Receptarea Romanului Ciocoii Vechi Si Noi

Cuvânt înainte

Lucrarea de față încercă să fie un studiu despre receptarea romanului Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon.

An de an, de la apariție până azi am acumulat prin diferite modalități o serie de opinii, pe care acest roman a reușit să le stârnească. Am putea spune că, departe de a fi un roman încheiat, valorificarea lui abia începe.

Această lucrare nu aspiră să concureze cu „specialiștii” în domeniul literaturii, ci numai să își exprime într-un anume fel recunoștința față de toate observațiile și criticile aduse acestui roman. Mi se pare destul de interesant de analizat poziția unor oameni avizați față de această literatură.

Am acordat o atenție deosebită atît criticilor cît și presei, care și-au întemeiat argumente dintre cele mai solide pentru a fi de o parte sau de cealaltă a romanului.

Receptarea operei este analizată ca un întreg de la contextul istoric, în care apare până la tipologia de personaje, pe care Nicolae Filimon reușește așa de bine să o contureze. Procesul de analiză critică diferă destul de mult de la o epocă la alta, fiecare critic, fiecare om al presei aduce argumente noi care fie consolidează statutul acestui roman, fie îl dărâmă considerându-l lipsit de importanță.

Lucrarea însumează trei capitole, fiecare dintre ele fiind divizate în câte două subcapitole.

Primul capitol își propune să stabilească contextul istoric, care a influențat scrierea acestui roman, dar și evidențierea elementelor de natură pașoptistă, care au fost oglindite cu atâta dibăcie.

Cel de al doilea capitol este dedicat în exclusivitate receptării romanului de la apariție până în zilele noastre. Am făcut o selecție a diferitelor opinii critice și în special a acelora, care aduceau sau abordau teme noi, legate de construcție, de personaje sau de narator. Voi încerca să urmăresc noutatea romanului lui Filimon și însemnătatea lui pentru dezvoltarea romanului românesc. Catalogat drept un roman social, citadin, istoric, critica i-a acordat o atenție deosebită abia la un sfert de veac de la moartea scriitorului.

Cel de al treilea capitol și ultimul o să fie o analiză a actualității acestui roman, a modului în care cititorul ia contact cu opera și bineînteles tipul de cititor, pe care aceasta îl solicită.

Acest roman este recomandat tuturor celor care vor să cunoască sau să reconstituie epoca domniilor fanariote, descrisă din punctul de vedere al istoriei culturale, al mentalității timpului, al societății.

Capitolul I

Pașoptismul – scurt istoric

Acest capitol își propune să aducă în prim-plan cele mai importante evenimente, dar și documente care să reflecte realitățile perioadei pe care noi o numim pașoptism. Acestea sunt necesare pentru o mai bună înțelegere a ceea ce urmează să fie tratat la punctul b), dar nu numai. O bună parte a literaturii române a fost puternic influențată de contextul istoric, iar suferințele și nelegiuirile poporului au fost tratate în opere de o mare importanță și valoare.

După revoluția lui Tudor Vladimirescu, Țările Române cunosc o dezvoltare rapidă. Suprafețele cultivate se extind, la fel orașele și căile de comunicație, Principatele își dezvoltă comerțul extern și se angrenează din ce în ce mai mult în circuitul internațional al mărfurilor. Această dezvoltare este însă împiedicată de existența rânduielilor feudale, perpetuate de Regulamentul Organic, prima constituție a Țărilor Române, care intră în viguare la 1834 și de jugul otoman, care dăinuia încă. De această situație erau nemulțumite diverse pături ale societății: țărănimea din cauza aprigei exploatări boierești, burghezia din cauza nenumăratelor obstacole ce împiedică dezvoltarea comerțului și a industriei, precum și a poziției de totală inferioritate politică în stat, mesteșugărimea din cauza mizeriei și nesiguranței traiului zilnic.

„Pașoptismul, în genere, constituie o mișcare social-culturală și politico-culturală, remarcabilă prin coerența principiilor călăuzitoare”. Pașoptismul, în sens istoric, desemnează o perioadă importantă din istoria literaturii române și este provenit de la denumirea hapologică a anului revoluționar 1848. Ce a fost revoluția română de la 1848 și din ce cauze a izbucnit? De ce este important pentru literatură?

Revoluția română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor deosebit de important l-a constituit Revoluția franceză din februarie 1848 care a avut repercursiuni asupra întregii Europe. Deoarece Franța era un stat național unitar, revoluția de aici a avut un predominant caracter social, pe când în celelalte țări a luat diferite forme, după necesitățile locale. Revoluția română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania și Bucovina – sub Imperiu Austro-Ungar), în timp ce Moldova era constrânsă să accepte protectoratul Rusiei țariste, iar Muntenia, suzeranitatea Imperiului Otoman.

Revoluția a avut în funcție de fiecare teritoriu un caracter și programe diferite. În Moldova, mișcarea revoluționară a avut un caracter pașnic, ea mai fiind denumită în epocă și revolta poeților și s-a concretizat printr-o petiție în martie 1848 și printr-un program în august 1848. Petiția cuprindea 35 de puncte și a fost redactată, de către Vasile Alecsandri, iar programul cuprindea 36 de puncte și a fost publicat de Kogălniceanu, purtând numele de "Dorințele partidei naționale din Moldova". Acest program se deosebea radical de petiția din martie fiind împotriva Regulamentului organic și a protectoratului țarist. Se cereau, printre altele: egalitate politică și civilă, instrucțiune gratuită, împroprietărirea țăranilor și se încheia cu o dorință arzătoare: unirea Moldovei cu Muntenia.

În Țara Românească, revoluția s-a bucurat de mai mult succes decât în Moldova, deoarece tinerii revoluționari munteni, spre deosebire de cei moldoveni, au încercat traducerea ideilor în fapte. În acest scop i-au atras în tabăra lor pe intelectualii mai de seamă din acea vreme, precum și o parte a administrației și armatei. Cel mai important document a fost Proclamația de la Izlaz, care prevedea: revendicarea autonomiei Țării Românești, egalitatea în fața legii, Adunarea Națională compusă din reprezentanții tuturor stărilor societății, domn ales pe cinci ani din toate treptele societății, libertatea absolută a tiparului, înființarea gărzii naționale, emanciparea israeliților, etc. Punctul cel mai important al întregului program, articolul 13, preconiza emanciparea și împroprietărirea clăcașilor prin despăgubire. Guvernul provizoriu format la Islaz îi cuprindea pe ofițerii: Gheorghe Magheru și Nicolae Pleșoianu, pe preotul Radu Șapcă pe membrii clubului craiovean: Ștefan Golescu, Ioan Maiorescu și ca secretar al guvernului provizoriu, pe Costache Romanescu. Acestora li s-au alăturat Ion Heliade Rădulescu și Christian Tell.

În Transilvania mișcarea românească a avut un caracter preponderent național. O parte din români au aderat la revoluția burgheză maghiară. Printre liderii mișcării din Transilvania pot fi amintiți: Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Axente Sever, Simion Balint, Simion Bărnuțiu, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Timotei Cipariu. Cel mai important program al românilor ardeleni este cel adoptat de Marea Adunare de la Blaj și care prevedea printre altele: desființarea breslelor și a vămilor, libertatea cuvântului și a tiparului, libertatea personală și a adunărilor curții, impozit proporțional, dezvoltarea învățământului.

În urma celor prezentate se pot trage două concluzii: pașoptiștii așează la temelia existenței statale ideea de independență națională și vor să facă dreptate țăranului. Cele două obiective majore ale programului pașoptist le vom regăsi în operele știintifice și în cele literare.

b) Ciocoii vechi și noi și mărcile istoriei

Important pentru acest capitol este modul în care se reflectă în opera lui Nicolae Filimon, mișcarea de la 1848, ideile și spiritul ei.

Filimon trăiește în perioada premergătoare revoluției de la 1848, perioadă atât de bogată în manifestări culturale din cele mai elocvente. El trăiește de asemeni perioada de după revoluție, anii premergători Unirii, apoi anii domniei lui Cuza. S-ar putea spune că epoca de definire a personalității și de maturitate a lui Filimon corespunde cu una din cele mai importante epoci din istoria națională. Epoca prezentă un deosebit interes pentru istorie și acest lucru este domonstrat prin abundența de romane și piese istorice, de publicații de documente, de studii, de cronici la care contribuie cea mai mare parte și cea mai bună a intelectualității noastre, nume precum Bălcescu, Kogălniceanu, Hașdeu.

