Recidiva In Dreptul Penal Roman
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………………………..3
Capitolul 1. Pluralitatea de infracțiuni. Recidiva – formă a pluralității de infracțiuni…………….5
Scurt istoric al dreptului penal român…………………………………………………………….5
Recidiva – formă a pluralității de infracțiuni…………………………………………………..9
Noțiuni generale privind starea de recidivă……………………………………………………13
Condițiile generale de existență a recidivei……………………………………………………14
Capitolul 2. Recidiva postcondamnatorie………………………………………………………………………16
2.1. Noțiuni generale privind recidiva postcondamnatorie…………………………………….16
Capitolul 3. Recidiva postexecutorie…………………………………………………………………………….27
3.1. Noțiuni generale privind recidiva postexecutorie…………………………………………..27
3.2. Recidiva internațională……………………………………………………………………………….34
Capitolul 4. Pedeapsa în caz de recidivă………………………………………………………………………..36
4.1. Pedeapsa în caz de recidivă pentru persoana fizică………………………………………..36
4.1.1. Pedeapsa în cazul recidivei postcondamnatorii ………………………………………36
4.1.2. Pedeapsa în cazul recidivei mari postexecutorii………………………………………42
4.1.3. Pedeapsa în cazul recidivei internaționale……………………………………………..44
4.2. Pedeapsa în caz de recidivă pentru persoana juridică……………………………………..45
4.2.1. Pedeapsa în cazul recidivei postcondamnatorii pentru persoana juridic……45
4.2.2. Pedeapsa în cazul recidivei postexecutorii pentru persoana juridică…………46
Capitolul 5. Alte probleme speciale privind recidiva……………………………………………………….48
5.1. Hotărârile de condamnare privitoare la infracțiunilor săvârșite din culpă………….48
5.2. Hotărârile de condamnare referitoare la infracțiunile amnistiate………………………49
5.3. Hotărâri de condamnare privind fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală……………………………………………………………………………………………………………………….50
5.4. Probleme speciale privind recidiva………………………………………………………………51
Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………..57
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………….59
Introducere
În structura actului infracțional pot exista una sau mai multe acțiuni, săvârșite de un făptuitor, impunându-se cunoașterea din punct de vedere teoretic și practic dacă s-a realizat conținutul unei singure infracțiuni, sau conținutul mai multor infracțiuni.
Calificarea juridică a unei fapte sau activități antisociale, ca formând o singură infracțiune sau, dimpotrivă două sau mai multe infracțiuni produce consecințe juridice importante, fiindcă în primul caz, făptuitorul urmează să răspundă pentru o singură infracțiune, pe când în cel de-al doilea caz urmează să răspundă pentru două sau eventual pentru mai multe infracțiuni.
Unitatea de infracțiune, ca și pluralitatea de infracțiuni, formând o singură infracțiune sau, dimpotrivă, două sau mai multe infracțiuni, presupune în primul caz că făptuitorul urmează să răspundă pentru o singură infracțiune, pe când în al doilea caz urmează să răspundă pentru două sau mai multe infracțiuni.
În consecință, baza de evaluare în vederea stabilirii unității și pluralității de infracțiuni este reprezentată de conținutul infracțiunii.
Recidiva a jucat un rol important în criminalitate, în mod special în criminalitatea contemporană, în sensul că alături de alți factori, contribuie la diminuarea fenomenului criminal prin mijloace specifice.
Deși recidiva a existat întotdeauna, problema reglementarii ei nu s-a născut doar în secolul al XIX-lea. Acest lucru se explică prin aceea că în secolele anterioare, recidiviștii erau aproape inexistenți, fiind exterminați. Astfel, în condițiile în care infractorii primari abia scăpau cu viață, recidiviștii nu puteau avea, în nici un caz o moarte mai bună.
Din punct de vedere criminologic recidiva interesează mai mult sub aspectul cauzelor sale și reprezintă una din caracteristicile fundamentale ale fenomenului criminalității în societatea contemporană.
Preocuparea pentru asigurarea caracterului individualizat al pedepsei în raport cu persoana infractorului s-a afirmat ca orientare de bază în politica penală abia în a doua jumătate a secolului trecut, ca rezultat al progreselor realizate în domeniul criminologiei și științelor umaniste.
Asigurarea stabilității relațiilor sociale, prin respectarea strictă a legii sau prin puterea de sancționare a legii, definește conceptul de ordine de drept. Sistemul de apărare a valorilor sociale are o forță obligatorie față de persoanele care exercită acțiuni periculoase pentru societate și definește principiile și formele răspunderii penale pentru infracțiunile săvârșite prin încălcarea normelor penale, constituind instrumentul juridic de prevenire și de pedepsire a infracțiunilor.
În realizarea studiului privind recidiva, am consultat literatura de specialitate și practica judiciară în materie.
În urma consultării literaturii de specialitate, am structurat lucrarea în 5 capitole astfel:
Capitolul 1, intitulat Pluralitatea de infracțiuni. Recidiva – formă a pluralității de infracțiuni, unde am făcut un scurt istoric al dreptului penal român și am trecut la noțiunea de recidivă și condițiile necesare pentru îndeplinirea stării de recidivă.
În capitolul 2, denumit Recidiva postcondamnatorie, am discutat pe larg despre recidiva postcondamnatorie și condițiile care trebuiesc îndeplinite pentru a exista starea de recidivă postcondamnatorie, iar capitolul 3 l-am dedicat recidivei postexecutorie, unde, la fel am discutat despre condițiile care trebuiesc îndeplinite ca să existe starea de recidivă postexecutorie.
Capitolul 4, intitulat Pedeapsa în caz de recidivă, am dezbătut pe larg sancțiunile care se aplică în cazul recidivei postcondamnatorie și recidivei postexecutorie. În acest capitol am discutat despre pedepsele aplicate persoanelor fizice în caz de recidivă, dar și pedepsele aplicate persoanelor fizice în caz de recidivă.
În ultimul capitol, intitulat Alte probleme speciale privind recidivă am amintit despre hotărârile de condamnare care nu atrag starea de recidivă, dar și despre alte probleme în legătură cu starea de recidivă.
Pentru a susține partea teoretică, pe care o voi prezenta în următoarele pagini, am adus jurisprudență din domeniul recidivei, prezentând ca și anexe mai multe cazuri de recidivă.
Capitolul 1. Pluralitatea de infracțiuni. Recidiva – formă a pluralității de infracțiuni
1.1. Scurt istoric al dreptului penal român
Legislația României a reglementat în mod amănunțit recidiva pentru prima dată în Condicile penale din 1864.
În titlul acestui cod, recidivei îi este consacrată o reglementare specială fiind considerată o cauză de agravare a pedepsei și poate fi atât după condamnare cât și după executarea pedepsei. Astfel, “acei care vor fi fost osândiți pentru pricine corecționale la închisoare mai mult de șase luni, la întâmplare de recidivă de delict, se vor supune la maximum pedepsei prescrisă de lege pentru acel delict și acea pedeapsă poate a se îndoi, când osânda prescrisă pentru delictul săvârșit va fi chiar acel maxim” și “oricare, osândit fiind, printr-o hotărâre nerevocabilă la o pedeapsă criminală, dacă după împlinirea pedepsei va fi comis a doua crima, se va condamna la o pedeapsa cu un grad mai mare decât cea ce hotărăște legea pentru crima ce a săvârșit”.
Codul penal Carol II intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 reglementează pe larg materia recidivei în art. 109 – 118 (recidiva reală) și în art. 119 (recidiva fictivă).
Recidiva generală este consacrată în materie de crime și delicte. Starea de recidivă este agravarea pedepsei, oricare ar fi crima sau delictul care formează primul sau al doilea termen al recidivei.
De la acesta regulă generală sunt reglementate următoarele excepții:
Recidiva specială de gen pentru infracțiunile politice, de presă și pentru infracțiunile militare sau speciale pure, adică acelea care nu sunt prevăzute de Codul penal;
Recidiva specială de clasă, care limitează recidiva în materie de contravenții, numai în cazul în care ambii termeni ai recidivei sunt contravenții, iar acestea sunt de aceeași natură;
Recidiva specială de specie, care constă în mica recidivă corecțională;
Art. 109 – 118 sunt în mare parte reproducerea art. 41 – 43 ale Codului din 1864, care consacra sistemul recidivei generale și reale. Acestui sistem i s-a adus, însa, un corectiv prin reglementarea “recidivei fictive” sau “imperfectă”, în ipoteza în care a doua infracțiune s-a săvârșit în timpul executării pedepsei, caz în care pedeapsa pentru a doua crimă sau delict se agravează. Această situație este aplicabilă și reglementării condiționate. Recidiva specială este forma cea mai veche sub care aceasta a existat fiind consacrată și de vechile legislații penale.
Codul penal Carol al II – lea a adoptat, practic, un sistem intermediar, rezultat al combinării celor două sisteme. Astfel, admis sistemul recidivei generale ca circumstanță de agravare și limitată doar la câteva delicte mai frecvente.
Adepții sistemului recidivei reale susțin că numai în urma executării primei pedepse se poate spune că aceasta nu a fost suficientă pentru infractor. De aceea trebuie să-i agraveze pedeapsa a doua, iar cei ai recidivei fictive susțin că simplul fapt al condamnării anterioare, independent de executare, reprezintă un avertisment suficient pentru infractor, iar dacă aceasta cade a doua oară în greșeală, pedeapsa cuprinsă în avertisment nu a fost suficientă, se poate agrava cea de a doua.
Sistemul recidivei reale a fost consacrat de codurile: olandez, suedez, norvegian, rus și român, iar în sistemul recidivei fictive a fost consacrat de codul francez, belgian, italian și de codurile penale a mai multor cantoane din Elveția.
Codul penal Carol al II – lea, s-a inspirat din legislația franceză, de aceea a reglementat și mica recidivă. Instituția micii recidive era complementul necesar și indispensabil al sistemului de recidiva în care se pretinde pentru prima condamnare să prezinte o anumita gravitate, cum este aceea de cel puțin 6 luni închisoare.
În acest sistem toți care aveau condamnări mai mici de 6 luni nu puteau fi condamnați ca recidiviști și din aceste considerente s-a introdus în Codul penal mica recidivă (recidiva pentru condamnări mai mici de 6 luni), dar s-a adăugat condiția ca recidiva pentru această categorie de infracțiuni să existe numai după a treia condamnare. Sunt necesare cel puțin trei condamnări de 6 luni sau mai mici, dar nu pot fi și mai multe condamnări.
Recidiva mica este reală (executare integrală) și specială, căruia i se cerea existența a trei condamnări anterioare, pentru delicte identice, fiecare nu mai mare de 6 luni închisoare corecțională sau detențiune simplă și săvârșirea unui delict identic (același delict sau un delict similar de același gen).
Codul penal Carol al II – lea reglementează și cazul descoperirii ulterioare a recidivei. Este vorba despre recidiva descoperită după condamnarea definitivă pentru a doua infracțiune, înainte de executarea integrală a pedepsei. În acest caz, Ministerul Public va putea cere instanței care a pronunțat condamnarea să aplice agravarea cuvenită (după regulile recidivei), dacă starea de recidivă a fost descoperită după ce condamnatul a executat pedeapsa sau a fost grațiat, nu se mai poate cere aplicarea agravării.
Decretul nr. 212/1960 a abrogat art. 115 și 118 din Codul penal Carol al II – lea. Dispoziția art.115 alin. (1) Cod penal face referire la recidiva specială în caz de infracțiuni politice sau de presă, care crea o diferență artificială în materia activităților infracționale, diferențiere care nu-și mai poate găsi justificare.
De asemenea, dispoziția art. 115 alin. (2) Cod penal privea un caz de recidivă specială, care reprezenta o derogare nejustificată de la sistemul recidivei generale, derogare bazată pe criteriul formal al sediului normelor de incriminare.
Dispoziția cuprinsă în art. 118 Cod penal, reglementa recidiva de la contravenție la contravenție se impunea a fi abrogată, întrucât nu s-a mai aplicat de la intervenirea Decretului nr. 184/1954 care a scos contravențiile din sfera dreptului penal. Tot prin același act normativ, a fost modificat și art. 119 Cod penal care reglementa recidiva fictiva. Prin modificarea adusa acestui text, s-a completat lipsurile din reglementarea anterioară, constând în excluderea de la recidivă a situației în care cel condamnat printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, săvârșește o noua infracțiune înainte de începerea executării pedepsei.
În Codul penal din 1969 recidiva era reglementată art. 37 -39, alături de concursul de infracțiune în cadrul unui capitol intitulat “Pluralitatea de infracțiuni”. Astfel, art. 32 prevede că “pluralitatea de infracțiuni constituie după caz, concurs de infracțiuni sau recidivă”. Așadar, în vechiul sistem al Codului penal, recidiva era o formă a pluralității de infracțiuni.
În Codul penal din 1969, instituția recidivei a dobândit o reglementare superioară celei din anterioare Codului penal. În primul rând, s-a renunțat la împărțirea infracțiunilor în crime și delicte, s-a schimbat și reglementarea anterioară a recidivei în funcție de împrejurarea că primul termen al recidivei îl constituie pedeapsa aplicată sau executată pentru o crimă sau un delict, iar al doilea termen constă în săvârșirea unei crime sau a unui delict. În al doilea rând, s-a dat recidivei o reglementare sistematică și clară, în care fiecare modalitate este tratată distinct și cu un tratament sancționator deosebit.
Legea nr. 6 din 29 martie 1973 adus importante modificări Codului penal în art. 37 alin. (1), art. 38 și art. 39 alin. (4) privind recidiva. Prin aceste modificări, recidiva este reglementată într-o concepție nouă, care corespunde mai bine politicii penale în privința combaterii recidivismului și care o situează la nivelul reglementarilor penale moderne privind recidiva.
Legea nr. 6/1973 a inclus, de asemenea, printre condamnările care nu atrag starea de recidivă și condamnările referitoare la infracțiunile din culpă. Modificarea are în vedere primul termen al recidivei, care nu va putea fi alcătuit dintr-o condamnare pentru o infracțiune din culpă. O ultimă modificare privește și regimul sancționator al recidivei. Dispozițiile art. 39 Cod penal, au rămas nemodificate cu excepția alin. (4) care se referă la stabilirea pedepsei amnezii în cazul recidivei postcondamnatorii.
Prin Legea 140/1996 au fost aduse printre altele modificări Codului penal în art. 37 și 39 privind recidiva. Astfel, în art. 37 s-a introdus alin. (2), cu următorul cuprins: “există recidivă și în cazurile în care una din pedepsele prevăzute la alin. (1) este detențiunea pe viață”, iar alin. (2) al art. 37 devine alin. (3) și va avea următorul cuprins: “pentru stabilirea stării de recidivă în cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a) și b) și alin. (2) se poate ține seama și de o hotărâre de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o faptă prevăzută și de legea română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit dispozițiilor legii”. Aceasta modificare a art.(37) este rezultatul introducerii în art.(53) pct.1 din Codul penal, printre pedepsele principale a pedepsei detențiunii pe viață.
Prin aceste modificări, rezultă în primul rând că recidivei i s-a dat, configurația reală de cauză de agravare a pedepsei, atât în raport de pluralitate intermediară cât și cu forma de pluralitate a concursului de infracțiuni. Astfel, dacă în cazul concursului de infracțiuni și a pluralității intermediare sporul care se poate adăuga la maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea de bază este, în urma modificărilor intervenite, de până la 5 ani, în cazul recidivei postcondamnatorii de până la 7 ani, iar în cazul celei postexecutorii de până la 10 ani.
