Receptarea Textului Liric In Ciclul Primar

I

RECEPTAREA TEXTULUI LIRIC ÎN CICLUL PRIMAR

CUPRINS

CAPITOLUL I

CAPITOLUL II

CAPITOLUL III

ARGUMENT

Literatura este o artă,arta cuvântului.Ea trebuie să spună ceva despre lume în așa fel,încât să ne atragă prin însuși felul prin care o spune.Literatura folosește în acest scop tot ce generațiile de oameni de cultură ,artiști și savanți ,au adus nou în limba națională.ea prelucrează datele acestea din punctul de vedere al exprimării lor artistice.Poeții,prozatorii și dramaturgii care au reușit cel mai bine sunt cei care au creat opere de sinteză,adică au îmbinat frumusețile de exprimare obținute de înaintași cu ceea ce era în limba română a vremii lor,le-au legat într-o unitate nouă,dându-le o formă personală.

A cultiva literatura înseamnă a o cunoaște bine,a ști cât mai multe despre ea ,a învăța cât mai multe cuvinte cu înțelesul lor și a vedea când și unde e mai potrivit să le întrebuințăm.A o cultiva înseamnă a-i cunoaște bine graiurile și a le prețui,căci sunt porți ale limbii noastre și unitatea ei nu împiedică varietatea.Luceafărul poeziei românești,Mihai Eminescu , ,,făuritorul limbii literare”,amintește următoarele:,,Nu noi suntem stăpânii limbei ci limba e stăpâna noastră…este însăși floarea sufletului etnic al românimii.”

Considerând deosebit de importantă studierea literaturii române în gimnaziu ,liceu cât și în ciclul achizițiilor fundamentale am încercat să întocmesc lucrarea cu titlul,,Receptarea textului liric în ciclul primar” – o temă semnificativă ce vizează explorarea textelor cu accente lirice în clasele I-IV.

Constituită pe sinteza izvoarelor bibliografice menționate și a contribuției personale ,lucrarea se structurează pe trei capitole după cum urmează:

* Cap.I-Considerații metodice -cuprinde aspecte legate de familiarizarea elevilor cu tehnicile de receptare a unui text liric care necesită o abordare atentă și meticuloasă ,făcând apel la resorturile afective ale elevilor,la sensibilitate în dezvăluirea mesajului și a imaginilor artistice.Descifrarea bine orientată a textului stimulează o serie de procese intelectuale și afectiv-voliționale,dezvoltă gustul pentru frumos, sensibilitatea și imaginația creatoare.

* Cap.II-Poezia lui Eminescu accesibilă ciclului primar-include o serie de poezii din marile teme ale creației eminesciene care pot fi pe gustul micilor cititori.O parte a acestui capitol se referă la semnificația dezvoltării gândirii critice și a utilizării metodelor centrate pe elev, în explorarea textului liric.

* Cap.III-Eminescu –poet național și universal-sunt amintite marile teme ale creației eminesciene,arta poetică,condiția geniului și a artei,folclorul și limbajul poetic eminescian ilustrate cu versuri din opera nemuritoare a „poetului nepereche”.

Bogăția poeziei pentru copii se bazează pe înțelegerea profundă a universului infantil, definit prin aspirațiile copilului, prin deschiderea spre cunoaștere față de tot ceea ce e bun și frumos.

Lucrarea a fost întocmită cu sprijinul domnului profesor ,Ion Petrovai-doctor în filologie ,căruia doresc să-i aduc mulțumiri pe această cale.

,,Literatura este filtrul magic care alege esența calităților și defectelor unui popor și o ține vie,care situează un anume neam pe un anume pământ.Literatura are menirea să se inspire din viața popoprului și să zugrăvească ceea ce simte ,ceea ce crede românul în partea cea mai aleasă a firii lui etnice.’’

(L.Rebreanu)

CAPITOLUL I.

Receptarea textului liric în ciclul primar

– considerații metodice –

1.1. Probleme specifice literaturii pentru copii. Genuri și specii literare accesibile copiilor de vârsta preșcolară și școlară

Literatura, în general, și literatura pentru copii, în special, este o formă de cunoaștere prin intermediul imaginii artistice, respingând schematismul de orice fel. Ca artă, literatura are trăsături distincte, specifice. Ea „reflectă realitatea prin intermediul imaginilor concret-senzoriale, relevabile în conștiința noastră cu ajutorul forței expresive a cuvintelor (…). Limbajul, în literatură, nu este un simplu instrument sau vehicul, ci o structură în care scriitorul îngroapă atât propria sa concepție, cât și pe cea a lumii.”1

Reflectând realitatea prin transfigurare artistică, și literatura destinată copiilor devine, implicit, o modalitate specifică de cunoaștere, elementul de specificitate fiind de limbajul ei particular. Indiferent că se adresează adulților sau copiilor de vârstă preșcolară sau școlară mică, limbajul literaturii este preponderent reflexiv, spre deosebire de cel aparținând științei, care se distinge prin tranzitivitate. A dezvolta dragostea pentru literatură încă de la vârsta preșcolară și școlară mică nu înseamnă a renunța la exigențele esteticului, sub pretextul că ne adresăm celor mici, ci, dimpotrivă, reușita este asigurată dacă învățătorul știe să sensibilizeze pe micii ascultători sau cititori, prin intermediul forței expresive a limbajului artistic.

Aceasta presupune respectarea următoarelor cerințe:

– asigurarea concordanței dintre conținutul programelor și gradul de accesibilitate al operelor recomandate pentru studiere;

– cunoașterea temeinică de către elevi a conținutului textelor literare, a valorii lor cognitive, etice și estetice;

– însușirea intuitiv-practică a noțiunii de teorie a literaturii;

– concordanța dintre obiective, conținuturi, strategii didactice și posibilitățile de învățare, proprii copiilor, în etapele menționate.

Pentru aceasta, volumul de informații, de cuvinte și expresii din opera comentată, prin mijlocirea lecturii explicative, nu trebuie să vină în contradicție cu unele principii didactice, și anume: respectarea particularităților de vârstă și individuale, accesibilitatea, însușirea conștientă și activă a cunoștințelor, intercondiționarea dintre concret și abstract.

Dintre obiectivele predării literaturii pentru copii, avute în vedere de toate lucrările de specialitate, se au în vedere:

– trăirea emoțional-reflexivă a conținutului operei prin intuirea și conștientizarea mesajului etic și estetic al acestuia;

– capacitatea elevului de a recrea universul sensibil al textului prin identificarea, pe cale intuitiv-practică, a cuvintelor și expresiilor care să faciliteze înțelegerea mesajului artistic al operei;

– aprecierea frumosului artistic prin continua solicitare a sensibilității, gândirii, memoriei afective, atenției voluntare și, mai ales, a imaginației creatoare;

– contactul cu operele accesibile vârstei preșcolare și școlare mici, care trebuie să conducă la realizarea educației intelectuale, morale și estetice;

– lectura explicativă și demersul metodologic valorificat la orele de citire, lectură, compunere, pentru cultivarea gustului estetic, discernământului critic, în virtutea căreia să emită judecăți de valoare;

– perceperea conținutului de idei și de sentimente prin îmbinarea laturii estetico-emoționale cu cea relațională, prin interferența dintre limbajul reflexiv și cel tranzitiv;

– precizarea, activizarea, îmbogățirea și nuanțarea vocabularului, însușirea unor cuvinte și expresii cu sens propriu și figurat, care să contribuie la realizarea unei exprimări corecte, coerente și expresive, elevii având ca model permanent operele literare îndrăgite din repertoriul național și universal;

– interpretarea diferențiată, în funcție de specificul operei, de genul și specia textului comentat.

În literatura pentru copii, poezia ocupă un loc prioritar, ca o modalitate a literaturii de a exprima un mesaj artistic cu ajutorul imaginilor poetice, al unui limbaj concentrat, valorificând astfel, în structuri inedite, originale, resursele inepuizabile ale cuvântului.

Hegel considera „poezia lirică operă epică”2, având „drept conținut subiectivitatea, lumea interioară, sufletul agitat de sentimente care … persistă în interioritatea sa” și are drept formă și scop … „destăinuirea subiectului în tendința lui de a se exprima”. În lucrarea Estetica 3, Tudor Vianu observă că intuiția lirică a lumii o răsfrânge ca stare de suflet”, iar W. Kayser 4, referin-du-se la opera literară, constată că „este vorba de operă lirică atunci când „eul” resimte o stare și o exprimă”.

O particularitate a poeziei pentru copii o constituie receptarea conștientă și sensibilă a scrierilor epice al căror farmec rezidă în măiestria și originalitatea combinațiilor de cuvinte și interpretarea elementului epic.

Apropierea copiilor de poezie, încă din primii ani de viață, se explică prin atracția exercitată asupra lor de ritm, de jocul exuberant al rimelor, de onomatopee, de sonoritatea intrinsecă a cuvintelor și a asocierilor de cuvinte.

Procesul receptării dirijate a poezie, care începe la vârsta preșcolară, îl introduce pe copil în universul acesteia, dezvăluindu-i, treptat, conținutul emoțional și ideatic, precum și capacitatea de plasticizare a cuvântului.

Având o atitudine sinceră, deschisă față de viață, de relațiile umane, copiii se conectează total și serios la tot ceea ce trăiesc în planul realității, cât și acela al lumii plăsmuite de literatură. În același timp, ei sunt foarte exigenți cu ceea ce le oferă literatura, respectiv poezia.

Impresionați de culorile vii, de muzică și joc, copiii caută în poezie elemente asemănătoare: imagini vizuale și auditive simple, dar pline de dinamism și forțe de sugestie, efecte muzicale, realizate prin procedee variate: cuvinte și expresii onomatopeice, repetiții, armonii imitative. Copiilor le place poezia care urmează legile prozodiei clasice (structurarea versurilor în strofe, păstrarea ritmului, a rimei și a măsurii).

Un element indispensabil poeziei pentru copii este umorul, factor cheie în înlesnirea înțelegerii unor poezii cu conținut etico-satiric.

Prin caracterul său particular și prin forța sa expresivă, limbajul poetic comunică mai mult decât cel științific, sugerând astfel stări emoționale profund umane, inefabile, reușind să exprime altceva decât cuvintele uzuale.

În realizarea imaginii, limbajul poetic folosește mijloacele specifice, elemente prozodice (ritm, cadență, rimă, măsură, aliterație), expresia figurată, concretizată în figuri de stil (metaforă, alegorie, metonimie, sinecdocă), în figuri de construcție (inversiune, repetiție, enumerație, simetrie, paralelism sintactic), în figuri de cugetare (hiperbolă, litota, gradația, interogația, exclamația și invocația retorică, personificarea).

Prin varietatea temelor (poezia patriotică, religioasă, despre copilărie, viețuitoare, profesiuni), poezia lărgește orizontul cognitiv, iar descifrarea bine orientată a textului stimulează o serie de procese intelectuale și afectiv-voliționale, dezvoltă gustul pentru frumos, sensibilitatea și imaginația creatoare.

Bogăția poeziei pentru copii se bazează pe înțelegerea profundă a universului infantil, definit prin aspirațiile copilului, prin deschiderea spre cunoaștere față de tot ceea ce e bun și frumos.

Efectul instructiv-formativ al poeziilor pentru copii este asigurat în condițiile în care sensul convertit în imagini poetice le este copiilor pe deplin asimilabil, evitându-se memorarea mecanică.

1.2. Citirea textelor cu accente lirice

Manualele de citire precum și cărțile de lectură cuprind un număr însemnat de texte care, fie integral, fie parțial, se încadrează în genul liric și care, datorită specificului lor, impun un mod aparte de analiză. Asemenea texte sunt lipsite de subiect, acțiune, de personaje care să întruchipeze concepții, sentimente, atitudini sau un anumit comportament. Cele mai multe dintre ele sunt în versuri și redau sentimentele și gândurile autorului, prin intermediul imaginilor artistice.

A trata aceste texte întocmai ca pe cele epice, încadrându-le în cunoscu întocmai ca pe cele epice, încadrându-le în cunoscuta structură a lecțiilor de citire cu conținut literar înseamnă nu numai a valorifica deplin conținutul lor educativ, ci a le face de-a dreptul inaccesibile, înseamnă a supraîncărca pe elevi. A face, bunăoară împărțirea pe fragmente, deci stabilirea „momentelor” în mod arbitrar sau forțat, a face analiza fiecărui fragment ca și când ar fi vorba de acțiune, despre locul unde se petrece ea, despre personaje, a solicita elevilor să povestească ceea ce conțin aceste creații, să formuleze idei principale, în tocmai ca în cazul textelor epice, a le cere să reproducă parțial sau integral, conținutul textului înseamnă a-i pune în fata unor dificultăți de netrecut.

În aceste texte, sentimentele, gândurile autorului sunt înfățișate, exprimate în mod direct prin intermediul imaginilor artistice. Cum se știe, sentimentele nu se învață, nu se memorează, nu se repetă, la cerere, nu se povestesc. Sentimentele, firește, se trăiesc. Cine încearcă să povestească sentimentele, acela nu va putea fi crezut niciodată. „Pentru ca textul liric să-și îndeplinească rolul de ecou în conștiința cititorului trebuie deschise porțile de pătrundere în semnificațiile cuvintelor, căci vorbirea poetului e un cod structurat pe câțiva factori de susținere, de fapt, pe niște cuvinte care spun altceva decât arată” (C. Parfene)5. De aceea, abordarea metodică a textelor lirice trebuie să pornească tocmai de la dezvăluirea modului deosebit de exprimare a sentimentelor, de la explicarea sensului figurat al limbajului folosit de autor; accentul se pune, așadar, pe realizarea, prin înțelegerea semnificației imaginilor artistice, a unor trăiri emoționale, precum și pe utilizarea, apoi, în contexte noi a figurilor de stil întâlnite în creația respectivă.

În cazul acestor texte, analiza prin împărțirea pe fragmente este mai dificilă decât la textele care conțin o narațiune. Fragmentele nu se confundă în nici un caz cu strofele. Deseori un fragment (sau un tablou, în cazul pastelurilor) poate fi alcătuit din mai multe strofe și chiar din întreaga poezie.

Stabilirea apartenenței unei poezii la genul liric se face, ca și în cazul textelor epice, în mod direct, fără nici o noțiune de teorie literară. Iată, de exemplu, cum se poate face acest lucru în cazul unei poezii lirice populare cu conținut istoric, pe deplin accesibilă școlarilor din clasele a III-a și a IV-a:

– „Cântecul lui Mihai Viteazul”

Pentru un prim contact cu conținutul, după ce s-a citit integral poezia, se face precizarea că aici nu este vorba de vreo întâmplare, de vreo acțiune. În continuare se pot formula direct întrebările:

„– Cine vorbește?” (autorul, poetul anonim, în cazul de față, poporul).

„– Ce exprimă, ce arată el?” (exprimă admirația față de alesele și remarcabilele calități ale lui Mihai).

Se ajunge astfel la determinarea specificului textului: nu este vorba de înfățișarea unor evenimente, întâmplări; în această poezie sunt înfățișate sentimentele de admirație, de stimă, de prețuire și de dragoste ale autorului (care este anonim, poporul), față de eroismul domnitorului muntean.

În ceea ce privește analiza (compoziție, imagini, procedee), forma acestei poezii impune să fie tratată în ansamblu:

„– Cui se adresează poetul?” (cititorilor, ascultătorilor).

Se mai poate face constatarea că formele în care se adresează poetul anonim variază; în primele versuri interoghează, apoi ia ca martor natura. Lucrul acesta se poate face dacă permite nivelul de înțelegere al elevilor. Astfel, se trece direct la analiză, rămânând ca această remarcă să aibă loc, eventual, la sfârșit, urmărindu-se și efectul pe care-l are asupra cititorului.

Analiza imaginilor și a procedeelor în raport cu conținutul se poate face astfel:

„– Ce realizează poetul în prima strofă?” (localizarea eroului).

„– Care sunt procedeelor folosite?”

„– Repetiția”, insistând asupra locului de origine.

„Auzit-ați de-un oltean,

De-un oltean, de-un craiovean

Ce nu-i pasă de sultan?”

„– Interogația”, care invită la meditație: „auzit-ați?”

„– Expresia populară” ‚ce nu-i pasă’ exprimă atitudinea cutezătoare față de temutul sultan.

„– Verbul ‚auzit-ați?’ ne pregătește să înțelegem reputația personalității evocate.

„– Ce se reia și se introduce nou în strofa a doua?”

„Auzit-ați de-un viteaz,

Care veșnic șade treaz,

Când e țara la necaz?”

„– Se reia interogația”; se introduc cuvinte și atitudini care dezvăluie trăsăturile eroului prin procedeele: „un viteaz” (adjectiv substantivizat prin articulare) care caracterizează cuvintele din versurile următoare, simple și obișnuite, prin care se exprimă devotamentul eroului față de patrie.

Aceeași întrebare este folosită și în strofa a treia:

„Auzit-ați de-un Mihai

Ce sare pe șapte cai,

De strigă Stambulul, vai?”

Așadar, „se reia interogația”; se introduc numele eroului și amănunte care-i arată voinicia și spaima pe care a insuflat-o turcilor.

Procedee: un substantiv propriu, însoțit, în mod neobișnuit, de articol nehotărât, sugerând ideea că Mihai era doar unul din cei mulți, tot atât de viteji, un gest exagerat (hiperbolizat) „sare pe șapte cai” care exprimă bărbăția lui Mihai; numele unui oraș „Stambulul”, în locul numelui poporului – turcii (metonimia).

Învățătorul trebuie să știe că a creat aici, pe baza unor cuvinte care arată însușiri (epitete), procedeul exagerării unor însușiri (hiperbola) „sare pe șapte cai” și al înlocuirii întregului cu partea „Stambulul” (metonimia), dar totul la nivelul de înțelegere al copiilor, fără rostirea măcar a denumirii acestor figuri de stil.

Astfel, s-a parcurs o unitate a poeziei – nu-i spunem fragment, nu formulăm o idee principală – care oferă formularea unor concluzii parțiale.

„– Care sunt trăsăturile eroului?” (neînfricarea, vitejia, dragostea de țară, demnitatea). Se poate cere copiilor să sublinieze, să rețină cuvintele caracterizante.

În partea a doua a poeziei, creatorul popular ia natura ca martor al faptelor vitejești: Oltul, Dunărea, codrul de la Călugăreni. Motivarea acestui procedeul este aceea că natura a fost mereu aliată poporului nostru.

Elevii vor fi îndrumați să dea exemple. (Apele au îngreunat înaintarea dușmanului și au înghițit armatele dușmane. „Codrul este” – spune o veche cugetare românească – „frate cu românul”. El a ocrotit pe români.)

Procedeele stilistice folosite: cuvântul „câte” reluat arată numărul mare al învinșilor, al bătăliilor care s-au dat.

În continuare, se pot formula întrebări care să reamintească virtuțile eroului, sentimentele autorului anonim și mijloacele de exprimare, reluate parțial.

„– De ce poezia este intitulată Cântec?”

Dacă e posibil, răspunsul elevilor va sublinia faptul că poezia exprimă admirația poetului față de erou. Mihai Viteazul este cântat și glorificat. Poezia mai poartă titlul de „Cântec” și datorită muzicalității versurilor care pot fi cântate fiind o dovadă a sincretismului artelor.

De asemenea, se mai poate proceda la studierea versurilor și elementelor lor, fără teoretizări, în mod intuitiv. Astfel, se poate stabili numărul silabelor dintr-un vers (măsura), se pot constata finalurile de vers asemănătoare (rima), accentele și succesiunea lor la intervale egale – prin scandare – (ritmul). În felul acesta vor fi descoperite surse ale muzicalității poeziei, ceea ce va permite elevilor să înțeleagă mai bine și mai clar titlul ei: Cântec.

Limba noastră de Alexe Mateevici exprimă, în versuri de mare vibrație, dragostea poetului față de limba română. În manualele școlare sunt prezentate selectiv, un număr limitat de strofe din cunoscutele și nepieritoarele versuri. Deși fragmentată, poezia rămâne unitară prin ideea pe care o exprimă. Autorul folosește imagini artistice de o mare forță de sugestie, dezvăluind admirația și dragostea pentru limba română care este, pe rând, „o comoară”, „foc ce arde”, „numai cântec”, „doina dorurilor noastre”, „graiul pâinii” …

Analiza unei asemenea poezii, în care, în mod evident, nu este vorba de nici un fel de acțiune, în care nu apar fapte, întâmplări, personaje, impune conducerea elevilor spre înțelegerea sensului imaginilor artistice, care sunt purtătoare ale unor sentimente înălțătoare. Iată, foarte sumar, doar sensurile imaginilor artistice din prima strofă, care pot fi dezvăluite cu relativă ușurință elevilor.

Expresiile „Comoară” … „în adâncuri înfundată” cu care este asemuită limba noastră sugerează bogăția ei, amplificată mai ales de sensul pe care-l au acele „adâncuri” semnificând, în poezie, dimensiunea în timp, vechimea limbii noastre.

Și pentru ca admirația față de limba pe care o vorbim să capete noi valențe, despre ea se mai spune că e: „Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată”. Dacă șiragul de piatră rară se menține în domeniul unui lucru de mare preț, „moșia” semnifică dimensiunea pe care se vorbește limba noastră, întregul pământ românesc.

La fel, în celelalte strofe ale poeziei, primul vers conține o comparație prescurtată care subliniază o caracteristică esențială a limbii noastre: „Limba noastră-i foc ce arde”… „Limba noastră-i numai cântec”… „Limba noastră-i graiul pâinii”. Prin urmare, analiza acestei poezii impune, în primul rând, înțelegerea sensului figurat al primului vers din fiecare strofă, înțeles sugerat de comparații cu un singur termen, fiind vorba de metafore. Nu este cazul să fie încărcată mintea copiilor cu denumirea acestor figuri de stil.

Inegalabilele versuri eminesciene din poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” (fie și numai din prima și ultima strofă) pot fi înțelese de școlari într-o manieră metodologică adecvată, accesibilă. Este bine să li se spună, înainte de analiza poeziei, că aceasta a fost scrisă de poet la vârsta de 17 ani. În poezie, autorul nu prezintă întâmplări la care să ia parte diferite personaje (eroi). Gândurile și tot ce-a simțit el când a creat-o sunt exprimate în mod direct prin cuvinte cu înțelesuri deosebite, care vorbesc despre frumusețea și măreția României. Analiza ei înseamnă explicarea, cu concursul elevilor, a înțelesului cuvintelor, al expresiilor, al fiecărui vers în parte:

„Țara mea de glorii, țara mea de dor”

este un vers care trebuie privit în întregimea lui pentru a fi înțelese imaginile exprimate prin expresiile pe care le conține. O țară de „glorii”, deci plină de strălucire, cu un renume cunoscut și recunoscut este pentru poet și pentru cititor o țară de „dor”. Expresia „dor” nu poate fi definită prin alte cuvinte, căci nici nu are un sinonim, dar se poate sugera copiilor să se gândească la momente când le-a fost dor de cineva sau de ceva. În lui Eminescu nu este vorba de un dor oarecare, fie el cât de semnificativ; însăși „țara” este „de dor”.

Exemplele de text în care apar comparații și alte figuri de stil sunt multiple. Înțelegerea sensului figurat al imaginilor artistice solicită un real efort intelectual din partea elevilor, la care ei vor putea fi angajați sub conducerea învățătorului. Este de presupus, că singuri, fără acest ajutor, unii copii să nu găsească adevăratul înțeles al versurilor. Când însă termeni ca aceia folosiți de Eminescu, precum „Țara mea de glorii, țara mea de dor” sau de Mateevici în Limba noastră) de exemplu: „comoară”, „șirag”, „moșie”) sunt bine cunoscuți de către elevi, ceea ce se cere a fi relevat este doar sensul lor figurat. Tocmai această înțelegere a sensului figurat al unor cuvinte reprezintă elementul cognitiv pe care se bazează trăirile emoționale, sentimentele înălțătoare de dragoste pentru limba noastră.

Analiza unor asemenea creații artistice în maniera obișnuită, în care se parcurge un text care conține o narațiune, cum, se greșește uneori prin împărțirea pe „fragmente” și prin formularea forțată a unor așa-zise ‚idei principale pentru fiecare fragment care, de obicei, se confundă cu strofele, prin reproducerea conținutului lor pe cale orală, pe strofe și integrală, estompează, diminuează, dacă nu chiar anulează complet valoarea educativă, afectivă, inestimabilă a versurilor și, în loc să-i apropie pe elevi de asemenea creații, îi lasă indiferenți sau – ceea ce este mai grav – îi îndepărtează de ele, îi face să le repudieze.

În analiza poeziei lirice se parcurge drumul invers pe care l-a parcurs poetul în creația sa: de la dezvăluirea sensului figurat al creațiilor artistice, spre sentimentele pe care le-au sugerat. Aceste imagini sunt purtătoare, către cititori, ale sentimentelor ce le-au călăuzit pe poet în realizarea creației sale.

Oricât ar părea de complicate lucrurile, ele pot fi totuși mult mai simple dacă se face apel la o metodologie adecvată. De fapt, este mult mai greu să se ceară elevilor, cum greșit se obișnuiește uneori, să formuleze idei principale și să povestească cele citite într-o poezie lirică, decât să fie conduși să înțeleagă sensul figurat al unor cuvinte, expresii, unele dintre ele chiar cunoscute, dar în înțelesul lor real, direct.

Pentru înțelegerea deplină a operelor încadrate în poezia lirică, în cazurile amintite, de factură patriotică, trebuie știut că simpla emoție produsă de lectura textului creează o stare afectivă, nu și conștientizarea spre care se tinde. În analiza acestor creații trebuie să se recurgă, așadar, și la textele de tip narativ studiate anterior, la cunoștințele de istorie ale elevilor, indiferent de sursa acestora, precum și la propria lor experiență, completată cu observațiile și impresiile culese cu prilejul unor vizite la expoziții, muzee și monumente ale eroilor. Drapelele, stemele, decorațiile, inscripțiile comentate, precum și datele legate de ele vor constitui o bună bază de asociere a lor cu textul liric studiat.

O categorie de texte care fac, de asemenea, apel la resorturile afective ale personalității, sunt cele din lirica peisagistică. Având multe note comune cu textele aparținând liricii patriotice, analiza lor are, implicit, numeroase asemănări. Creație în versuri a genului liric, pastelul este o poezie descriptivă, cu fond liric în care se evocă un peisaj. Sentimentul naturii, care generează această creație, se asociază cu dragostea de viață, cu admirația pentru frumos, chiar cu patriotismul. Aceste tonalități trebuie surprinse și analizate cu aceeași subtilitate cu care au fost exprimate de poet.

Apartenența poeziei la genul liric, faptul că aici nu se povestesc întâmplări, că nu este vorba despre o acțiune, se poate stabili cu ușurință, după o primă citire.

În poezia Toamna, Octavian Goga asociază anotimpul cu sentimentul tristeții, sugerat de vegetația ofilită, în luptă cu „vântul fără milă”. Pe de altă parte, din poezie se desprinde și un sentiment de simpatie pentru natura aflată sub puterea aspră a toamnei, sentiment care se transmite și dincolo de cuvinte.

Poezia începe cu constatarea făcut poet, privind grădina la venirea toamnei: „Văl de brumă argintie…”

Grădina capătă alt aspect sub învelișul de brumă care acoperă florile, asemenea unui „văl” (metaforă). Cuvântul „argintie” (epitet indică reflexele metalice ale plantelor brumate.

Peste fondul general de reflexe metalice se desemnează în cuvinte simple, directe, „firele de lămâiță”. Aici se poate face o asociere între poezie și pictură: ambele arte redau tablouri (dese, culoare); diferă mijloacele de exprimare; în pictură se folosesc acuarela, uleiul, iar în poezie „se pictează prin cuvinte”. Continuându-se asocierea poeziei cu pictura, se reliefează că, în poezie, unele cuvinte sunt folosite cu alt sens decât cel obișnuit (figuri de stil).

Poezia la care ne referim urmează – în strofele următoare – linia unei gradații crescânde a sentimentelor. Astfel, dumbrava se află sub povara norilor, care în mișcarea lor greoaie „își poartă plumbul”.

Metafora „plumbul” (comparație prescurtată), sugerează, în același timp, culoare și apăsare: culoarea dominantă este cenușiul, sugerat de norii „suri”, iar apăsarea este sugerată de greutatea norilor.

Mișcarea porumbului sugerează, prin verbul „tremură”, suferința plantelor din cauza frigului.

Efectele vântului fac să crească suferința oamenilor și a viețuitoarelor, sugerată prin câte un detaliu:

„De pe vârful șurii noastre

Smulge-n zbor câte-o șindrilă.”

………………………………………….

Se-ndoiesc nucii, bătrânii.”

Epitetul „bătrânii” redă dimensiunile arborilor și forța vântului care-i îndoaie.

Imaginea finală, atât de plastică încât s-ar putea desena, accentuează atât atmosfera, cât și sentimentele desprinse încă de la începutul lecturii, cuvântul cel mai expresiv fiind „plânge”:

„Plânge-un pui de ciocârlie

Sus pe cumpăna fântânii”.

Aceste imagini și altele dau o evidentă notă de muzicalitate: muzică interioară, determinat glasul vântului, de diferite zgomote ale plantelor bătute de vânt, de plânsul puiului de ciocârlie. Iar dacă după analiza unei asemenea creații, cititorul rămâne cu un sentiment de tristețe, aceasta este compensată de frumusețea imaginilor pe care la creează poetul, prilej de plăcere, de admirație.

Prin prevederea introducerii în programele școlare a unor pasteluri se are în vedere atât familiarizarea elevilor cu aspecte ale naturii în diferite anotimpuri cât și – mai ales – inițierea cu specificul înțelegerii modului de receptare a unei specii literare accesibile și cu o mare valoare artistică. Acest lucru se poate realiza fără nici o teoretizare, doar prin angajarea elevilor la o interpretare corectă, științifică, a acestei specii literare. Atunci când se analizează pasteluri ce înfățișează aspecte ale aceluiași anotimp, se recurge la analogii, căutându-se atât note comune, cât și ceea ce are specific în creația sa fiecare poet. De cele mai multe ori, când prezintă aspectul toamnei pastelul exprimă sentimente de tristețe, de nostalgie, împletite cu un ritm legănat, elegiac.

Unele pasteluri surprind și aspecte ale vieții, ale muncii oamenilor în anotimpul toamna. Aici, pastelul degajă un puternic sentiment de bucurie, de voioșie, de optimism. Pentru ca elevii să nu rămână cu convingerea că toamna este doar anotimpul tristeților copleșitoare, al melancoliei, când se analizează asemenea pasteluri se poate face și lectura unor versuri în care, pe aceeași temă, se cântă viața, bogățiile toamnei, activitatea cu tot ce are ea mai frumos. Astfel, în pastelul alegoric Toamna țesătoare toamna care este personificată, este „mândră, harnică” și „darnică”, împarte oamenilor comorile sale: „in pentru ștergare”, „porumb pentru coșare”, „struguri de vie”. Întocmai ca o femeie la țară, „pune furca în brâu”, „toarce și țese/ pânză lată-n ițe dese” și lasă pe pământ „mreji de roze argintii”.

Anotimpul iernii este și el prezentat în pasteluri de o neasemuită frumusețe, pe care le întâlnesc elevii din ciclul primar. Prezentarea acestui anotimp este completată cu lectura unor pasteluri despre iarnă, care sugerează diverse laturi frumoase, luminoase, pline de voioșie, datorită prezenței vieții, a copiilor, cum sunt: „Iarna”, „Miezul iernii’ de V. Alecsandri, „Iarna pe uliță” de G. Coșbuc, „Baba-Iarna intră-n sat” de Otilia Cazimir, „Sfârșitul iernii” de V. Alecsandri, „Iarna” de Nicolae Labiș.

Conducându-i pe elevi, prin dezvăluirea semnificației imaginilor artistice, spre înțelegerea mesajului unui pastel, ei își vor putea fixa în mod intuitiv trăsăturile definitorii ale acestei specii literare și, ca urmare, se vor orienta mai ușor în abordarea ei.

Există texte care înfățișează portrete realizate cu mijloacele descrierii. Un asemenea portret, în versuri, este cunoscuta creație a lui Șt. O. Iosif „Bunica”. Poezia este scrisă cu atâta finețe și gingășie, încât înțelegerea mesajului ei cere cel puțin tot atâta delicatețe cât a oferit autorul.

După lectura și întrebările introductive, se poate trece la analiza imaginilor, a procedeelor pentru a stabili, treptat, trăsăturile personajului și modalitățile de realizare, lăsând să fie definit apoi conținutul.

Bunica este un portret realizat cu mijloacele descrierii sensibilizat de emoțiile și amintirile poetului. Trăsăturile fizice se împletesc cu cele sufletești, surprinse dintr-un gest sau o lumină a privirii.

Autorul realizează o treptată reactualizare a chipului ei, adus – de amintire – din trecut în prezent.

„– Care sunt cuvintele care pe lângă frumusețea sonoră șterg granița dintre trecut și prezent? ‚Aievea parc-o văd’ ”

„– Prin ce mijloace (procedee) îi pictează autorul portretul fizic?” Citiți și explicați:

„Cu părul nins” („nins” – cuvânt folosit în chip neobișnuit pentru a arăta culoarea — epitet);

„… cu ochii mici” („mici” – un adjectiv semnificativ pentru portret).

După aceste puține amănunte ale chipului, poetul întregește portretul comparând „icoana firavei bunici”, folosind cuvinte deosebit de expresive: „icoana” – aici tablou, portret pictat, „firavei” – un epitet. Se dă însă explicația: plăpând, delicat, blând.