Romanul Ciocoii vechi și noi prezintă aspecte ale societății noastre de la Caragea până la Grigore Vodă-Ghica. Acuzatul din acest roman nu poate fi decât acea burghezie, care în ascensiunea sa politică și economică, zdruncină pozițiile feudalității, dar care trădând sensul ideal al revoluției de la 1848 se aliază cu moșierimea, doar ușor clătinată de la conducere, realizând ceea ce s-a numit în epocă „monstruoasa coaliție”.

Filimon prezintă în romanul său anumite aspecte politice. Romanul începe „într-o dimineață din luna octombrie anul 1814” și se termină la „23 apriliu, anul 1825”. Socoteala aritmetică arată doar ceva peste un deceniu, prea puțin dacă ne raportăm la un secol întreg, atât de bogat în evenimente. Totuși suficient dacă ne gândim că în decursul celor zece ani s-au produs mari dislocări de straturi în masivul moșieresc, ba chiar și un eveniment foarte important, revoluția condusă de Tudor Vladimirescu. Proprietățile agrare din Valahia intră tot mai mult pe mâna unei clase de oameni pricepuți, harnici, avizi de avere și putere, deci de ranguri și funcții în stat. Aviditatea noii clase este fără margini. Ea crește pe măsură ce moșierimea feudală se macină, se descompune sub loviturile legilor istoriei. Întreaga gospodărie a averii marilor feudali intră tot mai bine și tot mai precis în coloanele de registre ale acestor oameni noi, întreprinzători, ingenioși, perseverenți și fără scrupule. Ca arendași știu să folosească biciul pe spinările încovoiate ale iobagilor pentru ca suprafețele de cultură se măresc neîncetat, iar grânele pentru export se cer tot mai mult, pe prețuri tot mai bune. Vorbim despre o epocă de flux economic, de care știu să profite cei întreprinzători, cei care nu știu să lenevească, cei care inventează noi mijloace prin care să-și atingă scopurile. Un singur lucru îi interesează: să se îmbogățească, să agonisească tot mai mult, năruind marile averi feudale „..sărăcind pe marele moșier înmuiat în mătăsuri, pe care îl duc de subsori slujitorii de-l urcă și-l coboară în și din butcă, pe care-l poartă din iatac în iatac și-l gâdilă în tălpi”.

Ca o fiară de pradă, noul pretendent la stăpânire și exploatare, nu cunoaște limită în satisfacerea poftelor și lăcomiei sale. El știe să meargă până la capăt într-o consecvență înfricoșătoare. Calcă peste stârvul celui doborât , fiindcă morala lui este aceea de a nu avea nici una. Țintind tot mai spre vârful piramidei sociale, el vrea să ajungă cât mai repede între cânturile divanului domnesc, fiindcă domnul se pricepe cel mai bine la jaf și exploatare. Domnul este doar trimisul și omul de încredere al puterii otomane, cel puțin până conducerea dată altui fanariot, care a promis un numar îndoit de pungi. Tocmai de aceea trebuie să își facă rezerve pentru o eventuală retragere sau pentru o eventuală răscumpărare a scaunului domnesc. Impulsul de a promova în ierarhia socială, setea nemărginită de avere, energia, ingeniozitatea și totala lipsă de scrupule ale noii clase sunt conturate în câteva personaje de prim-plan: Dinu Păturică, Cherea Duduca, Costache boierul.

Dinu Păturică întrunește calitățile ciocoiului: „Ambiția unită cu perseverența, slugărnicia îmbinată cu viclenia, lăcomia cu rapacitatea și îndrăzneala cu cinismul. rarhia socială, setea nemărginită de avere, energia, ingeniozitatea și totala lipsă de scrupule ale noii clase sunt conturate în câteva personaje de prim-plan: Dinu Păturică, Cherea Duduca, Costache boierul.

Dinu Păturică întrunește calitățile ciocoiului: „Ambiția unită cu perseverența, slugărnicia îmbinată cu viclenia, lăcomia cu rapacitatea și îndrăzneala cu cinismul. Egoismul lui impulsionează o mecanică sufletească nu prea complexă, dar perfect pusă la punct”. Dinu Păturică este un prototip desăvârșit, romancierul reușind să-l definească semnificativ și să-i dea o explicație valabilă pentru întreaga producție în serie din generațiile următoare.

Predilecția pentru reconstituirea ambianței concret istorice, merge până la reproducerea unor documente autentice în subsolul paginii. Uneori această abundentă documentație este fastidioasă și îngreunează lectura. Filimon simte însă mereu nevoia să plaseze acțiunea într-un decor precis, să descrie ambianța, care nu contribuie numai la înțelegerea acțiunii, dar o și completează. Datorită acestei minți avem astăzi o descriere amănunțită a palatului și a spectacolului curții lui Caragea, a teatrului și a vieții lui ascunse. Filimon folosește nu numai actele existente la arhivă, proclamații de epocă, dar și lucrări de istorie, pe care le citează în subsol, îndeosebi pentru reconstituirea evenimentelor din timpul răscoalei lui Tudor. Aceste surse sunt folosite nu numai citate în subsol, dar ele oferă de asemenea informații cum ar fi de exemplu organizarea exactă a trupelor lui Ipsilanti, cu numărul tuturor oamenilor și comandanților. Putem spune că toate afirmațiile lui Filimon au o bază documentară precisă, chiar și când aceasta nu este încă cunoscută. Toate tributele lui Caragea dinaintea fugii în străinătate, faptul că turcii începuseră să își piardă încrederea în el și încercau să îl suprime prin emisari secreți, care au căzut ei înșâși victima vicleanului domn, sunt lucruri absolut exacte din punct de vedere istoric, dar foarte puțin cunoscute pentru că nu au fost relatate în surse sau cronici românești asupra acestei perioade.

Romanul este compus din episoade reale pe marginea cărora se brodează doar firul principal al acțiunii, mai multe fapte, întâmplări și chiar personaje, fiind preluate din realitate, iar unele sunt indicate ca atare de autor. De exemplu, prototipul banului C este probabil banul Constantin Filipescu, exilat de Caragea pentru bănuiala de a fi participat la un complot împotriva sa, aventurile lui beizadea Costache relatate în roman sunt autentice, iar tovarășii săi de petreceri și chefuri citați cu ocazia petrecerii dată de Andronache Tuzluc, au probabil modele reale, cum este logofătul Iordache Zlatonit, despre care chiar Filimon mărturisește în note ca îl pomenește doar cu numele preschimbat puțin, fiind vorba de Iordache Slătineanu.

Un lucru este clar, Filimon nu întreprinde în acest roman doar critica unei societăți corupte și a unei pături sociale „infamante”, ci construiește un model al acestei societăți, nu o imitație. În fața noastră nu se derulează o succesiune de imagini statice, ci „mișcarea dinamică a acestei societăți împinsă înainte de propria ei evoluție”.

Capitolul II

Nicolae Filimon – un deschizător de drumuri

Nicolae Manolescu afirmă despre romanul Ciocoii vechi și noi ca „nu numai deschide o epoca în romanul nostru, dar și închide una”. În acest subpunct aș dori să urmăresc noutatea romanului lui Filimon și însemnătatea lui pentru dezvoltarea romanului românesc.

Ciocoii vechi și noi, apărut în 1863, deși nu este primul nostru roman, primul este Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, este pentru epoca în care a fost scris un roman destul de neobișnuit. Nicolae Filimon are ideea de roman bine conturată prin lectura romanelor occidentale, și cu ea în față pornește în căutarea substanței viitoarei opere, mărturisind acest lucru în Dedicație: „Este mult timp de când umblu cu această nuvelă ziua și noaptea, întocmai ca Diogen, căutând o clasă de oameni ca să le-o dedic.”

Șerban Cioculescu spunea că Ciocoii vechi și noi este un roman al Bucureștilor, un roman citadin și primul nostru roman original. „Roman de urziri tenebroase și de infernale mașinațiuni” Ciocoii vechi și noi nu are nici o valoare estetică, dar perspectiva istorică îi dă statutul de operă capitală, în sensul că din ea s-au inspirat romanele de tip social. Romanul prezintă importanța și prin „culoarea locală”, prin ambianța epocii lui Caragea și a începuturilor noii domnii pământene. De altfel, descrierile de costume, de alaiuri, de petreceri sunt excelente. Starurile lexicale, turcești și neogrecești, ale limbajului de epocă dau cărții o valoare filologică impresionantă.

Mircea Anghelescu vede acest roman ca pe unul de construcție și observație „nu numai că scriitorul voia să reinvie o lume apusă de câteva zeci de ani și înmormântată sub un seism social ca revoluția lui Tudor, numai că voia să o opună lumii sale, dar el avea intenția fermă a unei spirale istorice, el vede cele două epoci continuîndu-se prin negare, viziunea lui presupunea o dialectică subtilă care nu era numai acea a unui istoric sau socilog (ea va apărea embrionar, încă în opera unui pașoptist ca Heliade) ci și a unui artist care înțelegea lumea eroilor săi într-o dublă determinare, atât cea pe care o impunea istoria reală cât și propria lor istorie, propria lor dezvoltare”.