În al doilea rând, consecvent politicii penale, caracterizată în acea perioadă, o înăsprire, în general, a regimului sancționator datorită creșterii criminalității, au fost majorate toate sporurile de pedepse, inclusiv cel aplicabil în cazul amenzii. Astfel, în cazul recidivei postexecutorii, dacă maximul special este neîndestulător, în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult două treimi din maximul special, față de cel mult o treime din maximul special, cât prevedea legea anterioară.
O ultimă modificare în cazul recidivei, prin abrogarea ultimului alineat al art. 39 Cod penal s-a renunțat la diferențierea făcută anterior în ceea ce privește cuantumul sporurilor în raport de natura infracțiunilor săvârșite. Textul anterior avea în vedere situațiile în care infracțiunea săvârșită ulterior era o infracțiune contra statului, contra avutului public, ori o infracțiune de omor sau o infracțiune prin care s-a produs o pagubă importantă economiei naționale. O asemenea renunțare apare ca firească ținând seama de împrejurarea că recidiva este o cauză de agravare personală și nu reală.
1.2. Recidiva – formă a pluralității de infracțiuni
În structura actului infracțional pot exista una sau mai multe acțiuni, săvârșite de un făptuitor, impunându-se cunoașterea din punct de vedere teoretic și practic dacă s-a realizat conținutul unei singure infracțiuni, sau conținutul mai multor infracțiuni. Cercetarea criteriilor ce disting unitatea și pluralitatea de infracțiuni va determina temeinicia unor măsuri penale, care să determine tratamentul juridic sancționator, diferențiat, pentru cele două instituții urmărindu-se evaluarea concretă a efectelor acestora în viața socială.
Pluralitatea de infracțiuni este reglementată distinct de celelalte instituții juridice, nu se poate confunda cu o circumstanță agravantă, deoarece în aprecierea pericolului social legea stabilește posibilitatea de individualizare a pedepsei și pentru situația pluralității de infracțiuni. Astfel, se respectă principialitatea și consecvența în modul de sancționare a pericolului social concret, atât în cazul săvârșirii mai multor infracțiuni, înainte de a se pronunța o soluție definitivă de condamnare, cât și în cazul săvârșirii din nou unei infracțiuni după pronunțarea unei o hotărâri de condamnare rămasă definitivă.
În ambele modalități de realizare a pluralității de infracțiuni se reține intensitatea gradului de pericol social pe care îl prezintă infracțiunile săvârșite, precum și autorul acestora. Săvârșirea mai multor infracțiuni de către aceeași persoană reprezintă o stare primejdioasă a infractorului, față de care trebuie să se ia măsuri mult mai eficace, decât față de infractorul care este a săvârșit o singură infracțiune.
Conceptul de “pluralitate de infracțiuni” reprezintă situația juridică a persoanei care a săvârșit, simultan sau succesiv două sau mai multe infracțiuni, înainte de a fi sancționat în mod definitiv pentru vreuna din ele, sau după condamnarea definitivă pentru o infracțiune, la pedeapsa de o anumită durată, a săvârșit din nou o infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă, al cărui cuantum este strict limitat de lege. Pluralitatea de infracțiuni constituie o situație de fapt, în sensul că infracțiunile care compun pluralitatea au ca trăsături distincte faptul că sunt săvârșite de aceeași persoană (legătura in personam) sau prezintă o legătură reală (in rem) privind locul, timpul sau cauza unică.
În prezent, în mai toate legislațiile penale, pluralitatea de infracțiuni este prezentată ca o instituție distinctă a dreptului penal, care produce anumite efecte cu caracter juridic în privința persoanei care a comis două sau mai multe fapte cu caracter infracțional.
La fel și în dreptul penal român, este reglementată expres instituția pluralității, în Capitolul V – Unitatea și pluralitatea de infracțiuni, Titlul II al Părții generale , al Codului penal român în art. 38-45, în care sunt reglementate formele pluralității de infracțiuni, condițiile de existență și respectiv tratamentul juridic al acestora.
În sens restrâns, pluralitatea de infracțiuni poate fi definită ca fiind împrejurarea în care aceeași persoană săvârșește două sau mai multe infracțiuni.
În sens larg, prin pluralitate de infracțiuni este desemnată situația prin care o persoană săvârșește mai multe infracțiuni înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna din ele, cât și situația în care o persoană săvârșește din nou o infracțiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracțiune.
Pluralitatea de infracțiuni nu este o formă de existență a infracțiunii (precum tentativa), ci o stare de fapt caracterizată prin prezența mai multor infracțiuni săvârșite de aceeași persoană.
Pluralitatea de infracțiuni există și se manifestă în cadrul unor forme bine determinate de legiuitor, caracterizându-se prin trăsături definitorii:
Pluralitatea de infracțiuni este alcătuită din două sau mai multe fapte infracționale incriminate în legea penală, adică, o persoană săvârșește cu vinovăție cel puțin două fapte infracționale care prezintă pericol social prevăzute de legea penală;
Infracțiunile care alcătuiesc pluralitatea de infracțiuni să fie săvârșite de către o singură persoană, indiferent de calitatea acesteia la săvârșirea infracțiunilor. Calitatea pe care o poate avea o persoană este de autor, coautor, instigator sau chiar calitatea de complice, fără a avea importanță dacă infracțiunile au fost săvârșite singur sau cu alte persoane;
Infracțiunile ce formează o pluralitate de infracțiuni pot rămâne în forma tentativei pedepsibile, sau chiar sub forma infracțiunii consumate;
Infracțiunile care alcătuiesc pluralitatea infracțională pot fi săvârșite atât prin intenție, fie ea directă sau indirectă, cât și din culpă;
Pluralitatea de infracțiuni presupune un regim de sancționare specific.
Pluralitatea de infracțiuni îmbracă trei forme reglementate în Codul Penal român:
Concursul de infracțiuni, reglementat expres în art. 38 Cod penal: ,,(1) Există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracțiuni și atunci când una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni.
(2) Există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni” .
Unii autori definesc concursul de infracțiuni ca reprezentând acea formă a pluralității de infracțiuni care constă în două sau mai multe infracțiuni săvârșite de către aceeași persoană înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele.
Potrivit legislației penale și doctrinei, “concursul de infracțiuni este o formă a pluralității de infracțiuni, constând în existența a două sau mai multe infracțiuni, săvârșite de aceeași persoană, mai înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele și dacă toate sunt susceptibile de a fi supuse judecării”.
Pentru a exista concurs de infracțiuni trebuie îndeplinite anumite condiții ce rezultă din structura infracțiunilor concurente, modul de formare și legăturile structurale existente între ele.
Recidiva, reglementată în art. 41 Cod penal: ,,(1) Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitarea sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.
(2) Există recidivă și în cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1) este detențiunea pe viață.
(3) pentru stabilirea stării de recidivă se ține seama și de hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o faptă prevăzută și de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.”.
În sfera recidivei, vor intra toate ipotezele în care o persoană săvârșește din nou o infracțiune, după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracțiune.
Ceea ce diferențiază concursul de infracțiuni de recidivă este inexistența sau existența unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare. În toate cazurile în care aceeași persoana a comis mai multe infracțiuni fără să fi fost condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, suntem în prezența unui concurs de infracțiuni. Atunci când, după condamnarea definitivă pentru una sau mai multe infracțiuni concurente și în anume condiții, condamnatul săvârșește din nou una sau mai multe infracțiuni, pluralitatea îmbracă forma recidivei.
Pluralitatea intermediară, prevăzută în art. 44 din Codul Penal: ,,(1) Există pluralitate intermediară de infracțiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune și nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.
(2) În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracțiune și pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispozițiilor de la concursul de infracțiuni.
Pluralitatea este intermediară pentru că este desemnată o pluralitatea de infracțiuni ce nu poate fi considerată concurs deoarece s-a interpus o condamnare definitivă pentru una din infracțiunile comise de aceeași persoană și nu sunt îndeplinite nici condițiile recidivei, deci privește o situație de mijloc între cele două forme principale ale pluralității de infracțiuni.
1.3. Noțiuni generale privind starea de recidivă
Unii autori susțin că, cuvântul ,,recidivă” provine din ,,re” și ,,cădere”, însă acest cuvânt nu este de origine latină, iar alții sunt de părere că denumirea de recidivă vine de la verbul latin ,,recidare”, oricare este originea cuvântului autorii arată că noțiunea de ,,recidivă” înseamnă ,,a cădea din nou”, adică ,,recidiva este ,,recădere în criminalitate”.
Potrivit dispozițiilor art. 41 din Codul Penal amintit mai sus, recidiva constă în săvârșirea din nou a unei infracțiuni de către o persoană care a fost condamnată definitiv sau a și executat o pedeapsă pentru infracțiune.
Într-o primă accepțiune, “prin recidivă în sensul cel mai larg și în general înțelegem recăderea în criminalitate după o condamnare anterioară.
Într-o altă concepție, recidiva este “situația în care după o condamnare definitivă, executată sau nu, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune.
Recidiva este o formă a pluralității de infracțiuni alături de concursul de infracțiuni de care se deosebește prin faptul că la recidivă săvârșirea uneia sau mai multor infracțiuni are loc după ce făptuitorul a fost condamnat definitiv pentru o altă infracțiune, pe când la concursul de infracțiuni, infracțiunile sunt săvârșite înainte de a exista o condamnare definitivă pentru una dintre aceste infracțiuni.
În aceste două forme ale pluralității de infracțiuni, făptuitorul trebuie să fi săvârșit cel puțin două infracțiuni.
Îndrăzneala condamnatului în săvârșirea de infracțiuni, după ce a fost condamnat sau chiar a executat una sau mai multe pedepse cu închisoarea, creează o puternică a unui grad ridicat de pericol social al condamnatului recidivist, care manifestă impertinență chiar dispreț față de normele legale instituite într-o societate.
Datorită pericolului social mai ridicat arătat de infractorii recidiviști, legiuitorul a adoptat o reglementare mai riguroasă a recidivei, în speranța prevenirii și combaterii efectelor acesteia.
După cum rezultă din definițiile date de autori, recidiva presupune existența a doi termeni reprezentând cel puțin două infracțiuni, indiferent de forma lor, de împrejurarea că au participat și alte persoane, ori că sunt prevăzute în codul penal sau legi speciale, ceea ce este determinant și esențial în reținerea recidivei fiind faptul că pentru prima infracțiune să existe o condamnare definitivă.
Primul termen al recidivei îl constituie condamnarea sau executarea pedepsei pentru infracțiunea săvârșită prima dată, iar al doilea termen îl constituie infracțiunea săvârșită după condamnare sau după executarea primei pedepse.
1.4. Condițiile generale de existență a recidivei
Pentru existența recidivei, sunt necesare următoarele condiții generale cumulative:
Existența unei condamnări definitive;
Săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate;
Condamnarea anterioară și noua infracțiune să privească același făptuitor.
Existența unei condamnări definitive
Această condamnare constituie primul termen al recidivei și trebuie să constea într-o pedeapsă prevăzută de legea penală. Condamnările care privesc sancțiuni specifice altor ramuri de drept (sancțiunile administrative, disciplinare sau de altă natură) nu pot fi luate în considerare în stabilirea stării de recidivă .
Hotărârea de condamnare trebuie să rămână definitivă și irevocabilă, adică să nu poată fi atacată prin căile ordinare de atac, apelul sau recursul.
În același timp, această condamnare definitivă trebuie să constea în pedeapsa închisorii mai mare de un an, ori pedeapsa detențiunii pe viață pronunțate pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, indiferent dacă condamnatul a început sau nu executarea pedepsei, dacă se află în stare de evadare sau dacă a executat pedeapsa, dacă a fost grațiat sau dacă s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii sau executării pedepsei.
Săvârșirea unei noi infracțiuni după pronunțarea unei hotărâri judecătorești care nu a intrat ca și lucru judecat, va fi judecat după regulile concursului de infracțiuni și nu cele a recidivei.
Pentru existența stării de recidivă, condamnarea trebuie să aibă ca obiect, numai infracțiuni intenționate fiind subliniată ca trăsătură caracteristică a recidivei, care constând în aceea de a exprima perseverența infracțională a făptuitorului recidivist, perseverență care nu este posibilă decât în ipoteza infracțiunilor săvârșite cu intenție, fie ea directă sau indirectă.
S-a pus problema dacă o faptă praeterintenționată poate forma primul termen al recidivei, întrucât o asemenea faptă include în ea și o activitate intenționată, pe care s-a constituit însuși infracțiunea cu care a început făptuitorul, pe care s-a conturat urmarea periculoasă mai gravă atribuită lui pe seama culpei.
Săvârșirea unei noi infracțiuni cu intenție sau intenție depășită, care constituie al doilea termen al recidivei. Noua infracțiune poate să constea într-o faptă consumată, într-o tentativă care poate fi pedepsită sau într-un act de participare la o faptă prevăzută de legea penală. Nu prezintă importanță natura infracțiunii săvârșite și nici existența vreunei legături de orice fel între aceasta și cea care formează primul termen al recidivei, ceea ce este definitoriu pentru starea de recidivă fiind săvârșirea acestei noi infracțiuni cu intenție.
În acest fel, într-un caz în care inculpatului i s-a reținut faptul că după executarea unei pedepse de 9 luni închisoare, care a fost aplicată pentru infracțiunea de delapidare, conducând un autovehicul pe drumul public și fiind neatent, a accidentat mortal victima, săvârșind astfel infracțiunea de ucidere din culpă. Instanța nu a reținut starea de recidivă, in mod corect deoarece infracțiunea săvârșită din nou nu îndeplinea condiția de a fi săvârșită cu intenție.
Deși legea impune ca o a doua infracțiune să fie o faptă intenționată, apreciem că și o infracțiune praeterintenționată poate constitui al doilea termen al recidivei, pentru rațiunile invocate în considerarea aceleiași idei legată de primul termen al recidivei.
Cel de al doilea termen al recidivei poate consta, fie într-o singură infracțiune, fie dintr-un concurs de infracțiuni, deoarece ceea ce interesează pe procuror este ca pedeapsa prevăzută de lege să fie mai mare de 1 an sau detențiunea pe viață.
Pedeapsa închisorii mai mare de 1 an sau detențiunea pe viață este o altă condiție prevăzută de legea penală pentru a doua condiție a recidivei.
Condamnarea anterioară cât și noua infracțiune săvârșită să privească același făptuitor. Făptuitorul, în raport cu cei doi termeni, poate fi autor sau coautor în săvârșirea unei infracțiuni și instigator sau complice în comiterea alteia, cu condiția ca în toate aceste situații să se realizeze prevederile legii atât în ce privește prima condamnare, cât și noua infracțiune comisă. Numai minorii nu pot fi recidiviști, chiar dacă au săvârșit ambele infracțiuni în timpul minorității, sau numai primul termen a fost săvârșit în timpul minorității.
Capitolul 2. Recidiva postcondamnatorie
Recidiva poate avea mai multe forme sau modalități, unele dintre ele fiind consacrate explicit iar altele implicit de legislațiile penale.
