Receptarea Prozei Lui Duiliu Zamfirescu Intre 1965 1985
Introducere
Viața literară de la sfârșitul secolului al XIX- lea se caracteriza prin experimentarea continuă a unor noi formule de exprimare artistică, era o perioadă agitată, aflată la interferența mai multor influențe și curente literare. În acestă perioadă, se afirmă și Duiliu Zamfirescu, care deși era adept al ideologiei junimiste, era un spirit independent, deschis spre inovație. A scris versuri, proză scurtă, piese de teatru, dar cea mai importantă contribuție a sa la dezvoltarea literaturii române o reprezintă romanele sale din Ciclul Comăneștenilor, respectiv Viața la țară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări, Anna. Cceea ce nu se poate. Scriitorul venea pe un teritoriu puțin populat înaintea lui și cu puține exemple și cu toate acestea este un scriitor considerat nereceptat, un scriitor care nu este citit în afara obligativității școlare. De altfel opera sa nu este o unicitate în literatura română, dacă suntem sinceri, conținând elemente demodate care nu mai corespund exigențelor cititorilor, fie în domeniul temelor, fie al procedeelor tehnice depășite, dar este scriitor asupra căruia circulă anumite prejudecăti stereotipe și neverificate. Lucrarea Receptarea prozei lui Duiliu Zamfirescu între 1965-1985 își propune să plaseze scriitorul și proza sa în locul potrivit, căci fără îndoială, cel puțin de la distanță și la primul contact, atitudinea gravă este evidentă în comportarea scriitorului, dar exagerată adesea și umbrind activitatea literară fertilă. Astfel, voi încerca să realizez o revalorificare a prozei, să propun o nouă perspectivă asupra scriitorului, și o nouă considerare a operei și a locului ei în literatura română, căci faptul că a dat primul ciclu de romane și atât de devreme de nașterea romanului românesc, este de natură să-i sporească prestigiul, cu atât cât la momentul respectiv nu existau prea multe exemple în această privință. Lucrarea structurată în două capitole, Modele critice specifice anilor ’70 și Perspectivă monografică asupra operei lui Duiliu Zamfirescu, face inventarul celor mai importante considerații ale exegeților români cu privire la proza scriitorului, pe o perioadă de aproape 20 de ani. În primul subcapitol, intitulat Portret de epocă și raporturile cu ideologia junimistă voi încerca să identific statutul lui Duiliu Zamfirescu între fondatorii romanului românesc, iar în cel de-al doilea subcapitol, numit Critica tematistă și critica biografică, voi vorbi despre orientarea criticii literare românești a anilor ’60, căci opera lui Zamfirescu revine în atenție odată cu revalorificarea critică din a doua jumătate a anilor ’60, când se identifică influențata orientarii tematiste a Noii Critici Franceze. Aceste două subcapitole prezintă o imagine de ansamblu a epocii literare, a Junimii, societate care a constituit modelul cultural și literar în spațiul românesc în acea vreme și prezintă un rezumat al celor mai importante evenimente din viața scriitorului, căci acestea vor reveni constant în discuție în subcapitolul următor și mai ales în cel de-al doilea capitol al lucrării. În cel de-al treilea subcapitol, Receptarea prozei între 1965-1985, voi realiza inventarul propriu-zis al receptării prozei zamfiresciene, dar și a scriitorului, atât de către criticii generației ’60-’70, cât și de către cei care și-au exprimat părerile despre proza zamfiresciană până în 1985. Acest “inventar” se structurează în trei etape, începând cu ideile estetice ale scriitorului despre roman, continuând