O dată cu romanul său, Nicolae Filimon lansează în literatura română un personaj care corespundea așteptărilor publicului și lumii literare. Putem spune că romanul lui Filimon sintetizează o experiență românească variată, de la romanul popular și basm, până la cel senzațional și cel social modern. Structura acestui roman este una rotundă și bine închegată.

Filimon a sugerat posibila structură a unui personaj specific societății românești în perioada de naștere și de formare a unei clase sociale, burghezia. Acest nou personaj adus în literatura română este arivistul, Dinu Păturică, a cărui lipsă de scrupule este menită să trimufe. Interesant este faptul că, deși Filimon trăiește în societatea ciocoilor noi, el își plasează personajul în mediul originar ciocoilor vechi, cel al revoluției lui Tudor Vladimirescu. Epoca fanariotă nu lipsește nici ea, fiind prezentată chiar printr-una dintre pasiunile personajului: cititul. Dinu Păturică citește autorii care îi stau la dispoziție pe rafturile bibliotecii, Homer, Pindar, Sofocle, Euripide, Anacreon, antichitate greacă.

Cu toate limitele și lipsurile lui, spune Cioculescu, Filimon rămâne de bine de rău, primul nostru romancier, descoperitor al tezei noastre fundamentale de evoluție socială.

Ciocoii vechi și noi un roman interpretat și reinventat

Opera lui Nicolae Filimon s-a bucurat de-alungul timpului de un interes constant, critica reușind să facă din ea un obiect de discuții mereu actuale, datorate caracterului de noutate în cadrul dezvoltării romanului românesc. Informațiile referitoare la acest roman în epoca în care a fost scris, nu au fost prea bogate. Numai câteva referiri la opera publicistului și scriitorului au fost consemnate de prietenii acestuia Ion Ghica, Cezar Bolliac, Pantazi Ghica.

Pantazi Ghica referindu-se numai la zece capitole apărute în Revista Română, observă că: „subiectul e foarte interesant, foarte instructiv și foarte original, și ca până acum intriga este foarte bine înnodată”, ca Tuzluc și Păturică au „o asemănare perfectă”, cu „originalele” pe care „putem zice că fiecare din noi le-a cunoscut”, ca descrierea palatului lui Caragea și a moravurilor în general este de o „ecsactitate nespusă”, iar cugetările banului C. sunt: „frumoase, patriotice, demne și lesne esprimate”. Acesta îi aduce și unele critici în legătură cu unele neologisme inoportune, de genul: armoniu, tenebros, volubil, pentru neverosimilitatea discursului liberal și patriotic al Mariei în fața tatălui ei.

Cezar Bolliac apreciază în câteva rânduri romanul Ciocoii vechi și noi ca: „un romant istoric de moravuri plin de acțiune și foarte morale”, consideră că personajele sunt foarte bine realizate, îndeosebi Dinu Păturică și accentuează bogata bază documentară de care Filimon dispune: „N. Filimon a știut să se folosească și să folosească și literatura română și vocațiunea sa pentru cetirea obositoare a hrisoavelor, a cronicelor și a tuturor actelor și documentelor vechie din țară”.

Din păcate nici unul dintre cei doi nu au fost recunoscuți, iar cele două aprecieri critice nu au avut ecou. Ele au reprezentat numai o manifestare de simpatie și nu o omologare valorică.

Abia la un sfert de veac de la moartea scriitorului, interval în care romanul este reeditat, N. Iorga semnlaează într-un studiu cu caracter monografic, semnificația întregii opere. El trasează trăsăturile esențiale ale prozei, deosebind o „perioadă romantică”, caracterizată prin inclinația spre melodramă, situarea idilicului în decoruri sălbatice, prin excesivitate, de cea a romanului Ciocoii vechi și noi dominată de spiritul realist, satiric, expresivitatea energică a caracterelor negative în raport cu cele pozitive.

Mircea Anghelescu afirmă că în romanul Ciocoii vechi și noi este aproape imposibil de separat elementele care aparțin perioadei clasice de cel care aparțin celei romantice. În operă se pot găsi câteva elemente aparținând romantismului: eliminarea fără remușcări a unităților și fragmentarea acțiunii așa cum a dorit autorul pentru a putea introduce pasaje descriptive sau istorice după tehnica curentă a foiletoniștilor: „Să lăsăm – zice el – deocamdată pe fanariotul nostru adormit pe pieptul odaliscei sale… iar până atunci, noi să dăm cititorilor noștri o idee despre cocheta și ambițioasa greacă”. Romantice sunt în general personajele care tind spre absolut, scenele dramatice, înfruntarea dintre Tuzluc și cei doi înșelători găsiți în biserică sau portretul lui Chir Costea. La fel de romantică este și antiteza dintre eroii buni (Gheorghe, Banul C) și maleficii (Dinu Păturică, Cherea Duduca, Chir Costache).

De natură clasică este moralismul optimist care guvernează destinul personajelor, dar și tendința autorului de a-și transforma eroii în purtătorii unui destin cu simbol justitiar, explicabil și rațional. Ciocoii vechi și noi este un roman clasic prin construcția sa. Autorul aduce progresiv în fața noastră o lume, un destin, descifrând încetul cu încetul narațiunea. Personajele sunt de la început prezentate într-o lumină clară, cu un exces de detalii, care nu au un rol tocmai ușor în fluența acțiunii, dar care este normal pentru un roman de caractere. De exemplu scena prezentării lui Dinu Păturică la curtea lui Tuzluc nu este întâmplătoare și nici exagerată. Ea are pe de o parte rolul de a marca intrarea unui veleitar în arenă, iar pe de altă parte oferă cititorului portretul caracterologic al eroului.

Conform clasificării făcute de Paul Cornea personajele romanului Ciocoii vechi și noi se împart în malefici și angelici.

În categoria maleficilor intră Dinu Păturică, Andronache Tuzluc, Chera Duduca și Costea Chiorul. Despre Păturică, unul dintre personajele principale Paul Cornea remarcă două lucruri: unul ca Păturică nu este reprezentantul unei clase sau a unei pături sociale în conflict cu reprezentantul alteia, Tuzluc, este un rival, nu un dușman, iar lupta pentru deposedare este una în cadrul aceleiași societăți. Al doilea lucru este că în comparație cu Tănase Scatiu, un începător naiv, Păturică este plin de ambiție, lipsit de scrupule, consecvent, toate acestea ajutându-l să ajungă într-un timp foarte scurt, acolo unde își dorește. Cornea reusește să îi facă o caracterizare în comparație cu Tănase Scatiu: „Ciocoiul lui Filimon e detestabil, dar nu e ridicol, nu are slăbiciuni și nu suferă de complexe; în plus, spre deosebire de Scatiu, iremediabil bădăran, dispune de calități intelectuale. Învață carte cu o silință extraordinară, își însușește la perfecție limba greacă, îl citește pe Plutarh, Machiavelli și pe alții, care i-ar putea ațâța setea de glorie și i-ar fi de folos în dobândirea perfidiei și disimulației, încât se poate spune că Păturică aparține categoriei generale a ariviștilor…”. Ascensiunea lui se produce treptat, fără evenimente dramatice, iar scopul este acela de a câștiga încrederea stăpânului. O dată câștigată, miza jocului crește și de la falsificarea prețurilor la toate cumpărăturile necesare curții postelnicului, Păturică trece la furturi mai mari. Pe măsură ce numărul banilor crește, iar poziția îi este din ce în ce mai solidă, dorința devine mai aprigă, iar rezultatele sunt tot mai dezastruoase. Procesul de ruinare al lui Tuzluc intră într-o fază accelerată și fără scăpare, o dată cu pactul încheiat de ciocoi cu Chera Duduca și cu Costea Chiorul, bogășierul. Păturică reușește să-și sărăcească stăpânul, care de pe o zi pe alta se trezește fără locuință, fără bani, fără iubită. În această situație cinismul este împins la limită, „patronul” este scos din viața publică și distrus în viața intimă. Preluarea averii nu îl mulțumește pe Dinu Păturică și acesta începe să caute puterea. Fiind înzestrat cu un exces de maleficitate, acest personaj devine demonic.