În Codul Penal sunt consacrate următoarele modalități ale recidivei:
Recidiva mare (art. 40, alin. (1));
Recidiva postcondamnatorie (art. 40, alin. (1));
Recidiva postexecutorie (art. 40, alin. (1));
Recidiva internațională (se deduce din art. 40, alin. (3));
Recidiva generală (se desprinde din întreaga reglementare a recidivei);
Recidiva cu efect unic (se desprinde din tratamentul penal al recidivei);
Recidiva cu regim sancționator uniform.
2.1. Noțiuni generale privind recidiva postcondamnatorie
Este prevăzută în art. 41 alin. (1) și există atunci ,,când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracțiune este închisoarea mai mare de 1 an.
Această formă a recidivei presupune existența celor doi termeni din care primul termen este o condamnare neexecutată, iar infracțiunea care formează al doilea termen trebuie să fie săvârșită înainte de executarea integrală a primei condamnări.
Pentru existența primului termen al recidivei după condamnare se cer îndeplinirea următoarele condiții:
Să existe o hotărâre de condamnare penală definitivă pentru săvârșirea uneia sau mai multor infracțiuni cu intenție, (directă sau indirectă) ori cu praeterintenție. Această condiție nu este îndeplinită și implicit nu constituie primul termen al recidivei postcondamnatorii atunci când hotărârea nu era definitivă în momentul săvârșirii celei de-a doua infracțiuni. De asemenea, nu constituie primul termen al recidivei dacă pedeapsa închisorii este mai mică de 1 an.
S-a susținut că pedeapsa astfel determinată, în natura, cuantumul sau durata ei, este stabilită cu putere de lucru judecat și nu mai poate fi modificată decât în mod excepțional (ex. revizuire) altfel s-ar putea încălca un principiu de bază, și anume acela al autorității de lucru judecat.
Nu constituie prim termen al recidivei condamnarea rămasă definitivă, prin retragerea apelului, la o dată ulterioară săvârșirii celei de-a doua infracțiuni, în atare caz faptele aflându-se în concurs real.
Condamnarea poate fi dispusă pentru o infracțiune rămasă în faza tentativei, consumată sau epuizată, comisă în calitate de autor, coautor, instigator ori complice.
Nu poate constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii o hotărâre definitivă prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, nefiind o hotărâre de condamnare.
În aceeași opinie nu se justifică adoptarea altui mod de soluționare dacă se ține seama de principiile care stau la baza stabilirii pedepsei de executare în cazul pluralității de infracțiuni și, potrivit cărora, sancțiunile ce au fost contopite își pierd individualitatea, pedeapsa rezultantă fiind stabilită pentru o pluralitate de fapte privite ca un întreg.
Condamnarea definitivă trebuie să privească o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 1 an sau detențiunea pe viață și să nu fi fost executată sau considerată executată.
Prin aceste condiții, legea a avut în vedere faptul că numai condamnarea la o pedeapsă de oarecare gravitate poate constitui acel avertisment de natură să împiedice săvârșirea altei infracțiuni, avertisment a cărui nesocotire creează o puternică prezumție de periculozitate sporită, de perseverență infracțională în concepția legii.
Nu prezintă importanță dacă instanța a dispus prin hotărâre executarea pedepsei închisorii mai mari de 1 an în regim de detenție sau suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei sau dacă pe lângă pedeapsa închisorii a fost aplicată și pedeapsa amenzii în condițiile art. 62 Cod penal.
Primul termen al recidivei postcondamnatorii nu se poate constitui printr-o hotărâre definitivă prin care s-a dispus condamnarea unei persoane pentru o infracțiune la pedeapsa amenzii, chiar și dacă aceasta a fost ulterior înlocuită cu pedeapsa închisorii, sau la pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mică de 1 an.
În cazul în care pedeapsa rezultantă aplicată printr-o hotărâre definitivă pentru un concurs de infracțiuni este mai mare de 1 an închisoare, distingem între următoarele situații:
Pentru toate infracțiunile intenționate sau praeterintenționate au fost stabilite pedepse de peste 1 an închisoare – constituie primul termen al recidivei;
Numai pentru una sau unele dintre infracțiunile intenționate sau praeterintenționate au fost stabilite pedepse de peste 1 an închisoare – constituie primul termen al recidivei;
Pentru toate infracțiunile intenționate sau praeterintenționate au fost stabilite pedepse de 1 an închisoare sau mai mici, însă pedeapsa rezultantă aplicată este de peste 1 an închisoare – constituie primul termen al recidivei;
Pentru una sau unele dintre infracțiunile intenționate sau praeterintenționate au fost stabilite pedepse de peste 1 an închisoare, iar pentru alte infracțiuni (indiferent de forma de vinovăție cu care au fost săvârșite) pedeapsa amenzii, iar pedeapsa rezultantă aplicată este de peste 1 an închisoare și amenda – constituie primul termen al recidivei;
Pentru una sau unele dintre infracțiunile intenționate sau praeterintenționate au fost stabilite pedepse de 1 an închisoare sau mai mici, iar pentru alte infracțiuni (indiferent de forma de vinovăție cu care au fost săvârșite) pedeapsa amenzii, însă pedeapsa rezultantă aplicată este de peste 1 an închisoare și amenda – constituie primul termen al recidivei;
În cadrul concursului intră atât infracțiuni intenționate sau praeterintenționate, cât și infracțiuni din culpă, iar pedeapsa stabilită pentru fiecare dintre acestea este de peste 1 an închisoare – constituie primul termen al recidivei, chiar dacă pedeapsa de bază este aplicată pentru o infracțiune din culpă;
În cadrul concursului intră atât infracțiuni intenționate sau praeterintenționate, cât și infracțiuni din culpă, iar numai pedeapsa stabilită pentru una sau mai multe infracțiuni intenționate sau praeterintenționate este de peste 1 an închisoare – constituie primul termen al recidivei;
În cadrul concursului intră atât infracțiuni intenționate sau praeterintenționate, cât și infracțiuni din culpă,iar numai pedeapsa stabilită pentru una sau mai multe infracțiuni din culpă, iar numai pedeapsa stabilită pentru una sau mai multe infracțiuni din culpă este de peste 1 an închisoare – nu constituie primul termen al recidivei;
În cadrul concursului intră atât infracțiuni intenționate sau praeterintenționate, cât și infracțiuni din culpă iar pedeapsa stabilită pentru fiecare dintre infracțiuni este de 1 an închisoare sau mai mică, însă pedeapsa rezultantă aplicată este de peste 1 an închisoare – nu constituie primul termen al recidivei.
Hotărârea de condamnare să fi fost pronunțată pentru o infracțiune săvârșită cu intenție sau praeterintenție. Prin prevederea acestei condiții a fost subliniată trăsătura specifică a recidivei, aceea de a exprima perseverența infracțională a recidivistului, care nu este posibilă decât în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție sau praeterintenție.
În situația în care există concurs infracțional format din mai multe fapte culpabile, va exista recidivă numai dacă pentru cel puțin una dintre infracțiunile intenționate concurente pedeapsa este închisoarea mai mare de 1an sau detențiunea pe viață. Dacă infracțiunea intenționată este pedepsită cu închisoarea de 1 an sau mai mică, însă prin aplicarea unui spor pentru întregul concurs infracțional pedeapsa depășește limita de 1 an, se va reține starea de recidivă.
Hotărârea de condamnare să nu fie dintre acelea de care nu se ține seama la stabilirea stării de recidivă potrivit legii. La stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la: infracțiunile săvârșite din culpă, infracțiunile amnistiate sau fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracțiuni de legea penală.
În situația condamnărilor pentru care a intervenit amnistia postcondamnatorie, art. 152 alin. (1) Cod penal prevede între efectele amnistiei înlăturarea consecințelor condamnării, ceea ce justifică nereținerea unei astfel de condamnări ca prim termen al recidivei.
În privința condamnărilor pronunțate pentru fapte care ulterior au fost dezincriminate, art. 4 Cod penal prevede între efecte pe dezincriminării înlăturarea tuturor consecințelor hotărârii definitive de condamnare, ceea ce justifică nereținerea unei astfel de condamnări ca prim termen al recidivei.
Pentru existența celui de-al doilea termen, trebuie de asemenea îndeplinite următoarele condiții:
Să fie săvârșită de un major din nou o infracțiune cu intenție sau praeterintenție, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mare (pedeapsa unică sau alternativă cu amenda) sau detențiunea pe viață.
Pentru stabilirea stării de recidivă nu contează dacă cea de-a doua infracțiune a fost săvârșită sub forma tentativei sau în formă consumată, dacă cel care săvârșește infracțiunea participă în calitatea de autor, instigator sau complice. De asemenea, nu contează dacă noua infracțiune este de aceeași natură ca și prima sau dacă aceasta este prevăzută în codul penal sau într-o lege specială.
Se va reține starea de recidivă și în ipoteza în care este comis un concurs de infracțiuni, dacă toate infracțiunile concurente sunt intenționate sau praeterintenționate, iar legea prevede pentru fiecare dintre acestea pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mare ori pedeapsa detențiunii pe viață.
Dacă infracțiunea continuată s-a epuizat după rămânerea definitivă a unei hotărâri anterioare de condamnare, sunt îndeplinite condițiile recidivei postcondamnatorii.
Noua infracțiune să fie săvârșită înainte de începerea executării pedepsei (inclusiv în cazul în care condamnatul se sustrage de la executare ori a obținut amânarea executării pedepsei), în timpul executării pedepsei, în perioada în care executarea pedepsei a fost întreruptă, în stare de evadare din executarea pedepsei anterioare sau în termenul de supraveghere al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii sau al liberării condiționate (cu condiția de a fi descoperită în acest termen), ori în termenul de încercare al grațierii condiționate a pedepsei închisorii.
Pentru a se stabili starea de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la infracțiunile săvârșite din culpă și de aceea se cere ca noua infracțiune să fie săvârșită cu intenție directă, intenție indirectă sau cu praeterintenție.
Potrivit art. 16 alin. (3) lit. a) Cod penal intenția directă este atunci când făptuitorul “prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte”, în timp ce intenția indirectă este prevăzută de art. 16 alin. (3) lit. b) că există atunci când făptuitorul “prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui”.
Praeterintenția sau culpa depășită este atunci când făptuitorul săvârșește o faptă cu intenție directă sau indirectă a unui anume rezultat, dar datorită culpei făptuitorului, peste rezultatul intenționat survine un al doilea mai grav.
Prin această condiție se subliniază ideea că perseverența pe cale infracțională a infractorului recidivist se probează prin intenția cu care săvârșește infracțiunile.
În ipoteza infracțiunilor cu durată de consumare prezintă, de regulă, importanță momentul epuizării în cazul infracțiunii continue, continuate sau de obicei, a incidenței legilor penale în timp, a legilor de amnistie sau grațiere antecondamnatorie, stabilirea răspunderii penale pentru infracțiunea consumată în timpul minorității, însă epuizată după majorat sau a momentului de la care curge termenul de prescripție a răspunderii penale, respectiv momentul consumării în cazul infracțiunilor progresive.
Raportarea la momentul consumării sau cel al epuizării infracțiunii este relevantă pentru determinarea reținerii concursului de infracțiuni sau a recidivei postcondamnatorii, respectiv pentru a distinge recidiva postcondamnatorie și cea postexecutorie. Astfel, distingem între următoarele cazuri:
Se va reține recidiva postcondamnatorie, iar nu concursul de infracțiuni dacă o infracțiune continuă, continuată sau de obicei s-a consumat înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, epuizându-se după acest moment, (prezintă importanță momentul epuizării);
Se va reține concursul de infracțiuni, iar nu starea de recidivă postcondamnatorie dacă actul de executare al unei infracțiuni progresive a fost comis înainte de rămânerea definitivă a hotărârii, iar rezultatul mai grav s-a produs după această dată, (prezintă importanță momentul consumării);
Se va reține recidiva postcondamnatorie, iar nu recidiva postexecutorie în cazul în care o infracțiune progresivă, continuă, continuată sau de obicei s-a consumat în termenul de supraveghere al liberării condiționate sau al suspendării sub supraveghere, epuizându-se după acesta, dacă infracțiunea a fost descoperită în termenul de supraveghere. În această situație va interveni revocarea liberării condiționate/suspendării (prezintă importanță momentul consumării);
Se va reține recidivă postexecutorie, iar nu recidivă postcondamnatorie în cazul în care o infracțiune progresivă, continuă, continuată sau de obicei s-a consumat în termenul de supraveghere al liberării condiționate sau al suspendării sub supraveghere, epuizându-se după aceasta, dacă infracțiunea nu a fost descoperită în acest termen; în această ipoteză nu mai poate interveni revocarea liberării condiționate/suspendării, iar pedeapsa se va considera executată (prezintă importanță momentul epuizării);
Se va reține starea de recidivă postcondamnatorie, iar nu starea de recidivă postexecutorie dacă o infracțiune progresivă, continuă, continuată sau de obicei s-a consumat în termenul de încercare al grațierii condiționate, epuizându-se după aceasta; în această ipoteză revocarea grațierii poate interveni în principiu oricând (cu excepția situației în care există dispoziții contrare în legea de grațiere), ceea ce conduce la reținerea recidivei postcondamnatorii (prezintă importanță momentul consumării).
Dacă primul termen al recidivei în constituie o pedeapsă grațiată condiționat, acesta se consideră executată după împlinirea termenului stipulat expres în actul de clemență. Acest termen curge fie de la data intrării în vigoare a actului de clemență, în cazul unor condamnări anterioare, fie de la data rămânerii definitive a hotărârilor pronunțate ulterior apariției legii. Săvârșirea infracțiunii în cursul acestui termen atrage incidența recidivei postcondamnatorii, iar nu a recidivei postexecutorii.
Pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracțiune săvârșită să fie mai mare de un an. Conform art.187 Cod penal “prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.
Prin această condiție, legiuitorul a urmărit să restrângă sfera situațiilor de recidivă numai pentru infracțiunile ce prezintă o anumită gravitate reflectată în pedeapsa prevăzută de lege.
Maximul special de 1 an a pedepsei trebuie să fie prevăzută în norma penală chiar dacă fapta săvârșită este o tentativă sau dacă pedeapsa închisorii este prevăzută alternativ cu amenda precum și dacă pedeapsa este rezultatul unei agravante.
Această condiție este îndeplinită chiar dacă pedeapsa aplicată de instanță este mai mică de 1 an deoarece norma penală impune reținerea recidivei numai când pedeapsa este mai mare de 1 an.
Infracțiunea ulterioară să fi fost comisă înainte de executarea completă a pedepsei pronunțate prin hotărârea de condamnare definitivă.
Așadar, al doilea termen al recidivei postcondamnatorie este îndeplinit dacă infracțiunea ulterioară a fost săvârșită înainte de începerea executării sau în timpul executării pedepsei, ori în stare de evadare, cu alte cuvinte în intervalul dintre data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru infracțiunea anterioară și data executării complete a pedepsei pronunțate prin acea hotărâre.
Infractorul poate să se sustragă de la executarea pedepsei, însă în acest caz, infracțiunea trebuie să se săvârșească înainte de a expira termenul de prescripție a executării primei pedepse, deoarece pedeapsa se consideră executată în acest caz de împlinire a termenului de prescripție a executării pedepsei și deci vor fi întrunite în acest caz condițiile recidivei după executare.
