art.134 Cod penal, ca urmare a curgerii de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei a unui termen de 3 ani în care condamnatul nu a săvârșit nici o altă infracțiune.*

Termenele de reabilitare judecătorească curg de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale, de la data când executarea s-a prescris, de la data adoptării actului de grațiere, iar pentru cei liberați condiționat sau cei obligați la muncă corecțională de la data îndeplinirii duratei pedepsei 1.

În cazul suspendării condiționate a executării pedepsei, reabilitarea operează, de drept, în momentul împlinirii termenului de încercare compus din durata pedepsei concret pronunțate, la care se adaugă 2 ani (art. 82 Cod penal).

Reabilitarea de drept și cea judecătorească, pentru a produce consecințele prevăzute în art. 38 Cod penal, adică pentru a înlătura starea de recidivă, trebuie să intervină pentru respectiva condamnare înainte de săvârșirea celei de-a doua infracțiuni. De asemenea, nu se poate reține starea de recidivă când condamnarea anterioară a fost executată într-o unitate militară disciplinară, întrucât, potrivit art. 62, alin. 5 Cod penal, după executarea pedepsei, cel condamnat este reabilitat de drept.

Dispoziția potrivit căreia starea de recidivă este înlăturată dacă s-a împlinit termenul de reabilitare, privește reabilitarea judecătorească, deoarece în cazul reabilitării de drept, o dată cu trecerea timpului prevăzut de lege (3 ani) și cu respectarea condițiilor impuse, reabilitarea operează în virtutea legii (ope legis), fără a fi necesară o hotărâre judecătorească în acest sens. Întrucât legea condiționează înlăturarea stării de recidivă numai de trecerea unui anumit interval de timp prevăzut de lege 2, nu este necesar ca fostul condamnat să fi pus în mișcare procedura reabilitării, ci să fi fost acordată pe cale de hotărâre judecătorească.

În cazul în care primul termen al reabilitării este alcătuit dintr-un concurs de infracțiuni, în compunerea căruia intră, pe lângă o infracțiune pentru care instituția reabilitării nu impune condiții restrictive (spre exemplu, infracțiunea de fals căreia i s-a aplicat 10 luni de închisoare) și o infracțiune în paguba avutului public, asupra condamnării pronunțate pentru concursul de infracțiuni nu poate opera reabilitarea de drept, întrucât printre termenii concursului figurează și o infracțiune în paguba avutului public care este exceptată de la reabilitarea de drept, chiar dacă s-a dispus ca pedeapsă a ansamblului de fapte pedeapsa corespunzătoare infracțiunii care poate beneficia de acest fel de reabilitare.

B. Cauzele care înlătură starea de recidivă

Deși, de regulă, aceste cauze se situează, în timp, după săvârșirea noii infracțiuni, motiv pentru care au fost denumite cauze care înlătură starea de recidivă, ele pot exclude starea de recidivă în măsura în care se situează înainte de săvârșirea noii infracțiuni.

1. Condamnări pentru infracțiuni amnistiate (art. 38, lit. b)

Potrivit art. 119 Cod penal, amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită. Dacă intervine după condamnare, înlătură executarea pedepsei, precum și celelalte consecințe ale condamnării. Una din cele mai importante consecințe ale condamnării o constituie posibilitatea de a da naștere stării de recidivă în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni. Această dispoziție se corelează cu cea consacrată în art. 38, lit. b, care stabilește că hotărârile de condamnare pentru infracțiunile amnistiate, indiferent dacă sunt sau nu executate, înlătură starea de recidivă. Așadar, infracțiunile pentru care s-a pronunțat o hotărâre de condamnare și care ar fi corespuns cerințelor primului termen al recidivei, fiind amnistiate, nu mai pot constitui temei juridic pentru a genera starea de recidivă.

2. Condamnări pentru fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracțiuni de legea penală (art. 38, lit. c)

Acest caz se referă la infracțiunile dezincriminate, producând efecte mai intense decât amnistia, care se răsfrâng și pe planul înlăturării stării de recidivă.

Dispozițiile art. 38, lit. c, care consacră acest caz, reprezintă o consecință a retroactivității legii de dezincriminare, prevăzută în art. 12 Cod penal. Potrivit acestei dispoziții, legea de dezincriminare face să înceteze răspunderea penală a faptelor scoase din sfera ilicitului penal, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor de condamnare care ar fi generat starea de recidivă în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni. Astfel, dacă făptuitorul săvârșește din nou o infracțiune după o condamnare definitivă, executată sau nu, pentru o faptă dezincriminată, care ar fi realizat condițiile primului termen, înlăturându-se prin dezincriminare această condamnare, nu mai apare ca recidivist.

În legătură cu dezincriminarea faptei pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă se pot face următoarele distincții:

-dacă legea de dezincriminare apare înainte de a săvârși o nouă infracțiune, împiedică nașterea stării de recidivă;

-dacă apare după săvârșirea celei de-a doua infracțiuni, face să înlăture starea de recidivă;

-dacă apare după condamnare cu reținerea stării de recidivă, va avea importanță în ce privește reindividualizarea pedepsei, pentru a se exclude starea de recidivă și, deci, a se micșora pedeapsa; dispărând starea de recidivă, se vor putea recunoaște, dacă este cazul, legile de amnistie și grațiere;

-dacă apare după executarea pedepsei, care a fost agravată prin reținerea stării de recidivă, legea de dezincriminare prezintă importanță numai pentru desființarea stării de recidivă.

2. Săvârșirea unei noi infracțiuni

Pluralitatea de infracțiuni sub forma recidivei ia ființă numai prin comiterea celei de-a doua fapte, prin urmare, condamnarea anterioară constituie numai o premisă de care depinde existența recidivei. Ceea ce caracterizează, conform art. 37 Cod penal cel de-al doilea termen al recidivei, este săvârșirea infracțiunii și nu condamnarea, ca în cazul primului termen al stării de recidivă. În consecință, un inculpat devine recidivist din momentul săvârșirii celei de-a doua infracțiuni și nu de la data condamnării pentru această infracțiune, deoarece în acest moment instanța verifică existența condițiilor recidivei.

Vechiul Cod penal nu prevedea nici o referire în ce privește gravitatea infracțiunilor ce constituie al doilea termen al recidivei, păstrând mențiunea că noua infracțiune trebuie să fie o crimă sau un delict.

Codul penal folosește termenul de infracțiune, pentru denumirea generală a oricăror fapte penale, incluzând și denumirea de crimă sau delict. Din aceste motive nu se mai poate folosi termenul de crimă sau delict ca denumire generică, în locul termenului de infracțiune.

Ca o consecință a renunțării la împărțirea infracțiunilor în crime și delicte, s-a renunțat și la reglementarea anterioară a recidivei, în funcție de împrejurarea dacă primul termen al acesteia forma o pedeapsă aplicată sau executată pentru o crimă sau delict, cu precizările impuse de faptul dacă al doilea termen al recidivei îl constituia comiterea unei fapte care era fie o crimă, fie un delict (în vechiul Cod penal, starea de recidivă exista când infracțiunea ulterioară era o crimă și era comisă după executarea unei pedepse criminale; când după executarea unei pedepse criminale se comitea un delict și în cazul când cea de-a doua infracțiune era un delict și era săvârșită după executarea unei pedepse privative de libertate de cel puțin 6 luni aplicată pentru un delict).

Până la modificarea Codului penal, al doilea termen al recidivei nu era supus nici unei îngrădiri, orice infracțiune, indiferent de pedeapsa prevăzută de lege, constituia cel de-al doilea termen al recidivei, infracțiunile componente putând fi de natură și gravitate diferită. De asemenea, nu interesa dacă infracțiunea era comisă cu intenție sau din culpă. Drept urmare a modificării Codului penal, prin Legea nr. 6/1973, sfera recidivei s-a restrâns nu numai prin condițiile impuse primului termen, dar și prin modificările aduse celui de-al doilea termen, adică infracțiunea din nou comisă.

Textul modificat (art. 37 Cod penal) privește mai întâi vinovăția cu care a fost săvârșită infracțiunea ulterioară, iar în al doilea rând, durata sau cuantumul pedepsei prevăzute de lege.

În legătură cu forma vinovăției penale, prin aceasta se exclud din sfera de aplicare a recidivei toate faptele, atât cele din Codul penal, cât și din legi speciale, care sunt comise cu forma de vinovăție a culpei, în oricare din variantele în care sunt incriminate ca infracțiuni, chiar și în formele agravante. Prin urmare, infracțiunea săvârșită din nou, sub aspectul vinovăției, trebuie să fie comisă cu intenție directă, indirectă sau depășită (praeterintenție). Cerința ca infracțiunea ulterioară să fie cu intenție, introdusă prin Legea nr. 6/1973 în Codul penal, a urmărit restrângerea sferei recidivei la infracțiunile comise cu această formă de vinovăție, pentru că numai în cadrul săvârșirii unor fapte intenționate se poate vorbi de o perseverență infracțională a recidivistului.

Această modificare a Codului penal a adus în discuție o problemă ce nu a mai fost abordată în literatura juridică și anume, dacă fapta din nou săvârșită cu forma de vinovăție a intenției depășite (praeterintenție), poate constitui termen al recidivei (de exemplu un inculpat a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 Cod penal, cu reținerea stării de recidivă, prevăzută de art. 37, lit.b, Cod penal1). În acest caz, instanța a considerat că, după executarea pedepsei care îndeplinește condițiile art. 37 și art. 38 Cod penal, cel care săvârșește infracțiunea prevăzută de art. 183 Cod penal se află în stare de recidivă, deși această faptă se comite cu praeterintenție.

Soluția a fost unanim admisă în teoria dreptului penal, considerându-se că, din punct de vedere subiectiv, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se caracterizează prin existența vinovăției sub forma praeterintenției, adică faptul inițial de lovire sau vătămare corporală este săvârșit cu intenție, iar urmarea mai grav produsă – moartea victimei – se impută făptuitorului cu titlu de culpă, ca rezultat ce a depășit intenția acestuia, care nu a prevăzut rezultatul, deși trebuia să-l prevadă. În acest sens, profesorul C. Bulai conchide: „în ce privește asimilarea intenției depășite cu intenția directă sau indirectă, ca o condiție pentru existența, atât a primului termen, cât și a celui de-al doilea termen al recidivei, aceasta se justifică prin împrejurarea că „primum delictum ”, din compunerea infracțiunii praeterintenționate este săvârșit cu intenție și el stă la baza rezultatului mai grav, chiar dacă acesta este produs din culpă ”.

Aceeași părere, potrivit căreia faptele praeterintenționate trebuie să fie luate în considerare și la stabilirea stării de recidivă, a fost exprimată unanim, cu toate că rezultatul mai grav s-a produs din culpă, contrar prevederilor art. 38 Cod penal, care fac incompatibilă starea de recidivă cu infracțiunile comise din culpă. Infracțiunea praeterintenționată nu poate fi considerată o infracțiune din culpă, deoarece acțiunea sau inacțiunea inculpatului este întotdeauna intenționată, iar numai consecințele mai grave se produc din culpă; aceasta survine în desfășurarea procesului cauzal ce a generat rezultatul, fără să modifice esența infracțiunii și să o transforme într-o infracțiune din culpă.

În consecință, atunci când după executarea unei pedepse mai mare de 6 luni condamnatul săvârșește o infracțiune praeterintenționată pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de un an închisoare, există starea de recidivă la care se referă art.37, lit.b, Cod penal, respectiv recidiva postexecutorie1.

Cât privește a doua modificare, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege, pentru fapta comisă ulterior, să fie închisoarea mai mare de un an, nu vor constitui al doilea termen al recidivei infracțiunile săvârșite cu intenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mică, ori amenda. Deci, maximul special al pedepsei trebuie să depășească un an închisoare pentru a constitui cel de-al doilea termen al recidivei.

Spre deosebire de primul termen, a cărui gravitate se exprimă în pedeapsa aplicată de instanța de judecată, gravitatea celui de-al doilea termen al recidivei se reflectă în pedeapsa prevăzută de norma de incriminare a faptei.

O altă problemă cu care s-a confruntat practica judecătorească este aceea de a ști dacă se poate reține sau nu starea de recidivă când, după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune intenționată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an, alternativ cu amenda. Deși există controverse cu privire la această situație, opinia dominantă în literatura de specialitate consideră că, în condițiile actualei reglementări a recidivei, cel de-al doilea termen al stării de recidivă există chiar și atunci când dintre cele două pedepse alternative s-a ales pedeapsa amenzii, deși această alternativă nu rezultă expres din definiția recidivei prevăzută în art. 37 Cod penal.

2.1.Săvârșirea unei noi infracțiuni în termenul de încercare al grațierii condiționate

În practica legislativă a actelor de clemență, s-a extins grațierea cu caracter condiționat, potrivit căreia pedeapsa care corespunde cerințelor actului de clemență este grațiată, cu condiția ca cel căruia i s-a recunoscut beneficiul actului de clemență să nu mai săvârșească o nouă infracțiune în intervalul indicat expres de lege (3 ani). Dacă în acest interval de timp, cel condamnat săvârșește o nouă infracțiune, i se retrage beneficiul actului de clemență, urmând ca acesta să execute, atât pedeapsa stabilită pentru prima condamnare, cât și aceea aplicată pentru infracțiunea săvârșită ulterior, în mod cumulativ.

Forma de recidivă care se realizează în această ipoteză este a recidivei postcondamnatorii, deoarece pedeapsa nu se consideră executată în momentul recunoașterii actului de clemență, ca în cazul grațierii necondiționate, ci în momentul executării termenului de încercare.

Atunci când se săvârșește o infracțiune în cursul termenului de încercare, grațierea se revocă, iar prima pedeapsă apare ca neexecutată, ceea ce este caracteristic recidivei postcondamnatorii. Este recidivă postcondamnatorie și nu postexecutorie, întrucât aceasta din urmă se caracterizează prin executarea în întregime a primei pedepse, prin prescrierea ori grațierea necondiționată a ei. În cazul grațierii condiționate, dacă persoana nu săvârșește o nouă infracțiune în cursul termenului de 3 ani, la expirarea lui, pedeapsa se consideră executată, dacă ulterior cel condamnat săvârșește o nouă infracțiune, se realizează recidiva postexecutorie.

2.2. Săvârșirea unei noi infracțiuni în timpul liberării condiționate

O altă problemă, asupra căreia literatura s-a pronunțat în mod diferit, a fost și aceea dacă săvârșirea unei infracțiuni în timpul liberării condiționate antrenează sau nu starea de recidivă.

Într-o opinie 1 exprimată în literatură, s-a considerat că în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în timpul liberării condiționate, până la împlinirea duratei stabilite de instanță, nu îndeplinește condițiile recidivei, nici a celei postcondamnatorii, nici a celei postexecutorii, urmând a se revoca liberarea condiționată, potrivit art. 61 Cod penal și a se sancționa pluralitatea infracțională conform dispozițiilor acestui text1.Opinia dominantă 2 în literatura penală este aceea care consideră realizate condițiile recidivei și în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în timpul liberării condiționate. Argumentul oferit este că, prin luarea măsurii liberării condiționate, (modalitate de individualizare a executării pedepsei, prevăzută în art. 59 Cod penal), pedeapsa nu se consideră executată în momentul în care s-a dispus luarea măsurii, ci ea continuă până la expirarea duratei sale pronunțate de instanță. Pedeapsa nefiind, deci, considerată executată, dacă, în intervalul de timp care a mai rămas până la stingerea sa, cel condamnat săvârșește o nouă infracțiune, se realizează condițiile recidivei postcondamnatorii, potrivit căreia cel de-al doilea termen trebuie să se săvârșească înainte de a se începe executarea pedepsei, în timpul executării acesteia ori în stare de evadare.