Venal, abil, dedat tuturor infamiilor, Tuzluc nu este asemenea lui Păturică. El fură ca un „tâlhar de codru”, dar și „cheltuie ca un nebun”. În ceea ce privește femeile este destul de naiv. După ce este respins de frumoasă și inocentă copie a banului C., casa lui devine frecventată de cei mai desfrânați tineri, fanarioți, români, iar dragostea pentru Duduca este una sinceră. Surprinzător este faptul că se lasă destul de ușor păcălit, iar când vătaful onest, Gheorghe îl descoperă pe ciocoi, refuză să-l creadă și-l alungă de la curte. Cum observă N. Iorga, la mijloc este o credibilitate greu compatibilă cu situația și experiența de viață a unui fanariot ajuns. Culmea ironiei este că Tuzluc nu ia nici un fel de măsură, nici după ce află la teatru în conversația a doi condicari, că Duduca și Păturică s-au aliat pentru a-i cheltui averea.

Duduca este o frumusețe depravată și perversă, o țiitoare de meserie, ea nu dispune de un câmp mai larg de activitate, dar puținele scene în care ea apare îi ilustrează foarte bine viclenia, prefăcătoria, egoismul, feminitatea senzuală și ademenitoare.

În ceea ce îl privește pe bogășierul și cămătarul Costea Chiorul, el este un individ tenebros și sinistru, el nu e mai mult „spus” decât „arătat”, la fel ca și Duduca apare secvențial.

Grupul pozitivilor alcătuit din banul C., Maria, și Gheorghe se caracterizează prin: virtuozitate, înțelepciune, frumusețe atât fizică cât și morală, au un suflet bun.

Gheorghe este văzut de cei mai mulți critici opusul lui Păturică, este sincer, cinstit, modest, generos, sensibil, lipsit de orice vanitate. Singura asemănare cu Păturică este că ambii încep de jos și ajung vătafi de curte și sunt dornici de cunoaștere, numai că unul învață pentru a-și dezvolta abilitățile, iar celălalt din dorința de a se ridica pe scara socială. Gheorghe are un comportament exemplar, el nu încalcă nici o lege a bunei cuviințe și nici a moralei. El este unul dintre personajele căruia i se poate aplica sintagma „după faptă și răsplată”. După ce este alungat de Tuzluc își câștigă existența ca jălbar, o meserie modestă. Se angajează gramatic în casa banului C., unde se remarcă prin purtare ireproșabilă și perseverentă. Tot prin meritul său obține și slujba de sameș la casa lefilor, apoi rangul de medelnicer și de serdar. Îndrăgostindu-se de Maria, fiica banului C. decide să fugă, să-și sacrifice iubirea, convins fiind că din cauza condiției lui inferioare, tatăl fetei nu-i va acorda mâna fiicei sale. Plecat în Moldova, se distinge din nou prin capacitățile pe care le are și prin buna purtare, iar domnitorul Mihai Șutu îi oferă postul de secretar particular. În ciuda onorurilor de care are parte și a darurilor domnești se hotărăște să se întoarcă la București. Aici o găsește pe Maria grav bolnavă, dar nu îndrăznește să se întâlnească cu banul C. Aflând de nenorocirea lui Tuzluc și cuprins de milă îl duce în casă unei bătrâne din mahalaua Oțetari ascunzându-și identitatea. Se poate remarca faptul că în crearea celor două personaje, Păturică și Gheorghe, Filimon a avut grijă să existe un echilibru și o simetrie între ele.

Banul C. încadrează tipul reprezentativ al marelui boier de țară, antifanariot, el îl înfruntă cu demnitate pe Caragea, e îngrijorat de decăderea țării și cultivă idei liberale.

În ciuda vârstei de 14 ani, Maria este de o frumusețe remarcabilă și de o întelepciune precoce și acest lucru se observă din hotărârea cu care refuză propunerea de a se mărita cu Tuzluc.

Finalul romanului aduce și rezolvarea tuturor situațiilor și elucidează destinul celor două grupe antitetice de personaje. Suirea pe tron a lui Grigore Ghica, primul domn pământean, pune capăt într-un mod drastic și brutal carierei lui Dinu Păturică și a celor asemenea lui și în același timp situația se remediază în cazul lui Gheorghe, al Mariei și al banului C. Ultimele cuvinte având rolul de a rezuma morala întregului roman: „El venea să arate rominilor că este de ajuns ca omul să fie bun și înzestrat de natură cu virtuți și inteligență și, fie condițiunea sa oricit de obscură la inceput, el va ajunge la mărire.”

Romanul da impresia unei piese în care întreaga aparatură regizorală e pe scenă sub ochii spectatorului, culisele fiind desființate. Prologul are tehnica și stilul unui rechizitoriu în care acuzarea urmează a fi susținută prin reconstituiri de fapte, proba o au martorii, documente, multiple elemente acuzătoare. Prologul este dedicat în totalitate ciocoiului. După ce îi trasează liniile genealogice „Ciocoiul este totdauna și în orice țară un om venal, ipocrit, laș, orgolios, lacom, brutal, până la barbarie și dotat de o ambițiune nemărginită, care eclată ca o bombă, pe dată ce și-a ajuns ținta aspirațiunilor sale”, Filimon îi definește comportamentul și gradul de primejdie socială, cu atât mai mare cu cât implantarea în această ierarhie de stat reușește să devină mai solidă „Ciocoiul sau puiul de ciocoi, ajuns om de stat, se deosibește de omul onest prin mai multe fapte, iar mi cu seama prin purtarea sa. El nu se pronunță definitiv pentru nici o doctrină politică, nu se face adept credincios al nici unui părțit, nu doară ca are spiritul drept și nepărtinitor, ci ca să pota exploata deodată toate doctrinele și părtițele în folosul său”. Cuvântul „ciocoi” apare încă de la sfârșitul secolului al XVI-lea, cu varianta „ciocotnic” și se referă la niște mărunți agenți ai fiscului, pe vremea aceea un factor de spaimă, prin continua creștere și înmulțire a impozitelor, exclusiv de pe urma țăranilor și a meseriașilor, boierimea și clerul fiind scutiți.

Nicolae Iorga este cel care într-un studiu monografic se ocupă de semnificația întregii opere a lui Nicolae Filimon. În acest studiu sunt prezentate schemele de construcție, elementele romantice, cum ar fi identificarea banului C., cu bătrânul tată și a Mariei cu față iubitoare. Tot Nicolae Iorga este cel care semnalează pentru prima dată rolul polarizant al lui Dinu Păturică „dar acela care-i întrece pe toți în viață și energie, eroul acestei tragicomedii de talent e productul cel mai fin al epocii întregi, rezultatul ei neapărat, chintesența-i dezgustătoare: Dinu Păturică. De el se leagă toate personajele celelalte, puse acolo pentru a-i scoate mai bine în lumină figura de vulpe; el condiționează existența tuturor și pieirea lui mântuie romanul”.

Mai tărziu critica a nuanțat o serie de observații: verosimilitatea surprinderii tabloului acelei lumi, insistența asupra caracterelor „corupte”, dar deosebit de expresive, în care scriitorul a pus talent pamfletăresc, vădită intenție moralizatoare, diversitatea stilistică tinzând spre claritate și expurgarea de neologismul heliadesc.

Ovid Densușianu remarca în cursul Literatura română modernă, ținut între 1898 și 1900, „valoarea de apariție unică, pe la 1860, în literatura nostra” a romanului filimonesc. El afirmă cu referire la roman: „gândul pe care l-a avut Filimon – gând îndrăzneț pe vremea lui – de a ne da o opera într-un gen cu totul nou în literatura noastră și care nu a rămas o palidă încercare: trăiesc în ei priveliști ale vieței cum își urma drumul la noi până nu așa de mult și vedem perimându-se chipuri când luminoase, când cu întunecarea tuturor păcatelor – redate toate cu agerime de observație și remarcabile aptitudini de evocare”.

D. Panaitescu Perpessicius adăuga în 1925 că „Ciocoii vechi și noi relevă o personalitate satirică în care satira trece mai adesea de partea șarjei, subsumându-se intenției moralistului și totodată omniscienței dirijări a destinelor”. Considerând Ciocoii vechi și noi „cel dintâi bun roman românesc”, Eugen Lovinescu are o serie de nelămuriri cu privire la reducerea prozei de observație morală la surprinderea parvenitului, sprijinită pe mitologia ambițiosului carierist, împins de nebănuite energii și pe o realitate socială nediscutabilă. Opusul ambițiosului este învinsul, neadaptatul, tip mai complicat sub raportul constituției spirituale, dar rezultat al unei imagini idealizante ca prototip liric. Recunoscând în eroul filimonesc „o mare creație”, reprezentativ nu numai pentru o generație, ci rupt parcă din realitatea de astăzi, ridicându-l la înălțimea unui simbol, Eugen Lovinescu încheia: „Viitorul romanului nostru iese deci din brazda Ciocoilor lui Nicolae Filimon, Cincuantenarul lor să ne slujească și de aducere aminte a ceea ce trebuie să fie un roman: icoana împrejurărilor de viață într-o epocă anumită”. Sub raport compozițional romanul ar fi suferit unele deficiențe: „fresca neisprăvită, dar destul de bogată și de revărsată, pe care o străbate o povestire nu îndeajuns de înnodată și nu cu destulă alegere a amănuntelor.[..] Voind să ne dea mai mult un tablou decât un roman, unele pagini au numai un interes documentar”.