Săvârșirea infracțiunii mai este posibilă când persoana condamnată beneficiază de amânarea executării pedepsei, sau suspendării executării pedepsei prin exercitarea căilor extraordinare de atac (contestația în anulare).
Condamnatul poate săvârși infracțiuni în timpul executării pedepsei, adică se poate reține starea de recidivă postcondamnatorii în timpul executării pedepsei în următoarele ipoteze:
când făptuitorul săvârșește infracțiunea în timpul executării efective a pedepsei (într-un loc de detenție);
când făptuitorul săvârșește infracțiunea în timpul întreruperii executării pedepsei în condițiile art. 592 Cod de procedură penală;
când făptuitorul săvârșește infracțiunea în timpul executării pedepsei într-o închisoare militară;
când făptuitorul săvârșește infracțiunea în timpul liberării condiționate și mai înainte de îndeplinirea duratei pedepsei. Art. 106 C.p. prevede că: „în cazul în care condamnatul nu a săvârșit o nouă infracțiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea liberării condiționate și nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată”.
Conform vechiului Cod penal, există recidivă postcondamnatorie și atunci când infractorul săvârșește o nouă infracțiune în stare de evadare, dacă sunt îndeplinite condițiile recidivei. În practică și în jurisprudență s-au conturat două opinii în ceea ce privește săvârșirea numai a infracțiunii de evadare.
Într-o primă opinie s-a considerat că săvârșirea numai a infracțiunii de evadare nu se subsumează recidivei postcondamnatorii și că aceasta semnifică doar o formă specifică de pluralitate infracțională în afară celor trei forme conturate de lege, cu un tratament special de sancționare, derogator de la reglementarea din partea generală a Codului penal privind recidiva.
Această opinie se bazează pe faptul că legea reglementează expres săvârșirea noii infracțiuni în stare de evadare, de unde rezultă că infracțiunea de evadare nu constituie cel de-al doilea termen al recidivei după condamnare.
Într-o altă opinie, se consideră că se află în starea de recidivă postcondamnatorie, inculpatul care găsindu-se în executarea unei pedepse mai mare de 1 an închisoare pentru o infracțiune intenționată, săvârșește numai infracțiunea de evadare prevăzută de art. 285 alin. (2) și alin.(3) Cod penal, sau tentativă la cea de-a doua modalitate a infracțiunii. Această opinie este împărtășită de majoritatea doctrinarilor, dar și de practica judecătorească.
Într-o speță soluționată de Curtea de Apel Oradea, Secția penală, cu decizia penală nr.54/R din 2 februarie 2010, prin sentința penală nr.218/19.12.2008 pronunțată de Judecătoria Negrești Oaș în dosar nr.440/266/2008, pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu la pedeapsa de 5000 lei amendă, a fost condamnat același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare la pedeapsa de 1000 lei amendă, a fost achitat același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals și să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 5000 lei amendă.
În cursul cercetării judecătorești inculpatul a refuzat să dea declarații în legătură cu faptele ce formau obiectul acuzației formulate pe seama lui.
Declarațiile martorilor M.C., T.S. și K.L.A. se coroborează cu declarațiile părții vătămate. Martorii au susținut că în data de 20.07.2006 erau prezenți la locuința părții vătămate unde executau niște lucrări de construcție
Martorul M.C. a relatat că inculpatul a amenințat-o pe partea vătămată că o va omorî în timp ce ceilalți martori au arătat că inculpatul a profanat amenințări la adresa părții vătămate dar nu au reținut cu săvârșirea cărei infracțiuni sau fapte păgubitoare a fost amenințată partea vătămată.
Deși în faza de urmărire penală inculpatul a relatat că în data de 20.07.2006 nu a fost prezent în localitatea Certeze deci nu putea săvârși fapta reținută în sarcina lui, susținerea inculpatului este contrazisă de declarația făcută de acesta în cauza penală ce s-a soluționat prin sentința penală nr.28/02.02.2007 a Judecătoriei Negrești Oaș.
Din considerentele deciziei penale nr.135/R/2007 a Tribunalului Satu Mare aflat în copie la fila 84 din dosarul de urmărire penală a rezultat că prin sentința penală nr.28702.02. 2007 Judecătoria Negrești Oaș l-a condamnat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de lovire împotriva martorului M.C. din cauza de față. Așa cum tribunalul a arătat în decizia menționată inculpatul a fost ascultat la judecătorie în legătură cu fapta de care a fost inculpat și a recunoscut că la data de 20.07.2006 a avut loc o altercație fizică între el și martorul M.C. care păzea la data respectivă locuința părții vătămate din cauza de față.
Coroborând declarația părții vătămate cu cea a martorilor ascultați și cu datele consemnate de decizia penală nr.135/R/2007 a Tribunalului Satu Mare instanța concluzionează că se dovedește în mod neechivoc vinovăția inculpatului pentru faptele de a fi pătruns fără drept la data de 20.07.2006 în curtea locuinței părții vătămate și de a o fi amenințat pe partea vătămată că va săvârși împotriva ei infracțiunea de omor.
Astfel, instanța de fond a reținut că faptele săvârșite de inculpat întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de violare de domiciliu.
Inculpatul a fost trimis în judecata și pentru infracțiunea de uz de fals, după ce acesta a fost scos de sub urmărire penală pentru săvârșirea infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Temeiul scoaterii inculpatului de sub urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată a fost acela că fapta inculpatului nu ar întruni latura obiectivă specifică acestei infracțiuni.
Cum pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată inculpatul a fost scos de sub urmărire penală apreciindu-se că fapta sa nu întrunește condiția laturii obiective specifice acestei infracțiuni și pentru uzul de fals a trebuit instanța să aplice același tratament juridic inculpatului.
Prin decizia penală nr.69/A din 16 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, s-a respins că nefondat apelul declarat de apelantul inculpat C.I., împotriva sentinței penale numărul 218 din 19 decembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Negrești Oaș în dosar număr 440/266/2008.
Analizând pe fondul cauzei soluția pronunțată de Judecătoria Negrești Oaș, tribunalul a apreciat că aceasta este legală și temeinică sub toate aspectele.
Martorii audiați în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, respectiv M.C., T. și K. au confirmat împrejurarea că inculpatul a pătruns în curtea părții vătămate în ciuda opoziției ferme din partea acesteia și a agentului de pază cu care s-a judecat în dosarul mai sus indicat și că ulterior a amenințat-o cu moartea pe partea vătămată.
În raport de considerentele mai sus reținute, apelul declarat în cauza de inculpat s-a impus a fi respins că nefondat, hotărârea primei instanțe, legală și temeinică fiind impunându-se a fi menținută în totalitate.
Împotriva acestei decizii, partea vătămată D.M. a declarat recurs în termen, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate și majorarea pedepsei aplicate inculpatului. Împotriva aceleiași decizii, a declarat recurs și inculpatul C.I., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate și casarea hotărârii recurate cu consecința achitării inculpatului, cu motivarea că, din probele administrate la dosar rezultă că în perioada 19.07 – 22.07.2006, inculpatul a fost plecat din localitatea Certeze, aflându-se în Târgoviște, astfel încât nu avea cum să comită faptele reținute în sarcina lui.
În ceea ce privește recursul părții vătămate, acesta este inadmisibil.
În ceea ce privește recursul declarat de inculpat, solicitarea acestuia privind achitarea sa pe motiv că la data când au fost comise faptele, acesta nu se afla în localitate, nu este în concordanță cu probele administrate în cauză, probele administrate în cauză atestând faptul că inculpatul a săvârșit infracțiunile de tulburare în posesie, respectiv amenințare față de partea vătămată.
Recursul inculpatului se impune a fi însa admis pe motiv că, în mod nelegal prima instanță a reținut în sarcina inculpatului starea de recidiva postexecutorie în ceea ce privește infracțiunea de amenințare, atâta vreme cât pedeapsa prevăzută de lege pentru această faptă este închisoarea până la un an, iar pentru a fi în prezența recidivei postexecutorii, este necesar că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită să fie "mai mare de un an", ceea ce nu este cazul în speță. Pentru acest motiv, urmează a admite recursul inculpatului.
Văzând aceasta stare de fapt, instanța de recurs a respins că inadmisibil recursul declarat de partea vătămată D.M.
Capitolul 3. Recidiva postexecutorie
Noțiuni generale privind recidiva postexecutorie
Recidiva postexecutorie nu este definită expres de Codul penal, ea deducându-se din prevederile art. 41 alin. (1).
Deosebirea dintre recidiva postcondamnatorie și recidiva postexecutorie este că săvârșirea din nou a unei infracțiuni are loc după ce infractorul a executat în întregime pedeapsa anterioară sau după ce a fost considerată executată.
Ca și recidiva postcondamnatorie, recidiva postexecutorie are la bază doi termeni iar condițiile primului termen sunt:
1. Existența unei condamnări definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenție directă sau indirectă ori cu praeterintenție.
Hotărârea judecătorească trebuie să fie definitivă pe latură penală, faptul că acțiunea civilă alăturată acțiunii penale a fost disjunsă, fiind soluționată într-un dosar separat în care nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă, nu influențează asupra reținerii îndeplinirii acestei condiții, atâta timp cât hotărârea de condamnare prin care a fost soluționată acțiunea penală este definitivă.
Pentru o infracțiune rămasă în faza tentativei, consumată sau epuizată, comisă de autor, coautor, instigator ori complice poate fi dispusă condamnarea.
O hotărâre definitivă prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, nu poate constitui primul termen al recidivei deoarece nu este o hotărâre de condamnare.
Hotărârea de condamnare poate fi pronunțată fie de instanțele române, fie de instanțe străine, pentru o faptă prevăzută și de legea română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută în România. Recunoașterea hotărârii de condamnare se face în baza legii 302/2004, potrivit Codului penal, recidiva internațională are caracter obligatoriu.
2. Pedeapsa aplicată trebuie să fie detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 1 an și să fi fost executată sau considerată executată ca urmare a grațierii totale sau a restului de pedeapsă ori ca urmare a intervenției prescripției executării pedepsei.
Grațierea este definită în art. 1 din Legea nr. 546 din 14 octombrie 2002 privind grațierea și procedura acordării grațierii ca fiind „o măsură de clemență ce constă în înlăturarea în tot sau în parte, a executării pedepsei aplicate de instanță, ori în comutarea acesteia în una mai ușoară”.
Art. 160 Cod penal reglementează efectele grațierii, și anume „înlăturarea în tot sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai ușoară”.
Art. 94 din Constituția României prevede că președintele României are atribuția de a acorda grațierea individuală, în timp ce art. 73 alin. (3) lit. i) din Constituția României prevede că Parlamentul are ca atribuție „acordarea amnistiei sau a grațierii colective”.
Art. 161 Cod penal reglementează prescripția executării pedepsei ca fiind o cauză care „înlătură executarea pedepsei principale”, iar art. 162 alin. (1) stabilește termenele de prescripție a executării pedepsei, astfel:
„a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 15 ani;
b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;
c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.”
Nu vor fi întrunite condițiile recidivei postexecutorii în situația în care cel de-al doilea termen a fost realizat după executarea parțială a unei pedepse mai mari de 1 an, cu toate că partea executată din pedeapsa aplicată depășește durata de 1 an.
Pentru a se putea reține starea de recidivă postexecutorie, inculpatul să execute în întregime o pedeapsă de 1 an aplicată pentru o singură infracțiune, și nu prin cumul aritmetic rezultat din mai multe infracțiuni, ori prin concurs de infracțiuni.
Nu poate constitui prim termen al recidivei postexecutorii o hotărâre definitivă prin care s-a dispus condamnarea unei persoane la pedeapsa amenzii, chiar și în cazul în care acesta este ulterior înlocuită cu pedeapsa închisorii care a fost executată sau la pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mică de 1 an care a fost executată.
Este posibilă reținerea ca prim termen și a unei condamnări la pedeapsa detențiunii pe viață, deoarece persoana condamnată poate fi liberată condiționat din executarea acestei pedepse după ce a executat efectiv 20 de ani de detenție, având un termen de supraveghere de 10 ani, după expirarea căruia pedeapsa se consideră ca executată; deopotrivă, executarea pedepsei detențiunii pe viață se prescrie după trecerea unui termen de 20 de ani, caz în care pedeapsa se consideră executată.
3. Să nu fi intervenit reabilitarea de drept sau să nu se fi împlinit termenul de reabilitare judecătorească.
Într-o speță din dosarul nr. 121 (12.03.2009) prevăzută în decizia penală nr.121/R din 12 martie 2009, prin sentința penală nr. 803/26,06,2008, l-a condamnat pe inculpatul L.I.D., pentru săvârșirea infracțiunii de fals privind identitatea.
Pe același inculpat la condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de ieșire din țară prin trecere ilegală a frontierei de stat în scopul sustragerii de la executarea unei pedepse, la pedeapsa de 6 ( șase ) luni închisoare.
Pedepsele aplicat mai sus s-au cu pedeapsa de 391 zile rămasă de executat din pedeapsa de 3 ani închisoare pentru ultraj în urma deciziei penale nr.247/08.05.2005 a Curții de Apel Cluj urmând ca inculpatul în baza art.33 lit. a) Cod penal, să execute pedeapsa rezultantă cea mai grea de 391 zile închisoare, și s-a dedus din pedeapsa perioada reținerii și arestului preventiv din 29.04.2004 și până la 17.12.2004.
A fost condamnata și inculpata L.A. pentru săvârșirea infracțiunii de fals privind identitatea, la pedeapsa de 3 (trei) luni închisoare. Ea fost condamnată și pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la tentativa de ieșire din țară prin trecere ilegala a frontierei de stat în scopul sustragerii de la executarea unei pedepse, la pedeapsa de 3 (trei) luni închisoare.
Inculpata va executa pedeapsa cea mai grea, de 3 (trei) luni de închisoare și i-au fost interzise inculpatei drepturile prevăzute de art.64 lit. a), teza a II-a și lit. b) Cod penal pe durata executării pedepsei.
S-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata prevăzută de art. 82 Cod penal, stabilind 2 ani și 3 luni termen de încercare.
Pentru a pronunța aceasta sentința instanța de fond a reținut că în data de 27.08.2005, s-a prezentat la ieșirea din țară prin P.T.F. Petea un cetățean care a prezentat pentru controlul de frontieră pașaportul simplu românesc nr. 09396393 eliberat la data de 12.10.2004 de către Biroul Pașapoarte Maramureș pe numele O.C.C.
Instanța de fond a reținut că faptele inculpaților întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de: în ceea ce-l privește pe inculpatul L.I.D. a infracțiunii de fals privind identitatea.
Totodată, s-a mai reținut că fața de inculpatul L.I.D. sunt aplicabile dispozițiile art. 37 lit. a) și art. 39 alin. (2) Cod penal, întrucât prin decizia penală nr.247/5.05.2005 a Curții de Apel Cluj acesta a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru ultraj, din care a executat în arest preventiv intervalul 29.04.2004-17.12.2004.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel inculpații L.I.D. și L.A., solicitând suspendarea condiționată a executării pedepsei în ce-l privește pe inculpatul L.D.I. fiind posibil acest lucru, inculpatul muncește în străinătate, are șanse de a-și întemeia o familie și a avea o viață decentă, în ceea ce o privește pe inculpata L.A. având în vedere contribuția minimă a acesteia la comiterea faptelor, starea gravă de sănătate, faptul că este mama inculpatului, apreciază că faptele nu prezintă pericolul social al unor infracțiuni și solicită aplicarea unei amenzi administrative în urma achitării.