Portretul este completat prin gesturi; gestul de muncă necontenită — „torcea, torcea, fus după fus” (repetiția semnifică hărnicia, chiar la vârstă înaintată); gestul de dragoste față de nepoți:

„Căta la noi așa de blând

Senină și tăcută;

Doar suspina din când în când.”

(Și aici pot fi scoase în evidență epitetele și varietatea lor).

Poetul face ca portretul fizic să fie luminat de reacții sufletului ei: „ochii calzi de duioșie … căta blând … suspina la amintirea …din viața ei trecută”.

În final pot fi făcute unele aprecieri de ansamblu, care îi vor conduce pe elevi la cunoașterea modului în care se face, prin cuvinte, un portret. Modul de lucru poate fi extins de la caz la caz, și la lecturile epice, în caracterizarea unor personaje.

„– Ce conține un portret literar?” (însușiri fizice, detalii vestimentare, însușiri sufletești).

„– Prin ce mijloace se realizează un astfel de portret? (prin descriere).

„– Cine face prezentarea?” (scriitorul, poetul).

„– În evocarea acestui personaj ce loc ocupă poetul?” (un loc important, el reușind să învăluie „chipul” evocat în dragoste pentru această ființă apropiată din copilăria sa).

Este, prin urmare, o operă (lirică) în care poetul reconstituie, prin descriere, un personaj și își exprimă direct stările sale sufletești, de dragoste, de duioșie.

„– Din ce lume face parte personajul?” (din lumea satului de odinioară).

La această poezie se pot analiza versurile pentru a descoperi izvoarele unei armonii deosebite. Numărul silabelor unui vers variază între 7 și 8, ceea ce dă anumite accente melodice. Se mai poate observa, apoi, că sfârșitul versurilor se potrivește (rimează) astfel: primul vers cu al treilea și al patrulea, iar al doilea cu al cincilea.

Toată această străduință dea găsi cele mai frumoase mijloace de exprimare a sentimentelor sincere și nobile îl caracterizează pe poet ca artist și ca om. Cu privire la acest aspect, se poate conduce o discuție care să sublinieze câteva trăsături morale ale poetului.

Ceea ce au învățat și folosit aici, elevii pot aplica la lectura prozei lui Delavrancea,îndeosebi a celor două portrete din Bunicul și Bunica, stabilind asemănări și deosebiri între creațiile celor doi îndrăgiți scriitori.

Deși, în aparență, dificilă pentru școlarii mici, poezia lirică analizată în mod corect, cu accent pe dezvăluirea sensului figurat al cuvintelor, devine nu numai accesibilă, ci și preferată. Aceste poezii nu pot fi încadrate în structura obișnuită a unor lecții în care se citește un text, conținând o narațiune sau orice alt text, luat la modul general. Lectura explicativă, analiza literară specifică folosită în modul cel mai firesc, în funcție de caracterul creației lirice, nu numai că nu supraîncarcă elevii, dar accesibilizează receptarea mesajului unui asemenea gen de text, cultivându-le capacitățile necesare în acest scop. Tratarea lor schematică, după structuri de lecții, prestabilite, considerate ca fiind general valabile, le poate face însă de-a dreptul inaccesibile. Printr-o abordare metodologică adecvată, elevii vor fi în stare ca, împreună cu mesajul transmis și receptat, să rețină, spre a fi apoi utilizate în activitatea de comunicare, atât oral cât și înscris, expresii și sintagme poetice, în vederea îmbogățirii și nuanțării vocabularului.

1.3. Un posibil model operațional – strategic de studiere

a unui text literar la clasele a III-a și a IV-a

TEXT LIRIC ÎN VERSURI

ORA I

1.Lectura expresivă/recitarea model;

2..Lectura activă a textului;

Stratul lexical

Stratul fonetic Elemente de construcție a

Stratul morfosintactic comunicării

Ortografia și punctuația

Identificarea imaginii de ansamblu;

Descoperirea detaliilor semnificative;

Exerciții de memorare și recitare (un fragment sau întreaga poezie în funcție de numărul de strofe, dar și de nivelul clasei).

ORA II

1. Structura textului; modalități de expunere artistică – descrierea; elemente de prozodie;

2. Descrierea artistică;

3. Idei poetice desprinse din poezie;

4. Imagini artistice: vizuale, auditive, de mișcare;

5. Părți de vorbire pe baza cărora se realizează imaginile artistice respective.

ORA III

1. Procedee artistice (figuri de stil): epitete, personificări, comparații –exerciții de identificare și de construcție a acestora plecând de la nivelul literar oferit de poezia studiată;

2. Îmbogățirea și înfrumusețarea exprimării prin folosirea procedeelor artistice;

3. Comunicarea scrisă: Redactarea unei compuneri pe baza unor cuvinte și expresii date;

ORA IV

1.Elemente de construcție a comunicării. Rolul adjectivului în descrierea artistică (definiție, identificare, acord în gen și număr cu substantivul pe care îl determină);

2. Lectură. Alte poezii din lirica peisagistică, patriotică;

3. Comunicarea orală. Exprimarea opiniei personale despre poezia studiată, argumentare (de tipul: Argumentați că textul … este o descriere artistică în versuri; logica acestuia; introducerea citatelor semnificative pentru întărirea afirmației);

ORA V

Aprofundarea

Lucrul pe o singură unitate prozodică: o strofă (asemenea unui fragment dintr-o narațiune)

ORA VI

Evaluarea formativă – test integrator;

Plecând de la acest model fiecare învățător își creează propriul model operațional-strategic. Trebuie avute în vedere:

nivelul clasei

conținuturile de învățare (din programă) pentru curriculum nucleu; ordinea în care se studiază acestea nu este fixă și nu e nici obligatorie cea din programă; obligatorie este parcurgerea lor integrală.

1.4. Descrierea artistică

Modul de expunere artistică specific operei lirice este descrierea. În clasele a III-a și a IV-a sunt propuse pentru a fi studiate poezii aparținând liricii peisagistice, liricii patriotice și liricii portretistice.

În prima parte a ciclului de dezvoltare (clasele a III-a și a IV-a) nu se acordă aceeași întindere și profunzime studiului unui text liric în comparație cu textul narativ. Creațiile lirice servesc mai mult principiului diferențierii textelor, în vederea aprofundării structurilor narative. Această afirmație este susținută de obiectivele de referință ce aparțin obiectivului cadru 3: Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului scris și de conținuturile de învățare specifice aceluiași obiect-cadru. În clasele a V-a și a VI-a situația este diferită. Acest punct de vedere este justificat, deoarece nivelul psihoindividual și de vârstă al elevului de clasele a III-a și a IV-a nu permite o studiere aprofundată a unui text liric bazat pe un limbaj codificat stilistic; putem afirma că acum se realizează familiarizarea elevului cu specificul textului liric. Mergând la standardele curriculare de performanță, nu întâlnim textul liric.

Particularități ale textelor lirice:

Sunt lipsite de subiect — acțiune și de personaje;

Redau sentimentele și gândurile autorului, prin intermediul imaginilor artistice și a figurilor de stil;

Sentimentele nu se povestesc, nu se repetă, ci se trăiesc; de aceea, textele lirice trebuie nu numai înțelese ci și trăite;

A declanșa sentimente prin intermediul unui text liric înseamnă, mai întâi, a-i înțelege semnificațiile artistice folosite de autor;

Receptarea propriu-zisă a textului liric constituie, în esență, un proces de „recreare” a poeziei;

se pornește de la cuvânt, de la combinații de cuvinte, de la limbajul poeziei;

urmărind succesiunea imaginilor (detaliilor semnificative) se descoperă gradarea sentimentelor, substanței lirice , unică a poeziei.

Pentru familiarizarea elevilor cu texte lirice se pot da sarcini precum:

memorarea poeziei;

comentarea/explicarea orală sau scrisă a unor sintagme poetice;

alcătuirea unor compuneri având ca punct de plecare textul liric respectiv;

compuneri care să aibă ca punct de referință anumite particularități de limbaj ale textului receptat (cuvinte și expresii artistice selectate);

selectarea din text, a expresiilor care sugerează anumite stări sufletești, imagini auditive, vizuale, de mișcare.

Descrierea artistică  modul de expunere
specific textelor lirice

ORA I

Demersul didactic pentru lecția introductivă se va constitui pe baza metodei comparației de text. Se vor folosi două fragmente – unul narativ și altul descriptiv, iar în partea a doua a lecției se va folosi o scurtă descriere literară, comparată cu o descriere științifică.

SECVENȚE ALE SCENARIULUI DIDACTIC

MOMENT DE LECTURĂ

Citiți cu atenție fragmentele de mai jos!

Conversația

Ce înfățișează primul fragment? Dar al doilea?

Prin ce se deosebește primul text față de al doilea?

Despre care fragment putem afirma că este o narațiune? De ce? (are: narator, personaje, acțiune; este folosit dialogul).

Dați câte un titlu potrivit fiecărui fragment!

Asemănări între cele două fragmente (metoda dezbaterii)

fac parte din texte literare;

ideile sunt exprimate prin cuvinte îmbinate după înțeles;

conțin cuvinte și expresii frumoase.

Deosebiri

Explicația învățătorului

Există multe texte literare în care autorul își exprimă gândurile, ideile, sentimentele sale față de un peisaj, față de o întâmplare sau un eveniment, în mod direct, nu prin intermediul personajelor. Astfel de texte sunt descrieri artistice (pot fi în proză sau în versuri).

Întărirea retenției

Joc didactic

MOMENT DE LECTURĂ

Citiți cu atenție alte două fragmente;

2. Analiza comparativă a celor două fragmente

 Ce prezintă ambele fragmente?

Aceeași realitate fizico-geografică: Delta Dunării. Ambele texte sunt descrieri; primul fragment este o descriere literară (artistică), a doua este o descriere geografică (științifică).

Modul de realizare diferit:

Explicația învățătorului

Ambele fragmente sunt descrieri. Primul reprezintă o descriere artistică, pe când al doilea fragment este o descriere științifică.

În cadrul unei descrieri artistice, scriitorul contemporan privește frumusețile care-l impresionează puternic și care declanșează în sufletul lui trăiri puternice. El își exprimă aceste trăiri prin cuvinte și expresii artistice prin intermediul cărora impresionează cititorul.

În cadrul unei descrieri științifice, omul de știință observă atent și consemnează realitatea așa cum este ea, dând explicații științifice asupra unor aspecte din realitatea prezentată. Dintr-o descriere științifică lipsesc impresiile, sentimentele personale care ar micșora fidelitatea descrierii.

„Traseul” unei descrieri științifice

ochi minte operă științifică

„Traseul unei descrieri artistice”

ochi suflet gând operă artistică

ORA II.

Receptarea textului descriptiv „Septembrie” de G. Coșbuc

Text în proză

Secvențe ale scenariului didactic

Lectura expresivă a textului

Exersarea citit–scrisului prin procedee diferite

Lectura artistică a textului

Stratul lexical

Cuvinte și expresii noi – se vor lucra pe baza sinonimiei:

au pierit (florile)→ au murit (florile)

se gătesc → se pregătesc

oastea păsărilor → mulțimea păsărilor

piere (cântecul) → dispare , încetează

a se împuțina → a se micșora

Explicarea expresiei – oral, de către elevi: „Să ne dea Dumnezeu sănătate (…) ca să putem spori tot mai mult cu învățarea.”

Stratul fonetic și ortografie

rostirea și scrierea corectă a titlului (numele unei luni calendaristice) septembrie (m înainte b);

sarcini:

Scrieți lunile anului care se scriu cu m înainte de b (octombrie, noiembrie, decembrie).

Scrieți numele anotimpului ale cărui luni se scriu toate cu m înainte de p!

Identificați în text, cuvinte care se scriu cu â, cu m înainte de p, b:

sfârșitul câmp

gândăceii schimbă

vântul împuținează

cântec câmpii

Identificați în text o propoziție care conține o enumerare. Scrieți-o pe caiet!

„Acum se culeg merele, perele, gutuile, nucile.”

Ce semn de punctuație ați folosit între cuvintele care reprezintă enumerația?

Nivelul sintactic

Identificați o propoziție din text care are la sfârșit semnul exclamării:

„Ce darnică este toamna!”

Transformați propoziția în așa fel, încât să aibă la sfârșit punct și semnul întrebării.

„Toamna e darnică.”

„E darnică toamna?”

Identificare imaginii de ansamblu (plecând de la titlul textului)

Ce titlu are textul?

Ce alt titlu s-ar potrivi? (Început de toamnă)

Ce descrie autorul în text?

Schimbările care au loc în natură la începutul toamnei.

Identificarea detaliilor semnificative

Imaginea de ansamblu este formată din mai multe detalii semnificative (aspecte).

Învățătorul va avea pregătite planșe cu ilustrarea separată a fiecărui detaliu semnificativ ce apare în text.

Va afișa aceste ilustrații, fără să respecte ordinea detaliilor din text. Elevii vor analiza fiecare ilustrație (comunicare imagistică) și vor identifica fragmentele din text care corespund imaginii. Li se cere să ordoneze ilustrațiile, respectând ordinea din textul scris. Se va da câte un titlu fiecărui tablou. Toate tablourile, după ce au primit un titlu adecvat se reunesc printr-o diagramă; se obține tabloul cu titlul Septembrie.

Pe baza ilustrațiilor se realizează delimitarea fragmentelor textului, citirea pe tablouri și întocmirea planului de idei. Se observă cu ușurință că titlul fiecărui tablou constituie o idee principală.

Strategia didactică este participativă. Elevul devine un element activ: el privește, colorează, asociază, citește, sintetizează(titluri), asamblează și deduce, în final, structura unei descrieri în proză.

ORA III.

1. Exersarea cititului prin procedee diferite

2. Reactualizarea titlurilor tablourilor

3. Scrierea planului de idei

Obiectiv cadru

Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului oral

Obiectiv de referință

1.4. Exerciții de formulare de întrebări pentru stabilirea sensului global al mesajului

Se reia lectura textului pe fragmente

Ce întrebări se pot formula în urma citirii fragmentului alineat?

„ – Cum sunt zilele din septembrie? Dar nopțile?”

„ – Cum sunt zilele și nopțile la sfârșitul lunii?”

La fel se procedează cu al doilea alineat.

Al treilea se citește în gând și se formulează numai întrebările cu voce tare.

Se reia tot textul: se vor citi în gând, apoi se va încerca transformarea lui în întrebări. Este un exercițiu atractiv, preferat de elevi, se poate desfășura pe rânduri de bănci, fiecărui rând revenindu-i câte trei alineate (textul are în total nouă alineate).

Obiectiv cadru

Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului

Obiectiv de referință

3.2. Exerciții de sesizare a schimbării semnificației unor cuvinte în funcție de contextul în care apar acestea.

Identificați propozițiile – răspuns (din text) la următoarele întrebări:

„– Ce fac florile pe câmp?”

„– De ce nu se mai văd fluturi?”

Se scriu cele două propoziții:

„Florile au pierit.”

Înlocuiți cuvintele „au pierit” din al doilea enunț cu altele potrivite, plecând de la primul enunț.

„Florile au murit.”

„Despre cine se mai spune că au pierit?”

„Gândacii au pierit.”

Se dau enunțurile:

„Împăratul porunci:

– Pieri din ochii mei!”

„A apăsat pe un buton și imaginile au pierit de pe monitorul calculatorului.”

Cu ce alte cuvinte putem înlocui cuvintele „pieri”, „au pierit”, din ultimele două enunțuri, fără a schimba înțelesul comunicării?

a pieri — a dispărea

Cuvântul „a pieri” în alte construcții:

„i-a pierit graiul” — a tăcut; a muțit

„i-a pierit pofta” — nu mai are chef

„i-a pierit sângele din obraji” — s-a îngălbenit; a devenit palid.

ORA IV

Planul inițial al compunerii

Început de toamnă

Cum sunt zilele și nopțile în luna septembrie?

Ce se întâmplă cu plantele?

Ce fac viețuitoarele?

Ce se culeg din grădini, vii și livezi?

Ce fac păsările călătoare?

Ce eveniment are loc în viața elevilor la început de toamnă?

Planul va urmări structura logică a textului Septembrie, de George Coșbuc.

Discutarea planului

Orientarea ideilor din plan după părțile unei compuneri (introducere, cuprins, încheiere)

Realizarea orală, colectivă a compunerii

Redactarea individuală, în scris, a compunerii

Se reactualizează mai întâi cerințele de scriere corectă din punct de vedere grafic, ortografic și al punctuației, precum și încadrarea corectă în pagină.

Nu se va folosi dialogul în descriere.

ORA V.

Analiza compunerilor

Citirea unei compuneri

Antrenarea elevilor în analiza compunerii prin semnalizarea verbală a ceea ce le-a plăcut; motivarea afirmației; ce consideră că a greșit autorul compunerii. Învățătorul verifică și apreciază calitatea scrisului, despărțirea corectă a cuvintelor la capăt de rând.

Greșelile de scriere sunt analizate cu întreaga clasă. Se va urmări, în mod special: acordul gramatical, scrierea articulară a cuvintelor, scrierea grupurilor vocalice (diftongi, triftongi).

ORA VI. Lectura

Această oră poate fi folosită pentru familiarizarea elevilor cu poezia lirică (text liric în versuri). Se poate folosi poezia „Revedere”, de Mihai Eminescu.(Anexa1)

Receptarea unui text liric în versuri în cadrul lecției de lectură, oferă posibilități multiple, originale de desfășurare, cu largi deschideri spre alte arte, spre stimularea interesului pentru lectură a elevilor.

1.5. Lirica patriotică

Receptarea acestor texte este mult mai dificilă în comparație cu textele narative sau cu cele aparținând liricii peisagistice.

Gradul de dificultate se datorează următoarelor aspecte:

aceste texte sunt lipsite de subiect-acțiune, personaje care să reprezinte concepții, atitudini, sentimente;

cele mai multe sunt creații în versuri și redau sentimentele și gândurile autorului prin intermediul imaginilor artistice;

sentimentele nu se învață, ele se trăiesc, se cultivă, se dezvoltă; este necesar ca aceste texte să fie trăite emoțional.

Trăirea acestor sentimente este condiționată de înțelegerea semnificațiilor imaginilor artistice create de autor.

De aici apare obligativitatea didactică pentru învățător de a porni de la dezvăluirea modului deosebit de exprimare a sentimentelor, de la explicarea sensului figurat al limbajului folosit de autor: „accentul se pune pe realizarea, prin înțelegerea semnificației imaginilor artistice, a unor trăiri emoționale, precum și de utilizarea apoi, în contexte noi, a figurilor de stil întâlnite în creația respectivă”.

Textul liric:

Scut și armă

de George Coșbuc

„Domnul sfânt să ne iubească

Și-al său duh ocrotitor

Plin de pace să plutească

Peste țara românească

Și-al românilor popor!

Noi, prin vremi ce ne0ncercară,

Altă armă n-am avut

Numai dragostea de țară,

Ce strămoșii ne-o lăsară

Și pe Sfântul Domn de scut.

Mai fățiș, mai fără veste

Ne-ați lovit dușmani de voi,

Dar ce-a fost, a fost poveste.

Dragostea de țară este

Și mai tare-acum înnoi.

Numai domnul ne iubească

Și-al său duh ocrotitor

Plin de pace să plutească

Peste țara românească

Și-al românilor popor!”

SECVENȚE ALE SCENARIULUI DIDACTIC

ORA I

1. Discuție orientativă

–Cine a fost George Coșbuc?

–Ce poezii scrise de el cunoașteți?

–Ce volume de versuri a scris? („Balade și idile”, „fire de tort”, „Cântece de vitejie”)

2. Anunțarea temei

3. Dirijarea învățării

Recitarea model a poeziei de către învățător

4. Lectura activă a textului

Exersarea actului cititului

Stratul lexical – pornind de la cuvânt, de la combinații de cuvinte spre limbajul poetic.

Pentru a capta atenția elevilor în vederea descoperirii sensului figurat al cuvintelor, li se spune că această poezie conține foarte multe ghicitori, pe care ei trebuie să le descopere în text și să ofere soluții-răspuns.

Activitate independentă

Citiți cu atenție primele strofe și răspundeți la ghicitoarea: „Cine-i scutul? Cine-i arma?”

După prima lectură influențați și de ilustrația din manual, elevii pot da răspunsuri eronate, de tipul „Soldatul și drapelul”, „Sabia și pavăza”.

În această situație, se reformulează sarcina:

– Citiți cu atenție numai strofa a doua!

După reluarea lecturii elevii vor descoperi:

arma → dragostea de țară;

scutul → credința în Dumnezeu

Dezbaterea conținutului primei strofe

Această strofă este o rugăminte (o implorare), o speranță a românului și o dorință fierbinte, în același timp. Românul (prin vocea poetului) imploră (roagă, speră) ca peste „țara românească / Și-al românilor popor” să plutească pacea, ca dovadă a iubirii lui Dumnezeu și a ocrotirii noastre de către puterea divină.

Lectura activă a strofei a doua

Nivel lexical;

Noi, prin vremi ce ne-ncercară

românii trecutul zbuciumat al neamului

Altă armă n-am avut

Decât dragostea de țară

sentimentul transformat în virtute a poporului român

Ce strămoșii ne-o lăsară

moștenită din străbuni

Și pe Sfântul Domn de scut

Dumnezeu armă de apărare

ocrotiți (păziți, vegheați) de credința în Dumnezeu

alt sentiment transformat în

calitate (însușire) fundamentală

Strofa a III-a

Prin intermediul acestei strofe, poetul se adresează, în numele românilor, direct dușmanilor:

Ne-ați lovit, dușmani de voi

ne-ați atacat voi dușmanilor

Mai fățiș, mai fără veste

declarând război năvălind pe neașteptate

Dar ce-a fost, a fost poveste

poetul se referă aici la specificul basmului:

lupta dintre bine și rău cu triumful binelui;

binele → românii

răul → dușmanii lor

Datorită armei sfinte, românii au fost mereu învingători

dragostea de țară

Dragostea de țară este

Și mai tare-acum în noi.

Primejdiile și necazurile i-au călit pe români.

Ultima strofă reia, doar cu primul vers schimbat, ruga spre Dumnezeu.

Atâta timp cât românii vor crede în Dumnezeu și-și vor iubi țara vegheați de duhul ocrotitor, ei vor exista mereu ca țară și popor.

Poetul George Coșbuc își descrie propriile sale sentimente: iubirea de țară, credința în Dumnezeu și dorința de pace. El consideră că aceste sentimente sunt, în același timp, ale fiecărui român, el fiind purtătorul de cuvânt al tuturor; de aceea, folosește în poezie pronumele de persoana I plural „noi”, „ne”, forme prin care poetul își declară apartenența la țară și la neamul său.

Fiind mai greu de receptat, e bine ca aceste texte lirice să fie planificate după ce elevii au studiat mai multe texte cu conținut narativ, după ce au studiat părțile de vorbire (substantiv, verb, adjectiv, pronume).

1.6.Lirica peisagistică

O altă categorie de texte lirice care fac apel la „resorturile afective ale personalității” (Ion Șerdean) o constituie în lirica peisagistică – pastelurile.

Aceste poezii au la bază sentimentul naturii, asociat cu alte trăiri nobile, umane: admirația pentru frumos, dragostea față de viață, speranța de mai bine; uneori, anumite peisaje surprinse în anotimpuri diferite stârnesc în sufletul creatorului și sentimente de tristețe, singurătate, monotonie, plictiseală în special toamna. Unul din anotimpurile cele mai cântate în pasteluri este primăvara, anotimpul renașterii, al învierii, al începuturilor de noi cicluri de viață, declanșând bucurie, speranță, optimism. Cei mai mari creatori de pasteluri din literatura română – studiați la clasele I-IV – sunt Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Octavian Goga.

Poetul cel mai indicat spre studiul elevilor din clasele I-IV este cel aparținând lui Vasile Alecsandri, indiferent dacă titlul acestuia este „Iarna”, „Sfârșitul iernii”, „Oaspeții primăverii” sau „Dimineața”.

Textul

Oaspeții primăverii

de V. Alecsandri

„În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată

La răsărit, sub soare, un negru punct s-arată!

E cocostârcul tainic, în lume călător,

Al primăverii dulce iubit prevestitor.

El vine, se înalță, în cercuri line zboară

Și, răpide ca gândul, la cuibu-i se coboară;

Iar copilașii veseli, cu pieptul dezgolit,

Aleargă, sar în cale-i și-i zic: Bine-ai sosit!

În aer ciocârlia, pe case rândunele,

Pe crengile pădurii un roi de păsărele

Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc

Și pe deasupra bălții nagâții se-nvârtesc.”

SECVENȚE ALE SCENARIULUI DIDACTIC

Discuție orientativă referitoare la poetul Vasile Alecsandri și la volumul „Pasteluri”

Lectura selectivă (pe strofe) din 2-3 pasteluri reprezentative („Iarna”, „Sfârșitul iernii”, „Lunca din Mircești”, „Dimineața”)

Anunțarea temei: Poezia „Oaspeții primăverii”

Recitare model

Discuții cu caracter general despre conținutul poeziei

Lectura activă a textului

Stratul lexical

a) Cuvinte și expresii artistice: identificarea lor, precizarea înțelesului, folosirea în contexte noi;

epitete (cuvinte care arată însușiri deosebite ale substantivelor și verbelor);

„cer albastru”, „negru punct”, „zarea depărtată”

cocostârcul – „tainic”

– „călător”

– „dulce prevestitor”;

sens figurat

„cercuri line”, „lungă ciripire”, „un roi de păsărele”

neîntreruptă o mulțime

comparație

„Și răpide ca gândul, la cuibu-i se coboară”.

Imagini artistice

Strofa a treia poate fi vizualizată integral de către elevi:

în aer → ciocârlia

pe case → rândunele

pe crengile → un roi de păsărele

pe deasupra bălții → nagâții

Lectura integrală, reluată a poeziei

ORA II.

Stratul morfosintactic

Identificați și scrieți pe coloane diferite verbele, substantivele și adjectivele din strofa preferată!

a) Identificați și analizați subiectul și predicatul din ultimul vers

al poeziei

b) Câte propoziții conține ultimul vers?

Ce fel de propoziție este aceasta?

Realizați schema lineară a propoziției!

C S P

Încercați să aflați:

Câte propoziții sunt în prima strofă?

Câte propoziții sunt în primul vers din a doua strofă? Delimitați propozițiile și numerotați-le!

Ce părți de vorbire exprimă imagini vizuale? (substantive și adjective). Dar imagini de mișcare? Argumentați afirmațiile.

Imaginile vizuale au la bază obiecte cu însușirile lor. Obiectele sunt substantive, iar cuvintele care arată însușiri (mărime, formă, culoare) sunt adjective. Folosind substantive și adjective putem descrie obiecte pe care nu le avem în față, dar pe care le-am văzut cândva. Verbele exprimă acțiuni și stări. De aceea, ele pot reda imaginile de mișcare.

Realizați o scurtă descriere în care să aveți imagini vizuale și de mișcare cu titlul „Fluturi și Flori”.

Verificarea sarcinii de lucru

Exerciții de stabilire a acordului gramatical (lucru pe text)

ORA III.

Identificarea tablourilor (Receptarea mesajului scris și a mesajului oral)

Imaginea de ansamblu (sugerată de titlul poeziei): întoarcerea păsările călătoare

Detalii semnificative

Întoarcerea cocostârcului (primele 6 versuri)

Bucuria copiilor (următoarele 2 versuri0

Cântecul păsărelelor (ciocârlie, rândunele, păsărele)

Nagâții

Sarcini

Desenați (sau scrieți) elementele – codru în care apar păsărelele enumerate de poet!

Scrieți sub fiecare element-cadru numele păsărelelor enumerate în poezie!

Încercați să descoperiți de ce a folosit poetul V. Alecsandri atâtea elemente cadru!

– Poetul a vrut surprindă bucuria și veselia naturii la sosirea primăverii.

Care sunt elementele din poezie care sugerează sosirea primăverii?

–„cer albastru”, „la răsărit sub soare”, „al primăverii dulce iubit prevestitor”, „copilașii veseli, cu pieptul dezgolit” → afară e cald, nu mai poartă haine groase; „ciocârlia’, „rândunele”, „un roi de păsărele”, „Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc”.

Ce sentimente (stări) stârnesc lectura poeziei?

Cine a trăit primul aceste sentimente? (poetul)

Poezia exprimă bucuria și încântarea poetului la sosirea primăverii, sentimente trăite și de noi.

ORA IV.

Dezvoltarea capacității de comunicare scrisă

Scrierea imaginativă

Compunere după plan

„E primăvară pe la noi”

(un titlu stabilit împreună cu elevii)

ORA V.

Lectură

„Primăvara în poezie”

Selecțiuni de versuri din: V. Alecsandri

T. Arghezi: „Bună dimineața, primăvară!”

G. Topârceanu: „Rapsodii de primăvară”

ORA VI.

Lecție de evaluare pe baza testului integrator

1.7 Explorarea textului liric prin metode ale

gândirii critice

Pentru dezvoltarea gândirii critice metodele și tehnicile tradiționale nu sunt suficiente, procesul de învățământ necesitând procedee moderne, pentru o învățare activă, metode ce favorizează înțelegerea conceptelor, care stimulează gândirea și creativitatea și prin care elevii sunt învățați să lucreze productiv cu alții. Prin acestea se pune accentul pe persoane, ca finalitate elevul devenind subiect activ, pe interacțiunea cu alții și, nu in ultimul rând, pe intuiție și afectivitate. Acestea sunt:”Brainstorming”, tehnica “Ciorchinelui”, metoda “Mozaicului”, “Cvintetul”, “Cubul “, metoda “Cadranelor”, “Turul galeriei”, “Jurnalul cu dublă intrare”, “Explozia steleră”, metoda “Pălăriilor gânditoare”, “Studiul de caz”, “Organizatorul grafic”, metoda “SINELG”, “Eseul de cinci minute” și altele.(Anexa 2)

Utilizând metodele gândirii critice, în ciclul primar activitățile cu elevii se dovedesc a fi o adevărată reușită.Copii se implică activ și creativ în rezolvarea sarcinilor de învățare.În cazul textelor lirice explorarea conținutului acestora este facilitat de varietatea metodologiei folosită cu abilitate de către cadrul didactic.Dezvăluirea sensului figurat al imaginilor artistice este o mare curiozitate pentru micii cititori care își pun în valoare resursele intelectuale. Elevul trebuie să aibă capacitatea de a prelucra informația și de a decide ce este și ce nu este esențial, conexiunile dintre diferitele aspecte ale informației, să plaseze în context idei și cunoștințe noi, pe scurt, să dea sens acelei părți din universul informațional pe care o va întâlni în mod critic, creativ și productiv.Stimularea actului creativ prin alcătuirea de dialoguri imaginare,dezvoltarea operațiilor gândirii (–cum este în cazul metodei CUBUL-unde sarcinile se distribuie pe nivelurile:descrie ,compară ,asociază, analizează ,aplică,argumentează),a imaginației în a transpune ,spre exemplu ,conținutul textului într-un desen făcând conexiuni cu alte discipline atunci când o activitate se pote organiza pe grupe omogene potrivit tipurilor de inteligență howardiene;toate acestea își pun amprenta pe dezvoltarea personalității elevului.

INTELIGENȚELE MULTIPLE

Conform teoriei lui Haward Gardner,există și se manifestă 8 tipuri de inteligențe:

a)verbală/lingvistică;

b)vizuală/spațiala;

c)corporală/kinestezică;

d)logică/matematică;

e)intrapersonală;

f)interpersonalaă;

g)muzicală/ritmică;

h)naturalistă.

a observat ca suntem tentati să-i numim “inteligenți” doar pe acei copii care sunt buni la literatură sau matematică,iar pe ceilalți îi numim “talentați”.Gardner consideră aceste concepte “inteligențe” și sugerează abordări care să fructifice fiecare tip de inteligență. (Anexa 4)

Gândirea critică este o condiție și o modalitate de realizare a învățării eficiente cu rol esențial în dezvoltarea personalității elevului.

A gândi critic presupune a lua idei, a le examina implicațiile a le pune în balanță cu alte puncte de vedere, a construi sisteme de argumentație.

Gândirea critică implică procese de gândire complexe care încep cu informații și se termină cu luarea deciziilor. Nu numai elevii mari o pot practica ci și copiii din ciclul primar sunt capabili de o gândire sofisticată la nivelul lor de dezvoltare, au competențe să ia decizii de complexitate ridicată.

Preocuparea învățătorului este de a crea cadru propice ca orice copil să învețe mai bine într-un mediu de instruire consecvent, coerent, abordând strategii de predare interactive care să-i antreneze pe elevi în activități de predare autentică.

Elevul trebuie să aibă capacitatea de a prelucra informația și de a decide ce este și ce nu este esențial, conexiunile dintre diferitele aspecte ale informației, să plaseze în context idei și cunoștințe noi, pe scurt, să dea sens acelei părți din universul informațional pe care o va întâlni în mod critic, creativ și productiv.

Formarea abilității de a gândi creativ, constructiv, eficient și critic presupune realizarea de către elevi a progresului în mai multe planuri, prin trecerea:

de la reacții personale la idei susținute public, cu argumente convingătoare;

de la respectul față de ideile altuia la dobândirea încrederii in sine, în propriile idei bazate pe argumente;

de la intuitiv la logic;

de la o singura perspectivă la mai multe perspective în abordarea unei probleme

Gândirea critică nu se dobândește spontan de la sine ci se învață prin practicarea ei. A gândi critic este o capacitate care trebuie încurajată și dezvoltată într-un mediu de învățare adecvat. Pentru a deveni cu adevărat persoane cu gândire critică, elevii trebuie să dobândească, prin experiență proprie anumite capacități și abilități sub îndrumarea cadrului didactic.