În 1928, în Considerații asupra romanului românesc, Pompiliu Constantinescu era surprins de confirmarea uneia dintre intuițiile lui Titu Maiorescu, care a teoretizat prima formă a romanului nostru, aceea a categoriei psihice a individului exponent al clasei sociale. Pompiliu Constantinescu își exprimă speranța că romanul românesc „emancipat de sociologie”, „va intra în categoria universală, prin autonomia internă a personagiilor”, adică va adânci analiza psihologiei interioare a eroilor după modelul prozei moderne. Plecând de la disocierea lovinesciană cu privire la tipul eroului din proza românească, Pompiliu Constantinescu o acceptă, dar mai adaugă raportarea la psihologia particulară subsumată opoziție volunta-abulic. Cu această ocazie el afirmă: „Janus petrificat, simbol al dezastrului său al victoriei individului față de societate, eroul romanului nostru a degenerat în schema unui erou – concept, în cuprinsul unei psihologii date: scriitorul se refugiază în document, în pitoresc social și inventar descriptiv, iar când nu e lipsit de fantezie și lirism, naufragiază în satiră sau efuziune poetică”. Atât în studiul mai sus menționat cât și în Bucureștii, motiv de literatură urbană, (1935) Filimon se bucura din partea lui Pompiliu Constantinescu de o consacrare absolută: „Dacă nu am făcut din Filimon tipul caracteristic al spiritului burghez, orășănesc, vedem în el pe cel mai ager sociolog al veacului trecut, pe creatorul unor valori psihologice de o rară constantă în structura sufletului național. Filimon a creat cadrele definitive ale evoluției etice a burgheziei bucureștene, văzută în bilateralul aspect al îmbogățitului, prin lipsa de orice scrupule și al biruitorului, prin ruinarea celui ajuns”.

Câteva generații de romancieri s-au alimentat din intuițiile lui fundamentale, înlocuind doar numele proprii și împrejurările. Romanul social românesc n-a fost depășit de la Filimon până astăzi, pentru că materialul lui s-a renovat pe fundamentele unui edificiu neclintit.

Vladimir Streinu analizează „actul de voință crincenă”, care caracterizează unul dintre tiparele prozei românești. La seria tipologică deschisă de Dinu Păturică și continuată de Tănase Scatiu, din romanul cu același nume al lui Duiliu Zamfirescu 3i Gore Pirgu din Craii de Curtea veche de Matei Caragiale, s-ar putea adăuga clasa orgolioșilor, cu eroul stendhalian, Julien Sorel din Le Rouge et le Noir și replica românească în Andrei Pietraru din drama Suflete tari de Camil Petrescu sau Donna Alba de Gib. I. Mihăescu. Tuturor acestor personaje le este caracteristică o „dramă a depășirii proprii”, sub acest aspect literatura română îmbogățindu-se considerabil, inclusiv cu seria „aprigelor femei” de tipul doamnei Carla, doamnei Chiajna, al Vidrei. Distincția realizată de Valdimir Streinu, trece dincolo de cadrele stricte ale deducerii personajelor din mediul social ambiant, ele fiind subsumate psihologiei primare mânate de „voința nestingherită”, dar și condiționări biologice.

Spre deosebire de alți critici Paul Cornea vede Ciocoii vechi și noi ca pe un roman istoric, iar scriitorul cu care îl compara pe Filimon este Scott, cel care a adus o mare inovație la nivelul romanului istoric. El a situat personajele și conflictul în „coordonatele exact definite ale momentului și locului”.

Filimon cerceteaza un trecut apropiat, pe cre contemporanii sai mai invarsta l-au cunoscut in mod direct, dar pe care l-au detestat. Scriitorul a avut o atitudine asemănătoare acestora, una de respingere. El este pornit în acest roman să demitizeze, să demaște caracterul grostesc al sistemului, să expună mecanismele și urmările nefaste. Istoricitatea romanului este dată de numărul mare de detalii privind societatea fanariotă.

Tabloul de epocă este unul global, scriitorului nu-i scapă nici o latură a vieții publice, de la instituții, moravuri până la îmbrăcăminte, alimentație, interioare, distracții, felul de a fi și de a vorbi al oamenilor.

Antrenat de intrigă, cititorul obține o foarte mare cantitate de informații despre lumea fanariotă. Prima frază a romanului precizează locul acțiunii (curtea casei marelui postelnic Andronache Tuzluc), timpul (octombrie, 1814) și bineînțeles descrierea eroului Dinu Păturică. Frazele următoare continuă explorarea asemenea unei camere de filmat, care se îndreaptă condusă de scriitor spre oameni, lucruri și situații.

Pe parcursul textului detaliile de epocă se acumulează, vizita banului C. la curtea lui Caragea deschide porțile palatului domnesc și al unei zile de primire la curte, cu ajutorul Duducăi descoperim ce fel de toalete purtau femeile, cum se făceau declarațiile de dragoste în societatea înaltă, o dată cu inspectarea moșiilor aflăm de condițiile jalnice în care trăiau țăranii. Din notele de subsol aflăm despre instrumentele utilizate în muzica otomană (tumbelechiu și meterhanea), monedele în circulație în timpul lui Caragea, ceremonialul acordării rangurilor, cuantumul taxelor plătite de carele situate în capitală. Dacă povestirea este uneori nemotivată sau ia drumul idilei, un lucru este cert, tabloul societății fanariote este plin de vivacitate, culoare și pregnanță, iar cititorul are tendința de a lua drept reale întâmplările și situațiile.

Cu timpul s-au intensificat eforturile privind investigarea creației lui Nicolae Filimon din multiple unghiuri. De exemplu cercetarea aspectelor mai puțin sau deloc cunoscute ale activității scriitorului: critic muzical și dramatic, folclorist memoralist, toate acestea i le datorăm lui G. Băiculescu. Acesta la conturarea formației de specialitate a lui Nicolae Filimon, fundamentată atât prin practicarea muzicii, cât și prin cunoașterea compoziției teoriei și practicii armoniei după Francois-Joseph Fetis și Anton Reicha, a istoriei muzicii după tratatele unor personalități de tipul lui Giambattista Martini, Tommaso Antonio Vitali sau Peter Lichtenthal, ori a unor publiciști cunoscuți ai vremii ca Joseph Louis d’Ortigue și Paul Scudo, precum și contribuția lui efectivă la dezvoltarea vieții culturale, fixându-i definitiv locul în istoria muzicologiei noastre.

Deplasarea spre direcția receptării artei narative în proza lui Filimon se face datorită lui Tudor Vianu și N. Mihăescu. Tudor Vianu observă „caracterul nehotărât al operei, pe jumătate roman și pe jumătate studiu social, dacă nu memoriu documentar”, care condiționa existența a două stiluri nefuzionate, corespunzătoare unor intenții diferite: a instrui și a povesti. Realismul unor reconstituiri, pictura omului moral, preocupare pentru notarea gesturilor și atitudinilor tipice descrierea unor tablouri de natură sunt câteva elemente care asigură prozei lui Filimon interesul până în actualitate.

Unul dintre lucrurile pe care Tudor Vianu i le reproșează lui Nicolae Filimon este caracterul polemic, care domină de cele mai multe ori textul. De exemplu: „Unul dintre cei mai mari desfrânați și răsipitori din acei timpi era postelnicul Andronache Tuzluc; el fura ca un tâlhar de codru și cheltuia ca un nebun”.

Pe parcursul romanului cititorul simte nevoia să acorde o oarecare umanitate personajelor lipsite total de această calitatea.

Experiența publicistică nu lipsește nici ea din roman și cel mai adesea este resimțită la nivelul unor fraze cu caracter general: „Acest flagel inventat de satan ca să piardă pe om prin femeie, deși se introdusese în țară la noi de către fanarioți, cu scop de a ne face să pierdem simplitatea și viața cea aspră, ce ne dă tăria de caracter, dar el fiind foarte costisitor, se întinsese numai în clasele cele avute, iar poporul de jos rămăsese neatins”.