Drept urmare, apelul inculpatei a fost admis în sensul celor de mai sus, iar sentința penală nr.803/2008 a Judecătoriei Satu Mare a fost desființată în parte cu privire la aceasta inculpata și în urma descontopirii pedepselor s-a hotărât să se execute pedeapsa cea mai grea, de 3 luni închisoare.
Starea de fapt a fost bine reținută de instanța de fond și cea de apel, just argumentată și conformă cu probele administrate în cauză, încadrarea juridică a faptelor comise de inculpați, fiind legală.
Astfel, în mod corect s-a reținut vinovăția inculpaților L.A. pentru comiterea infracțiunii de fals privind identitatea, respectiv infracțiunea de complicitate la tentativă de ieșire din țară prin trecerea ilegală a frontierei de stat, în scopul sustragerii de la executarea unei și a inculpatului L.I.D. pentru comiterea infracțiunii de fals privind identitatea și tentativă la ieșirea din țară prin trecerea ilegală a frontierei de stat, în scopul sustragerii de la executarea unei pedepse, constând în aceea că inculpata L.A. în data de 26.08.2005 a cumpărat, prin intermediul numitului B.S.R., un pașaport românesc, pe care l-a înmânat fiului sau, L.I.D., pentru a se legitima cu el la ieșirea din țară, deși cunoștea că pe numele acestuia era emis un mandat de executare a pedepsei cu închisoarea. Ulterior, inculpatul L.I.D., în data de 27.08.2005 s-a prezentat la ieșirea din țară prin Punctul trecere frontiera Petea cu intenția de a se deplasa în străinătate unde a prezentat pentru controlul de frontiera un pașaport românesc pe numele O.C.C.
Ca urmare, Curtea, a admis recursul penal declarat de inculpatul L.I.D., împotriva deciziei penale nr. 180/A din 9 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Satu Mare și a sentinței penale nr. 803 din 26 iunie pronunțată de Judecătoria Satu Mare pe care le-a casat și modificat în sensul că, a înlăturat dispozițiile art. 39 alin. (2) Cod penal și pedeapsa rezultantă de 391 zile închisoare.
A contopit pedeapsa de 3 luni închisoare cu pedeapsa de 6 luni închisoare și a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare.
A contopit pedeapsa de 6 luni închisoare cu pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată prin decizia penală nr. 247/08.05.2005 a Curții de Apel Cluj, urmând să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare.
A dedus din pedeapsa rezultantă durata executată de la 29 aprilie 2004 la 17 decembrie 2004 și de la 28 august 2005 la 12 decembrie 2006.
A anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 330 din 9 mai 2005, privind pedeapsa de 3 ani închisoare, emis de Judecătoria Târgu Lăpuș și a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei.
A respins recursul penal declarat de inculpata L.A.
A menținut restul dispozițiunilor hotărârilor recurate.
Fiind în culpa procesuală a obligat pe inculpata recurentă L.A. la suma de 200 lei, cheltuieli judiciare în folosul statului, restul cheltuielilor judiciare rămânând în sarcina statului.
În cazul condamnărilor care sunt susceptibile de reabilitare judecătorească, legea impune drept condiție pentru reținerea primului termen al recidivei numai împlinirea termenul de reabilitare judecătorească, nu și dispunerea efectivă a acesteia prin hotărâre judecătorească definitivă, cu îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de art. 168 Cod penal (chiar dacă infractorul nu este reabilitat, nu se va putea reține recidiva postexecutorie dacă s-a împlinit termenul de reabilitare judecătorească.
În cazul în care hotărârea judecătorească prin care instanța a rezolvat cererea de reabilitare s-a constatat a fi nelegală printr-o hotărâre pronunțată în apel sau recurs, aceasta nu mai poate produce efectul de îndepărtare a stării de recidivă. De asemenea, și în cazul în care după acordarea reabilitării judecătorești se descoperă că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare, la cererea procurorului, instanța va proceda potrivit art. 171 Cod penal la anularea reabilitării astfel încât, infracțiunea cu privire la care în mod greșit s-a dispus reabilitarea, va constitui primul termen al recidivei postexecutorii.
4. Hotărârea de condamnare să nu privească: infracțiuni săvârșite numai din culpă, infracțiuni pentru care a intervenit amnistia postcondamnatorie sau apte care au fost ulterior dezincriminate.
În privința condamnărilor pronunțate pentru fapte care ulterior au fost dezincriminate, art. 4 Cod penal prevede între efectele dezincriminării înlăturarea tuturor consecințelor hotărârii definitive de condamnare, ceea ce justifică nereținerea unei astfel de condamnări ca prim termen al recidivei.
În cazul condamnărilor pentru care a intervenit amnistia postcondamnatorie, art. 152 alin. (1) Cod penal prevede între efectele amnistiei înlăturarea consecințelor condamnării, ceea ce justifică nereținerea unei astfel de condamnări ca primul termen al recidivei.
Condamnările definitive pronunțate pentru infracțiunile săvârșite din culpă, fie ea cu prevedere sau fără prevedere, nu pot constitui primul termen al recidivei.
Și cel de-al doilea termen al recidivei postexecutorii trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
1. Săvârșirea unei noi infracțiuni cu intenție sau praeterintenție, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 1 an sau mai mare (pedeapsă unică sau alternativă cu amenda) ori detențiunea pe viață.
Natura acestei infracțiuni nu are importanță, ea care poate fi diferită față de cea care intră în compunerea primului termen. Aceasta poate fi în formă de tentativă ori în formă consumată sau poate consta în participarea la săvârșirea acesteia ca autor, instigator sau complice.
Dacă noua infracțiune este săvârșită din culpă, aceasta nu atrage starea de recidivă mare postexecutorie.
La stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la infracțiunile din culpă. Infracțiunea preaeterintenționată nu poate fi considerată o infracțiune din culpă, deoarece acțiunea sau inacțiunea inculpatului este întotdeauna intenționată, iar numai consecințele mai grave se produc din culpă. Aceasta survine în desfășurarea procesului cauzal ce a generat rezultatul fără să modifice esența infracțiunii și sp o transforme într-o infracțiune din culpă. În consecință, atunci când, după executarea unei pedepse mai mari de 1 an, condamnatul săvârșește o infracțiune praeterintenționată pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 1 an, există starea de recidivă postexecutorie.
Noua infracțiune să fie săvârșită după executarea primei pedepse, sau la data intrării în vigoare a actului normativ de grațiere totală sau a restului de pedeapsă ori după data împlinirii termenului de prescripție a executării primei pedepse, iar înainte de intervenția reabilitării de drept sau de împlinirea termenul de reabilitare judecătorească.
Unica deosebire între recidiva postcondamnatorie și cea postexecutorie cu privire la condițiile referitoare la cel de-al doilea termen, este dată de cerința ca în cazul recidivei postexecutorii săvârșirea noii infracțiuni să aibă loc după stingerea pedepsei aplicate anterior, prin executare, grațiere totală sau parțială ori prescripție.
Legiuitorul a avut în vedere atunci când a prevăzut că va fi în situația unei recidive postexecutorii că cel care săvârșește o nouă infracțiune intenționată după grațierea totală a primei pedepse sau a unui rest din aceasta, ipoteza grațierii pure și simple așa cum este ea reglementată de art. 160 Cod penal. Practic, însă, o astfel de situație nu a existat niciodată în ceea ce privește grațierile colective, pentru că toate actele normative prin care s-au acordat, le-au prevăzut ca și grațieri condiționate. Astfel, prevederea la care ne referim a fost și a rămas aplicabilă doar în situația grațierilor individuale care s-au acordat necondiționat.
În principiu, în cazul infracțiunilor cu durată de consumare, se va reține numai recidiva postexecutorie, în cazul în care epuizarea acestora are loc după momentul la care prima pedeapsă fusese executată sau considerată executată, chiar dacă infracțiunea fusese consumată înainte de acest moment. Ca excepție, dacă o infracțiune continuă, continuată sau de obicei, s-a consumat înainte de împlinirea termenului de reabilitare judecătorească/intervenția reabilitării de drept, epuizându-se însă după acest moment, se va reține totuși starea de recidivă postexecutorie, întrucât există o activitate infracțională în termenul de reabilitare.
Se va reține starea de recidivă postexecutorie dacă infracțiunea progresivă este comisă înainte de împlinirea termenului de reabilitare judecătorească/intervenția reabilitării de drept, iar rezultatul mai grav se produce după acest moment.
În cazul săvârșirii unei noi infracțiuni, de către o persoană condamnată definitiv la mai multe pedepse, dintre care unele au fost executate, iar pentru altele durata pedepsei nu s-a împlinit, trebuie să se rețină că acea infracțiune a fost săvârșită atât în condițiile stării de recidivă postcondamnatorie, cât și în cele ale stării de recidivă postexecutorie.
Recidiva internațională
Reținerea stării de recidivă internațională, în aplicarea legii penale române, are un caracter facultativ, agravarea statutului juridic al condamnatului fiind determinată de modalitatea de apreciere de către organele judiciare române a pericolului social concret al infracțiunii săvârșite. Această condiție specială reprezintă un atribut al organelor judiciare române care, după analiza conținutului infracțiunii pentru care infractorul a fost condamnat sau pentru care a fost obligat să execute o pedeapsă în străinătate, hotărăsc dacă intervenția condamnării sau executarea pedepsei ar trebui să reprezinte primul termen al recidivei internaționale.
Reglementarea acestei modalități a fost determinată de necesitatea luptei comune și colaborării între state împotriva fenomenului infracțional și al recidivismului.
Recidiva internațională are la bază doi termeni: primul termen constă în hotărârea de condamnare mai mare de 1 an, pronunțată sau executată în străinătate, iar al doilea termen constă în săvârșirea unei noi infracțiuni în țară, comisă după condamnarea sau executarea primei pedepse în străinătate.
Condițiile primului termen al recidivei internaționale sunt:
Condamnarea sau executarea în străinătate a unei hotărâri la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an
Infracțiunea pentru care s-a pronunțat hotărârea sau care a fost executată să fie săvârșită cu intenție.
Hotărârile de condamnare să nu fie dintre acelea din care potrivit legii, nu se ține cont la stabilirea stării de recidivă
Infracțiunea pentru care a fost condamnat infractorul în străinătate sau pentru care acesta a executat pedeapsa să fie prevăzută și în legea română (dubla incriminare).
Hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate trebuie să fie recunoscută de o instanță română.
Recunoașterea unei hotărâri penale străine, în vederea reținerii față de aceasta a stării de recidivă, nu este posibilă dacă textul integral al acestuia împreună cu documentația care a stat la baza soluției (dosarul cauzei) nu sunt mai înainte cunoscute de instanța de judecată română, ori, după caz, de procuror și comunicată condamnatului. Numai în acest fel pot fi examinate competența instanței străine, compatibilitatea hotărârii cu ordinea publică din România și eficiența juridică a actului întocmit de autoritatea străină.
Dacă hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate a fost recunoscută și luată în considerare, starea de recidivă se stabilește potrivit condițiilor de existență a recidivei prevăzute în Codul penal iar același lucru și în ceea ce privește condițiile de sancționare. În ipoteza în care hotărârea pronunțată în străinătate nu a fost recunoscută și totuși s-a pronunțat condamnarea unui inculpat, reținându-se în sarcina sa starea de recidivă, o asemenea soluție este nelegală.
Condițiile celui de-al doilea termen al recidivei internaționale sunt:
Săvârșirea unei noi infracțiuni în țară după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau după executarea pedepsei în străinătate;
Noua infracțiune să fie săvârșită cu intenție sau praeterintenție;
Noua infracțiune să fie prevăzută în legea penală română cu închisoarea mai mare de 1 an.
Ultima infracțiune poate fi săvârșită sub forma tentativei sau a faptului consumat, iar infractorul poate avea calitatea de autor, complice sau instigator. Acesta poate să fie cetățean străin care a săvârșit o infracțiune în străinătate sau poate fi cetățean român ori persoană fără cetățenie domiciliată în țara noastră care a fost judecată și condamnată pentru o infracțiune comisă pe teritoriul altui stat.
Capitolul 4. Pedeapsa în caz de recidivă
4.1. Pedeapsa în caz de recidivă pentru persoana fizică
Săvârșirea din nou a unei infracțiuni sau a mai multor infracțiuni intenționate după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare determină reținerea stării de recidivă postcondamnatorie și implicit sancționarea condamnatului în conformitate cu dispozițiile art. 43 Cod penal.
4.1.1. Pedeapsa în cazul recidivei postcondamnatorii
Recidiva postcondamnatorie are un tratament penal sancționator intermediar față de cel aplicabil în caz de concurs de infracțiuni, fiind justificat faptul că, în acest caz, gradul de pericol social al infractorului este mult mai grav decât al unuia care a săvârșit mai multe infracțiuni fără să fi primit riposta din partea statului și mai puțin grav decât cel al unui infractor care a și executat prima pedeapsă, fără a-și îndrepta conduita.
Așadar, conform art. 43 Cod penal, pedeapsa în caz de recidivă postcondamnatorie este următoarea:
,,(1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.
(2) Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârșite mai multe infracțiuni concurente, dintre care cel puțin una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.
(3) Dacă prin însumarea pedepselor în condițiile alin. (1) și alin. (2) s-ar depăși cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile săvârșite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață.
(4) Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită în stare de recidivă este detențiunea pe viață, se va executa pedeapsa detențiunii pe viață.
Regimul sancționator al recidivei postcondamnatorii poate fi examinat sub următoarele aspecte: a) pedeapsă principală; b) pedeapsă complementară; c) măsurile de siguranță.
a) Pedeapsa principală
Așa cum rezultă din dispozițiile art. 43 Cod penal, pentru recidiva postcondamnatorie, s-a consacrat sistemul juridic cu spor facultativ, sistem prevăzut pentru concursul de infracțiuni.
În aplicarea pedepsei principale pentru starea de recidivă postcondamnatorie trebuie să se țină seama de momentul săvârșirii noii infracțiuni:
Săvârșirea unei infracțiuni înainte de începerea executării pedepsei anterioare.
În acest caz se disting următoarele situații:
În compunerea primului termen intră o condamnare pentru o singură infracțiune;
În cazul în care primul termen este constituit de o singură condamnare pentru o singură infracțiune, procedura de aplicare a pedepsei constă în stabilirea pedepsei pentru noua infracțiune care se va contopi cu pedeapsa aplicată pentru prima infracțiune potrivit dispozițiilor art. 39 și 45 Cod penal.
În compunerea primului termen intră o condamnare pentru un concurs de infracțiuni;
În literatura juridică s-a exprimat punctul de vedere potrivit căruia, în temeiul art. 39 alin. (1) vechiul Cod penal, contopirea se face între pedeapsa stabilită pentru concursul de infracțiuni, care alcătuiește primul termen al recidivei și pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior cu posibilitatea aplicării unui spor până la 7 ani.
Dacă infracțiunile concurente au fost judecate separat va trebui ca acestea să fie contopite, reținându-se pedeapsa cea mai grea, sporită până la maximul ei special. După stabilirea pedepsei rezultante din concurs se va proceda la contopirea cu pedeapsa stabilită pentru ultima infracțiune.
