Receptarea Romanului Maitreyi

CAPITOLUL I

I.1. Autenticitatea. Literatura autenticității. Reprezentanți

I.2. Literatura autenticității în România interbelică

I.3. Prezentarea ideii de roman non-ficțiune și a noțiunii de “sinceritate” literară

I.4. Romanul interbelic la Mircea Eliade

CAPITOLUL II

II.1. Tipologia feminină în opera lui Mircea Eliade

II.2. Importanța onomasticii la Mircea Eliade

II.3. Contactul lui Mircea Eliade cu India

CAPITOLUL III

III. 1. Elaborarea romanului “Maitreyi”

III. 2. Prezentarea generală a romanului “Maitreyi”

III. 3. Prezentarea momentelor subiectului

III. 4. Paralelă între personaje reale și personaje fictive. Impactul acestora asupra lui Allan respectiv Mircea Eliade

III.5 Diferențele culturale între Orient și Occident

III.6 Caracterizarea personajelor principale și secundare ale romanului

CAPITOLUL IV

IV.1. Receptarea critică a romanului “Maitreyi”

IV.2. Prezentarea generală a romanului “Dragostea nu moare” de Maitreyi Devi

IV.3. Identificarea elementelor comune precum și a contradicțiilor dintre “Maitreyi” și „Dragostea nu moare”

IV.4. Mircea Eliade, Maitreyi – roman non-ficțional

IV.5. Concluzii

CAPITOLUL I

I.1 Autenticitatea. Literatura autenticității. Reprezentanți

Autenticitatea și autenticitatea literară sunt două concepte ce există din vremurile timpurii ale societății dar sunt concepte ce nu râman neschimbate ci ele se află într-un continuu proces de metamorfoză. Ariile de utilizare a cuvântului autenticitate sunt foarte vaste. De la definiția din DEX “AUTENTICITÁTE s. 1. v. adevăr. 2. valabilitate, (rar) validitate. (~ unui act.)” până la originile documentelor istorice, în speță, documentele de drept roman, ce erau considerate autentice, intacabalile și aveau valoare juridică, până la canoanele bisericești, sau Cărțile Sfinte, toate acestea sunt doar câteva dintre exemplele utilizării noțiunii de autenticitate.

“Noțiunea de adevăr, cu care este identificată autenticitatea, a suportat de la antici încoace numeroase interpretări. Pentru gândirea modernă, începând de la Descartes, nu există decât adevăruri științifice. Numai în cea mai apropiată modernitate, în speță de la Heidegger încoace, noțiunea de adevăr a fost repusă în discuție, realizându-se, astfel, o răsturnare a sensului acestui concept și o întoarcere la noțiunea antică de alétheia. Pentru Aristotel, alétheiasemnifică lucrurile înseși, ființarea în modul său propriu de a se descoperi. Adevărul este deci ceea ce se arată, scoaterea din ascundere, devoalarea. Conform afirmațiilor lui Homer și Hesiod, alétheia ar avea următoarele semnificații: „exactitatea care nu ascunde, realitatea neascunsă, devoalantă a ceea ce există, a existândului, corectitudinea care nu uită, neînșelătoare, veracitatea omului, a caracterului său”. 

În ceea ce privește autenticitatea literară propriu zisă, există de asemenea evoluții diferite pe parcusul istoriei, spre exemplu, în perioada evului mediu, și pre ev mediu, exista conceptul de autenticitate doar în corelație cu Biserica, altfel spus, scriitorii autentiști erau cei ce dețineau adevărul biblic. În perioada în care influența Bisericii scade, filosofii își pun problema unei autenticități lăuntrice, o autenticitate provenită din felul în care ei se raportau la lumea exterioară. Apoi apare perioada Renașterii, perioadă în care se dă startul unei revoluții culturale, revoluție ce schimbă fața literaturii autentiste.

Sărind peste câteva etape istorice, ajungem în perioada interbelică europeană. În perioada interbelică, în literatura europeană și apoi în literatura română să se vorbească și să se scrie mai ales, din ce în ce mai des despre acest curent literar al autenticității. Acest concept literar este îmbrățișat relativ repede de adepții noului val literar ai perioadei respective. În România,

Mircea Eliade este unul dintre acei romancieri ce aderă aproape imediat la acestă nouă ideologie creativă. În viziunea lui, autenticitatea este acel concept literar ce “reflectează în bună parte mijloacele de cunoaștere ale epocii, sensul vieții și valoarea omului, cunoașterile științifice și filosofice”.

În perioada dintre cele două războaie modiale, modalitățile de analiză psihologică folosite în romanul interbelic primesc o nouă interpretare, o interpretare ce dă o mai mare importanță ipostazei unui creator lucid și dornic de autenticitate, o autenticitate a trăirilor epice.

Acest concept de autenticitate reprezintă unul dintre cele mai fascinante experiențe cunoscute de romanul românesc interbelic. Această nouă mișcare este preluată, pe lângă Mircea Eliade, de mulți alți romancieri reprezentativi pentru literatura română interbelică. Astfel, Camil Petrescu, Anton Hoban, Ibrăileanu și alții consideră că trăirea efectivă a evenimentelor enunțate precum și experiența proprie este cea care ridică cel mai mult valoarea artistică a unei opere literare.

I.2 Literatura autenticității în România interbelică

“În istoria literaturii engleze, exista o denumire cel puțin ciudată, care desemnează una din școlile literare importante ale epocii elisabetane: Tribul lui Ben. Această noțiune nu denumește un trib nomad ci este doar o etichetă atribuită unei școli literare axate în jurul unei personalități puternice, celebrul Ben Jonson. Parafrazând, putem afirma că prozatorii români interbelici fac parte din tribul lui Marcel (Proust) sau din cel al lui Andre (Gide). ”

Această idee, adoptată și de autoarea Alexandra Nicoară în cartea sa intitulată “Problema autenticității în romanele lui Mircea Eliade”, subliniază impactul decisiv pe care reprentanții literaturii europene îl au asupra literaturii române. Acestă influență străină este prezentă în aproape toate etapele evolutive ale formării poporului și culturii române. Cei doi mari grei ai literaturii autentiste europene, Marcel Proust și Andre Gide sunt preluați relativ repede în literatura autohtonă iar romanele lor devin sursă de inspirație pentru romancierii români. Precum scriitorii occidentali, tinerii scriitori români ai epocii urmăresc înnoirea literaturii prin înlocuirea conceptului de originalitate cu cel de autentictate.

“Autenticitatea nu-i o atitudine empirică antiplatoniciană; este altceva, mai profund, în strânsă legătură cu mișcarea de idei a secolului al XX-lea în toate domeniile spiritului de la filosofie la medicină, neuitând fenomenul Proust”

Această căutare a autenticității literare este surprinsă pentru prima dată în literatura română de către George Călinescu. George Călinescu și alții care l-au urmat definesc autenticitatea literară printr-o multitudine de interpretări, nereușind însă să ajungă toți la o definiție comună și unică. Practic, definirea exactă a noțiunii de autenticitate literară este ca un efect al bulgărelui de zăpadă deoarece se adaugă mereu noi și noi definiții, înțelesuri, idei, iar definiția finală nu este niciodată atinsă.

Mai precis, focalizând centrul de interes pe Mircea Eliade, putem identifica faptul că, romanele de tinerețe ale lui, sunt impregnate cu substanța creativă a lui Proust si Gide. Prezența lui Proust se simte din narațiunea la persoana I, o binecunoscută caracteristică a autorului romanului În căutarea timpului pierdut, roman narat integral la persoana I. Pe de altă parte, puternicul caracter autobiografic din operele lui Eliade, chiar și din Maitreyi, provine din influența lui Andre Gide. Francezul își construiește romanele în jurul experiențelor personale.

În viziunea lui Eugen Simion, scrierile lui Mircea Eliade pot fi împărțite pe mai multe axe stilistice, aceste axe stilistice influențează modul de alcătuire și raporturile dintre personaje. Astfel, avem o axă stilistică ce dă naștere unei proze de tip realist, cu exemple de opere precum Isabel și apele diavolului, Maitreyi, Huliganii, și o proză de tip fantastic, inițiatic, exemplu: Domnișoara Cristina. Oricare dintre aceste două axe stilistice poate fi caracterizată de o trimitere la o trăsătură întâlnită la alți scriitori ai literaturii universale ( Andre Gide și alții). Toate aceste direcții literare abordate de către Eliade se revendică din estetica autenticității, estetică adoptată de mulți autori ai noului val literar interbelic. Acest nou val de scriitori tineri interbelici urmăresc înoirea literaturii și încep prin a înlocui conceptul de originalitate cu cel de autenticitate.

În ceea ce privește aspectul general al romanului românesc interbelic, se produce o schimbare de perspectivă. Mai precis, autorul clasic, cel ce era omniscient și omniprezent, devine un autor ce nu se mai consideră un semizeu al lumii fictive ci, explorează, odată cu cititorul, limitările condiției umane și totodată, în prim-planul creației literare apare o perspectivă subiectivă a naratorului.

I.3. Prezentarea ideii de roman non-ficțiune și a noțiunii

de “sinceritate” literară

Ideea de roman non-ficțiune este strâns legată de veridicitatea faptelor și evenimentelor prezentate în acea operă epică. Așadar, noțiunea de non-ficțiune este inclusă în problematica sincerității literare.

Prin sinceritate literară, definim „capacitatea subiectului de a fi el însuși, autentic. Prin subiect, se întelege autorul care scrie literatură de mărturisire și care e dator să se trateze pe sine potrivit acelorași criterii cu care el tratează lumea înconjurătoare.”

Mircea Eliade tratează de multe ori problema unei comunicări autentice cu cititorul. În viziunea sa, această comunicare se poate face doar prin redarea de experiențe interioare, mai precis prin comunicarea directă a trăirilor sufletești sau a diverselor procese ale gândirii umane.

Putem identifica o noțiune denumită generic estetica autenticității. Această noțiune este dezbătuta de către Mircea Eliade în romanul său autobiografic Memorii.

„Mi se părea că trebuie să scriu ca într-un roman: atât de înflorit, exagerat. Am înțeles că mă depărtez de ceea ce puteam spune eu, că repetam scene citie din cărți. Și atunci amânam din nou capitolul”

Analizănd această ideea a autorului, putem identifica un oarecare sindrom al complexului autenticității. Acest tip de complex apărea ca urmare a exigenței autorului față de propria persoană. Putem întări această idee prin următorul citat, dintr-o notă datată 27 octombrie, 1949:

„Dacă aș avea răbdarea să scriu un roman de două ori, sau să-mi pierd mai multe ore filmându-l mintal și alegând episoadele cele mai semnificative, cele mai intense aș deveni poate și eu un <<romancier adevărat>>.”

Ideea de autenticitate literară se leagă foarte bine de un nou tip de romanul, mai precis de romanul de mărturisire. Acest tip de roman este scris în jurul unor fragmente de informații literare, de tip jurnal, sau de tip scrisoare/scrisori, iar aceste fragmente sunt inserate pe întreg cuprinsul operei literare respective. Această tehnică are rolul de a crea și de a menține vie o așa zisă atmosferă a autenticității.

Această tehnică este prezentă și în romanele lui Mircea Eliade și prin adoptarea ei, romancierul sincronizează romanul românesc cu cel european.

În viziunea lui Eliade, romanul este o specie literară, a cărei principală țintă este de a plasa personajele pe planul întâi, iar întâmplările și acțiunea pe planul secund. Pentru Eliade importante nu sunt personajele clasice ci personajele mituri, personaje ce au viață proprie precum și un destin individualizat.

Romanele autentiste sunt la început niște simple jurnale, menite să consemneze, fără nici o pretenție de creativitate literară, niște trăiri intelectuale. Deseori, autorul acestui tip de romane, consemnează, transcrie, însemnează idei, detalii, gânduri, despre oamenii întâlniți. De asemenea, acești autori expun și anumite gânduri sau reflecții pe diverse teme, filosofice, artistice, și altele. Conform viziunii lui Eliade despre roman, și conform ideii enunțate mai sus, un scriitor autentic poate crea un roman ori de câte ori scrie despre personaje și nu când scrie despre anume teorii, sau despre anumite evenimente. Așadar, un veritabil roman se naște din îndeplinirea aAceastă tehnică este prezentă și în romanele lui Mircea Eliade și prin adoptarea ei, romancierul sincronizează romanul românesc cu cel european.

În viziunea lui Eliade, romanul este o specie literară, a cărei principală țintă este de a plasa personajele pe planul întâi, iar întâmplările și acțiunea pe planul secund. Pentru Eliade importante nu sunt personajele clasice ci personajele mituri, personaje ce au viață proprie precum și un destin individualizat.

Romanele autentiste sunt la început niște simple jurnale, menite să consemneze, fără nici o pretenție de creativitate literară, niște trăiri intelectuale. Deseori, autorul acestui tip de romane, consemnează, transcrie, însemnează idei, detalii, gânduri, despre oamenii întâlniți. De asemenea, acești autori expun și anumite gânduri sau reflecții pe diverse teme, filosofice, artistice, și altele. Conform viziunii lui Eliade despre roman, și conform ideii enunțate mai sus, un scriitor autentic poate crea un roman ori de câte ori scrie despre personaje și nu când scrie despre anume teorii, sau despre anumite evenimente. Așadar, un veritabil roman se naște din îndeplinirea a două condiții: prezența personajelor și prezența evenimentelor care să le valorifice.

I.4. Romanele interbelice la Mircea Eliade

Nicolae Manolescu caracterizează romanele lui Eliade din anii 30` ca fiind ionice, încărcate cu un individualism exacerbat, în care autenticitatea literare este dată de interioritate și intimitate, dramele personale nu modifică, dar nici nu lasă intact sensul lumii, ci se separă de el, având o evoluție paralelă, simțirea este superioară întotdeauna vieții și adeseori chiar superioară reflecției. Totodată, acest stil de roman are ca subiect principal eroul, iar naratorul este personaj al romanului. Mircea Eliade utilizează, cum nu mulți o fac la acea vreme, monologul interior, însă în același timp îl și combate în mod agresiv. În locul analizei și a trăirii, romanele lui Eliade instaurează “narațiunea” ca pe o “formă readaptată a mitului și a mitologiei la conștiința modernă”.

Mircea Eliade scrie literatură într-un mod original. Folosește jurnalul nu ca model de scriitură ci ca experiență autentică și își autonumește acest stil de roman, roman indirect.

CAPITOLUL II

II.1. Tipologia feminină în opera lui Mircea Eliade

“În momente diferite ale creației sale, Mircea Eliade a surprins, în mod diferit profilul feminin în construcția personajelor sale, pe parcursul evoluției lui ca scriitor.”

Pentru acest început de capitol al II-lea, capitol ce abordează subiectul femeii din operele lui Eliade în general și din Maitreyi în special, citatul de mai sus sumarizează cel mai bine esența întregii viziuni asupra femeii din scrierile lui Eliade.

Mircea Eliade considera femeia ca fiind o entitate aparte iar pentru a-i evidenția mai bine acest statut îi adaugă prin scrierile sale o doză de mister și de unicitate. Femeia din operele lui Mircea Eliade păstrează un “feminism specific începutului de secol XX”.

În viziunea lui Eliade, femeia este misterioasă, este inteligentă, citită și elegantă. Desigur aceste personaje feminine variază de la un roman la altul, ele aparținând unor lumi și culturi diferite, unor vârste variate, însă toate au acel mister comun ce le transformă în entități speciale.