Tudor Vianu se oprește puțin și asupra personajului, care uneori își vorbește sieși cu o serie de enumerații, antiteze, întrebări și amplificații: „Această criză morală ținu câteva momente, iar după aceea fizionomia ciocoiului se lumina și, cu liniștea ce-i redase încrederea în sine și în dibăcia sa, el exclama cu bucurie: „Iată-mă, în sfârșit, la ținta dorințelor mele! Am în mâini pe tutoarea grecului, patima lui cea mai de căpetenie, în sfârșit, am cheia acelui strălucit viitor, pe care îl visez de atâta timp. Ce fericire, ce neprețuită fericire! Aceasta este o cheie cu care cineva deschide chiar porțile raiului. Și de ce nu?[…]”.

Dintre procedeele retorice Filimon are o preferință pentru comparația nobilă „adică aceea pusă la dispoziție de mitologie”. Sunt situații în care o singură comparație nu e suficientă, iar Filimon obține o aglomerare de comparații, care nu sunt compatibile: „A fi mare cămăraș al unui principe, care are un fiu frumos pa Paris și desfrânat ca Don Juan și a fi ridicat la această demnitate prin intrigile unei principese frumoasă ca Elena lui Menelau și mai desfrânată decât Frine și decât Cleopatra, este negreșit a poseda cheile minelor de aur ale Californiei .”

Proverbele nu lipsesc din Romanul lui Filimon, ele sunt chiar o particularitate a scrierii lui. Viclenia lui Dinu Păturică atrage proverbul: „Picătura găurește piatra”, când vrea să își supravegheze iubita, lui Tuzluc i se răspunde: „Paza bună trece primejdia rea”, tatăl lui Păturică îi scrie: „Cum iți vei așterne , așa vei dormi, auzitu-m-ai?”, un binevoitor îl sfătuiește pe Păturică: „Ascultă-mă pe mine, că sunt lup bătrân, am dat cu capul de pragul de sus și am văzut pe cel de jos”, iar când Păturică dorește să obțină de la Chera Duduca mărturisirea dorinței comune, autorul utilizează: „el voia să prinză șarpele cu mâna altuia” etc.

Vianu nu omite nici unele tablouri cu descriere de natură, care îl impresionează: „Orele nopții erau inaintate; pe cer se aflau o mulțime de nori mici, cari impinși de vânt, aci acopereau luna și făceau să cadă pe fața pământului un intuneric adânc, aici iarăși se despărțeau și formau o mulțime de grupe cari, luminate de palida lumină a lunii prezintau privirii o panoramă fantastică și răpitoare”.

Prin opera sa Filimon a reușit să se diferențieze de ceilalți scriitori, mai ales prin limbajul său. Dacă Negruzzi utilizează un vocabular cunoscut în vremea sa, Nicolae Filimon apelează la expresiile și cuvintele epocii anterioare scrierii sale, cu scopul de a oferi cititorului „culoarea istorică”.

George Călinescu recontituie atmosfera epocii în care a trăit Nicolae Filimon, relațiile de familie, prieteniile, starea materială a scriitorului, peregrinările, cultura, formația muzicală, activitatea cronicarului și a funcționarului la Arhivele Statului. Istoria literaturii române de la origini până în prezent aduce unele completări în planul studierii compoziției și propune o lumină nouă asupra ideologiei politice înscrisă în continuarea ideilor pașoptiste. Construcția romanului se realizează în jurul parvenitului, care urmează modele reperabile în Balzac și Stendhal, dar moștenește și unele caracteristici ale romanului popular gen Eugene Sue prin polarizarea personajelor în satirice și angelice. Tehnica balzaciană este foarte bine pusă în evidență la începutul cărții, când are loc prezentarea eroilor. Apare mai întâi Dinu Păturică în costumul lui pestriț de tânăr sărac. El așteaptă în tinda casei lui Andronache Tuzluc, semn de răbdare și simbol al drumului, pe care avea să-l parcurgă. Apare apoi postelnicul, înfățișarea acestuia fiind de un mare contur pitoresc și sociologic.

În aceași operă Călinescu accentuează atitudinea critică a lui Filimon fața de epocă, precizează romantismul operei (vizibil în descifrarea fizionomiilor, în traducerea psihologiilor și dispozițiilor morale prin gesturi și atitudini, „în studierea complexului moral în raport cu conduita eroului”) ori realismul ei („oriunde e vorba de a analiza critic un erou, analistul Filimon este în apele lui”), dezvăluie consecințele zugrăvirii „în alb” a personajelor „angelice”, zugrăvire care conduce la schematism și la pulverizarea parțială a romanului.

O adevărată monografie asupra romanului o oferă Șerban Cioculescu în Studiu introductiv, care clarifică și amendează unele din observațiile capitolului publicat în Istoria literaturii române moderne scrisă în colaborare cu Tudor Vianu și Vladimir Streinu, unde reputația românului era pusă pe seama „documentarului social”, recunoscându-i-se meritul de „operă capitală în sensul unei cărți cap de serie, din care se trag toate romanele de tip social ce-și nutresc substanța din ascensiunile ariviștilor și prăbușirile claselor vechi”. Criticul pune în valoare caracterul citadin al întâiului nostru roman, lucru care își găsește originea în preocuparea pentru topografia de odinioară a Bucureștiului. Același critic acordă o deosebită atenție elementelor balzaciene, depistarea stării economice, caracterologia.

Cartea lui Aurel Martin, Introducere în opera lui N. Filimon demonstrează caracterul voit instructiv și mesajul etic, implicăte de atitudinea esențială a scriitorului. „Adeptul unei culturi active” Filimon face opera de educație fiind stăpânit de „demonul experimentului”, fapt pe care criticul îl evidențiază cu prisosință prin disocierea stilurilor existente în barocul mozaic. Aurel Martin se axează pe implicațiile politice și etice ale pașoptismului în opera literară a scriitorului. Valorificarea operei este susținută de o perspectivă istorică asupra culturii noastre: „Traversând o perioadă de tranziție, nu abdică de la programul patriotic al pașoptiștilor, dar prin sensul polemic și prin luciditatea recursului etic, anunță poziții junimiste. Sinteza în multe privințe, Filimon e mai ales „un deschizător de drumuri”.

Eugen Simion se axează pe romantismul operei recognoscibil la nivelul clișeelor romantice de epocă, dar și în modul de a gândi psihologia individului, accentuând meritul incontestabil de observator social și apreciind în același timp eforturile scriitorului îndreptate înspre limbajul prozei obiective, printr-o frază prozaică, explicativă. Deși nu este un scriitor eminent ca Odobescu sau Alecsandri, se poate observa totuși trecerea spre o proză, care până atunci se afla sub dominația lirismului. Una dintre criticile, pe care Eugen Simion o aduce personajelor romanului este lipsa psihologiei. După părerea lui meritul incontestabil al lui Filimon este „de a fi pus romanul, într-o epocă terorizată de puerile demonisme și de un compromițător lirism, pe terenul solid al observației”.

I. Negoițescu descoperă viabilitatea personajului Dinu Păturică, cap de serie, dar și existența parabolică a cărui înghipuire a corespuns unei lungi perioade din istoria societății românești. Meritul scriitorului constă în intuirea ca atare a personajului: „Un caz, în care, deși esteticul se află în grea suferință, istoria literară este în măsură să-l considere ca fenomen în nuce, fiindcă sâmburele estetic, oricât de mărunt are uneori valente neprevăzut de numeroase și de solide cu alte valori ce țin deopotrivă de sferă culturii și artei”.

Mircea Muthu relevă câteva trăsături componente ale balcanismului în Ciocoii vechi și noi: modalitatea descrierii statice, „finețea gesturilor și conversația epistolară convertite în maniera, excepțională vizualitate, dar și predilecția pentru auditiv, perceput zgomotos, conceperea pitorescului ca rezultat al aglomerării obiectelor, mai puțin artificializat decât la scriitorii secolului XX, reconstituirea atmosferei dintr-o persectivă prioritar estetică, conferind unicitate”.

Neanalizate au rămas Dedicația și Prologul. În Dedicație autorul între toate clasele sociale, una coruptă cărei să îi dedice romanul. Când este pe punctul să își ardă manuscrisul își amintește de „ciocoi”: „Vouă dar, străluciți luceferi ai vicielor, cari ați mâncat averea stăpânilor voștri și v-ați ridicat pe ruinele acelora ce nu v-au lăsat să muriți în mizerie; vouă, cari sinteți putrezimea și mucegaiul ce sapă din temelii și răstoarnă împărățiile și domniile; vouă, cari….vouă și numai vouă dedic această slabă și neînsemnată scriere”.

Prologul este mai degrabă un portret al ciocoiului, în care ni se prezintă originea lui umilă, felul în care își începe cariera, vicleșugurile și cinismul de care se servește pentru a câștiga încrederea protectorului, iar portretul continua într-un mod negativist.