Gândirea critică este un proces complex de integrare creativă a ideilor și resurselor, de reconceptualizare și reîncadrare a conceptelor și informațiilor. Este un proces creativ, cognitiv activ și interactiv care are loc simultan la mai multe nivele.Gândirea și învățarea critică au loc atunci când profesorii apreciază diversitatea de idei și experiențe.

Gândirea critică apare când nu există mentalitatea „unicului răspuns corect“.

Promovarea gândirii critice necesită respectarea unui set de condiții în activitățile didactice:

– alocarea timpului necesar experiențelor de gândire critică

– încurajarea elevilor în a specula în planul ideilor

– acceptarea diversității de idei și păreri

– promovarea implicării active a elevilor în procesul de învățare

– exprimarea încrederii în capacitatea fiecărui elev de a gândi critic

– aprecierea gândirii critice

Un instrument puternic pentru promovarea sau dimpotrivă, descurajarea gândirii critice îl constituie interogarea profesorului.

Felul întrebărilor pe care le pune profesorul determină atmosfera din clasă, ce se apreciază în primul rând, ce înseamnă „corect“ și „greșit“, ce constituie sau nu surse de informații sau cunoștințe.

Întrebările care limitează gândirea elevului la o simplă recitare sau acelea care impun constrângeri asupra proceselor de gândire îi informează pe elevi că propria lor gândire este superfluă.

Întrebările care îi invită să reflecteze, să speculeze, să reconstruiască, să-și imagineze, să creeze, sau să cântărească un răspuns cu grijă ridică nivelul gândirii elevilor și îi învață că gândirea lor are valoare.

Una din cele mai cunoscute categorizări a tipurilor de întrebări este taxonomia interogării lui Bloom, după care Sanders (1969) a făcut următoarea adaptare:

Întrebări care vizează nivelul factual, literal sunt cele care cer informații exacte, care solicită reproducerea informațiilor. Răspunsurile la acest gen de întrebări sunt fie corecte, fie incorecte.

Întrebările de transpunere le cer elevilor să restructureze sau să transforme informațiile în imagini diferite, să trăiască mental o experiență senzorială și apoi să verbalizeze informația pentru a o transmite și altora.

Întrebările interpretative le cer elevilor să descopere conexiuni dintre idei, fapte, definiții sau valori, stimulând gândirea speculativă.

Întrebările aplicative oferă ocazia elevilor de a rezolva exerciții, probleme, raționamente.

Întrebările analitice ridică probleme de explicare a unor cauze, motive, efecte.

Întrebările sintetice implică rezolvarea de probleme în mod creativ, pe baza unei gândiri originale.

Întrebările de evaluare cer elevilor să facă judecăți de valoare de genul bun/rău, corect/greșit.

Aceste întrebări permit integrarea noilor informații într-un sistem personal de convingeri pe baza căruia se pot emite anumite judecăți de valoare.

Tipuri de întrebări, cerințe și obiective asociate cu cele 6 niveluri cognitive ale taxonomiei lui Bloom

Cadrul de predare-învățare pentru dezvoltarea gândirii critice

Dacă gândirea critică se învață practicând-o, atunci trebuie creat un cadru favorabil pentru realizarea și dezvoltarea acesteia. Este vorba despre un anumit mod de a concepe și realiza predarea și învățarea care să pornească de la cunoștințele dobândite deja de elevi, referitoare la un subiect, să promoveze analiza și evaluarea opiniilor posibile, pentru a înțelege sensul celor învățate și pentru a stimula reflecția critică asupra acestora. Un astfel de cadru presupune parcurgerea a trei etape strâns legate între ele:

EVOCAREA

REALIZAREA SENSULUI

REFLECȚIA

EVOCAREA

Învățarea nu se produce niciodată ca un act izolat. Ea se fundamentează întotdeauna pe experiența de viață și pe cunoștințele anterioare a celui care învață. Învățarea presupune realizarea unor conexiuni între ceea ce știu, înțeleg, cred și simt elevii, pe de o parte și conținutul ce trebuie predat/asimilat pe de altă parte.

În etapa evocării elevii sunt solicitați să-și amintească ceea ce știu despre o temă ce urmează a fi supusă procesului de învățare. În acest sens are loc o implicare a elevilor în activitatea de învățare, aceștia devenind conștienți de propriile lor cunoștințe, de valoarea și limitele acestora, comunicându-le celorlalți și supunându-le, astfel, evaluării critice.

Evocarea cunoștințelor pe care elevii le dețin stimulează curiozitatea și interesul acestora motivându-i să se angajeze într-o învățare eficientă.

Când există scopuri bine precizate și o motivație corespunzătoare, învățarea devine productivă și durabilă. Când aceste scopuri sunt stabilite cu elevii inșiși, prin discuții în grup și prin negociere, angajarea în învățare este și mai puternică.

REALIZAREA SENSULUI

În această etapă elevii vin în contact cu noile informații sau idei. Ei încearcă să înțeleagă sensul și semnificația acestora. Este cunoscut faptul că ceea ce este înțeles este învățat mai ușor.

Elevii iau contact cu informația nouă prin mai multe căi:

prin lectura unui text;

prin vizionarea unui diafilm ;

prin audierea unei prelegeri;

prin efectuarea unui experiment;

prin schimbul de idei, discuții în cadrul unui grup.

REFLECȚIA

În a treia etapă a cadrului de învățare pentru dezvoltarea gândirii critice, elevii reconsideră grație realizării sensului noilor cunoștințe, a înțelegerii autentice și profunde ale acestora ceea ce știu deja sau credeau că știu despre un subiect.

În etapa de reflecție elevii își consolidează cunoștințele noi și își restructurează schemele mintale pentru a include în ele noile cunoștințe.

Necesitatea etapei de reflecție se justifică prin următoarele:

Elevii trebuie să ajungă să exprime ,cu propriile lor cuvinte ,ideile și informațiile întâlnite.Ei rețin mai bine și pot folosi adecvat cunoștințele formulate într-un limbaj propriu ,transpuse în contextul personal de înțelegere ,conferindu-le ,astfel ,un sens și o semnificație specifice.

Gândirea critică este favorizată într-o atmosferă în care este încurajată diversitatea de opinii .Schimbul de idei între elevi contribuie la sporirea capacității de exprimare și înțelegere a acestora .

Reflecția presupune confruntarea cu o varietate de modele de gândire care determină reconceptualizarea ,construirea unor scheme mintale mai flexibile ,înțelegerea mai profundă și utilizarea mai adecvată a cunoștintelor în rezolvarea de probleme .

Elevii își exprimă ,în manieră personală ,propriile gânduri și opinii referitoare la o temă ,un subiect .Reflecția se poate materializa prin realizarea în scris –eseu sau oral-argumente pro și contra.

Folosirea cadrului de gândire critică și învățare bazat pe evocare-realizarea sensului –reflecție creează contextul favorabil pentru stabilirea unor scopuri pentru invățare ,activizarea gândirii elevilor ,implicarea activă a acestora în învățare ,motivarea elevilor pentru învățare ,stimularea reflecției personale ,,confruntarea cu idei și opinii cu respectarea fiecăreia dintre acestea ,încurajarea exprimării libere a tuturor copiilor ,procesarea informației de către elevi,prin aceasta exersându-și gândirea.(Anexa 3)

1.6. Considerații

După cum se știe, limbajul artistic dă expresie unor stări de mare tensiune sufletească, fac apel la sensurile figurate ale cuvintelor, la diferitele figuri de stil, la procedee artistice variate, pe care elevii ciclului primar nu numai că le ocolesc pentru o presupusă inaccesibilitate a lor, dar le caută și, uneori, chiar le folosesc în exprimarea proprie

Eficiența activităților de explorare a textelor cu accente lirice este dată de măiestria cadrului didactic dovedită în îmbinarea armonioasă a metodelor tradiționale cu cele moderne, de dezvoltare a gândirii critice.

„Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,

Voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurate,

Strai de purpură și aur peste țărîna cea grea.”

(M. Eminescu – „Epigonii”)

CAPITOLUL II.

Poezia lui Eminescu accesibilă ciclului primar

2.1. Crearea universului poetic

Dacă opera literară este o expresie esențială a umanului, a ceea ce este mai profund, mai caracteristic și mai durabil în ființa umană, o receptare a acestuia impune o pedagogie a lecturii. Percepută ca un „eveniment al cunoașterii”, lectura este un act de educație și formare, astfel încât cititorul trebuie să aibă conștiința că mesajul estetic al operei literare nu este numai traductibil, ci transmisibil. Din partea cititorului, poezia nu este numai așteptare, ci și provocare, nu numai receptare, ci și angajare. Într-o continuă stare de comunicare, cititorul realizează prin lectură nu un act de reproducere, ci unul de creație. Dacă are un dezvoltat gust estetic, acesta știe să-și provoace plăcerea intelectuală pentru a-și crea confortul spiritual; privind lucrurile astfel, arta de a citi este arta de gândi și, chiar mai mult, de a provoca realitatea pentru ca acesta să-și dezvăluie esențele.

În crearea universului poetic trebuie să se țină seama de faptul că „poezia nu are să descifreze, ci, din contră, are să încifreze o idee poetică în simbolele și hieroglifele imaginilor sensibile – numai cum că aceste imagini trebuie să constituie haina unei idei, căci altfel sunt colori amestecate fără înțeles” (Eminescu)1. Cum orice creație literară reprezintă un proiect uman concretizat în care sunt sedimentate valori și eșecuri, se pune tot timpul problema construcției în acest univers inefabil, mai ales al poeziei care este o structură, o tonalitate, un cosmoid, cum spunea Blaga. Esteticienii vorbesc despre tendința operei de artă de a se ordona într-o lume, despre „cosmicitatea” ei (G. Lukacs)2 sau despre năzuința ei „cosmogonică” (Dufrenne)3. Poezia are o realitate a ei, diferită de lumea fenomenală. Simplu spus, poezia este înțeleasă ca răsfrângere, interioritate și muzică. Heidegger4 spunea: „Poezia are aerul unui joc și totuși nu este așa ceva. Fără îndoială, jocul îi adună pe oameni, dar în așa fel că fiecare uită de sine. În poezie, dimpotrivă, omul este concentrat asupra fondului realității sale umane.”

Odată cu estetica romantică germană se cristalizează definiția poeziei ca limbaj în sine. Aplicabilă la poezie noua interpretare mută accentul de pe literatură ca funcție (ceea ce face) pe literatură ca structură (ceea ce este).

Limbajul poetic nu reprezintă un mijloc de informație trecătoare a unei realități, ci unul prin care se recreează lumea, cuprinzând-o în același timp în momentul unic și irepetabil. Pentru poet, lumea nu este decât „un trop universal al spiritului, o imagine simbolică a acestuia” (Novalis)5.

Poezia având arhitectura ei, este normal ca un cititor avizat să intre cu încredere în laboratorul de creație al poetului, descompunând textul în părțile lui componente pentru a-l recompune după propria înțelegere și sensibilitate, după nivelul de cultură și viziunea pe care el însuși o are asupra faptului literar. De aceea, în comentarea și receptarea textului literar se va ține seama de toate nivelurile limbii, întrucât, însumate, acestea creează universul literar, fără a se da prioritate unuia sau alteia, fără a se considera că figurile de stil și de compoziție sunt prioritare. Ca formă, textul poetic în nici un caz nu este un câmp semantic, o rezultantă a figurilor de stil, pentru că acestea au altă funcționalitate: aceea de a realiza translația dintre realitatea obiectivă spre cea subiectivă, literară.

Să luăm textul eminescian:

„Pe aceeași ulicioară

Bate luna în ferești,

Numai tu de după gratii

Vecinic nu te mai ivești.”

(„Pe aceeași ulicioară…”)

Pe ton de romanță, ușor sentimentală, poezia își are poziția ei în contextul operei eminesciene. Cu tot lexicul aparent comun, cu toată absența figurilor de stil, fragmentul are poeticitatea sa. Alte niveluri ale limbii (fonetica, vocabularul, morfologia, sintaxa, etimologia), pe lângă elementele prozodice, creează universul poetic. Poezia stă sub semnul inefabilului, are o existență proprie, trăiește în și prin sine; de aceea, lumina universului poetic poate veni de oriunde, neașteptat, impunându-se de la sine. Din afară, cititorul avizat își va da seama de unde vine această lumină și care sunt elementele care-i dau strălucirea. Ruptura semantică, sugerând tensiunea lăuntrică, se poate realiza prin simplul adverb „numai”, plasat în strofă pe o poziție privilegiată. De altfel, Eminescu folosește adesea aceste adverbe restrictive („numai”, „doar”) care potențează sfâșierile lăuntrice, lămuririle, neliniștile, dorințele și neîmplinirile poetului care afirma că: „Antitezele sunt viața”.

2.2. Poezia religioasă – Rugăciune

Ca și în literatura universală, întâlnim și în literatura română o poezie cu subiect religios, generată de concepția teologică-idealistă asupra lumii, „la baza căreia stă credința în existența unor forțe supranaturale, cu care omul ar putea comunica prin revelație, intuiție, extaz”.6

Rugăciune, cuprinsă în textul postumei „Ta twam asi”, reprodusă în Convorbiri literare (iulie 1892), apoi în ediția Hodoș (1902), Perpessicius, vol. I (datată 1889), Murărașu (datată 1880) în care Eminescu apare cu „Rugăciune”, „Învierea”, „Colinde, colinde” și „Sonet” (ca și în volumul de poezie „Poeți în rugăciune” al pr. Ioan Georgescu, apărut la Oradea în anul 1943), a fost publicată fragmentar în ediția a VI-a (1992).

Una din ipostazele lirice eminesciene este dimensiunea creștină, rod al educației religioase a poetului (întâi în familie, apoi datorită contactului nemijlocit cu literatura religioasă).

Titlul acestui imn religios, cu accente de odă, este mistic, folosit cu sensul său propriu, de act existențial uman în fața divinității.

Izvoare:

M. Rașcu 7 consideră că Eminescu „a pornit de la o lectură asiduă a „Litaniilor Maicii Domnului…” realizând un „muzical și clocotitor de sinceritate imn”. Scriitorul și teologul Valeriu Anania 8 consideră că poezia pornește de la tradiția creștină autohtonă și că ipostaza care l-a sensibilizat pe Eminescu este icoana Maicii Domnului de pe bolta de deasupra altarului, cu privirea și brațele îndreptate ocrotitor către credincioșii dinăuntru”, în care maica Domnului este ocrotitoare a creștinătății.

I. Buzași9 menționează și capitolul XIII din „Paradisul lui Dante”, pentru fervoarea adorației.

Conținut. Semnificații

Exprimându-și însuflețirea mistică, poetul concepe oda într-o formă dialogată structurată în două strofe, cu „refrenul”

„O, Maică Preacurată

Și pururea Fecioară,

Marie!”

și vorbește în numele colectivității.

Comunicarea sufletească se realizează printr-o invocație adresată „îndurărilor”, „luceafărului”, pentru ca „regina peste îngeri”, „lumină dulce, clară”, să „se arate” din „neguri”.

Dialogul poetului cu divinul din prima strofă este susținut de verbele „rugându-te” (gerunziu) și „ascultă, te arată” (imperativ) – implorare sacră a Fecioarei, pentru a asculta „a noastre plângeri”. Reținem metaforele „regină peste îngeri” și „lumină”, cu determinările duble „dulce”, „clară”, pentru ca, în finalul strofei, rugăciunea să dobândească un caracter patetic.

Fără a detalia concret „a noastre plângeri”, Eminescu dezvoltă, în strofa a doua, invocația către Fecioară

„Înalță-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie”

Reținem opțiunea creatorului pentru cuvântul „val”, cu semnificația „efemer”.

Imaginația poetică a Fecioarei este metaforică: „crăiasă”, „scut și întărire”, „zid de mântuire”, cu „privirea adorată”, în izvor de mântuire pentru cei năpăstuiți. Refrenul strofei a doua are alte semnificații decât cel care încheie prima strofă: „privirea” Fecioarei are puteri miraculoase, sugerând înălțarea și mântuirea.

Eminescu creează atmosfera necesară exprimării unor gânduri și sentimente înalte, prin îmbinarea lexicului religios, menit să sacralizeze („Sfântului”, „rugându-te”, „îngeri”, „îngenunchem”, „înaltă”, „mântuie”, „mântuire”), cu cel de factură romantică – mitică („luceafăr”, „mare”, „neguri”, „lumină”, „crăiasă”, „adorată”). Se realizează astfel o necesară antiteză între lumea terestră, cu existența sa efemeră, care face „umbră pământului”, „cu plângeri” inerente condiției sale bântuite de „valuri” și lumea divină, capabile să „mântuie”, coborându-și asupra noastră „privirea adorată”.

Poetul comunică sentimente pioase în versuri vibrante de odă, realizând un portret literar atemporal. Văzută în ipostaze diferite („regină”, „lumină dulce, clară”, „crăiasă” dar și „scut”, „zid de mântuire”), Fecioara Maria îmbină măreția și suavitatea.

Dacă stilul folosit de poet are rezistența și frumusețea cristalului prin claritate și simplitate, prozodia versurilor este adecvată atmosferei sacre. Într-o muzicalitate specifică imnului religios, cele două strofe de câte zece versuri, alternează rima împerecheată din primele șase cu cea încrucișată din ultimele patru, având un ritm generator de incantație religioasă. Versul ultim conferă odei o notă de modernitate, deși este concepută într-un stil clasic.

2.3. Poezia de inspirație folclorică

Mihai Eminescu, cel mai mare poet romantic, geniul nostru național, manifestă de timpuriu pasiune în activitatea de păstrare și prelucrare a folclorului. El ne-a lăsat, în uriașul depozit al celor 15.000 de pagini manuscriptice, păstrate la Academia Română, un bogat material folcloric, cules de el sau copiat din culegerile altora (din reviste, cărți, colecții): doine, strigături, cântece de dragoste și de dor, bocete, blesteme, jocuri de copii, balade, orații, colinde, proverbe, cântece de lume, basme în proză.

Începuturile pasiunii pentru creația populară trebuie să le căutăm în îndepărtata copilărie a poetului, când mama îl vrăjea cu poveștile pe care i le spunea, iar la Ipotești putea citi cărți populare și de istorie, fapt pe care-l mărturisește Eminescu în poezia „Trecut-au anii…”:

„Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri

Și niciodată n-or să vină iară,

Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară

Povești și doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,

Abia-nțelese, pline de-nțelesuri.”

În prelucrarea folclorului, Eminescu merge până la modificări esențiale, ajungând la acel „folclor savant” despre care vorbea George Călinescu10, (referindu-se la poezia „Mai am un singur dor”, pe care o compară cu „Miorița”).

Având o concepție înaintată față de materialul folcloric, Eminescu îl tratează ca poet, nu ca om de știință; el soarbe prospețimea și limpezimea acestui izvor de apă vie, conștient fiind că acest flux pornit din sufletul unui popor, reprezentându-i viața, sințămintele, istoria, consemnată în cronici, poate deveni substanță poetică în creația originală: „ O adevărată literatură, trainică – scrie el – care să ne placă nouă și să fie originală pentru alții, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru, pe tradițiile, obiceiurile și istoria lui, pe geniul lui”.Incluzând creația folclorică în literatură în general, convins fiind că aceasta contribuie la conturarea specificului național, marele scriitor găsește calea spre universalitatea operei de artă.

Poezii precum „Revedere”, „Ce te legeni..”, „La mijloc de codru”, ca și „cartea” feciorului de domn din „Scrisoarea III” sunt prelucrări folclorice cu adaosuri în planul expresiei; dar, conform structurii sale romantice, Eminescu este atras, în mod deosebit, de folclorul fabulos: de mit, tradiție, superstiție, legendă ori basm, adică de acele specii care dezbat ideile binelui și răului în lume, nașterea universului și a omului: „Făt-Frumos-din-lacrimă”, „Călin Nebunul”, „Frumoasa lumii”, „Fata din grădina de aur”, „Miron și frumoasa fără corp”. Prin ele ajunge apoi la istoria mai îndepărtată a poporului român, reușind să creeze o mitologie românească. Basmele sunt puse în versuri înaripate și ridicate la valoarea de simbol: de exemplu „Fata din grădina de aur” capătă înțelesul simbolic al nefericirii geniului pe pământ.

G. Călinescu11 avertizează însă că „toate materialele și uneltele lui Eminescu n-ar da nimic în mâinile altuia, fiindcă izvorul tainic al efluviilor eminesciene e ascuns undeva, departe, în pădurea subconștienței lui. Acest aer ascuns al liricii sale trebuie găsit și gustat, descris și mărit, fără alte senzațiuni decât acelea născute din respirația lui, pentru ca spiritul nostru să-i simtă densitatea și să poată pluti în el.”

Românii toți știu un lucru: că sub pana lui „o țară și un popor au devenit un cântec fără de moarte”.(I. D. Bălan)12.

Revedere

Este cea dintâi poezie în stil popular încredințată tiparului. Este construită pe contrastul dintre natura sempitermă și existența trecătoare a omului. O alta opoziție este aceea dintre condiția umană rătăcitoare și fragilă și statornică regenerată a codrului:

„Codrule, cu râuri line

Vreme trece, vreme vine,

Tu din tânăr precum ești

Tot mereu întinerești.”

Este evidentă familiaritatea și comuniunea dintre om și natură, caracteristică viziunii populare, eul poetic primind cu înțelegere și seninătate lecția de „filozofie” și viață a codrului. În acest caz elementele naturii, pădurea, copacii, izvorul’ luna, stelele au făcut accesibile și acceptabile adevărul crud al existenței: scurgerea inexorabilă a timpului și pieritoarea viață a omului. Metrica populară, vioaie, cu versul heptasilabic scurt, constituie și ea la înseninarea tonului poeziei.

De altfel replica ultimă a dialogului aparține codrului și ea consemnează triumful vieții la scara speciei și a naturii, indiferentă la drama antică a individului:

„Numai omu-i schimbător,

Pe pământ rătăcitor,

Iar noi locului ne ținem,

Cum am fost așa rămânem.”

Trebuie reținut faptul că reiau ideea de la început, durata codrului în timp nu este imuabilă, înțepenită ci mereu plină de vitalitate, ea însăși integrându-se existenței atotcuprinzătoare cosmice: marea, râurile, pustiurile, luna, soarele.

Nota particulară a poeziei Revedere constă așadar în viziunea categorială, filozofică a lumii în afara oricărei conceptualizări și abstractizări greoaie „extrasă din materialul sensibil al vieții fenomenale”.

Ce te legeni…

Poezie de inspirație folclorică , semnificativă pentru distanța ce separă forma cultă de tiparul popular. Ca și Revedere, Ce te legeni… este conexă temei timpului, însă de data aceasta opoziția nu este între natura sempitermă și labilitatea condiție umane, al metamorfozelor ei, subsumate unei scheme generale de tipul imobil – schimbător , viu, – veșted, trecător, amorțit.

Unul din termeni este virtual, presupunând vara cu explozia sa de viață, iar celălalt este copleșitor de prezent în poezie: iarna, frunzișul uscat, codrul părăsit de păsări, „veștejit și amorțit”.

Pornind de la două poezii populare transcrise în caietele sale, în care dialogul este purtat de un copac întristat că va fi tăiat, Eminescu realizează un poem „filozofic” în manieră populară, deloc didactic, despre trecerea timpului, ce atinge și schimbă nu numai natura umană ci și natura „naturans”. Ce deosebire între imaginea codrului din Revedere cu durata lui regenerantă („Tu din tânăr precum ești /Tot mereu întinerești”) și viziunea codrului veșted, din Ce te legeni…? Singura consolare, ca și în poezia populară, de această dată, rămâne sentimentul complex al dorului ce poate umple și face singurătatea mai suportabilă: (Și cu doru-mi singurel, / De mă-ngân numai cu el!”

Această concepție a stingerii și nimicirii, atât de proprie gândirii eminesciene, în care Ce te legeni… revelându-se tot prin mari simboluri („moartea” codrului iarna), este totuși atenuată și umanizată de prezența dorului, punctul de joncțiune între filozofia personală și mentalitatea populară.

La mijloc de codru…

Este o poezie în stil popular fără un model originar stabilit.

Imaginea centrală a textului este apa-oglindă, balta ce prinde ca într-un transfocator atât cadrul natural, luminișul, luna, soarele, stelele, păsările, cât și chipul iubitei.

De fapt, poezia în întregime este o imagine simbol a scenariului erotic eminescian: întâlnirea sau contemplația pudică a iubitei (figura ei este văzută în oglinda apei) în mijlocul naturii ocrotitoare. Versul iambic de șapte și opt silabe este sprinten și fluid în consonanță cu structura sintetică a textului, efect sporit și de splendidul polisindenton din ultima parte a poeziei:

„Și de lună și de soare

Și de păsări călătoare.”

2.4. Poezia iubirii și a naturii

Crăiasa din povești

Apărută împreună cu Melancolie, Lacul și Dorința, își are originea într-o secvență descriptivă din Călin Nebunul: „Pânzării învăpăiate de zăpadă viorie / Luna moaie-n ape albastre și le-ntinde pa câmpie”. Reluat și dezvoltat cu titlul Țesături, textul trece prin mai multe metamorfoze, cu adăugiri (strofele cu cele două sfinte, Miercuri și Vineri) și suprimări de versuri, cu variante și decantări de expresie până la forma desăvârșită, încredințată tiparului.

E greu de analizat acel farmec învăluitor al unora dintre poeziile eminesciene, care parcă narcotizează și transportă spiritul. În Crăiasa din povești, dincolo de eufonia versurilor, sau mai bine zis în acord subtil cu ea, impresionează vizualizarea scenei. Detaliile sunt lucrate cu o gingașă precizie, dar contururile și ansamblul par înecate într-o luminozitate puternică:

„Neguri albe, strălucite

Naște luna argintie

Ea le scoate peste ape,

Le întinde pe câmpie;”

Magia cadrului natural ascunde o scenă de magie populară cu substrat erotic. O copilă cu părul galben și ochii albaștri (portretul-tip al iubitei) aruncă în apa lacului „vrăjit” de Sfânta Miercuri, un buchet de trandafiri, ca să-i apară în unde chipul ursitului. Intenția erotică este filtrată până la o delicată sugestie, concentrată în misterul și bucuria feerică din ochii iubitei:

„Iar în ochii ei albaștri

Toate basmele s-adună.”

Poezie aluzivă de dragoste, și a decorului natural (luna, norii, lacul, trestiile, florile), Crăiasa din povești este o piesă lirică pe deplin realizată.

Povestea codrului

Idilă de o mare puritate și gingășie desfășurată într-un decor mirific-sil-vestru. Codrul-împărat sau „craiul” primește și adăpostește în mijlocul lui perechea de îndrăgostiți, întreaga natură participând la ceremonialul și vraja erotică; un act ingeniu ce se confundă cu apropierea prin somn și visul comun de fericire:

„–O, priviți-i cum visează

Visul codrului de fagi!

Amândoi ca-ntr-o poveste

Ei își sunt așa de dragi!”

Decorul natural este fabulos-feeric și totodată intim-ocrotitor: Codrul este impunător, „împărat slăvit”, viețuitoarele de la cerbi și „bouri înalți’ până la albine și ‚armii de furnici” i se supun, soarele și luceferii îi sunt herle, dar îndrăgostiții dorm sub un tei și înconjurați protectori de ramuri. Întreaga poezie sugerează un amfiteatru verde, viu, în centrul căruia se află scena luminată de razele lunii, pe care se „joacă”, în parte ascunsă, în parte vizibilă, idila celor doi.

Ritmul este trohaic, asigurând poeziei o desfășurare sprinten coborâtoare, ca alergarea unui izvor prin prundișul albiei. În ceea ce privește rima, ea este mai ciudată, de felul a b c b, în care numai versurile doi și patru se încrucișează. George Călinescu arată însă că rima este a a și numai așezarea grafică ne împiedică să o vedem. Anulând îndoitura rima binară ar ieși în evidență:

„Împărat slăvit e codrul

Neamuri mii îi cresc sub poale

Toate înflorind de mila

Codrului, Măriei-Sale.”

Cu geniul său artistic Eminescu a intuit sau și-a dat seama că un vers din opt picioare metrice ar fi fost prea amplu și „greoi” pentru ritmul poeziei sale și atunci l-a scindat dându-i acea „curgere” voioasă.

Freamăt de codru

Dacă am considera Povestea codrului și Freamăt de codru ca părțile unui diptic, nu numai cronologic dar și logic, Freamăt de codru constituie un moment ulterior. Codrul – martor este factorul comun al textelor, numai că în timp ce în prima poezie era tăinuitorul dragostei perechii fericite, în a doua ipostază asistă și participă la tristețea poetului părăsit de iubită. Izvorul cântător, apa somnoroasă, teiul vechi, florile, păsările au rămas aceleași, dar în absența fetei atmosfera de mister și visare erotică s-a risipit:

„Se întreabă trist izvorul:

–Unde mi-i crăiasa oare?

Părul moale despletindu-și,

Fața-n apa mea privindu-și,

Să m-atingă visătoare

Cu piciorul?”

Nu întâmplător Eminescu a recurs la acel vers curios, o performanță tehnică de altfel – extrem de scurt de la sfârșitul strofelor. El are rolul de a întrerupe muzicalitatea fluent-învăluitoare a textului, ce nu ar fi fost potrivită noii stări de spirit a poetului.

Între caratele poeziei se pot distinge și câteva procedee stilistice deosebit de sugestive; forma aliterativă, „de visați la ochii vineți”, construcție sintactică repetitivă, specific eminesciană: „Ea nu vine, nu mai vine!” ce întărește sau reverberează, muzical, o idee, o stare sufletească, un sentiment și oralitatea stilizată a dialogului dintre poet și natură.

Scrisă vers octosilabic, dar cu acea inovație tehnică corespunzând tonalității sufletești a textului, Freamăt de codru este o poezie de marcantă originalitate.

O, mamă…

Elegie de un lirism pur, în care se întâlnesc, dacă avem în vedere titlul, într-un mod, aparent destul de ciudat, dragostea pentru mamă cu sentimentele față de iubită. Comentatorii au propus diverse explicații de la motivații freudiene, cel mai puțin îndreptățite, la justificări biografic-conținutistice, interpretări semantico-stilistice și demersuri comparatiste. Demnă de luat în seamă este și opinia lui A. Guillermou13 care glosează subtil ca întotdeauna pe marginea textelor eminesciene: „De fapt, durerea pe care o încearcă Eminescu în fața mormântului mamei sale, foarte intensă desigur, îl ajută oarecum să-și dea seama de dimensiunea suferinței sale de îndrăgostit.”

Și totuși, motivul central este altul, fiind enunțat în primele două versuri și amplificat prin repetiție în ultimul vers al fiecărei strofe: fascinația thanatică sub forma somnului veșnic legănător în sânul naturii. Întreaga poezie este un cântec de sirenă, al morții de care poetul se lasă cu dulceață cuprins și care îi provoacă o stare de melancolie funebră. Chemarea mamei este a dragostei dar și a morții, ca și apropierea iubitei:

„O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi

Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi.”

Mișcarea și sunetele din natură sunt, la rândul lor, unduios legănătoare și adormitoare, îndemnând la abandon și uitare de sine: frunzele freamătă, ramurile „se bat încet” și „îngână’ glasul mamei, teiul umbrește mormântul, iar apa „va plânge” mereu.

Acest acord între starea sufletească, sunet și imagine creează o emoție poetică, sinceră și gravă, atingând acele profunzimi ale ființei, unde dragostea și moartea, suferința și voluptatea se contopesc într-o tulburătoare, abisală realitate psihofizică. Vladimir Streinu14 consideră nici mai mult, nici mai puțin – într-o analiză, este adevărat, subtilă – că figura mamei și a morții se confundă; „Refrenul exprimă fericirea mamei de a fi murit, fericirea poetului de a muri, și aceeași fericire eventuală pentru iubită, ceea ce sugerează destinul omenesc însuși, de liniștire sublimă; în lumina acestei obsesii eminesciene, chemarea din moarte, ce pare mai întâi a fi numai a mamei, cu atât mai mult cu cât vine pe „freamătul de frunze”, glasul din mormânt fiind „îngânat” de glasul naturii, adică fiind unul și același, crește în rezonanță până a deveni al Morții însăși, văzută ca mamă, la sânul căruia se alină suferința lumii întregi. Către un asemenea cuprins liric, ne îndrumează elementele poeziei, între care este o armonie deplină și titlul prin urmare dă indicația adâncă din toate cele trei strofe.” Deși profundă și sprijinită pe argumente textuale, Vladimir Streinu15 simplifică într-o oarecare măsură ideea poetică, concentrând-o în jurul unui singur pol: al Morții.

În felul acesta poetul accede la cel mai elevat principiu mallarmean: al virtuții și Absolutului. „La ce bun – spune Mallarmé – minunea de a transpune un fapt din natură în aproape dispariția lui vibratorie după jocul cuvântului, totuși; dacă nu pentru ca să emane, fără sila unei apropiate sau concrete referințe, noțiune pură.”

Eminescu nu se referă doar la moartea sa și a mamei, ori la cea apropiată a iubitei, ci dezvăluie în natura fenomenală un ritm și o axiomă a universului. Metoda lui nu este însă mallermeană, deoarece nu ocolește concretul și literaritatea cuvântului, atât de disprețuite de pontiful noțiunilor pure. Revenind la aserțiunea lui Pound, oricine va resimți emoția directă a dispariției ființei dragi, în schimb la alt nivel de interpretare, subtextual și contextual eminescian vom recunoaște „setea de repaos” a poetului, și într-un cerc simbolic mai cuprinzător, „îngemănarea muzicală în Absolut și Veșnicie”, dintre Eros și Thanatos: „Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.”