cu receptarea nuvelelelor și terminând cu romanele. Odată cu publicarea corespondenței se modifică imaginea curentă a scriitorului, realizându-se un portret al teoreticianului artei romanului de o modernitate indiscutabilă, dar s-au descoperit și informații valoroase pentru programele teoretice ale romanelor. Chiar dacă cei care au practicat o critică tematistă, o critică interpretativă a profunzimilor, a dedesubturilor, au privit opera din perspectiva unei rupturi cu biografia scriitorului și contextul epocii în care a fost realizată, corespondența scriitorului a fost un element foarte important în acestă analiză. Astfel, se vor identifica scopurile scriitorului cu privire la construcția romanelor, enunțate în scrisori, gradul de fidelitate față de programele enunțate, elementele de noutate identificate de critici, dar și defectele creației prozaice. În al doilea capitol, intitulat Perspectivă monografică asupra operei lui Duiliu Zamfirescu, voi avea în vedere patru exegeze dedicate creatorului Ciclului Comăneștenilor, care vin să lumineze anumite aspecte controversate și să propună alte perspective ale receptării, înlăturând prejudecățile acreditate de contemporanii lui Duiliu Zamfirescu, prin împletirea biografiei cu opera și epoca în care a creat scriitorul. Fiecărei monografii i-am dedicat câte un subcapitol, chiar dacă în esență, fiecare încercă să rupă cercul vicios al tradiției, al prejudecățillor consacrate. Și aceste monografii, realizate de Mihai Gafița, Al. Săndulescu, Ioan Adam și G. C. Nicolescu se vor încadra între 1965-1985, chiar dacă monografia lui G. C. Nicolescu a fost elaborată mai devreme, la sfârșitul anilor ’40, i-am dedicat primul subcapitol, intitulat G. C. Nicolescu- Prima imagine completă, deoarece este prima monografie substanțială, care a fost republicată în 1980, și în care imaginea omului constituită de contemporani este înlocuită cu o fizionomie interioară dedusă din operă și corespondență, oferind, totodată, o primă imagine pătrunzătoare asupra creației sale. Cel de-al doilea capitol, Mihai Gafița- Deschizător de drumuri, are în vedere monogrfia dedicată lui Duiliu Zamfirescu de către Mihai Gafița, apărută în 1969 și care îi prezintă viața și opera amănunțit în peste 700 de pagini. În același an, Al. Săndulescu, publică și el o monografie în care analizează atât opera și viața scriitorului, dar mai ales corespondența acestuia, compunându-i celui ce a scris Viața la țară un portret nou din informațiile culese din epistolele scriitorului, dar despre exegeza acestuia voi vorbi în al treilea capitol, Al. Săndulescu- Îmagine întregită din scrisori. Utimul subcapitol, intitulat Ioan Adam – O etimologie a legendei impopularității, chiar dacă are în vedere lucrarea lui Adam, Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu, monograful oferă pe lângă informațiile despre opera scriitorului, mai ales câteva lămuriri de ordin biografic, mai exact, Ioan Adam identifică o serie de cauze pentru mult discutata impopularitate a lui Duiliu Zamfirescu. Monografiile exploatează informații riguroase, scoat la iveală lucruri noi, dovezi despre ce era în fond Duiliu Zamfirescu, putând astfel să descoperim un om cu totul deosebit, o imagine modificată cu totul față de cea păstrată de contemporani, iar împreună cu părerile criticilor care au analizat proza lui Duiliu Zamfirescu din anumite puncte de vedere, după anumite criterii tematice sau după oricare alt șablon, se poate oferi o privire de ansamblu asupra receptării critice a prozei lui Duiliu Zamfirescu între 1965-1985.