Rolul celor două, al Dedicației și al Prologului este de a anticipa obiectul operei și de a arăta atitudinea scriitorului față de lumea descrisă.

În ceea ce privește intriga, ea este liniară, fac prea multe întorsături neașteptate, iar desfășurarea acțiunii urmează un fir epic logic. Cititorul poate observa, însă prezența într-un mod insistent a scriitorului, fie pentru a introduce un personaj: „Ne oprim puțin din povestirea noastră, ca să introducem în scenă încă un personaj foarte interesant, care are să joace un rol însemnat în această istorie”, fie pentru a trece de la registrul epic la cel descriptiv: „Ne oprim puțin din această narațiune ca să dăm cititorilor noștri o idee repede despre locul unde se afla palatul domnesc pe acei timpi și despre forma arhitectonică și alte amănunte originale ale acestui locaș, în care domnea moliciunea amestecată cu umilirea și cu depravațiunea”.

Apelând la diverși critici pentru realizare acestei lucrări am realizat că Maiorescu, Dobrogeanu-Gherea și Ibrăilenu nu s-au putut opri niciodată asupra operei lui Filimon, cu atât mai mult cu cât toți trei au fost preocupați de explorarea spiritului satiric, efectuând studii pe opera lui Caragiale.

Criticat sau lăudat, aducându-i-se merite sau nu, Ciocoii vechi și noi rămâne pentru literatura română unul dintre cele mai semnificative și reprezentative romane.

Capitolul III

Un sfârșit prematur

Nicolae Filimon era un om înstărit, știa să facă economii, fie din salariu, fie din venitul grădinii, fie începând din anii 1860, din acela al cărților pe care le tipărea pe cont propriu. Cioculescu îl descrie că era holtei, era om rostuit, ordonat, econom, îngrijit la îmbrăcăminte, prețuia bunătatea mesei și delicatețele de import, pe lângă tradiționalele rituri ale ospetelor, cu câte un intermezzo haiducesc de friptură la proțap.

Numai că atunci când se părea că scriitorul își asigurase o viață liniștită, favorabilă creației, moartea îl doboară în noaptea de joi 18 spre vineri 19 martie 1865, la vârsta de 46 de ani. Sfârșitul prematur este cauzat de tuberculoză, una dintre cele mai vechi boli care au afectat umanitatea.

Cea mai definitorie imagine a omului Filimon este cea transmisă de Scrisoarea lui I. Ghica: „Acei care l-au cunoscut pierdeau un amic sincer, leal, îndatoritor, totdeauna vesel și voios, totdeauna mulțămit cu puținul ce câștiga prin munca și talentul său; caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni; ura și disprețuia lipsa de demnitate și lingușirea; modest până a roși când auzea laude pentru scrierile lui, n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare talent. Literatura a pierdut în el pe unul din luceferii săi”.

Nicolae Filimon a reușit mult mai bine decât numeroși contemporani de-ai săi, într-un timp foarte scurt, doar șapte ani, din 1857, când debutează la Naționalul cu o cronică muzicală, până la sfârșitul anului 1863, când apare în volum romanul, să reușească atât ca publicist cât și ca scriitor. Ca publicist s-a dedicat domeniului muzical devenind un „edificator al genului”, iar ca scriitor abordează cantitativ și calitativ genul nuvelistic.

Prin biografia și prin opera sa Nicolae Filimon este omul și scriitorul unei perioade de tranziție. Deși nu a fost fiu de mare boier sau măcar de boieraș, nu se bucurase de o condiție socială favorabilă, care să îi permită studii în străinătate sau să îi asigure o ierarhie politică și culturală, așa cum o aveau scriitorii de la Negruzzi, Bălcescu, Kogălniceanu, Alecsandri până la Odobescu și Hașdeu. A început ca dascăl la biserica Enei, ocupa postul de funcționar al boierului Scarlat Bărcănescu apoi devine epitrop al aceleași biserici. Deci se poate spune că a avut o descendența în mare parte cărturărească.

Cert este că acest scriitor a lăsat în urma lui o operă de bază a literaturii române. Romanul Ciocoii vechi și noi a văzut lumina tiparului, o parte în 1862, iar restul în cea mai prestigioasă publicație a timpului Revista Româna condusă de Al. Odobescu.

Sub numele de „ciocoi” autorul urmărea să proiecteze o întreagă acumulare de aspecte nocive ale însuși procesului de devenire, în calificare ordinii morale și de parvenire a noii categorii sociale, care în legitatea dialecticii istorice de va ivi în însăși orânduirea veche, feudală, constituindu-se apoi, în clasă , cu o forța de o dinamică de “recuperare” a tot ceea ce o prea lentă desfășurare a legităților economico-sociale, în condițiile politice cunoscute, putea fi resimțit ca o veritabilă frustrare.

Actualitatea romanului “Ciocoii vechi și noi”

De-alungul celor trei capitole în care am tratat diverse aspecte ale operei lui Nicolae Filimon, intenția a fost aceea de a efectua un studiu de cercetare asupra receptării. Aș dori ca în acest punct să fac o analiză a actualității acestui roman.

Un lucru este destul de clar; această operă literară nu face cu cititorul un impact de „actualitate”, dar nici nu ne apare așa cum zicea George Ivașcu „ca un compozit de arhiva cultural-istorică”.

Paul Cornea distingea în structura romanului două tipuri de cititor virtual. Primul cum spunea el, „mai profilat”, adică este semi-instruit, dornic să se amuze, dar să se și „civilizeze, conștient că dobândirea onorabilității sociale implică și o anumită prestație și o anumită prestanță culturală”. Ceea ce îl atrage este ritmul vioi al romanului, happy-end-ul unor secvențe importante, antitezele frapante, reflecțiile cu aer filozofic. Cel de al doilea cititor este mai instruit, mai cultivat cu un gust estetic mai ridicat. Acestuia i se adresează într-o altă manieră, face o serie de trimiteri bibliografice, referințe mitologice și culturale.

Deși romanul Ciocoii vechi și noi se citește încă, aceasta fiind o dovadă a dăinuirii în timp, cea mai mare parte a publicului o vede ca pe o carte în sine. Acest roman este benefic pentru oricine vrea să cunoască sau să reconsituie epoca descrisă din punctul de vedere al istoriei culturale, al mentalității timpului, al societății.

Este impresionant cum spiritual critic al acestui mic burghez, fiu de popa, pentru o bună perioadă de timp dascăl, administrator de afaceri al unui mare boier, reușește să depășească frontierele condiției personale și pe cele ale epocii sale gândind și simțind ca-n epoca pașoptistă.

Romanul nu este prea solid construit, resimțindu-se din când în c1nd lipsa experienței de scriitor, dar având în vedere ceea ce urma să vină, scrierea este mai mult decât remarcabilă. Lui Nicolae Filimon îi putem atribui marele merit de fi creat ciocoii vechi și de a-i fi adus în fața contemporaneității. Opera lui a fost dată uitării repede pentru că Filimon se află în prelungirea unei epoci contestate de junimiști și pentru că romanul lui reprezenta așa cu numea G. Ibraileanu o “critică socială extremă”.

După Ciocoii vechi și noi evoluția romanului românesc a fost relativ lentă, iar când au apărut romanele lui Duiliu Zamfirescu, Tănase Scatiu și Ioan Slavici, Mara, romanul lui Filimon a fost dat uitării. Abia în 1891, Filimon începe să fie redescoperit, dar fără „consecințe revelatorii” și acest lucru datorită apariției în presă a unui istoric literar publicat de Nicolae Iorga.

Ca autor al primului roman românesc, Nicolae Filimon a întârziat să fie recunoscut chiar și în perioada în care romanul românesc evoluase, deja apăruse Ion, Pădurea Spânzuraților. Mihai Râlea se întrebă de ce nu avem roman, deși în toate demonstrațiile sale susține că majoritatea personajelor centrale ale romanelor epocii noastre nu-l au ca model decât pe arivistul Dinu Păturică. Motivul lipsei romanului dupa părerea lui Râlea ar fi că: „n-am avut cu alte cuvinte o preparație populară, inconstiența, de ordin colectiv a genului care se cheamă roman, fiindcă ne-a lipsit epopeea”.