Mircea Eliade poate să scrie un roman fără întâmplări și conflicte, e de ajuns să trăiască într-o carte un singur om, deoarece întregul rol al romanului lui Eliade este să creeze personaje – mituri, personaje ce au un destin prestabilit.

Femeia la Mircea Eliade își schimbă statutul și fiecare personaj feminin are o prezentare diferențiată în funcție de personajul negative căruia îi determină evoluția, spre exemplu, în Isabel și apele diavolului, Isabel este o fecioară care-l mântuiește pe doctorul “sterp”.

Pe de altă parte, Maitreyi este eternul feminin ce simbolizează mitologia seducției.

II.2. Importanța onomasticii la Mircea Eliade

În operele lui Mircea Eliade, numele unui personaj nu este lăsat niciodată la voia întâmplării. Numele îl individualizează, îl fixează în istorie sau îi dă aspirații către un ideal unui personaj. Într-un fel, la capitolul onomasticii personajelor romanelor sale, Mircea Eliade se aseamănă cu Ioan Slavici (Mara), Anton Hoban (Antonia) sau Nabukov (Lolita).

Multe dintre romanele lui Eliade, mai ales cele denumite după personaje feminine conturează câte o femeie, în vreme ce bărbatul rămâne în umbră (Domnișoara Cristina, Maitreyi). II.3 Contactul lui Mircea Eliade cu India

Primul contact al lui Mircea Eliade cu Orientul are loc la 17 decembrie 1928. Eliade debarcă la Colombo, în Ceylton. Venirea lui în India era una clară și avea un scop precis: urma să studieze filosofia și limba sanscrită cu Surendranath Dasgupta, autorul celebrei lucrări “A history of Indian Philosophy”. Eliade primise o bursă de studiu în valoare de 90 de rupii lunar, aproximativ 60 de mii de lei, în moneda epocii, de la Nanindra Nandy, miliardar indian. Acesta organizase o adevărată rețea de ajutorare a oamenilor de cultură, fie indieni fie străini.

„…cu emoție am copiat numele și adresa maharajahului, apoi, chiar pe loc acolo, am început o scrisoare…îi spuneam că îmi pregătesc teza de licență cu un subiect din filozofia Renașterii, dar că sunt tot mai mult interesat de filozofia indiană, și că aș vrea să vin doi ani la Calcutta să lucrez cu S. Dasgupta. … eram dispus să trăiesc cât mai modest, așa cum trăiește un student indian și-l întrebam dacă aș putea obține o bursă de studii de la el..Noaptea , acasă, am transcris scrisoarea și am expediat-o a doua zi.”

Mircea Eliade este fascinat de Ceylon chiar înainte să se apropie de țărm, prin „efluviile olfactive exaltate de vegetația ecuatorială, o mireasmă ce te tulbură, te amețește, pe care nu știi cu ce să o identifici, nu știi unde să o cauți, dar care te izbește neîncetat în plină față, ca un vânt infierbântat și mângâietor”.

CAPITOLUL III

III. 1. Elaborarea romanului “Maitreyi”

În luna decembrie a anului 1932, ziarele vremii anunțau un concurs literar. Premiul acestui concurs era de 20.000 de lei și urma să se acorde celui mai inedit roman. Concursul avea loc sub patronajul editurii Cultura Națională. Mircea Eliade, care avea la acea dată vârsta de 25 de ani, se hotărăște să participe. Deși la prima vedere nu pare nimic special în legătură cu participarea sa la acest concurs, la o privire mai detaliată, observăm o motivație mult mai profundă decât aceea a câștigării unui concurs. Romanul cu care el urma să participe era unul personal, un roman scris pe baza trăirii efective a faptelor și a evenimentelor din paginile sale. Decizia de a trimite spre jurizare tocmai acest roman, era o trăire lăuntrică, vroia să-l publice, vroia ca povestea lui să fie spusă, și auzită, pentru ca el să poată consuma drama trăită în India, după cum Eliade însuși mărturisea în autobiografia „Memorii”: „…ca să pot consuma definitiv această dramă care-mi schimbase radical viața..”.

Eliade se apucă să recitească și să reorganizeze însemnările din jurnalul său ținut în perioada când și-a făcut masteratul în India. Pe baza acestora, în luna februarie 1933, romanul Maitreyi este încheiat. Manuscrisul este dat spre dactilografiere secretarei unui fost coleg de liceu, care i-a mărturisit că volumul este „sfâșietor de frumos”.

La concurs au fost prezente 50 de manuscrise, iar juriul era format din G. Călinescu, Cezar Petrescu, Șerban Cioculescu, Perpessicius, M. Ralea.

Înainte de anunțarea oficială a romanului câștigător, Șerban Cioculescu îi mărturisește lui Eliade ca „Maitreyi” va lua premiul cel mare. ( Deși manuscrisele erau sigilate în plicuri iar autorul nu se știa decât după alegerea romanului câștigător, Cioculescu, cunoscându-l foarte bine pe Eliade, și știind despre călătoria și experiența acestuia din India, recunoscu foarte repede că autorul „lui Maitreyi” este el.).

Mircea Eliade avea să declare ulterior: “Cu câteva zile înainte de publicarea rezultatului bănuiam că voi avea premiul. Șerban Cioculescu venise să mă vadă entuziasmat. Căci anonimatul fusese, în cazul meu iluzoriu: toți membrii comisiei știau că eram singurul care ar fi putut scrie cu atâta patetică “autenticitate” despre Maitreyi și despre viața la Calcutta sau Himalaya. “

Mulți dintre prietenii lui au fost “oarecum derutați” de aceasta “indiscreție”, dar acest lucru nu i-a împiedicat să aprecieze calitatea literară a romanului.

Romanul “Maitreyi” este capodoperă a ciclului indian al lui Eliade(din care mai fac parte romanele “Șantier”, “Isabel și apele diavolului”) și, în același timp, reprezintă unul dintre puținele cazuri ale literaturii mondiale în care sunt tratate aceleași fapte din perspectiva a doi scriitori, care, în același timp au fost și protagoniștii romanelor. Aici fac referință la faptul că la mai bine de patru decenii de la apariția romanului “Maitreyi”, adevărata Maitreyi Devi, fiica filosofului indian Surendranath Dasgupta și prototipul eroinei lui Eliade, publică versiunea ei romanescă asupra evenimentelor. În romanul “Dragostea nu moare”, Maitreyi Devi își ia numele de Amrita, iar Mircea Eliade devine Mircea Euclid.

III. 2. Prezentarea generală a romanului “Maitreyi”

Romanul “Maitreyi” este scris la persoana întâi și reproduce masiv pasaje netruncate din jurnalul lui Eliade. Adesea, aceste pasaje, sunt întrețesute cu paranteze, texte redactate ulterior, unde naratorul-protagonist își cenzurează excesele, analizând cu luciditate faptele. Indubitabil avem de-a face cu un roman autobiografic, Allan fiind un alter ego al autorului. Nu putem identifica însă complet viața lui Allan cu cea a lui Eliade.

“Allan nu este la prima experiență amoroasă, însă numai prin Maitreyi descoperă adevărata dragoste, iar prin dragoste se introduce în misterul sufletului indian. “

“Romanul cucerește în primul rând printr-un farmec liric al ingenuității.”

Mircea Eliade folosește tehnica narativă a confesiunii. El rememorează “episodul Maitreyi”, după cum avea să denumească povestea lui de dragoste cu Maitreyi devi, făcând dese referiri la extrase din jurnalul său personal. În același timp, romanul intercalează în relatare numeroase pasaje din acel jurnal. Acest stil narativ aduce cu cel din romanul Șantier, roman ce utilizează diferite notații incisive, diverse autoanalize, paranteze în care explică anumite decizii luate de către personajul narator modificate ulterior față de forma lor din roman, ș.a.m.d. Uneori autorul foloseste un ton temperat sau chiar dezminte anumite informații prezentate în roman.

“Confesiunea în ansamblul ei posedă un inefabil al ineditului, al trăirii irepetabile”.

Romanul pornește de la o experiență cu caracter autobiografic și anume: bursa din India a tânărului Mircea Eliade, care găzduit de profesorul și mentorul său Surendranath Dasgupta, se îndrăgostește de fiica acestuia, Maitreyi.

Despre cum ajunge să studieze în India, alături de Surendranath Dasgupta, despre începuturile sale în Bengal și despre cine îl ajută să ajungă acolo, avea să scrie chiar Mircea Eliade în romanul său autobiografic, „Memorii”:

„Nu voi uita niciodată acea după-amiază de mai, când am deschis A history of Indian Philosophy a lui Surendranath Dasgupta. Îmi cumpărasem în iarna aceea cartea lui despre yoga și știam că este cel mai ilustru istoric al filosofiei indiene…În prefață, Dasgupta mărturisea că, fără sprijinul maharajahului Manindra Chandra Nandy, din Kassimbazar, cartea n-ar fi putut apărea..Dasgupta adăuga că numele maharajahului se leagă de toate operele de cultură și educație din Bengal…Cu emoție am copiat numele lui, apoi, chiar acolo pe loc am început o scrisoare în franțuzește. Îi spuneam că îmi pregătesc teza de licență cu subiect din filosofia Renașterii, dar că sunt tot mai mai mult interesat de filosofia indiană, și că aș vrea să vin la Calcutta să lucrez doi ani cu S. Dasgupta. Eram dispus să traiesc cât mai modest, așa cum trăiește un student indian, și-l întrebam dacă…aș putea obține o bursă de studii de la el. Noaptea, acasă, am transcris scrisoarea și am expediat-o a doua zi. Nu mă îndoiesc că viața mea avea să fie alta fără această scrisoare” avea să încheie mărturisirea Eliade.

Acestea de mai sus sunt punctele de pornire bine ancorate în realitate, puncte de pornire în redactarea romanului Maitreyi.

Romanul Maitreyi este scris la doi ani după consumarea iubirii dintre tânărul Eliade și fiica mentorului său, Surendranath Dasgupta, Maitreyi.

Allan și Maitreyi au o relație construită în jurul acestui joc al iubirii, un joc copilăresc la început, un adevărat amalgam de provocări și ațâțări atât trupești cât și sufletești. Ei se jucau și cu stările de spirit; treceau de la o zi în care își aruncau priviri drăgăstoase la alta în care păreau ca își feresc ochii unul de altul. Totuși pe măsura ce timpul trece, și pe măsură ce apar noi și noi interacțiuni, Maitreyi îi este relevată lui Allan din ce în ce mai stranie. Așa cum sunt majoritatea personajelor feminine din operele lui Mircea Eliade, Maitreyi este pentru Allan o enigmă. Inițial, Allan refuză să se abandoneze farmecului tinerei fecioare bengaleze ba chiar face eforturi supraomenești să râmană rece față de ea, să rămână indiferent însă rezultatele sunt contrare dorințelor, eforturilor sale.

Pe măsură însă ce o ține sub atentă observație pe Maitreyi, pentru Allan ea devine un mister din ce în ce mai mare, un mister ce îl înnebunește pe europeanul rațional.

Deși întâmplările sunt dintre cele mai banale, înăuntrul lor au, sau par a avea un impact neașteptat asupra tânărului Allan.

Majoritatea personajelor din roman au numele schimbate față de realitate, excepție o fac personajele Maitreyi, Chabu (sora acesteia), Khokha. De asemenea, Eliade modifică și meseria lui Surendranath Dasgupta, din istoric în filosofia indiană devine inginer, și îi atribuie numele de Narendra Sen.

Un alt personaj al romanului ce își găsește corespondent în realitate este „renumitul poet, muzician și creator al numeroaselor instituții culturale”, (după cum avea să il caracterizeze chiar Eliade în „Memorii”) Rabindranath Tagore. Eliade ajunge să îl întâlnească pe Tagore la îndemnul lui Dasgupta și rămâne fermecat de aura mistică și seducătoare pe care o emană celebrul poet indian.

Eliade rememorează„..cum se exprimase într-o zi un admirator, jumătate din populația de sex feminin a Bengalului era îndrăgostită de el..”

De astfel, Eliade descrie în „Memorii” și prima întalnire cu Tagore: „ Nu l-am întâlnit decât după vreo două trei zile. M-a întovărășit Dasgupta, și asta a stânjenit oarecum conversația. Dasgupta îl admira pe Tagore ca poet, muzician, creator de instituții de cultură, dar nu credea în capacitățile lui teoretice…”.

Acest personaj se face cunoscut cititorilor romanului prin intermediul povestirilor Maitreyiei. Maitreyi îl considera pe Tagore a fi „mai mult decât un guru, îl considera ca fiind un adevărat prieten, uno logodnic, zeu, poate amant” și la un moment dat Allan chiar ajunge să fie gelos pe Tagore, deși la început nu se simțea amenințat de el. De altfel, multe dintre percepțiile lui Allan sunt foarte ușor alterabile, ele având de obicei două ipostaze care se contrazic total. Spre exemplu, prima impresie pe care Maitreyi o lasă asupra lui este surprinsă în urmatorul fragment „ Mi se părea urâtă, cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut de copt”. Ulterior această caracterizare a lui Allan, precum și părerea despre Maitreyi, avea să se schimbe radical.

Pe lângă rolul de erou și de narator, Allan și-l asumă și pe cel de autor al romanului. Cum jurnalul este mereu diferit de roman, trebuie luată în considerare existența a doi povestitori distincți: unul aflat la nivelul imediat al evenimentelor, ( pe care le consemnează în jurnal) și altul situat la o oarecare distanță între ele ( și care le reordonează în roman). Consemnarea imediată, fidelă nu mai garantează adevărul trăirii; abia regândită, prelucrată, trăirea iși recapătă prospețimea. Jurnalul intim își pierde practic inocența, este considerat de narator neautentic, acesta simte nevoia unei analize suplimentare realizate prin notițe.

Jurnalul emite fie „comentarii stupide” fie însemnări concise „seci și nesemnificative” („Recitesc și astăzi acele însemnări scrise cu sânge, mi se par atât de reci, de oarecare…numai meoria, distanța le poate da viață”). Același rol îl au autocomentariile pe care le face la acest jurnal, care contestă propria reprezentare, relativizând-o. Variind aceeași temă, textul „caietului” îl dublează pe cel al jurnalului. Abia o perspectivă mai îndepărtată asupra evenimentelor îngăduie naratorului să vadă limpede: reluând mintal filmul evenimentelor și fixându-și atenția acolo unde se dorește ( tehnica comparabilă cu cea a stop-cadrului din cinematograf sau a stop-cadrului din televiziune). Adevărul clipei de față anulează practic adevărul clipei de atunci, după cum mărturisea Mircea Eliade în roman, „trebuie să caut adevărul în reflectarea de acum, nu în trăirea clipei de atunci”.

Personajul Allan, care este un inginer european instalat în India, ține un jurnal intim pe care mai târziu îl recitește și îl adnotează. Există trei niveluri ale scriiturii în romanul „Maitreyi”:

Jurnalul intim al personajului care trăiește o întâmplare miraculoasă, transformată într-o tragedie plină de sensuri. Acest jurnal înregistrează experiența trăirii chiar în momentul producerii ei.

Însemnările ulterioare, care infirmă sau completează primele impresii.

Confesiunea naratorului pe măsură ce narațiunea se scrie după ce experiența s-a încheiat.

Această tehnică are avantajul de a diminua sentimentul ficțiunii și de a contribui la iluzia autenticității faptelor.