Modele critice specific anilor ‘70
Portret de epocă și raporturile cu ideologia junimistă
Duiliu Zamfirescu, autor al unei opere care marchează un moment decisiv în evoluția literaturii române, un scriitor remarcabil care trebuie redescoperit dintr-un larg spectru de motivații, un scriitor considerat nereceptat, acuzat de aristocratism, individualism, dar care a străbătut o paletă largă de genuri literare, de la poezie, publicistică, nuvelistică, drama, până la roman, lasând o creație importantă pentru literatura română, iar dincolo de toate carențele și contradicțiile atitudinilor și scrisului său și ocupând un loc de frunte în literatura românescă a secolului al XIX-lea, scriitorul a fost un deschizător de drumuri în multe privințe, un precursor desăvârșit al artei romanului, dar având în vedere că Ciclul Comăneștenilor a fost acreditat cu o valoare experimentală, romanul românesc va fi fondat de Liviu Rebreanu odată cu “Ion”, abia după Primul Război Mondial. Dar fondatori ai romanului vor mai fi și Hortensia Papadat-Bengescu și G. Călinescu și Camil Petrescu și Marin Preda, prin introducerea unor strategiile narative inovatoare, dar între aceste nume, Duiliu Zamfirescu va fi însă mereu prezentat ca un autor care a dat romanului o nouă dimensiune, prin apariția unui ciclu romanesc, de dimensiuni impozante, ilustrând o întreagă epocă, într-un moment în care scena literară românescă abunda de nuveliști și romanul românesc se caracteriza prin începuturile fragmentare, foiletonistice, secvențial-episodice reprezentate de Nicoale Filimon, Bolintineanu și alții. În evoluția romanului românesc, Ciclul Comăneștenilor însemnă foarte mult, deoarece este prima încercare de surprindere, pe parcursul a mai multor volume, a unei imagini ample și dinamice a claselor sociale și a raporturilor dintre acestea, în societatea românescă din a doua jumătatea a secolului al XIX-lea. Este vorba de o viziune de ansamblu asupra întregii societăți românești din secolul al XIX-lea, acest ciclu de romane care ilustrează istoria Comăneștenilor, instaurând prima idee de serialitate în literatura română, care rămâne nu doar prima încercare dar și oarecum singulară în literatura noastră, până la apariția Ciclului Halipilor, al Hortensiei Papadat-Bengescu. Duilu Zamfirescu este un scriitor considerat izolat, nereceptat, iar cauzele nereceptării lui au ținut atât de istoria literaturii, cât și de aceea a vieții literare, iar odată cu moartea scriitorului, în 1922 se așterne vălul uitării peste imaginea celui ce a scris Viața la țară, chiar dacă notorietatea lui literară părea stabilită definitiv, opera lui contribuind substanțial la dezvoltarea romanului românesc și totodată a anticipat unele ipostaze autohtone și europene, Duiliu Zamfirescu, fiind primul care constituie, în articolele și corespondența sa, o teorie a romanului în literatura română. Dar, din cauză că unele trăsături morale ale scriitoului au displăcut contemporanilor, figura și opera acestuia s-au lovit de respingere, statutul său de scriitor neavând parte de aprecierea contemporanilor care l-au considerat un aristocrat arogant, resentimentele provocate de caracterul său dificil lăsând urme în critica literară pană aproape de anul 1940. Într-o vreme când genul predilect era nuvela, Duiliu Zamfirescu oferă literaturii noastre primul ciclu romanesc, ciclu care tinde să înfățișeze, în cele cinci volume, metamorfoza societății românești în drumul ei spre capitalism, cu toate că ciclul este inegal ca valoare artistică, interesul scăzând după cel de-al treilea volum. Opera scriitorului revine la viață, odată cu generația criticilor din a doua jumătate a anilor ’60, critici care vor reevalua creația și vor descoperi elemente noi, care îl vor pune într-o altă lumină pe cel ce a scris ciclul Comăneștenilor. Operei, i se adaugă și publicarea corespondenței, care despășește statutul strict documentar, iar odată cu aceasta se modifică radical imginea scriitorului, realizându-se un tablou