Dacă starea de recidivă se reține când făptuitorul a săvârșit o nouă infracțiune în timpul executării pedepsei sau chiar la începutul executării acesteia, cu atât mai justificată este reținerea stării de recidivă în cazul săvârșirii infracțiunii în timpul liberării condiționate când, după executarea unei părți apreciabile din durata pedepsei, făptuitorul, prin reiterarea conduitei ilicite, dovedește insuficiența condamnării anterioare și, deci, necesitatea unui tratament adecvat.

3. Infractorul, element comun al primelor două condiții

Starea de recidivă, ca și celelalte forme ale pluralității de infracțiuni, presupune realizarea celor doi termeni ai săi, de către același făptuitor, singura legătură impusă de lege, fără de care nu se poate concepe starea de recidivă, fiind legătura “in personam” care cere ca infracțiunile ce constituie cei doi termeni ai săi, să fie atribuite aceluiași făptuitor.

Legea nu cere ca făptuitorul să fie autor și la prima și la cea de-a doua infracțiune.

În unele cazuri, faptele prevăzute de legea penală și care constituie cei doi termeni ai recidivei, sunt comise de inculpat în calitate de autor, alteori, este suficient ca făptuitorul să fi participat în calitate de autor la o infracțiune și participant la alta, sau chiar în calitate de participant la ambele infracțiuni ce constituie termenii recidivei (exemplu: autor la infracțiunea de tâlhărie ca prim termen al recidivei și instigator sau complice la infracțiunea de omor, ca termen secund al recidivei), cu condiția ca în toate aceste situații să se îndeplinească prevederile legii, cu privire la cei doi termeni ai recidivei.

Împrejurarea că o nouă infracțiune este săvrșită după o condamnare definitivă, sau chiar mai multe, după executarea pedepsei sau stingerea acesteia, prin altă modalitate, cât și faptul că legea cere anumite condiții pentru cei doi termeni ai recidivei creează o prezumție puternică a unui grad ridicat de pericol social al recidivistului, îi individualizează din punct de vedere criminologic într-un anumit fel persoana, vădind o perseverență infracțională din partea acestuia.

Din categoria subiecților recidiviști sunt excluși minorii, fie că aceștia comit o infracțiune în timpul minorității pentru care sunt condamnați și apoi săvârșesc o nouă infracțiune tot în această perioadă, fie că săvârșesc o infracțiune în timpul minorității pentru care sunt condamnați chiar după ce ajung la majorat și o nouă infracțiune după ce devin majori.



CAPITOLUL III

MODALITĂȚILE RECIDIVEI

Secțiunea I

MODALITĂȚILE RECIDIVEI ÎN DOCTRINA PENALĂ

Cei doi termeni ai recidivei fiind susceptibili de numeroase variațiuni, determină la rândul lor o anumită configurație a stării de recidivă. Astfel, de exemplu, primul termen al recidivei poate fi o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa detențiunii pe viață ori la pedeapsa închisorii, variabilă ca durată, fiind posibil ca hotărârea să nu fie în executare, să se afle în curs de executare sau ca pedeapsa închisorii să fie în întregime executată ori considerată ca executată; hotărârea de condamnare poate fi pronunțată uneori de către o instanță judecătorească străină, pedeapsa aplicată poate privi o singură infracțiune sau un cumul de infracțiuni etc.

La rândul său, cel de-al doilea termen al recidivei poate consta din săvârșirea unei infracțiuni de același fel cu infracțiunea săvârșită anterior ori de o gravitate diferită de aceasta, la un interval mai mare sau mai mic de timp, de la executarea pedepsei închisorii etc.

În funcție de aceste variațiuni pe care le prezintă cei doi termeni ai recidivei, în teoria dreptului penal s-a dat denumirea de modalități ale recidivei felului în care acestea se pezintă în concret 1 , cele mai cunoscute fiind recidiva după condamnare și recidiva după executare, recidiva generală și recidiva specială; recidiva mare și recidiva mică; recidiva temporară și recidiva perpetuă; recidiva absolută și recidiva relativă; recidiva cu efect unic și recidiva cu efecte progresive, recidiva teritorială și recidiva internațională.

Recidiva în dreptul penal comparat nu se prezintă sub o formă unitară, ci sub modalități diferite, astfel, unele sunt consacrate explicit, iar altele implicit de legislațiile penale.

1. În funcție de săvârșirea celei de-a doua infracțiuni, înainte sau după executarea primei condamnări, există recidivă postcondamnatorie și recidivă postexecutorie. Momentul când infractorul săvârșește noua infracțiune face demarcație între cele două modalități.

Recidiva după condamnare, denumită și fictivă, imperfectă sau formală, există în cazul săvârșirii din nou a unei infracțiuni mai înainte ca infractorul să fi executat în întregime pedeapsa la care a fost anterior condamnat.

Recidiva postexecutorie (după executare sau reală) se consideră atunci când, după executarea în întregime a pedepsei anterioare, făptuitorul săvârșește din nou o infracțiune. Prin urmare, recidiva reală cere ca pedeapsa aplicată pentru prima infracțiune să fie executată sau considerată ca executată prin altă modalitate (grațiere, prescripție) în momentul când s-a comis a doua faptă.

Deosebirea esențială între aceste forme constă în faptul că, în cazul recidivei postexecutorii cel condamnat dovedește o perseverență infracțională, deoarece însăși executarea pedepsei nu a avut nici o influență asupra comportamentului său.

Și recidiva după condamnare este o dovadă a perseverenței infracționale a făptuitorului, numai că în acest caz, prima pedeapsă nu a fost executată, ceea ce denotă că proba incorigibilității din prima ipoteză nu este făcută.

În doctrina penală s-au purtat discuții cu privire la aceste două modalități ale recidivei, susținându-se că ar trebui admisă numai recidiva postexecutorie, cealaltă formă neputând fi admisă pentru că, din punct de vedere simptomatic, se aseamănă mai mult cu concursul de infracțiuni, iar condamnarea nu constituie un avertisment suficient 1 .

În alte Coduri penale, s-a adoptat o definiție generală a recidivei, de unde rezultă cuprinderea în sfera sa atât a recidivei postcondamnatorii, cât și a celei postexecutorii (Codul penal francez, Codul penal belgian).

Sistemul recidivei reale (executarea completă a primei pedepse) a fost consacrat de Codurile penale olandez, suedez, norvegian și german, în timp ce alte coduri penale (spaniol și italian) prevăd expres cele două forme de bază ale recidivei.

Codul penal român a consacrat atât recidiva postcondamnatorie, cât și recidiva postexecutorie, acestea constituind principalele forme ale recidivei, care au dus la instituirea unui regim de sancționare diferit.

2. În raport cu asemănarea sau deosebirea între cei doi termeni (privind natura infracțiunii comise), recidiva poate fi generală sau specială.

Recidiva generală există când infracțiunea săvârșită înainte (ce constituie primul termen) și infracțiunea comisă după condamnare sau după executarea pedepsei, sunt de natură diferită. În acest caz, recidiva nu este condiționată de o asemănare între infracțiunile ce intră în compunerea celor doi termeni, faptele putând fi diferite ca gen sau specie, încadrându-se în sfera diferitelor grupe de infracțiuni (de exemplu, primul termen constă într-o condamnare pentru infracțiunea de furt, iar a doua faptă este o infracțiune de abandon de familie).

Recidiva specială, spre deosebire de cea generală, impune condiția ca cele două infracțiuni, ce constituie termenii săi, să fie de același gen, de aceeași natură, să aibă același obiect juridic de grup, ori să întrunească alte elemente de asemănare între ele (exemplu, cele două infracțiuni să fie îndreptate împotriva vieții, integrității corporale și sănătății sau înșelăciune-înșelăciune).

 În teoria dreptului penal 1 , s-a opinat de către unii penaliști pentru recunoașterea recidivei speciale, nu și a celei generale, cu motivarea că numai în cazul recidivei speciale, nu și a celei generale, se constată o periculozitate deosebită a infractorului, pe când în cazul recidivei generale nu se evidențiază o specializare a infractorului în săvârșirea unui tip de infracțiuni și, ca atare, această recidivă nu are o semnificație deosebită.

În cele mai multe Coduri penale s-a impus consacrarea recidivei generale, poziție adoptată și de Codul penal român. În vechiul Cod penal, numai în cazul recidivei mici, aceasta era restrânsă la forma specială, restricție ce a fost înlăturată de Codul penal în vigoare.

În alte legislații, cum ar fi cea franceză, găsim mai întâi reglementată recidiva generală, în timp ce Codul penal german a consacrat sistemul recidivei speciale, iar Codul penal italian un sistem intermediar, în sensul că recidiva generală este considerată cauză de agravare a pedepsei, iar recidivei speciale i se atribuie un efect și mai agravant.

3. În raport cu gravitatea condamnării pentru prima infracțiune, măsurată prin durata pedepsei cu închisoarea pronunțată, recidiva poate fi absolută sau relativă.

Recidiva este absolută atunci când existența ei nu este condiționată de gravitatea primei condamnări. Comiterea noii infracțiuni va atrage această stare de recidivă indiferent de gravitatea pedepsei pronunțate anterior. Astfel, orice condamnare, indiferent în ce cuantum, va constitui un avertisment pentru condamnat de a nu mai comite noi infracțiuni.

Unele legislații nu au impus, pentru existența recidivei, condiția ca prima condamnare să aibă un minim oarecare de gravitate (Codul penal italian și cel german).

Recidiva relativă este condiționată de o anumită gravitate a condamnării pronunțate pentru prima infracțiune, adică dacă pedeapsa depășește o anumită durată, numai în acest caz se dovedește o perseverență infracțională a făptuitorului.

Dacă condamnarea definitivă privește o pedeapsă mai mare de 6 luni închisoare, pronunțată pentru infracțiunea anterioară, recidiva relativă va lua naștere prin săvârșirea din nou a unei infracțiuni. Asemenea legislații care pun o limită de cel puțin 6 luni închisoare pentru condamnarea anterioară sunt cea belgiană și franceză. În ce privește Codul penal român în vigoare, acesta a adoptat modalitatea recidivei relative.

4. După structura primului termen al recidivei (numărul condamnărilor și mărimea pedepselor aplicate ), recidiva este mare și mică.

Marea recidivă se caracterizează prin faptul că are ca prim termen, o singură condamnare la o pedeapsă privativă de libertate care trebuie să fie superioară unei anumite limite prevăzute de lege. Pedeapsa de o gravitate mai mare, relevă prin ea însăși periculozitatea infractorului care perseverează pe calea infracțiunii. Marea recidivă poate fi atât postcondamnatorie, cât și postexecutorie, după cum prima condamnare la pedeapsa închisorii, peste limita cerută de lege a fost sau nu executată în momentul săvârșirii celei de-a doua infracțiuni.

În cazul recidivei mari, legea fixează limita de la care o condamnare poate constitui primul termen. Spre exemplu, în Codul penal român se stabilește că există recidivă când se săvârșește o nouă infracțiune, după o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni. O condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, sub această limită, nu atrage starea de recidivă.

Mica recidivă presupune săvârșirea unei noi infracțiuni de către același făptuitor, care anterior a mai fost condamnat la mai multe pedepse privative de libertate ce nu depășesc o anumită gravitate. Primul termen trebuie să fie alcătuit dintr-un număr de cel puțin trei condamnări definitive, privitoare la pedepse privative de libertate sub limita de 6 luni fiecare, de la care începe marea recidivă.

Mica recidivă a fost consacrată de lege din necesitatea acoperirii legale a situațiilor lăsate descoperite prin modul de reglementare al recidivei mari 1. Recidiva presupune o perseverență infracțională care reiese din săvârșirea unei noi infracțiuni, după pronunțarea unei condamnări de o anumită gravitate, dar și pronunțarea unor condamnări repetate, chiar la pedepse de o gravitate scăzută, reprezintă un simptom de perseverență infracțională, asupra căruia legiuitorul a intervenit prin crearea micii recidive. Așadar, pentru a echivala cu pericolul social al făptuitorului care a săvârșit o infracțiune sancționată cu o pedeapsă superioară limitei de 6 luni, legiuitorul a impus condiția ca primul termen al micii recidive să constea din cel puțin trei condamnări cărora să le urmeze o nouă infracțiune.

Codul penal român a consacrat expres marea și mica recidivă în art. 37, lit. a-c.

5. În funcție de intervalul de timp scurs între momentul pronunțării ori executării primei condamnări și momentul săvârșirii celei de-a doua infracțiuni, recidiva este temporară sau perpetuă.

Pentru recidiva temporară este caracteristic faptul că, noua infracțiune (al doilea termen), trebuie să se comită într-un anumit interval de timp, de la pronunțarea sau executarea primei condamnări. Acest interval este îndeosebi mai scurt în cazul recidivei postcondamnatorii și mai lung în cazul recidivei postexecutorii.

Clasificarea în recidivă temporară și perpetuă s-a făcut ca răspuns la întrebarea dacă pentru existența recidivei este necesar ca cea de-a doua infracțiune să se comită într-un termen oarecare, după care efectele ei încetează sau, dimpotrivă aceste efecte să se producă oricând, perpetuu. Doctrina penală 1 și majoritatea legislațiilor penale au adoptat recidiva temporară, deoarece numai în condițiile acesteia se poate vorbi de o perseverență infracțională caracteristică stării de recidivă.

Codul penal român a consacrat, de asemenea, recidiva temporară, stabilind prin lege ca efectul primei condamnări să fie limitat în timp. Astfel, potrivit art. 38, alin. ultim Cod penal, la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privința cărora s-a împlinit termenul de reabilitare. Deci, după trecerea unui anumit interval de timp de la executarea pedepsei, care, potrivit materiei reabilitării, și după durata pedepsei pronunțate de instanță, săvârșirea unei noi infracțiuni nu mai atrage starea de recidivă.

Recidiva perpetuă există când cea de-a doua infracțiune se poate comite oricând, la un interval oricât de mare de la prima condamnare.

În teoria dreptului penal, s-a susținut că a admite recidiva perpetuă, ar fi cu totul excesiv și nejustificat din punctul de vedere al politicii penale, iar pe de altă parte, nu s-ar mai putea spune că prima condamnare sau executarea ei a rămas fără rezultat, din moment ce făptuitorul nu a mai săvârșit o altă infracțiune în intervalul de timp prevăzut de lege 1.

Există o singură excepție 2 când se poate reține recidiva perpetuă, și anume în situația săvârșirii unei noi infracțiuni după o condamnare pronunțată pentru o infracțiune contra păcii și omenirii (art. 356 – 360 Cod penal), întrucât pedepsele pronunțate pentru asemenea infracțiuni sunt imprescriptibile, potrivit art. 125, alin. 2 Cod penal, iar termenul de reabilitare nu poate să curgă, deoarece calculul duratei acestuia începe după executarea pedepsei, ori în acest caz, prescripția neoperând, pedeapsa nu poate fi considerată executată și ca atare, a doua infracțiune săvârșită la o dată oricât de îndepărtată de prima condamnare, va genera starea de recidivă postcondamnatorie.

Acelor legislații care admit recidiva perpetuă, li s-au adus critici, furnizându-le argumente pentru admiterea recidivei temporare, propunându-se ca cea de-a doua infracțiune să nu fie considerată săvârșită în stare de recidivă, dacă au trecut 5 ani de la comiterea primei infracțiuni.

6. După modul în care este reglementat tratamentul sancționar, în cazul în care starea de recidivă se repetă, distingem recidiva cu efect unic, recidiva cu efecte progresive, recidiva cu regim sancționar uniform și recidiva cu regim sancționar diferențiat.