Somnoroase păsărele…

Motivul poeziei este cuprins în versul final: „Totu-i vis și armonie”. Într-adevăr poetul nu dorește altceva decât să creeze o impresie de liniște și însomnare treptată a naturii până la acea stare și acel moment temporal privilegiat de armonie și vrajă noctambulică eminesciană. Așa-zisele „dulcegării” (păsărelele, florile, rămurelele, îngerii) de care vorbește Guillermou16, nici nu puteau fi altele într-un text având structura unui cântec de leagăn, cum sunt atâtea în literatura universală, și având o tușă atât de suavă. Originalitatea rezultă însă din imaginea finală care topește și fluidizează elementele în armonia feerică a nopții.

Poezia nu datorează nimic vreunei surse externe. Elaborată în perioada în care Eminescu căuta inovații prozodice (1880-1882), nu însă gratuite ci justificate de nuanțele și „accentele” sufletești, Somnoroase păsărele… prezintă și ea ingeniozități tehnice. Într-o strofă de patru versuri trohaice și cu rimă încrucișată (a b a b), ultimul este înjumătățit, devenind emistih. Nu este doar o virtuozitate de ordin prozodic, ci și o abilitate semantică. De fapt, cele patru emistihuri, ultimul repetându-l pe primul, constituie drama poeziei repartizată simetric și muzical: „noapte bună” – „dormi în pace” – „somnul dulce” – „noapte bună”. După cum se vede nimic în text nu este gratuit la Eminescu, chiar dacă, în sine, poezia Somnoroase păsărele… poate fi o suavă și încântătoare gratuitate.

Fiind băiet ,păduri cutreieram

Poezia a fost compusă, cu mare probabilitate, în anul 1878.

Este o evocare a vârstei mirifice a copilăriei în cadrul natural atât de propriu refugiului eminescian: pădurea, izvorul, susurul blând al apei, freamătul lin al ramurilor, mireasma adormitoare, luna, ceața luminoasă pe ape și întreaga vrajă nocturnă:

„Pe câmpi un văl de argintie ceață,

Sclipiri pe cer, văpaie peste ape.”

Și, bineînțeles sunetul de dulceață al buciumului ce se aude „din ce în ce tot mai aproape…”Cântecul buciumului sau al cornului (Povestea teiului) propagat unduios „tot mai aproape” ori „tot mai departe” este un analogon sonor al curgerii molcome, tânguioase a izvorului. Efectul poetic este excepțional și unic eminescian.

Peisajul real se prelungește pa nesimțite, fără sincope în imaginar cu secvența ieșirii zânei („tânăra crăiasă”) din tei, arbore erotic la Eminescu, în spiritul miraculosului basmelor populare. În filigranul imaginii însă se conturează portretul tip al iubitei: frumoasă ca un înger, cu părul blând și moale, cu gâtul și umerii albi și mersul plutitor. În descrierea „îngerului” se insinuează chiar o rafinată tușă senzuală:

„Prin hainele de tort subțire, fin,

Se vede trupul ei cel alb deplin.”

În Fiind băiet păduri cutreieram, ingenuitatea și prospețimea trec prin filtrele imaginației erotice și se distilează în subtile parfumuri afrodiziace.

2.5. Poezia de meditație istorică și socială

Scrisoarea III

Mihai Eminescu, cel mai mare poet pe care „l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc” (G, Călinescu)17, este și expresia celui mai profund patriotism. Bun cunoscător al istoriei poporului român, începând cu înflăcărata odă Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, și până la operele de maturitate, dragostea fierbinte pentru pământul patriei, pentru limbă și obiceiuri strămoșești, pentru folclor, elogiind mereu lupta românilor pentru libertate și unitate națională.

Eminescu este ultimul autor de „celebre scrisori”, (specie cultivată anterior și de D. Bolintineanu sau G. Alexandrescu). „Poetul nepereche” a dus aceste poezii la perfecțiune, dându-le strălucire unică, ele devenind prin structura complexă, cu mai multe episoade, în care se povestesc fapte mărețe, adevărate poeme filozofice. Caracterul filozofic este dat de prezența unor meditații privind evoluția societății umane, sau evoluția universului.

Geneza: Scrisoarea III, cea mai adâncă expresie a patriotismului eminescian, formulată în stil de epopee, în prima sa parte și transformată în vehementă satiră, în partea a doua, a avut ca surse Istoria Imperiului Roman a istoricului Hammer. Aici, citește tânărul poet cuvintele spuse de Baiazid la Nicopole: „Se fălea că de pe pristolul bisericii Sfântul Petru din Roma își va pune sirepul să mănânce ovăz”.18

Poezia a fost publicată la 1 mai 1881, în revista Convorbiri literare. Pentru a pune în evidență dragostea de patrie a vechilor voievozi, autorul Luceafărului apelează la antiteză, opunând prezentului decăzut – sugerat de viclenia și impostura politicienilor contemporani poetului trecutul istoric glorios, simbolizat de vremea lui Mircea cel Bătrân.

Scrisoarea III este un poem romantic, foarte amplu, totalizând 282 de versuri, construit arhitectonic, având un prolog (în care este prezentată istoria creșterii Imperiului Otoman), două tablouri care cuprind ciocnirea dintre Baiazid și Mircea la Rovine; urmează o descriere spectaculoasă a societății decăzute a timpului, totul încheindu-se cu un epilog (în care poetul invocă pe Vlad Țepeș, domn justițiar, pentru a pedepsi pe „smintiții” și „mișeii” de care s-a umplut țara.

Compoziția: Exegeții operei eminesciene au structurat materia densă a poemului în două mari părți: trecutul glorios (I) este opus prezentului decăzut(II). Primul episod este cel eroic, având 194 de versuri și zugrăvește adevărata iubire de patrie, conturând imaginea conducătorului ideal, a omului politic, într-un stil evocator, epopeic; al doilea episod, conținând 88 de versuri, prezintă falsul patriotism, prezentul invadat de impostori, de politi-cieni abili și demagogi, puși pe îmbogățire rapidă, totul fiind arătat într-un stil satiric, pamfletar.

În ciclul primar se studiază numai un fragment din Scrisoarea III, apar-ținând episodului eroic. Primul episod are o desfășurare amplă, evocatoare, urmărind crearea unei atmosfere de înălțare morală în viața poporului român și este alcătuit din patru tablouri, cu o structură artistică distinctă.

Primul tablou, lucrat într-o împletire de metafore, personificări, repetiții, inversiuni, transpune pe cititor într-o atmosferă de fabulos oriental. Prin alegorie, este înfățișat visul unui sultan de a deveni stăpânul lumii. Al doilea tablou prezintă, într-o formă dramatică, invadarea pământului românesc, de către armata otomană și întâlnirea dintre Mircea cel Bătrân și sultanul Baiazid. Aici sunt conturate portretele morale ale celor doi.

Al treilea tablou este descriptiv și înfățișează lupta de la Rovine, din 1394. Al patrulea tablou, tot descriptiv, zugrăvește odihna luptătorilor.

Partea a doua a poemului cuprinde o imagine panoramică a prezentului decăzut. După ce se întoarce încă o dată spre „veacul de aur”, pentru a-i elogia pe domnitorii, creatori „de legi și datini”, ascuțișul satirei se îndreaptă spre demagogia patriotardă a vremii sale.

Fragmentul aparținând episodului eroic, adică cel de-al doilea tablou, poate fi studiat în ciclul primar.

a) Primele versuri înfățișează invadarea pământului românesc de către armatele turcești. Se încheagă mai întâi imaginea vaselor legate spre a face un pod pe care trece faimoasa oaste a lui Baiazid:

„La un semn, un țărm de altul, legând vas de vas, se leagă

Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;

Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii

Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;

Răspândindu-se în roiuri întind corturile mari.”

b) Mihai Eminescu schițează apoi imaginea unui sol trimis în tabăra lui Baiazid. Văzându-l „c-o năframă-n vârf de băț”, el îl întrebă scurt și cu dispreț: „– Ce vrei tu?” Răspunzând cinstit că românii vor „bună pace”, solul precizează ca-i trimis să vestească sosirea lui Mircea: „…Și de n-o fi cu bănat, / Domnul nostru vrea să vadă pe măritul împărat.” Autorul folosește aici dialogul, acesta fiind o modalitate prin care Mihai Eminescu izbutește magistral să înfățișeze figurile celor doi conducători de oști, într-o scenă memorabilă.

c) Mircea cel Bătrân și Baiazid sunt personaje exponențiale. Ele se sprijină pe un personaj colectiv – oștirea, și antitetic înfățișate de autor (antiteza este des folosită de romantici). Trebuie reținută apoi împrejurarea deosebită în care cei doi comandanți de oști se întâlnesc: e un moment de mare tensiune psihologică, de încordare, înainte de o confruntare armată.

La început, Eminescu notează sumar înfățișarea exterioară a eroului său preferat:

„La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort

Un bătrân atât de simplu după vorbă, după port.”

Apoi Mircea este pus în situația de a discuta cu adversarul său, etalându-și, pe parcursul dialogului, o serie de trăsături morale. Astfel, fiind reprezentantul unui întreg popor, el îl primește pe Baiazid, respectând datina străbună, cu ospitalitate și cu bună cuviință:

„–Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit,

Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!”

Dar, adresându-i, în numele poporului român, salutul de bun-venit, demnitatea nu-l părăsește nici o clipă; el respinge gândul supunerii și, prefăcându-se a nu înțelege amenințările îngâmfatului sultan, se angajează să se comporte demn în orice situație:

„Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți;

Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți,

Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,

Să ne dai un semn și nouă de mila Măriei tale…

De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi,

Bucuroși le-om duce toate, de e pace , de-i război.”

Domnul Țării Românești apare, în această secvență, ca un om modest, calm și hotărât, dar și foarte înțelept. El este decis să-și apere țara, să răspundă cum se cuvine provocării de război.

Secvența are caracter dramatic. Prin dialog, Mircea cel Bătrân și Baiazid devin personaje care vorbesc și se mișcă scenic. Îl „vedem” pe îngâmfatul cotropitor adresându-se scurt voievodului român: „Am venit să mi te-nchini” și amenințând: „De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.”

Prin contrast, apare cumpătarea domnitorului nostru.

d) Baiazid este plin de înfumurare, se încarcă de mânie abia reținută, când află că românii nu primesc închinarea. Orgoliosul cotropitor își începe discursul cu o întrebare retorică violentă:

„–Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândești că pot

Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?”

urmată de hiperbole, repetiții, comparații homerice, inversiuni, metafore menite să evidențieze trufia nemăsurată a celui care era sigur de victorie:

„O, tu nici nu visezi, bătrâne, câți în cale mi s-au pus!

Toată floarea cea vestită a întregului Apus,

Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună,

Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.

S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,

Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,

Fulgerele adunat-au contra fulgerului care

În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ și mare.”

Pentru a-l intimida pe Mircea cel Bătrân, sultanul amintește luptele pierdute de toți aceia care s-au împotrivit Semilunei, culminând cu descrierea bătăliei de la Nicopole (1396), unde popoarele creștine au fost înfrânte.

Fălindu-se cu victoria de la Nicopole, Baiazid vrea să intimideze, să mențină teroarea psihologică, prin intermediul căreia speră să obțină închinarea Țării Românești fără nici o luptă. Finalul pasajului conține disprețul total al lui Baiazid față de voievodul român, autorul slujindu-se de un mănunchi variat de procedee: interogația retorică, inversiune, prezența lui „și” narativ:

„Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?

Și, purtat de biruință, să mă-mpiedic de-un moșneag?

Acum, tonalitatea versurilor se schimbă. Pentru marele Eminescu, simplitatea lui Mircea este chintesența simplității poporului pe care-l reprezintă. Trăsătura dominantă a eroului este patriotismul; poetul îl pune pe domnitorul român să răspundă cuvintelor ofensatoare pe care i le-a adresat Baiazid, calm și hotărât:

„De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești

Nu e om de rând , el este Domnul Țării Românești.”

Înțelepciunea lui Mircea decurge din aceea că a văzut și știe multe despre țara sa; el este conducătorul, în vremi de restriște, al poporului său, este un personaj exponențial, este cezarul. Responsabilitatea sa în fața neamului este pusă în evidență prin antiteză: „ nu e om de rând, el este Domnul Țării Românești”, este prototipul omului de geniu, al omului politic de excepție. De aceea el arată limpede sultanului că este decis să-și apere țara și să răspundă cum se cuvine provocării la război:

„Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști,

Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști.”

Anunțând luptele seculare purtate de poporul său împotriva cotropitorilor, domnitorul insistă pe ideea că acestea au fost duse nu din deșartă trufie, ci din „iubire de moșie”:

„Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă,

Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă

Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt.

Cum veniră se făcură toți o apă ș-un pământ.”

În contrast cu dușmanul, Mircea cel Bătrân e gata să se sacrifice pentru poporul său, pentru libertatea și independența țării, să devină un adevărat martir:

„Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…

Și de aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,

Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste.”

Replica domnitorului concentrează demnitatea întregului popor, stăpâ-nit de o înaltă ținută morală; de aceea vorbele imaginate de autor, că au fost sau nu rostite de eroul de la Rovine, cu valoare de maxime, au devenit proverbiale. Mircea cel Bătrân nu se sprijină pe „oști”, ci pe zidul „iubirii de moșie”, pe o forță morală teribilă, care formează o singură și indestructibilă unitate:

„N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid

Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”

Mulțimea de procedee folosite de autor: interogația retorică, exclamația retorică, enumerările, antiteza mai ales(„mi-e…un zid”) au menirea de a contura imaginea patriotului înflăcărat, conștient de responsabilitatea ce și-o asumă în fața istoriei, și convins că natura, mereu solidară cu românul „va fi și de data aceasta un factor strategic în lupta pentru apărarea ființei naționale. Eminescu folosește cu măiestrie cuvintele vechi (cunoscute din cronicile studiate).

Lupta de la Rovine este înfățișată, în a doua parte a tabloului, cu o măiestrie artistică deosebită. Este o adevărată gravură de epocă. Tensiunea psihologică este înlocuită cu tensiunea luptei, cu confruntarea oștilor, autorul reușind să evidențieze vitejia armatelor lui Mircea, deci vitejia întregului popor român.

Iureșul bătăliei va fi zugrăvit de poet prin folosirea îndeosebi a imaginilor vizuale, auditive și motorii. Nu lipsesc diferitele figuri de stil, epitete, repetiții, inversiuni, dar mai ales comparațiile și metaforele, prin care se obține o imagine simfonică a tabloului. De exemplu, în acord cu hiperbola („codrul clocoti”) este enumerarea: („clocoti…”, „de zgomot”, „de arme”, „de bucium”), dar și repetiția, în care superlativul „mii de” este expresia unei forțe pe care nimeni n-o bănuia.

Prin tehnica basoreliefului este scoasă în prim plan oastea română care domină câmpul de bătălie. Românii „printre cetele păgâne trec rupându-și large uliți” (metaforă și inversiune), iar Mircea, mare comandant de oști, asigură, prin exemplul personal, victoria armatei sale, vădindu-se un bun strateg și un bun tactician:

„Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare”

Eminescu folosește aici comparațiile homerice (spectaculoase) și hiperbolele. Antiteza, procedeul fundamental al acestei opere, este un mijloc magistral de a înfățișa bătălia de la Rovine ca pe o uriașă revărsare a mâniei pedepsitoare a românilor; în tabăra invadatorilor domina haosul.

Uimește și încântă la Eminescu mișcarea muzical-simfonică a luptei; totul dă impresia unei orchestrații în care instrumentele intră treptat, imprimând o creștere trepidantă a vuietului, până la explozia finală a triumfului.

În concluzie, Scrisoarea III este o sinteză de elemente lirice, epice și dramatice, în care se îmbină armonios descrierea, narațiunea și dialogul. Spiritul creator eminescian se manifestă în arta portretului; cele două personalități, Mircea și Baiazid, nefiind personaje în înțelesul propriu al cuvântului, ci două simboluri, prin care poetul își exprimă propriile păreri în problemele păcii și ale războiului, (la scară istorică și cu finalitate filozofică). De aceea, accentul se pune și pe trăsăturile psihice (morale), scoase pregnant în evidență prin antiteză. Chipul lui Mircea cel Bătrân, conturat în linii sigure, e simbolul domnului patriot, al omului politic, care respinge cu demnitate pretențiile de sclavie (ale sultanului); bun strateg, el este în stare să-și conducă oștenii la lupta dreaptă și să obțină victoria finală. Baiazid este, prin contrast, simbolul invadatorului arogant, nepoliticos și lacom, căruia istoria îi dă o lecție drastică.

2.7.Considerații

Studiind inegalabila operă a „poetului nepereche” constatăm că unele teme pot fi accesibile și micilor cititori. Poezii de inspirație folclorică și mitologică, poezii ale naturii, poezii de inspirație istorică pot fi receptate cu ușurință și contribuie la dezvoltarea și activizarea limbajului copiilor.

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”

(Ion Luca Caragiale – În Nirvana)

CAPITOLUL III.

Mihai Eminescu

poet național și universal

Mihai Eminescu este poetul cel mai reprezentativ al literaturii române, „poetul nepereche” (G. Călinescu)1 creator al unei opere care străbate timpul cu o forță nealterată, trăind într-o perpetuă actualitate.

Prin tot ce a creat, Eminescu a produs un efect de modelare profund și de durată, a făcut ca „toată poezia acestui secol să evolueze sub auspiciile geniului său, iar forma înfăptuită de el a limbii naționale să devină punctul de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioară a veșmântului și cugetării românești” (Titu Maiorescu)2. Influența copleșitoare a poetului avea să vină din înălțarea filozofică și din frumusețea expresivă a unei opere exemplare ce a jalonat, sintetizându-le, principalele elemente de recunoaștere a spiritualității naționale, în afara căreia nu există creație durabilă. El însuși s-a proiectat cu voință și neclintire în sfera specificului românesc, spre care a adus întregul orizont de inteligență și sensibilitate europeană.

Eminescu reprezintă astfel în poezia română un dublu reper: de valoare, luată în absolut (în conștiința noastră el se înscrie printre spiritele complete ale omenirii, alături de Dante, Goethe, Shelley sau Victor Hugo) și de specific național, drept ipostază unică a sufletului românesc în concretul poetic al lumii.

3.1. Contextul cultural-istoric al apariției lui Eminescu

Apariția lui Eminescu în literatura română nu e fără legătură cu procesul mai general de renaștere românească de după Unirea din 1859. Cultura, limba și literatura se redimensionează acum dintr-un alt unghi de înțelegere a aspirației pașoptiste spre modernitatea europeană. Eminescu vine să confirme o tendință polemică a epocii, care dorea armonizarea „fondului” autohton cu tendința polemică a epocii, care dorea armonizarea „fondului” autohton „formele” instituite după model european. Perfecțiunea relației, și nu ruperea ei, care nu mai era posibilă, îi preocupă îndeosebi pe juniniști și pe Eminescu se formează și creează în strânsă legătură cu ceea ce s-a numit „spiritul juninist”.

3.2. Personalitatea lui Eminescu

Ce a adus hotărâtor Eminescu în cadrul cultural și literar al momentului său de înălțare este „copleșitoarea lui personalitate” care i-a făcut pe mulți – pe Titu Maiorescu, în primul rând – să-i intuiască genialitatea și să participe încă din timpul vieții poetului la constituirea mitului eminescian.

În definirea personalității lui, s-a accentuat de mai multe ori ideea că a fost un „om al timpului modern”3. De la început Eminescu a venit cu câteva însușiri care-i puneau pecetea profundei seriozități, garanție a procesului de întemeiere modernă pe care și-l propunea cultura română din jumătatea a doua a secolului trecut.

El s-a remarcat, mai întâi, printr-o inteligență extraordinară, ajutată de o memorie prodigioasă, „căreia nimic din cele ce-și tipărise vreodată nu-i mai scăpa, încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână”(Titu Maiorescu)4.

Apoi, l-a caracterizat o mare „curiozitate intelectuală”. Eminescu este „omul cel mai silitor, veșnic citind, meditând, scriind” (Titu Maiorescu)5. A cercetat viața poporului, limba și folclorul, s-a ocupat de scrierile unor prieteni (Slavici sau Creangă), a studiat cursul filozofiei europene, izvoarele istorice ale românilor, sanscrita sau religia budistă, a cercetat problemele economice, intervenind în luptele politice din țară. „A se ocupa cu vreuna din aceste chestiuni, a cugeta și a scrie asupra lor era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului său.” (Titu Maiorescu)6

Din această atitudine derivă o trăsătură, impresionantă și astăzi: „cultura de o vastitate covârșitoare”. În caietele lui Eminescu sunt notițe, comentarii, rezumate despre cele mai variate aspecte, demonstrând o cuprindere uluitoare a multor orizonturi de cultură. Prin bogăția fondului cultural, foarte puțini contemporani îi stau alături, dar mai importantă este forța de asimilare a acestei culturi vaste în individualitatea lui intelectuală.

Între înzestrările lui de bază ale lui Eminescu, „farmecul limbajului” a fost esențial în rapida pătrundere a operei lui spre sensibilitatea publică. De altfel, fără această însușire, nici celelalte nu ar fi contat în definirea poetului.

3.3. Arta poetică

(Concepția despre poezie și misiunea poetului)

La Mihai Eminescu nu se poate vorbi de o poezie programatică, ideile sale despre artă nu se constituie în poezii anume, ci se regăsesc în întreaga sa creație, fie în publicistică, fie în poeziile despre artă, concepțiile sale fiind despre condiția poetului și menirea artei sale fiind exprimate, într-un fel sau altul, în majoritatea creațiilor lirice.

Se poate totuși afirma că doar câteva poezii sunt cele care direcționează concepția poetică eminesciană, cele mai multe fiind postume, deși unele fuseseră scrise la începutul perioadei de creație ori în plină maturitate: Icoană și privaz, Eu nu cred nici în Iehova, Odin și poetul, Iambul, Numai poetul, În zadar în colbul școlii. Între poeziile programatice antume se numără: Epigonii, Glossă, Odă (în metrul antic), Criticilor mei care sunt și cele mai valoroase din punct de vedere literar și profund filozofice.

În Epigonii Mihai Eminescu dă definiția poeziei, pornind de la întrebarea „Ce e poezia?”, pe care o concepe ca pe o creație pură, divină, în care imaginile poetice sunt „icoane” ce înnobilează prin sensibilitate, emoție, „glasuri tremurate” mintea și sufletul omenesc:

„Înger palid cu priviri curate,

Voluptos joc cu icoane și glasuri tremurate,

Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea.”

Eminescu îi mărturisește lui Iacob Negruzzi într-o scrisoare ce însoțește poezia Epigonii motivele pentru care aduc laude poeților elogiați care „nu sunt pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că într-adevăr te mișca acea naivitate sinceră, neconștientă cu care lucrau ei”.

Eminescu se încadrează singur în curentul literar al romanticilor, recunoscând înclinația sa de vizionar, scepticismul solitar și preferința sa pentru antiteză:

„Nu mă-ncântați nici cu clasici

Nici cu stil curat și antic –

Toate-mi sunt deopotrivă

Eu rămân ce-am fost: romantic”

(Eu nu cred nici în Iehova)

În ciuda acestei afirmații, Mihai Eminescu înclină uneori spre clasicism, prețuind profunzimea de gândire a anticilor prin promovarea ideilor de bine, frumos și adevăr, prin aspirația către perfecțiune și echilibru, prin stilul clar, armonios, și prin ironia rece a rațiunii:

„Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi și nouă toate;

Tu te-ntreabă și socoate;

Nu spera și nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.”

(Glossă)

Eminescu aspiră în permanență spre o artă ideală, care să transfigureze realitatea, fiind mereu preocupat să găsească acel cuvânt „ce exprimă adevărul”:

„Și-au visat odată să fiu poet… Un vis

Deșert și fără noimă ce merit-un surâs

De crudă ironie… Și ce-am mai vrut să fiu?

Voit-am a mea limbă să fie ca un râu.”

(Icoană și privaz)

Viziunea sceptică eminesciană privind condiția poetului în lume, în societatea contemporană superficială, incapabilă ă aprecieze arta adevărată, preocupată fiind de interese materiale, meschine este ilustrată în poezia Criticilor mei.

„Ah! Atuncea ți se pare

Că pe cap îți cade cerul,

Unde vei găsi cuvântul

Ce exprimă adevărul?”

Critici voi, cu flori deșarte

Care roade n-ați adus

E ușor a scrie versuri

Când nimic nu ai de spus.”

Poezia trebuie să exprime totdeauna adevărul vieții, sentimentele profunde trăite de poet, existența omului să fie singurul izvor al inspirației lirice:

„În zadar în colbul școlii,

Prin autori mâncați de molii,

Cauți urma frumuseții

Și îndemnurile vieții,

…………………………………….

Nu e carte să înveți

Ca viața s-aibă preț

Ci trăiește, chinuiește

Și de toate pătimește

Și-ai s-auzi cum iarba crește”

(În zadar în colbul școlii)

Ultimul mare romantic european a dat măsura perfecțiunii clasice în poezia Odă (în metrul antic), operă a maturizării depline a artei eminesciene. Poezia exprimă viziunea filozofică a poetului asupra iubirii și a morții în substanța clasică materializată cu elemente romantice. Poetul își înalță privirea la „steaua/ Singurătății, căutând înțelesurile firii, aspirând spre ideal, printr-o reîntoarcere nostalgică spre propria tinerețe, vârsta visării, când moartea-i părea undeva departe: „nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Echilibrul sufletesc îi este tulburat de apariția sentimentului de iubire „dureros de dulce”, care-i dă și perspectiva morții. Iubirea este un foc mistuitor pe care nu-l poate stinge „cu toate / Apele mării”. Chinurile provocate de iubire poetului sunt asemuite cu cele ale lui Hercule și Nessus, personaje mitologice ce devin simboluri sugestive ale suferinței. Poetul, mistuit de propriul vis, meditează asupra ideii de moarte, invocând tot un simbol mitologic, acela al păsării Pheonix:

„De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări…

Pot să mai revin luminos din el ca Pasărea Pheonix!”

Crezul artistic al lui Eminescu este acela că numai arta eternizează creatorul, îl poate face nemuritor, idee exprimată în poezia intitulată sugestiv Numai poetul.

„Lumea toată-i trecătoare,

Oamenii se trec și mor,

Ca și miile de unde,

Ce un suflet le pătrunde,

Treierând necontenit

Sânul mărei infinit.

Numai poetul

Ca păsări ce zboară

Deasupra valurilor

Trece peste nemărginirea timpului:

În ramurile gândului,

În sfintele lunci,

Unde păsări ca el

Se-ntrec în cântări.”

3.4. Folclorul și limbajul poetic eminescian

Niciodată până la Eminescu, limba română n-a sunat cu atâta plenitudine armonioasă, atât de natural și de firesc. Mai mult chiar, limpezimea și echilibrul lingvistic din cele mai multe poezii creează impresia unei spontaneități desăvârșite, cu toate că variantele ilustrează migăloasa căutare a „cuvântului ce exprimă adevărul”; iar Eminescu însuși își stabilește raporturile cu limba română în termeni de „luptă dreaptă”, ca pe o încercare de „a turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă”. Tensiunea eforturilor încă nu se simte, este cu desăvârșire mascată de robusta senzație a lucrului natural.

Explicația „prospețimii și a naturaleții limbajului eminescian” își are punctul de în strategia poetului față de limba veche, considerată ca temelie pentru toate noile ei înfățișări. El a intuit că limbajul poetic trebuie cu necesitate ă pornească de la izvoare: de la poezia populară și de la vechile texte, care conservaseră formele cele mai rezistente de limbă, deci cele mai apte să reliefeze individualitatea graiului românesc. Și poezia lui e plină de ecourile acestei influențe, de la armonia, uneori onomatopeică, e versurilor de origine folclorică:

„Peste vârf de rămurele

Trec în stoluri rândunele

Ducînd gândurile mele

Și norocul meu cu ele.”

Până la aromele arhaice de stil cronicăresc, din Scrisoarea III, în care voievodul își enumără principiile neatârnării:

„Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod

De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod;

Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă

Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă –

Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,

Cum veniră, se făcură toți o apă și-un pământ.”

„Eminescu a lăsat un bogat material folcloric, cules de el sau copiat din culegerile altora: cântece de dragoste și de dor, cântece de haiducie și de voinicie; bocete, blesteme, cântece de petrecere, strigături, jocuri de copii, o urare, un plugușor, un colind, basme. (La 19 ani făcea parte din societatea culturală „Orientul” – 1869 –, care își propunea să culeagă folclor.) Poetul are exemplul lui Alecsandri, dar felul cum asimilează și gândește folclorul reprezintă un moment în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Folclorul este legat de istoria consemnată în cronici, el reprezintă viața și simțămintele poporului și are, după părerea poetului, un rol important în formarea literaturii culte. Eminescu prelucrează folclorul ca și pașoptiștii; la el însă „ideea stilizării izvoarelor câștigă teren în direcția simplității, armoniei și perfecțiunii verbale”.

Poetul a fost un inovator; în prelucrarea folclorului, merge până la modificări esențiale. Astfel, basmul Fata din grădina de aur capătă un înțeles simbolic: soarta geniului pe pământ; în poeziile Revedere, Ce te legeni…, La mijloc de codru”… observăm osmoza cu natura. Se aduc în antiteză elementele de permanență ale cosmosului cu sentimentul trecerii, al devenirii, în adevărate elegii folclorice:

„Iar noi locului ne ținem,

Cum am fost așa rămânem:

Marea și cu râurile,

Lumea cu pustiurile,

Luna și cu soarele

Codrul cu izvoarele.”

Eminescu asimilează folclorul, cizelându-i expresia artistică până la filigran, deschizând drum lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, la care folclorul se transformă, conform structurii cerute de transfigurarea și condensarea imaginii artistice. Eminescu ajunge, cum spunea G. Călinescu7, la acel „folclor savant”, citând, în acest sens poezia Mai am un singur dor. Ciobanul din Miorița și Eminescu iubesc natura și doresc să fie înmormântați în mijlocul ei. Moartea, ca și în poezia populară, înseamnă nuntă, înseamnă contopirea, unirea cu pământul:

„Mai am un singur dor:

În liniștea serii

Să mă lăsați să mor

La marginea mării;”

Mihai Eminescu prețuiește textele vechi, care păstrează nealterată limba populară. Nota populară se observă în lexicul bogat. În regionalisme și cuvinte arhaice (jele, îmblă, pahară, opaiț, pârleaz).

De la Eminescu încoace, se scrie și se vorbește altfel: numeroși exegeți care s-au aplecat asupra limbajului eminescian au analizat bogăția și varietatea figurilor de stil (Tudor Vianu8), probleme legate de vocabular și de structura gramaticală a limbii poetului. Au fost precizate, astfel, următoarele caracteristici: numărul mare de cuvinte populare care au dat un anumit colorit pitoresc limbii; folosirea verbelor în forme populare (spăriet, împrăștiet); a articolelor posesiv și demonstrativ ce îmbracă forme moldovenești sau muntenești (a nopții stele, dorul țării cei străbune); a construcțiilor populare sau arhaice (s-a fost deschis o poartă, unde au fost căzut). Sintaxa este adesea populară (Ci eu în lumea mea mă simt…). Construcția copulativă se revarsă în valuri cuprinse în versuri lungi, în ritm trohaic, rime rare și împerecheate (rump-scump, cură-gură). Predilecția pentru forma populară face versul cristalin, muzical, cu o tonalitate unică: A fost odată ca-n povești… o preafrumoasă fată. În aceeași serie de fapte se înscriu și inițiativa de a folosi formele populare și familiare ale vorbirii (exemplele sunt foarte cunoscute: „de nu m-ai uita încalte”, „ș-apoi cine treabă are”, „nime-n lume n-o să știe”, și mi-o ciudă”, „ai vedea că am cuvinte” – de observat coloratura regională, moldovenească), expresiile tipice („bată-i vina”, „acu-i acu”, „ia las”, „cată-ți de treabă”, cât și rimele rezultate din prezența unor termeni populari („încalte”, „nesaț”, „letopiseți”) sau prozaici („subsuori”) și a cuvintelor legate prin cratemă procedeu de îmbinare românească („sine-mi/inemi”; „luminându-l/gândul”; „aduceți-i/vieții”; „lese-l/vesel”; „recunoască-l/dascăl;)

Acestea sunt procedeele care accentuează naturalețea, savoarea populară a limbajului eminescian. Dar poetul, dintr-un simț superior al echilibrului lingvistic, își alternează mijloacele printr-o expresie intelectualizată (Tudor Vianu9) („al lumii-ntregul sâmbur, dorința-i și mărirea/în inima oricui i-ascuns și trăitor”, „că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”, „și în sine împăcată stăpânea eterna pace”, „ei au doar stele cu noroc/și prigoniri de soarte”, „precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr/Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr”). Alteori ajunge la „virtuozități verbale”, nu gratuite, dar trădând plăcerea combinațiilor ingenioase („la început, și pe când ființă nu era, nici neființă” – aici noțiunile sunt preluate din interogațiile imnice din „Rig-Veda”, „când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns’). În aceeași categorie de mijloace intră și jocul verbal al rimelor culte, rezultate prin folosirea numelor proprii (Menelaos/adaos, Miercuri/cercuri, Istașpe/ oaspe, Venus Anadyomene/ gene, Mușatini/ datini, Coreggio/ înțelege-o).