III. 3. Prezentarea momentelor subiectului:

a) expozițiunea b)intriga c)desfășurarea acțiunii d)punctul culminant e)deznodământul

a) Expozițiunea:

Încă din startul romanului, Allan își asumă un dublu rol, de narator și de personaj principal. Introducerea în acțiunea romanului, precum și prezentarea locului și timpului acțiunii se face prin monologul interior al personajului principal.

„…după ce am ieșit din sanatoriu și a trebuit să mă mut în casa inginerului Narendra Sen, în cartierul Bhowanipore. Dar aceasta s-a întîmplat în 1929, iar eu întîlnisem pe Maitreyi cu cel puțin zece luni mai înainte. Și dacă sufăr oarecum începînd această povestire, e tocmai pentru că nu știu cum să evoc figura ei de-atunci și nu pot retrăi aievea mirarea mea, nesiguranța și turburarea celor dintâi întâlniri”

Prin această introspecție introductivă, cititorului i se prezintă locul acțiunii, cartierul Bhowanipore, India, timpul, undeva în anul 1929, precum și punctul de interes al romanului, dragostea dintre Allan și Maitreyi.

Personajul principal feminin al romanului omonim al lui Mircea Eliade, Maitreyi, este introdus chiar prin intermediul primei propoziții a romanului. Allan invocă amintirea fetei:

„Am șovăit atîta în fața acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă cînd am întîlnit-o pe Maitreyi…”

Felul în care ea este invocată de către personajul narator Allan, denotă că Maitreyi reprezintă și centrul de interes al întregului roman. Viziunea lui Allan asupra ei este una ascendentă ce se schimbă gradat pe parcusul romanului.

Un lucru ce poate surprinde la expozițiunea acestui roman, este că naratorul nu alege să debuteze prin a prezenta personajul principal în mod direct ci alege să prezinte obiectul fință de care acesta este îndragostit. El își deschide romanul cu prezentarea fetei, ba mai mult cu prezentarea locului și momentului întâlnirii dintre Maitreyi și Allan. Desigur, vocea naratorului este și vocea interioară a lui Allan.

„Îmi amintesc foarte vag că, văzînd-o o dată în mașină, așteptînd în fața lui "Oxford Book Stationary" ― în timp ce eu și tatăl ei, inginerul, alegeam cărți pentru vacanțele de Crăciun ― am avut o ciudată tresărire, urmată de un foarte surprinzător dispreț. Mi se părea urîtă ― cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrînte, cu sînii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Cînd i-am fost prezentat și și-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată brațul întreg gol și m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit pînă atunci, s-ar fi spus de lut și de ceară”

În mod paradoxal, deși Maitreyi avea să devină dragostea vieții tânărului Allan, în acel moment al incipitului, tot ce îi rămâne întipărit în memoria acelei întâlniri, este portretul fizic dizgrațios al fetei. Totuși, pe măsură ce cei doi vor interacționa, acel portret fizic se va schimba gradat. De altfel, o gradație ascendentă a sentimentelor și a interacțiunilor dintre Allan și Maitreyi este o caracteristică constantă a întregului roman.

Dacă prima propoziție a romanului este dedicată invocării amintirii persoanei iubite, primele pagini au rolul de a prezenta venirea în India a tânărului Allan. Pentru a facilita tranziția de la cultura occidentală la cea Indiană, Allan alege să stea în gazdă la o pensiune anglo-indiană. În incipitul romanului, Allan își face o scurtă caracterizare, caracterizare prin intermediul căreia își lasă la vedere superioritatea culturii sale occidentale.

„Mă aflam, atunci, la începutul carierei mele în India. Venisem cu o sumă de superstiții, eram membru în "Rotary Club", foarte mîndru de cetățenia și descendența mea continentală, citeam mult despre fizica matematică (deși în adolescență visasem să mă fac misionar) și scriam aproape zilnic în jurnal. După ce am predat reprezentanța locală a uzinelor "Noel and Noel" și fusesem angajat pentru desen tehnic la noua societate de canalizare a deltei, am cunoscut de mai aproape pe Narendra Sen (care de pe atunci încă era foarte cunoscut și respectat în Calcutta, fiind cei dintîi inginer laureat din Edinburgh), și viața mea a început să se schimbe. Cîștigam mai puțin acum, dar îmi plăcea munca. Nu eram nevoit să mă coc în birourile din Clive Street, să semnez și să descifrez hîrtii și să mă îmbăt în fiecare seară de vară ca să mă feresc de neurastenia. Eram plecat la fiecare două-trei săptămîni, aveam inițiativa lucrărilor din Tarnluk, și creștea inima în mine cînd vedeam construcția înălțîndu-se de cîte ori trebuia să vin de la centru și să lucrez pe teren…”

Probabil una dintre scenele ce anunță intriga romanului, practic intriga este declanșarea poveștii de dragoste dintre Allan și Maitreyi, este o scenă din capitolul I, o scenă intensă, privită din perspective diferite. Cu ocazia acestei scene, este introdus un personaj secundar cu rolul de observator neutru din partea civilizației occidentale, în timp ce personajul Allan trece de partea civilizației indiene.

Acel personaj secundar ce este introdus se numește Lucien Metz. Lucien era bun prieten cu Allan, dar spre deosebire de acesta, el nu evoluează ci ramâne constant pe întreg parcursul romanul. Lucien nu acceptă și nu este impresionat de spiritualitatea culturii indiene și ramâne un prizonier al materialismului specific culturii occidentale din care și Allan provine. O scenă reprezentativă este redată în primul capitol al romanului, scenă în care atât Allan cât și Lucien sunt învitați în casa inginerului Narendra Sen. Aceea scenă are rolul de a evidenția o posibilă despărțire de mentalitatea materialistă de tip occidental a lui Allan prin punerea în atiteză a punctului lui de vedere versus cel al lui Lucien. În timp ce Lucien era un observator rece al evenimentelor din casa familiei Sen, spre exemplu, el „ lua note … și întreba necontenit”, Allan începea, fără să conștientizeze, să se îndragostească, nu numai de Maitreyi ci poate chiar de India.

„…niciodată n-aș fi bănuit că în interiorul unei case bengaleze se pot găsi asemenea minunății, atâta lumină filtrată prin perdele transparente ca șalurile, atît de dulci la pipăit covoare și sofale din lînă de Kashmir, și măsuțe cu picior asemenea unui talger de alamă bătută, pe care se aflau ceștiie de ceai și prăjiturile bengaleze, aduse de Narendra Sen pentru lămurirea lui Lucien. Stam și priveam încăperea, parcă atunci aș fi picat în India. Viețuisem doi ani aici, și niciodată nu fusesem curios să pătrund într-o familie bengaleză, să le cunosc viața lor interioară, să le admir cel puțin lucrăturile, dacă nu sufletul..”

Ca un argument în plus adus importanței acestei scene în declanșarea intrigii este faptul că în acel moment al vizitei, percepția lui Allan față de Maitreyi începe să se schimbe. Astfel, el, fără să își dea seama, începe să se îndrăgostească de ea. Allan, avea să noteze ulterior în jurnal:

„Maitreyi mi s-a părut, atunci, mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuți în argint, cu șalul asemenea cireșelor galbene, și buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roșii creau parcă o viață mai puțin umană în acest trup înfășurat și totuși transparent, care trăia, s-ar fi spus, prin mira nu prin biologie. O priveam cu oarecare curiozitate, căci nu izbuteam să înțeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mișcările ei moi, de mătase, în zîmbetul timid, preliminar de panică, și mai ales în glasul ei atît de schimbat în fiecare clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci anumite sunete. „

Expozițiunea, în afară de prezentarea acestor personaje cheie ale romanului, mai introduce și o serie de alte personaje cu rol de a „anima” viața lui Allan în începuturile acestuia pe meleagurile indiene. Astfel, cazat la pensiunea anglo-indiană, Allan are o serie de cunoștințe ce nu evoluează pe plan spiritual ci ele sunt tipologii de personaje ale civilizației occidentale. Paradoxul este, ca deși provenea și el dintr-o civilizație occidentală, și că era încojurat de o mulțime de prieteni, Allan se simțea izolat în această companie. Relevantă pentru această ipostază este o automărturisire din debutul capitolului al doilea.

„Gustul singurătății mele în această lume de minuni mă amețise. Mă gândeam la Norinne, la Harold, la ceilalți toți, și mă întrebam cum au intrat ei în viața mea, ce rost am eu printre existențele lor atât de tihnite și de mediocre. Umblam fără să înțeleg nimic.”

Allan, fără să își dea seama, începea să se alieneze de cultura occidentală și să treacă de partea Indiei. Aceast sentiment de atracție a Indiei mistice devine și mai puternic odată cu plecarea lui Allan către inima junglei, către Assam. Acolo, el simte cu adevărat sălbăticia ispititoare a naturii Indiei. Este impresionat și începe să își dorească din ce în ce mai mult să cunoască oamenii locului și sa devină parte integrantă a acelui peisaj. Allan avea să însemneze în jurnal:

„Voiam să dau viață acestor locuri înecate în feregi și liane, cu oamenii lor atît de crunți și inocenți. Vroiam să le descopăr estetica și morala, și culegeam zilnic anecdote, luam fotografii, schițam genealogii. Cu cît mă afundam mai mult în sălbăticie, cu atît creștea în mine o neștiută demnitate și un nebănuit orgoliu. Eram bun și drept în junglă, mai corect și mai calm ca în orașe..”

Allan devine atât de fascinat de aceste locuri încât avea să mărturisească cititorilor „voiam să public o carte despre adevărata viața a albului în Assam și mă analizam cât puteam mai precis..”

Era conștient că începea să fie îndepărtat de rădăcinile sale de european și că începe să fie atras de natura sălbatică și mistica a Indiei.

b) Intriga

Intriga apare în capitolul al III-lea și are rolul de a accelera ritmul povestirii. Ca element inițiator al poveștii de dragoste dintre Allan și Maitreyi, intriga este reprezentată prin boala lui Allan. Plecat în inima junglei, Allan se îmbolnăvește de malarie.

„. S-a întîmplat însă ceva de care mă temeam, în ceasurile mele de totală depresiune. La începutul lunii august m-am îmbolnăvit de malaria, o malaria gravă, întovărășită de un surmenaj nervos. Venisem cu cîteva ceasuri mai devreme la bungalow și mi s-a părut ceaiul fără nici un gust. Aveam febră și tremuram. M-am culcat după ce înghițisem trei pahare cu brandy, amintindu-mi sfaturile lui Harold. Dar a doua zi am început să aiurez, și fiind chemat un eurasian, mr. Frank, el înțelese că e malaria, și m-au dus chiar în după-amiaza aceea la Sadyia. Soarele ardea de minune, și vedeam flori și paseri, iar în gară m-a zguduit prezența unei femei; nu mai întîlnisem femei albe de patru luni. De-atunci nu-mi mai amintesc nimic. Știu că am fost dus la Shillong și instalat în spitalul european de acolo, că s-a telegrafiat la Calcutta și, pînă să sosească înlocuitorul meu, a venit mr. Sen să mă vadă, la spital. Peste cinci zile, într-un compartiment clasa I, cu două surori de caritate și cu Harold, plecam spre Calcutta, unde am fost internat direct în spitalul de medicină tropicală”

La spital, Allan este vizitat de către Maitreyi (era pentru prima dată când o revedea după scena din capitolul I, scena în care el începe să conștientizeze latura seducătoare a tinerei bengaleze. Din fericire, boala lui Allan nu era letală și în cele din urmă începe să își revină. Această revenire a lui este urmată de învitația lui Narendra Sen de a locui alături de el, de Maitreyi și de restul familiei lor. „- Știi, Allan, că m-am hotărît să te invit să locuiești la mine, vorbi inginerul. Soția mea mi-a dat ideea. D-ta nu ești obișnuit cu mîncările acestea de la noi și, dacă va trebui să rămîi în Calcutta, mi-e teamă că viața de aici, așa cum ești slăbit de boală, te va ruina. Apoi, mai e un lucru; ai economisi o sumă importantă de bani și, după un an, doi, ai putea pleca să-ți vezi familia. Pentru noi, prezența d-tale cred că nu mai e nevoie să-ți spun…”

Allan este reticent, însă alege să se mute în casa inginerului, casă de care fusese fascinat încă de la prima vizită. Această decizie a lui de a accepta propunerea lui Narendra Sen, poate fi interpretată și ca un prim pas spre renunțarea la originale sale occidentale și totdată, un pas către acceptarea noii sale identități. Identitatea de tânăr sedus de o civilizație poate inferioară pe plan material dar superioară pe plan spiritual. Această posibilă ruptură a lui Allan de originea lui de european este inconștient anticipată printr-un conflict interior, pe care nu îl înțelege în prima fază. Astfel, Allan rememorează:

„mi-aduc aminte că strigau in mine două suflete; unul mă indemna către viața nouă, pe care nici un alb, după știința mea, nu o cunoscuse de-a dreptul din izvor, o viață pe care vizita lui Lucien mi-o relevase ca pe o minune, pe care prezența Maitreyiei o făcea mai tainică și mai fascinantă ca o legendă, către care mă simțeam atras și dezarmat; și celălalt suflet se revolta impotriva conspirației acesteia din umbră a șefului meu pentru a-mi paraliza libertatea și a mă implica intr-o existență cu rigori și mistere, unde petrecerile mele tinerești vor trebui sacrificate, băuturile excluse, cinematografele rărite. Simțeam tot atit de organic și tot atit de "ale mele" ambele indemnuri. Dar nu puteam intirzia peste măsură răspunsul și mulțumirile mele.

Adevăratele intenții ale lui Narendra Sen nu sunt însă cunoscute la început. În mintea lui Allan, exista ideea ca Sen vroia să-l însoare cu fiica lui, cu Maitreyi, însă defapt, acesta dorea ca Allan să devină un fiul al lui, să îl adopte ca să poată pleca din India pentru că urma o adevărată revoluție. Mutarea în casa inginerului declanșează în existența lui Allan un adevărat proces inițiatic. Eroul devine astfel un fin observator al lumii indiene și hotărește să-și noteze observațiile într-un jurnal. Totodată, ajuns în casa lui Narendra Sen, Allan “declanșează” fără să vrea povestea de iubire dintre el și Maitreyi, poveste de iubire ce devine tema fundamentală în acest roman al lui Mircea Eliade.

c) Desfășurarea acțiunii

Allan se mută în casa inginerului Narendra Sen. Primele interacțiuni ale lui Allan cu Maitreyi sunt timide și rare. Cei doi se vad deseori la ceai dimineața însă rareori își vorbesc. Puținele discuții pe care aceștia le au sunt considerate de Allan ca fiind copilăroase. Nimic din primele zile petrecute în casa familiei Sen nu avea să prevadă pătimașa lor poveste de dragoste.

“nu vorbeam aproape niciodată împreună. O zăream trecînd pe coridor, o auzeam cîntînd, știam de ea că îșipetrece o bună parte din zi închisă în odaie sau pe terasă și mă înciuda grozav ființa aceasta atît de aproape de mine și totuși atît de streină”

Totuși, pe măsură ce timpul trece, cei doi tineri încep să se deschidă unul față de celalalt. Încet încet, începe să apară un oarecare schimb de idei, de filosofii, între cei doi tineri. Allan se dovedește interesat din ce în ce mai mult de viața indienilor de rând și își dorește să ajungă să le înteleagă mai ușor limba și obiceiurile, de aici și atenția deosebită cu care studiază fiecare membru al familiei Sen. De cealaltă parte, Maitreyi era la rândul ei interesată de civiliația occidentaă din care provenea Allan. Era interesată de obiceiurile lor, dar mai ales de autorii occidentali, ea fiind o mare admiratoare a literaturii.