Recidiva cu efect unic există când inculpatul, indiferent că se află la prima formă de recidivă sau într-o serie de recidive, răspunderea penală nu se agravează. Cu alte cuvinte, în lege nu se prevede o agravare pentru cazul când cel condamnat ar comite o a treia sau a patra infracțiune, în afară de agravarea pentru comiterea celei de-a doua infracțiuni.

Ori de câte ori s-ar repeta starea de recidivă, consecința ar fi aceeași, adică făptuitorul va fi sancționat în cadrul limitelor legale ca și atunci când s-ar afla pentru prima oară în situația de recidivist. Fiecare nouă recidivă implică același regim sancționar ca și prima.

Codul penal în vigoare consacră recidiva cu efect unic, așa cum rezultă din dispozițiile art. 39 Cod penal, care nu prevăd un regim special de sancționare în cazul de repetare a stării de recidivă.

Recidiva cu efecte progresive este aceea ale cărei consecințe constau în faptul că, pedeapsa se agravează, potrivit legii, cu fiecare nouă infracțiune, fiecare recidivă atrăgând o pedeapsă din ce în ce mai aspră.

Cele mai multe legislații au urmat sistemul recidivei unice, unele, au urmat, însă, sistemul de agravare progresivă a pedepsei, de pildă Codul englez sau cel italian.

Recidiva cu regim de sancționare uniform presupune același regim de sancționare pentru toate modalitățile recidivei, în timp ce recidiva cu regim sancționator diferențiat presupune un regim de sancționare diferit pentru modalitățile recidivei.

7. În funcție de luarea sau neluarea în considerare la stabilirea stării de recidivă a hotărârii de condamnare (cu sau fără executarea ei), există recidivă teritorială și recidivă internațională.

Recidiva teritorială există când primul termen rezultă din hotărâri penale naționale, adică condamnarea este pronunțată de o instanță națională, pentru o infracțiune prevăzută și pedepsită de legea statului respectiv. Recidiva teritorială este prevăzută în toate Codurile penale.

Este internațională, recidiva a cărei existență nu este absolut condiționată de apartenența națională a instanței care a pronunțat prima condamnare. Codul penal a adoptat modalitatea recidivei internaționale ca o expresie a participării țării noastre la lupta pe plan internațional împotriva recidivismului ca fenomen social, dăunător al lumii contemporane.

Existența recidivei în această modalitate este însă, condiționată de incriminarea faptei ce face obiectul condamnării și de legea română, precum și de recunoașterea hotărârii de condamnare pronunțată în străinătate, potrivit dispozițiilor legii române.

Secțiunea a II-a

MODALITĂȚILE RECIDIVEI ÎN LEGISLAȚIA PENALĂ ROMÂNĂ

În reglementarea instituției recidivei în dreptul penal român au fost avute în vedere modalitățile acesteia exprimate în doctrina penală. În Codul penal în vigoare, reglementarea recidivei se face prin dispozițiile art.37-39, modalitățile principale fiind recidiva postcondamnatorie (după condamnare) și recidiva postexecutorie (după executare).

Din reglementările de ansamblu, rezultă că legiuitorul a avut în vedere și alte modalități ale recidivei, ca: recidiva generală, temporară, cu efect unic, teritorială și internațională.

Întrucât modalitățile principale ale recidivei vor fi expuse pe larg în capitolele ce urmează, vom încerca numai o prezentare generală a acestora.

Așadar, prin recidivă postcondamnatorie se înțelege în general, săvârșirea de către aceeași persoană a unei noi infracțiuni, după o condamnare definitivă pentru o infracțiune săvârșită mai înainte.

Prin recidivă postexecutorie se înțelege săvârșirea de către aceeași persoană a unei noi infracțiuni, după executarea ori stingerea pedepsei pentru o infracțiune comisă mai înainte.

La rândul său, recidiva mică postcondamnatorie există când condamnatul săvârșește o nouă infracțiune, în condițiile existenței a cel puțin trei condamnări la pedeapsa închisorii de 6 luni sau sub 6 luni, neexecutată, în timp ce recidiva mică postexecutorie se realizează în situația în care condamnatul, după executarea a cel puțin trei condamnări la pedeapsa închisorii de 6 luni sau sub 6 luni, după grațierea sau prescrierea acestor pedepse, savârșește o nouă infracțiune, în condițiile art.37, lit.a, Cod penal.

S-a susținut că trbuie reținută numai recidiva mare, deoarece aceasta prezintă o adevărată periculozitate socială și că recidiva mică nu are o semnificație deosebită, mai ales că este vorba de infracțiuni mărunte, multe din ele fiind săvârșite din culpă. În realitate însă, trbuie avute în vedere, atât recidiva mare, cât și recidiva mică, demonstrându-se că, și aceasta din urmă prezintă pericol social, mai ales că este reprezentată printr-un număr mare de cazuri și denotă o persistență în criminalitate din partea persoanei care o săvârșește.

De asemenea, recidiva este teritorială, în sensul că are la bază o condamnare definitivă pronunțată de o instanță română. Pornind, însă de la necesitatea cooperării internaționale în activitatea de prevenire și combatere a fenomenului infracțional, Codul penal român a prevăzut în art.37, alin.2 și posibilitatea reținerii recidivei internaționale, dar numai pentru formele cele mai grave ale recidivei, adică recidiva mare postcondamnatorie și postexecutorie.

În art.37, alin.2 Cod penal se prevede că, pentru reținerea stării de recidivă, în cazurile prevăzute de lit. a și b, se poate ține seama și de hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o faptă prevăzută și de legea română, dacă hotărârea a fost recunoscută potrivit dispozițiilor legii. Potrivit celor enunțate, rezultă că, pentru existența recidivei internaționale, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții :

– să existe o hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă ( conform legii străine ), pronunțată de o instanță judecătorească străină;

– hotărârea judecătorească străină să privească fapte care sunt considerate infracțiuni și de legea penală română;

– infracțiunile care fac obiectul condamnării prin hotărârea străină ( primul termen al recidivei ) și noua infracțiune, să întrunească toate condițiile pentru existența recidivei mari postcondamnatorii sau postexecutorii;

– hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate să fie recunoscută potrivit legii române, pe cale incidentă sau pe cale principală, potrivit prevederilor Codului de procedură penală.

Chiar dacă sunt întrunite toate condițiile prezentate, reținerea stării de recidivă și aplicarea tratamentului juridic nu sunt obligatorii pentru instanțele judecătorești române, fapt ce se deduce din modul de exprimare al art .37, alin. 2 Cod penal, în sensul că “ se poate ține seama și de hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate”.

Sintetizând cele de mai sus, cu privire la modalitățile recidivei în legislația penală română, așa cum sunt prezentate de Codul penal actual, putem concluziona că, recidiva îmbracă următoarele forme :

-recidiva mare postcondamnatorie, în art .37, lit. a ;

-recidiva mare postexecutorie, în art 37, lit. b ;

-recidiva mică postcondamnatorie, în art . 37, lit. c;

-recidiva mică postexecutorie, în art . 37, lit.c;

-recidiva internațională, care se deduce din prevederile art. 37, alin. ultim;

-recidiva temporară, care se deduce din dispozițiile art. 38, alin. ultim;

-recidiva generală, care se deduce din întreaga reglementare.

CAPITOLUL IV

RECIDIVA POSTCONDAMNATORIE

Secțiunea I

NOȚIUNE ȘI CARACTERIZARE

Prin recidivă mare postcondamnatorie se înțelege, în general, săvârșirea de către aceeași persoană a unei noi infracțiuni după o condamnare definitivă pentru o infracțiune de o anumită gravitate săvârșită mai înainte. În lumina art.37, lit.a Cod penal, recidiva mare postcondamnatorie sau după condamnare, există atunci când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracțiune este închisoarea mai mare de un an.

Există recidivă, și în cazurile în care, după condamnarea la detențiunea pe viață, înainte de începerea executării, în timpul executării acesteia ori în stare de evadare, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție și pentru care legea prevede închisoarea mai mare de un an, ori detențiunea pe viață.

După cum rezultă din textul legii, această modalitate de recidivă presupune doi termeni, și anume, o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni care reprezintă primul termen, și o nouă infracțiune pentru care legea penală prevede pedeapsa cu închisoare mai mare de un an, săvârșită cu intenție de cel condamnat, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare și care reprezintă cel de-al doilea termen al recidivei.

Secțiunea a II-a

CONDIȚII CU PRIVIRE LA PRIMUL TERMEN

Din definiția legală a acestei forme și din literatura juridică , rezultă că, pentru existența recidivei postcondamnatorii se cer întrunite următoarele condiții :

1.Existența unei hotărâri definitive de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni ori a detențiunii pe viață .

Momentul în care o condamnare devine definitivă se stabilește în conformitate cu art. 416 și art. 417 Cod de procedură penală. O nouă infracțiune săvârșită înainte ca hotărârea de condamnare să devină definitivă, formează, împreună cu infracțiunea în curs de judecată, un concurs de infracțiuni și nu o recidivă.

Întrucât o condamnare definitivă, pentru a forma primul termen, trebuie să privească o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni, rezultă că nu poate constitui prim termen al recidivei postcondamnatorii o condamnare definitivă la pedeapsa amenzii, indiferent de mărimea acesteia, și nici condamnarea la pedeapsa închisorii, dacă aceasta este de 6 luni sau mai mică. Subzistă, însă, primului termen al recidivei postcondamnatorii, atunci când s-a ajuns la pronunțarea unei condamnări definitive de către instanță la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, ca urmare a aplicării unui spor în

baza art.34, lit. a Cod penal 1 .

Pedeapsa prevăzută în hotărârea de condamnare, poate fi aplicată de instanță pentru o singură infracțiune, sau pentru un concurs de infracțiuni.

În cazul concursului de infracțiuni, pedeapsa rezultată trebuie să fie mai mare de 6 luni, chiar dacă pedepsele stabilite pentru infracțiunile concurente, luate separat, nu depășesc nici una 6 luni. Se ia în considerare chiar și o hotărâre de condamnare pronunțată în străinătate, în conformitate cu art.37, alin.2 Cod penal.

În literatura și practica judiciară s-au ivit și probleme controversate în legătură cu aptitudinea unei condamnări definitive la o pedeapsă mai mare de 6 luni închisoare, de a genera recidiva postcondamnatorie în cazul incidenței unor dispoziții legale aparținând instituției pedepsei :

a) Condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei

Într-o primă opinie, s-a susținut că numai o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, susceptibilă de executare imediată, poate forma primul termen, iar săvârșirea unei noi infracțiuni înăuntrul termenului de încercare constituie o recidivă specială 2, care nu atrage tratamentul pentru recidiva mare postcondamnatorie, ci pe acela, mult mai sever, prevăzut de art.83, alin.1 Cod penal 3 .Autorii acestui punct de vedere

nu explică în nici un fel natura și consecințele acestei recidive speciale, exceptând trimiterea făcută la textul de lege mai sus menționat.

Într-o a doua opinie 1, s-a spus că o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, pronunțată cu suspendarea condiționată a executării, formează primul termen al recidivei postcondamnatorii, deoarece în reglementarea acestei modalități a recidivei, art.37, lit.a, Cod penal, nu face nici o distincție, după cum pedeapsa cu închisoare mai mare de 6 luni – definitiv pronunțată – este cu, sau fără suspendarea condiționată a executării.

Tratamentul sancționator derogator de la cel al recidivei, instituit pentru situația în care, în cursul termenului de încercare s-a săvârșit din nou o infracțiune, nu împiedică caracterizarea pluralității astfel constituite ca recidivă, atâta timp cât și celelalte condiții prevăzute în art.37, lit.a Cod penal, sunt îndeplinite. Această opinie, împărtășită de majoritatea doctrinarilor, se bazează pe o serie de argumente, și anume, fiecare dintre instituțiile cu sediul de reglementare în partea generală a Codului penal constituie, în principiu, o entitate juridică de sine stătătoare, însă această constatare nu dă dreptul la absolutizarea autonomiei lor. Independența fiecărei instituții juridice în parte nu exclude strânsa interdependență ce există, în același timp, între ele. O asemenea interdependență este cu atât mai evidentă atunci când, în reglementarea unei instituții este inclusă o situație similară cu aceea care este de esența unei alte instituții.

Analizând interdependența între instituția recidivei și instituția suspendării condiționate a executării pedepsei, este de remarcat, în primul rând, că recidiva se caracterizează prin două trăsături esențiale, și anume, din punct de vedere al existenței, presupune obligatoriu, ca o nouă infracțiune să fie săvârșită după o condamnare definitivă pentru o altă infracțiune, iar din punct de vedere sancționator, presupune un tratament juridic, de regulă, agravat 1.

În al doilea rând, prin reglementarea instituției suspendării condiționate a executării pedepsei, legiuitorul nu a urmărit să creeze o excepție de la reglementarea recidivei, prin consacrarea unor dispoziții derogatoare de la cele cuprinse în art.37-40 Cod penal, deoarece dacă ar fi intenționat acest lucru, ar fi făcut referire în acest sens chiar în cuprinsul acestor dispoziții, ci a avut în vedere organizarea unei modalități specifice de individualizare a pedepsei.

Legătura dintre aceste două instituții o face însuși legiuitorul, prevăzând că, la stabilirea pedepsei pentru infracțiunea săvârșită, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu suspendarea executării pedepsei, nu se mai aplică sporul prevăzut de lege pentru recidivă.

Practica judiciară, promovând cea de-a doua opinie formulată în doctrină, a decis în mai multe situații că, se află în stare de recidivă postcondamnatorie inculpatul condamnat cu suspendarea condiționată a executării unei pedepse mai mari de 6 luni închisoare, care a săvârșit o nouă infracțiune, înainte de expirarea termenului de încercare, împrejurare care, potrivit art.83, alin. ultim, Cod penal, la stabilirea unei pedepse nu se mai aplică sporul de pedeapsă prevăzut de lege pentru recidivă, neavând nici o relevanță pentru reținerea stării de recidivă. Mai mult, starea de recidivă postcondamnatorie pentru noua infracțiune săvârșită înăuntrul termenului de încercare , va fi reținută, indiferent dacă aceasta a fost descoperită înainte sau după expirarea termenului de încercare și indiferent dacă suspendarea a fost sau nu revocată 1.

b) Condamnarea definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni cu obligarea la muncă corecțională

La prima vedere, s-ar susține că nu poate constitui primul termen al recidivei, condamnarea definitivă la pedeapsa închisorii cu obligarea la muncă corecțională, deoarece condițiile privind starea de recidivă postcondamnatorie s-au stabilit la data adoptării Codului penal actual, dată la care instituția muncii corecționale nici nu a putut fi avută în vedere de legiuitor ca posibil termen al recidivei. Mai mult, trebuie avut în vedere că, în general, modificările aduse Codului penal prin Legea nr.6/1973, inclusiv cele referitoare la instituția recidivei, au ca trăsătură comună reevaluarea gradului de pericol social al unor fapte, precum și reconsiderarea unor criterii de individualizare a pedepsei.

Introducerea în Codul penal prin Legea nr.6/1973 a instituției muncii corecționale, ar putea fi înțeleasă ca restrângere a sferei persoanelor cu statut de recidivist, prin includerea unor condiții suplimentare necesare a fi îndeplinite pentru existența stării de recidivă.

Modificările în discuție vizează însă, nu pedeapsa în sine, ci modul de executare a acesteia. Avându-se în vedere rolul muncii ca factor de educație, în general, s-a considerat că pedeapsa închisorii își poate atinge scopul și fără privarea efectivă de libertate a celui condamnat la această pedeapsă prin obligarea lui la prestarea unei munci pe durata pedepsei aplicate.