Condițiile socio-istorice nefavorabile sunt principala cauză a întârzierii dezvoltării literaturii române moderne și cu precadere a romanului. Ciocoii vechi și noi reprezintă atât un salt față de ceea ce îl precedase cât și o creație literară care a recuperat veacuri de întârziere ăi a aniticipat genul epic al secolului al XX-lea. Ivașcu afirmă despre acest roman că este „un muzeu viu al istoriei românești de acum peste un veac și jumătate”. Mulți cercetatori au reușit să descopere elementele care fac așa de important acest roman: caracterul dramatic, scenic al romanului, capacitatea scriitorului de a da mișcare narațiunii epice, viziunea realistă asupra unei lumi apuse, dar nu mai puțin componentă din istoria noastră socială. Deși urmărește destinul câtorva personaje, romanul este de fapt o oglindă a unei societăți întregi, surprinsă într-o perioadă de mutații fundamentale, scris într-un stil al epocii. Portretele sunt foarte bine conturate, pictura și exterioarele sunt de o mare precizie și sugestie.

Realismul lui Nicolae Filimon este sursa din care se va hrăni literatura de mai târziu, cea a unora dintre romanele scrise între cele două războaie mondiale. Forța creației realiste a lui Filimon o constituie propria experiența de viața, dar și cea de jurnalist. Din perspectiva critică romanul Ciocoii vechi și noi este unul mare și durabil.

Gabriela Dantiș oferă câteva motive care au stat la baza lentei receptări critice a romanului. Aceasta ar fi condiția de „om al condeiului”, care trăiește din această muncă și dispariția prematură înainte ca opera să intre definitiv în ceea ce ea numește „constiința literaturii”.

O dată cu George Călinescu s-a demonstrat că un aspect principal al valorificării operei lui Filimon este acela al creării, în planul literaturii române, unei vaste tipoligii umane. Romanul Ciocoii vechi și noi a constituit și constituie obiectul unor studii și cercetări importante, pe care le-am pus în valoare, în mare parte, în cadrul acestei lucrări.

Bibliografie:

Anghelescu, Mircea: Opere, Nicolae Filimon, Universul Enciclopedic, București, 2005.

Anghelescu, Mircea: Trei încercări despre Nicolae Filimon, în vol. Scriitori și curente, Ed. Eminescu, București, 1982.

Băiculescu, G.: Nicolae Filimon, critic muzical și dramatic, București, 1940, pag. 37, Extras din Studii italiene, III, Activitatea folcloristică a lui Nicolae Filimon, Studii și texte, București, Ed. Bucovina, 1941.

Călinescu, George: Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. a II-a revizuită și adăugită, Ed. Minerva, București, 1982, pag. 358-364.

Cioculescu, Șerban : Filimon interpretat, Itinerar critic, vol. IV, Ed. Eminescu, București, 1984.

Cioculescu, Șerban : Studiu introductive, Ciocoii vechi și noi, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1863.

Cioculescu, Șerban, Streinu, Vladimir, Vianu, Tudor : Istoria literaturii române moderne, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1971, pag. 112-115.

Cornea, Paul: Oamenii începutului de drum, Studii și cercetări asupra epocii pașoptiste, Ed. Cartea Românească, București, 1974.

Cornea, Paul: Ciocoii vechi și noi sau arta romanului e altceva decît romanul ca artă, în vol. Itinerar printre clasici, Ed. Eminescu, București, 1984, pag. 105-150.

Cosma, Anton : Geneza romanului românesc, Ed. Eminescu, București, 1985.

Dantiș, Gabriela: Nicolae Filimon, Antologie, prefață, tabel. cronologic și bibliografie selectivă. Ed. Eminescu, București, 1980.

Densușianu,Ovid: Literatura română modernă, Ed. Librăria Universală, Alcalay and Co., București, 1933, vol. III, pag. 85-97.

Filimon, Nicolae, Ciocoii vechi și noi, București, Editura pentru Literatură, 1963.

Ghetie, I. : Observații privitoare la lexicul prozei artistice a lui N. Filimon, în vol. Studii de istoria limbii române literare în sec. Al XIX-lea, vol. III, Ed. Academiei, București, 1962, pag. 151-189.

Iorga, Nicolae: Niculai Filimon, în vol. Schițe din literatura româna, vol. I, Ed. Sarga, Iași, 1893.

Ivașcu ,George: Istoria literaturii române, vol. I, Ed. Științifică, București, 1969.

Ivașcu ,George: Nicolae Filimon, Ed. Albatros, București, 1977.

Lovinescu, Eugen: Cincuantenarul romanului românesc, în Critice, vol. III, Ed. Ancora, București, 1920, pag.33-45.

Manolescu, Nicolae : Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc, Ed. 100+1 Gramar, București, 1998.

Manolescu, Nicolae : Istoria critică a literaturii române, Ed. Minerva, București, 1990.

Marino, Adrian : Dicționar de idei literare, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1973.

Martin, Aurel: Introducere în opera lui N. Filimon, Ed. Minerva, București, 1973.

Mateescu, Constantin : Valori literare în opera lui Nicolae Filimon, Casa Școalelor, București, 1985.

Mihăescu , N.: Valori literare în opera lui Nicolae Filimon, Casa Școalelor, București, 1943.

Muthu, Mircea: Literatura română și spiritual sud-est European, Ed. Minerva, București, 1976, pag. 157-162.

Negulescu-Batiște, Pr. S. și Vătămanu, N. : Nuvele, precedate de amintiri și însemnări despre Nicolae Filimon, București, 1942.

Papadima, Liviu: Literatură și comunicare. Relația autor-cititor în proza pașoptistă îi post pașoptistă, Ed. Polirom, București, 1999.

Perpessicius : Cuvinte despre N. Filimon, în Mențiuni critice, vol. I, Casa Școalelor, București, 1928, pag. 35-40.

Petraș, Irina : Teoria literaturii (curente literare, figuri de stil, genuri și specii literare, metrică și prozodie), Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1996.

Piru, Al. : Istoria literaturii române de la început pînă azi, Ed. Univers, București, 1981.

Popa, Mircea: De la iluminism la pașoptism, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2004

Rădulescu, D. St.: Dicționarul personajelor din Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon, Ed. Ramida, București, 2000.

Râlea, M. : Perspective, București, 1928.

Rotaru, Ion : O istorie a literaturii române, Ed. Minerva, București, 1971.

Streinu ,Vladimir: Tipologia literară, București, Editura pentru literatură,1968, pag. 412-437.

Vianu, Tudor: Arta prozatorilor români, Ed. Minerva, București, 1988, pag. 46-53.

Zaciu, M. : Nicolae Filimon și lumea fictivă, în vol. Viaticum, Ed. Cartea Românească, București, 1983.

Referințe – presă:

Anghelescu, Mircea: Publicistică și literatură la Nicolae Filimon, Adevărul literar și artistic, XII, 2004, nr. 730, pag. 13.

Bănulescu, Ștefan: Din publicistica lui Nicolae Filimon, Gazeta literară, II, 1955, nr.13, pag.5.

Bolliac, Cezar: Revista literară, Buciumul, 1864, nr. 241, 10/22 iunie, Apud. . Paul Cornea, Itinerar printre claisici, București, Ed. Eminescu, 1984, pag. 145.

Constantinescu, Pompiliu: Considerații asupra romanului românesc, Kalende, an I (1928), nr. 1, 10 noiembrie.

Ghica, Pantazi: Critica literarie, Țăranul Român, nr. 42, 20 ianuarie, 1863, Apud. Paul Cornea, Itinerar printre claisici, București, Ed. Eminescu, 1984, pag. 145.

Iorga, Nicolae: O cronică nebăgată în seamă, în Revista istorică, III, 1917, nr. 1, pag 3.

Iorga, Nicolae: Niculai Filimon, Notiță literară, Revista nouă, București, IV, 1891, nr. 8-9, pag. 281-299.

Ivașcu, George: Nicolae Filimon, Contemporanul, 1955, nr.11, pag.3.

Manu, Emil: Pe urmele „Ciocoilor noi”, Revista de istorie și teorie literară, XVII, 1968, nr.4, pag. 678-681.

Negoițescu, I.: Nicolae Filimon, Steaua XXV, 1974, nr.2 (321), februarie, pag. 36-37.

Perpessicius: Cuvinte despre Nicolae Filimon, Mișcarea literară, II, 1925, nr.8 din 3 ianuarie.

Simion, Eugen: Primul nostru romancier, România literară, III, 1969, nr.36, pag. 13.

Sursă online:

http://ro.wikisource.org/wiki/spiritul_critic_in_cultura _romaneasca

http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1999/current6/mi5.htm

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Filimon

http://www.audiobooks.ro/autor.php?autor=16

http://www.scriptorium.ro/carti/filimon_nicolae/filimon-ciocoii_vechi_si_noi-text-print.html

http://www.poezie.ro/index.php/article/1748637/index.html

http://www.scriptorium.ro/carti/filimon_nicolae/filimon-ciocoii_vechi_si_noi-text.cap.decorated.html