Romanul lui Eliade are o structură narativă duală.

Structura narativă a șederii lui Allan în casa familiei Sen este construită pe două planuri. Primul plan conține dorința tânărului Allan de a pătrunde mai adânc în tainele civilizației și culturii indiene prin studierea limbii bengaleze. Totodată, el începe să fie din ce în ce mai puțin interesat de lumea din care provenea, începe să îi scadă interesul pentru
“științele exacte”, pentru mathematică și fizică și începe să devină atras de istoria și politica Indiei.

“încetul cu încetul interesul pentru matematică a scăzut, am început să citesc tot mai multe romane și politică și apoi istorie”

Al doilea plan narativ descende din primul și este reprezentat de relația de dragoste ce se dezvoltă între Allan și Maitreyi. Cei doi încep să se apropie tocmai din acest motiv. Maitreyi se oferă oarecum surprinzător să îl ajute pe Allan să învețe mai ușor limba bengaleză, iar la schimb Allan avea să o învețe o limbă occidentală, limba franceză.

“. Maitreyi mă întrebă într-o zi dacă vreau să învăț bengaleza, mi-ar da ea lecții. Eu îmi cumpărasem deja, din cea dintîi săptămână, un manual simplu pentru conversația bengaleză, din care citeam pe ascuns, trudindu-mă să prind înțelesul acelor cuvinte pe care le striga Maitreyi cînd era chemată sau cînd se supăra….Manualul meu nu prea m-a învățat mult și, cînd Maitreyi mi-a propus să luăm lecții împreună, am primit. În schimb, eu trebuia să-i dau lecții de franceză”

Relația profesor-elev era una duală. Ambii tineri îndeplinind pe rând aceleași roluri. Ocazia de a petrece din ce în ce mai mult timp împreună dă naștere la adevarata lor poveste de dragoste. Membrii familiei, în mod curios pentru Allan la aceea vreme, aprobau ba mai mult, încurajau această apropiere dintre cei doi, deși, diferența de vârstă și de cultură era uriașă.

“Mă sfiisem întîi să luăm lecțiile în odaia mea și propusesem biblioteca, dar inginerul m-a sfătuit să rămînem la mine, unde e mai multă liniște. (Eforturile vizibile pe care le făcea Sen ca să mă împrietenească cu Maitreyi și toleranța excesivă a d-nei Sen mă stinghereau tot mai mult, mă făceau bănuitor, răutăcios. Cîteodată mă întrebam chiar dacă nu și-au pus în gînd să mă căsătorească cu fata lor, deși, logic, lucrul acesta era o imposibilitate, și ei toți și-ar fi pierdut casta și numele dacă ar fi îngăduit o asemenea nuntă..”

Familia Maitreyei era una tipic bengaleză, unde tradiția era suvernă. După această tradiție se organiza și se structura totul in casa familiei Sen. În familia Maitreyei, Narendra Sen este un stapan, un cap de familie, extrem de autoritar. Cele doua fiice ale sale, Maitreyi si Chabu, precum si sotia Srimate Devi, il respecta si il asculta cu multa supunere. Facand referire la Chabu, sora mai mica a Maitreyi, este de mentionat aici ca ea va fi cea care va distruge orice speranta de fericire a relatiei de dragoste dintre Allan si Maitreyi. Totusi Chabu nu o face voluntar, deoarece era o tanara inocenta, cu dragoste fata de sora ei Maitreyi si chiar si fata de Allan. Din punct de vedere fizic, Chabu este descrisa ca avand un ten mai inchis la culoare, motiv pentru care familia trebuia sa ii pregateasca o zestre mai mare in cazul in care doreau sa o integreze pe plan social. In societatea indiana, culoarea pielii era ceva extrem de important.

Revenind la povestea de dragoste a celor doi, o prima scena marcantă ce avea să anunțe iubirea tinerilor, este scena în care Maitreyi îi dăruiește o floare lui Allan. Acest gest avea să denote inocența dragostei și avea să trădeze vârsta tinerei. Astfel, ea în joaca “Se întoarse și o luă și pe cealaltă, îmi mulțumi pentru lecție și plecă. Dar se întoarse repede în ușă, zvîrli o floare pe masa mea (pe cealaltă o și pusese în păr) și fugi. O auzeam cum urcă scările, patru cîte patru. Nu știam ce să cred: declarație?”

Privind retrospectiv, deși la acea vreme Allan era contrariat, acest gest al fetei era unul inocent prin care își arata afectiunea față de ceea ce consideră fiind un simplu prieten. Însă pentru Allan gestul era unu menit să îi stârnească sentimente contradictorii, poate chiar frământări.

Zilele trec iar Allan începe să fie din ce în ce mai suprins și atras de Maitreyi. Allan vede în tânără o fire misterioasă și plină de elemente contrare. Astfel, deși avea doar 16 ani, află că Maitreyi ținea deja conferințe pe teme filosofice și că deja publicase o serie de cărți de poezie. Deși era impresionat, Allan începea să simtă și o oarecare gelozie. O scenă reprezentativă consemnată în jurnalul lui Allan este aceea în care Narendra Sen îl anunță ca fiica lui va susține o conferință filosofică pe tema esteticii frumosului.

“…Am intrat în odaia mea oarecum intimidat, cu o turbure dezamăgire în suflet. Mi-am reluat lectura cu greu, căci figura Maitreyiei conferențiind despre frumos mă obseda. Ori e o farsă la mijloc, ori eu sunt un dobitoc, îmi spuneam. Niciodată n-aș fi crezut că fata aceasta poate gîndi probleme atît de responsabile. Repetam prostit: esența frumosului…”

În seara întoarcerii fetei conferința susținută, apropierea dintre ea și Allan intră într-o nouă etapă. Deși nu se petrece nimic de natură erotică sau care să schimbe în mod semnificativ relație dintre cei doi, seara petrecută în camera Maitreyi avea să lamurească unele lucruri. Maitreyi și Allan aveau să devină oficial prieteni, iar fata avea să se deschidă mai mult către el.

În dimineața zilei următoare, Allan avea să noteze în jurnalul său despre evenimentele petrecute în noaptea precedentă. Însemnările sunt mai mult de natură fizică, și o pun pe fată într-o imagine mistică, seducătoare. Note din jurnal acelei perioade:

"Nu are o frumusețe regulată, ci dincolo de canoane, expresivă pînă la răzvrătire, fermecătoare în sensul magic al cuvîntului. Recunosc că nu mi-am putut lua gîndul de la ea toată noaptea. Și acum, în loc să lucrez, mă gîndesc la ea, imagine pală în sort albastră de mătase întunecată cu înflorituri de aur. Și părul… Persanii aveau dreptate, în poeme, asemănîndu-l șerpilor. Ce va fi, nu știu. Probabil voi uita…"

Începând de la acest eveniment, relația de prietenie dintre cei doi se transformă într-o adevărată relație de iubire în mod gradat. Încurajați de membrii familiei Sen, Allan și Maitreyi se apropie din ce în ce mai mult. Momentul primului lor sărut este unul intens, iar acest sărut îl face pe Allan să își mărturisească dragostea față de tânără. Allan merge într-atât de departe încât își face deja planuri de căsătorie. Este hotărât să rupă orice legătură cu lumea occidentală din care provine prin renunțarea la religia catolică. Deși membrii familiei încurajau apropierea dintre cei doi, totuși ei nu ar fi aprobat niciodată această comuniune. Ei priveau relația dintre fiica lor Maitreyi și Allan ca pe o posibilă relație de frate-soră, nicidecum ca pe una de iubit/iubită. Din acest motiv tinerii se feresc de ochii curioșilor și își ascund iubirea.

Scena prin care dragostea lor este împlinită are loc pe malul lacului. Acolo Maitreyi cere binecuvântarea directă a naturii asupra iubirii lor. Allan este fascinat complet și absorbit de întregul ritual atât de comun culturii indiene, dar atât de străin culturii europene din care el odată provenea. Allan nu are nici o implicare directă în acest ritual, ci este doar martor al întregii scene sacre prin care Maitreyi își anunță logodna cu el.

Acesta este punctul culminant al iubirii celor doi.

“- Acum ne logodim,Allan, îmispuse ea, privind înainte spre apă. Începutul acesta solemn mă irită puțin. Nu puteam scăpa de luciditate. (Ș io iubeam, Dumnezeule, cît o iubeam!) Mi se părea că va fio scenă dinromane, din baladele acelui ev mediuindian, cu dragoste legendare și demente.Purtam cu mine spaima și superstițiile uneiîntregi literaturi,pe care, dacă nu o cetisem,o văzusem evoluînd lîngă mine,în adolescență și în ceidintîi ani ai tinereții. Mă stingherea, ca pe orice civilizat(eu, care credeam că mă potdispensa de civilizație, o potdezrădăcina dinmine), fiece gest solemn, fiece cuvînt responsabil, fiecare făgăduință. Maitreyi continuă totuși cu osimplitate care începusămă cucerească. Vorbea apei, vorbea ceruluicu stele, pădurii, pămîntului. Îșisprijini bine îniarbă pumniipurtînd inelul și făgădui: ― Măleg pe tine, pămîntule, că eu voi fia lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba dintine.Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt țierazele, așa va fitrupul lui mie. Mă leg înfața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi,sănu cadă asupra lui, ci asupră-mi,căci eu l-am ales.Tu mă auzi,mamă pămînt, tunu mă minți,maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mîna și cu inelul, întărește-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-I aduc, viață de rod și de joc să-i dau. Să fie viața noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine.Să fie îmbrățișarea noastră ca cea dinții zia monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru.Și cum tu niciodată nu obosești, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan,pe care cerul l-a născut departe,și tu,maică, mi l-ai adus aproape. O ascultam tot mai fascinat, pînă ce nu i-am mai putut înțelege cuvintele. Vorbea o bengaleză de prunc, simplificată, aproape cifrată. Auzeam sunetele, ghiceam pe ici, pe colo cîte un cuvînt, dar îmi scăpa tîlcul acestei incantații. Cînda tăcut,parcă mi-era teamă s-o ating, într -atît mi se părea de fermecată, de inaccesibilă. A vorbit tot ea întîi. (Rămăsesem cu omînă pe genunchiși cu cealaltă apăsată palmă pe pămînt, parcă mă legasem și eu,printr -o magie agestului.)

– Acum nu ne mai desparte nimeni, Allan. Acum sunt a ta, cu desăvîrșire a ta…”

d) Punctul culminant

Capitolul al XII-lea începe prin descrierea unui eveniment ce avea să reprezinte ultimul moment de liniște și de armonie în casa familiei Maitreyiei. Acest eveniment este o festivitate grandioasă ținută cu ocazia împlinirii vârstei de 17 ani de către Maitreyi. Allan avea să menționeze această aniversare în jurnalul său personal.

“Un singur eveniment a întrerupt șirul acesta de zile desperate și fără memorie (căci, dacă n-aș avea jurnalul, nu mi-aș aminti nimic din acea vrerile, într-atît de viu și de atent eram la cele ce se petreceau în jurul meu și niciodată nu aveam răgaz să-mi amintesc sau să meditez, să leg faptele unele de altele, să reactualizez anumite scene; așa că acum trebuie să mă conduc după firul acelor foarte sumare însemnări, ca și cum aș descifra viața altuia, căci memoria acelor zile și nopți de arzătoare agonie nu o mai am). Acel eveniment a fost ziua de naștere a Maitreyiei, la 10 septembrie. Inginerul a ținut să o sărbătorească cu tot fastul, deși el era încă bolnav, iar Chabù aproape inconștientă. Împlinea Maitreyi 17 ani, și vîrsta asta are nu știu ce tîlc ascuns în India; în plus, volumul ei de versuri, Uddhitta, tipărit cu cîteva zile mai înainte, fusese primit de presa bengaleză ca o adevărată revelație, și d-l Sen ținea să invite toată elita literelor și artelor din Calcutta la această ceremonie, pe care o voia transformată în tournoi artistic.”

Punctul culminant al romanului este atins la o săptămână de la această petrecerea aniversară a Maitreyiei. Personajul cu rol declanșator al evenimentelor ce aveau sa schimbe cursul romanului este chiar sora mai mică a Maitreyiei, Chabu.

Așa cum sunt majoritatea evenimentelor din roman, scena petrecerii aniversare a fetei este descrisă într-un ritm gradat, într-o atmosferă cu început calm, relaxat dar cu sfârșit alert. Nimic nu avea să prevadă o escaladare atât de rapidă a evenimentelor ce vor urma. Începutul petrecerii este unul obișnuit, sarbatoarea este una fastuoasă, cu o mulțime de invitați. Maitreyi este desigur în centrul atenției.

“Eu eram puțin intimidat de pregătirile care se făceau pentru 10 septembrie. Știam că în ziua aceea Maitreyi îmi va aparține mai puțin ca niciodată, căci era orgolioasă și curtenitoare, și va încerca să seducă pe toți musafirii. Îi cumpărasem și eu cîteva cărți în dar, și am vrut să i le dau chiar în zorii acelei zile. Noaptea rămăsese la mine numai o jumătate de ceas, căci muncise ca o roabă să deretice casa (scara era toată învestmîntată cu covoare vechi, se puseseră vase cu flori pretutindeni, se goliseră două încăperi de sus pentru primire, aducîndu-se saltele și șaluri care le transformară în două imense divanuri, pe, care trebuia să te urci cu picioarele goale ca să-ți poți lua locul; femeile toate munciseră cumplit pentru această ceremonie, iar Maitreyi, care voia să decoreze covoarele de pe scară cu tablouri, scăpase jos o cadra cu un portret magnific al lui Tagore, dat chiar de poet cu o dedicație, și faptul acesta a cutremurat-o, căci vedea în el un semn foarte rău, mai ales că rama se făcuse țăndări și pînza se crăpase).”

Acțiunea romanului crește în mod gradat în intensitate iar semnale ale aproprierii unui punct culminant pot fi identificate când Chabu, sora Maitreyiei începe să vadă din ce în ce mai clar că Allan și Maitreyi trăiesc o poveste de iubire. Chabu este martora unor evenimente cu rol declanșator al punctului culminant al romanului. Este martora apropierii fizice dintre Allan și Maitreyi. Cei doi încep să aibă încredere ca secretul iubirii lor va fi tăinut de sora cea mică, ba mai mult, Allan o încurajează pe Maitreyi să nu se mai ascundă de aceasta.

“Dar eu eram fericit că această soră mai mică a mea (într-adevăr, o iubeam foarte mult pe Chabù) a înțeles dragostea noastră, și îi spuneam Maitreyiei să mă sărute. Cum ea nu voia, eu mi-am strecurat mîna spre sînul ei, pe sub șal, și mi-am oprit palma adunată mîngîietor pe sînul stîng, apăsînd ca să-i simt inima și în același timp s-o silesc să mă sărute.”

“- Ai văzut că dadà își ține mîna la pieptul tău? izbucni Chabù biruitoare.

– Nu vorbi prostii, se răsti Maitreyi. Era mîna mea.

– Parcă eu nu știu, parcă eu n-am simțit inelul lui dadà…M-a înfiorat puțin precizarea aceasta, dar cum știam că Chabùvorbește multe lucruri fără șir, nu m-am temut de consecințele ei. De sărutat pe gură, Maitreyi nu m-a sărutat, și în curînd a trebuit să ne întoarcem la mașină. căci se înnoptase bine.”