Opinia dominantă este aceea potrivit căreia, constituie prim termen al recidivei postcondamnatorii și condamnarea pentru care s-a dispus obligarea la muncă corecțională, indiferent dacă a fost sau nu revocată 1.

c) Pedeapsa cu închisoare ca urmare a înlocuirii amenzii

Întrebarea care se pune în această situație este, dacă poate forma primul termen al recidivei postcondamnatorii pedeapsa cu închisoare mai mare de 6 luni, ca urmare a înlocuirii amenzii.

Potrivit art.631, Cod penal, dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credință de la executarea amenzii, instanța poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii, în limitele prevăzute pentru infracțiunea săvârșită, ținând seama de partea de amendă care a fost achitată.

Și cu privire la această situație au existat controverse, astfel, într-o primă opinie 2, s-a susținut că poate constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii și pedeapsa șnchisorii care a înlocuit amenda, în baza dispozițiilor din art.631 Cod penal. Un prim argument pe care s-ar sprijini această afirmație ar fi acela că, înlocuirea pedepsei cu amenda prin pedeapsa cu închisoare are loc ca urmare a unei reevaluări a posibilității de îndreptare a condamnatului și are relevanța unei individualizări a pedepsei.

În al doilea rând, s-ar putea susține că, pedeapsa cu închisoare, rezultată din înlocuirea pedepsei cu amenda, își păstrează caracterul ei de pedeapsă privativă de libertate, ce s-a impus ca urmare a relei conduite a făptuitorului.

În sfârșit, a nu considera recidivist pe cel care, inițial a fost condamnat la pedeapsa amenzii, pedeapsă înlocuită ulterior, înseamnă a crea pentru acesta, în mod nejustificat o situație mai favorabilă în raport cu cel căruia instanța i-a aplicat de la început pedeapsa închisorii.

Contrar acestor afirmații, în literatura de specialitate 1, opinia dominantă este aceea potrivit căreia, o condamnare la pedeapsa amenzii exclude existența recidivei, chiar dacă amenda a fost înlocuită în cazurile și condițiile prevăzute în art.631 Cod penal. Fiind o formă a pluralității infracționale, starea de recidivă este determinată în raport cu caracterele pe care le prezintă infracțiunilor ce o compun. Ceea ce trebuie observat în cazul recidivei este că, săvârșirea mai multor infracțiuni, fapt ce învederează perseverența infracțională a autorului lor, este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru existența ei. Atât prima infracțiune, cât și a doua trebuie să prezinte un anumit grad de pericol social, pericol evidențiat în principal, fie de mărimea pedepsei aplicate pentru prima sau primele infracțiuni, ori de mărimea pedepsei prevăzute pentru noua infracțiune săvârșită, fie de forma de vinovăție cu care se săvârșesc cele două infracțiuni.

Gradul de pericol social al primei infracțiuni, în cazul recidivei, este reflectat în pedeapsa ce o aplică instanța prin condamnarea definitivă. Hotărârea instanței de înlocuire a amenzii cu închisoarea, nu reevaluează gradul de pericol social al infracțiunii ce dă naștere primului termen al recidivei, ci reevaluează mijloacele folosite pentru îndreptarea făptuitorului, or, recidiva, cel puțin în actuala reglementare, este o problemă care privește în primul rând infracțiunea, și pe urmă o problemă ce privește pedeapsa.

Având în vedere că, la stabilirea stării de recidivă, gradul de pericol social al primei infracțiuni se stabilește prin pedeapsa aplicată de instanță prin hotărârea de condamnare definitivă, condamnarea la pedeapsa amenzii nu poate fi luată în considerare la stabilirea stării de recidivă, chiar dacă ulterior s-a dispus înlocuirea acesteia printr-o pedeapsă cu închisoarea.

2. Condamnarea definitivă să fie pronunțată pentru o infracțiune intenționată;

O astfel de condiție se degajă din dispozițiile art.38, lit.a1 Cod penal, potrivit cu care, la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de condamnările pentru infracțiunile din culpă. Instituirea acestei condiții se justifică prin aceea că recidiva este o expresie a perseverenței infracționale a făptuitorului care este evidențiată numai în cazul infracțiunilor intenționate.

Dacă pedeapsa anterioară a fost aplicată pentru un concurs de infracțiuni, dintre care una sau mai multe sunt neintenționate, starea de recidivă subzistă, în măsura în care cel puțin una dintre celelalte infracțiuni concurente a fost comisă cu intenție și sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni ori detențiunea pe viață.

Deși la infracțiunile praeterintenționate forma de vinovăție este complexă – intenție și culpă – de condamnările pronunțate pentru acestea se va ține seama la stabilirea stării de recidivă, deoarece elementul determinant în această situație este intenția subiectului de a săvârși infracțiunea de bază, chiar dacă în raport cu rezultatul mai grav, care a depășit intenția inițială, făptuitorul a avut o poziție subiectivă caracterizată prin culpă 1.

3. Hotărârea de condamnare să nu fie dintre acelea care, potrivit legii, exclud starea de recidivă;

La stabilirea stării de recidivă, potrivit dispozițiilor art.38, Cod penal nu se ține seama de :

a) Condamnări pentru infracțiuni săvârșite în timpul minorității (art.38, alin.1, lit.a Cod penal ).

O asemenea prevedere apare ca o protecție a minorului, de a fi degrevat pentru viitor de consecințele unor fapte săvârșite în timpul minorității, când personalitatea lui era în formare și de a nu crea dificultăți în reeducarea sa. De asemenea, s-a avut în vedere faptul că nu se poate vorbi de o perseverență infracțională în legătură cu infracțiunile săvârșite în perioada minorității.

b) Condamnări pentru infracțiuni săvârșite din culpă ( art.38, alin.1, lit.a1).

Dispoziția a fost introdusă în Codul penal prin Legea nr.6/1973, și reflectă concepțiile moderne ale criminologiei, potrivit cu care perseverența infracțională a infractorului recidivist nu poate fi probată decât prin intenția cu care acesta le săvârșește.

c) Condamnări pentru infracțiunile amnistiate ( art.38, alin1, lit.b Cod penal).

Excluderea sau înlăturarea stării de recidivă prin intervenția amnistiei pentru primul termen al recidivei își are motivarea în ideea că, infracțiunile ce intră în compunerea pluralității trebuie să aibă relevanță penală, adică să fie susceptibile de a produce consecințe juridice. Cum, însă, amnistia are drept efect stingerea răspunderii penale, ea înlătură consecințele infracțiunii

și deci, pluralitatea de infracțiuni nu mai este prezentă.

d) Condamnări pentru fapte ulterior dezincriminate ( art.38, alin1, lit.c Cod penal ).

Pentru a forma primul termen al recidivei, fapta trebuie să-și păstreze relevanța penală să poată forma cu noua infracțiune o pluralitate, or potrivit art.12, Cod penal, în cazul în care legea nouă nu mai prevede ca infracțiune o faptă incriminată de legea veche, toate consecințele penale privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi. Încetând consecințele penale ale faptei dezincriminate, încetează și aptitudinea ei de a forma primul termen al recidivei.

În literatura de specialitate 1 s-a mai admis că, primul termen al recidivei postcondamnatorii există și atunci când, după săvârșirea celei de-a doua infracțiuni în stare de recidivă, hotărârea prin care s-a pronunțat condamnarea ce constituie primul termen al recidivei se casează în urma recursului extraordinar, dacă prin noua hotărâre pronunțată după casare se menține o condamnare ce îndeplinește condițiile din art.37, Cod penal cu privire la aceasta.

În cazul în care acțiunea penală a fost extinsă pentru alte acte materiale care intră în conținutul unei infracțiuni continuate 2, în temeiul art.335, alin.2 Cod penal, desființarea hotărârii anterioare este numai parțială3 . Așadar, pedeapsa aplicată prin această hotărâre rămâne definitivă, ea putând constitui primul termen al recidivei dacă inculpatul comite o nouă faptă.

S-a menționat însă, neîntemeiat 1, că ar constitui prim termen al recidivei postcondamnatorii și închisoarea aplicată pentru infracțiunile pentru care s-a dispus reunirea cauzelor ( un an și 6 luni ), care în urma reunirii a ajuns la 2 ani.

Secțiunea a III-a

CONDIȚIILE CELUI DE-AL DOILEA TERMEN

Cel de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii există atunci când cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracțiune este închisoarea mai mare de un an. Așadar, condițiile celui de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii sunt următoarele :

1.Săvârșirea unei noi infracțiuni cu intenție

Nu orice infracțiune poate forma al doilea termen al recidivei postcondamnatorii, deoarece legea pretinde ca cel condamnat definitiv să săvârșească o nouă infracțiune caracterizată prin forma de vinovăție – intenție, într-un interval de timp riguros determinat și de un anume grad de pericol social exprimat de pedeapsa prevăzută de lege pentru această a doua infracțiune. Intenția cu care se cere comisă noua infracțiune poate fi deopotrivă, directă și indirectă ca și depășită. Nu se realizează al doilea termen al recidivei postcondamnatorii când cel condamnat anterior săvârșește noua infracțiune din culpă.

Infracțiunea poate avea forma tentativei sau a faptului consumat ori poate consta în participarea la săvârșirea acestora ca autor, instigator sau complice.

Nu are relevanță asupra stării de recidivă faptul că, infracțiunea comisă din nou este prevăzută în Codul penal, ori într-o lege penală specială, după cum nici dacă infracțiunea este de aceeași natură ori de natură diferită cu prima infracțiune, deoarece Codul penal român a adoptat așa-numita recidivă generală.

Cel de-al doilea termen al recidivei pentru toate modalitățile, constă în săvârșirea unei singure infracțiuni, iar dacă infractorul săvârșește mai multe infracțiuni, fiecare în parte va forma cel de-al doilea termen al unei recidive distincte, cu îndeplinirea, de bună seamă a condițiilor art. 37 și art. 38 Cod penal. Toate aceste stări de recidivă au un prim termen comun – aceeași condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni.

În legătură cu condițiile celui de-al doilea termen al recidivei postcon-damnatorii, literatura de specialitate și practica judiciară nu sunt unitare într-o serie de probleme :

a) Săvârșirea din nou a unei infracțiuni praeterintenționate.

Această problemă a fost generată de modificările art.37, alin.1 Cod penal, prin Legea nr.6/1973.

Din prevederile art.37, alin.1 Cod penal, precum și din cele ale art.38, lit.a Cod penal, așa cum au fost modificate, rezultă că poate exista recidivă numai dacă, atât infracțiunea pentru care s-a pronunțat condamnarea ce formează primul termen al recidivei, cât și infracțiunea care formează cel de-al doilea termen au fost săvârșite cu intenție.

Infracțiunilor săvârșite sub forma de vinovăție a praeterintenției le este specific faptul că autorul prevede și urmărește ori acceptă un anumit rezultat, dar prin activitatea sa, determină un rezultat mult mai grav. În acest caz intenția făptuitorului a fost depășită, iar față de rezultatul mai grav produs, el se află în culpă.

În literatura de specialitate s-au formulat opinii diferite cu privire la problema, dacă o infracțiune praeterintenționată poate sau nu să formeze al doilea termen al recidivei.

Astfel, într-o primă opinie, nu poate forma al doilea termen, deoarece o soluție în sens afirmativ ar fi în contradicție cu textul de lege care prevede clar că, numai atunci când cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție există recidivă. A opta pentru reținerea stării de recidivă și în situațiile când o nouă infracțiune se săvârșește cu praeterintenție, înseamnă a adăuga la lege.

A doua opinie este aceea potrivit căreia, infracțiunile praeterintenționate pot forma al doilea termen al recidivei pornind de la considerentul că, aproape în toate situațiile acestea apar ca forme agravate ale unor infracțiuni tipice caracterizate sub aspect subiectiv prin forma de vinovăție a intenției.

Împărtășind cea de-a doua opinie, majoritatea autorilor susțin că o infracțiune praeterintenționată poate constitui al doilea termen al recidivei, deoarece “primum delictum” din compunerea acesteia este săvârșit cu intenție și el stă la baza rezultatului mai grav, chiar dacă acesta s-a produs din culpă.

b)Săvârșirea unei infracțiuni în cazul grațierii condiționate

În acest caz se pun două probleme, pe de-o parte de a stabili dacă există recidivă și, pe de altă parte, de a ști sub care din modalitățile recidivei stabilite în art. 37, alin. 1 Cod penal se înfățișează aceasta.

După cum s-a precizat în cadrul condițiilor de existență a recidivei, săvârșirea infracțiunii în termenul de încercare, în cazul unei grațieri condiționate, atrage starea de recidivă postcondamnatorie, prevăzută în art. 37, alin. 1, lit. a Cod penal.

c)Săvârșirea unei infracțiuni în forma tentativei, când pentru tentativă pedeapsa închisorii este mai mare de un an.

Într-o primă interpretare s-ar putea susține că infracțiunea rămasă în forma tentativei este susceptibilă de a constitui al doilea termen al recidivei, sub rezerva îndeplinirii și a celorlalte condiții prevăzute de lege.

În sprijinul acestei interpretări se poate invoca faptul că, atunci când se vorbește de pedeapsa prevăzută pentru a doua infracțiune, legea are în vedere infracțiunea consumată și nu infracțiunea rămasă în forma tentativei. Pericolul social al tentativei, la o anumită infracțiune, este apreciat plecându-se de la pericolul social al faptei consumate, cu precizarea că limitele pedepsei legale se reduc la jumătate în cazul când fapta nu și-a produs urmările, rămânând în forma tentativei. Împrejurarea că făptuitorul nu a reușit să ducă până la sfârșit activitatea infracțională, nu impietează asupra pericolului social generic pe care infracțiunea încercată de făptuitor îl prezintă, ci numai asupra pedepsei concrete ce se aplică făptuitorului în acest caz. Astfel, este îndeplinită condiția de gravitate, atunci când infracțiunea rămâne în forma tentativei, în măsura în care limita superioară a infracțiunii consumate pe care făptuitorul și-a propus să o săvârșească este închisoarea mai mare de un an.

Într-o a doua interpretare se poate susține că, tentativa la o infracțiune nu poate forma al doilea termen al recidivei, dacă pedeapsa maximă ce se poate aplica pentru aceasta nu este închisoarea mai mare de un an. Se poate spune că, a accepta prima interpretare, ar echivala cu consimțirea diluării considerabile a condiției cu privire la gravitatea infracțiunii ce formează al doilea termen al recidivei, condiție cerută expres în art. 37, alin. 1 Cod penal.

Legea vorbește în art. 37 de “pedeapsa prevăzută”, deci nu de pedeapsa ce se aplică, și desigur, a avut în vedere limita superioară prevăzută diferențiat de la infracțiune la infracțiune. Dacă avem în vedere faptul că, potrivit art. 21 Cod penal se prevede în mod expres în alin. 2 că “tentativa se sancționează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată”, trebuie să admitem că în situația când o infracțiune rămâne în forma tentativei, “pedeapsa prevăzută de lege” pentru aceasta nu este cea indicată în partea specială a Codului ori într-o lege cu dispozițiuni penale, ci este jumătatea acesteia. Prin această prevedere, legiuitorul a confirmat reducerea substanțială a pericolului social abstract ce caracterizează tentativa în raport cu infracțiunea consumată.

Prin “săvârșirea unei infracțiuni, potrivit art. 144 Cod penal, se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau tentativă, precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice”. Deci, prin săvârșirea unei tentative la o infracțiune, se înțelege săvârșirea unei infracțiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege în acest caz, este jumătatea pedepsei prevăzute de lege pentru aceeași infracțiune în forma consumată.

Opinia dominantă cu privire la acest caz este aceea potrivit căreia, infracțiunea sub forma tentativei formează al doilea termen al recidivei postcondamnatorii.