al unui teoretician al artei romanului de o modernitate indiscutabilă. Epoca în care creează Duiliu Zamfirescu este încadrată de Nicolae Manolescu în modernism (1889-1947), iar dupa cum I. Bogdan Lefter spune, “în cadrul modernismului, sub umbrela conceptuală a marelui curent literar și cultural, își găsesc locul și simbolismul, și parnasianismul, și instrumentalismul, și prerafaelismul, și decadentismul […], și poezia pură, și avangardele, ca și porțiunile nonreziduale ale sămănătorismului, poporanismului și mai ales ale ortodoxismului, ale criterionismului și ale tradiționalismului mai neutru”. Astfel, Duiliu Zamfirescu creează într-o perioadă în care interferează mai multe curente, printre care se numără romantismul, clasicismul, realismul, într-o perioadă marcată de variate influențe și tendințe, într-o epocă nestatornică. Privită în ansamblu, viața literară de la sfârșitul secolului al XIX-lea devine mai agitată, prin încercarea scriitorilor de a găsi noi formule și modalități de exprimare artistică, iar în acestă perioadă, în paralel cu activitatea marilor clasici, se afirmă scriitori de certă valoare, printre care se află și Duiliu Zamfirescu, care deși era adept al junimismului, era mai puțin receptiv la cerințele, uneori prea restrictive, ale acestuia. Primele încercări scriitoricești ale lui Duiliu Zamfirescu sunt încercări poetice și datează încă din 1875-1876, iar in 1877 publică un ciclu de poezii în revista “Ghimpele”, dar adevăratul debut literar îl face în 1880 cu poemul romantic “Levante și Calavryta” în Literatorul lui Macedonski, care proclama debutul unei “noi ere”. Născut la 30 octombrie 1858, la Plăinești și urmând liceul la București, pasiunea pentru literatură îl urmeză, astfel că în timp ce era student la Drept, el urma și anul I la Litere ca auditor. După ce își ia licența în drept, intră în magistratură, iar în 1880 este numit supleant de ocol la judecătoria din Hârșova (perioada de patru luni va fi evocată în câteva nuvele ca “Din Dobrogea”, “Noapte bună” și tot atunci va trăi iubirea neîmpărtășită pentru Eliza Ioanid, căsătorită Dănescu), anul următor devine procuror la Târgoviște, de unde avea să demisioneze după câteva luni. În 1882 va practica pentru o scurtă perioadă avocatura la Focșani și va suplini o catedră de franceză la gimnaziul din localitate, dar pasiunea pentru literatură își va face simțită prezența, iar foarte curând Zamfirescu va schimba magistratura pentru existența nesigură și precară a ziaristului de la rubrica semnată la România liberă care îi aducea un venit lunar modest, în acest timp scriind abundent, practicând foiletonul satiric și semnând de cele mai mult ori Don Padil, o rubrică intitulată Palabras. Această rubrică este “nu numai un savuros coctail al vieții social-culturale și critice a capitalei, dar și un izbutit portret spiritual al scriitorului însuși”. Alături de colegii de redacție, Delavrancea și Vlahuță, Don Padil dezbate probleme literare, publică nuvele, poezii, satire, articole politice și tot acum îi apar primele încercări nuvelistice (“O pagina din viața lui Johann Strauss”, “Cum a iubit Depărățeanu”, al cărei titlu se schimbă în “Amintiri din vremuri”). În acesta perioadă, stilul lui Zamfirescu oscilează între foiletonul ziaristic și evocarea romanțioasă, iar în 1883 apare primul său volum, intitulat Fără titlu. Un an mai târziu încearcă romanul, publicând în foiletonul României libere, romanul În fața vieții. Curând se desparte de cercul Literatorul, ca în 1884 să se apropie de cercul Junimii și în anul următor se prezintă la un concurs de atașat de legație, iar în 1888 este trimis secretar de legație la Roma, unde, cu excepția unei perioade de doi ani, când va fi transferat la Atena și Bruxelles, va funcționa până în 1906, când, se va întoarce în țară ca secretar general în Ministerul de Externe. În 1908 este ales membru titular al Academiei Române, iar în anul următor își susține discursul de recepție, Poporanismul în literatură