Când una dintre infracțiunile concurente, judecate separat a fost deja executată, va trebui să se procedeze la contopirea pedepselor care formează concursul și implicit, la stabilirea pedepsei cele mai grele, urmând ca în funcție de cuantumul pedepsei rezultante și de cuantumul pedepsei executate să se rețină recidiva postcondamnatorie (dacă pedeapsa executată este mai mică decât pedeapsa rezultantă) sau postexecutorie (dacă pedeapsa executată este egală sau mai mare decât pedeapsa rezultantă).
Cel de-al doilea termen este format dintr-un concurs de infracțiuni.
Cu privire la această situație, în literatura juridică și practica judiciară s-a pus problema ordinii de aplicare a dispozițiilor referitoare la recidivă și concursul de infracțiuni și anume dacă instanța trebuie să stabilească mai întâi pedepsele pentru fiecare infracțiune concurentă, ținându-se seama de regimul de sancționare al recidivei și apoi să aplice tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni sau să rezolve mai întâi concursul, stabilind pedeapsa aplicabilă acestuia, urmând ca apoi să aplice reglementarea privitoare la starea de recidivă.
Într-o primă opinie, s-a susținut că, în această situație, la stabilirea pedepsei pentru fiecare infracțiune concurentă în parte se face abstracție de starea de recidivă și se aplică mai întâi reglementările privitoare la concursul de infracțiuni, după care pedeapsa rezultată astfel obținută va fi contopită în condițiile de aplicare a tratamentului sancționator al recidivei postcondamnatorii, stabilind dintre cele două pedeapsa de bază care poate fi prima condamnare sau pedeapsa rezultată, cu posibilitatea ridicării acesteia până la maximul special.
Primul termen al recidivei postcondamnatorii își va produce efectul prevăzut de art. 43 numai în momentul în care instanța dispune contopirea celor două pedepse, având posibilitatea ca la pedeapsa de bază ridicată până la maximul special să se adauge un spor mai mare decât în cazul concursului de infracțiuni.
Într-o opinie contrară, care este și cea justă, la stabilirea pedepsei pentru fiecare infracțiune concurentă în parte se ține seama de recidivă, făcându-se aplicarea mai întâi a dispozițiilor referitoare la recidiva postcondamnatorie și apoi a celor referitoare la concursul de infracțiuni. În acest caz, instanța de judecată va proceda astfel:
a) stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune concurentă în parte;
b) se aplică tratamentul sancționator al recidivei postcondamnatorii pentru fiecare infracțiune concurentă în parte;
c) se aplică regimul de sancționare a concursului de infracțiuni.
Săvârșirea noii infracțiuni în timpul executării pedepsei anterioare.
Conform vechiului Cod penal, art. 39 alin. (2) Cod penal prevedea că „dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită ulterior.”
O astfel de soluție prevăzută de lege este menită să împiedice pe condamnatul aflat în executarea unei pedepse grele ca la sfârșitul executării pedepsei să comită alte infracțiuni mai ușoare pentru care s-ar ajunge la impunitate prin contopirea pedepsei mai grele, deja executate, cu pedepsele mai ușoare, stabilite pentru aceste infracțiuni. Calcularea restului de pedeapsă ce mai era de executat se face de la data comiterii noii infracțiuni când a luat naștere starea de recidivă postcondamnatorie și nu de la data hotărârii de condamnare pentru această infracțiune, moment care este ulterior. Partea din pedeapsa executată între săvârșirea din nou a unei infracțiuni și stabilirea pedepsei, pentru aceasta reprezentând o executare anticipată a viitoarei pedepse rezultante, se va deduce din această pedeapsă.
Săvârșirea noii infracțiuni în stare de evadare.
Art. 39 alin. (3) vechiul Cod penal prevede că „în cazul săvârșirii unei infracțiuni după evadare, prin pedeapsa anterioară se înțelege pedeapsa care se execută, cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare.”
Infracțiunea de evadare este prevăzută de art. 285 Cod penal și constă în „evadarea din starea legală de reținere sau de deținere” și este prevăzută cu o formă agravantă când „fapta este săvârșită prin folosirea de violențe, de arme sau de alte instrumente ori de către două sau mai multe persoane împreună”.
În ceea ce privește tratamentul penal, art. 285 Cod penal prevede că „pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se putea depăși maximul general al închisorii”.
Dacă săvârșirea din nou a unei infracțiuni are loc în stare de evadare, aplicarea pedepsei pentru infracțiunea săvârșită în această situație, după care pedeapsa stabilită se contopește cu pedeapsa anterioară, cu posibilitatea aplicării unui spor de până la 7 ani peste maximul special al pedepsei celei mai grele. În acest caz însă, prin pedeapsa anterioară se înțelege pedeapsa din a cărei executare condamnatul a evadat, cumulată cu pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare. Atunci când stabilește pedeapsa anterioară ce a mai rămas de executat, cu care trebuie să se contopească pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită în stare de evadare, instanța are în vedere restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, la care se adaugă durata pedepsei aplicate pentru evadare. Regula se aplică numai în cazul evadării din executarea unei pedepse, nu și în acela din starea de arestare preventivă, situație în care nu există stare de recidivă, ci concurs de infracțiuni, fiind aplicabile regulile de pedepsire a acestuia.
Într-o speță din dosarul nr. 1305 (28.04.2010), privind sentința penală nr. 1305/28.04.2010, instanța a dispus condamnarea inculpatului M.M. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat.
La data de 5.01.2010, în jurul orei 01,30, inculpații M.M. și C.I. au sustras dintr-o curte neasigurată, situată pe str. S. din mun. Iași, din apropierea garajului părții vătămate I., trei punți metalice provenite din dezmembrarea unor autovehicule, depozitate de administratorul părții vătămate în aer liber, având o valoare aproximativă de 1200 de lei, transportându-le cu o roabă pe str. S., în scopul de a și le însuși pe nedrept în vederea valorificării ca fier vechi.
Instanța nu și-a însușit susținerile inculpatului, în sensul că era vorba despre bunuri părăsite, fără valoare, prin luarea cărora i s-ar fi făcut administratorului societății vătămate chiar un bine. Astfel, instanța a avut în vedere declarațiile numitului D.I., administratorul părții vătămate, privind valoarea aproximativă a bunurilor și reprezentarea acestuia privind soarta lor viitoare. Într-adevăr, D.I. era dispus sa le dea cui le-ar fi cerut, dar chiar și acest transfer cu titlu gratuit presupunea un act de dispoziție, deci puterea asupra bunurilor, care de altfel erau depozitate într-un loc împrejmuit, în apropierea garajului părții vătămate, fie din motive de spațiu, fie din cauza stării lor avansate de degradare, ceea ce însă nu poate duce la concluzia că nu se aflau în posesia părții vătămate. Având în vedere că cele trei punți metalice cântăreau împreună aproximativ 300 de kilograme, iar partea vătămată, prin reprezentantul său, avea dreptul de a dispune de ele în orice mod, inclusiv prin valorificarea la un centru de colectare a fierului vechi, instanța a apreciat că în mod indubitabil acțiunea inculpaților a cauzat societății I. un prejudiciu.
Fapta a fost săvârșită de inculpat în jurul orei 01:30 în noaptea de 4/5.01.2010, după rămânerea definitivă a unei sentințe penale pronunțată de Judecătoria Iași la data de 21.12.2009, rămasă definitivă prin neapelare la data de 5.01.2010, la ora 00:00, sentință prin care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Aceasta sentință a rămas definitivă la finele zilei de 4.01.2010, prima zi lucrătoare următoare celei la care s-ar fi împlinit termenul de apel, și chiar dacă fapta dedusă judecății a fost comisă de inculpat la aproximativ o oră și jumătate după acest moment, condamnarea anterioară este totuși definitivă și termenul de încercare al suspendării sub supraveghere începuse să curgă.
Instanța a dispus, astfel, revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare stabilite anterior în sarcina inculpatului M.M. și executarea acesteia alăturat celei aplicate pentru infracțiunea de furt calificat.
Sunt exceptate de la tratamentul comun al recidivei postcondamnatorii următoarele situații:
Când noua infracțiune se săvârșește înainte de împlinirea termenului de încercare fixat prin hotărârea de condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei. În acest caz instanța reține starea de recidivă, dar aplică pedeapsa pentru noua infracțiune care se adaugă la pedeapsa anterioară, a cărei suspendare s-a revocat.
Când noua infracțiune se săvârșește înainte de împlinirea termenului de încercare al grațierii condiționate. În acest caz se reține starea de recidivă mare postcondamnatorie, însă se execută atât pedeapsa grațiată condiționat, cât și pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.
Când noua infracțiune se săvârșește după liberarea condiționată, dar înainte de împlinirea duratei pedepsei. În acest caz se aplică dispozițiile art. 106 Cod penal, deși se reține starea de recidivă mare postcondamnatorie.
B. Pedeapsa complementară
Pedepsele complementare pronunțate în legătură cu cei doi termeni ai recidivei se contopesc astfel:
Când s-a pronunțat numai una singură, pentru oricare din termeni se aplică aceasta, alături de pedeapsa principală a închisorii;
Când s-au pronunțat mai multe pedepse complementare de natură diferită sau de aceeași natură, dar cu conținut diferit, se aplică toate, alături de pedeapsa închisorii;
dacă s-au aplicat mai multe pedepse complementare de natură diferită sau de aceeași natură și cu același conținut, se aplică cea mai grea, alături de pedeapsa închisorii.
C. Măsurile de siguranță
Luarea măsurilor de siguranță, în cazul recidivei mari postcondamnatorii, este determinată de scopul și funcțiile ce le au de îndeplinit acestea, astfel că se vor adiționa cele de natură diferită sau de aceeași natură dar cu un conținut diferit, iar dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranță de aceeași natură și cu același conținut, dar pe durate diferite, se aplică o singură dată măsura de siguranță de aceeași natură și cu același conținut..
Astfel, dacă, de pildă, prin hotărârea anterioară de condamnare, rămasă definitivă i s-a aplicat celui condamnat, alături de pedeapsa închisorii și măsura de siguranță a obligării la un tratament medical prevăzut de art. 109 Cod penal, iar pentru infracțiunea săvârșită ulterior s-a stabilit și măsura de siguranță a confiscării speciale prevăzute de art. 112 lit. b) și d) Cod penal, se vor executa în final ambele feluri de măsuri de siguranță pe lângă pedeapsa principală rezultată din aplicarea dispozițiilor legale fie generale, fie speciale de sancționare a recidivei postcondamnatorii.
4.1.2. Pedeapsa în cazul recidivei mari postexecutorii
Ca și în cazul recidivei mari postcondamnatorii, regimul sancționator al recidivei mari postexecutorii se impune a fi examinat sub următoarele aspecte: a) pedeapsă principală; b) pedeapsă complementară; c) măsurile de siguranță.
A. Pedeapsa principală
În ceea ce privește sancționarea recidivei mari postexecutorii, sunt posibile următoarele situații:
Aplicarea pedepsei constând în detențiune pe viață
Dacă pentru noua infracțiune legea prevede detențiunea pe viață, atunci instanța va aplica detențiunea pe viață și nu se va mai aplica sporul de pedeapsă.
Aplicarea unui spor de pedeapsă pentru sancționarea recidivei postexecutorii poate deveni, însă, posibilă în caz de înlocuire ulterioară a pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii, întrucât prin aceasta nu s-ar depăși limita generală (de 30 de ani) deoarece înlocuirea se face potrivit art. 57 Cod penal „cu închisoarea pe timp de 30 de ani”.
Aplicarea pedepsei constând în închisoare
Când cel de-al doilea termen constă în săvârșirea unei singure infracțiuni, instanța poate aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă maximul este neîndestulător, se poate aplica un spor de până la 10 ani.
Când cel de-al doilea termen este format dintr-un concurs de infracțiuni se va reține recidiva pentru fiecare în parte, după care se va stabili pedeapsa rezultantă în baza concursului infracțional aplicându-se atât sporul pentru recidivă cât și sporul pentru concurs.
Dacă executarea hotărârii de a săvârși noua infracțiune a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul, rămânând în faza tentativei, pedeapsa închisorii va fi cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată.
Aplicarea pedepsei constând în amendă
Dacă cel de-al doilea termen este format dintr-un concurs de infracțiuni, pentru care s-au stabilit numai pedepse cu amenda, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se poate adăuga un spor.
B. Pedeapsa complementară și măsurile de siguranță
Pedepsele complementare, ca și măsurile de siguranță stabilite pentru infracțiunea săvârșită în stare de recidivă mare postexecutorie se vor aplica și executa toate.
Dacă în stare de recidivă s-au comis mai multe infracțiuni pentru care s-au stabilit pedepse complementare și măsuri de siguranță distincte, atunci regula prezentată mai sus, în cazul recidivei după condamnare privind adiționarea celor de natură diferită ori de aceeași natură dar cu un conținut diferit, ca și aplicarea celei mai grele dintre cele de aceeași natură și cu același conținut, este valabilă și în cazul recidivei postexecutorii.
4.1.3. Pedeapsa în cazul recidivei internaționale
Regimul sancționator al recidivei internaționale se impune a fi examinat sub următoarele aspecte: a) pedeapsă principală; b) pedeapsă complementară; c) măsurile de siguranță.
A. Pedeapsa principală
În aplicarea pedepsei principale în cazul recidivei internaționale se disting următoarele cazuri:
Pedeapsa în cazul recidivei internaționale postcondamnatorii
În acest caz pedeapsa se aplică în funcție de momentul când cel condamnat în străinătate săvârșește o nouă infracțiune, astfel:
săvârșirea infracțiunii în țară, înainte de începerea executării pedepsei pronunțată prin hotărâre penală străină;
În acest caz pedeapsa aplicată pentru ultima infracțiune se contopește cu pedeapsa corespunzătoare legii penale române, urmând să se aplice pedeapsa cea mai grea.
În conformitate cu dispozițiile art. 43 Cod penal pedeapsa rezultată poate fi sporită, până la maximul ei special, iar când acesta nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 7 ani, pentru reținerea recidivei.
săvârșirea din nou a unei infracțiuni în țară, în timpul executării pedepsei aplicate în străinătate;
În acest caz pedeapsa stabilită prin substituirea restului de pedeapsă neexecutată din pedeapsa pronunțată în străinătate și pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită în țară se contopesc, aplicându-se pedeapsa cea mai grea, ce poate fi sporită până la maximul special ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 7 ani.
săvârșirea din nou a unei infracțiuni în țară, în timp ce condamnatul se află în stare de evadare din executarea pedepsei aplicată în străinătate;
În urma recunoașterii hotărârii penale străine se substituie pedeapsa rămasă neexecutată în străinătate cu o pedeapsă corespunzătoare legii penale române, care se va contopi cu pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior, în condițiile prevăzute de art. 43 Cod penal, putându-se mări până la 7 ani. Competența și procedura de judecată pentru infracțiunea de evadare aparține instanței judiciare stabilite prin acordurile de reciprocitate încheiate între state, în sensul evitării formalităților de extrădare astfel încât, în cazurile când cetățenii unui stat săvârșesc infracțiuni pe teritoriul altui stat, să fie predați statului ai cărui cetățeni sunt, pentru a fi judecați și condamnați după legea propriului stat.
Pedeapsa în cazul recidivei internaționale postexecutorii
În acest caz se aplică dispozițiile art. 43 Cod penal care prevede că se poate aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii, se poate aplica un spor de cel mult două treimi din maximul special.