2.Pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracțiune să fie mai mare de un an sau detențiunea pe viață.

Prin această condiție, legiuitorul a urmărit să restrângă sfera situațiilor de recidivă numai la infracțiunile ce prezintă o anumită gravitate, respectiv la infracțiunile mai grave sau foarte grave, fapt reflectat în pedeapsa prevăzută de lege.

Condiția este îndeplinită și atunci când infracțiunea a rămas în faza tentativei pedepsibile, iar pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea consumată este mai mare de un an, precum și atunci când pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de un an, alternativ cu amenda.

3. Săvârșirea noii infracțiuni să aibă loc înainte de începerea executării pedepsei anterioare, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare.

Constituie al doilea termen al recidivei postcondamnatorii noua infracțiune săvârșită în următoarele momente până la executarea completă a pedepsei sau până la data când aceasta este considerată executată:

a) înainte de începerea executării pedepsei;

b) în timpul executării pedepsei;

c) în stare de evadare.

a) Săvârșirea infracțiunii înainte de începerea executării pedepsei.

Acest fapt se realizează, în ipoteza în care făptuitorul, fără a se sustrage de la executare, comite a doua infracțiune în intervalul de timp dintre momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și privarea de libertate în vederea executării pedepsei. Mai este posibil și atunci când făptuitorul s-a sustras de la executarea pedepsei, însă în acest caz infracțiunea trebuie să se săvârșească înainte de expirarea termenului de prescripție a executării primei pedepse, întrucât comiterea faptei după expirarea acestuia, duce, potrivit art. 37, alin. 1, lit. b Cod penal, la realizarea recidivei postexecutorii.

Săvârșirea infracțiunii înainte de începerea executării pedepsei mai este posibilă și în cazul în care condamnatul a obținut amânarea executării pedepsei în condițiile art. 453 Cod de procedură penală.

În baza acestui text, amânarea executării pedepsei se poate obține în următoarele cazuri:

– condamnatul suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa;

– condamnata este gravidă sau are copil mai mic de un an;

– datorită unor împrejurări speciale, executarea imediată a pedepsei ar avea consecințe grave pentru condamnat, familie sau unitatea în care lucrează.

b) Săvârșirea infracțiunii în timpul executării pedepsei.

Infracțiunea ulterioară se reține ca fiind săvârșită în timpul executării pedepsei, dacă se comite în intervalul de timp în care cel condamnat se află efectiv în executarea pedepsei detențiunii pe viață ori a pedepsei închisorii, indiferent de modul de executare al acesteia din urmă, respectiv:

-în timpul executării pedepsei într-un loc de deținere;

-în timpul întreruperii executării pedepsei, potrivit art. 455 Cod de procedură penală;

-în timpul executării pedepsei într-o închisoare militară în condițiile art. 62, alin. 1 Cod penal;

-în timpul liberării condiționate și mai înainte de împlinirea duratei pedepsei, potrivit art. 61 și art. 62, alin. 4 Cod penal;

-în timpul executării pedepsei la locul de muncă (art. 867 Cod penal );

-în timpul de la încetarea executării pedepsei la locul de muncă până la împlinirea duratei pedepsei (art. 8611 , alin. 2 Cod penal).

c) Săvârșirea infracțiunii în stare de evadare.

În situația în care, după evadare sau cu prilejul evadării, cel condamnat a săvârșit și o altă infracțiune, aceasta, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de legea penală, poate forma al doilea termen de recidivă postcondamnatorie. Așadar, potrivit art. 39, alin 3 Cod penal, în cazul săvărșirii unei infracțiuni după evadare, primul termen al recidivei va fi format din pedeapsa anterioară (care se execută) plus pedeapsa pentru evadare.

Deși condamnarea pentru evadare se include în primul termen al recidivei, sub aspectul tratamentului sancționator, totuși infracțiunea de evadare constituie al doilea termen al recidivei dacă pedeapsa din care a evadat este mai mare de 6 luni, deoarece calitatea de recidivist nu depinde de aplicabilitatea regimului sancționar (art. 39 Cod penal), ci de dispozițiile art. 37 Cod penal.

În cazul evadării din starea de reținere sau arestare preventivă, nu se aplică dispozițiile art. 39, alin. 3 Cod penal și art. 269, alin. 3 Cod penal1, ci pedeapsa stabilită pentru evadare se va contopi cu aceea stabilită pentru infracțiunea în curs de urmărire sau judecată care a impus luarea măsurii reținerii sau arestării preventive, potrivit regulilor concursului de infracțiuni, deoarece ne aflăm în prezența unui concurs real.

În situația în care cel condamnat a săvârșit mai multe infracțiuni – aflate între ele în concurs – starea de recidivă se va constitui în raport cu fiecare dintre infracțiunile săvârșite în parte, așa încât avem o recidivă multiplă.

În literatura juridică, s-a exprimat și părerea că nu poate genera starea de recidivă postcondamnatorie însăși infracțiunea de evadare, pe considerentul că această infracțiune are un caracter dependent față de condamnarea în baza căreia făptuitorul executa pedeapsa.

In speta, in sarcina inculpatului B.P.A., s-a retinut ca,fiind condamnat la 3 ani inchisoare pentru o infractiune intentionata, dupa inceperea exacutarii pedepsei, beneficiind de o inrerupere a executarii (art.455 Cod Penal), a savarsit din nou o infractiune de furt (art.208 Cod Penal). Conform dispozitiei,din art.37 lit.a Cod Penal,inculpatul se afla in stare de recidiva postcondamnatorie.

Un alt exemplu este in cazul inculpatului N.V.T, care a fost condamnat la 5 ani inchisoare prin sentinta penala nr.824 din 1968 a Judecatoriei sector 5,Bucuresti. Din executarea acestei pedepse,condamnatul a fost eliberat conditionat la 30 iulie 1971.In intervalul de timp de la eliberare si pana la implinirea duratei pedepsei,condamnatul a savarsit din nou o infractiune de furt calificat in paguba avutului personal,pentru care a afost condamnat la 1 an si 6 luni inchisoare.Inculpatul se afla in stare de recidiva postcondamnatorie,deoarece liberatul conditionat este considerat virtual in executarea pedepsei, pana la expirarea duratei pedepsei.

CAPITOLUL V

RECIDIVA POST-EXECUTORIE

Secțiunea I

NOȚIUNE ȘI CARACTERIZARE

Dacă recidiva mare postcondamnatorie este mai mult sau mai puțin discutabilă, recidiva mare postexecutorie este considerată de toți autorii ca fiind recidiva adevărată.

Această formă de recidivă, denumită și “reală”, este considerată cu adevărat periculoasă, întrucât este vorba de repetarea infracțiunii sau de recăderea în infracționalitate după ce făptuitorul a trecut prin focul unei condamnări și al executării unei pedepse. Săvârșirea din nou a unei infracțiuni, după o asemenea experiență grea, presupune un infractor care nu s-a îndreptat, asupra căruia pedeapsa aplicată și executată nu și-a produs un efect salutar.

Potrivit art.37, alin.1 Cod penal, există recidivă postexecutorie atunci când după după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripție a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.

Recidiva după executare nu se deosebește, deci, în esență, de recidiva după condamnare decât prin împrejurarea că săvârșirea din nou a unei infracțiuni are loc după ce infractorul a executat în întregime pedeapsa anterioară sau după ce aceasta a fost considerată ca executată.

Pentru existența recidivei postexecutorii sunt necesare o seamă de condiții, unele asemănătoare sau identice cu cele ale recidivei postcondamnatorii, altele specifice numai acestei modalități. Condițiile legale privesc, atât condamnarea pentru prima infracțiune ( primul termen ), cât și săvârșirea celei de-a doua infracțiuni ( cel de-al doilea termen ).

Secțiunea a II-a

CONDIȚIILE PRIMULUI TERMEN

Condițiile primului termen al recidivei postexecutorii, așa cum reies din definiția dată de art.37, alin.1, lit.b Cod penal, sunt următoarele :

1. Existența unei hotărâri definitive de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni ori a detențiunii pe viață.

Singura deosebire față de recidiva postcondamnatorie este aceea că primul termen al recidivei după executare ființează numai dacă pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni a fost executată sau considerată executată, ca urmare a grațierii totale sau a restului de pedeapsă, ori ca urmare a prescripției executării acelei pedepse, sau dacă executarea pedepsei detențiunii pe viață s-a stins prin prescripție. Nu are importanță modul de executare a pedepsei, aceasta putând avea loc într-un penitenciar, la locul de muncă în stare de libertate, sau în altă modalitate, ca de exemplu, prin achitarea amenzii care a înlocuit pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă.

Executarea pedepsei cu închisoarea mai mare de 6 luni.

În acest caz, după cum reiese din formularea întrebuințată de lege, este necesar ca pedeapsa închisorii stabilită prin hotărârea de condamnare anterioară să fie mai mare de 6 luni. Nu există recidivă postexecutorie atunci când pedeapsa pronunțată prin hotărârea de condamnare este închisoarea de 6 luni sau mai mică.

La stabilirea stării de recidivă, când se verifică îndeplinirea condițiilor cerute primului termen, se ține, deci, seama de pedeapsa definitivă stabilită de instanță, iar nu de partea din acea pedeapsă executată efectiv. Deși, de regulă, recidiva postexecutorie există după executarea în întregime a unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, în condițiile art.37 Cod penal, această soluție se impune deoarece există și alte situații când pedeapsa mai mare de 6 luni închisoare nu a fost în întregime și efectiv executată, într-un loc special de deținere.

De exemplu, în situația condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni cu obligarea la muncă corecțională, deși nu avem o executare clasică a închisorii, există recidivă mare postexecutorie după ce condamnatul a executat prin muncă această pedeapsă ori pedeapsa este considerată executată.

În situația în care cel condamnat la închisoare pe o durată de timp mai mare de 6 luni este liberat condiționat, potrivit art.59 Cod penal, înainte de executarea a peste 6 luni din această condamnare, săvârșește din nou o infracțiune intenționată pedepsită de lege cu închisoare mai mare de un an, se reține starea de recidivă postexecutorie dacă această nouă infracțiune se comite după împlinirea duratei pedepsei.

Nu are relevanță pentru existența recidivei mari postexecutorii dacă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni s-a ajuns ca urmare a aplicării acestei pedepse pentru o singură infracțiune sau pentru mai multe infracțiuni concurente prin adăugarea unui spor. Nu există recidivă postexecutorie, dacă pedeapsa a fost executată într-o unitate militară disciplinară, deoarece în acest caz, după executare intervine reabilitarea de drept.

b) Executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, ca urmare a grațierii totale ori a restului de pedeapsă.

În doctrina penală este admis că, grațierea este o măsură a puterii de stat luată pe cale de decret, prin care pentru anumite considerații de ordin social – politic și politică penală, se dispune înlăturarea executării pedepsei, în tot sau în parte, ori comutarea unei pedepse în alta mai puțin grea.

În mod obișnuit, grațierea se acordă necondiționat, dar uneori poate fi acordată și condiționat, în sensul că ea nu este aplicabilă decât celor care îndeplinesc anumite condiții sau care respectă anumite obligații. În cazul în care în urma actului de clemență se grațiază în totul pedeapsa aplicată, grațierea necondiționată produce efecte juridice imediate din momentul intrării în vigoare a actului de clemență.

Dacă în această situație beneficiarul grațierii va săvârși o nouă infracțiune el va deveni recidivist potrivit art.37, alin.1, lit.b Cod penal, dacă sunt îndeplinite condițiile legale ale recidivei.

În practică, s-au ridicat unele probleme în cazul în care pedeapsa pronunțată prin prima condamnare a fost stabilită ca pedeapsă unică pentru mai multe infracțiuni și numai pedepsele aplicate pentru unele dintre acestea au fost grațiate.

În realizarea condițiilor cu privire la gravitatea condamnării ce formează primul termen al recidivei nu interesează dacă pedeapsa mai mare de 6 luni reprezintă sancționarea unei singure infracțiuni sau dacă, la o astfel de pedeapsă s-a ajuns prin aplicarea sistemului de pedepsire consacrat pentru concursul de infracțiuni.

În acest caz, la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni se ajunge prin multiplele posibilități pe care le implică sistemul de sancționare prevăzut în art.34 Cod penal.

Astfel, este posibil ca pentru faptele concurente să se aplice atât pedepse sub 6 luni închisoare, cât și pedepse mai mari de 6 luni închisoare și instanța să se fixeze asupra celei mai grele, respectiv asupra pedepsei mai mari de 6 luni. De asemenea, este posibil ca pentru toate infracțiunile aflate în concurs instanța să pronunțe condamnări la închisoare sub 6 luni, dar să se ajungă în final la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, prin aplicarea unui spor permis de lege.

În prima situație, când una din condamnările pronunțate pentru infracțiunile concurente este închisoarea mai mare de 6 luni, nu se ivesc probleme dacă actul de grațiere înlătură toate pedepsele aplicate pentru infracțiunile concurente. În acest caz, subzistă primul termen al recidivei mari postexecutorii.

În a doua situație, când depășirea limitei de 6 luni închisoare este urmarea aplicării unui spor, se ridică unele probleme în legătură cu primul termen al recidivei, în măsura în care de actul de grațiere profită integral condamnatul.

Într-o primă interpretare, s-ar putea susține că subzistă primul termen al recidivei în acest caz, deoarece, chiar dacă s-a ajuns la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, ca urmare a aplicării unui spor, pedeapsa finală aplicată reflectă, atât gravitatea fiecărei infracțiuni în parte, cât și gravitatea ansamblului infracțional format din infracțiunile concurente. În situația apariției unui act de grațiere care înlătură una sau toate pedepsele aplicate pentru infracțiunile aflate în concurs, primul termen al recidivei postexecutorii subzistă, deoarece actul de grațiere are aceleași efecte, atât asupra pedepselor aplicate pentru fiecare infracțiune în parte, cât și asupra sporului. A promova un alt punct de vedere, ar echivala cu crearea unei situații mai avantajoase pentru cel condamnat pentru mai multe infracțiuni la pedeapsa închisorii de 6 luni, în raport cu cel condamnat pentru o singură infracțiune la pedeapsa închisorii cu puțin mai mare de 6 luni.

Într-o altă interpretare, primul termen al recidivei postexecutorii nu subzistă atunci când la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni s-a ajuns prin aplicarea unui spor, dacă pedepsele stabilite pentru fiecare infracțiune în parte au fost înlăturate.

În situația când grațierea se acordă condiționat, primul termen al recidivei postexecutorii nu există decât din momentul îndeplinirii condițiilor fixate prin actul de grațiere. Într-adevăr, grațierea totală sau a restului de pedeapsă face să fie considerată ca executată complet pedeapsa, însă prevederea legală care îndreptățește această concluzie are în vedere o grațiere obișnuită, acordată fără vreo condiționare de respectare a unei anumite obligații care trebuie îndeplinită în viitor. Prin urmare, deși textul art.37, lit.b Cod penal se referă la grațierea totală sau a restului de pedeapsă, consecință juridică pe care o prevede starea de recidivă postexecutorie, nu poate interveni când este vorba de o grațiere condiționată, fie totală, fie a restului de pedeapsă, deoarece o atare grațiere nu este prevăzută de acel text de lege.