Un rol deosebit în poezia sa îl au sinonimele. Eminescu caută termenul cel mai potrivit și mai pur, în funcție de cerințele imaginii. Este celebru exemplul sinonimiei cuvintelor „prav”, „praf”, „pulbere”, „colb”: „Noi reducem tot la Pravul azi în noi, mâni în ruină”, „Toate-s praf… – Lumea-i cum este” – Epigonii; ”Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze” – Scrisoarea I; „Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici” – Scrisoarea III.

Problema neologismelor ocupă un loc aparte în întregirea universului poetic. Ele domină perioada de tinerețe a poetului și în poezia postumă. Unele dispar în poeziile de maturitate („flamă’, „vergină”). O caracteristică a limbii poetice din perioada de tinerețe este fixarea ei în linia tradiției literare – schimbarea valorii gramaticale, trecerea de la o conjugare la alta, desufixarea sau sufixarea unor verbe (întâlnim, astfel: „flori râzânde”, „liră vibrândă”, „nimic nu mai sperez”). Elementele acestea dispar în creația de maturitate, când se realizează un echilibru între fond și formă.

Procedeele care țin de sintaxa poetică sunt frecvent folosite în perioada de tinerețe: repetiția, interogația și invocația retorică, inversiunea, antiteza: „La-nceput pe când ființă nu era, nici neființă”; „Șoptind șoapte de amor”; „Or să cadă rânduri-rânduri”; „Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?’; „O, mamă, dulce mamă”; „Cum? Când lumea mi-e deschisă, a pieri gândești că pot…?”.

Analizând epitetul eminescian, constatăm că el este foarte frecvent în poezia de început, de exemplu epitetul ornat(blând, dulce, gingaș, pal). În perioada următoare domină epitetele individuale, de o mare forță sugestivă(adânc, vechi, etern, senin-ochiul). Epitetul cromatic îl descoperim și în perioada de tinerețe și în cea a maturității (alb, verde, dalb, negru, vânat); acesta obține contraste specific romantice: „Atunci lumea iese norilor regină/Fruntea lui cea pală roșu o-nsenină”. De semnalat epitetul multiplu sau în lanț („Venere și Madonă”, „Egipetul”). Epitetele au valoarea personificatoare („lumina blândei lune”, „tânguiosul glas de clopot”) sau metaforică („cugetările regine”, „flori vergine”, „lumina fecioară”).

Comparația se bucură de o mare răspândire în perioada de început: ea revine ca un laitmotiv; structura acesteia amintește de comparație de tip homeric și de comparația în lanț; gramatical, comparațiile sunt juxtapuse sau legate.

„Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,

Ca preotul altarul, ca spaima un azil;

Ca spectrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,

Ca visul pe-un copil.”

Metafora este concentrată, puternică și rară: „Alpi cu frunțile de gheață”, „Noaptea mea de patimi”, „Stelele nasc umezi pe bolta senină”.

Toate mijloacele artistice trăiesc nu numai forța de sugestie, dar și prin muzica pe care o emană fiecare vers. Muzica este aceea care face parcă metafora, simbolul, comparația, deși abstracte și rare, accesibile. Muzica se realizează prin alternarea de ritmuri, prin rimele rare, prin aliterații, printr-o anume repartiție a vocalelor în structura versurilor. („De racla ta razim eu harfa mea spartă”) sau prin folosirea cu scop eufonic a inversiunilor („Îngânane-vor c-un cânt”) ori a onomatopeei.

Prin acest limbaj poetic propriu, Eminescu și-a construit și fixat, în eternitatea spiritului românesc, opera. Aceasta, la rândul ei, a statornicit și a impus o înfățișare a limbii române considerată ca reformă lingvistică cea mai importantă a literaturii noastre moderne. „Când, mai târziu, unii dintre poeții zilelor noastre au nutrit ambiția de a opera o reformă lingvistică de însemnătatea aceleia care îi izbutise atât de bine lui Eminescu, ei au crezut că pot obține prin acte mai mult sau mai puțin arbitrare ale voinței. Ceea ce s-a obținut pe această a produs uneori impresia noutății, nu însă pa cea a frăgezimii. Miracolul eminescian a stat însă în faptul de a fi dobândit o limbă în același timp nouă și proaspătă. Pentru a atinge acest rezultat, Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, așa cum au făcut unii din emulii săi de mai târziu. I-a fost de ajuns să se așeze în curentul limbii și să-și înalțe pânzele în direcția în care sufla duhul ei.” (Tudor Vianu10)

3.5. Condiția geniului și a artei

Eminescu este un inadaptat superior și are conștiința condiției artistului și a operei lui în societate. Condiția geniului pe pământ este definită în termeni schopenhauerieni: „… pe pământ nu este capabil de-a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit, el nu are moarte, dar nici noroc.”

În poezia eminesciană, geniul este întruchipat în două ipostaze: demon și titan. Demonul, deși forță a răului, devine revoluționarul înfrânt (Înger și demon). Titanul dovedește forță revoluționară.

Cele două ipostaze (demon, titan) se contopesc într-un singur personaj, care sfârșește prin a se izola de lume și societate, întocmai geniilor; Scrisoare I, Scrisoarea II, Criticilor mei, Cu gânduri și imagini, Icoană și privaz sunt poeme realizate din perspectiva creatorului genial.

Geniul este înfrânt. El va urca treptele contemplației și ale însingurării. Luceafărul va rămâne „nemuritor” și „rece”, izolat nefericit, va privi cu stoicism mișcarea trecătoare pe marea scenă a lumii: „Ce e val, ca valul trece” (Glossă). El va rămâne indiferent la frământarea măruntă omenească:

„Dar sătul de ea și de mine însumi

Am să urc din nou părăsita treaptă

Ochii nemișcați ridicând la steaua-mi

Nemuritoare.”

Hyperion (Luceafărul) este demon, titan și geniu; el vrea să-și depășească condiția, să se realizeze uman, dar sfârșește prin a se izola de oameni:

„Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece.”

Privirea eminesciană capătă perspective titaniene când pătrunde începuturile omenirii, evoluția civilizațiilor și prăbușirea lor.

Cosmogonia la Eminescu este kantiană, dar descoperim în ea și elemente din Imnurile vedice. Bătrânul dascăl din Scrisoarea I este geniul purtător al unui sentiment elegiac generat de incompatibilitatea cu lumea. Nașterea și stingerea, macro- și microtimpul, timpul etern sunt văzute din perspectiva titaniană. Soarele se răcește după ce izbucnește în flăcări fierbinți, planetele intră în dezordine, revenind la forma de neant, de veșnicie, negând ideea de timp (Schopenhauer):

„Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș

Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,

Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț

Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați;

Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,

Ca și frunzele de toamnă, toate stelele-au pierit;

Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie.”

Timpul mort și spațiul sunt relative, ne spune Eminescu, în Sărmanul Dionis și în Panorama deșertăciunilor. O dimensiune a timpului este prezentul etern:

„Cu mâne zilele-ți adaogi,

Cu ieri viața ta o scazi

Și ai cu toate astea-n față

De-a pururi ziua cea de azi.”

Pentru geniu, lumea terestră este un cerc prea strâmt în raport cu idealurile și visurile lui. Pesimismul lui Eminescu este o caracteristică care îl apropie de romantici; Tudor Vianu11 vorbea de o anume „blândețe a pesimismului eminescian”; pesimismul lui decurge din reflecția asupra omului de geniu, a decăderii epocii în care a trăit, a nefericirii individuale.

Poetul își va găsi ca forme de protest evadarea în vis, disprețuit, ironia și satira față de societate. Ironia domină poezia cu caracter filozofic, satira, poezia socială. Așadar, urmărind condiția geniului în context social, în lirica eminesciană, descoperim și alte teme și motive romantice, ca: Motivul demonului, al titanului, nașterea și stingerea universului, precum și formele de protest social.

Pentru creatorul romantic, visul însemna o lume infinită, o îmbogățire a realului, înfrângerea timpului și a spațiului, un mijloc de cunoaștere, o treaptă spre cunoașterea absolută. Mitul sufletului descoperit în vis a fost adus în literatură de Novalis. Visul care se poate transforma în realitate și transmigrarea sufletului dau posibilitatea pătrunderii în domeniul conștiinței. De asemenea, descoperim la Eminescu visul ca reverie sau visul ca aspirație, visul-iluzie, starea de vis:

„Vom visa un vis ferice,

Îngâna-ne-vor c-un cânt

Singuratece izvoare

Blânda batere de vânt.”

Starea de visare din sonete transformă amintirea în realitate. Ca și în Luceafărul („Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă”), visul este singura posibilitate de a comunica cu o iubire trecută sau posibilă în viitor. Visul reliefează contrastul dintre real și ideal și este un mijloc de a suporta realul: „Le simțim ca-n vis de toate”. Ca la marii romantici universali, și la Eminescu apare visul erotic, visul coșmar, visul paradisiac, visul ca stare de farmec.

3.6 . Universul poetic

Opera lui Eminescu își articulează universul de cuget și simțire în jurul câtorva teme și motive esențiale, care se constituie ca ipostaze lirice ale aceleiași priviri asupra omului ca ființă cosmică, sau ca ființă a naturii, a omului ca ființă a istoriei (ca zoon politikon), sau ca ființă a dragostei. Se observă la el o anumită concentrare a forței creatoare, în sensul că temele mari se nuanțează în variante, căci poetul nu inventează teme cu fiecare poezie, ci le reia, scoțând efecte de sunet, mișcare, culoare sau de viață sufletească, din insistenta lor repetare.

Caracterul unitar al operei se vădește mai întâi din existența unei suprateme, a unei teme a autorului, care revine obsedant la toate nivelurile operei: e tema timpului, a curgerii, a permanentei deveniri, care conferă creației eminesciene o extraordinară dinamică a sentimentului elegiac, ușor de recunoscut în fiecare din atitudinile lirice fundamentale, de la cea a meditației filozofice la cea erotică.

La Eminescu, gestul prim al atitudinii lirice este acela de cuprindere a omului în spectacolul cosmic. Prin aceasta, ființa umană și rostul ei capătă alte dimensiuni, iar valorile cunosc o altă dispunere din cea a măruntei perspective pământești. Relația om-univers se prezintă sub trei înfățișări poetice: una cosmogonică, alta sarcastică și a treia – de permanență – elegiacă (sinteza lor apare în Scrisoarea I).

Integrarea ființei eminesciene în spectacolul cosmic (realizată și în alte poezii ca Rugăciunea unui dac, Luceafărul, la steaua, Odă – în metru antic) dă caracterul universal al operei sale, modul de pătrundere spre simțirea și înțelegerea tuturor.

Altă temă de bază a operei eminesciene este istoria, văzută în mai multe ipostaze. Este „panoramă a deșertăciunilor” în Memento mori, mister al etnogenezei în Decebal și Strigoii, spațiu întunecat al pasiunilor grele (ca în teatrul lui Shakespeare), în Grue Sânger sau timp ideal de manifestare a geniului poetic în Scrisoarea III. Peste tot se simte întrepătrunderea cu tema timpului. Istoria este o succesiune de civilizații, e un document al zădărniciei, o repetare mecanică.

Deși în poeziile pe teme naționale rămân urme din această filozofie (Mureșanu) preocuparea lui Eminescu merge spre o altă problematică, spre o meditație patriotică (Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie), mai accentuată în Scrisoarea III, în care trecutul apare, ca la pașoptiști, ca termeni de antiteză pentru prezent. Aici poetul îmbină armonios oda înălțătoare cu satira virulentă:

„De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;

Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii…;

Eminescu ilustrează istoria românilor în strânsă legătură cu tema timpul, fiind evocată printr-o succesiune de civilizații surpate sub nisipul trecerii, un document al zădărniciei. Memento mori a fost scrisă în 1872, în perioada studiilor la Viena și Berlin sub influența scepticismului filozofului german Schopenhauer și conține 1300 de versuri. Poemul ilustrează ideea că răul e atotputernic în lume și că, oricâte culmi ar fi atins omenirea în evoluția ei, a urmat prăbușirea în neant. Învierea civilizațiilor, începe din preistorie și trece prin Babilon, Asiria, Palestina, Egipt, Grecia, Roma, Dacia, epoca năvălirilor barbare, Revoluția franceză până la Napoleon I. Dacia este un ținut fabulos, tutelat de zâna Dochia, imaginea fiind construită din elemente mitice și legende populare făurind un adevărat rai, un loc răsfățat de zei și astre:

„Sori și luna repezite printr-a norilor dumbrave

Ard albastrele armure ale zeilor romani.”

Elementele romantice sunt prezente prin concepția poetului despre timp și istorie, prin aștri, personaje mitice, eroi populari, „păduri de basme”, toate compunând o imagine luminoasă a Daciei cu „suflete mari, viteze-ale eroilor” din care s-a ivit nația română.

Istoria apare în poezia eminesciană identificată total cu patriotismul cel mai profund și adevărat exprimat vreodată în simțirea lirică românească, așa cum afirma Ioan Slavici în amintirile sale despre Eminescu, uimit că acesta era „stăpânit (…) de gândul unității naționale și de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc.” Acest sentiment al patriotismului este ilustrat fie în aforismele sale, fie în ritmurile avântate ale odei Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie:

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

Țara mea de glorii, țara mea de dor,

Brațele nervoase, arma de tărie

La trecutu-ți mare , mare viitor!”

Prin celelalte două teme fundamentale – natura și dragostea – romantismul operei lui Eminescu se împlinește într-o adâncă autohtonizare. Cântarea naturii, ilustrată de poeți ca Novalis, Lenau, Lamartine sau Victor Hugo, se regăsește și la Eminescu în gesturi tipice ale poezie europene: contemplare detașată, cufundare în ființa metafizică a naturii, concordanță a eului cu natura, evadarea în natură, consolarea prin natură. Dar în imaginea poetică a naturii eminesciene apar toate elementele spațiului românesc pe care sensibilitatea poetului le-a perceput dintr-un lung exercițiu al iubirii pământului natal.

Natura și dragostea, teme romantice prin excelență, subordonează în poezia eminesciană o gamă întreagă de motive specifice curentului: luna, apa, codrul, floarea albastră, lumea siderală, muzica sferelor, precum și „dispozițiile lăuntrice, extaz, duioșie, luciditate, revoltă, exaltare, sarcasm”.

În lirica lui peisagistică, Eminescu nu merge pe linia lui Alecsandri, nu descrie tablouri cu valabilitate de sine stătătoare, nu creează pasteluri. Natura are la el o altă funcție; încadrează și potențează un sentiment, o idee, o atitudine; participă la crearea unui spectacol poetic, devine paradis în poezia erotică, personaj în Revedere, realitate metafizică în Mai am un singur dor. Există o geografie eminesciană cu o configurație solară și alta nocturnă. Poetul cântă codrul, izvoarele, lacul, cărările. Ochiul lui cuprinde dealul, văile înguste și aburite, „câmpiile asire” sau „întunecata mare” peste care veghează luna, stelele, soarele, luceferi, bolta senină, unde se aud apele murmurând și florile de tei căzând în părul îndrăgostiților. Există, de asemenea, o floră specifică (anumiți arbori, anumite flori, anumite ierburi). Natura devine adesea „état d’âme” (stare de suflet )pentru dorul eminescian, cel care aduce prin sursele sale folclorice nota cea mai națională a universalității poporului român.

Erosul eminescian pendulează între spiritualizare și pasiune. Eminescu prezintă ipostazele sentimentului iubirii legat de dorul folcloric, de o natură în devenire și cu întruchipări feminine sau de natura – peisaj, macro și micro-universul. Sentimentul dragostei cunoaște suferința iubirii pierdute (Și dacă…, Floare albastră, Lacul), dragostea fără speranță (Dacă iubești fără să speri, De câte ori, iubito…) și cea împlinită (De ce te temi)

Femeia este serafică; idealul de la care pleacă este Beatrice (Dante) și Laura (Petrarca), „femeia – înger”, menită să înnobileze sufletul omului (așa o vor cânta Goethe, Leopardi și Carducci). În opoziție cu ea apare femeia demonică sau titanică, cum o numește George Călinescu, menită să aducă suferință poetului. Iubirea pasionată, ca și la Heine, Musset sau Hugo, îl situează pe Eminescu în romantism. Femeia va provoca „voluptate și durere”, „farmec dureros”, o stare de spirit pornită din dorul folcloric, implicând ideea că bucuria nu este decât o durere mai adâncă. Împerecherea între starea de fericire li suferință în iubire este un motiv întâlnit la romanticii Hölderlin, Novalis, Chateaubriand. Dorul eminescian este „emoția complexă” în care „durerea pierderii” se complică cu fericirea generată de o iubire trecută sau proiectată în viitor. Dulcea jele, de expresie populară, încalcă durerea și voluptatea romanticilor cu dorința de dezamăgire: „Și când inima ne crește * De un dor, de-o dulce jele”. Poetul va scrie poezii în care răsună chemarea iubirii (Lacul, Dorința) sau care îndulcesc pierderea iubirii printr-o stare de vis (Departe sunt de tine…, Atât de fragedă…).

La Eminescu natura are două ipostaze, una terestră și alta cosmică, interferate armonios, în care îndrăgostiții oficiază un adevărat ritual al iubirii, „natura adesea – dacă nu primează – e pe același plan cu dragostea” (Garabet Ibrăileanu)12. Natura terestră apare cu elemente specifice ale spațiului românesc (codrul, izvoarele, salcâmul, teiul, lacul) văzute în veșnica rotire a anotimpurilor, este, în general, ocrotitoare, caldă, uneori sălbatică, parti-cipând mereu la frământările poetului și constituind cadrul cel mai potrivit al dragostei și meditației:

„Hai în codru la izvorul

Care tremură pe prund

……………………………..

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri.”

(Dorința)

„Hai în codrul cu verdeață,

Und-izvoare plâng în vale.”

(Floare albastră)

Natura terestră este în alte poezii un spațiu al morții, ca în elegia Mai am un singur dor:

„Mai am un singur dor:

În liniștea serii

Să mă lăsați să mor

La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin

Si codrul aproape,

Pe-ntinsele ape

Să am un cer senin.”

Natura cosmică este simbolizată mai ales prin cadrul nocturn, în care luna, stelele, luceferii participă direct la sentimentul iubirii umane. Iubirea la Eminescu nu este un sentiment ocazional, ci unul fundamental la care participă întreg Cosmosul, luna fiind astrul tutelar și martor al ritualului celor doi îndrăgostiți:

„Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vară,

Mi-i ținea de subsuoară,

Te-oi ținea de după gât.”

(Floare albastră)

Sentimentul erotic eminescian este lipsit de dulcegărie, îndrăgostiții se contopesc cu ritmul naturii, visează la fericire („Vom visa un vis ferice”), se integrează peisajului cosmic:

„Luna pe cere trece-așa sfântă și clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară

Stelele nasc umezi pa bolta senină,

Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.”

(Sara pe deal)

În ce privește evoluția poezia erotice, starea generală este elegiacă, pornind de la purtarea de iluzionare, în prima perioadă, și coborând spre ideea că iubirea este „un mijloc viclean al naturii care ne înconjoară cu iluzii? Influența schopenhaueriană face să sporească proporțiile elegiace ale eroticii eminesciene, ajungând la satiră (Scrisoarea V).

În poezia de tinerețe iubita este caldă, luminoasă, șăgalnică (De-aș avea, O călărire în zori, Povestea teiului); mai târziu, ea se împietrește, imaginea ei este statuară și rece.

Poetul trăiește golul existenței, poezia de dragoste căpătând substrat filozofic. Se adâncește procesul analitic, se încarcă de lumini mitologice, poetul ajunge la ideea că trecerea universală este aici suverană (Floare albastră, Lacul, Sonete).

Natura apare ca un suflu al lumii interioare a poetului și ca o suprarealitate, un univers infinit în mișcarea lui. Natura, ca peisaj în Moldova, enumerând flora și fauna, macro- și microcosmosul. Apare motivul codrului, sunt enumerați: teiul (pentru mireasmă), arinul (pentru sălbăticie), plopul (reprezentând singurătatea), salcia (copac lacustru), nucul, cireșul, mărul (evocă copilăria), liliacul (simbolizează iubirea juvenilă), salcâmul (rusticitatea). Vegetația lacustră este bogat exemplificată, nufărul, răchita, trestia. Fauna este săracă: calul, ciuta, cerbul; dar pădurea vine cu o lume de insecte, de păsări și de fluturi.

Natura este văzută în „ipostaza feminității”, de iubită, logodnică sau de mireasă. Motivul lunii este învestit cu maiestatea feminină: „regina nopții moartă”, „lună tu, stăpâna mării”, „sfânta regină”. Pădurea apare și ea în ipostază feminină, chemându-și iubitul: „O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!” Aceeași pădure îi spune poetului: „Te aseamăn unui prinț”. Natura are mișcări și gesturi tandre, ca femeia însăși. Și noaptea, și luna, și steaua alunecă, se ridică, vin încetișor, răsar, plutesc ca și iubita: „Se ridică mândra lună”; „Ca răsărirea stelei în tăcere”; așa cum iubita apare „cu un moale pas”, ca răsărirea unei stele, „plutind te vei desface”, „cobori încet… aproape, mai aproape”.

Sub raport muzical, feminitatea acționează culminant în plânsul apei: „apele plâng clar”, așa cum, „ochii-n lacrimi și-i ascunde”. Însuși poetul se retrage din sfera umană și se integrează naturii; ca principiu masculin al ei luceafărul nu este om ci component al naturii; metamorfozele lui umane nu rezistă, el sfârșește prin a se integra cosmosului.

Metamorfozele lui nu se realizează de la om la natură, așa cum se întâmplă în basm, ci procesul este invers, natură-om. De exemplu, în Legenda ciocârliei, a lui Vasile Alecsandri, fecioara se transformă în ciocârlie, în timp ce la Eminescu steaua, ca element cosmic, se transformă în om.

Ca și la Leopardi și Vigny, poetul se refugiază în natură și aceasta nu rămâne fără ecou la durerile lui.

Eminescu nu este un pictor al formelor, ci al luminii. Peisajele sunt surprinse în devenirea lor, sub imperiul luminii sau al apei. Uneori, lumina însoțește apa, contopindu-se cu ea (procedeu romantic):

„Iată lacul. Luna plină

Poleindu-l, îl străbate;

El aprins de-a ei lumină

Simte-a lui singurătate.”

O ipostază a naturii este legată de întrepătrunderea regnurilor: Revedere, Miron și frumoasa fără corp, Cezara. Natura devine un eden păgân, în care asistăm la explozii de sevă și vitalitate (Memento mori, Cezara); putem menționa o natură proaspătă și bogată sau o natură grea, arhaică, gigantică (Gemenii, Memento mori), o natură a cețurilor nordice (Diamantul Nordului, Geniu pustiu) sau cu elemente siderale (Luceafărul, Sărmanul Dionis).

George Călinescu13 arată că „Eminescu e un mare erotic prin gravitate. Așa cum iubește el, poporul nu iubește decât o singură dată, la vârsta înfloririi vieții bărbătești și a nubilității”. De aici derivă și pasionalitatea adolescentină a poeziei de dragoste pa care o remarcă și Tudor Arghezi14: „La Eminescu e o dragoste mai cu seamă senzuală, o dragoste pribeagă, de pasiune…, o dragoste de păsări albe care străbat eternitatea și se întâlnesc din zbor în dreptul unei stele.”

„Eminescu este un idealist, sublinia Călinescu15, nici vorbă un om cu mâini întinse spre fantasma femeii desăvârșite, pe care n-o va găsi niciodată, pentru că dragostea este căutare, însă idealitatea lui nu e un simbol cu aripi, ci o apariție concretă și tangibilă, un minimum de cerinți vitale, adică:

„Nu e mică, nu e mare, nu-i subțire, ci-mplinită

Încât ai ce strânge-n brațe – numai bună de iubită.”

„În ce mă privește pe mine – ar fi zis chiar poetul – apoi deși am fost de multe ori îndrăgostit, dar să vă spun drept eu n-am iubit niciodată. Eu mă înșelam pe mine însumi luând drept dragoste dorința de dragoste, adică dorința aceea de a îngenunchea înaintea unei femei frumoase pe care mi-o zugrăveau imaginația și simțurile mele. Dar odată și odată pare-mi-se că tot am iubit, căci de data asta am suferit mult, probabil din cauză că aceea pe care o iubeam nici n-a vrut să știe de iubirea și de speranțele născute în sufletul meu. Ce am găsit eu în acea ființă – nu știu, nici nu vreau să mă gândesc la asta. Nu analizez, știu una și bună, că întreaga mea viață aș fi dat-o bucuros pentru dânsa, și, vezi, asta îmi este îndeajuns.”

Aspirația geniului spre împlinirea iubirii absolute este exprimată prin valența spirituală a acestuia de a fi capabil de sacrificiul suprem în numele iubirii ideale:

„Reia-mi al nemuririi nimb

Și focul din privire

Și pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire.”

„Marea poezie a iubirii duioase, a melancoliei, și a durerii potolite a găsit la noi în geniul lui Eminescu accente personale proaspete inedite și de-o infailibilă putere emotivă. Ingredientele străine, din fericire rare și exterioare, nu-i pot altera sau întuneca izvorul: el purcede de-a dreptul din fondul nostru etnic și înfățișează o lature caracteristică din virtualitățile sufletului românesc. Prin aceasta Eminescu e până astăzi poetul nostru cel mai reprezentativ și, ca atare, primul și adevărat clasic al literaturii române – întemeiat și realizat astfel, în tot ce are el mai bun, încât poate rezista la toate asalturile vremii.”16 (G. Murnu)

Eminescianismul în cultura națională românească se definește prin universalitatea operei „poetul nepereche” care ilustrează idei preluate din filozofia și literatura universală, dar numai a celor care au interferențe profunde cu mitologia populară și cu spiritualitatea culturii românești. Regăsim astfel în creație lui Eminescu idei orfice (cosmogonia, echilibrul universal ca spațiu erotic), idei indice provenite din Mahabharata, Rig-Veda și noțiuni din religia budistă regăsite cu pregnanță în Luceafărul, Sărmanul Dionis, Geniu pustiu, Înger și demon.

Definit ca „romantic întârziat” sau cum însuși se autocaracteriza în poezia Eu nu cred nici în Iehova

„Nu mă-ncântați nici cu clasici

Nici cu stil curat și antic –

Toate-mi sunt deopotrivă

Eu rămân ca-am fost: romantic.”

Mihai Eminescu stă alături de cei mai mari romantici europeni: Novalis, Heine, Byron, Goethe, fiindu-i specifică ilustrarea condiției nefericite a geniului într-o lume superficială, meschină, neputincioasă să înțeleagă aspirațiile sale superioare.

Se pare că de la Novalis, Eminescu preia motivul „florii albastre”, ca simbol al femeii ideale, al poeziei și al absolutului. Pentru Novalis, „floarea albastră” este imaginea spiritualizată a iubirii care, dincolo de moarte, îi va oferi fericirea divină. Pentru Eminescu însă lumea, în toate coordonatele ei lirice și metafizice, e „totuși” tristă:

„Floare-albastră, floare-albastră

Totuși este trist în lume!”

Zoe Dumitrescu-Bușulenga arată că sintagma lui Novalis are la Eminescu alt sens și o altă simbolistică, floare albastră sugerând sentimentul de iubire încărcat de puritate, de candoare și gingășie, dar nu și finalizarea concretă, rămânând totul la stadiul de dorință, de proiectare într-un viitor nedefinit.

Victor Hugo, teoriticianul romantismului european, l-a influențat pe Eminescu în exprimarea motivului prăbușirilor de lumi, deși Eminescu nu se rezumă la o manieră descriptivă exterioară, ci îi conferă o infinită forță sugestivă care întrece toate antecedentele romantice:

„Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă…

Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,

Căci e vis al neființei, universul cel himeric…”

Există însă multe laturi în care Eminescu depășește radical romantismul și devine unul dintre exponenții cei mai vii ai ultimei jumătăți din veacul trecut. Privit în expresia sa exemplară, poetul romantic se transpune integral într-o zonă ideală, fie ca mitul, la Hörderlin, fie visul, ca la Novalis, fie fantezia utopistă, ca la Shelley, fie aventura spirituală a lui Byron ori, dimpotrivă, armonia liniștii interioare a lui Lamartine.

Eminescu este însă și precursorul simbolismului românesc, prin cel puțin două poezii: Dintre sute de catarge și Melancolie, Macedonski și Bacovia împlinind ceea ce există în germene în opera eminesciană, racordând astfel literatura română la literatura universală.

Fantasticul prozelor eminesciene rezonează peste ani în scrisul unor artiști creatori importanți pentru România și pentru întreaga lume, cum este Mircea Eliade, La care întâlnim, în nuvela La țigănci, motivul visului ca și în nuvela Sărmanul Dionis sau Vasile Voiculescu și Mateiu Caragiale.

Eminescianismul este coordonata fundamentală a literaturii române, numind neodihna gândului activ, prețuirea izvoarelor și voința de înnoire, dorința de a păstra întreagă specificitatea națională secondată de permanenta raportare la universalitate.

Numeroasele mărturii ale poetului demonstrează admirația și respectul lui față de limba română pe care o considera stăpână absolută peste spiritualitatea românească: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”. Valoarea națiunii române constă mai ales în bogăția și forța expresivă a limbii române, care este, în viziunea poetului, „o împărăteasă bogată căreia multe popoare i-au plătit dare în metal pur pe când ea pare a nu da nimănui nimic (…). A o dezbrăca de averile pe care, economică și chibzuită le-a adunat în mii de ani, însemnează a o face din împărăteasă, cerșetoare.”

Eminescu se autodefinește ca fiind „sorbit din popor” și predestinat de a putea trezi la viață spiritualitatea românească autentică, din care și el s-a născut: „nu ne-am trezit noi – s-au trezit secolii din urma noastră și ne-au scuturat din somn”.

Mihai Eminescu a pătruns în conștiința națională prin domeniul cultural artistic și se manifestă sub forma influențelor în literatura începutului de secol, așa cum prezisese Titu Maiorescu. Sub impactul liricii eminesciene, numeroși poeți scriu sau încearcă să scrie ca Eminescu ori dimpotrivă, să încerce să iasă de sub această influență acaparatoare. Ecourile creației eminesciene se concretizează uneori prin preluarea unor texte din poezii și înglobarea lor în alte texte fie cu alte forme, fie cu alte intenții decât cele din poezia originară, în mod diferit de la un poet la altul. Această intertextualizare se manifestă în poezia de după Eminescu prin inversarea în textul propriu a unui vers sau a unui fragment de vers eminescian, dar și prin parafrazarea și prelucrarea unor stanțe bine cunoscute ori prin transferul subtil al unei imagini sau al unui simbol.

De exemplu, versul de mare rezonanță:

„De treci codrii de aramă, de departe vezi albind

Și-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint”

din Călin (file de poveste) se regăsește în creația unui alt poet de mai târziu, Miron Țic, intitulată Lumina și închinată limbii române:

„Când treceam codrii de aramă,

În privirile noastre înflorește blând

Acel cuvânt dulce ce ne cheamă

Din marea carte cu litere de aur luminând.”

În poezia Colinda colindelor de Nichita Stănesu, versurile parafrazează în mod complex poezia eminesciană Și dacă… atât prin preluarea structurii sintactice, cât și prin efectul de ecou sugerat semnificativ:

„Și dacă auzul s-a pierdut într-un lătrat de câine

Și dacă vederea s-a oprit în steaua Venus,

Și dacă codrii negri bat în geam?

Și dacă-mi ești departe,

Ningi tu, ningi tu, ningi tu…”

Poetul basarabean, Grigore Vieru preia un vers din Glossă în poezia O, mamă:

„A venit primăvara

Umbra sufletului tău

Pe setea inimii mele

În chip de ploaie albastră

Coboară. Vreme trece, vreme vine.”

Constituită pe sinteza izvoarelor folclorice ale lirismului cu câteva din marile direcții ale poeziei și gândirii europene – sinteză săvârșită într-o structură creatoare purtând pecetea geniului – opera lui Eminescu, poet al visului cosmic și mitologic, își are locul propriu nu numai în literatura română, ci și în cea universală. Iar universalitatea unui poet, spune George Călinescu17, „este împrejurarea prin care opera sa, zămislită în timpul și spațiul pe care la exprimă, iese din limitele epocii sale și ale țării unde a luat ființă și devine inteligibilă întregii umanități.”

Tudor Vianu definește locul ce i se cuvine lui Eminescu între valorile de excepție ale literaturii universale: „Eminescu a fost una din personalitățile cele mai complexe ale secolului său și operele lui traduse în alte țări au fixat locul său în literaturile lumii ca pe cel al unui geniu romantic al cărui seducție dulce și amară cucerește astăzi sensibilitatea oamenilor în mai multe limbi[…]. Toate popoarele își aleg printre gloriile panteonului lor național pe aceia care le reprezintă mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, rușii pe Pușkin. Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în fața lumii întregi.”18

Note

Capitolul I.

I. Pascadi, Nivele estetice, EDP, București, 1972, pag. 195;

Literatură pentru copii – manual clasa a XIII-a, școli normale, EDP, București, 1994, pag. 20;

Ibidem;

Ibidem;

C. Parfene, Literatură în școală, EDP, București, 1977, pag. 25.

Capitolul II.