Din punctul de vedere al construcției, Chabu este un personaj contradictoriu. La prima vedere, poate părea un personaj secundar, cu un rol infim, acela de a contura mai bine detalii privind inocența gândirii unui copil cu mentalitate orientală, bengaleză. Ea iubește pomii, iubește poveștile, este fascinată de Allan, fascinată de cultură, este practic o oglindire a inocenței pe care și Maitrey a avut-o la vârsta lui Chabu. Dar toate acestea sunt la prima vedere, însă, cum spuneam, personajul este contradictoriu. Așadar Chabu ajunge dintr-o figura secundară un element decisiv declanșator al intrigii. Atunci când fără să vrea, dă în vileag relația de dragoste dintre Allan și Maitreyi. Alte semne de contradicție: Chabu aprobă și pare sincer fericită de faptul că sora ei are o relație cu Allan, însă în sinea ei suferă. Suferă de gelozie, ca o contradicție absolută cu inocența pe care acest personaj o arată. Această suferință avea să îi declanșeze o boală teribilă, în urma căreia, într-un moment de ratacire a minții, Chabu avea să mărturisească părinților Maitreyiei ca fata lor este logodită cu Allan.

La o săptămână de la această festivitate, se întâmplă evenimentul ce schimba întreg cursul romanului. Întreaga lor relație este expusă. Într-un moment de nebunie, datorată bolii, Chabu mărturisește totul părinților. Persoana în care aveau ce mai mare încredere avea să fie și persoana care îi trădează. Inocența fetei este însă păstrată în ochii lui Allan sau a Maitreyiei care nu îi pot reproșa fapta comisă. Este o faptă comisă din neștiință, din naivitate, însă impactul nu este unul diminuat ci unul accentuat. Astel Allan nu are o țintă de canalizare a furiei și asta este cu atât mai teribil. Chabu este naivă și fără să realizeze distruge planurile de viitor și de iubire ale celor doi tineri îndrăgostiți. Pentru cultura Indiană, pentru capul famileli, pentru Narendra Sen, legătura dintre Allan și Maitreyi este una inadmisibilă, este privită aproape ca o legătură de dragoste dintre frate și soră.

“ Maitreyi mi-a șoptit mușcîndu-și buzele ca să-și stăpînească emoția:

― Chabù a spus tot mamei, dar eu am tăgăduit. Să n-ai nici o teamă, rămîn a ta. Dacă te întreabă, să nu mărturisești nimic, al Sen pe scară, și atunci mi-a șoptit printre dinți:

― Vino mîine înainte de zori în bibliotecă…

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a spus Maitreyi, căci doamna Sen a luat-o sus, eu m-am dus în camera mea extrem de abătut, zăpăcit și aproape incapabil să înțeleg ce s-ar putea întîmpla a doua zi.”

Într-o singură zi Allan avea să piardă totul. O va pierde pe Maitreyi, va pierde respectul familiei Sen, o va pierde pe Chabu, care ulterior se va sinucide, nesuportând să traiască cu povara destrămării relației dintre Maitreyi și Allan din cauza ei, și în cele din urma, Allan avea să piardă India, cu tot ce înseamnă fascinația Indiei, cultura, spiritul și misterul acesteia.

Întreaga scenă a marturisirii lui Chabu despre relația lui Allan cu Maitreyi este redată în jurnal:

"Chabù ziua ei, aducîndu-i daruri. Și mai ales eu o iubesc mult pe Maitreyi. "De unde știi?" a întrebat-o d-na Sen, în glumă. "Allan dadà o sărută și ține mîna la pieptul ei, iar pe mine nu mă sărută nimeni…" Suferea și plîngea atît de sincer, în-cît d-na Sen a întrebat-o de mai multe ori, și Chabù a mărturisit tot ce-a văzut: cum stăm noi doi împreună și rîdeam, și ne sărutam, și ne strîngeam în brațe la Lacuri (iar eu, care credeam că Chabù nu observă nimic.) D-na Sen a chemat îndată pe Maitreyi și a întrebat-o dacă e adevărat cele spuse de Chabù. Apoi a poruncit șoferului să ducă mașina în garaj și a luat-o pe Maitreyi sus, pe terasă, a pus-o să jure pe strămoși și pe zei și a început s-o descoase, amenințînd-o. Maitreyi a tăgăduit totul, recunoscînd numai că m-a sărutat de cîteva ori în glumă, iar eu am sărutat-o pe frunte, dar altceva nu s-a întîmplat. Și a rugat-o în genunchi să nu mai spună nimic inginerului, căci am să sufăr eu, și eu nu sunt vinovat. Dacă i se cere, Maitreyi nu mă va mai vedea niciodată, căci numai ea a fost aceea care a păcătuit. (Se gîndea, am aflat mai tîrziu, că între timp va putea fugi cu mine. Îi era teamă numai de d. Sen, care ar fi putut-o închide în camera ei sau mărita în cîteva zile, înainte ca ea să aibă timp să mă vadă și să poată aranja fuga. În noaptea aceea au încuiat-o în odaia d-nei Sen, iar d-na Sen a spus totul inginerului, stînd pînă tîrziu la sfat despre cele ce trebuie să facă, așa fel încît nimic să nu se afle de către vecini, căci atunci blestemul va cădea asupra întregii familii…”a spus tot…". Ce ar fi putut spune Chabù în nebunia ei? Tot ce-a putut vedea și înțelege ea? Mă gîndeam că poate a surprins-o vreodată pe Maitreyi venind sau plecînd din odaia ei, dar am aflat mai tîrziu că cele ce spusese ea au fost lucruri mai puțin grave. În ziua aceea, d-na Sen o spăla pe cap, și Chabù plîngea mereu. A întrebat-o de ce plînge și a răspuns că pe ea nu o iubește nimeni, iar pe Maitreyi toată lumea.”

e) Deznodământul

Despărțirea de familia Sen este una dureroasă dar rapidă. Evenimentele escaladează alert. Odată aflat adevărul, lui Allan I se impune plecare imediată din casa lui Narendra. Inginerul indian este profund dezamăgit și rănit de această faptă ( pe care el o consideră o adevărată trădare). Nu numai că i-a întinat fata, dar i-a făcut de râs întreaga familiei în fața întregii comunități. Acest aspect că europeanul pe care l-a găzduit, pe care l-a hrănit, căruia i-a acordat întreaga atenție l-a înșelat chiar în propria casă este de neacceptat pentru Narendra Sen. Profund dezamăgit, Narendra Sen îi înmânează o scrisoare lui Allan scrioare ce se află și în posesia lui Eliade. Mențiunea asupra aceste scrisori este făcută în romanul autobiografic “Memorii”, dar este redată în totalitatea ei și în “Maitreyi”.

“M-am trezit cînd mașina tocmai ocolea către Park Street. Am desfăcut plicul lui Sen și am cetit, cu inima strînsă, cele ce-mi scria el, în englezește, fără cuvîntul de început, pe o coală care purta în colțul de sus cuvintele "strict confidențial" subliniate.”

…

"Dumneata ești străin, și eu nu te cunosc. Dar, dacă ești capabil să consideri ceva sacru în viața d-tale, te rog să nu mai intri în casa mea, nici să încerci să vezi sau să scrii vreunui membru al familiei mele. Dacă vrei să mă vezi personal, caută-mă la birou, și, dacă ai vrea vreodată să-mi scrii, scrie-mi numai acele fapte pe care un necunoscut le poate scrie unui necunoscut sau un funcționar superiorului său. Te rog să nu pomenești de această notă nimănui și rupe-o după ce o vei ceti. Rațiunea acestei purtări trebuie să-ți fie evidentă, dacă ți-a mai rămas cît de puțină minte în nebunia d-tale. Îți cunoști ingratitudinea și ofensa pe care mi-ai adus-o!

Narendra Sen

P.S. Te rog nu fii inoportun, încercînd să te explici și adăogînd astfel alte minciuni la depravatul d-tale caracter."

Odată cu alungarea sa din familia Sen, Allan trece într-o nouă și ultimă etapă a călătoriei sale în india. Această etapă este cea mai tristă și îndurerată, este o etapă de tranziție, de regăsire, de tumult sentimental. Allan, european prin naștere, devine adept al culturii și civilizației indiene prin „adopție” doar pentru a se reîntoarce la „materialismul” occidentului. La fel și pe plan sentimental. De la personajul superficial ce privea femeia ca pe un obiect, face tranziția la personajul îndragostit pănă peste urechi, ce divinizează femeia, cunoaște iubirea pură, naturală și mistică, dar ajunge să se întoarcă de unde a plecat, ajunge să renege tot ce a învățat de la Maitreyi. Romanul este construit pe traseul personajului, de la un punct neutru, la un punct de maxima înălțare atât pe plan spiritual cât și emoțonal, pentru ca apoi, romanul să atingă un nou punct, un nou reper, de decădere și apoi de intrare în neutralitate a personajului.

Probabil o scenă reprezentativă pentru întoarecerea simbolică a europeanului rătăcit în misticismul exotic al Indiei, este aceea când Harold vine pentru a-l lua alungatul Allan din casa familiei Sen. Scena este descrisă în jurnal:

„Am plecat repede. M-am suit în cea dinții mașină și am dat adresa lui Harold. Cînd porneam, am încercat să mai privesc încă o dată casa din Bhowanipore, dar mi s-au înlăcrămat ochii, mașina a virat, și n-am mai văzut nimic.”

Harold este personajul de legătură dintre Allan și cultura europeană. Impactul alungării lui Allan este resimțit puternic de către toți membrii familiei Sen. Capul familiei, Narendra Sen orbește, iar sora mai mică a Maitreyiei, Chabu moare în urma unei noi crize a bolii sale psihice, criza probabil asociată și cu remușcarile resimțite, iar Maitreyi ia aspura ei întreaga vina a celor întâmplate. Într-o încercare disperată de a-și îndupleca tatăl, Maitreyi sfidează orice lege a cutumelor indienă și se oferă unui simplu vânzător de fructe, tocmai pentru a întina cinstea și onoarea familiei Sen și pentru a fi alungată ca să se poată reîntâlni cu Allan. Însă acest plan nu are efect, iar în cele din urmă ea este nevoită să se mărite în timp ce pierde orice legătură cu Allan.

Allan se întoarce în zona europeană a Indiei, la casa lui Harold. Acolo, ca un ultim zbicium al relației sale cu Maitreyi, primește ultimile informații despre fata de la Khokha. Acesta îi reproșează lui Allan că a fost mult prea imprudent. Khokha îi înmânează lui Allan câteva scrisori de la Chabu și de la Maitreyi.

Allan primește un bilet prin care Chabu îi cere iertare și tot din acel bilet află că Maitreyi a fost bătută de Sen și apoi a fost închisă în camera ei pentru a nu părăsi casa. De asemenea, Chabu îi scrie lui Allan că adevăratele planuri ale familiei sunt să o mărite pe Maitreyi după ce se întorc de la Midnapur. Seara următoare Allan este vizitat de fete și are o ceartă cu Geurtie. La câteva zile după acest eveniment, Allan primește un telefon chiar de la Maitreyi însă apelul se întrerupe brusc deoarece fata este descoperiă. Apoi Allan primește o scrisoare de la domnul Sen prin care este informat că riscă repatrierea și ca va fi concediat. Allan pleacă 4 zile de la pensiunea anglo indiană iar la întoarce îi găsește pe toți îngrijorați. Khoka îi spune ca Maitreyi s-a împotrivit nunții și ca și-a amenințat familia cu dezvăluirea întregii comunității a poveștii sale de dragoste cu ALlan și astfel familia ei și ar fi pierdut respectul comunității locale.

Una din ultimele amintiri ale lui Allan despre Maitreyi este când acesta îi trimite fetei o ramură de oleandru și la scurt timp primește un ultim telefon de adio. La aproximativ 7 zile de când părăsește Bhowanipore, Chabu se sinucide.

Jurnalul lui Allan redă una din ultimile convorbiri telefonice pe care băiatul o are cu Maitreyi. Este o convorbire sfâșietoare pentru sufletele ambilor îndrăgostiți.

“Îmi amintesc apoi de un telefon dat de Maitreyi într -o dimineață.

– Adio,Allan, adio,scumpul meu. În viața viitoare ne vom întîlniiar, dragule. Ai să mă recunoști atunci? Ai să mă aștepți? Așteaptă-mă, Allan, nu mă uita. Eu te aștept.Altul nu se va mai atingede mine…Eu nu-i puteam spune decît atît:

– Maitreyi,Maitreyi…Am plecat în a șaptea zi de la despărțirea mea de Bhowanipore. Am plecat după ce ultimele două nopțile petrecusem ascuns în fața casei lor,spionînd lumina în odaia Maitreyiei.A fost tot timpul întuneric. Chabù a murit în aceeași zi”

Pentru Allan însă, deși este forțat să renunțe la ce iubea mai mult, la Maitreyi, iubirea sa pentru India nu se stinge însă. Simțind nevoie să se reculeagă, Allan alege singurătatea, izolarea. Alege să se autoexileze la poalele munților Himalaya. Începuse să urască prezența oamenilor, îi era prea greu să comunice cu aceștia, suferința îi era încă proaspătă.

„Lunile pe care le-am petrecut în Himalaya, într-un bungalow dintre Almora și Ranikhet,suntprea triste și prea senine pentru a le putea povesti,ca ourmare nefirească la dragostea și despărțirea mea de Maitreyi. Am ajuns aici după ce am fugit rînd pe rînd din Delhi, Simla, Naini- T al, unde întîlneam prea mulți oameni,și mai ales prea mulți albi.Mătemeam de oameni,pentrucă trebuia sălerăspundla salut, să vorbesc lucrurifără nici o importanță, să-mi pierd timpul;și, astfel,nu puteam rămîne atît de singur pe cît voiam eu.Singurătatea îmi era acum și mîngîiere,și hrană. Puțini moderni, cred, au cunoscut o solitudine mai aspră și mai deznădăjduită ca mine. Din octombriepînă înfebruarie n-am văzut decît un singur om: pe paznicul bungalow-ului. Numai el putea intra încamera mea de lemn, numai cu el vorbeam,o dată sau de două oripe zi, cînd îmi aducea mîncarea sau îmi schimba urciorulcu apă. Petreceam tot timpul în pădure, căci vecinătățile Almorii cuprind cele mai frumoase păduride pinpe care le are Himalaya, și lecutreieram în lungși în lat, reluînd necontenit același film interioral dragostei mele cu Maitreyi, închipuind felde fel de întîmplări, unele mai fantastice decît altele, prin car enoi doi ajungeam fericiți, întîlnindu-ne într –o singurătate nepătrunsă de nimeni sau în acea cetate moartă de la Fatehpur-Sikhri,sau în vreocolibă părăsită diri junglă.”

Exilul lui Allan din ultima periodă a periplului său în India se poate divide în două planuri. Primul plan este cel emoțional, de regăsire a sa. Ajuns în munții Himalaya Allan rememorează toate evenimentele și momentele iubirii sale cu Maitreyi, la început îi este greu să le dea uitarii, deoarece încă rănile provocate de abrupta despărțire sunt proaspete. Spre deosebire de Allan, Maitreyi alege calea transformării persoane iubite într-o divinitate, într-un mit, într-un zeu. Allan află toate acestea cu ocazia citirii unei ultime scrisori de la Maitreyi.