Când înainte de liberarea condiționată, pedeapsa aplicată de instanță a fost redusă ca efect al grațierii parțiale, împlinirea duratei se stabilește în raport cu pedeapsa redusă în urma grațierii și nu în raport cu pedeapsa pronunțată de instanță. Ca atare, în asemenea situație săvârșirea din nou a unei infracțiuni după ce s-a împlinit durata pedepsei astfel cum a fost redusă, chiar dacă în raport cu cuantumul său inițial durata pedepsei nu ar fi considerată împlinită, generează starea de recidivă postexecutorie și nu a recidivei după condamnare.

c) Condamnarea la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost prescrisă

Condamnarea la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni formează în actuala reglementare prevăzută în Codul penal primul termen al recidivei, chiar dacă pedeapsa s-a prescris, în situația când cel căruia i s-a aplicat o astfel de pedeapsă săvârșește din nou o infracțiune, după ce s-a împlinit termenul de prescripție a executării unei asemenea pedepse.

Nu se poate afla în stare de recidivă mare postexecutorie cel care a fost condamnat anterior pentru o infracțiune contra păcii și omenirii, deoarece, potrivit art.125 Cod penal, prescripția nu înlătură executarea pedepselor pronunțate pentru aceste infracțiuni.

2.Infracțiunea pentru care s-a executat pedeapsa să fi fost intenționată.

Ca și în cazul recidivei mari postcondamnatorii, pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, de data aceasta, însă, executată ori considerată ca executată, trebuie să fi fost pronunțată pentru o infracțiune săvârșită cu intenție sau praeterintenție, după cum se susține în mod întemeiat, atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară.

3. Hotărârea de condamnare să nu fie dintre cele prevăzute de art.38, alin.1 Cod penal ori pentru aceasta să fi intervenit reabilitarea sau să se fi împlinit termenul de reabilitare ( art.38, alin.2 Cod penal ).

La cazurile în care condamnarea anterioară nu poate forma primul termen al recidivei postcondamnatorii și care sunt incidente și pentru primul termen al recidivei postexecutorii, se mai adaugă și cele prevăzute în art.38, alin.2 Cod penal. Astfel, nu se va ține seama, la stabilirea stării de recidivă de condamnarea pentru care a intervenit reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitare.

Întrucât reabilitarea este o cauză care înlătură consecințele condamnării, printre care și starea de recidivă, este firesc ca o condamnare, în privința căreia a intervenit reabilitarea de drept ( art. 134, art.86, și art.62, alin.5 Cod penal ) sau reabilitarea judecătorească ( art.135 și următoarele Cod penal ), să nu mai poată constitui primul termen al recidivei postexecutorii.

Potrivit concepției legiuitorului penal român, același efect de înlăturare a stării de recidivă îl produce și împlinirea termenului de reabilitare pentru condamnarea care a fost executată, considerând că starea de recidivă nu se poate întemeia pe infracțiunile ce sunt săvârșite la intervale mari de timp, când perseverența pe calea infracțională nu se poate proba.

Împlinirea termenului de reabilitare pentru a produce efecte trebuie să fie însoțită de buna conduită a condamnatului, exprimată prin aceea că, fostul condamnat nu a săvârșit alte infracțiuni în această perioadă. Prin dispozițiile art.38 Cod penal, după cum am mai afirmat, s-a consacrat în legislația penală română, recidiva temporară.

Atât obținerea reabilitării, cât și împlinirea termenului de reabilitare se situează în timp mai înainte de săvârșirea noii infracțiuni ce constituie al doilea termen al recidivei și sunt numai cauze de excludere a recidivei.

Secțiunea a III-a

CONDIȚIILE CELUI DE-AL DOILEA TERMEN

Ca și în cazul recidivei postcondamnatorii, al doilea termen al recidivei postexecutorii îl formează o nouă infracțiune săvârșită cu intenție sau praeterintenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.

Legea nu prevede mai mult cu privire la această nouă infracțiune, ceea ce înseamnă că se admite recidiva generală, în sensul că cea de-a doua infracțiune poate fi de orice natură în raport cu prima. Este îndeplinită condiția gravității infracțiunii săvârșite din nou și atunci când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață. Săvârșirea infracțiunii trebuie să aibă loc după data terminării executării pedepsei, după data publicării decretului de grațiere sau, respectiv, după data la care s-a împlinit termenul de prescripție a executării pedepsei.

Când după executarea unei pedepse privative de libertate mai mare de 6 luni, aplicată pentru o infracțiune intenționată, dar mai înainte de împlinirea termenului de reabilitare se săvârșesc mai multe infracțiuni cu intenție, în concurs, condițiile stării de recidivă postexecutorie sunt îndeplinite, fiecare dintre infracțiuni constituind termen secund al recidivei. În acest caz se poate spune că există recidivă dublă sau multiplă.

Dacă cel liberat condiționat din executarea unei pedepse ce a fost redusă în urma grațierii parțiale, săvârșește din nou o infracțiune intenționată după împlinirea duratei pedepsei, așa cum a fost redusă ca efect al grațierii, se va afla în stare de recidivă postexecutorie, fiind aplicabile dispozițiile art.37, alin.1, lit.b Cod penal, deoarece pedeapsa este considerată ca executată în întregime, iar liberarea condiționată nu mai poate fi revocată.

În varianta în care s-a executat în străinătate o condamnare pentru o faptă prevăzută și de legea penală română, iar hotărârea condamnatorie străină a fost recunoscută potrivit dispozițiilor legii ( art.519-521 Cod de procedură penală ), instanța are latitudinea, pentru stabilirea stării de recidivă postexecutorie, în conformitate cu art.37, alin. ultim Cod penal, să rețină sau să refuze a considera

ca prim termen al recidivei, condamnarea pronunțată în străinătate.

CAPITOLUL VI

MICA RECIDIVĂ

Secțiunea I

NOȚIUNE ȘI CARACTERIZARE

Codul penal reglementează în art.37, alin.1, lit.c, așa-numita recidivă mică, care se deosebește de marea recidivă prin structura primului termen, care, pe de-o parte este multiplu, iar pe de altă parte, presupune săvârșirea de infracțiuni ușoare și poate să apară fie ca recidivă după condamnare, fie ca recidivă după executare.

Așadar, va exista mica recidivă atunci când după condamnarea la cel puțin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executare, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puțin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. Aceasta există, potrivit dispozițiilor art.37, alin.2 Cod penal și în cazurile în care pedeapsa este detențiunea pe viață.

Reglementarea recidivei în această modalitate a Codului penal este de natură a suplini, într-o oarecare măsură sistemul recidivei relative adoptat în legislația noastră, sistem care nu permite reținerea stării de recidivă decât în situațiile când infracțiunile ce formează cei doi termeni prezintă un anumit cuantum al pedepsei ce se aplică sau a celei prevăzute de lege.

Starea de recidivă, în această modalitate, este reținută cu toate consecințele ei în sarcina celor care, deși nu comit infracțiuni de un grad ridicat de pericol social, perseverează pe calea infracționalității săvârșind mai multe infracțiuni cu un grad de pericol social, relativ redus.

Secțiunea a II-a

CONDIȚIILE PRIMULUI TERMEN

Recidiva mică postcondamnatorie

Pentru existența primului termen al recidivei mici postcondamnatorii trebuie îndeplinite următoarele condiții :

1.Existența a cel puțin 3 condamnări definitive la pedeapsa închisorii de până la 6 luni.

În compunerea primului termen al recidivei mici postcondamnatorii trebuie să intre 3 condamnări la pedeapsa închisorii de 6 luni sau mai mică, definitive, succesive și susceptibile de a fi executate separat.

Potrivit reglementărilor din art.37, alin.1, lit.c Cod penal, nu se mai cere ca cele 3 condamnări să fie pentru infracțiuni de aceeași natură. Astfel, aceste condamnări trebuie să fie definitive, pronunțate pentru infracțiuni distincte sau fiecare în parte pentru câte un concurs de infracțiuni, însă pedeapsa rezultată pentru fiecare concurs să nu depășească 6 luni închisoare. O singură condamnare pronunțată pentru mai multe infracțiuni concurente nu poate genera mica recidivă. Faptul că, uneori, infracțiunile concurente se judecă separat din omisiune sau necunoașterea legii, nu schimbă cu nimic principiile legale aplicabile.

S-a pus întrebarea dacă la recidiva mică postcondamnatorie toate 3 pedepsele trebuie să nu fie executate sau numai ultima. În literatura de specialitate s-a răspuns că se poate ca toate 3 pedepsele să nu fie executate, dar este suficient să nu fie executată doar ultima dintre ele sau una, pentru a exista primul termen al recidivei mici.

În practica judiciară, rar se poate întâlni o situație în care cele 3 condamnări să fie definitive și susceptibile de a fi executate separat, căci devin incidente dispozițiile art.36 Cod penal, privind contopirea pedepselor pentru infracțiunile săvârșite în concurs, sau dispozițiile privind aplicarea pedepsei în situații intermediare ( art.40 Cod penal ).

Dacă una dintre cele 3 condamnări la pedeapsa închisorii mai mică de 6 luni a fost pronunțată în străinătate, nu se ia în considerare pentru stabilirea micii recidive, chiar dacă o astfel de condamnare a fost recunoscută potrivit dispozițiilor legii, deoarece art.37, alin.3 Cod penal prevede că recidiva internațională nu poate exista decât sub forma modalităților prevăzute în art.37, alin.1, lit.a și b. Cod penal.

2.Cele 3 condamnări definitive ce formează primul termen al recidivei mici să fie pronunțate pentru infracțiuni intenționate.

Prin această condiție, ca și în cazul celorlalte modalități ale recidivei, se dovedește perseverența infracțională a recidivistului.

3.Să nu existe vreunul din cazurile prevăzute în art.38, alin.1 și 2 Cod penal.

Pentru a constitui primul termen al recidivei în această modalitate este necesar să se constate că nici una dintre cele 3 infracțiuni, aflate la baza condamnărilor, nu a fost săvârșită din culpă sau ulterior amnistiată ori dezincriminată. De asemenea, trebuie să se constate că nu a intervenit reabilitarea ori nu s-a împlinit termenul de reabilitare.

B. Recidiva mică postexecutorie.

Pentru existența primului termen al recidivei mici postexecutorii se cer întrunite următoarele condiții :

1. Existența a 3 condamnări la pedeapsa închisorii de până la 6 luni, pedepse care au fost executate ori pentru care a intervenit grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori pentru care s-a împlinit termenul de prescripție a executării acesteia.

Va fi îndeplinită această condiție atât atunci când pedepsele au fost executate separat, cât și atunci când au fost executate cumulat, dar rezultanta a fost de 6 luni sau mai mică.

Sunt îndeplinite condițiile primului termen al recidivei mici postexecutorii și atunci când executarea pedepsei s-a stins prin grațiere, prin prescripție, cauze care au fost incidente pentru o condamnare, pentru 2 ori pentru toate cele 3 condamnări.

2. Cele 3 pedepse executate sau a căror executare s-a stins prin grațiere ori prescripție, trebuie să fie pronunțate pentru infracțiuni intenționate.

3. Pentru nici una din cele 3 condamnări să nu fie incidentă vreo cauză prevăzută la art.38 Cod penal, care să ducă la neluarea ei în seamă la stabilirea stării de recidivă.

Secțiunea a III-a

CONDIȚIILE CELUI DE-AL DOILEA TERMEN

A.Recidiva mică postcondamnatorie.

Cel de-al doilea termen al recidivei mici postcondamnatorii trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca pentru orice modalitate a recidivei și anume, să se săvârșească din nou o infracțiune cu intenție, pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de un an închisoare.

Momentul în care se săvârșește noua infracțiune, în raport cu primul termen al recidivei poate fi înainte de începerea executării pedepselor contopite ( iar rezultanta este de cel mult 6 luni ); în timpul executării acesteia, ori în stare de evadare.

Este posibil ca una sau două dintre cele 3 pedepse să fi fost executate ori considerate ca executate și, mai înainte de începerea executării pedepsei pentru cea de-a treia infracțiuni, care este o pedeapsă tot de 6 luni ori mai mică, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, să se comită noua infracțiune intenționată și pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an și, astfel să ia naștere recidiva mică postcondamnatorie.

B. Recidiva mică postexecutorie.

Al doilea termen al recidivei mici postexecutorii este identic cu cel al recidivei mari postexecutorii, respectiv o nouă infracțiune savârșită cu intenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.

Noua infracțiune, pentru a forma cel de-al doilea termen al acestei modalități de recidivă trebuie să se săvârșească după executarea celei de-a treia pedepse când pedepsele se execută separat și pe rând, după grațierea totală a celor trei pedepse sau grațierea ultimei pedepse, ori a restului de pedeapsă a ultimei condamnări, după prescrierea celor trei pedepse ori a ultimei condamnări.

In speta, instanta a retinut ca inculpatul N.N., in anul 1976, a fost condamnat definitiv la o pedeapsa de 1 an inchisoare pentru o infractiune intentionata, constatandu-se totodata ca acea pedeapsa a fost gratiata in intregime conform art.1, lit.a, din Decretul nr.222 din 1976. S-a mai retinut ca, incepand din anul 1975, inculpatul a detinut, fara autorizatie, o arma care a fost gasita, in luna martie 1978, la domiciliul sau. S-a realizat o stare de recidiva postexecutorie deoarece infractiunea de detinere ilegala a armei a incetat dupa considerarea, ca executata a pedepsei anterioare, care a fost gratiata.

CAPITOLUL VII

PEDEAPSA ÎN CAZ DE RECIDIVĂ

Secțiunea I

NATURA JURIDICĂ A RECIDIVEI

Prin săvârșirea din nou a unei infracțiuni după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii, pentru care, eventual a și executat pedeapsa, infractorul dovedește o periculozitate sporită și de aceea, față de el reacția represivă trebuie să fie mai energică.

Reglementarea tratamentului sancționator al recidivei în legislația noastră este expresia unei politici penale echilibrate în care intransigența față de cei ce în mod repetat încalcă legea, se împletește strâns cu încrederea în posibilitățile de îndreptare, de reintegrare în viața socială normală a acestora.

În Codul penal român au fost înscrise dispoziții privind aplicarea pedepsei în cazul recidivei, din care se desprinde caracterul acesteia de cauză de agravare generală, facultativă și personală a răspunderii penale.

Recidiva este o cauză de agravare a răspunderii penale, deoarece conduce la un tratament juridic mai sever, în sensul aplicării sancțiunii penale pentru noile infracțiuni (prin posibilitatea aplicării unor sporuri de pedeapsă, care nu sunt aplicabile la infracțiunile ce nu au fost săvârșite în stare de recidivă), al executării acestora (instituindu-se prin lege, un regim de executare mai sever pentru recidiviști) și al considerării condamnatului după executare (acesta fiind de regulă, exceptat de la actele de clemență pentru noile infracțiuni).

Recidiva este o cauză generală de agravare a răspunderii penale, deoarece operează în orice împrejurare, în legătură cu orice altă instituție juridică de drept penal, din moment ce a fost constatată îndeplinirea condițiilor recidivei.

Este o cauză facultativă de agravare a răspunderii penale deoarece, chiar în cazul comiterii ei, instanța judecătorească nu este obligată, ci doar poate agrava răspunderea penală a făptuitorului în funcție de gravitatea infracțiunii săvârșite, atât ca prim, cât și ca al doilea termen al recidivei, de împrejurările de fapt și personale ale cauzei; în acest fel legiuitorul a instituit un regim sancționator simplu, cu posibilități multiple de individualizare judiciară a sancțiunilor penale în cazul existenței recidivei. În concepția Codului penal anterior, din regimul de sancționare al recidivei rezulta că acesta era o cauză de agravare obligatorie, legea dispunând aplicarea unei pedepse superioare cu un grad în materie de crimă (art.109), sau aplicarea maximului special al pedepsei la care se putea adăuga un spor, în cazul delictelor (art.110). Astfel, potrivit Codului actual, în funcție de infracțiunea săvârșită, de gravitatea acesteia, de toate împrejurările ce caracterizează persoana făptuitorului, precum și de condamnarea anterioară, instanța va putea aplica o pedeapsă până la maximul special și dacă nu este îndestulător va mai putea aplica un spor, variabil și limitat, rațional la rândul său, în toate situațiile neputându-se depăși limitele impuse de art.80 Cod penal (20 de ani dacă maximul pedepsei este de 10 ani sau mai mic de 25 de ani dacă maximul este mai mare de 10 ani).