Gh. Mitrache, G. Colea, Receptarea textului liric, paralela, 45, Pitești, 2005, pag. 7;

Ibidem;

Ibidem;

Ibidem;

Idem, pag. 8;

F. Marcu, C. Manega, Dicționar de neologisme, Editura Academică, București, 1970, pag. 693;

Literatură pentru copii, manual clasa a XIII-a, școli normale, EDP, București, 1994, pag. 22;

Ibidem;

Ibidem;

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent – Mihai Eminescu, Editura Cartea Românească, pag. 108;

Idem;

G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-V, București, Fundația pentru literatură și artă, 1935-1936;

A. Guilermou, La genese intérieure des poésis D’Eminescu, Paris, 1963 și în traducere română de Gh. Bulgăr și G. Pârvan, prefață de Gh. Bulgăr, Iași, Editura Junimea, 1977, Colecția Eminesciană;

V. Streinu, Clasicii noștri, București, 1943;

Idem;

A. Guilermou, idem 13.

G. Călinescu, Viața lui Eminescu, Editura pentru literatură, 1966, pag. 317.

Capitolul III.

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (ediția a II-a, revăzută și adăugată), ed. și prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1986;

T. Maiorescu, Eminescu și poeziile lui (1889) în vol. Ei l-au văzut pe Eminescu, antologie, note și bibliografie de Cristina Crăciun și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, pag. 279;

Idem, pag. 271;

Idem, pag. 268;

Idem, pag. 269;

Idem, pag. 271;

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent – Mihai Eminescu, Editura Cartea Românească, 1998, pag.108;

V. Tudor, Eminescu, Editura Junimea, 1974, pag.8;

Ibidem;

Idem, pag. 9;

Idem;

G. Ibrăileanu, Studii literare, Editura Tineretului, 1962

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent – Mihai Eminescu, Editura Cartea Românească, 1998, pag. 98;

T. Arghezi, Eminescu, în vol. Ei l-au văzut pe Eminescu, antologie, note și bibliografie de Cristina Crăciun și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, pag. 425;

G. Călinescu, Viața lui Eminescu, Editura pentru literatură, 1996, pag. 236;

Mihai Eminescu, Poezii, Editura „Națională” –S. Ciornei, București, (1929-1995) ilustrată de Ary Murnu, prefață de G. Murnu, pag. 21;

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (ediția a II-a, revăzută și adăugată), ed. și prefațată de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1986,pag 132;

T. Vianu, Eminescu, Editura Junimea, 1974,pag.75.

CONCLUZII

Textele lirice sunt deosebit de frumoase și încărcate cu multă sensibilitate artistică.

Ele sunt lipsite de subiect- acțiune, de personaje care să îintruchipeze concepții, sentimente, atitudini sau un anumit comportament.

În acest gen de texte, sentimentele, gândurile autorului, sunt înfățișate prin intermediul imaginilor artistice.

Sentimentele nu se însușesc asemeni noțiunilor științifice, ele nu se memorează, nu se repetă, nu se povestesc. Textele lirice trebuie nu numai înțelese, ci – mai ales – trăite.

A trăi sentimentele declanșate de conținutul unui text liric înseamnă, în primul rând, a înțelege semnificația imaginilor artistice folosite de scriitor. Din acest motiv, abordarea textelor lirice trebuie să pornească de la dezvăluirea modului deosebit de exprimare a sentimentelor, de la explicarea sensului figurat al limbajului folosit de autor.

Accentul se pune , deci, pe realizarea, prin înțelegerea semnificațiilor artistice, a unor trăiri emoționale puternice, pe utilizarea, apoi, în contexte noi, a figurilor de stil întâlnite.

Ințelegerea sensului figurat el imaginilor artistice solicită un real efort intelectual din partea elevilor, la care ei vor fi angajati sub conducerea invățătorului. Fără ajutor, copiii nu sunt capabili să găsească adevăratul înțeles al versurilor, care reprezintă elementul cognitiv pe care se bazează trăirile emoționale, reacțiile afective.

În analiza poeziei lirice se parcurge drumul invers pe care l-a parcurs poetul în creația sa: de la dezvăluirea sensului figurat al imaginilor artistice, spre sentimentul care le-a generat.

Pentru înțelegerea deplină a operelor aparținând genului liric, trebuie să recurgem și la textele de tip narativ studiate anterior, la cunoștințele elevilor, precum și la propria lor experiență.

Poeziile încadrate în lirica peisagistică presupun o atenție deosebită în analiza lor. Sentimentul naturii, care generează această creație, se asociază cu dragostea de viață, cu admirația pentru frumos, chiar cu patriotismul. Aceste tonalități trebuie surprinse și analizate cu aceeași subtilitate cu care au fost exprimate de poet.

Deși, în aparență dificilă pentru școlarii mici, poezia lirică, analizată în mod corect, prin dezvăluirea sensului figurat al cuvintelor și expresiilor, devine nu numai pe deplin accesibilă, dar și preferată.

Abordând o strategie cât mai variată ,prin îmbinarea armonioasă a metodelor tradiționale cu cele moderne,de dezvoltare a gândirii critice facilitează reușita procesului de predare –învățare .

Cu certitudine, folosirea metodelor active, pentru dezvoltarea gândirii critice, implică, pe lângă avantaje, și unele dificultăți: cooperarea între elevi nu se produce spontan, fiind necesară o perioadă de timp pentru familiarizarea cu acest mod de lucru și pentru formarea deprinderilor de muncă intelectuală; în timpul învățării bazate pe cooperare între elevi, în clasă este o adevarată „forfotă” asemenea unui stup, iar folosirea acestor metode necesită un efort suplimentar din partea cadrului didactic.

Avantajul este că elevii participă cu plăcere la aceste activități. În sufletul lor se deschid dorințele de învățare într-o manieră activă, creativă și eficientă, altfel spus, într-un fel prin joacă. Folosirea acestor metode de predare-învățare pentru dezvoltarea gândirii critice a elevilor creează câmpul favorabil formării motivației intrinseci care este de fapt dezideratul tuturor dascălilor.

Școala rămâne locul unde se formează toate posibilitățile devenirii umane . Trezirea spiritului copilului către inedit , solicitarea în activități bine organizate și puternic motivate reprezintă cheia dublului succes …pentru elev- performanțe progresive, iar pentru învățător – satisfacția unei activități reușite.

Bibliografie

Boatcă, Maria; Boatcă, Silvestru; Șovu, George; Limba și literatura română – concurs de admitere în licee, Editura Recif, București, 1996

Bocoș, M.; Teoria și practica cercetării pedagogice, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2003

Chiș, V.; Activitatea profesorului între curriculum și evaluare, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2001

Cimpoi, Mihai; „Continuu și discontinuu la Eminescu”, „Revista Academica”, noiembrie, 1992

Cioculescu, Șerban; Streinu, Vladimir; Vianu, Tudor; Istoria lite-raturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1982

Cornița, Georgeta; Metodica predării și învățării limbii și literaturii române, Editura Umbria, Baia-Mare, 1993

Costea, Octavian; Mitu, Florica; Vasilescu, Eugenia; Damșa, Maria Toma; Stoica, Cornelia; Vlăduț, Anica; Literatură pentru copii- manual clasa a XII-a, școli normale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994

Crăciun, Cristina; Crăciun, Victor; Ei l-au văzut pe Eminescu, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989

Crăciun, Victor; Eminescu – Un veac de nemurire, Editura Minerva, București, 1990

Del Conte, Rosa; Eminescu sau despre Absolut, Editura Dacia, Cluj, 1990

Drăgan, Gheorghe; Poetica eminesciană, Editura Junimea, Iași, 1989

Drăgan, Mihai; Mihai Eminescu – Interpretări, Editura Junimea, Iași, 1982

Dugneanu, Paul; Mihai Eminescu – texte comentate, Ed. Albatros, București, 1990

Glava, A.; Glava, C.; Introducere în pedagogia preșcolară, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Goci, Aurelui; Eminescu la infinit, Editura Viitorul Românesc, 1997

Goia, Vistian; Literatura pentru copii și tineret, Editura Dacia, Cluj, 2003

Horvat, Săluc; Însemnări despre Mihai Eminescu, Ed. Universității de Nord, Baia-Mare, 2000

Ibrăileanu, Garabet; Studii literare, Editura Tineretului, 1962

Ionescu, M.; Educația și dinamica ei, Ed. Tribuna Învățământului, București, (coord.), 1998

Ionescu, M.; Demersuri creative în predare și învățare, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000

Ionescu, M.; Bocoș, M.; Cercetarea pedagogică și inovația în învățământ, în: Pedagogie. Suporturi pentru formarea profesorilor, coord. M. Ionescu, V. Chiș, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001

Ionescu, M.; Chiș, V.; Strategii de predare și învățare, Editura Științifică, București, 1992

Itu, Iustina; Literatura română (pentru examenul de bacalaureat) – Antologii, Biografii. Compendii „Multum in parvo”, nr. 6, Editura Oriental Latin, Brașov 1992

Itu, Iustina; Dicționar de poezie românească, Editura Orientul Latin, Brașov , 1992

Literatura română – Dicționar de istorie teorie literară, Editura Museum, Chișinău, 2003

Maiorescu, Titu; Critice, EPL, 1966

Mitrache, Gh.; Colea, Carmen; Receptarea textului liric, Editura Paralela, București, 1965

Nicolae, Nicolae I.; Leahu, Emil; Parfene, Constantin; Limba și literatura română – manual pentru clasa a X-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996

Roșca, A.; Istoria patriei în opera lui Mihai Eminescu (prefață întocmită de prof. gr. I, Ion Petrovai, doctor în filologie)

Șerdean, Ioan; Didactica limbii și literaturii române în învățământul primar, Editura Corint, București, 2005

Ungureanu, Adalmina; Metodica studierii limbii și literaturii române – învățământ primar, Editura AS’S, Iași, 2003

Vianu, Tudor; Studii de literatură română, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965

. Viorel, Mih, Înțelegerea textelor: Strategii și mecanisme cognitive; aplicații în domeniul educațional. Ed. ASCR, Cluj- Npoca, 2004.

Vintilescu, Virgil; Eminescu și literatura înaintașilor, Editura Facla, Timișoara

ANEXE

ANEXA 1

Familiarizarea elevilor cu poezia lirică

„Revedere”

de Mihai Eminescu.

Pe parcursul activității didactice, elevii vor fi capabili:

să afle și să rețină informații generale despre Mihai Eminescu;

să identifice structura textului și modul de expunere;

să identifice prezența autorului în text;

să intuiască expresiile artistice și să le explice;

să recunoască procedeul artistic principal utilizat în text (personificarea codrului);

să sesizeze rolul dialogului într-o creație lirică, sa-l explice și să-l argumenteze (codrul poate vorbi, deci sunt gândurile și sentimentele poetului și în cazul replicilor date de codru);

să afle și să rețină că natura (inclusiv codrul) constituie una din marile teme din lirica eminesciană;

să întărească ideea respectivă, exemplificând cu 4-5 titluri semnificative din poezia lui Eminescu;

să comunice ce le-a plăcut din poezie în mod special și de ce;

să participe la discuție, să întrebe, să asculte, să răspundă, să lectureze expresiv fragmente din alte poezii scrise de M. Eminescu.

SECVENȚE ALE SCENARIULUI DIDACTIC

1. Captarea atenției elevilor

Metoda: Joc didactic tip rebus

Tema: Plimbare prin cartea de lectură

A–B „Surpriza surprizelor!”

„… minunată”, de M Sadoveanu

Doi din trei „dădeau prin băț” de obraznici!

A scris „Domnu Trandafir”, „Ursul”, „Un om necăjit”

„…” poeziei românești

A scris „Sorcova”, „Bunicul”

A scris pentru voi, copiii, volumul „Prisaca”

… a scris „Cățelușul șchiop”

A mai scris despre „Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul”.

Care este surpriza pe care ați descoperit-o?

(cuvântul „Revedere”)

Sarcină de lucru:

Găsiți cuvinte cu înțeles asemănător cuvântului descoperit! (reîntâlnire, regăsire, revenire) – în scris. Ce vă mai sugerează acest cuvânt? – oral.

Acest cuvânt este și titlul unei poezii scrise de M. Eminescu.

2. Anunțarea temei

Astăzi vom studia poezia „Revedere”, de Mihai Eminescu. Sub titlu se scrie ideea-ancoră, sub formă de motto:

„Codru-i frate cu românul”.

3. Dirijarea învățării

a) Moment Eminescu

Scrie patru versuri dintr-o poezie de M. Eminescu

Verificare (colectiv): doi-trei elevi citesc versurile scrise

Microexpunere (învățătorul)

Mihai Eminescu a fost și rămâne „poetul nepereche” al neamului românesc (G. Călinescu). S-a născut în miez de lună ianuarie (15) a anului 1850, la Botoșani. Copilăria și-a petrecut-o pe meleagurile de basm ale satului Ipotești. De mic, a iubit natura, „Fiind băiet păduri cutreieram/Și mă culcam ades pe lângă izvor”, pe care a simțit-o și ca adăpost și ca leagăn, și ca refugiu și ca loc de visare. Dragostea lui pentru natură a clădit-o într-un moment fără moarte: opera lui poetică.

A avut o viață scurtă, furtunoasă, plină de nevoi, singurătate. Dar nimic din toate acestea nu l-au împiedicat să toarne în cea mai frumoasă limbă românească și gânduri și sentimente și vorbe pline de înțelepciune, dar și altele pline de înțepături la adresa prostiei, demagogiei, falsei iubiri de neam și țară.

Una din temele preferate ale lui Eminescu a fost natura. Din sânul ei și-a ales multe motive artistice: codrul, luna, stelele, salcâmul, teiul, luceafărul.

Prezentarea unor imagini sugestive din albumul de artă „Eminescu” și din cartea „Eminescu și copiii”.

b) Receptarea textului literar

Recitarea – model a poeziei de către învățător

Audierea unui fragment din piesa muzicală cu același titlu, de D. G. Kiriac

Exersarea cititului: pe unități prozodice; lectură pe roluri: un elev (sau învățătorul) va fi poetul, iar ceilalți elevi vor prezenta codrul (sunt mai mulți ca și arborii).

Se citește prima strofă:

„— Codrule, codruțule,

Ce mai faci drăguțule,

Că de când nu ne-am văzut

Multă vreme a trecut

Și de când m-am depărtat

Multă lume am îmblat.”

Decodarea textului

„m-am depărtat” – am plecat departe, m-am îndepărtat

„îmblat” – formă populară – am umblat, am colindat, am străbătut”

„apele-astupându-le” – acoperindu-le cu zăpadă;

„gonind cântările” – imagine artistică – alungând cântecul – plecarea păsărilor călătoare;

„cofeile” – formă poetică; vine de la cuvântul „cofă/cofăiel” – un vas de lemn, mai îngust în partea de sus, în care apa se păstrează mai mult timp rece;

„multă vreme a trecut” – licență poetică – sens de timp îndelungat, exprimat în zile, luni, ani, vreme au trecut — acord de subînțeles.

Descoperirea mesajului artistic al poeziei

Antrenarea elevilor în comunicare verbală

Conversația:

„– Care este procedeul artistic pe baza căruia este construită poezia?”

(Personificarea — explicarea ei)

„– Cine este personificat?”

„– De ce credeți că personifică poetul codrul?”

(Să poată dialoga cu el.)

„– Sub ce formă este construită poezia?”

(Este construită ca un dialog între poet și codru.)

„– Ce fel de dialog este acesta?”

(Dialog imaginar – artistic.)

„– Ce cuvinte și expresii desemnează starea de suferință?”

(ruperea crengilor, astuparea apelor,
troienirea cărărilor, alungarea cântecului)

Sarcini:

Găsiți cuvântul cu sens contrar cuvântului suferință. (bucurie)

Se citește partea a doua a replicii codrului:

„Și mai fac ce fac de mult,

Vara doina mi-o ascult,

Pe cărarea spre izvor,

Ce le-am dat-o tuturor.

Umplându-și cofeile

Mi-o cântă femeile.”

Element de problematizare

„– Cine se ascunde în glasul codrului?”

(Gândul poetului vorbește prin glasul codrului.)

„– Cine/cui se adresează?”

„– Ce sentiment al poetului este exprimat în această strofă?”

(Sentimentul de bucurie la reîntâlnirea cu codrul,

în care poetul regăsește vechiul său prieten.)

„– Ce cuvinte și expresii demonstrează acest sentiment?”

(Alintarea codrului (diminutive) „codruțule”, „drăguțule” timpul îndelungat care a trecut „de când nu ne-am văzut/

Multă vreme au trecut (…)/Multă lume am îmblat”; repetarea cuvântului „multă”.)

Se citește replica dată de codru (răspunsul adresat poetului) – prima parte:

„– Ia, eu fac ce fac de mult,

Iarna viscolu-l ascult

Crengile-mi rupându-le,

Apele astupându-le

Troienind cărările

Și gonind cântările.”

„– Ce stări sufletești ale codrului sunt redate aici?”

(Suferința codrului în anotimpul iarna, singurătatea lui.)

Stimularea imaginației și a flexibilității gândirii

„Închideți ochii! Eu vă voi recita încă o dată prima parte a răspunsului dat de codru, iar voi imaginați-vă o pădure, iarna! Ce tablou v-a înviat în gând?”

Lexic

Ce legătură găsiți între cuvântul cu sens contrar pentru suferință (bucurie) și conținutul ultimului fragment citit?

Ideea artistică: Bucuria codrului în anotimpul vara. Se identifică acele cuvinte și expresii artistice prin care este redat sentimentul bucuriei. Se citește ultimul fragment al poeziei. Este partea ghicitoare a poeziei. Nu trebuie să ghicim un lucru, o ființă, un fenomen al naturii, un cuvânt sau o expresie. Se recită ultimele patru versuri:

„– Codrule cu râuri line,

Vreme trece, vreme vine,

Tu din tânăr precum ești

Tot mereu întinerești.”

Ce anume trebuie să ghicim.? Trebuie să descoperim o stare sufletească a poetului. Regretul poetului că îmbătrânește, că nu este asemenea codrului care întinerește în fiecare primăvară.

Reîntregirea conținutului de idei artistice

Bucuria poetului la reîntâlnirea cu codrul

Suferința codrului, iarna

Bucuria codrului, vara

Tristețea, regretul poetului că îmbătrânește.

4. Realizarea transferului

Element de problematizare

–De ce credeți voi că marele poet Mihai Eminescu și-a imaginat acest dialog tocmai cu codrul? De ce nu și-a ales stelele, luna, lacul pe care le-a cântat de asemenea, în poeziile sale?

Dacă elevii nu pot răspunde, li se recomandă să citească motto-ul lecției „Codru-i frate cu românul”. Se va discuta, oral, înfrățirea codrului cu omul, cu românul.

Vă gândiți bine, apoi răspundeți! Poezia „Revedere”, de Mihai Eminescu este o descriere sau o narațiune? Argumentați răspunsul!

– Este o descriere, deoarece poetul ne prezintă gândurile, sentimentele sale legate de trecerea timpului.

– Dialogul nu este real, ci imaginar, sugerând ideile și sentimentele poetului ( eului liric), puse pe seama codrului.

– Poezia conține:

imaginea de ansamblu – codrul

detalii semnificative

a) vizibile: tabloul codrului în anotimpul iarna și vara

b) sugerate prin cuvinte și imagini artistic: sentimente, gânduri.

Concluzii

Poezia „Revedere”, de Mihai Eminescu este o creație lirică.

5. Activitatea didactică se încheie prin:

Evaluarea globală (asupra modului de participare a elevilor la lecție);

Recomandări pentru lectura suplimentară (4-5 poezii de Mihai Eminescu în care este cântată natura: „Fiind băiet…”, „O, rămâi”, „Ce te legeni …”, „Lacul”, „Sara pe deal”;

Tema facultativă

Alcătuiți un dialog imaginar între un copil și o plantă, între un copil și soarele.

Receptarea unui text liric în versuri în cadrul lecției de lectură, oferă posibilități multiple, originale de desfășurare, cu largi deschideri spre alte arte, spre stimularea interesului pentru lectură a elevilor.

ANEXA 2

Aplicații ale metodelor gândirii critice

~textul liric eminescian în ciclul primar~

FREAMǍT DE CODRU

(text studiat in clasa a IV-a)

Brainstormingul

Cvintetul

Codrul

Des, răcoros

Fremătând, adăpostind, vorbind

“Codru-i frate cu românul”

Pădurea.

Jurnalul cu dublă intrare

Mozaicul (aplicație la înțelegerea textului)

Fișe de experți:

Ce anotimp ilustrează acest tablou?

Care sunt elementele din natură amintite?

De ce a dat poetul acest titlu poeziei?

Cubul

Sarcinile potrivite celor șase fețe ale cubului

Descrie anotimpul ilustrat în acest tablou.

Compară glasul păsărilor cu glasul oamenilor.

Asociază – La ce te gândești când rostești versurile:“Ale păsărilor neamuri

Ciripesc pitite-n ramuri

Și vorbesc cu-atât de multe înțelesuri”.

Analizează elementele cadrului natural la care face referire poetul.

Aplică – Găsește cuvinte cu înțeles asemănător:

“freamăt”, ”neamuri”, ”aleanul”

Argumentează – De ce a dat poetul acest titlu poeziei?

Metoda cadranelor

LA MIJLOC DE CODRU

(text studiat in clasa a II-a)

Brainstormingul

Cvintetul

Rândunele

Călătoare, gălăgioase

Zburând, ciripind, înveselind

Ele dezmiardă intreaga natură

Păsărele.

Jurnalul cu dublă intrare

Mozaicul (aplicație la înțelegerea textului)

Fișe de experți:

1. In ce anotimp a fost surprins poetul de frumusețea codrului?

2. Unde se află luminișul?

3. De unde vin păsările spre “voiosul luminiș”?

4. De ce se adunau păsările “la mijloc de codru “?

Metoda cadranelor

Cubul

Sarcinile potrivite celor șase fețe ale cubului.

1. Descrie anotimpul observat de poet.

2.Compară huceagul cu alunișul.

3. Asociază – La ce te face să te gândești când auzi cuvântul „aluniș”?

4. Analizează elementele cadrului natural.

5. Aplică – Alcătuiește propoziții cu ajutorul cuvintelor:

„codru des”, „voiosul luminiș”, „trestia înaltă”

6. Argumentează – De ce iubește poetul mijlocul codrului?

CE TE LEGENI …

(text studiat in clasa a III- a)

Brainstormingul

Cvintetul

Codrul

Trist, pustiu

Amorțind, vestejind, îmbătrânind

„De ce nu m-aș legăna/Dacă trece vremea mea”

Pădure.

Jurnalul cu dublă intrare

Mozaicul (aplicație la înțelegerea textului)

Fișe de experți:

Cine i se adresează codrului?

De ce se leagăna codrul?

Cum este tonul codrului când îi răspunde poetului?

De cine este părăsit codrul?

Metoda cadranelor

Cubul

Descrie pădurea așa cum reiese din text.

Compară soarta codrului cu cea a omului.

Asociază – La ce te gândești când lecturezi versurile:

“De ce nu m-aș legăna

Dacă trece vremea mea”

Analizează și enumeră elementele cadrului natural.

Aplică – Găsește cuvinte cu înțeles asemănător celor date :

codru=

stoluri=

amorțit=

vestejit=

Argumentează – De ce se legăna codrul?

SCRISOAREA III

Fragment studiat în clasa a III-a

Brainstormingul

d

Cvintetul

Domnitor

Înțelept, patriot

Iubind, luptând, biruind

Este Domnul Țării Românești

Mircea cel Bătrân.

Sultan

Viclean, învins

Luptând, năvălind, cotropind

Întreabă „solul cu dispreț”

Baiazid – sultanul turcilor.

Mozaicul (aplicație la înțelegerea textului)

Fișe de experți:

Cine era Mircea cel Bătrân? Dar Baiazid?

Care era visul sultanului?

Cum îi răspunde Mircea cel Bătrân?

Cine dobândește victoria?

Jurnalul cu dublă intrare

Metoda cadranelor

Cubul

Descrie înfățișarea lui Mircea cel Bătrân.

Compară cele două personaje istorice „Mircea cel Bătrân” și „Baiazid”.

Asociază – La ce te gândești rostind versurile:

„N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid”.

Analizează trăsăturile de caracter ale celor două personaje istorice.

Aplică. Găsește cuvinte cu înțeles asemănător:

oști=

victorie=

turci=

Argumentează – De ce a dorit sultanul să cucerească țara?

ANEXA 3

PROIECT DIDACTIC

Clasa a III-a

Aria curriculară:Limbă și comunicare

Disciplina:Limba și literatura română

Subiectul lecției:,,Ce te legeni…..” de Mihai Eminescu

Unitatea de învățare:Toamna

Tipul lecției:predare-învățare

MOTIVAȚIA

Din perspectiva instructivă,elevii își vor îmbogăți aria informațională cu privire la viața și activitatea literară a marelui poet,Mihai Eminescu și vor învața să desprindă mesajul unei poezii;

Din perspectiva educațională,lecția contribuie la dezvoltarea sentimentelor de dragoste față de natura care este în plină concordanță cu starea lui sufletească;

Lecția dezvoltă gândirea critică ,dând elevilor posibilitatea să-și exerseze abilitățile de investigare,analiză și dezbatere.

II.OBIECTIVE OPERAȚIONALE

a)cognitive

-să citească în ritm propriu,corect poezia;

-să desprindă informații de detaliu din poezie;

-să formuleze clar și corect enunțuri verbale;

-să explice sensurile cuvintelor noi,prin raportare la contextele audiate;

-să integreze cuvintele noi(zare,pustiit,a îngâna)în enunțuri proprii ;

b)afective

-să participe cu plăcere la discuții manifestând inițiativă;

-să aibă o atitudine degajată în comunicare;

-să-și dezvolte sentimente de dragoste față de natură;

-să manifeste atenție față de interlocutor în diferite situații de comunicare.

III.EVALUARE

De conținut:

-răspunsuri la întrebări;

-rezolvarea rebusului;

-completarea fișelor.

De utilizare a proceselor de gândire:

-implicare în furtuna de idei;

-argumentarea răspunsurilor date;

IV.MANAGEMENTUL RESURSELOR MATERIALE ȘI AL TIMPULUI

Timp de lucru:45 minute

Resurse materiale:fișe,imagini cu diferite momente sugestive din poezie,peisaj de toamnă de . N.Grigorescu,volume de poezii de M.Eminescu,coli albe ,cretă

colorată,markere,frunze.

V.METODE:

,,Brainstorming”

,,Știu/Vreau să știu/Am învățat”

,,Ciorchinele”

,,Gândiți/Lucrați în perechi/Comunicați”

VI .DEMERSUL LECȚIEI

a)Evocarea

BRAINSTORMING

Elevii sunt solicitați să se gândească la următoarea întrebare:,,De ce se spune că toamna este bogată?”

Se prezintă oral ideile,informațiile pe care elevii le dețin privitoare la anotimpul toamna.Se vor prezenta imagini cu acest anotimp.

TEHNICA CIORCHINELUI

Se scrie pe o planșă cuvântul,,TOAMNA”.Elevii o vor completa cu tot ce știu despre acest anotimp(flori,păsări,activități ale oamenilor).

Se vor oferi spre exemplificare câteva cărți pentru a le dezvolta interesul pentru lectură .Elevii vor recita sau citi din portofolii poezii de M.Eminescu.

b)Realizarea sensului

Se vor prezenta imagini cu secvențe din poezia,,Ce te legeni”.Se vor citi versurile corespunzătoare imaginilor.Se va face o citire model a poeziei de către învățător.Se vor căuta în dicționare cuvintele: zare,pustiit,a îngâna. Elevii vor alcătui enunțuri cu ajutorul cuvintele noi, apoi vor memora versurile poeziei .

.Se reactualizează cunoștințele despre viața și activitatea ,,poetului nepereche’’.(ANEXA a)

c)Reflecția

GÂNDIȚI / LUCRAȚI ÎN PERECHI / COMUNICAȚI

Elevii formează perechi și lucrează împreună fișa (ANEXA b)

FIȘĂ

1.(Codrul.)se leagănă.

2.Fără .(ploaie)fără vânt ,crengile se apleacă .

3.Toamna frunzișul codrului (se rărește).

4.Vântul (bate)frunza-n dungă.

5.(.Păsările)trec peste vârf de rămurele.

6.Trec in stoluri (rândunele).

7.Poetul vorbește sau( se îngână) singur cu dorul când pleacă păsările.

8.Păsările zboară repede și se duc ca (clipele).

9.Poetul rămâne (singur).

10.În anotimpul (primăvara) ,codrul va întineri.

d)Evaluare

Se vor citi câteva fișe ,apoi vor completa cu ajutorul cuvintelor găsite, un rebus pe planșa de pe tablă(ANEXA c).Elevii vor descoperi pe rebus denumirea poeziei ,,Ce te legeni……”

Se dă temă pentru acasă să selecteze pe o fișă versurile care sugerează tristețea codrului .

ANEXA 3a

MIHAI EMINESCU

Biografie

Mihai Eminescu s-a născut la Botoșani la 15 ianuarie 1850.Este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută in Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești.

Copilăria

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (,,Fiind băiet păduri cutreieram” sau,, O, rămâi”).

1858-1866 -urmează școala la Cernãuți

       Între timp: funcționar la diverse instituții din Botoșani sau pribegește cu trupa Tardini-Vlãdicescu;

 1866 – primele manifestãri literare (La mormântul lui Aron Pumnul);25.02-9.03 debuteazã în revista "Familia", din Pesta a lui Iosif Vulcan cu poezia ,,De-aș avea”. În același an, în aceeași revistã – încã cinci poezii;

1866-1869 – pribegește pe traseul Cernãuți-Blaj-Sibiu-Giurgiu-București; de fapt, cunoaște direct: poporul, limba, obiceiurile românești, realitãțile;

Sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihai Pascaly și la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște I.L.Caragiale; 0

0 0 Continuã să publice în "Familia"; scrie poezii, drame(Mira), fragmente de roman(Geniu pustiu), rãmase în manuscris; face traduceri din germanã;

1869-1872 este student la Viena;

1872-1874 – student "ordinar" la ; Junimea îi acordã o bursã cu condiția sã-și ia doctoratul în filosofie; urmeazã cu regularitate douã semestre, dar nu se prezintã la examene;   1874-1877 – : director al Bibliotecii Centrale; profesor suplinitor; revizor școlar pentru județele: și Vaslui; redactor la ziarul "Curierul de Iași";

·          Continuã sã publice în "Convorbiri literare";

·          Devine prieten cu Ion Creangã pe care-l determinã sã scrie și-l introduce la Junimea;

·          Situație materialã nesigurã; necazuri familiale: îi muriserã mai multi frați – îi moare mama; e indrãgostit de Veronica Micle;

1877 – București -> pânã în 1883 – redactor, redactor șef la ziarul "Timpul" -> activitate publicisticã excepționalã, care-i ruineazã sãnãtatea; scrie marile lui poeme: Scrisorile, Luceafãrul, etc.;

1883 – se îmbolnãvește grav ;internat la spitalul doctorului Șuțu, apoi la un institut lângã Viena; în decembrie îi apare volumul "Poezii" – prefațã și texte selectate de Titu Maiorescu;

1883-1889 –au urmat ani de boalã;

În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 3 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu din strada Plantelor, București. ZiarulRomânul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. Sicriul a fost dus pe umeri de elevi de la Școala normală de institutori din București.

Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

ANEXA 3b

FIȘĂ DE LUCRU

1…………………………….se leagănă.

2.Fără …………………… fără vânt ,crengile se apleacă .

3.Toamna frunzișul codrului ……………………………..

4.Vântul ………………………………..frunza-n dungă.

5………………………………trec peste vârf de rămurele.

6.Trec în stoluri …………………………….

7.Poetul vorbește sau…………………….singur cu dorul când pleacă păsările.

8.Păsările zboară repede și se duc ca …………………………..

9.Poetul rămâne …………………………..

10.În anotimpul………………………….. ,codrul va întineri.

ANEXA 3c

A

Z

ANEXA 4

PROIECT DIDACTIC

Clasa a III-a

Aria curriculară – Limbă și comunicare

Disciplina – Limba și literatura română

Unitatea de învățare – Toamna

Subiectul – ,,Ce te legeni…,,de Mihai Eminescu

Tipul lecției- activitate pe grupe omogene potrivit tipurilor de inteligență howardiene

Obiective de referință:

-dezvoltarea capacității de exprimare orală și scrisă;

-dezvoltarea capacității de explorare-investigare ;

-dezvoltarea interesului și a motivației pentru studiul și aplicarea cunoștințelor în contexte variate;

-proiectarea , realizarea sau confecționarea și evaluarea unor produse simple ;

-dezvoltarea capacității de cooperare în scopul realizării unui produs de activitate intelectuală sau practică ;

-dezvoltarea spiritului critic.

Obiective operaționale

-să realizeze un dialog imaginar pornind de la mesajul zilei;

-să ofere idei pentru completarea organizatorului grafic descriptiv;

-să rezolve sarcinile de lucru –metoda activă CUBUL;

-să scrie corect și lizibil;

-să îndeplinească sarcinile de lucru pentru fiecare tip de inteligență;

-să manifeste inițiativă în relațiile interpersonale;

-să evalueze obiectiv activitățile și produsele elevilor.

Metode și procedee-

-conversația euristică,problematizarea,brainstormingul,organizatorul grafic descriptiv,cubul, ,munca independentă,munca în grup ,cvintetul.

Resurse –materiale –fișe de lucru

-poster cu mesajul zilei

-plastilină

-markere

-CD audio

-cubul

-temporale -90minute –

Forme de activitate –frontală

-pe echipe

-individuală

-activitate pe grupe omogene potrivit tipurilor de inteligență howardiene

ETAPELE LECȚIEI

-Avanpremiera –mesajul zilei

-Activitate frontală(conversația ,brainstormingul,problematizarea,organizatorul grafic descriptiv)

-Activitate pe echipe-cubul

-Activitate independentă- exercițiul creativ

-Împărțirea elevilor în grupe omogene(potrivit tipurilor de inteligențe howardiene)

-Stabilirea sarcinilor de lucru

-Activitate independentă

-Evaluarea lucrărilor -realizarea unei expoziții cu produsele elevilor

AVANPREMIERA –mesajul zilei

,,Glasul toamnei,,

O adiere de vânt a făcut să se desprindă din coroana înaltă a copacului o frunză aurie.Am luat-o în mâini și i-am simțit tristețea…a îmbătrânit.Glasul ei tainic îmi șoptea că a sosit toamna.