“Am înțeles că Maitreyi suferise prea mult ca să mai păstreze imaginea mea omenească, reală, carnală.Ea își crease acum um alt Allan,o întreagă mitologie,superbă și inaccesibilă, pe care o nutrea necontenit, ca s-o ridice cît mai sus, în plin ireal. Îmi scria: "Cum te-aș putea eu pierde pe tine, cînd tu ești soarele meu, cînd razele tale mă încălzesc pe drumul acesta de țară? Cum să uit eu soarele?" Pe oaltă hîrtie mă numea "soare,aer,flori!"."Nu te sărut eu acum,o dată cu buchetulpe care îlstrîngla piept?" Sau "Nopțile, tu vii la mine, cum veneam eu altă dată, în camera noastră de dragoste din Bhowanipore. Dar eu veneam ca o femeie, căci mă făcuseși femeie; pe cînd tu vii acum ca un zeu din aur și din pietre scumpe, și te ador,căc itu eștimaimult decît dragostea mea, tu ești soarele meu, viața mea!" M-am gîndit, atunci, cît de ciudată este retragerea aceasta a ei în mitologie,cît de dureroasă pentru mine această abstractizare continuă a mea, făcut din om zeu, din amant soare.”

Dacă Maitreyi alege această cale a transformării realului în mistic, Allan alege să uite și să treacă peste tot într/un stil mai occidental, mai european. El suferă, regretă, dar reușește în cele din urmă să renunțe la imaginea Maitreyiei. Acesta este al doilea plan, primul este cel spiritual iar al doilea este cel carnal. Într-una din zile, sosește un vizitator.

“Pe la începutul lui februarie a sosit,înplinmiez de noapte, o necunoscută, care a deșteptatpaznicul, cerînd ocameră, dar într -olimbă atît de neînțeleasă, încît omul a venit la mine să- ldescurc. Am ieșit cu pelerina aceea îmblănită, himalayană, care îmi dă un aspect de muntean mongol. e un chaise-longue din verandă se trîntise, istovită, o femeie, din care n-am văzut la începutdecîtpărul bălai și mîinile puțin prea mari, cu care îșiținea strîns pe trupun trench-coat mizer . Nu știa decî tcîteva cuvinte în hindusthană, și i s-a luminat toată fața de bucurie cînd a dat cu ochii de mine. Respira agitată.În curte,un băiețaș cu bagajele.Veniseră pe jos din Ranikhet, pierzînd de mai multe oricărarea și trebuind să treacă prin pîrîu ca să urce spre bungalow. Îmispusese toate acestea palpitînd, căci, după cîte am înțeles, avusese vreo aventură neplăcută în Ranikhet și plecase după căderea serii. Se numea Jenia Isaac,din Capetown,Africa de Sud, și se afla de cîteva luni în India,cutreierînd Himalaya încăutarea unei mînăstiri care s-o primească, îmifăcu de la început impresia unei exaltate reci, lucide, exaltată mai mult din dezamăgire decît din sete pentruun altfel de adevăr .”

Jenia Isaac avea să fie elementul, personajul care va facilita retranziția lui Allan de la cultura Indiei spre civilizația occidentală. Allan avea să îi mărturisească aceste femei întrega lui viata din bengal, avea să îi povestească iubirea lui cu Maitreyi precum și destul tragic al acestei iubiri neîmplinite. Jenia este impresionată teribil de cele auzite și într/un moment de slăbiciune, slabiciune atât a Jeniei cât și a lui Allan, cei doi ajung să facă dragoste. Acest moment carnal marchează despărțirea lui Allan de exotic. Această desparțire este resimtită din plin și este marchată printr-un intens momet de tumult, ce contradicție sentimentală internă. Acest pasaj descrie cel mai fidel acest razboi intern dintre carnal și spirit:

“S-ar părea că cele ce-am scris în ultimele pagini nu mai interesează povestea Maitreyiei. Și totuși, nu e decît o continuare a ei. La Maitreyi m-am gîndit îmbrățișînd acel trup bălan și robust de evreică finlandeză;pe Maitreyi o căutam în sărutare,de ea voiam să mă dezbar,pe ea voiam s-o uit. O căutam și o izgoneam. Cerșeam un singur amănunt care să mi-o amintească; si în același timp știam că m-ar fi zguduitși m-ar fi dezgustat să-l aflu, undeva, de-alungul trupului ăsta alb, peste care dragostea trecuse fără să se oprească….Voiam s-o uit cu adevărat sau voiam să-mi dovedesc că numai pe ea am iubit-o și că orice altă dragoste ar fi zadarnică? Nu știam dacă este o simplă verificare sau cea dintîi fugă. cea dintîi haltă în noroi. Nu-mi venea sa crede că s-ar putea uita vreodată asemenea lucruri. Nu puteam crede că sunt și eu asemena celorlalte mii de muritori nefericiți,care iubesc și uită, și mor fără să socotească nimic etern, nimic definitiv . Numai cu cîteva săptămîni mai înainte mă simțeam atit de legat și atît de sigur în iubir ea mea pentru Maitreyi. Să fie,oare, viața toată o asemenea farsă?…Îmi puneam astfel de întrebări stupide, pentru că îmi era teamă să constat imensa tărie a dragostei pentru Maitreyi.Fără îndoială că îmbrățișările Jeniei m-au dezgustat profund. De acum sunt sigur că va trece mult timp pînă ce voi mai avea din noucurajul să mă apropii de femeie, și aceasta numai dacă împrejurărilese vor schimba. Pe Maitreyio iubesc, numai pe ea! Și scrîșneam din dinți, născocind tot felul de mîngîieri care o ucideau pe nevinovata Jenie, dar pe mine mă întărîtau și mai mult, căci nu izbuteau să mă abrutizeze pe cît aș fi voit, nu izbuteau să șteargă din memoria vie a simțurilor mele pe cealaltă,pe singura, pe Maitreyi.”

Practic Allan deși admite dragostea eternă pentru Maitreyi, el se desparte de această prin faptul că se dăruiește Jeniei Isaac. Aceasta este o despărțire de tip carnal dar adevărată despărțire se face abia la finalul romanlui.

III. 3. Paralelă între personaje reale și personaje fictive. Impactul acestora asupra lui Allan respectiv Mircea Eliade

DE ADUS TEXT

III. 4. Diferențele culturale între Orient și Occident

DE ADUS TEXT

III. 5. Caracterizarea personajelor principale și secundare ale romanului

Personajul Allan

Personajul principal din romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade este Allan. Allan este un personaj construit pe scheletul lui Eliade din autobiografia „Memorii”. Allan este un personaj eponim al lumii moderne, al lumii civilizate, occidentale. Are coordonatele unui rece observator, la început imparțial, ce judecă prin mintea occidentală lumea și personajele lumii orientale. Fiind european, reprezentant al occidentului, Allan era pus într-o postură superioară, postură conștientizată chiar de către el și exprimată cititorului încă de la primele pagini ale romanului:

„Pe șantier eram singurul stăpîn, pentru că eram singurul alb. Cei cîțiva eurasieni care supravegheau lucrările aproape de pod nu se bucurau de același prestigiu; veneau la luciu în clasa [a] III-a, îmbrăcați în obișnuitele costume kaki ― pantaloni scurți și bluze cu buzunare largi la piept ― și înjurau lucrătorii într-o hindusthani fără greș. Perfecțiunea aceasta în limbaj și bogăția vocabularului de insulte îi scoborau în ochii lucrătorilor. Eu, dimpotrivă, vorbeam prost și fără accent, și asta le impunea, căci dovedea originea mea streină, superioritatea mea. De altfel, îmi plăcea mult să stau cu ei de vorbă, serile, înainte de a mă retrage în cort, ca să scriu și să fumez ultima pipă, pe gînduri. Iubeam bucata aceasta de pămînt aproape de mare, cîmpia aceasta plină de șerpi și dezolată, în care palmierii erau rari și tufele parfumate. Iubeam diminețile, înainte de răsăritul zorilor, cînd tăcerea mă făcea să chiui de bucurie; o singurătate aproape umană, pe acest cîmp atît de verde și atît de părăsit, așteptîndu-și călătorul sub cel mai frumos cer care mi-a fost dat să-l văd vreodată”.

Trăsăturile morale ale lui Allan raportate la

descendeța lui de european într-o cultură orientală

Principala trăsătură a acestui personaj, cel puțin în prima parte a romanului, este luciditatea și raționalitatea. Natura lui, aceea de a fi lucid și rațional era și o caracteristică de bază meseriei pe care el o avea, aceea de inginer.

Allan este totodată și un personaj analitic, tipul de personaj ce despică firul în patru, caută explicații, întoarce pe toate fețele stările prin care trece, fapt ce argumentează trăsătura de autenticitate a romanului. Într-un fel, tipologia personajului Allan este similară cu cea a lui Ștefan Gheorghidiu, din romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Este tipul intelectualului modern, ce încearcă să raționalizeze totul, inclusiv trăirile interioare și sentimentele. Allan este un personaj lucid, mereu atent la detalii, mereu în căutare de certitudini, dar în același timp este mereu surprins de imprevizibila Maitreyi și de ospitaliera sa familie. Stare de continuă tulburare și frământare prin care trece personajul principal ilustrează firea dilematică a lui. Această fire dilematică îi permite să analizeze în mod obiectiv evenimentele trăite în viața de zi cu zi. Multe dintre aceste evenimente cotidiene îl descumpănesc, și chiar el în mod subiectiv recunoaște. Un exemplu de eveniment ce îl contrariază este reprezentat de comportamentul lui Narendra Sen. Acesta îl tratează pe Allan ca fiind un veritabil membru al familiei Sen. Narendra Sen îl primește pe Allan în casa lui cu o căldură ieșită din comun, cu respect și cu o grijă afectoasă, fapte și gesturi care înlesnesc apropierea atât intelectulă cât și ulterior fizică dintre fiica lui Narendra Sen, Maitreyi și Allan. De exemplu, Sen sugerează ca lecțiile de franceză-bengaleză pe care Allan le are cu Maitreyi să fie mutate din bilblioteca familiei chiar în camera sa. Aici însă intervine o problemă de percepție la nivelul mentalităților. Un adevărat conflict între mentalitatea lui Allan, o mentalitate occidentală, europeană și cea orientală, indiană, a lui Narendra. Conform mentalitații occidentale, materialiste, Allan alege să interpreteze atitudinea lor ocrotitoare și tolerantă ca pe un imbold către un posibil mariaj între el si Maitreyi. În realitate însă, familiei Sen îl adoptase pe Allan spiritual, dar fără a trece însă granițele impuse de religia lor, dovada fiind respingerea totată a dorinței lui Allan de a trece la hinduism. Maitreyi are însă un comportament ambiguu pe care Allan îl percepe ca fiind o strategie feminină de a flirta. Acest conflict între obiceiurile și percepțiile celor doi tineri, apare și se poate identifica cel mai bine prin monologurile interioare ale lui Allan.

“Maitreyi mi se părea mîndră și disprețuitoare. Adesea, la masă, îi surprindeam un zîmbet stant și puțin răutăcios. Pleca întotdeauna mai devreme, ca să mănînce pan, și cum trecea într-o odaie vecină începea să rîdă și să vorbească Bengali. Cu mine nu vorbea niciodată cînd ne aflam mai mulți laolaltă; iar dacă o întîlneam singură, nu îndrăzneam eu. Mi-era teamă să nu calc vreo regulă din acel necunoscut ceremonial al bunei-purtări indiene. De aceea mă prefăceam adeseori că n-o văd și mă retrăgeam în odaia mea. Mă întrebam cîteodată ce crede ea despre mine, ce fel de suflet ascunde sub expresia aceea atit de schimbătoare a feței (căci erau zile cînd se urîțea și zile cînd era frumoasă de nu mă puteam sătura privind-o). Mă întrebam, mai ales, dacă e stupidă ca toate celelalte fete sau dacă e, într-adevăr, simplă ca o primitivă, așa cum îmi închipuiam eu că sunt indienele.”

Alteori, Allan este suprins într-o ipostază contrariată, lăsându-se condus de natura sa pasională, și declară exaltat:

“Cînd i-am vorbit, ea deja se pregătea să urce scările, dar s-a oprit să mă asculte. Mă privi iarăși, de astă dată atît de straniu (ah! cum am să pot eu sugera privirile ei, niciodată aceleași, niciodată), încît rămăsei și eu cu ochii deschiși, sorbind-o.”

Allan parcurge un drum al suferinței, meandrele trăirilor sale ilustrează un process lăuntric dominat de o stare de permanent alertă, luciditate, atenție analitică.

De la primele percepții, când el declară nu o iubesc, până la emoția provocată de intimiteatea cu o indiancă ce îl fascinează. ” Nici eu nu știu cum s-o sfîrși. Mă turbură, mă fascinează, dar nu sunt îndrăgostit. Mă amuz numai." Allan recunoaște însă, în final, efectul bulversant bulversant căruia îi este imposibil să i se împotrivească. “"Nici o femeie nu m-a turburat atîta. Suferința mea senzuală e un blestem, în aceasîă lună aridă, cu atîtea lucrări pe cap. Să fie, oare, misterul trupului ei? Mă îndoiesc; mă turbură orice conversație care îmi insinuează primejdia, adică unirea mea cu Maitreyi, care se pune la cale. Știu că sunt în primejdia aceasta. Am atîtea probe zilnice. D-na Sen, îndeosebi, mă covîrșește cu simpatia-i maternă. Inginerul mă numește "copilul" său, firește!)".

După ce i se dăruiește, Maitreyi îi stârnește suspiciunea, alte întrebări vin să tulbure sufletul de îndrăgostit al lui Allan și îl îndeamnă să caute, așa cum îi este deja caracteristic, certitudini. Această incertitudine îi putea fi fatală, îl putea îndepărta pe Allan de Maitreyi.

“M-am cutremurat înțelegînd că nu senzualitatea și dragostea ei pentru mine o sileau să-mi ceară aceasta, ci o superstiție, o teamă de karma, de zei, de strămoși. În noaptea aceea mă gîndeam unde se găsește adevărata sinceritate a simțurilor, adevărata inocență a cărnii, la ei sau la noi, civilizații? Oare Maitreyi n-a activat ca o hipnotizată, ca un automat, de cînd m-a sărutat întîia oară? Și spontaneitatea, vastitatea dragostei ei față de mine nu sunt oare simple consecințe ale celei dintîi căderi, acte determinate de conștiința ei. barbară, superstițioasă? Ajunsesem să evit pe cît puteam îmbrățișările prelungi în singurătate, pentru că adoram aproapa pe d-na Sen și respectam pe d-l Sen, și așteptam să găsesc un prilej de a le cere pe Maitreyi pentru mine înainte da a o avea. Am fost un om moral, de aici mi se trag toate tragediile. Am iubit întotdeauna pe mai multe planuri, n-am știut să sacrific totul pentru un singur sîmbure da adevăr sau de viață, de aceea m-am lovit de toate pragurile și m-au dus valurile cum au vrut.”

Această incertitudine, provocată de un moment de deplină luciditate, il face pe Allan să întrevadă aceast iubire ca pe un lucru efemer. Această efemeritate a iubirii celor doi este dezbătută și analizată de Allan, ba chiar, el are anumite momente când simte că dragostea lor devine sufocantă, înăbușitoare. Allan descrie aceste gânduri prin următoarele rânduri:

“Strîngînd-o în brațe, am simțit pentru întîia dată teama că dragostea Maitreyiei ar putea cîndva să mă obosească. Aș fi vrut să rămân și eu singur măcar un ceas după plecarea lui Harold, căci prezența lui mă agitase și vroiam să meditez să fac un efort de înțelegere și să-mi precizez anumite hotărâri. Iar Maitreyi, abia aștepta ca să plece musafirul pentru ca apoi să-mi cadă în brațe. Simțeam că mi se răpește ceva al meu, că mi se calcă un petic de loc rezervat numai mie. Mă dăruisem cu desăvârșire Maitreyiei și nu rămâneam o clipă singur, chiar în preajma somnului, imaginea ei mă urmărea..”