B. Pedeapsa complementară și măsurile de siguranță
Dacă pedepsele complementare sunt de natură diferită sau de aceeași natură însă cu conținut diferit, se aplică toate, iar când au același conținut și sunt de aceeași natură se aplică pedeapsa complimentară cea mai grea, conform art. 45 Cod penal Măsurile de siguranță de natură diferită se cumulează, iar dintre cele de aceeași natură și cu același conținut urmează să se aplice cea mai grea.
4.2. Pedeapsa în caz de recidivă pentru persoana juridică
4.2.1. Pedeapsa în cazul recidivei postcondamnatorii pentru persoana juridică
A. Pedeapsa principală
Art. 146 Cod penal prevede că în cazul recidivei postcondamnatorii pentru persoana juridică limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate, fără a depăși maximul general al pedepsei amenzii.
Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și mai înainte ca amenda să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că persoana juridică condamnată se află în stare de recidivă se va da prioritate, în vederea stabilirii pedepsei, regulilor de la recidivă, urmând apoi a se face aplicarea dispozițiilor care reglementează concursul de infracțiuni.
Așadar, instanța va proceda la contopirea amenzii neexecutate sau a amenzii executate în parte aplicată în urma condamnării care constituie primul termen al recidivei mari postcondamnatorii, cu amenda stabilită pentru noua infracțiune săvârșită de persoana juridică.
După această contopire se va proceda la aplicarea regulilor de la concursul de infracțiuni, astfel instanța după ce stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune va proceda, în ceea de-a doua etapă, la aplicarea pedepsei (a amenzii) celei mai grele, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim.
Se cuvine subliniată precizarea făcută la contopirea pedepselor pentru infracțiunile concurente și anume că fiind vorba de o contopire de pedepse aplicate în cazul pluralității de infracțiuni fie concurs, fie recidivă, dispozițiile art. 43 Cod penal care limitează agravarea pedepsei rezultante la cel mult totalul pedepselor supuse contopirii își păstrează valabilitatea indiferent de forma pluralității de infracțiuni și indiferent dacă infracțiunile sunt săvârșite de persoana fizică sau juridică.
B. Pedeapsa complementară și măsurile de siguranță
Pedepsele complementare și măsurile de siguranță în cazul recidivei postcondamnatorii pentru persoana juridică se aplică ca și în cazul recidivei postcondamnatorii pentru persoana fizică, după cum prevede art.146 Cod penal.
4.2.2. Pedeapsa în cazul recidivei postexecutorii pentru persoana juridică
A. Pedeapsa principală
Art. 146 alin. (3), dacă amenda anterioară nu a fost executată, în tot sau în parte, amenda stabilită pentru noua infracțiune, potrivit alin. (2), se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta.
Recidiva postexecutorie, fiind prezumată că semnifică un grad mai mare de periculozitate socială a infractorului datorită persistenței sale infracționale și după executarea unei pedepse, atrage o agravare a regimului sancționator al infracțiunii care constituie cel de-al doilea termen al recidivei.
B. Pedeapsa complementară și măsurile de siguranță
Pedepsele complementare și măsurile de siguranță în cazul recidivei postexecutorii pentru persoana juridică se aplică ca și în cazul recidivei postexecutorii pentru persoana fizică.
Cod penal prevede în art. 147 alin. (2) că „în caz de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate, fără a depăși maximul general al pedepsei amenzii”. Această prevedere se aplică atât recidivei postcondamnatorii, cât și recidivei postexecutorii pentru persoana juridică, Codul Penal reglementându-le împreună. Totuși prevederile din alin. (3) sunt aplicabile doar recidivei postcondamnatorii: „dacă amenda anterioară nu a fost executată, în tot sau în parte, amenda stabilită pentru noua infracțiune potrivit alin. (2), se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta”.
În ceea ce privește aplicarea pedepsei principale a persoanei juridice, art. 137 alin. (4) prevede: „cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul zilelor–amendă. Suma corespunzătoare unei zile – amendă, cuprinsă între 100 și 5 000 lei, se înmulțește cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 15 zile și 600 de zile”.
Codul Penal prevede că în cazul persoanei juridice se pot aplica doar pedepsele principale și pedepsele complementare. Pedepsele complementare aplicate persoanei juridice sunt: dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de 3 luni la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu la 3 ani, plasarea sub supraveghere judiciară, afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
Capitolul 5. Alte probleme speciale privind recidiva
Așa cum am mai văzut anterior, există anumite condiții de care instanța trebuie să țină cont pentru stabilirea stării de recidivă, chiar dacă sunt îndeplinite condițiile art. 41 Cod penal.
Aceste condiții sunt numite condiții negative și privesc numai primul termen al recidivei și sunt îndeplinite ori de câte ori condamnarea ce ar urma să fie luată în considerare ca prim termen se află în vreuna din situațiile prevăzute de art. 42 Cod penal.
Printr-o decizie de îndrumare s-a statuat că, pentru stabilirea stării de recidivă, instanța este obligată să constate nu numai că sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 41 Cod penal, dar și că nu există niciuna din situațiile arătate în art. 42 Cod penal.
Potrivit art. 42 Cod penal, la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la: infracțiunile săvârșite din culpă; infracțiunile amnistiate; faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracțiuni de legea penală.
5.1. Hotărârile de condamnare privitoare la infracțiunilor săvârșite din culpă
Conform art. 42 Cod penal, printre hotărârile de condamnare de care nu se ține seama la stabilirea stării de recidivă și cele referitoare la infracțiunile săvârșite din culpă.
Art. 16 Cod penal prevede în alin. (4) că „fapta este săvârșită din culpă când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.”
Așadar, dacă după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 1 an care a fost aplicată pentru o infracțiune săvârșită din culpă, condamnatul săvârșește o infracțiune intenționată, nu atrage aplicarea dispozițiilor referitoare la recidivă, deoarece din interpretarea textului lega, cele două infracțiuni care formează termenii recidivei trebuie să fie condamnări pentru infracțiuni intenționate.
O hotărâre de condamnare pentru un concurs de infracțiuni, din care una este din culpă, va constitui prim termen al recidivei, cu toate că, potrivit art. 42 lit. c), la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la infracțiunile săvârșite din culpă, dacă cel puțin una din infracțiunile concurente intenționate a fost sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.
Săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an nu generează starea de recidivă, în situația în care hotărârea de condamnare anterioară constă într-o pedeapsă de 1 an de închisoare sau mai mică stabilită pentru o infracțiune săvârșită cu intenție și o pedeapsă mai mare de 1 an, aplicată pentru o infracțiune săvârșită din culpă, dacă prin descontopire se constată că pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită cu intenție nu îndeplinește cerințele pentru a fi prim termen al recidivei.
Deoarece praeterintenția reprezintă intenția inițială a făptuitorului care a fost depășită din culpă, infracțiunile praeterintenționate nu sunt excluse de la stabilirea stării de recidivă, iar infracțiunile săvârșite din culpă nu întrerup termenul de reabilitare privind condamnarea pentru infracțiunile intenționate, întrucât nu sunt luate în calcul la reținerea stării de recidivă.
5.2. Hotărârile de condamnare referitoare la infracțiunile amnistiate
Potrivit dispozițiilor art. 152 Cod penal „Amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârșită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării. Amenda încasată ulterior amnistiei nu se restituie.”
Art. 73 alin. (3) lit. i) din Constituția României prevede că amnistia este acordată de către Parlamentul României.
Amnistia în general are caracter general și obiectiv în sensul că se referă la infracțiunile săvârșite și nu la făptuitor.
Intervenția amnistiei, ca act de clemență al puterii legislative supreme, în faza postcondamnatorie sau postexecutorie a oricăruia dintre termeni determină desființarea recidivei, făptuitorului fiind considerat infractor primar.
Când infracțiunea pentru care s-a pronunțat condamnarea în străinătate a fost amnistiată, recidiva este exclusă deoarece amnistia face imposibilă aplicarea unei pedepse indiferent de natura și felul acesteia, iar recidivei îi lipsește primul termen.
Starea de recidivă ia naștere din momentul săvârșirii celei de-a doua infracțiuni, care constituia cel de-al doilea termen. De aceea, în ipoteza în care amnistia infracțiunii anterioare intervine înainte de săvârșirea celei de-a doua infracțiuni și până la judecarea definitivă a acesteia, ea înlătură sau face să dispară starea de recidivă existentă până la amnistie.
Din modul de redactare al art. 42 Cod penal reiese în mod evident că aprecierea cu privire la existența stării de recidivă, se face de instanță în momentul soluționării definitive a cauzei, în raport cu situația existentă în acel moment.
Se consideră că starea de recidivă se stabilește în momentul judecății celei de-a doua infracțiuni. În acest fel, instanța de judecată nu va reține starea de recidivă dacă până în momentul soluționării definitive a cauzei a intervenit amnistia cu privire la infracțiunea care formează obiectul primei condamnări.
5.3. Hotărâri de condamnare privind fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală
Prin expresia „fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracțiuni de legea penală” se înțelege faptele scoase din sfera ilicitului penal, ca urmare a dezincriminării pure și simple a faptelor respective.
Faptul că o infracțiune nu mai este prevăzută de legea penală înseamnă ceea ce se denumește abolitio criminis, scoaterea unei fapte din sfera ilicitului penal, nu și înlocuirea răspunderii penale cu un altfel de răspundere, potrivit cărora fapta cu o gravitate scăzută față de care nu este necesară aplicarea unor pedepse poate fi sancționată de către instanța de judecată cu o altfel de pedeapsă.
Art. 4 Cod penal face referire la aplicarea legii penale de dezincriminare și care prevede că „legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz executarea pedepselor, a măsurilor de siguranță și a măsurilor educative, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi”.
În doctrină se disting mai multe situații în ceea ce privește faptele dezincriminate pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă.
Dacă legea de dezincriminare apare înainte de a se săvârși o nouă infracțiune, ea împiedică însăși nașterea stării de recidivă, iar dacă apare după săvârșirea celui de-al doilea termen, face să se înlăture recidiva.
Dacă dezincriminarea apare după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu reținerea stării de recidivă, se va înlătura starea de recidivă cu consecința micșorării corespunzătoare a pedepsei. Neexistând recidivă, se creează și posibilitatea aplicării, dacă este cazul, a actelor de amnistie și grațiere.
În literatura de specialitate s-a mai pus problema dacă pentru infracțiunea săvârșită sub imperiul legii temporale, pronunțată după ieșirea din vigoare a acesteia, ar putea constitui prim termen al recidivei în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni.
S-a exprimat opinia că nu există nici o justificare ca pedeapsa aplicată în baza unei legi penale temporale să nu-și producă efectele cu privire la starea de recidivă, atâta timp cât inculpatul poate fi condamnat după ajungerea la termen a acestei legi, cu singura condiție ca infracțiunea să fi fost comisă în perioada când legea respectivă se afla în vigoare. Într-adevăr dispoziția art. 42, lit. a) Cod penal nu este aplicabilă în cazul legii penale temporare.
Acest lucru rezultă evident din interpretarea dispozițiilor art. 7 Cod penal, în temeiul cărora legea temporală ultraactivează ori de câte ori infracțiunea a fost săvârșită sub imperiul ei, indiferent că este vorba de lege temporară propriu-zisă (cea care este în vigoare atâta timp cât durează și starea excepțională pentru care a fost emisă), fie de așa numita lege cu termen (ceea care prevede expres durata aplicabilității).
În concluzie poate constitui prim termen al recidivei o condamnare definitivă suferită de o infracțiune pentru o infracțiune prevăzută de legea penală temporală, săvârșită în perioada în care era în vigoare.
5.4. Probleme speciale privind recidivă
1. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă
A. Descoperirea stării de recidivă înainte de executarea integrală sau considerarea ca executată a pedepsei
Art. 43 alin. (6) Cod penal prevede că: „dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanța aplică dispozițiile din alin. (1)-(5)”.
Descoperirea ulterioară a stării de recidivă presupune „aflarea, luarea la cunoștință”, despre existența stării de recidivă în privința căreia nu existau probe la dosar până la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Nu este descoperire ulterioară a stării de recidivă când proba recidivei se afla la dosar.
Pentru existența descoperirii ulterioare a stării de recidivă trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) starea de recidivă să fie descoperită ulterior;
b) descoperirea stării de recidivă să aibă loc după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare;
c) starea de recidivă să fie descoperită înainte ca pedeapsa pronunțată să fi fost executată sau considerată ca executată.
Hotărârea privind recalcularea pedepsei definitive pentru ascunderea sau nedescoperirea existenței recidivei se poate pronunța chiar și după executarea integrală a pedepsei, cu condiția ca starea de recidivă să fi fost identificată înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată.
În conformitate cu art. 585 Cod Procedură penală, instanța competentă să procedeze la modificarea pedepsei este instanța de executare a ultimei hotărâri sau instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deținere sau locul de executare a muncii corecționale. Modificare pedepsei definitive impune nu numai recalcularea pedepsei, după procedura specială indicată de recidivă, dar și înlăturarea unora dintre efectele de atenuare a pedepsei inițiale pentru reținerea circumstanțelor atenuante, pentru aplicarea suspendării condiționate a executării, pentru beneficierea de efectele grațierii.
Din conținutul art. 43 alin. (6) Cod penal reiese că se poate vorbi de descoperirea ulterioară a stării de recidivă numai în cazul recidivei mari, fie postcondamnatorie, fie postexecutorie. Se reține starea de recidivă și în cazul condamnatului căruia i s-a comutat sau înlocuit pedeapsa detențiunii pe viață.
Reținerea stării de recidivă a condamnatului căruia i s-a înlocuit pedeapsa detențiunii pe viață, prevăzută de art. 43 alin. (7) Cod penal este condiționată de descoperirea ulterioară a stării de recidivă. Aceasta înseamnă că vor fi aplicate dispozițiile menționate mai sus numai dacă în momentul condamnării la detențiunea pe viață nu se cunoștea starea de recidivă a condamnatului.
B. Descoperirea stării de recidivă după executarea integrală sau considerarea pedepsei ca fiind executată
Descoperirea stării de recidivă după ce condamnatul a executat integral sau după considerarea prin voința legii că pedeapsa a fost executată, exclude posibilitatea modificării și recalculării pedepsei definitive, în baza art. 43 alin. (6) Cod penal, însă atrage evidențierea stării de recidivă și caracterizarea celui condamnat ca fiind recidivist, astfel încât acesta să nu poată beneficia pe viitor de efectele cauzelor care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării.
2. Conceptul de „recidivist prin condamnări anterioare”
Conceptul de „recidivist prin condamnări anterioare” a fost folosit pentru prima dată în Decretul nr. 222/1976 privind grațierea unor pedepse, art. 3 exceptând de la beneficiul dispozițiilor de clemență pe „cei condamnați pentru infracțiuni săvârșite în stare de recidivă”, precum și pe cei care sunt „recidiviști prin condamnări anterioare”.
Fiind folosite noțiunile de recidivist, cât și de „recidivist prin condamnări anterioare”, nu ne găsim în fața unei repetiții supărătoare, ci a două noțiuni cu o sferă diferită: sunt excluse dintre persoanele care beneficiază de legea de grațiere cei care au primit o pedeapsă pentru infracțiuni care au fost săvârșite în stare de recidivă (formând deci al doilea termen al recidivei), cât și cei care, suferind o condamnare pentru o faptă ulterioară în condițiile recidivei, starea de recidivă a radiat și asupra primului termen al recidivei.