ACTIVITATE FRONTALĂ

se prezintă delicata frunză desprinsă din coroana copacului;pe marginea acesteia se poartă un dialog imaginar(de unde vine,de ce s-a aurit ce vrea să ne vestească nouă,..).;

se realizează organizatorul grafic descriptiv

ACTIVITATE PE ECHIPE

-metoda CUBUL

Sarcini de lucru:

Echipa I –DESCRIE înfățișarea codrului.

Echipa II-COMPARĂ aspectul codrului în cele două anotimpuri –primăvara și toamna.

Echipa III -ASOCIAZĂ –Ce imagine îți învie în minte când te gândești la ,,codru,,?

Echipa IV- ANALIZEAZĂ –Precizează elementele cadrului natural.

Echipa V-APLICĂ -Cuvântul ,,codru,,are:

………….. silabe

……………consoane

……………..vocale

Pluralul=………………..

Alcătuiește un enunț cu ajutorul expresiei,,codru vestejit,,

Echipa VI –ARGUMENTEAZĂ proverbul ,,Codru-i frate cu românul,,.

ACTIVITATE INDEPENDENTĂ

Exercițiu creativ –cvintet pornind de la cuvântul de bază ,,codru,,

-exemplu Codru

Amorțit,vestejit

Legănând,îngânând,suspinând

,,Dacă trece vremea mea,,

Pădure.

ACTIVITATE PE GRUPE OMOGENE POTRIVIT TIPURILOR DE INTELIGENȚE HOWARDIENE

-fond muzical ,,Anotimpurile,, de Vivaldi

*VERBAL- LINGVISTICĂ

,,DE VORBĂ CU PĂDUREA,,

-realizați un text cu titlul ,,În mijlocul codrului,,

*LOGICO-MATEMATICĂ

,,În pădure ,frunzele copacilor s-au aurit și au început să cadă.Din coroana fagului s-au desprins într-o zi 33 de frunze , în a doua zi de 3 ori mai mult iar în a treia zi dublul frunzelor căzute în primele două zile.Câte frunze au știrbit frumusețea fagului ?

*MUZICALĂ

,, E toamnă .O frunză ți-a apărut în cale.Ce i-ai cânta?.Amintește-ți cântecele învățate la școală dar și cele din folclorul local.Încearcă și tu să creezi un cântecel pe această temă.,,

*VIZUALĂ-SPAȚIALĂ

Creează o compoziție plastică folosind culorile toamnei

,,Pădurea toamna,,

*CORPORAL- KINESTEZICĂ

Ai la îndemână plastilina, modelează un copac desfrunzit.

*INTELIGENȚA INTERPERSONALĂ

Imaginează-ți un dialog între om și codru. .

*INTELIGENȚA INTRAPERSONALĂ

Ești un copac .Povestește pe scurt viața ta.

*INTELIGENȚA NATURALISTĂ

Enumeră modificările naturii ce au loc toamna și primăvara.

La finalul lecției se va face o expoziție cu produsele elevilor.

EVALUARE -participarea la oră și îndeplinirea sarcinilor aferente;

-notarea produselor elevilor.

ANEXA 5

CE TE LEGENI …

de MIHAI EMINESCU

fișă de lucru

Colorați cu verde cuvintele cu același sens și cu galben cuvintele cu sens opus :

2.Explicați înțelesul expresiilor:

trece vremea mea ……………………… frunzișul mi-l rărește ……………………………..

se duc ca clipele ………………………. cântăreții mi-i alungă ……………………………

3.Găsiți cuvinte care arată însușiri potrivite codrului toamna și vara :

codru codru

4.Identificați expresiile care ilustrează caracteristicile anotimpului toamna :

5.Atribuie însușiri omenești :

frunza

toamna

Realizează un desen sugerat de text:

9

ANEXA 6

Mihai Eminescu – Lucrul pe text

Somnoroase păsărele

de Mihai Eminescu

Somnoroase păsărele Trece lebăda pe ape
Pe la cuiburi se adună, Intre trestii să se culce –
Se ascund în rămurele – Fie-ți ingerii aproape,
Noapte bună! Somnul dulce!

Doar izvoarele suspină, Peste-a nopții feerie
Pe când codrul negru tace; Se ridică mândra lună,
Dorm și florile-n grădină – Totu-i vis și armonie –
Dormi în pace! Noapte bună!

1. Numește alte trei titluri de opere literare scrise de M. Eminescu : ……………………………………………………………………………

2. Ce alt mare scriitor român a fost cel mai bun prieten al marelui nostru poet ? …………………………………………………………………………………………….

3. Scrie câte trei dintre cuvintele din poezie care denumesc :

– ființe : …………………………………………………………………………………………………………………

– lucruri : ……………………………………………………………………………………………………………….

4. Formulează alte enunțuri cu expresiile  « somnoroase păsărele » și « somnul dulce » :

………………………………………………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………………………………………………

5. Ce alte « trăiri » mai pot avea izvoarele și florile ?

Izvoarele suspină florile dorm

6. Găsește cât mai multe cuvinte care să rimeze cu :

Păsărele, rămurele, ……………………………………………………………………………………………………

Suspină, grădină, ……………………………………………………………………………………………………….

Tace, pace, ………………………………………………………………………………………………………………..

7. Scrie aici câteva expresii (urări) pe care le spunem celor dragi seara, când mergem la culcare :

ANEXA 7

“A FOST ODATĂ CA-N POVEȘTI ,

A FOST CA NICIODATĂ…”

M. EMINESCU

“Luceafărul poeziei românești , poetul “nepereche”

PLANIFICAREA ACTIVITĂȚILOR

DE CENACLU

Clasa a III –a

ARGUMENT:

-a iubit și a cântat în versurile sale, ca apoi să ne transmită și nouă : dragostea, dorul, frumosul, patriotismul;

SE ADRESEAZĂ :

-elevilor din ciclul primar ;

-activitățile programate se continuă, se completează, se detaliază în clasele următoare;

ANEXA 8

Trebuiau să poarte un nume

de Marin Sorescu

Eminescu n-a existat.

A existat numai o țară frumoasă

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe

Ca o barbă nepieptănată de crai.

Și niște ape ca niște copaci curgători

În care luna își va avea cuibar rotit.

Și, mai ales, au existat niște oameni simpli

Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare,

Sau mai simplu: ciobani și plugari,

Cărora le plăcea să spună

Seara în jurul focului poezii –

Miorița și Luceafărul și Scrisoarea III.

Dar fiindcă auzeau mereu

Lătrând la stâna lor câinii,

Plecau să se bată cu tătarii

Și cu avarii și cu hunii și cu leșii

Și cu turcii.

În timpul care le rămânea liber

Între două primejdii

Acești oameni făceau din fluierele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioșate,

De curgeau doinele la vale

Pe toți munții Moldovei și ai Munteniei

Și ai Țării Bârsei și ai Țării Vrancei

Și ai altor țări românești.

Au mai existat și niște codri adânci

Și un tânăr care vorbea cu ei,

Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,

Cât istoria noastră,

Trecea bătut de gânduri

Din cartea cirilică în cartea vieții,

Tot numărând plopii luminii, ai dreptății, ai iubirii

Care îi ieșeau mereu fără soț.

Au mai existat și niște tei,

Și cei doi îndrăgostiți

Care știau să la troienească toată floarea

Într-un sărut.

Și niște păsări ori niște nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi și mișcătoare șesuri.

Și pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus

Eminescu.

ANEXA 9

Eminescu văzut de contemporani

„Înainte cu douăzeci de ani, în o dimineață de februarie a anului 1866, redacțiunea noastră primi o epistolă din Bucovina. Epistola conținea poezii, primele încercări ale unui tânăr, care se subsemna „Mihail Eminovici”. Comitiva poeziilor ne mai că autorul lor este de numai 16 ani.

Farmecul gingaș al poeziilor, considerând și etatea tânără a autorului ne indică un talent adevărat, care avea un viitor frumos în literatura română…

Redactorul însă își permise o mică schimbare. Numele de Eminovici nu-i suna bine (…); romaniză dară numele, modificând terminațiunea și astfel poeziile și scrierile sale în viitor. Astfel fu introdus numele Eminescu în literatura noastră; scriitorul acestor șire i-a fost nașul.”

Iosif Vulcan, „Mihai Eminescu” în vol. Ei l-au văzut pe Eminescu, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, pag. 112.

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari, negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vede scrisul unor chinuri viitoare.”

I. L. Caragiale, In Nirvana în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie, note și bibliografie de Cristina Crăciun și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, pag. 146

„Îl știm cu toții om care trăia mai mult cu sufletul decât cu trupul. Cetind poeziile lui și cele ce s-au scris despre dânsul, mulți și-l mai închipuiesc și drept visător pierdut în lumea plăsmuirilor sale, in fel de rătăcitor care nu găsește ceea ce caută-n ea.

Adevărul e că el era om care trăiește mai mult pentru alții decât pentru sine însuși, vede toate cele ce se petrec împrejurul lui, judecă drept, se bucură de cele bune și stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, deci nu numai poet și cugetător cu vederi bine lămurite, ci totodată om de acțiune înzestrat cu bun simț practic, care știe să-și aleagă mijloacele și e totdeauna gata să-nfrunte greutățile de orișice fel.”

Ioan Slavici, Eminescu la Viena, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, pag. 158

„Voi vorbi deci ca om care pururea mi-am iubit țara și națiunea mea. Prin urmare, găsindu-mă acum în mijlocul reprezentațiunei naționale, nu cred că va fi unul aci în Cameră care să rămână surd și nepăsător la suferințele acestui mare poet al țării. De aceea fac apel la D-voastră să votăm cu toții acest ajutor.

Mijloacele ce se acordă pentru susținerea unui talent, care dacă va fi căutat, se va putea vindeca, nu va fi pagubă pentru România.

Mihail Kogălniceanu, Susținerea unui talent în „Dezbaterea Adunării Deputaților” nr. 15, din 5 martie 1888, pag. 178, idem pag. 214

XIII

7 noiembrie 1879

„Eminescu meu scump,

Astăzi sînt pline două luni de când am îndeplinit un vis, visat atâta timp, un dor purtat cu atâta amar și suferință; nu știu dacă pentru tine nu a dispărut tot farmecul închipuit de bogata ta fantezie, după ce realitatea lucrurilor a înlocuit zborul imaginației; cît pentru mine, tu ești și vei fi pururea iubitul meu ideal, visat și dorit într-un chip vag, nehotărât chiar din copilăria mea. Mâine e ziua numelui tău; îmi pare destul de rău că nu pot măcar să te sărut pe ochii tăi cei frumoși; fă-mi să-i pot săruta cât mai în grabă și să pot a-ți cere iertare, dacă poate din prostie te-am jignit cu ceva, tu de mă iubești, desigur că mă vei ierta, și vei veni la Iași, să ne mai îmbătăm unul de altul. Telegrafiază-mi de vii, te sărut, dorindu-ți toată fericirea lumii!

Veronica”

Veronica Micle, Scrisoarea XIII

Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, pag. 235-236

Să pot întinde mîna…

de Veronica Micle

„Să pot întinde mîna s-o pun pe fruntea ta

Încetul la o parte șuvițele le-aș da,

Senină să rămâie, curată ca un crin,

Icoană de iubire la care mă închin.

Dar tu ca un luceafăr departe strălucești,

Abia câte o clipă în cale-mi te ivești,

Apoi dispari; și-n urmă rămîi în gândul meu

Vedenie iubită la care mă-nchin eu.”

Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, pag. 253

„Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruință de a citi, de a studia, de a cunoaște, el își înzestra fără preget memoria cu operele însemnate din literatura antică și modernă. Cunoscător al filozofiei, în special a lui Platon, Kant și Schopenhauer, și nu mai puțin al credințelor religioase, mai ales al celei creștine și budaiste, admirator al Vedetelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând știința celor publicate până astăzi din istoria și limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-și formeze înalta abstracțiune care în poeziile lui ne deschide așa de des orizontul fără margini al gândirii omenești.”

Titu Maiorescu, Eminescu și poeziile lui (1889)

Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, pag.271

„Eram în gimnaziu când am citit primele poezii ale lui Eminescu și fantastica lui nuvelă Sărmanul Dionis. Versurile lui exercitau asupra mea o înrâurire extraordinar de puternică; adâncimea fascinantă a gândurilor lui mă umpleau de un fior mistic, de o admirație extatică. Și de multe ori am căutat să construiesc în închipuirea mea de copil figura necunoscută a acestui zeu, care mi se părea că trebuie să trăiască o viață cu totul deosebită de a noastră, într-o lume supraumană, în basme. Credeam câteodată că-l zăresc în unele tablouri din Sărmanul Dionis, o vagă siluetă care se depărta mereu, și parcă se topea într-o lumină intensă, amețitoare.

Al. Vlahuță, Amintiri despre Eminescu

Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, pag. 346

Lui Eminescu

de Al. Vlahuță

„Tot mai citesc măiastră-ți carte

Deși o știu pe din afară:

Parcă urmând șirul de slove

Ce-a tale gânduri semănară,

Mă duc tot mau afund cu mintea

În lumile de frumuseți,

Ce-au isvorât, eterni luceferi,

Din noaptea tristei tale vieți…

Și te-nțeleg – te simt aproape,

Cu aceeași suferință-n față,

Cu ochiul gânditor și galeș

Sătul de trudnica-ți viață.

A, nu mă mir că ți se dete

O zodie atât de tristă,

Că zbuciumați de-atâta patimi

Râvnești pe cei ce nu există,

Și că potop de negre gânduri

Se strâng și ți se zbat sub frunte:

Pe veci întunecații nouri

Sunt frații vârfului de munte!

O, dacă geniul ce scoase

Ca din adâncul unei mări,

Din fundul inimei zdrobite

Comoara asta de cântări.

Nu te-ar fi ars – zvâcnindu-ți tâmpla

De flăcările-năbușite

Ce-ți luminau ale gândirii

Împărății nețărmuite,

Și de-ar fi fost lăsat, prin lume

Să treci ca orice om de rând,

Ce lesne-ai fi pus frâu durerii

Și răzvrătitului tău gând!

Și cât de fără de păsare

Ai fi privit atunci la toate

Mizeriile în care lumea

Ursită-i pururea să-noate!…

Dar ți-a fost dat să fi deasupra

Acestor inimi seci și strâmte

Și tu să-nduri toată durerea

Pe care lumea n-o mai simte.

Să plângi – tu plânsul tuturora…

Din zbuciumul eternei lupte

Să smulgi fulgerătoare versuri,

Bucăți din inima ta rupte…

S-aprinzi în bolta vremii aștri

Din zborul tristului tău gând…

Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii

Că tu te mistui luminând?”

Al. Vlahuță, Amintiri despre Eminescu

Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, pag. 351-352

ANEXA10

Eminescu și critica literară

„A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă, și să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă […]

Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieții lui s-a ales un Crucificat[…]

Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o știe oricine citește: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.”

Tudor Arghezi, Mihai Eminescu în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie, note și bibliografie de Cristina Crăciun și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989

„Poetul e din naștere, fără îndoială. Dar ceea ce e din naștere la adevăratul poet, nu e dispoziția pentru forma goală a ritmului și a rimei, ci nemărginita iubire a tot ce este cugetare și simțire omenească […] Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis în acele versuri caracteristice, în care se întrupează profunda lui emoțiune asupra începuturilor lumii, asupra vieții omului, asupra soartei poporului român.”

Titu Maiorescu, Eminescu și poeziile lui (1889),

în „Critice”, vol. III, București, Minerva 1915

„Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calitățile și defectele ei, ceva sfânt, fiindcă în ea se întrupează pipăit […] gânduri și simțiri de veacuri ale acestuia și de aceea, fără teamă de exagerare, s-a putut zice că o așa lucrare este patrimoniul omenirii întregi, nu numai al acestui neam.

I. L. Caragiale, Două note (1892), Opere, vol. III, București, Cultura națională, 1932

„Poezia lui Eminescu evocă o imagine a lumii înzestrată cu toate dimensiunile prelungite până la limita lor cea mai îndepărtată. Înălțimea, adâncimea, extensiunea acestei lumi în toate direcțiile sunt imense și fără nici o analogie în tot ce au scris poeții români mai înainte. În vastul univers al poeziei eminesciene, gândul omenesc este purtat până la ultimele și cele mai înalte întrebări ale lui și sentimentele omenești sunt urmărite în ecourile lor cele mai profunde. Înălțimea, vastitatea și adâncimea sunt trăsăturile principale ale lumii și simțirii eminesciene și, realizându-le în sine însuși, cititorul român a simțit acea îndepărtare a limitelor sale, acea creștere interioară, care ne dă dreptul a recunoaște, în poezia lui Eminescu, evenimentul cel mai important al culturii noastre moderne.”

Tudor Vianu, Cuvânt despre Eminescu,

în Caiete critice, București, E.S.P.L.A., 1957

„Limba lui Eminescu este limba comună vorbită de anturajul său, îmbogățită prin lecturi și cunoașterea graiului viu din toate provinciile românești și trecută prin creierul și sensibilitatea poetului genial care, alegând materialele cele mai potrivite, și , printre ele, neologismele necesare expresiei poetice, le-a dat o formă care reprezintă o selectare a elementelor vechi și noi, o culme a literaturii artistice. Prin întrebuințarea unui număr de cuvinte și de expresii din limba vorbită de popor, de oamenii simpli, Eminescu a lărgit granițele stilului artistic al limbii literare, și, în același timp, i-a dat caracteristicile geniului său.”

Al. Rosetti, Limba poeziilor lui Eminescu, în culegerea De la Varlaam la Sadoveanu, București, E.S.P.L.A., 1958

ANEXA 11

Versuri eminesciene cu iz filozofic

„De-oi muri își zice-n sine-al meu nume o să-l poarte

Secolii din gură și l-or duce mai departe”

(Scrisoarea I)

„Când știi că visu-acesta cu moarte se sfârșește,

Că-n urmă-ți rămân toate astfel cum sunt, de dregi

Oricât ai drege-n lume – atunci te obosește

Eterna alergare… și-un gând te-ademenește:

Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi.”

(Împărat și proletar)

„Ce e cugetarea sacră? Combinare măestrită

Unor lucruri-nexistente, carte tristă și-ncâlcită,

Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.”

(Epigonii)

„Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi și nouă toată;

Ce e rău și ce e bine

Tu te-treabă și socoate;

Nu spera și nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.”

(Glossă)

„De-al meu propriu vis, mistuit mă vaet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…

Pot să mai reînviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?”

(Odă – în metru antic)

„A fi? Nebunie tristă și goală;

Urechea te minte și ochiul te-nșală;

Ce-un secol ne zice ceilalți o deszic.

Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.”

(Mortua est)

„Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece.”

(Luceafărul)

„Numai poetul,

Ca păsări ce zboară

Deasupra valurilor,

Trece peste nemărginirea timpului:

În ramurile gândului,

În sfintele lunci,

Unde păsări ca el

Se-ntrec în cântări.”

(Numai poetul)

„Și sună-n noaptea tristă

Un cântec de copilă

Și vânt-ntoarce-o filă

Din cartea ce-am deschis.

De ce mi-a-ntors el foaia

Unde-nvățătorul zice

Că-n lume nu-i fericire,

Că viața este vis.”

(Stam în fereastra susă)

Bibliografie

Boatcă, Maria; Boatcă, Silvestru; Șovu, George; Limba și literatura română – concurs de admitere în licee, Editura Recif, București, 1996

Bocoș, M.; Teoria și practica cercetării pedagogice, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2003

Chiș, V.; Activitatea profesorului între curriculum și evaluare, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2001

Cimpoi, Mihai; „Continuu și discontinuu la Eminescu”, „Revista Academica”, noiembrie, 1992

Cioculescu, Șerban; Streinu, Vladimir; Vianu, Tudor; Istoria lite-raturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1982

Cornița, Georgeta; Metodica predării și învățării limbii și literaturii române, Editura Umbria, Baia-Mare, 1993

Costea, Octavian; Mitu, Florica; Vasilescu, Eugenia; Damșa, Maria Toma; Stoica, Cornelia; Vlăduț, Anica; Literatură pentru copii- manual clasa a XII-a, școli normale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994

Crăciun, Cristina; Crăciun, Victor; Ei l-au văzut pe Eminescu, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989

Crăciun, Victor; Eminescu – Un veac de nemurire, Editura Minerva, București, 1990

Del Conte, Rosa; Eminescu sau despre Absolut, Editura Dacia, Cluj, 1990

Drăgan, Gheorghe; Poetica eminesciană, Editura Junimea, Iași, 1989

Drăgan, Mihai; Mihai Eminescu – Interpretări, Editura Junimea, Iași, 1982

Dugneanu, Paul; Mihai Eminescu – texte comentate, Ed. Albatros, București, 1990

Glava, A.; Glava, C.; Introducere în pedagogia preșcolară, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Goci, Aurelui; Eminescu la infinit, Editura Viitorul Românesc, 1997

Goia, Vistian; Literatura pentru copii și tineret, Editura Dacia, Cluj, 2003

Horvat, Săluc; Însemnări despre Mihai Eminescu, Ed. Universității de Nord, Baia-Mare, 2000

Ibrăileanu, Garabet; Studii literare, Editura Tineretului, 1962

Ionescu, M.; Educația și dinamica ei, Ed. Tribuna Învățământului, București, (coord.), 1998

Ionescu, M.; Demersuri creative în predare și învățare, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000

Ionescu, M.; Bocoș, M.; Cercetarea pedagogică și inovația în învățământ, în: Pedagogie. Suporturi pentru formarea profesorilor, coord. M. Ionescu, V. Chiș, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001

Ionescu, M.; Chiș, V.; Strategii de predare și învățare, Editura Științifică, București, 1992

Itu, Iustina; Literatura română (pentru examenul de bacalaureat) – Antologii, Biografii. Compendii „Multum in parvo”, nr. 6, Editura Oriental Latin, Brașov 1992

Itu, Iustina; Dicționar de poezie românească, Editura Orientul Latin, Brașov , 1992

Literatura română – Dicționar de istorie teorie literară, Editura Museum, Chișinău, 2003

Maiorescu, Titu; Critice, EPL, 1966

Mitrache, Gh.; Colea, Carmen; Receptarea textului liric, Editura Paralela, București, 1965

Nicolae, Nicolae I.; Leahu, Emil; Parfene, Constantin; Limba și literatura română – manual pentru clasa a X-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996

Roșca, A.; Istoria patriei în opera lui Mihai Eminescu (prefață întocmită de prof. gr. I, Ion Petrovai, doctor în filologie)

Șerdean, Ioan; Didactica limbii și literaturii române în învățământul primar, Editura Corint, București, 2005

Ungureanu, Adalmina; Metodica studierii limbii și literaturii române – învățământ primar, Editura AS’S, Iași, 2003

Vianu, Tudor; Studii de literatură română, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965

. Viorel, Mih, Înțelegerea textelor: Strategii și mecanisme cognitive; aplicații în domeniul educațional. Ed. ASCR, Cluj- Npoca, 2004.

Vintilescu, Virgil; Eminescu și literatura înaintașilor, Editura Facla, Timișoara

ANEXE

ANEXA 1

Familiarizarea elevilor cu poezia lirică

„Revedere”

de Mihai Eminescu.

Pe parcursul activității didactice, elevii vor fi capabili:

să afle și să rețină informații generale despre Mihai Eminescu;

să identifice structura textului și modul de expunere;

să identifice prezența autorului în text;

să intuiască expresiile artistice și să le explice;

să recunoască procedeul artistic principal utilizat în text (personificarea codrului);

să sesizeze rolul dialogului într-o creație lirică, sa-l explice și să-l argumenteze (codrul poate vorbi, deci sunt gândurile și sentimentele poetului și în cazul replicilor date de codru);

să afle și să rețină că natura (inclusiv codrul) constituie una din marile teme din lirica eminesciană;

să întărească ideea respectivă, exemplificând cu 4-5 titluri semnificative din poezia lui Eminescu;

să comunice ce le-a plăcut din poezie în mod special și de ce;

să participe la discuție, să întrebe, să asculte, să răspundă, să lectureze expresiv fragmente din alte poezii scrise de M. Eminescu.

SECVENȚE ALE SCENARIULUI DIDACTIC

1. Captarea atenției elevilor

Metoda: Joc didactic tip rebus

Tema: Plimbare prin cartea de lectură

A–B „Surpriza surprizelor!”

„… minunată”, de M Sadoveanu

Doi din trei „dădeau prin băț” de obraznici!

A scris „Domnu Trandafir”, „Ursul”, „Un om necăjit”

„…” poeziei românești

A scris „Sorcova”, „Bunicul”

A scris pentru voi, copiii, volumul „Prisaca”

… a scris „Cățelușul șchiop”

A mai scris despre „Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul”.

Care este surpriza pe care ați descoperit-o?

(cuvântul „Revedere”)

Sarcină de lucru:

Găsiți cuvinte cu înțeles asemănător cuvântului descoperit! (reîntâlnire, regăsire, revenire) – în scris. Ce vă mai sugerează acest cuvânt? – oral.

Acest cuvânt este și titlul unei poezii scrise de M. Eminescu.

2. Anunțarea temei

Astăzi vom studia poezia „Revedere”, de Mihai Eminescu. Sub titlu se scrie ideea-ancoră, sub formă de motto:

„Codru-i frate cu românul”.

3. Dirijarea învățării

a) Moment Eminescu

Scrie patru versuri dintr-o poezie de M. Eminescu

Verificare (colectiv): doi-trei elevi citesc versurile scrise

Microexpunere (învățătorul)

Mihai Eminescu a fost și rămâne „poetul nepereche” al neamului românesc (G. Călinescu). S-a născut în miez de lună ianuarie (15) a anului 1850, la Botoșani. Copilăria și-a petrecut-o pe meleagurile de basm ale satului Ipotești. De mic, a iubit natura, „Fiind băiet păduri cutreieram/Și mă culcam ades pe lângă izvor”, pe care a simțit-o și ca adăpost și ca leagăn, și ca refugiu și ca loc de visare. Dragostea lui pentru natură a clădit-o într-un moment fără moarte: opera lui poetică.

A avut o viață scurtă, furtunoasă, plină de nevoi, singurătate. Dar nimic din toate acestea nu l-au împiedicat să toarne în cea mai frumoasă limbă românească și gânduri și sentimente și vorbe pline de înțelepciune, dar și altele pline de înțepături la adresa prostiei, demagogiei, falsei iubiri de neam și țară.

Una din temele preferate ale lui Eminescu a fost natura. Din sânul ei și-a ales multe motive artistice: codrul, luna, stelele, salcâmul, teiul, luceafărul.

Prezentarea unor imagini sugestive din albumul de artă „Eminescu” și din cartea „Eminescu și copiii”.

b) Receptarea textului literar

Recitarea – model a poeziei de către învățător

Audierea unui fragment din piesa muzicală cu același titlu, de D. G. Kiriac

Exersarea cititului: pe unități prozodice; lectură pe roluri: un elev (sau învățătorul) va fi poetul, iar ceilalți elevi vor prezenta codrul (sunt mai mulți ca și arborii).

Se citește prima strofă:

„— Codrule, codruțule,

Ce mai faci drăguțule,

Că de când nu ne-am văzut

Multă vreme a trecut

Și de când m-am depărtat

Multă lume am îmblat.”

Decodarea textului

„m-am depărtat” – am plecat departe, m-am îndepărtat

„îmblat” – formă populară – am umblat, am colindat, am străbătut”

„apele-astupându-le” – acoperindu-le cu zăpadă;

„gonind cântările” – imagine artistică – alungând cântecul – plecarea păsărilor călătoare;

„cofeile” – formă poetică; vine de la cuvântul „cofă/cofăiel” – un vas de lemn, mai îngust în partea de sus, în care apa se păstrează mai mult timp rece;

„multă vreme a trecut” – licență poetică – sens de timp îndelungat, exprimat în zile, luni, ani, vreme au trecut — acord de subînțeles.

Descoperirea mesajului artistic al poeziei

Antrenarea elevilor în comunicare verbală

Conversația:

„– Care este procedeul artistic pe baza căruia este construită poezia?”

(Personificarea — explicarea ei)

„– Cine este personificat?”

„– De ce credeți că personifică poetul codrul?”

(Să poată dialoga cu el.)

„– Sub ce formă este construită poezia?”

(Este construită ca un dialog între poet și codru.)

„– Ce fel de dialog este acesta?”

(Dialog imaginar – artistic.)

„– Ce cuvinte și expresii desemnează starea de suferință?”

(ruperea crengilor, astuparea apelor,
troienirea cărărilor, alungarea cântecului)

Sarcini:

Găsiți cuvântul cu sens contrar cuvântului suferință. (bucurie)

Se citește partea a doua a replicii codrului:

„Și mai fac ce fac de mult,

Vara doina mi-o ascult,

Pe cărarea spre izvor,

Ce le-am dat-o tuturor.

Umplându-și cofeile

Mi-o cântă femeile.”

Element de problematizare

„– Cine se ascunde în glasul codrului?”

(Gândul poetului vorbește prin glasul codrului.)

„– Cine/cui se adresează?”

„– Ce sentiment al poetului este exprimat în această strofă?”

(Sentimentul de bucurie la reîntâlnirea cu codrul,

în care poetul regăsește vechiul său prieten.)

„– Ce cuvinte și expresii demonstrează acest sentiment?”

(Alintarea codrului (diminutive) „codruțule”, „drăguțule” timpul îndelungat care a trecut „de când nu ne-am văzut/

Multă vreme au trecut (…)/Multă lume am îmblat”; repetarea cuvântului „multă”.)

Se citește replica dată de codru (răspunsul adresat poetului) – prima parte:

„– Ia, eu fac ce fac de mult,

Iarna viscolu-l ascult

Crengile-mi rupându-le,

Apele astupându-le

Troienind cărările

Și gonind cântările.”

„– Ce stări sufletești ale codrului sunt redate aici?”

(Suferința codrului în anotimpul iarna, singurătatea lui.)

Stimularea imaginației și a flexibilității gândirii

„Închideți ochii! Eu vă voi recita încă o dată prima parte a răspunsului dat de codru, iar voi imaginați-vă o pădure, iarna! Ce tablou v-a înviat în gând?”

Lexic

Ce legătură găsiți între cuvântul cu sens contrar pentru suferință (bucurie) și conținutul ultimului fragment citit?

Ideea artistică: Bucuria codrului în anotimpul vara. Se identifică acele cuvinte și expresii artistice prin care este redat sentimentul bucuriei. Se citește ultimul fragment al poeziei. Este partea ghicitoare a poeziei. Nu trebuie să ghicim un lucru, o ființă, un fenomen al naturii, un cuvânt sau o expresie. Se recită ultimele patru versuri:

„– Codrule cu râuri line,

Vreme trece, vreme vine,

Tu din tânăr precum ești

Tot mereu întinerești.”

Ce anume trebuie să ghicim.? Trebuie să descoperim o stare sufletească a poetului. Regretul poetului că îmbătrânește, că nu este asemenea codrului care întinerește în fiecare primăvară.

Reîntregirea conținutului de idei artistice

Bucuria poetului la reîntâlnirea cu codrul

Suferința codrului, iarna

Bucuria codrului, vara

Tristețea, regretul poetului că îmbătrânește.

4. Realizarea transferului

Element de problematizare

–De ce credeți voi că marele poet Mihai Eminescu și-a imaginat acest dialog tocmai cu codrul? De ce nu și-a ales stelele, luna, lacul pe care le-a cântat de asemenea, în poeziile sale?

Dacă elevii nu pot răspunde, li se recomandă să citească motto-ul lecției „Codru-i frate cu românul”. Se va discuta, oral, înfrățirea codrului cu omul, cu românul.

Vă gândiți bine, apoi răspundeți! Poezia „Revedere”, de Mihai Eminescu este o descriere sau o narațiune? Argumentați răspunsul!

– Este o descriere, deoarece poetul ne prezintă gândurile, sentimentele sale legate de trecerea timpului.

– Dialogul nu este real, ci imaginar, sugerând ideile și sentimentele poetului ( eului liric), puse pe seama codrului.

– Poezia conține:

imaginea de ansamblu – codrul

detalii semnificative

a) vizibile: tabloul codrului în anotimpul iarna și vara

b) sugerate prin cuvinte și imagini artistic: sentimente, gânduri.

Concluzii

Poezia „Revedere”, de Mihai Eminescu este o creație lirică.

5. Activitatea didactică se încheie prin:

Evaluarea globală (asupra modului de participare a elevilor la lecție);

Recomandări pentru lectura suplimentară (4-5 poezii de Mihai Eminescu în care este cântată natura: „Fiind băiet…”, „O, rămâi”, „Ce te legeni …”, „Lacul”, „Sara pe deal”;

Tema facultativă

Alcătuiți un dialog imaginar între un copil și o plantă, între un copil și soarele.

Receptarea unui text liric în versuri în cadrul lecției de lectură, oferă posibilități multiple, originale de desfășurare, cu largi deschideri spre alte arte, spre stimularea interesului pentru lectură a elevilor.