Atunci când dragostea lor se sfârșește, ea se sfârșește brutal iar Allan suferă puternic. Reacția lui este impetuoasă, cu gesturi nestăpânite, impresionante, chinuitoare:

“Am avut o noapte sălbatecă. De cum am rămas singur (umblasem mult pe străzi, fumînd în neștire și căutînd tot mahalalele indigene, a căror larmă și forfot, și limbă îmi aminteau de zilele mele cu Maitreyi) și m-am dezbrăcat, chinul, pe care oboseala îl adormise oarecum, mă năvăli iar, de data aceasta fără să-i mai pot întâmpina nici o rezistență. Zadarnic mușcam perna, zadarnic mă loveam să nu țip. Spuneam întruna: "Maitreyi, Maitreyi, Mai-treyi"… pînă ce nu mai înțelegeam nimic din acest nume de fată, sunetele lui nu-mi mai evocau nimic și rămîneam năuc, cu fața între perne, fără să știu ce s-a întîmplat cu mine, ce s-a rupt înlăuntrul meu, ce se petrece. Gîndurile îmi alergau de la un fapt la altul fără nici o legătură, revedeam Tamlukul, Sadyia, alte nenumărate locuri, pe care le cunoscusem, fără să înțeleg nimic. Îmi era numai spaimă să mă gîndesc la orice îmi putea evoca figura Maitreyiei în seara despărțirii sau glasul d-lui Sen spunîndu-mi: "Good-bye, Allan!, sau privirile d-nei Sen stăruind: "Ia-ți ceaiul!"'… De cîte ori Scenele acestea încercau să reînvie în minte, mă zbăteam. Îl auzeam pe Harold cum sforăie, din odaia cealaltă, auzeam la răstimpuri ceasul de la biserica protestantă cum numără în noapte. Ca să mă liniștesc, mă gîndeam la moarte. Să mă înec în Gange și să afle Sen cît de curat o iubeam pe Maitreyi.”

Finalul romanului descrie încercările lui Allan de a se consola. Retras în munții Himalaya, o cunoaște pe Jenia Isaac, o tânără fără expresie dintr-o familie de evrei finlandezi, venită aici pentru căutarea spiritualității, prin intermediul numeroaselor mânăstiri din acele locuri izolate. Allan are cu ea o scurtă relație, continuând să-și analizeze stările, gândurile, reacțiile, în raport cu alte femei. O altă relație, de data această o relație bazată pe interese materiale o stabilește cu Geurtie, “o fată bună, admirabilă”, dar continuă să se gândească la Maitreyi cu aceeași iubire tulburătoare, încercând totodată să deslușească motivele pentru care tânăra se dăduse unui vânzător de fructe. Răsfoind niște hârtii vechi, Allan regăsește scrisoarea unui bărbat necunoscut către Maitreyi, din care reiese că fata mai avusese o iubire, pe care nu o mărturisise cuiva, nici lui, nici măcar aluziv. Contrarietatea lui Allan sporește, el este surprins total de această nouă enigmă adăugată misterului Maitreyiei. Ultimul gând al lui Allan, este și gândul ce încheie romanul și este totodată sugestiv pentru natura personajului dominat de incertitudine:

“ Sunt foarte turbure, acum, foarte turbure. Și vreau totuși să scriu aici tot, tot.

…Și dacă n-ar fi decît o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde știu? Aș vrea să privesc ochii Maitreyiei.”

“Nimeni nu a ieșit nevătămat din jocurile Maitreiyei. Să fie pierderea minților sau moartea singura ieșire din marile pasiuni? Chiar de ar fi așa cum ne învață cazul lui Tristan și al Isoldei, al lui Romeo sau al Julietei, putem fi oare absolut siguri că Allan, care la sfârșit dorește din tot sufletul să mai privească odată ochii Maitreyiei, ca să înțeleagă, n-a pierit el însuși, în nesiguranță și durere? Ce mai știm noi despre el, o dată manuscrisul romanlui încheiat.”

Portretul fizic al Maitreyiei

Maitreyi, este personajul eponim și totodată, personajul principal feminin al romanului. Este caracterizată în mod indirect, prin ochii personajului principal Allan. Din această cauză, portretul fetei se schimba în funcție de cum este percepută de Allan. Maitreyi Sen este unul dintre cele mai exotice personaje feminine din literatura română.

Maitreyi este o tânără bengaleză, o adolescentă de 16 ani, este fiica inginerului Narendra Sen. Maitreyi manifestă un amestec exotic de feminitate și inocență, amestec ce îl ademenește pe Allan. Încă din primele pagini ale romanului, Allan conturează un portret fizic și îl atribuie tinerei bengaleze.

“Îmi amintesc foarte vag că, văzînd-o o dată în mașină, așteptînd în fața lui "Oxford Book nary" ― în timp ce eu și tatăl ei, inginerul, alegeam cărți pentru vacanțele de Crăciun ― am avut o ciudată tresărire, urmată de un foarte surprinzător dispreț. Mi se părea urîtă ― cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrînte, cu sînii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Cînd i-am fost prezentat și și-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată brațul întreg gol și m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit pînă atunci, s-ar fi spus de lut și de ceară. Pe atunci locuiam încă în Wellesle'y Street, la Ripon Mansion, și vecinul meu de cameră era Harold Carr, impiegat la "Army and Navy Stores", a cărui tovărășie o cultivam, pentru că avea o sumă de familii prietene în Calcutta, unde îmi petreceam și eu serile și cu ale căror fete ieșeam săptămînal la dancinguri. Acestui Harold încercai să-i descriu ― mai mult pentru lămurirea mea decît a lui ― brațul gol al Maitreyiei și straniul acelui galben întunecat atît de turburător, atît de puțin feminin, de parcă ar fi fost mai mult al unei zeițe sau al unei cadre decît al unei indiene.”

Pe măsură ce ajunge să o cunoască mai bine, pe măsură ce ajunge să îi descopere și trăsăturile morale ale fetei, Allan schimbă complet și portretul fizic al Maitreyiei.

“Maitreyi mi s-a părut, atunci, mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuți în argint, cu șalul asemenea cireșelor galbene, și buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roșii creau parcă o viață mai puțin umană în acest trup înfășurat și totuși transparent, care trăia, s-ar fi spus, prin mira nu prin biologie. O priveam cu oarecare curiozitate, căci nu izbuteam să înțeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mișcările ei moi, de mătase, în zîmbetul timid, preliminar de panică, și mai ales în glasul ei atît de schimbat în fiecare clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci anumite sunete. Vorbea o englezească fadă și corectă, de manual, dar, de cîte ori începea să vorbească, și eu, și Lucien nu ne puteam opri să n-o privim; parcă ar fi chemat vorbele ei!”

Maitreyi este analizată și privită cu alți ochi pe măsura ce Allan își schimbă și percepția asupra culturii și lumii orientale. Acest lucru se întâmplă prin intermediul unei vizite în casa familiei Sen, unde, descoperă și este uimit de frumusețea caminului lor. În cultura indiană, spiritualitatea, religia și respectul erau pe primul loc. Familia Sen, familia Maitreyiei o crește pe tânăra fată în deplina armonie cu legile naturii, ale culturii lor. Maitreyi este o tânără educată, spirituală și inocentă dar totodată plină de mister exotic, iar acest lucru ajunge să devină irezistibil pentru europeanul materialist Allan.

Portretul moral al Maitreyiei

Maitreyi este o indiancă educată în spiritul credințelor indiene arhaice. Ea întrupează atât elemente ale unei senzualități sălbatice precum și religioase. Este poetă, este o tânără mult prea precoce pentru vârsta ei, este adepta lui Rabi Thakkur (Rabindranath Tagore). De asemenea, tânăra bengaleză ține diverse conferințe filosofice publicului din Calcutta. Allan descoperă aceste calități, aceste laturi ascunse unei prime vederi superficiale, cu foarte mare surprindere, dar pe măsură ce le descoperă, devine din ce în ce mai fascinat de Maitreyi.

“Toate fetele scriu versuri, și toți copiii-minune. Înțelegeam că inginerul vrea să-și scoată fata un soi de copil-minune, și aceasta mă dezgusta. De cîte ori mai înainte îmi spusese: "Maitreyi are geniu!", și în acele zile o priveam cu oarecare ciudă. Poate de aceea e atît de încrezută, reflectam eu.”

Portretul fizic al Maitreyiei nu este singurul lucru care se schimbă în perceția lui Allan. Deși fragmentul de mai sus reflectă inteligența și precocitatea fetei, la primele interacțiuni la nivelul gândirii și schimburilor de idei dintre Allan și fată, Allan căpătă impresia unei tinere cu o gândire oarecum primitivă. Așadar, Maitreyi este vazută complet prin ochii lui Allan și i se conturează fetei un portet subiectiv, atât portret fizic cât și moral.

“Mi se părea că descoperirea aceasta nu trebuie pierdută, și, pretextând că mă duc să fumez o pipă, mă coborîi în odaia mea. Închisei ușa cu bara și scrisei în jurnal: "Prima discuție cu Maitreyi. De remarcat primitivismul gîndirii ei. Un copil care a cetit prea multe. Astăzi, pe terasă, o întâmplare penibilă cu povestitul. Sunt incapabil să spun povești; probabil, jena mea de tot ceea ce e inocent și naiv. Revelația a fost Chabù, un suflet panteist. Nu face deosebire dintre sentimentele ei și ale obiectelor; de pildă, dă turte unui pom, pentru că ea mănîncă turte, deși știe că pomul nu poate mînca. Foarte interesant."

Maitreyi provine dintr-o familie ce respectă întocmai tradițiile culturii indiene. Capul familiei, Narendra Sen este foarte server și strict în ceea ce privește respectarea acestor obiceiuri și tradiții. Maitreyi manifestă și o trăire contrară, duală. Ea trăiește în belșug, însă alege să doarmă ascetic, pe jos, pe o rogojină subțire de pânză.

Deși tânără pare inocentă și novice în tainele iubirii, îl uimește pe Allan încă de la prima noapte petrecută împreună. Cei doi îndrăgostiți depășesc faza atingerilor, a jocurilor nevinovate și ajung repede la îmbrățișări și sărutări, precum și la declarații exaltate despre iubirea lor. Are loc și o logodnă simbolică precum și nopți trăite pătimaș. Este o iubire trăită în deplină armonie, trup și spirit. Scenă ce descrie cel mai bine unirea dintre cei doi tineri, precum și conflictul ideologic dintre occident și orient este următoarea:

“― Acum ne logodim, Allan, îmi spuse ea, privind înainte spre apă. Începutul acesta solemn mă irită puțin. Nu puteam scăpa de luciditate. (Și o iubeam, Dumnezeule, cît o iubeam!) Mi se părea că va fi o scenă din romane, din baladele acelui ev mediu indian, cu dragoste legendare și demente. Purtam cu mine spaima și superstițiile unei întregi literaturi, pe care, dacă nu o cetisem, o văzusem evoluînd lîngă mine, în adolescență și în cei dintîi ani ai tinereții. Mă stingherea, ca pe orice civilizat (eu, care credeam că mă pot dispensa de civilizație, o pot dezrădăcina din mine), fiece gest solemn, fiece cuvînt responsabil, fiecare făgăduință. Maitreyi continuă totuși cu o simplitate care începu să mă cucerească. Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, pădurii, pămîntului. Își sprijini bine în iarbă pumnii purtînd inelul și făgădui:― Mă leg pe tine, pămîntule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimănui altuia. Voi crește in el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales.”

Maitreyi este o veritabilă reprezentată a femeii din civilizațiile străvechi, o întrupare a marii zeițe a pământului mamă. În legământul de mai sus, viața simbolizează iubirea, iar iubirea în strânsă legătură cu natura, simbolizează rodnicie și sacrifiu.

Maitreyi este caracterizată în mod indirect prin fapte, prin limbaj, prin gesturi, prin atitudinea și mai ales prin relațiile cu celelalte personaje. Maitreyi își asumă în mod tragic iubirea cu Allan, tragic pentru ea, deoarece este singura din cuplu care cunoaște interdicțiile și umrările legăturii amoroase cu Allan. Implicând sexualitatea, dragostea dintre cei doi este deopotrivă de natură mistică, dar și de natură fizică. Noțiunea de iubire este mai puternică și cuprinzătoare pentru ea sau pentru sora ei Chabu, decât este pentru Allan. Allan nu întelege de ce fetele pot iubi un simplu pom, sau de ce Maitreyi păstrează cu sfințenie o șuviță din părul gurului ei adorat, Tagore. Acest gest, de a păstra o bucățică din parul lui, este interpretat de Allan prin prisma gândirii europene, și ajunge chiar gelos pe Tagore.

“Cutia e de lemn parfumat și i-a fost dată de poet acum doi ani, împreună cu o șuviță din părul lui…(Ce cabotin dezgustător, gîndeam eu ars de gelozie, de furie, de neputință. Ce corupător, ce misticism carnal, ce amestec hidos de devoție și fraudă. Cum am putut crede că fecioara aceasta a fost pură? Cum am putut crede că eu sunt cel dintîi care îi atinge trupul?)Totuși,niciodată n-a sărutat-o, nici n-a mîngîiat-o decît pe păr, adăogă Maitreyi, ca și cum mi-ar fi ghicit gîndul. De altfel, nici nu l-a mai văzut de mult, căci el călătorește neîncetat; și apoi (ezitarea ei, în această clipă!), se pare că d-na Sen a observat anumite excese sentimentale față de guru și n-a mai lăsat-o să-l vadă.”

Treptat însă, europeanul superficial, Allan, descoperă farmecul deplin al iubirii mistice. Iar tot gradat, gelozia și neînțelegerea dispar din gândirea lui, și se înlocuiesc cu fascinația și entuziasmul descoperirii acestei gândiri mistice. Maitreyi are un temperament pasional ba chiar capricios pe alocuri. Ea atribuie iubirii o dimensiune totală, o contopire cu lumea. La Maitreyi, iubirea are un rol de a converti dar și de a iniția. Allan se simte vrajit și se lasă să fie vrajit până la capăt.El acceptă cu bunăștiință jocurile Maitreyiei. Jocul acesta dintre cei doi are mai multe etape. Prima este etapa privirilor, cei doi cad într-un fel de transă când se privesc. A doua etapă implică un joc al mainilor, și este unul mult mai senzual decât cel al privirilor. Treapta cea mai de sus a acestui joc este reprezentata de atingerea picioarelor, care simbolizeaza abandonul total, insa, in mod interesant acest abandon acest abandon nu este asociat unei placeri carnale ci este vazut ca ceva inaltator. Acest lucru este o metafora pentru pasiunea adevarata, care atunci cand este sincera il inalta pe om.

Pentru Maitreyi, iubirea este o experiență complexă. Pasiunea și intensitatea cu care această fată iubește lasă urme adânci atât asupra ei cât și asupra celor din jur.

Personaje secundare.