Acest concept este preluat și de Legea nr. 543/2002 privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor măsuri și sancțiuni.
În legătură cu acest concept s-au realizat două opinii
Într-o primă opinie, exprimată de către fostul Tribunal Suprem, în aplicarea art. 3 din Decretul nr. 189/1981, potrivit căreia sunt considerați „recidiviști prin condamnări anterioare” toți condamnații care „până la data intrării în vigoare a actului de grațiere au săvârșit cel puțin o infracțiune cu reținerea recidivei, indiferent dacă celelalte infracțiuni săvârșite de acea persoană – altele decât cea care a determinat reținerea stării de recidivă – sunt anterioare, concomitente sau posterioare acesteia” (în speță, inculpatul – în sarcina căruia s-au reținut două infracțiuni dintre care și neglijența în serviciu – care a mai suferit cinci condamnări succesive, fiind deci recidivist prin condamnări anterioare, a fost exceptat de la grațiere și în ceea ce privește pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de neglijență în serviciu, care potrivit art. 42 Cod penal nu a fost comisă în condițiile recidivei).
Este suficient ca, în legătură cu una din multiplele infracțiuni săvârșite de o persoană, să se rețină starea de recidivă pentru ca automat, persoana în cauză să fie inclusă în categoria recidiviștilor prin condamnări anterioare și să fie exceptată de le beneficiul actului de clemență pentru toate condamnările care se pronunță fără reținerea art. 43 Cod penal.
În cealaltă opinie, constituită ca un rezultat al unei analize logice și gramaticale a textelor din actele de grațiere și amnistie, face distincția între noțiunile de „recidiviști”, „cei aflați în stare de recidivă”, „recidiviști prin condamnări anterioare” etc. în funcție terminologia folosită de legiuitor. Astfel, s-a afirmat că sunt incluse în categoria „recidiviști prin condamnări anterioare” acele persoane care, condamnate fiind anterior pentru infracțiuni cu reținerea stării de recidivă, săvârșesc, ulterior acestei condamnări, alte infracțiuni și sunt condamnate pentru acestea fără a se putea reține incidența vreuneia din variantele prevăzute în art. 43 Cod penal.
Plecând de la cele două poziții opuse, nici practica judiciară nu este unitară în acest sens. Astfel, Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că este recidivist prin condamnări anterioare și că nu beneficiază de actul de grațiere pentru niciuna dintre pedepsele care constituie termenii recidivei inculpatul care inițial a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea în condițiile art. 91 Cod penal pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, dar fără a se reține atunci starea de recidivă, iar apoi în termenul de încercare a săvârșit o altă infracțiune și a fost condamnat și pentru aceasta în condițiile art. 37 lit. a) Cod penal
Cutea de Apel Craiova a constatat, într-o situație similară, că la data condamnării anterioare pentru infracțiunea prevăzută de art. 38 din Decretul nr. 328/1966, în condițiile art. 91 Cod penal, inculpatul nu se afla într-una din situațiile prevăzute de art. 43 Cod penal, fiind deci „lipsit de antecedente penale”, astfel încât a dispus executarea pedepsei aplicate doar pentru infracțiunea ce constituie termenul al doilea al recidivei, a revocat beneficiul suspendării pedepsei anterioare, dar a constatat că aceasta este integral grațiată în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 și prin urmare, neexecutabilă.\
3. Concursul dintre circumstanțele agravante, circumstanțele atenuante și starea de recidivă
Art. 79 alin. (2) Cod penal prevede că „în caz de concurs între cauzele de agravare și cauzele de atenuare, pedeapsa se stabilește prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la circumstanțele agravante, fracțiune continuată, concurs sau recidivă”.
A. Concursul dintre circumstanțele atenuante și starea de recidivă
În privința concursului dintre circumstanțele atenuante și starea de recidivă în practica judiciară și în literatura de specialitate s-au formulat opinii contradictorii.
Astfel, într-o primă opinie, s-a subliniat că, în conformitate cu ordinea indicată în art. 79 alin. (1) Cod penal, se va face mai întâi aplicarea circumstanțelor atenuante, ceea ce determină modificarea obligatorie a limitelor pedepsei, adică reducerea acesteia sub minimul special, după care în aceste limite urmează a se aplica agravarea ce decurge din starea de recidivă. Astfel, în cazul unui viol calificat, săvârșit în circumstanțe atenuante și în stare de recidivă și pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani, limitele de pedeapsă vor fi cuprinse între 3 luni și 3 ani de închisoare, astfel încât sporul pentru recidivă poate fi adăugat pentru acesta din urmă.
Într-o altă opinie, cea majoritară, se susține că în situația dată, legea nu mai prevede o derogare asemănătoare cu aceea prevăzută de art. 79 alin. (2) Cod penal, aplicarea acestor cauze de modificare trebuie să se facă ca circumstanțele atenuante să poată influența sau împiedica aplicarea majorărilor determinate de recidivă așa cum sunt prevăzute în art. 43 alin. (4) Cod penal Astfel spus, efectele conjugate ale circumstanțelor atenuate și ale recidivei creează posibilitatea pentru instanță de a stabili pedeapsa sa concretă între minimul până la care poate fi coborâtă pedeapsa legală potrivit art. 76 Cod penal și maximul la care poate ajunge ca efect al recidivei în baza art. 43 alin. (4) Cod penal.
Astfel, în cazul aceluiași viol calificat, dar cu reținerea coexistenței circumstanțelor atenuante cu starea de recidivă postexecutorie, limitele de pedeapsă vor fi fixate între 3 luni și 20 de ani de închisoare , prin aplicarea art. 76 Cod penal, și a art. 43 alin. (4) Cod penal.
B. Concursul dintre circumstanțele agravante și starea de recidivă
În caz de concurs între circumstanțele agravante și starea de recidivă, art. 79 alin. (3) C.p. prevede când în cazul aceleiași infracțiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a pedepsei și una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc conform alin. (1) după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform alin. (2).
În acest caz, instanța este obligată să aprecieze, în raport cu fiecare dintre aceste cauze de agravare, dacă este cazul să ridice pedeapsa până la maximul special precum și dacă pentru una dintre aceste cauze de agravare, sau chiar pentru amândouă, este cazul să se aplice sporuri și în ce cuantum. Apoi, dacă s-au aplicat sporuri, ele se cumulează, aplicarea lor pornește de la maximul special al pedepsei.
C. Concursul dintre circumstanțele agravante, cele atenuante și starea de recidivă
În caz de concurs de circumstanțe atenuante, agravante și de starea de recidivă, ordinea în care se vor reține este cea prevăzută de art. 79 Cod penal, și anume: circumstanțe agravante, circumstanțe atenuate și starea de recidivă.
Aceasta , însă, nu înseamnă că pedepsele se stabilesc în mai mulți timpi, respectiv se va stabili mai întâi o pedeapsă ținând seama de circumstanțele agravante după care se va coborî pedeapsa până la minimul special sau sub acest minim prin efectul circumstanțelor atenuante, iar apoi se va face și aplicarea dispozițiilor sancționatoare ale recidivei postexecutorii, putându-se ridica pedeapsa până la maximul ei special, la care se poate adăuga și un spor, fără însă, a depăși limita impusă de art. 79 Cod penal, ci dimpotrivă se va stabili o pedeapsă concretă, într-un singur timp, luându-se doar în considerare, pe rând, aceste cauze cu respectarea ordinii prevăzute de lege
Concluzii
Pretutindeni unde este admisă, recidiva presupune doi termeni: o primă condamnare continuând implicit un avertisment dat delincvent și noua infracțiune, cei doi termeni implicând îndeplinirea unor condiții care diferă de la un sistem de drept la altul.
În această accepțiune recidiva se deosebește de recidivism, noțiune utilizată frecvent în criminologie și care este mult mai largă, ea desemnând și alte varietăți a infracțiunilor cum sunt: recidiva generică, recidiva socială, care există încă de la condamnarea anterioară chiar dacă condițiile recidivei legale nu sunt reunite și recidiva penitenciară, care presupune executarea efectivă a unei pedepse în închisoare.
Recidiva, ca formă a pluralității infracționale derivă din repetiția săvârșirii de infracțiuni de către o persoană care anterior a fost condamnată pentru una sau mai multe infracțiuni.
În prezent, asistăm la o creștere vertiginoasă a ratei criminalității, iar recidiva reprezintă un procent ridicat din totalul fenomenului infracțional.
Fenomenul recidivei pune astăzi problema foarte dificilă a reeducării. Întregul proces de reeducare a minorilor și tinerilor delincvenți, ca și a infractorilor adulți trebuie să se bazeze pe un ansamblu de influențe educaționale, de resocializare al căror scop major este tocmai acela de a preveni recidiva și de a asigura integrarea sau reintegrarea socială optimă a foștilor delicvenți.
Recăderea în criminalitate face dovada unei persistențe în rău, o stare primejdioasă a infractorului față de care trebuie să se ia măsuri mult mai eficace decât față de infractorul primar. De aceea, acest motiv duce la un tratament sancționator agravat pentru infractorul care are calitatea de recidivist, pentru că el reprezintă un pericol social mai mare.
Această nevoie de a pedepsi mai aspru pe recidiviști s-a simțit încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, Aristotel spunea că recidiviști, indiferent de gravitatea recidivei trebuie pedepsiți mai grav, Platon propunea ca acestora să li se dubleze pedepsele, iar romanii considerau atât de gravă repetarea infracțiunii încât chiar o infracțiune cu un pericol social relativ redus era posibil să fie pedepsit cu moartea, dacă infractorul nu regretă fapta.
Existenta recidivei este datorată, în general acelorași cauze care determină fenomenul criminalității în ansamblu său. Aceste cauze rezidă în esență, în economia societății, în lipsa de cultură a indivizilor, consumul frecvent de băuturi alcoolice, etc.
În prezent recidiva este reglementată în majoritatea legislațiilor penale. În dreptul penal francez este consacrat sistemul recidivei generale în materie de crime și delicte, în legislația italiană este consacrată recidiva generală ca o cauză de agravare a pedepsei, iar recidivei speciale i s-a atribuit un efect și mai agravant în timp ce în legislația germană este consacrat sistemul recidivei speciale, în câteva infracțiuni precum furtul, tâlhărie etc.
În lucrarea de față am prezentat recidiva în sistemul dreptului românesc așa cum este ea prevăzută de actualul Cod penal, făcând și unele observații la vechiul Cod penal român.
Ca să susțin cele prezentate în paginile anterioare, am adus ca și studiu de caz, spețe din jurisprudența instanțelor de judecată din România.
Bibliografie
Noul Cod penal. Noul Cod de procedură penală;
Antoniu G., Papadopol V., Popovici M., Ștefănescu D., (1971), Îndrumările date de planul Tribunalului Suprem și noua legislație penală. Decizii de îndrumare pe anii 1952-1968, Ed. Științifică;
Basarab M., (1997), Drept penal, partea generală, vol.I, București, Ed. Lumina Lex;
Basarab M., Pașca V., Mateuț Gh., Butiuc C-tin., (2007), Codul penal comentat, vol. I. Partea generală, București, Ed. Hamangiu;
Biro L., (1971), Curs de drept penal, Cluj;
Boroi Al., (2007), Drept penal, Partea generală, București, Ed. C.H.Beck;
Boroi Al., Gorunescu M., Popescu M., (2004), Dicționar de Drept Penal, București, Editura All Beck;
Bulai C., (1997), Manual de drept penal. Partea generală, București, Ed. All;
Bulai C., Filipaș A., Mitrache C-tin., Bulai B. N., Mitrache C., (2008), Instituții de drept penal, București, Ed. Trei;
Bulai C., Mitrache C., (1999), Drept penal român, partea generală, culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenților, București, Ed. Șansa;
Butiuc C-tin, (2003), Instituții de drept penal, vol. II, București, Ed. Lumina Lex;
Buzea N., (1944), Infracțiune penală și culpabilitatea, Alba Iulia, Ed. Tipografia Sabin Solomon;
Cocaină A., (1992), Recidiva în dreptul penal român, București, Ed. Lumina Lex;
Cernea E., Molcuț E., (1991), Istoria statului și dreptului românesc, București, Casa de Editură și presă Șansa;
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., (2003), Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Vol. I, Ediția a II-a, București, Ed. Academiei Române și Ed. All Beck;
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stanoiu R., (1970), Explicatii teoretice ale codului penal roman, Vol. II, București, Ed. Academiei;
Giurgiu N., (2005), Drept penal general, Doctrină, legislație și jurisprudență, Iași, Ed. Cdrmo, Iași;
Giurgiu N.,(1996), Infracțiunea, Iași, Ed. Șansa;
Ivan F., (2001), Drept penal, Partea generală, Timișoara, Ed. Presa Universitară;
Mateuț Gh., (1997), Recidiva în teoria și practica dreptului penal, București, Ed. Lumina Lex;
Mitrache C-tin., Mitrache C., (2007), Drept penal român, Partea generală, București, Ed. Universul Juridic;
Poenaru I., (1973), Modificarea Codului penal, Legea nr. 6/29/03/1973, București, Ed. Științifică;
Pop T., (1923), Drept penal comparat, partea generală, Vol. II, Cluj, Institutul de Arte Grafice Ardealul;
Popoviciu L. R., (2014), Drept penal. Partea generală, Ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Ed. Pro Universitaria;
Rămureanu V., (1972), Pluralitatea de infracțiuni, în Codul penal al RSR comentat și adnotat. Partea generală, de T. Vasiliu ș.a., București, Ed. Științifică;
Udroiu M., (2015), Drept penal, partea generală, Ediția a 2-a, București, Ed. C.H. Beck;
Vasile F. M., Nedelcu I., Manea T., Lefterache L., Kuglay I., Cioclei V., Bodoroncea G., (2014), Codul Penal. Comentat pe articole, București, Ed. C. H. Beck.
Articole
Bocăneț Ș., „Aplicarea recidivei în cazul unui concurs de infracțiuni” în Dreptul nr. 6/1996;
Lefterache L., Recidivist prin condamnări anterioare, în Revista de drept penal, Anul XI, nr.2, București, 2004;
Lupașcu R., Aplicarea recidivei în cazul unui concurs de infracțiuni în Dreptul nr. 1/1998;
Mateuț Gh., Sancționarea recidivei postcondamnatorii, în Dreptul nr. 5-6/1994;
Papadopol V., Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem în materia dreptului penal, în R.R.D. nr. 1/1974;
Pătulea V., Discuții în legătură cu tratamentul juridic aplicabil în cazul recidivei postcondamnatorii, în R.R.D., nr. 9/1988 ;
Rămureanu V., Recidiva în reglementarea noului Cod penal în R.R.D. nr. 6/1969;
Tănăsescu I., Tănăsescu G., Tănăsescu C., „Recidiva internațională” în Dreptul nr. 2/2001;
Voinea Gh., Modul de stabilire a pedepsei în caz de recidivă postexecutorie atunci când una sau unele dintre infracțiunile concurente, care alcătuiesc primul termen al recidivei au fost dezincriminate, în Dreptul nr. 3/1994.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Recidiva In Dreptul Penal Roman (ID: 129467)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.