ANEXA 2

Aplicații ale metodelor gândirii critice

~textul liric eminescian în ciclul primar~

FREAMǍT DE CODRU

(text studiat in clasa a IV-a)

Brainstormingul

Cvintetul

Codrul

Des, răcoros

Fremătând, adăpostind, vorbind

“Codru-i frate cu românul”

Pădurea.

Jurnalul cu dublă intrare

Mozaicul (aplicație la înțelegerea textului)

Fișe de experți:

Ce anotimp ilustrează acest tablou?

Care sunt elementele din natură amintite?

De ce a dat poetul acest titlu poeziei?

Cubul

Sarcinile potrivite celor șase fețe ale cubului

Descrie anotimpul ilustrat în acest tablou.

Compară glasul păsărilor cu glasul oamenilor.

Asociază – La ce te gândești când rostești versurile:“Ale păsărilor neamuri

Ciripesc pitite-n ramuri

Și vorbesc cu-atât de multe înțelesuri”.

Analizează elementele cadrului natural la care face referire poetul.

Aplică – Găsește cuvinte cu înțeles asemănător:

“freamăt”, ”neamuri”, ”aleanul”

Argumentează – De ce a dat poetul acest titlu poeziei?

Metoda cadranelor

LA MIJLOC DE CODRU

(text studiat in clasa a II-a)

Brainstormingul

Cvintetul

Rândunele

Călătoare, gălăgioase

Zburând, ciripind, înveselind

Ele dezmiardă intreaga natură

Păsărele.

Jurnalul cu dublă intrare

Mozaicul (aplicație la înțelegerea textului)

Fișe de experți:

1. In ce anotimp a fost surprins poetul de frumusețea codrului?

2. Unde se află luminișul?

3. De unde vin păsările spre “voiosul luminiș”?

4. De ce se adunau păsările “la mijloc de codru “?

Metoda cadranelor

Cubul

Sarcinile potrivite celor șase fețe ale cubului.

1. Descrie anotimpul observat de poet.

2.Compară huceagul cu alunișul.

3. Asociază – La ce te face să te gândești când auzi cuvântul „aluniș”?

4. Analizează elementele cadrului natural.

5. Aplică – Alcătuiește propoziții cu ajutorul cuvintelor:

„codru des”, „voiosul luminiș”, „trestia înaltă”

6. Argumentează – De ce iubește poetul mijlocul codrului?

CE TE LEGENI …

(text studiat in clasa a III- a)

Brainstormingul

Cvintetul

Codrul

Trist, pustiu

Amorțind, vestejind, îmbătrânind

„De ce nu m-aș legăna/Dacă trece vremea mea”

Pădure.

Jurnalul cu dublă intrare

Mozaicul (aplicație la înțelegerea textului)

Fișe de experți:

Cine i se adresează codrului?

De ce se leagăna codrul?

Cum este tonul codrului când îi răspunde poetului?

De cine este părăsit codrul?

Metoda cadranelor

Cubul

Descrie pădurea așa cum reiese din text.

Compară soarta codrului cu cea a omului.

Asociază – La ce te gândești când lecturezi versurile:

“De ce nu m-aș legăna

Dacă trece vremea mea”

Analizează și enumeră elementele cadrului natural.

Aplică – Găsește cuvinte cu înțeles asemănător celor date :

codru=

stoluri=

amorțit=

vestejit=

Argumentează – De ce se legăna codrul?

SCRISOAREA III

Fragment studiat în clasa a III-a

Brainstormingul

d

Cvintetul

Domnitor

Înțelept, patriot

Iubind, luptând, biruind

Este Domnul Țării Românești

Mircea cel Bătrân.

Sultan

Viclean, învins

Luptând, năvălind, cotropind

Întreabă „solul cu dispreț”

Baiazid – sultanul turcilor.

Mozaicul (aplicație la înțelegerea textului)

Fișe de experți:

Cine era Mircea cel Bătrân? Dar Baiazid?

Care era visul sultanului?

Cum îi răspunde Mircea cel Bătrân?

Cine dobândește victoria?

Jurnalul cu dublă intrare

Metoda cadranelor

Cubul

Descrie înfățișarea lui Mircea cel Bătrân.

Compară cele două personaje istorice „Mircea cel Bătrân” și „Baiazid”.

Asociază – La ce te gândești rostind versurile:

„N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid”.

Analizează trăsăturile de caracter ale celor două personaje istorice.

Aplică. Găsește cuvinte cu înțeles asemănător:

oști=

victorie=

turci=

Argumentează – De ce a dorit sultanul să cucerească țara?

ANEXA 3

PROIECT DIDACTIC

Clasa a III-a

Aria curriculară:Limbă și comunicare

Disciplina:Limba și literatura română

Subiectul lecției:,,Ce te legeni…..” de Mihai Eminescu

Unitatea de învățare:Toamna

Tipul lecției:predare-învățare

MOTIVAȚIA

Din perspectiva instructivă,elevii își vor îmbogăți aria informațională cu privire la viața și activitatea literară a marelui poet,Mihai Eminescu și vor învața să desprindă mesajul unei poezii;

Din perspectiva educațională,lecția contribuie la dezvoltarea sentimentelor de dragoste față de natura care este în plină concordanță cu starea lui sufletească;

Lecția dezvoltă gândirea critică ,dând elevilor posibilitatea să-și exerseze abilitățile de investigare,analiză și dezbatere.

II.OBIECTIVE OPERAȚIONALE

a)cognitive

-să citească în ritm propriu,corect poezia;

-să desprindă informații de detaliu din poezie;

-să formuleze clar și corect enunțuri verbale;

-să explice sensurile cuvintelor noi,prin raportare la contextele audiate;

-să integreze cuvintele noi(zare,pustiit,a îngâna)în enunțuri proprii ;

b)afective

-să participe cu plăcere la discuții manifestând inițiativă;

-să aibă o atitudine degajată în comunicare;

-să-și dezvolte sentimente de dragoste față de natură;

-să manifeste atenție față de interlocutor în diferite situații de comunicare.

III.EVALUARE

De conținut:

-răspunsuri la întrebări;

-rezolvarea rebusului;

-completarea fișelor.

De utilizare a proceselor de gândire:

-implicare în furtuna de idei;

-argumentarea răspunsurilor date;

IV.MANAGEMENTUL RESURSELOR MATERIALE ȘI AL TIMPULUI

Timp de lucru:45 minute

Resurse materiale:fișe,imagini cu diferite momente sugestive din poezie,peisaj de toamnă de . N.Grigorescu,volume de poezii de M.Eminescu,coli albe ,cretă

colorată,markere,frunze.

V.METODE:

,,Brainstorming”

,,Știu/Vreau să știu/Am învățat”

,,Ciorchinele”

,,Gândiți/Lucrați în perechi/Comunicați”

VI .DEMERSUL LECȚIEI

a)Evocarea

BRAINSTORMING

Elevii sunt solicitați să se gândească la următoarea întrebare:,,De ce se spune că toamna este bogată?”

Se prezintă oral ideile,informațiile pe care elevii le dețin privitoare la anotimpul toamna.Se vor prezenta imagini cu acest anotimp.

TEHNICA CIORCHINELUI

Se scrie pe o planșă cuvântul,,TOAMNA”.Elevii o vor completa cu tot ce știu despre acest anotimp(flori,păsări,activități ale oamenilor).

Se vor oferi spre exemplificare câteva cărți pentru a le dezvolta interesul pentru lectură .Elevii vor recita sau citi din portofolii poezii de M.Eminescu.

b)Realizarea sensului

Se vor prezenta imagini cu secvențe din poezia,,Ce te legeni”.Se vor citi versurile corespunzătoare imaginilor.Se va face o citire model a poeziei de către învățător.Se vor căuta în dicționare cuvintele: zare,pustiit,a îngâna. Elevii vor alcătui enunțuri cu ajutorul cuvintele noi, apoi vor memora versurile poeziei .

.Se reactualizează cunoștințele despre viața și activitatea ,,poetului nepereche’’.(ANEXA a)

c)Reflecția

GÂNDIȚI / LUCRAȚI ÎN PERECHI / COMUNICAȚI

Elevii formează perechi și lucrează împreună fișa (ANEXA b)

FIȘĂ

1.(Codrul.)se leagănă.

2.Fără .(ploaie)fără vânt ,crengile se apleacă .

3.Toamna frunzișul codrului (se rărește).

4.Vântul (bate)frunza-n dungă.

5.(.Păsările)trec peste vârf de rămurele.

6.Trec in stoluri (rândunele).

7.Poetul vorbește sau( se îngână) singur cu dorul când pleacă păsările.

8.Păsările zboară repede și se duc ca (clipele).

9.Poetul rămâne (singur).

10.În anotimpul (primăvara) ,codrul va întineri.

d)Evaluare

Se vor citi câteva fișe ,apoi vor completa cu ajutorul cuvintelor găsite, un rebus pe planșa de pe tablă(ANEXA c).Elevii vor descoperi pe rebus denumirea poeziei ,,Ce te legeni……”

Se dă temă pentru acasă să selecteze pe o fișă versurile care sugerează tristețea codrului .

ANEXA 3a

MIHAI EMINESCU

Biografie

Mihai Eminescu s-a născut la Botoșani la 15 ianuarie 1850.Este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută in Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești.

Copilăria

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (,,Fiind băiet păduri cutreieram” sau,, O, rămâi”).

1858-1866 -urmează școala la Cernãuți

       Între timp: funcționar la diverse instituții din Botoșani sau pribegește cu trupa Tardini-Vlãdicescu;

 1866 – primele manifestãri literare (La mormântul lui Aron Pumnul);25.02-9.03 debuteazã în revista "Familia", din Pesta a lui Iosif Vulcan cu poezia ,,De-aș avea”. În același an, în aceeași revistã – încã cinci poezii;

1866-1869 – pribegește pe traseul Cernãuți-Blaj-Sibiu-Giurgiu-București; de fapt, cunoaște direct: poporul, limba, obiceiurile românești, realitãțile;

Sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihai Pascaly și la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște I.L.Caragiale; 0

0 0 Continuã să publice în "Familia"; scrie poezii, drame(Mira), fragmente de roman(Geniu pustiu), rãmase în manuscris; face traduceri din germanã;

1869-1872 este student la Viena;

1872-1874 – student "ordinar" la ; Junimea îi acordã o bursã cu condiția sã-și ia doctoratul în filosofie; urmeazã cu regularitate douã semestre, dar nu se prezintã la examene;   1874-1877 – : director al Bibliotecii Centrale; profesor suplinitor; revizor școlar pentru județele: și Vaslui; redactor la ziarul "Curierul de Iași";

·          Continuã sã publice în "Convorbiri literare";

·          Devine prieten cu Ion Creangã pe care-l determinã sã scrie și-l introduce la Junimea;

·          Situație materialã nesigurã; necazuri familiale: îi muriserã mai multi frați – îi moare mama; e indrãgostit de Veronica Micle;

1877 – București -> pânã în 1883 – redactor, redactor șef la ziarul "Timpul" -> activitate publicisticã excepționalã, care-i ruineazã sãnãtatea; scrie marile lui poeme: Scrisorile, Luceafãrul, etc.;

1883 – se îmbolnãvește grav ;internat la spitalul doctorului Șuțu, apoi la un institut lângã Viena; în decembrie îi apare volumul "Poezii" – prefațã și texte selectate de Titu Maiorescu;

1883-1889 –au urmat ani de boalã;

În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 3 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu din strada Plantelor, București. ZiarulRomânul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. Sicriul a fost dus pe umeri de elevi de la Școala normală de institutori din București.

Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

ANEXA 3b

FIȘĂ DE LUCRU

1…………………………….se leagănă.

2.Fără …………………… fără vânt ,crengile se apleacă .

3.Toamna frunzișul codrului ……………………………..

4.Vântul ………………………………..frunza-n dungă.

5………………………………trec peste vârf de rămurele.

6.Trec în stoluri …………………………….

7.Poetul vorbește sau…………………….singur cu dorul când pleacă păsările.

8.Păsările zboară repede și se duc ca …………………………..

9.Poetul rămâne …………………………..

10.În anotimpul………………………….. ,codrul va întineri.

ANEXA 3c

A

Z

ANEXA 4

PROIECT DIDACTIC

Clasa a III-a

Aria curriculară – Limbă și comunicare

Disciplina – Limba și literatura română

Unitatea de învățare – Toamna

Subiectul – ,,Ce te legeni…,,de Mihai Eminescu

Tipul lecției- activitate pe grupe omogene potrivit tipurilor de inteligență howardiene

Obiective de referință:

-dezvoltarea capacității de exprimare orală și scrisă;

-dezvoltarea capacității de explorare-investigare ;

-dezvoltarea interesului și a motivației pentru studiul și aplicarea cunoștințelor în contexte variate;

-proiectarea , realizarea sau confecționarea și evaluarea unor produse simple ;

-dezvoltarea capacității de cooperare în scopul realizării unui produs de activitate intelectuală sau practică ;

-dezvoltarea spiritului critic.

Obiective operaționale

-să realizeze un dialog imaginar pornind de la mesajul zilei;

-să ofere idei pentru completarea organizatorului grafic descriptiv;

-să rezolve sarcinile de lucru –metoda activă CUBUL;

-să scrie corect și lizibil;

-să îndeplinească sarcinile de lucru pentru fiecare tip de inteligență;

-să manifeste inițiativă în relațiile interpersonale;

-să evalueze obiectiv activitățile și produsele elevilor.

Metode și procedee-

-conversația euristică,problematizarea,brainstormingul,organizatorul grafic descriptiv,cubul, ,munca independentă,munca în grup ,cvintetul.

Resurse –materiale –fișe de lucru

-poster cu mesajul zilei

-plastilină

-markere

-CD audio

-cubul

-temporale -90minute –

Forme de activitate –frontală

-pe echipe

-individuală

-activitate pe grupe omogene potrivit tipurilor de inteligență howardiene

ETAPELE LECȚIEI

-Avanpremiera –mesajul zilei

-Activitate frontală(conversația ,brainstormingul,problematizarea,organizatorul grafic descriptiv)

-Activitate pe echipe-cubul

-Activitate independentă- exercițiul creativ

-Împărțirea elevilor în grupe omogene(potrivit tipurilor de inteligențe howardiene)

-Stabilirea sarcinilor de lucru

-Activitate independentă

-Evaluarea lucrărilor -realizarea unei expoziții cu produsele elevilor

AVANPREMIERA –mesajul zilei

,,Glasul toamnei,,

O adiere de vânt a făcut să se desprindă din coroana înaltă a copacului o frunză aurie.Am luat-o în mâini și i-am simțit tristețea…a îmbătrânit.Glasul ei tainic îmi șoptea că a sosit toamna.

ACTIVITATE FRONTALĂ

se prezintă delicata frunză desprinsă din coroana copacului;pe marginea acesteia se poartă un dialog imaginar(de unde vine,de ce s-a aurit ce vrea să ne vestească nouă,..).;

se realizează organizatorul grafic descriptiv

ACTIVITATE PE ECHIPE

-metoda CUBUL

Sarcini de lucru:

Echipa I –DESCRIE înfățișarea codrului.

Echipa II-COMPARĂ aspectul codrului în cele două anotimpuri –primăvara și toamna.

Echipa III -ASOCIAZĂ –Ce imagine îți învie în minte când te gândești la ,,codru,,?

Echipa IV- ANALIZEAZĂ –Precizează elementele cadrului natural.

Echipa V-APLICĂ -Cuvântul ,,codru,,are:

………….. silabe

……………consoane

……………..vocale

Pluralul=………………..

Alcătuiește un enunț cu ajutorul expresiei,,codru vestejit,,

Echipa VI –ARGUMENTEAZĂ proverbul ,,Codru-i frate cu românul,,.

ACTIVITATE INDEPENDENTĂ

Exercițiu creativ –cvintet pornind de la cuvântul de bază ,,codru,,

-exemplu Codru

Amorțit,vestejit

Legănând,îngânând,suspinând

,,Dacă trece vremea mea,,

Pădure.

ACTIVITATE PE GRUPE OMOGENE POTRIVIT TIPURILOR DE INTELIGENȚE HOWARDIENE

-fond muzical ,,Anotimpurile,, de Vivaldi

*VERBAL- LINGVISTICĂ

,,DE VORBĂ CU PĂDUREA,,

-realizați un text cu titlul ,,În mijlocul codrului,,

*LOGICO-MATEMATICĂ

,,În pădure ,frunzele copacilor s-au aurit și au început să cadă.Din coroana fagului s-au desprins într-o zi 33 de frunze , în a doua zi de 3 ori mai mult iar în a treia zi dublul frunzelor căzute în primele două zile.Câte frunze au știrbit frumusețea fagului ?

*MUZICALĂ

,, E toamnă .O frunză ți-a apărut în cale.Ce i-ai cânta?.Amintește-ți cântecele învățate la școală dar și cele din folclorul local.Încearcă și tu să creezi un cântecel pe această temă.,,

*VIZUALĂ-SPAȚIALĂ

Creează o compoziție plastică folosind culorile toamnei

,,Pădurea toamna,,

*CORPORAL- KINESTEZICĂ

Ai la îndemână plastilina, modelează un copac desfrunzit.

*INTELIGENȚA INTERPERSONALĂ

Imaginează-ți un dialog între om și codru. .

*INTELIGENȚA INTRAPERSONALĂ

Ești un copac .Povestește pe scurt viața ta.

*INTELIGENȚA NATURALISTĂ

Enumeră modificările naturii ce au loc toamna și primăvara.

La finalul lecției se va face o expoziție cu produsele elevilor.

EVALUARE -participarea la oră și îndeplinirea sarcinilor aferente;

-notarea produselor elevilor.

ANEXA 5

CE TE LEGENI …

de MIHAI EMINESCU

fișă de lucru

Colorați cu verde cuvintele cu același sens și cu galben cuvintele cu sens opus :

2.Explicați înțelesul expresiilor:

trece vremea mea ……………………… frunzișul mi-l rărește ……………………………..

se duc ca clipele ………………………. cântăreții mi-i alungă ……………………………

3.Găsiți cuvinte care arată însușiri potrivite codrului toamna și vara :

codru codru

4.Identificați expresiile care ilustrează caracteristicile anotimpului toamna :

5.Atribuie însușiri omenești :

frunza

toamna

Realizează un desen sugerat de text:

9

ANEXA 6

Mihai Eminescu – Lucrul pe text

Somnoroase păsărele

de Mihai Eminescu

Somnoroase păsărele Trece lebăda pe ape
Pe la cuiburi se adună, Intre trestii să se culce –
Se ascund în rămurele – Fie-ți ingerii aproape,
Noapte bună! Somnul dulce!

Doar izvoarele suspină, Peste-a nopții feerie
Pe când codrul negru tace; Se ridică mândra lună,
Dorm și florile-n grădină – Totu-i vis și armonie –
Dormi în pace! Noapte bună!

1. Numește alte trei titluri de opere literare scrise de M. Eminescu : ……………………………………………………………………………

2. Ce alt mare scriitor român a fost cel mai bun prieten al marelui nostru poet ? …………………………………………………………………………………………….

3. Scrie câte trei dintre cuvintele din poezie care denumesc :

– ființe : …………………………………………………………………………………………………………………

– lucruri : ……………………………………………………………………………………………………………….

4. Formulează alte enunțuri cu expresiile  « somnoroase păsărele » și « somnul dulce » :

………………………………………………………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………………………………………………………

5. Ce alte « trăiri » mai pot avea izvoarele și florile ?

Izvoarele suspină florile dorm

6. Găsește cât mai multe cuvinte care să rimeze cu :

Păsărele, rămurele, ……………………………………………………………………………………………………

Suspină, grădină, ……………………………………………………………………………………………………….

Tace, pace, ………………………………………………………………………………………………………………..

7. Scrie aici câteva expresii (urări) pe care le spunem celor dragi seara, când mergem la culcare :

ANEXA 7

“A FOST ODATĂ CA-N POVEȘTI ,

A FOST CA NICIODATĂ…”

M. EMINESCU

“Luceafărul poeziei românești , poetul “nepereche”

PLANIFICAREA ACTIVITĂȚILOR

DE CENACLU

Clasa a III –a

ARGUMENT:

-a iubit și a cântat în versurile sale, ca apoi să ne transmită și nouă : dragostea, dorul, frumosul, patriotismul;

SE ADRESEAZĂ :

-elevilor din ciclul primar ;

-activitățile programate se continuă, se completează, se detaliază în clasele următoare;

ANEXA 8

Trebuiau să poarte un nume

de Marin Sorescu

Eminescu n-a existat.

A existat numai o țară frumoasă

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe

Ca o barbă nepieptănată de crai.

Și niște ape ca niște copaci curgători

În care luna își va avea cuibar rotit.

Și, mai ales, au existat niște oameni simpli

Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare,

Sau mai simplu: ciobani și plugari,

Cărora le plăcea să spună

Seara în jurul focului poezii –

Miorița și Luceafărul și Scrisoarea III.

Dar fiindcă auzeau mereu

Lătrând la stâna lor câinii,

Plecau să se bată cu tătarii

Și cu avarii și cu hunii și cu leșii

Și cu turcii.

În timpul care le rămânea liber

Între două primejdii

Acești oameni făceau din fluierele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioșate,

De curgeau doinele la vale

Pe toți munții Moldovei și ai Munteniei

Și ai Țării Bârsei și ai Țării Vrancei

Și ai altor țări românești.

Au mai existat și niște codri adânci

Și un tânăr care vorbea cu ei,

Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,

Cât istoria noastră,

Trecea bătut de gânduri

Din cartea cirilică în cartea vieții,

Tot numărând plopii luminii, ai dreptății, ai iubirii

Care îi ieșeau mereu fără soț.

Au mai existat și niște tei,

Și cei doi îndrăgostiți

Care știau să la troienească toată floarea

Într-un sărut.

Și niște păsări ori niște nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi și mișcătoare șesuri.

Și pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus

Eminescu.

ANEXA 9

Eminescu văzut de contemporani

„Înainte cu douăzeci de ani, în o dimineață de februarie a anului 1866, redacțiunea noastră primi o epistolă din Bucovina. Epistola conținea poezii, primele încercări ale unui tânăr, care se subsemna „Mihail Eminovici”. Comitiva poeziilor ne mai că autorul lor este de numai 16 ani.

Farmecul gingaș al poeziilor, considerând și etatea tânără a autorului ne indică un talent adevărat, care avea un viitor frumos în literatura română…

Redactorul însă își permise o mică schimbare. Numele de Eminovici nu-i suna bine (…); romaniză dară numele, modificând terminațiunea și astfel poeziile și scrierile sale în viitor. Astfel fu introdus numele Eminescu în literatura noastră; scriitorul acestor șire i-a fost nașul.”

Iosif Vulcan, „Mihai Eminescu” în vol. Ei l-au văzut pe Eminescu, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, pag. 112.

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari, negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vede scrisul unor chinuri viitoare.”

I. L. Caragiale, In Nirvana în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie, note și bibliografie de Cristina Crăciun și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, pag. 146

„Îl știm cu toții om care trăia mai mult cu sufletul decât cu trupul. Cetind poeziile lui și cele ce s-au scris despre dânsul, mulți și-l mai închipuiesc și drept visător pierdut în lumea plăsmuirilor sale, in fel de rătăcitor care nu găsește ceea ce caută-n ea.

Adevărul e că el era om care trăiește mai mult pentru alții decât pentru sine însuși, vede toate cele ce se petrec împrejurul lui, judecă drept, se bucură de cele bune și stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, deci nu numai poet și cugetător cu vederi bine lămurite, ci totodată om de acțiune înzestrat cu bun simț practic, care știe să-și aleagă mijloacele și e totdeauna gata să-nfrunte greutățile de orișice fel.”

Ioan Slavici, Eminescu la Viena, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, pag. 158

„Voi vorbi deci ca om care pururea mi-am iubit țara și națiunea mea. Prin urmare, găsindu-mă acum în mijlocul reprezentațiunei naționale, nu cred că va fi unul aci în Cameră care să rămână surd și nepăsător la suferințele acestui mare poet al țării. De aceea fac apel la D-voastră să votăm cu toții acest ajutor.

Mijloacele ce se acordă pentru susținerea unui talent, care dacă va fi căutat, se va putea vindeca, nu va fi pagubă pentru România.

Mihail Kogălniceanu, Susținerea unui talent în „Dezbaterea Adunării Deputaților” nr. 15, din 5 martie 1888, pag. 178, idem pag. 214

XIII

7 noiembrie 1879

„Eminescu meu scump,

Astăzi sînt pline două luni de când am îndeplinit un vis, visat atâta timp, un dor purtat cu atâta amar și suferință; nu știu dacă pentru tine nu a dispărut tot farmecul închipuit de bogata ta fantezie, după ce realitatea lucrurilor a înlocuit zborul imaginației; cît pentru mine, tu ești și vei fi pururea iubitul meu ideal, visat și dorit într-un chip vag, nehotărât chiar din copilăria mea. Mâine e ziua numelui tău; îmi pare destul de rău că nu pot măcar să te sărut pe ochii tăi cei frumoși; fă-mi să-i pot săruta cât mai în grabă și să pot a-ți cere iertare, dacă poate din prostie te-am jignit cu ceva, tu de mă iubești, desigur că mă vei ierta, și vei veni la Iași, să ne mai îmbătăm unul de altul. Telegrafiază-mi de vii, te sărut, dorindu-ți toată fericirea lumii!

Veronica”

Veronica Micle, Scrisoarea XIII

Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, pag. 235-236

Să pot întinde mîna…

de Veronica Micle

„Să pot întinde mîna s-o pun pe fruntea ta

Încetul la o parte șuvițele le-aș da,

Senină să rămâie, curată ca un crin,

Icoană de iubire la care mă închin.

Dar tu ca un luceafăr departe strălucești,

Abia câte o clipă în cale-mi te ivești,

Apoi dispari; și-n urmă rămîi în gândul meu

Vedenie iubită la care mă-nchin eu.”

Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, pag. 253

„Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruință de a citi, de a studia, de a cunoaște, el își înzestra fără preget memoria cu operele însemnate din literatura antică și modernă. Cunoscător al filozofiei, în special a lui Platon, Kant și Schopenhauer, și nu mai puțin al credințelor religioase, mai ales al celei creștine și budaiste, admirator al Vedetelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând știința celor publicate până astăzi din istoria și limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-și formeze înalta abstracțiune care în poeziile lui ne deschide așa de des orizontul fără margini al gândirii omenești.”

Titu Maiorescu, Eminescu și poeziile lui (1889)

Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, pag.271

„Eram în gimnaziu când am citit primele poezii ale lui Eminescu și fantastica lui nuvelă Sărmanul Dionis. Versurile lui exercitau asupra mea o înrâurire extraordinar de puternică; adâncimea fascinantă a gândurilor lui mă umpleau de un fior mistic, de o admirație extatică. Și de multe ori am căutat să construiesc în închipuirea mea de copil figura necunoscută a acestui zeu, care mi se părea că trebuie să trăiască o viață cu totul deosebită de a noastră, într-o lume supraumană, în basme. Credeam câteodată că-l zăresc în unele tablouri din Sărmanul Dionis, o vagă siluetă care se depărta mereu, și parcă se topea într-o lumină intensă, amețitoare.

Al. Vlahuță, Amintiri despre Eminescu

Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, pag. 346

Lui Eminescu

de Al. Vlahuță

„Tot mai citesc măiastră-ți carte

Deși o știu pe din afară:

Parcă urmând șirul de slove

Ce-a tale gânduri semănară,

Mă duc tot mau afund cu mintea

În lumile de frumuseți,

Ce-au isvorât, eterni luceferi,

Din noaptea tristei tale vieți…

Și te-nțeleg – te simt aproape,

Cu aceeași suferință-n față,

Cu ochiul gânditor și galeș

Sătul de trudnica-ți viață.

A, nu mă mir că ți se dete

O zodie atât de tristă,

Că zbuciumați de-atâta patimi

Râvnești pe cei ce nu există,

Și că potop de negre gânduri

Se strâng și ți se zbat sub frunte:

Pe veci întunecații nouri

Sunt frații vârfului de munte!

O, dacă geniul ce scoase

Ca din adâncul unei mări,

Din fundul inimei zdrobite

Comoara asta de cântări.

Nu te-ar fi ars – zvâcnindu-ți tâmpla

De flăcările-năbușite

Ce-ți luminau ale gândirii

Împărății nețărmuite,

Și de-ar fi fost lăsat, prin lume

Să treci ca orice om de rând,

Ce lesne-ai fi pus frâu durerii

Și răzvrătitului tău gând!

Și cât de fără de păsare

Ai fi privit atunci la toate

Mizeriile în care lumea

Ursită-i pururea să-noate!…

Dar ți-a fost dat să fi deasupra

Acestor inimi seci și strâmte

Și tu să-nduri toată durerea

Pe care lumea n-o mai simte.

Să plângi – tu plânsul tuturora…

Din zbuciumul eternei lupte

Să smulgi fulgerătoare versuri,

Bucăți din inima ta rupte…

S-aprinzi în bolta vremii aștri

Din zborul tristului tău gând…

Văpaie!… Ce-o să-i pese lumii

Că tu te mistui luminând?”

Al. Vlahuță, Amintiri despre Eminescu

Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989, pag. 351-352

ANEXA10

Eminescu și critica literară

„A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă, și să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă […]

Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieții lui s-a ales un Crucificat[…]

Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o știe oricine citește: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.”

Tudor Arghezi, Mihai Eminescu în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie, note și bibliografie de Cristina Crăciun și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989

„Poetul e din naștere, fără îndoială. Dar ceea ce e din naștere la adevăratul poet, nu e dispoziția pentru forma goală a ritmului și a rimei, ci nemărginita iubire a tot ce este cugetare și simțire omenească […] Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis în acele versuri caracteristice, în care se întrupează profunda lui emoțiune asupra începuturilor lumii, asupra vieții omului, asupra soartei poporului român.”

Titu Maiorescu, Eminescu și poeziile lui (1889),

în „Critice”, vol. III, București, Minerva 1915

„Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calitățile și defectele ei, ceva sfânt, fiindcă în ea se întrupează pipăit […] gânduri și simțiri de veacuri ale acestuia și de aceea, fără teamă de exagerare, s-a putut zice că o așa lucrare este patrimoniul omenirii întregi, nu numai al acestui neam.

I. L. Caragiale, Două note (1892), Opere, vol. III, București, Cultura națională, 1932

„Poezia lui Eminescu evocă o imagine a lumii înzestrată cu toate dimensiunile prelungite până la limita lor cea mai îndepărtată. Înălțimea, adâncimea, extensiunea acestei lumi în toate direcțiile sunt imense și fără nici o analogie în tot ce au scris poeții români mai înainte. În vastul univers al poeziei eminesciene, gândul omenesc este purtat până la ultimele și cele mai înalte întrebări ale lui și sentimentele omenești sunt urmărite în ecourile lor cele mai profunde. Înălțimea, vastitatea și adâncimea sunt trăsăturile principale ale lumii și simțirii eminesciene și, realizându-le în sine însuși, cititorul român a simțit acea îndepărtare a limitelor sale, acea creștere interioară, care ne dă dreptul a recunoaște, în poezia lui Eminescu, evenimentul cel mai important al culturii noastre moderne.”

Tudor Vianu, Cuvânt despre Eminescu,

în Caiete critice, București, E.S.P.L.A., 1957

„Limba lui Eminescu este limba comună vorbită de anturajul său, îmbogățită prin lecturi și cunoașterea graiului viu din toate provinciile românești și trecută prin creierul și sensibilitatea poetului genial care, alegând materialele cele mai potrivite, și , printre ele, neologismele necesare expresiei poetice, le-a dat o formă care reprezintă o selectare a elementelor vechi și noi, o culme a literaturii artistice. Prin întrebuințarea unui număr de cuvinte și de expresii din limba vorbită de popor, de oamenii simpli, Eminescu a lărgit granițele stilului artistic al limbii literare, și, în același timp, i-a dat caracteristicile geniului său.”

Al. Rosetti, Limba poeziilor lui Eminescu, în culegerea De la Varlaam la Sadoveanu, București, E.S.P.L.A., 1958

ANEXA 11

Versuri eminesciene cu iz filozofic

„De-oi muri își zice-n sine-al meu nume o să-l poarte

Secolii din gură și l-or duce mai departe”

(Scrisoarea I)

„Când știi că visu-acesta cu moarte se sfârșește,

Că-n urmă-ți rămân toate astfel cum sunt, de dregi

Oricât ai drege-n lume – atunci te obosește

Eterna alergare… și-un gând te-ademenește:

Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi.”

(Împărat și proletar)

„Ce e cugetarea sacră? Combinare măestrită

Unor lucruri-nexistente, carte tristă și-ncâlcită,

Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.”

(Epigonii)

„Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi și nouă toată;

Ce e rău și ce e bine

Tu te-treabă și socoate;

Nu spera și nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.”

(Glossă)

„De-al meu propriu vis, mistuit mă vaet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…

Pot să mai reînviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?”

(Odă – în metru antic)

„A fi? Nebunie tristă și goală;

Urechea te minte și ochiul te-nșală;

Ce-un secol ne zice ceilalți o deszic.

Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.”

(Mortua est)

„Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece.”

(Luceafărul)

„Numai poetul,

Ca păsări ce zboară

Deasupra valurilor,

Trece peste nemărginirea timpului:

În ramurile gândului,

În sfintele lunci,

Unde păsări ca el

Se-ntrec în cântări.”

(Numai poetul)

„Și sună-n noaptea tristă

Un cântec de copilă

Și vânt-ntoarce-o filă

Din cartea ce-am deschis.

De ce mi-a-ntors el foaia

Unde-nvățătorul zice

Că-n lume nu-i fericire,

Că viața este vis.”

(Stam în fereastra susă)