Chabu

Chabu este sora mai mică a Maitreyiei și totodată este o victimă a iubirii dintre Maitreyi și Allan. Chabu, care din dragoste și din gelozie, sentimente pe care nu le conștientizează și pe care nu le poate stăpâni, înnebunește și apoi moare. Ea îi apropie cu naivitate copilărească pe Allan și pe Maitreyi, pentru ca apoi, cu aceeași inocență să povestească totul doamnei Sen. Chabu este un personaj esențial pentru deznodământul romanului.

Lucien

Lucien este un personaj secundar, un bun prieten al lui Allan încă din startul romanului. Lucien este reprezentatul unei culturi europene și este elementul de legătură dintre occident și Allan. Este un personaj care nu evoluează, spre deosebire de Allan. Lucien este caracterizat indirect, prin fapte, prin gesturi, prin cuvinte, și este totodata un fel de observator care își notează atent detalii privind viața culturii orientale. Rolul de observator, de reportor reprezentant al cutlurii europene în cea orientală este suprins și expus de către Allan prin următoare considerație despre personaj.

“Mi-a plăcut de la început acest gazetar incult și impertinent, cu mult talent și multă perspicacitate, care scria un reportaj economic frunzărind pe bordul unui vapor listele de prețuri și comparîndu-le cu cele din port, și era în stare să-ți descrie perfect un oraș numai după un ceas de plimbare în goana unui automobil. Cînd l-am cunoscut eu, vizitase de mai multe ori India, China, Malaya și Japonia și era unul din aceia care vorbeau de rău pe Mahatma Gandhi, nu pentru ceea ce făcea el, ci pentru cele ce nu făcea.”

O scenă reprezentativă pentru aceste trăsături ale lui Lucien este scena descrisă în momentul primei vizite la casa familiei Sen.

“Lucien lua note după se gusta din fiecare prăjitură și întreba necontenit. Pentru că vorbea prost englezește și pentru că inginerul îl asigurase că înțelege franceza (fusese de două ori la Paris, la congrese, și avea în biblioteca lui nenumărate romane franțuzești, pe care, de altfel, nu le citea), el întreba din cînd în cînd în argot-ul lui parizian, și atunci inginerul îi răspundea zîmbind: "Oui, oui, c'est ça", privindu-ne apoi extraordinar de satisfăcut. Lucien s-a rugat să-i fie îngăduit să privească mai de aproape costumul Maitreyiei, bijuteriile și ornamentele, și inginerul a acceptat cu humor, aducîndu-și fata de mînă, căci Maitreyi se rezemase de fereastră, cu buza de jos tremurînd și cu șalul căzîndu-i pe frunte. A fost o scenă neasemuită acel examen al veștmintelor, acea cîntărire în mîini a bijuteriilor, urmată de exclamații și entuziasm, de întrebări și răspunsuri transcrise stenografie de Lucien în carnetul lui de

note, în timp ce Maitreyi nu mai știa unde să se uite și tremura toată, palidă, înspăimîntată, însă ce mi-a întîlnit ochii, și eu i-am zîmbit, și atunci parcă ar fi găsit un ostrov pe care să se odihnească și și-a fixat privirile în ochii mei, liniștindu-se lin, fără spasme, firesc. Nu știu cît a durat privirea aceea, dar ea nu se asemăna cu nici o privire întîlnîtă și îmbrățișată pînă atunci, și după ce a încetat examenul și Maitreyi a fugit iar lîngă fereastră, ne-am sfiit amîndoi să ne mai privim, într-atît fusese de clandestină și de caldă comuniunea noastră.”

Din punctul meu de vedere, scena descrisă mai sus are rolul de a divide drumurile celor două personaje masculine. Lucien, deși baiat inteligent, cinstit, materialist european, ca și Allan ia parte la adevărata față a culturii indiene, nu este deloc impresionat sau marcat de acest eveniment așa cum este Allan. Această scenă separa un personaj care va evolua, precum Allan, într-unul care va stagna.

Narendra Sen

Este personajul secundar care declanșează intriga romanului. Intriga este declanșată prin invitația pe care acesta o face lui Allan de a se alătura familiei sale. Intențiile sale pot fi considerate a fi egoiste, iar aceste intentii îl induc în eroare pe Allan, care le interpretează ca fiind o încercare de a-l apropia pe acesta de Maitreyi. Narendra Sen este caracterizat în mod indirect, prin acțiunile sale, prin relația cu Allan, cu Maitreyi, precum și cu celelalte personaje. În prima parte a romanului, percepția lui Allan asupra lui Narendra Sen este una pozitivă, tânărul european fiind impresionat plăcut de noul său patron.

“Cel puțin pentru mine, Narendra Sen era un bărbat seducător, deștept și subtil, instruit, plin de humor, blînd și drept.”

Narendra era capul familiei. Era un om cu mentalitate specific indiană. Era sever, dar în același timp corect. Era înstărit, le dădea o oarecare libertate copiilor săi, atâta timp cât ei respectau tradițiile și valorile culturii indiene. Scopul său legat de allan era unul egoist, datorită faptului că el se folosea de tânăr ca o posibilă evadare în occident, odată ce conflictele interne din India acelor vremuri ar fi degenerat.

Deși la început pare un om bun, cu intenții pozitive față de Allan, atunci cand europeanul încalcă tradițiile orientale, prin relația cu fiica sa, Sen nu ezită să își arata fața de protector al familiei, și il izgonește pe Allan. Transcriptul din jurnal este un mijloc ideal de a caracteriza acest personaj, deoarece scrisoarea prezentata mai jos contine elemente care ii sunt definitorii pentru definirea personalitatii.

"Dumneata ești străin, și eu nu te cunosc. Dar, dacă ești capabil să consideri ceva sacru în viața d-tale, te rog să nu mai intri în casa mea, nici să încerci să vezi sau să scrii vreunui membru al familiei mele. Dacă vrei să mă vezi personal, caută-mă la birou, și, dacă ai vrea vreodată să-mi scrii, scrie-mi numai acele fapte pe care un necunoscut le poate scrie unui necunoscut sau un funcționar superiorului său. Te rog să nu pomenești de această notă nimănui și rupe-o după ce o vei ceti. Rațiunea acestei purtări trebuie să-ți fie evidentă, dacă ți-a mai rămas cît de puțină minte în nebunia d-tale. Îți cunoști ingratitudinea și ofensa pe care mi-ai adus-o!

Narendra Sen

P.S. Te rog nu fii inoportun, încercînd să te explici și adăogînd astfel alte minciuni la depravatul d-tale caracter."

Jenia Isaac

Personaj secundar, tot ce știm despre trecutul ei este că:

“Se numea Jenia Isaac, din Capetown, Africa de Sud, și se afla de cîteva luni în India, cutreierînd Himalaya în căutarea unei mînăstiri care s-o primească, îmi făcu de la început impresia unei exaltate reci, lucide, exaltată mai mult din dezamăgire decît din sete pentru un altfel de adevăr. Cînd paznicul aprinse felinarul cel mare, am privit-o mai de aproape; destul de tînără, fără expresie; fața rotundă, ochii albaștri, glas de fetiță, contrastînd cu trupul ei bine legat, înalt, puternic, cu brațe vînjoase și piept larg. Era îmbrăcată ciudat, într-o toaletă de voiaj prin colonii, adaptată foarte curios la un drum de munte. Era atît de înghețată, încît paznicul a trebuit să facă ceai mult, și l-a sorbit lacomă, vorbind mereu, întrebînd, suspectîndu-mă. Mă plictisea oarecum această vizitatoare inoportună, dar m-am liniștit aflînd că peste două zile cel mai tîrziu pleacă spre Maikhali, voind să ajungă la Bhadrinath..”

Fetei i se face portretul fizic și este caracterizată indirect de către Allan. Jenia Isaac are rolul de a fi o simplă fată pasagera în viața lui Allan, dar cu scopul de a-l face pe acesta să treacă peste relația cu Maitreyi, cu scopul de a-l reîntoarce spre valorile materialiste europene.

CAPITOLUL IV

IV.1. Receptarea critică a romanului “Maitreyi”

IV.2. Prezentarea generală a romanului “Dragostea nu moare” de Maitreyi Devi

IV.3. Identificarea elementelor comune precum și a contradicțiilor dintre “Maitreyi” și „Dragostea nu moare”

IV.4. Mircea Eliade, Maitreyi – roman non-ficțional.

IV.5. Concluzii.

IV.1. Receptarea critică a romanului “Maitreyi”

Romanul “Maitreyi” se dovedește, la scurt timp după publicarea sa, a fi un adevărat succes nu doar în rândul cititorilor obișnuiți ci și în lumea criticilor literari. Critici literari considerați oarecum ostili lui Mircea Eliade, dau recenzii pozitive romanului Maitreyi. Un exemplu de astfel de critic literar este George Călinescu.

Pentrul George Călinescu, opera literară a lui Mircea Eliade este încărcată uneori poate prea exagerat de spiritul autentist, încărcat de “servil gidism”, doarece precum la Andre Gide, la Eliade sensul artei era cunoașterea, trăirea și experimentearea cât mai intensă a unui eveniment, pentru ca apoi acel eveniment să devină autentic. George Călinescu scria următoarea recenzie legată de lansarea romanului Maitreyi: “Maitreyi mută câmpul de experimentare în mediul de culoare. Allan se inițiază în tehnica erotică a Indiei admirând perfecțiunea îmbrățișării Maitreyi-ei, ritmul uluitor al trupului ei, precum învață prietenia cu piciorul în tușă, constând în introducerea piciorului printre pulpele altuia. Romanul care, privit de sus amintește Literatura lui Pierre Loti, se salvează prin impresia de inocență sălbatică ce se desprinde din moravurile unei eroine așa de străină de civilizația noastră. Maitreyi rămâne până acum singura scriere cu adevărat interesantă a lui Mircea Eliade. Restul e o ilustrare a acelui obsedant trăirism”. Și, de asemenea, G. Călinescu avea să consemneze “Maitreyi” ca fiind „întâiul roman exotic în adevăratul înțeles al cuvântului.

Florin Manolescu consideră că personajul fascinant al romanului este chiar Maitreyi. El o apreciază pe protagonista romanului pentru curajul de a se îndrăgosti de europeanul Allan sfidând orice barieră impusă de societatea și de religia ei indiană. De asemenea, Manolescu afirmă că unul din principalele atuuri ale romanului provine din imprevizibilitatea acestui personaj, o imprevizibilitate, un mister caracateristic personajelor feminine ale lui Eliade. Totodată. Manolescu aduce în discuție și un alt fel de interpretare a romanului Maitreyi și anume îl interpretează ca fiind un roman al tentației maritale căruia supraomul trebui să îi reziste.

Zaharia Sângeorzan remarcă spontaneitatea și brutalitatea reflecțiilor epice de care dă dovadă Mircea Eliade în acest roman al său. De asemenea, observă și o anumită “lentoare cinematografică” atribuită romanului. Această lentoare îi conferă cărții o perspectivă stranie dar totodată o perspectivă seducătoare pentru cititorul obișnuit. Ca și la ceilalți critici literari ce emit recenzii despre carte, și Zaharia Sângeorzan face reverința la personajul ce dă titlul romanului, la Maitreyi.

Criticul literare avea să declare despre Maitreyi: “Maitreyi este tipul de femeie cel mai enigmatic și imprevizibil din literatura română. Otilia lui George Călinescu este inocența, materialitatea unui realism captat principiului de finalitate, de utilitate urban […] Otilia e numai puritate, femeia obișnuită pe care Felix Sima o tranpune în ramele idealității, pe când Maitreyi este văpaia, strigătul primitiv al fecundității […]. Personajul este mai real decât realitatea de care încercăm neliniștiți să ne apropiem, s-o verificăm dacă există sau dacă este doar o iluzie. Dragostea devine o experiență vitală care dirijează rațiunea de a fi, dar și o dramă a condiției umane.”

Ion Constantinescu avea să plaseze romanul Maitreyi între romanele literaturii autenticități. În opinia sa, Maitreyi nu este literatură ci este experiența unei vieți trăite de către autor. El compară romanul lui Eliade cu celebra lucrare „La condition humaine” a lui Malraux și observă că ambele lucrări au aceeași trăsătură comuna, aceea a unei contopiri între culturi, între cultura occidentala (Allan) și cultura orientală (Maitreyi). În romanul Maitreyi, erosul este doar un ritual, deși la o primă vedere poate părea că romanul lui Eliade este unul erotic. Erosul este elementul descoperit de către occidentalul Allan cu ajutorul Maitreyiei.

Dumitru Micu susține că Maitreyi este primul mare roman remarcabil al lui Mircea Eliade. Un simplu jurnal intim al autorului este folosit pentru a scrie un adevărat roman de dragoste și filosofie. Ceea ce îi conferă Maitreyiei statutul special nu este că ea devine o simplă iubită ci devine o iubită ideala și de neînlocuit pentru Allan. “Allan nu este, firește, la prima lui aventură amoroasă. Însă numai prin Maitreyi el descoperă adevărata dragoste. Iar prin dragoste se introduce în misterul sufletului indian. „

Nicolae Manolescu vede romanul Maitreyi al lui Eliade ca fiind singurul care recitit “și astăzi” capătă o valoare de capodoperă literară. conform lui Nicolae Manolescu, teoreticianul american Wayne Booth deosebește pentru fiecare tip de roman, trei posibile ipostaze ale unui autor. “autorul propriu-zis, persoana reală a cărui nume figurează pe copertă, un autor implicat( cel care scrie și care, știm de la Proust, nu este unul și același cu cel care trăiește) un narator sau mai mulți (care povestește) și unul sau mai mulți eroi (protagoniști ai ficțiunii). […] Deosebirea față de concepția lui Camil Petrescu și Anton Holban apare în acest punct frapantă. Romanul ionic nu se mai încrede, la Mircea Eliade, în jurnalul intim, și-a pierdut inocența și redevine interesat de o perspectivă mai îndepărtată asupra evenimentelor. Abia aceasta îngăduie naratorului să vadă limpede: reluând mental filmul evenimentelor și fixându-și atenția acolo unde dorește.”

Simion Mioc susține că iubirea dintre Allan și Maitreyi are două forme de manifestare, tragicul și comedia. Maitreyi, fiind drastic încorsetată de barierele prejudecăților culturale, este gata să sacrifice totul în numele iubirii ei față de Allan. Ea se află conform lui Simion Mioc în raport contrar cu Allan. Allan nu poate renunța usor la latura lui de european rațional și lucid. Simion Mioc il vede pe Allan ca fugind de iubire tocmai pentru a fi liber.

Gabriel Dumișianu, născut în anul 1936 la Brăila, este considerat unul dintre cei mai longevivi și importanți critici literari ai ultimei jumătăți de veac, susține că romanul Maitreyi urmează stilul clasicelor povești de iubire.

Deși stilul romanului se încadrează în literatura autenticității, Dumișianu identifică în Maitreyi și elemente de roman al experienței morale, acest punct de vedere este bazat și pe afirmația protagonistului romanului “mă tem din ce în ce mai mult, dar situația primejdioasă mă pasionează”, notează Allan la începutul aventurii sale. Dar aici, după cum afirma Dumișianu, termenul de aventură nu înseamnă o provocare imediată pe care Allan o are de trecut și înseamnă viața în sensul ei general. Romanul este construit în jurul unor texte de tip jurnal, aceste elemente au rolul de a păstra în timp valoare autentică, rolul de a confrunta impresiile inițiale cu ceea ce ulterior se petrece, deoarece autorul-narator se “așează în perspectiva faptelor deja cunoscute, având sub priviri întreaga dramă”.