Deși legiuitorul i-a atribuit caracter de agravantă facultativă, celelalte restricții pe planul unor instituții ale dreptului penal au rămas și în reglementarea în vigoare.

Recidiva este o cauză personală de agravare a răspunderii penale, deoarece nu se referă la faptă, ci la făptuitor așa încât, potrivit art.28 Cod penal, calitatea de recidivist a unui făptuitor, participant la săvârșirea unei infracțiuni, nu se răsfrânge la ceilalți participanți.

Codul penal în vigoare (ca și cel anterior) a adoptat în art.39 un regim juridic diferențiat pentru recidiva postcondamnatorie și postexecutorie. Recidiva postexecutorie antrenează un regim mai sever ce decurge din executarea integrală și a pedepsei pronunțate pentru cea de-a doua infracțiune, la care se mai poate adăuga un spor.

Efectul agravant al stării de recidivă este, deci mai evident în cazul recidivei postexecutorii, unde pedepsele sunt executate în întregime, celei din urmă putându-i-se adăuga și un spor, față de recidiva postcondamnatorie în situația căreia făptuitorul execută pedeapsa cea mai gravă, eventual agravată prin adăugarea sporului, recidiva fiind o instituție unică, în sfera căreia s-au cuprins cele două forme de agravare a pedepsei.

Secțiunea a II-a

PEDEAPSA ÎN CAZUL RECIDIVEI POSTCONDAMNATORII

I. Aplicarea pedepsei principale.

Prin dispozițiile cuprinse în art.39 Cod penal, legiuitorul a lărgit posibilitățile instanțelor judecătorești în individualizarea concretă a pedepselor în caz de recidivă, în funcție de gradul de pericol social pe care-l prezintă infractorul recidivist, posibilități care se exprimă nu numai în facultatea acordată instanțelor de a agrava sau nu pedeapsa pentru infracțiunile săvârșite în stare de recidivă, dar și în limitarea sporului de

pedeapsă în caz de agravare.

În ce privește tratamentul penal, art.39, alin.1 și 2 Cod penal, prevede că pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea anterioară-sau, dacă pedeapsa anterioară a fost executată ori grațiată în parte, restul ce a mai rămas de executat din această pedeapsă – se contopesc potrivit dispozițiilor art.34 și art.35 Cod penal privitoare la concursul de infracțiuni, cu singura deosebire că sporul prevăzut în art.34, lit. a, Cod penal se poate mări până la 5 ani sau în unele cazuri de excepție, până la 7 ani. Pedeapsa stabilită pentru infracțiunea ce a fost săvârșită în stare de recidivă mare postcondamnatorie se contopește înainte de aplicarea sporului, iar acesta se adaugă la pedeapsa aplicată pentru infracțiunea anterioară, sau la pedeapsa ce a mai rămas de executat, ori la pedeapsa care se execută, cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare.

Stabilirea pedepsei pentru recidiva mare postcondamnatorie înainte de începerea executării pedepsei.

Recidiva mare postcondamnatorie în această situație se sancționează potrivit art.39, alin.1, conform art.34 și 35 referitoare la concursul de infracțiuni, cu singura mențiune că sporul prevăzut pentru concurs se poate mări până la 5 ani, iar în unele situații, prevăzute în art.39, alin. ultim, până la 7 ani. Pedepsirea acestei recidive este mai puțin severă decât a celei postexecutorii, deoarece pedeapsa încă n-a putut să-și exercite efectul asupra infractorului.2

Sporul este de până la 7 ani, dacă infracțiunea săvârșită ulterior este o infracțiune contra statului, contra avutului public, ori o infracțiune de omor, sau o infracțiune contra păcii și omenirii, ori o infracțiune prin care s-a produs o pagubă importantă economiei naționale. (art.39, alin. ultim Cod penal).

a) Stabilirea pedepsei în situația când în compunerea primului termen intră o condamnare pentru o singură infracțiune.

Când primul termen este format dintr-o condamnare pentru o singură infracțiune, instanța sesizată cu judecarea celei de-a doua infracțiuni, constatând existența recidivei postcondamnatorii, după ce stabilește o pedeapsă pentru noua infracțiune, face aplicarea după caz, fie a prevederilor art.34, lit. a Cod penal (când s-a stabilit și pentru a doua infracțiune închisoarea) cu posibilitatea adăugării unui spor până la 5 ani, fie a dispozițiilor cuprinse în art.34, lit. c Cod penal (când pentru a doua infracțiune s-a pronunțat pedeapsa amenzii).

Dintre cele patru ipoteze prevăzute de art.34, lit.a-d, Cod penal, pentru concursul de infracțiuni, numai două (lit. a și c) se pot realiza în cadrul recidivei postcondamnatorii. Luând în considerare faptul că primul termen al recidivei postcondamnatorii trebuie să constea într-o condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, înseamnă că ipoteza cuprinsă în art.34, lit.b și anume “când s-au stabilit numai amenzi”, nu este posibil de realizat decât în cazul concursului de infracțiuni. De asemenea, dat fiind faptul că în cadrul recidivei postcondamnatorii nu se află în prezent decât două pedepse (doi termeni), înseamnă că ipoteza art.34, lit. d Cod penal, anume “când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu amendă” nu se poate realiza decât tot în cadrul concursului de infracțiuni.

b) Stabilirea pedepsei în situația când primul termen este format dintr-un concurs de infracțiuni.

Cu privire la modul de stabilire a pedepsei pentru recidivă în acest caz s-au conturat două opinii în literatura juridică.

Într-o primă opinie1, pe motiv că fiecare din faptele săvârșite după prima condamnare a fost comisă în raport cu aceasta în stare de recidivă, se va da mai întâi eficiență dispozițiilor referitoare la această stare și apoi celor privitoare la concursul de infracțiuni.

În a doua opinie trebuie stabilită pedeapsa pentru pluralitatea de infracțiuni sub forma concursului și după aceea aplicate regulile cu privire la recidiva mare postcondamnatorie.

A doua opinie este mai exactă, și răspunde exigențelor de ordin practic. Deci, dacă în primul termen al recidivei postcondamnatorii intră un concurs de infracțiuni, pedeapsa pentru concurs trebuie aplicată făcându-se abstracție de existența recidivei, potrivit regulilor din art.34 Cod penal. Apoi, aplicarea pedepsei pentru recidivă se va raporta la pedeapsa unică, rezultantă, pe care infractorul trebuie să o execute pentru concursul de infracțiuni.

Așadar, dacă pedeapsa cea mai grea este aplicată pentru infracțiunea comisă în stare se recidivă postcondamnatorie, se va dispune executarea acesteia, care dacă va fi apreciată ca insuficientă va putea fi sporită până la maximul special, și, dacă acest maxim nu va fi îndestulător, se va putea adăuga un spor până la 5 ani, iar pentru unele infracțiuni până la 7 ani.

În cazul în care pedeapsa cea mai grea este rezultanta aplicată pentru întregul concurs, se va dispune executarea acestei pedepse și dacă nu va fi îndestulătoare va putea fi sporită până la maximul special al pedepsei celei mai mari (dintre pedepsele aplicate pentru infracțiunile concurente) și dacă

se va considera că nici aceasta nu este suficientă, se va putea aplica un spor de până la 5 sau 7 ani. Se observă că se poate ajunge la aplicarea unui dublu spor, care nu face altceva decât să reflecte existența celor două pluralități și gradul sporit de pericol social al întregului ansamblu infracțional.

În ipoteza în care condamnatul a executat una dintre pedepsele stabilite pentru infracțiunile în concurs înainte de a se fi executat contopirea acestora, dacă aceasta nu a devenit prin contopire, pedeapsa rezultantă, în cazul în care a comis din nou o infracțiune, aflându-se în prezența unei recidive postcondamnatorii, tratamentul penal va fi cel de mai sus avându-se în vedere și precizările cuprinse în dispozițiile art.39, alin.2 Cod penal.

c) Stabilirea pedepsei în situația când cel de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii este format dintr-un concurs de infracțiuni.

În literatura și practica judiciară, în cazul în care al doilea termen al recidivei postcondamnatorii este alcătuit dintr-un concurs de infracțiuni, s-a pus problema dacă instanța trebuie să stabilească mai întâi pedeapsa pentru fiecare infracțiune concurentă ținând seama de regulile recidivei și apoi să aplice regimul concursului de infracțiuni, ori să se rezolve mai întâi concursul, determinându-se pedeapsa aplicabilă acestuia, după care să se dea efect reglementării privitoare la starea de recidivă.

Într-o primă teză1 se susține că trebuie aplicate mai întâi dispozițiile legale referitoare la concursul de infracțiuni și apoi regulile privind recidiva. Cu alte cuvinte, la stabilirea pedepsei pentru fiecare infracțiune concurentă se face abstracție de starea de recidivă și se aplică mai întâi reglementările privitoare la concursul de infracțiuni, după care pedeapsa rezultantă astfel obținută, va fi contopită în condițiile de aplicare a tratamentului sancționator

al recidivei postcondamnatorii, stabilindu-se dintre cele două pedepse, pedeapsa de bază, care poate fi prima condamnare sau pedeapsa rezultantă, cu posibilitatea majorării acesteia până la maximul special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător se poate adăuga un spor de până la 5 sau 7 ani. Această opinie are ca argument principal faptul că atât recidiva postcondamnatorie, cât și concursul de infracțiuni constituie “cauze de modificare a răspunderii penale pentru întreaga pluralitate de infracțiuni”.

Teza contrară susține că la stabilirea pedepsei pentru fiecare infracțiune concurentă au prioritate dispozițiile referitoare la recidiva postcondamnatorie, în raport cu cele privind concursul de infracțiuni (care constituie termen secund al recidivei). Soluția priorității în aplicarea regulilor privind recidiva în raport cu cele referitoare la concurs, decurg din deosebirea de natură juridică dintre instituția recidivei și aceea a concursului de infracțiuni1.

Concursul de infracțiuni are ca obiect determinarea pedepsei comune pentru mai multe infracțiuni, fiind deci, o cauză de modificare a pedepsei pe care trebuie să o execute autorul pluralității de infracțiuni, pentru întreaga pluralitate, fără influență asupra pedepsei pentru fiecare infracțiune concurentă în parte.

Alt argument invocat în sprijinul acestei teze se referă la pericolul social sporit rezultând din starea de recidivă postcondamnatorie în comparație cu cel rezultând din concursul de infracțiuni și care își găsește expresia în posibilitatea agravării pedepsei ce urmează a se executa, prin adăugarea unui spor mai mare în comparație cu acela prevăzut pentru concursul de infracțiuni.

Recidiva postcondamnatorie, deși are tratamentul concursului de infracțiuni (cu sporul de pedeapsă mai mare) motiv pentru care art.39 trimite la prevederile din art.34 și 35 Cod penal, nu se identifică cu instituția concursului de infracțiuni, și, ca atare, cu siguranță nu se poate aplica mai întâi o pedeapsă rezultantă pentru întregul concurs și după aceea să se efectueze contopirea acesteia cu pedeapsa aplicată pentru infracțiunea ce constituie primul termen al recidivei.

Procedeul de stabilire a pedepsei este similar cu cel folosit în cazul în care primul termen este format dintr-o condamnare referitoare la o singură infracțiune, cu precizarea că, de data aceasta, se are în vedere pedeapsa rezultată din contopirea tuturor pedepselor stabilite pentru infracțiunile concurente ce formează acest prim termen al recidivei la care, eventual s-a adăugat un spor.

B.Stabilirea pedepsei pentru recidiva mare postcondamnatorie în timpul executării pedepsei.

Când noua infracțiune se săvârșește în timpul executării pedepsei, deci după ce condamnatul a executat deja o parte din pedeapsa pronunțată pentru infracțiunea anterioară, deși sistemul de aplicare a pedepsei este tot cel prevăzut în art.34, lit. a, Cod penal, tratamentul recidivei mari postcondamnatorii este diferit. Potrivit art.39, alin.2 Cod penal contopirea în acest caz se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat și pedeapsa stabilită pentru a doua infracțiune. O astfel de soluție este menită să împiedice pe condamnatul aflat în executarea unei pedepse grele ca la sfârșitul executării pedepsei să comită alte infracțiuni mai ușoare pentru care s-ar ajunge la impunitate prin contopirea pedepsei mai grele deja executată cu pedepsele mai ușoare stabilite pentru aceste infracțiuni.

Calcularea restului de pedeapsă ce mai era de executat se face de la data comiterii noii infracțiuni și nu de la data hotărârii de condamnare pentru această infracțiune.

Partea din pedeapsa ce se execută după data săvârșirii noii infracțiuni până la data hotărârii definitive de condamnare pentru această infracțiune reprezintă o executare anticipată a pedepsei ce va rezulta din contopire, astfel că partea din pedeapsă executată se va deduce din pedeapsa rezultantă, ce devine executabilă, după cum se cunoaște după rămânerea ei definitivă.

C. Stabilirea pedepsei pentru recidiva mare postcondamnatorie în stare de evadare.

Dispoziția cuprinsă în alin.3 al art.39 Cod penal prevede tratamentul recidivei mari postcondamnatorii în stare de evadare care, în raport cu cel prevăzut în alin.1 și 2 al aceluiași articol, prezintă particularitatea adăugării pedepsei pentru evadare la pedeapsa care se execută în momentul evadării. Așadar, contopirea are loc între pedeapsa aplicată pentru infracțiunea ulterioară (sau pentru concursul de infracțiuni săvârșit ulterior) cu suma dintre pedeapsa anterioară și pedeapsa aplicată pentru evadare, la care se poate adăuga un spor de până la 5 ani (art.39, alin.3 Cod penal).

În această ipoteză legiuitorul a avut în vedere faptul că în art.269, alin.3 Cod penal s-a prevăzut, pentru reprimarea severă a celor care evadează, că “Pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se putea depăși maximul general al închisorii”. În consecință, deși însăși infracțiunea de evadare a fost săvârșită în stare de recidivă postcondamnatorie (când infractorul a evadat din executarea unei pedepse definitiv aplicate), nu se va aplica regimul sancționator mai blând, prevăzut în art.39, alin.1,2 și 5 Cod penal, ci regimul mai sever (al cumulului aritmetic) înscris în art.269, alin.3 Cod penal.

Dacă inculpatul evadează după ce a executat o parte din pedeapsa la care a fost condamnat definitiv anterior și, apoi săvârșește o nouă infracțiune, alta decât cea de evadare, pedeapsa pentru infracțiunea de evadare se adaugă la restul rămas neexecutat, în momentul evadării, din pedeapsa anterioară; pedeapsa astfel rezultată se va contopi cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune săvârșită în stare de evadare, cu posibilitatea aplicării unui spor de până la 5 ani.

Este posibil ca un condamnat definitiv pentru o infracțiune intenționată la o pedeapsă mai mare de 6 luni închisoare, aflat în executarea acesteia, să săvârșească, mai întâi o nouă infracțiune intenționată sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de un an (de exemplu, furt), după care să evadeze; într-un asemenea caz va exista și se va aplica, mai întâi, recidiva postcondamnatorie pentru furt, contopind restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară până la data săvârșirii furtului, cu pedeapsa aplicată pentru furt, cu posibilitatea aplicării unui spor de până la 5 ani, apoi la pedeapsa rezultantă se va adăuga pedeapsa aplicată pentru evadare. Același tratament juridic se va aplica și în cazul când noua infracțiune a fost săvârșită concomitent cu infracțiunea de evadare.

Dacă evadarea s-a săvârșit dintr-un arest preventiv sau din penitenciar dar înainte de condamnarea definitivă, pedeapsa pentru evadare, ca și alte infracțiuni săvârșite în stare de evadare, se va contopi cu pedeapsa ce se va aplica pentru infracțiunea care a prilejuit deținerea preventivă, deoarece, în acest caz nu există stare de recidivă postcondamnatorie, ci concurs real de infracțiuni, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile art.34 și 35 Cod penal, iar nu art.39 Cod penal.

În toate cele trei variante de aplicare a pedepsei principale la recidiva postcondamnatorie, dacă pe lângă pedepsele principale s-au aplicat și pedepse complimentare, fie pentru condamnarea anterioară, fie pentru infracțiunea ulterioară, se vor aplica prevederile art.35 Cod penal.

De lege ferenda se propune ca sporul ce se poate adăuga la maximul special al pedepsei celei mai grele când acesta este neîndestulător să fie de până la 7 ani fără nici o diferențiere în funcție de natura infracțiunilor ce formează pluralitatea de infracțiuni sub forma recidivei.

II. Aplicarea pedepselor complimentare în cazul recidivei mari postcondamnatorii.

În cazul în care au fost stabilite și pedepse complimentare pentru infracțiunile ce formează pluralitatea sub forma recidivei postcondamnatorii, acestea se contopesc astfel:

– când s-a pronunțat numai una singură, pentru oricare din termeni se aplică aceasta, alături de pedeapsa principală a închisorii;

– când s-au pronunțat mai multe pedepse complimentare de natură diferită sau de aceeași natură, dar cu conținut diferit, se aplică toate, alături de pedeapsa închisorii;

– dacă s-au aplicat mai multe pedepse complimentare de aceeași natură și cu același conținut, se aplică cea mai grea, alături de pedeapsa închisorii.

III. Luarea măsurilor de siguranță.

În cazul recidivei mari postcondamnatorii, este determinată de scopul și funcțiile ce le au de îndeplinit acestea, astfel că se vor adiționa cele de natură diferită sau de aceeași natură, dar cu un conținut diferit.

IV. Excepții de la tratamentul comun al recidivei postcondamnatorii.

Există situații când, deși sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art.38 Cod penal, totuși tratamentul penal în aceste situații derogă de la dispozițiile cuprinse în art.39 Cod penal.

A. Când noua infracțiune se săvârșește înainte de împlinirea termenului de încercare fixat prin hotărâre de condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Deși starea de recidivă postcondamnatorie se reține, instanța aplică pedeapsa pentru infracțiunea ulterioară care se adaugă la pedeapsa anterioară a cărei suspendare s-a revocat. În acest fel, recidivistul execută ambele pedepse cumulate, fără a i se mai aplica sporul prevăzut de lege în art.39 Cod penal.

B. Când noua infracțiune se săvârșește înainte de împlinirea termenului de încercare al grațierii condiționate.

Și în acest caz se reține starea de recidivă mare postcondamnatorie, însă se execută atât pedeapsa grațiată condiționat, cât și pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune, în temeiul dispozițiilor exprese ale actelor prin care se acordă grațierea sub condiție.

Dacă noua infracțiune s-a săvârșit după împlinirea termenului de încercare, există recidivă postexecutorie și sunt aplicabile dispozițiile art.39, alin.3 Cod penal.

C. Când noua infracțiune se săvârșește după liberarea condiționată, dar înainte de împlinirea duratei pedepsei.

În acest caz, deși există recidivă mare postcondamnatorie, tratamentul acesteia este cel prevăzut în art.61 Cod penal.

Potrivit dispozițiilor cuprinse în acest articol instanța poate menține sau poate dispune revocarea liberării condiționate, în anumite situații. În cazul revocării obligatorii a liberării condiționate sau a revocării ei facultative, instanța procedează la contopirea pedepsei ce a mai rămas de executat cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune, putând adăuga un spor de până la 5 ani.

Restul de pedeapsă ce a rămas de executat se calculează prin scăderea timpului efectiv executat din totalul pedepsei pronunțate pentru prima infracțiune.1

D. Când noua infracțiune se săvârșește după încetarea obligării la muncă corecțională, dar înainte de împlinirea duratei pedepsei.

Pedepsirea recidivei mari postcondamnatorii, în acest caz, se stabilește conform cu prevederile art.61 și 806 alin.2 Cod penal dacă instanța a dispus revocarea încetării obligării la muncă corecțională, potrivit art.867, alin. ultim.

Secțiunea a III-a

PEDEAPSA ÎN CAZUL RECIDIVEI POSTEXECUTORII

I. Aplicarea pedepsei principale.

Recidiva mare postexecutorie reprezintă în structura art.37 Cod penal forma cea mai gravă sub care se evidențiază perseverența infracțională, ineficiența executării pedepsei fiind un indicator marcant al pericolului social pe care-l prezintă recidivistul în această stare.2

De aceea, în cazul recidivei, tratamentul sancționator este, în principiu, mai sever: pedepsele nu se mai contopesc ca în cazul recidivei postcondamnatorii, ci, dimpotrivă, pe lângă prima pedeapsă, executată sau considerată executată, făptuitorul trebuie să execute și pedeapsa pronunțată pentru cea de-a doua infracțiune, cu aplicarea eventual a unui spor.

În cazul recidivei mari postexecutorii aplicarea pedepsei nu are loc în doi timpi, întâi aplicarea pedepsei între limitele speciale, făcându-se abstracție de starea de recidivă după executare, apoi adăugarea unui spor, ci de la început se stabilește o pedeapsă având în vedere starea de recidivă și care este cuprinsă între minimul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită și maximul la care se poate ajunge, adăugând la maximul special al pedepsei un spor de până la 5 ani sau 7 ani după caz, când pedeapsa este închisoarea, sau prin adăugarea unui spor de până la o treime din maximul special al pedepsei, când aceasta este amenda.

Când pentru infracțiunile săvârșite în stare de recidivă postexecutorie sunt prevăzute pedepse alternative, instanța de judecată alege una dintre pedepse, iar limitele acesteia se stabilesc ca mai sus.

Sporurile prevăzute în art.39, alin.4 Cod penal sunt posibile numai dacă pedepsele alternative sunt închisoare și amendă. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață alternativ cu închisoarea, iar instanța alege pedeapsa detenției pe viață, această pedeapsă nu mai poate fi agravată.

Dacă făptuitorul, aflat în stare de recidivă mare postexecutorie a săvârșit mai multe infracțiuni, în concurs, instanța trebuie să stabilească mai întâi pedepse separate pentru infracțiunile concurente, ținând seama, în fiecare caz în parte, de agravarea rezultând din starea de recidivă și, după aceea, să facă aplicarea prevederilor legale referitoare la concursul de infracțiuni.

Dacă inculpatul, după ce a beneficiat de grațiere pentru o pedeapsă mai mare de 6 luni, a fost condamnat pentru săvârșirea altei infracțiuni și, în timpul executării pedepsei, a comis din nou o infracțiune, va exista atât o recidivă mare postexecutorie, prevăzută de art.37, lit. b Cod penal, în raport cu prima infracțiune, cât și o recidivă mare postcondamnatorie prevăzută de art.37, lit. a Cod penal, în raport cu cea de-a doua.

De lege ferenda se propune ca sporul să fie de până la 10 ani, cu care poate fi depășit maximul special al pedepsei închisorii, indiferent de natura infracțiunii săvârșite, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult două treimi din maximul special.

II. Aplicarea pedepselor complimentare și luarea măsurilor de siguranță.

Pedepsele complimentare, ca și măsurile de siguranță stabilite pentru infracțiunile săvârșite în stare de recidivă postexecutorie se vor aplica și executa toate. Dacă în stare de recidivă postexecutorie s-au comis mai multe infracțiuni pentru care s-au stabilit pedepse complimentare și măsuri de siguranță distincte, atunci regula enunțată privind adiționarea celor de natură diferită ori de aceeași natură, dar cu un conținut diferit ca și aplicarea celei mai grele dintre cele de aceeași natură, dar cu un conținut diferit ca și aplicarea celei mai grele dintre cele de aceeași natură și cu același conținut- este valabilă și în cazul recidivei postexecutorii.

Secțiunea a IV-a

PEDEAPSA ÎN CAZUL RECIDIVEI MICI

În cazul micii recidive, tratamentul este, după caz, cel prevăzut în alin.1, 2 și 3 ale art.39 Cod penal sau cel prevăzut în alin.4, art.39 Cod penal, după cum aceasta se prezintă în modalitatea postcondamnatorie sau în modalitatea postexecutorie.

1. Pedeapsa în caz de mică recidivă postcondamnatorie.

Spre deosebire de marea recidivă postcondamnatorie, al cărei prim termen îl formează o singură condamnare chiar dacă privește un concurs de infracțiuni, la mica recidivă avem trei condamnări distincte ca prim termen. Dacă în cazul marii recidive pentru alegerea celei mai grele pedepse se compară pedeapsa aplicată pentru a doua infracțiune cu pedeapsa unică aplicată printr-o singură hotărâre de condamnare, în cazul micii recidive se impune compararea pedepsei aplicate pentru a doua infracțiune cu fiecare din pedepsele aplicate prin hotărâri de condamnare distincte, ce formează primul termen al acestei recidive.

Când pedeapsa stabilită de instanță pentru infracțiunea ce formează al doilea termen este amenda, se alege, prin comparare, cea mai grea dintre pedepsele pronunțate prin primele trei hotărâri definitive de condamnare, la care se poate adăuga, în tot sau în parte, amenda stabilită pentru infracțiunea ce compune al doilea termen.

I1.Pedeapsa în cazul micii recidive postexecutorii.

Prin aplicarea în mod corespunzător a dispozițiilor alin.4, art.39 Cod penal, pedeapsa de aplicat pentru infracțiunea ce formează al doilea termen va fi o pedeapsă până la maximul special prevăzut de textul incriminator, la care se poate adăuga un spor până la cel mult 5 sau 7 ani, iar dacă această infracțiune este sancționată cu amendă, se aplică o pedeapsă cu amendă, putând adăuga un spor de cel mult o treime din maximul special.

Secțiunea a V-a

DESCOPERIREA ULTERIOARĂ A STĂRII DE RECIDIVĂ

În cazul descoperirii ulterioare a stării de recidivă, își găsesc aplicarea normele procesuale privitoare la schimbările care pot interveni în executarea hotărârilor penale. Art. 449 Cod de procedură penală prevede, printre situațiile care pot determina modificarea pedepsei definitive, constatarea, pe baza unei alte hotărâri definitive, a stării de recidivă.

Sesizarea instanței se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat.

Judecata se va limita la stabilirea stării de recidivă și la modificarea pedepsei corespunzător acestei situații, fără a modifica situația de fapt.

Descoperirea ulterioară a stării de recidivă presupune aflarea, luarea la cunoștință despre existența stării de recidivă în privința căreia nu existau probe la dosar până la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Dacă la dosar existau probe din care se putea deduce starea de recidivă a infractorului, iar instanța din eroare nu a reținut recidiva, această eroare va putea fi îndreptată pe calea unui recurs extraordinar și nu pe calea recalculării pedepsei prevăzute de art.39, alin.5 Cod penal.

Recalcularea pedepsei pentru recidivă este condiționată de descoperirea acesteia după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, descoperire care trebuie să aibă loc mai înainte de executarea în întregime a pedepsei sau de stingere a executării pedepsei prin grațiere totală ori a restului de pedeapsă, ori prescrierea executării unei asemenea pedepse definitive la aplicarea căreia nu s-a reținut starea de recidivă.

Recalcularea pedepsei pentru descoperirea ulterioară a stării de recidivă se face în conformitate cu art.39, alin.3 Cod penal, aplicându-se după caz dispozițiile art.39, alin.1 în cazul recidivei mari postcondamnatorii sau art.39, alin4 în cazul recidivei mari postexecutorii.

Dispozițiile privind recalcularea pedepsei, ca urmare a descoperirii ulterioare a stării de recidivă sunt aplicabile și în cazul comutării pedepsei cu detențiunea pe viață în pedeapsa închisorii (art.39, alin.7 Cod penal).

Reținerea stării de recidivă a condamnatului căruia i s-a comutat ori i s-a înlocuit pedeapsa cu detențiunea pe viață, este importantă pentru incidența altor instituții ce țin de executarea pedepsei, a actelor de clemență chiar dacă nu mai poate conduce la agravarea pedepsei (când a reprezentat maximul general al pedepsei închisorii).

BIBLIOGRAFIE

1. C. BULAI “Manual de drept penal”, p. generală, Ed. All, București,1997;

2.A.BOROI “Drept penal”,p.generala,Ed.All Beck,2001;

3.C.BULAI “Manual de drept penal”,p.generala,Ed.All Beck,Bucuresti, 1997

4. I. OANCEA “Drept penal”, p. generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1971;

5. M. BASARAB “Drept penal”, p. generală, Ed. Fundației “Chemarea Iași, 1995;

6. A. DINCU “Drept penal”, p. generală, Ed. 1971;

7. M. ZOLYNEAC “Drept penal”, p. generală, vol. II, Ed. Fundației “Chemarea”, Iași, 1993;

8.Gh.NISTOREANU si A.BOROI ”Drept penal”,p.generala,Ed.All Beck,Bucuresti,2002.

9. O. PREDESCU “Elemente de drept penal și de drept procesual penal”, Ed. Omnia Uni, S.A.S.T., Brașov, 2001 ;

10. A. UNGUREANU “Drept penal român”, Ed. Lumina Lex, București, 1995 ;

11. I. MOLNAR “Recidiva și recidivismul în sfera fenomenului infracțional”, Ed. MI, 1992 ;

12. I. TANOVICEANU “Curs de drept penal”, vol. I, Ed. București, 1912 ;

13. N. BUZEA “Infracțiunea penală și culpabilitatea”, Ed. Alba-Iulia, 1944 ;

14. C.G. RĂTESCU, ș.a. “Codul penal adnotat”, p. generală, vol. I, Ed. București, 1937;

15. J. GRIGORAȘ “Individualizarea pedepsei”, Ed. Științifică, București, 1969;

16. V. STEGĂROIU “Drept penal”, p. generală, Univ. Cluj, Ed. 1958;

17. V. DONGOROZ “Drept penal”, Ed. București, 1939 ;

18. C. MITRACHE “Drept penal”, p. generală, Casa de Editură și Presă “Șansa S.R.L.”, București, 1995 ;

19. V. DOBRINOIU, Gh. NISTOREANU, ș.a. “Drept penal”, p. generală, Ed. Europa Nova, București, 1999 ;

20. A. COCAINĂ “Recidiva în dreptul penal român”, Ed. Lumina Lex, București, 1995 ;

21. C-tin St. GEORGESCU-VÂLCEA “Despre recidivă”, București, Tipografia GUTENBERG, Joseph Göbl, 1894;

22. Th. IORDĂNESCU “Despre recidivă în dreptul penal român și în legislațiunile moderne”, București, Tipografia “Corpului Didactic”, 1900;

23. G.T. GEORGIADI “Recidiva”, București, 1895;

24. N. HARITON “Recidiva”, București, 1903;

25. Codul penal și Codul de procedură penală

26. Legea nr. 3/1973 pentru modificarea Codului penal

27. Revista de drept penal: R.D.P. nr. 3/1998

R.D.P. nr. 1/2000

25. Revista română de drept (Revista Dreptul): R.R.D. nr. 12/1968

R.R.D. nr. 81/1969

R.R.D. nr. 2/1971

R.R.D. nr. 10/1976