română, discurs care va da naștere la o serie întreagă de polemici și reacții dure, printre care se află și răspunsul dur al lui Maiorescu, care va pune capăt definitiv, prieteniei lor. Tot acum trece printr-o scurtă perioadă de procese politico-culturale, e ales în 1916 președinte al Societății Scriitorilor Români, intră în gruparea politică a generalului Averescu, concomitent conduce ziarul “Îndreptarea”, este ales în 1920 senator de Putna, numit ministru de externe în guvernul Averescu, această perioadă, fiind urmată de un final de carieră trist, în urma unei înscenări, de care însuși Maiorescu nu fusese străin, el e silit să demisioneze din minister, trăind apoi retras la Faraoane, unde avea o moșie. Duiliu Zamfirescu moare în 3 iunie 1922, în timp ce se afla la mănăstirea Agapia, ca urmare a unei crize hepatice. Oprele sale dramatice, scrise între 1911-1915, culegerea de versuri, Pe Marea Neagră și cea de proză, O muză, aparute cu puțin timp înainte de moarte, trec neobservate. La plecarea în Italia, Duiliu Zamfirescu admira ideile lui Titu Maiorescu, dar în Italia se desăvârșește personalitatea sa artistică, orizontul său cultural se îmbogățește prin contactul cu noi idei culturale și estetice, iar prin căsătoria cu Henriette Allievi, fiica unui senator și bancher italian, existența lui Duiliu Zamfirescu va fi presărată cu preocupări mondene, alternând cu cele culturale și artistice. Totodată, perioada petrecută în străinătate este și cea mai bogată literar, reprezentând momentul de culme al creației sciitorului. În Convorbiri literare îi apar poezii, nuvele, studii, articole, traduceri din Giacomo Leopardi, romanele Lume nouă și lume veche (1891), Viața la țară (1894-1895), Tănase Scatiu (1895-1896), În război (1897-1898), Lydda. Scrisori romane (1898-1904), Anna. Ceea ce nu se poate (1906, 1910). Tot în acestă perioadă colaboreaza și la “Ateneul roman”, “Revista română”, “Revista idealist”, “Literatură și artă română”, unde în 1901-1902 publica romanul Îndreptări.
În perioada 1850-1880, în literatura română, se suprapun influențele unor variate curente literare: romantism, clasicism și realism, rezultând o literatură superficială, amestecată de melodramatism și manierism. În acestă vreme asistăm la un proces de democratizare a vieții literare cu un real interes pentru legătura dintre societate și literatură. În această perioadă se produce, în primul rând detronarea lui Cuza, acțiune care îi unise pe conservatori și pe liberali în așa-zisa “monstruoasa coaliție”, având drept scop împiedicarea înfăptuirii reformei agrare. Acum se afirmă și nou-constituita mișcare junimistă, care avea atât caracter politic, cât și literar. Într-o literatură cu incontestabile scăderi artistice, Junimea, era apreciată ca o asociație culturală axată pe promovarea valorilor estetice românești, instituind în spațiul românesc un model cultural și liberal axat pe sincronizarea cu modelele europene. Întemeierea Junimii din 1863 se suprapune proiectului de instaurare a României moderne. Junimiștii, în frunte cu Titu Maiorescu reușesc să departajeze planul estetic de restul influențelor, având o fixație asupra valorii, ceea ce implică o vedere critică a literaturii române. Acesta perspectivă critică o realizează Titu Maiorescu prin studiul său “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, studiul în care se promovează o evaluarea a operelor în primul rând din punct de vedere al valorii lor estetice, prin introducerea principiului autonomiei esteticului. “Critica este învestită de Maiorescu cu funcție de negare a nonvalorii și de propagare a actelor de cultură destinate să contribuie la evoluția societății. Crticul apare, astfel, ca un mediator între opera scriitorului și public.” Astfel, se poate afirma că prin demersurile coordonate de Maiorescu putem vorbi de o estetică aplicată, de un sprit constructiv, iar prin intermediul revistei “Convorbiri literare” aparută la 1 martie 1867 la Iași se reușește o popularizare și o confirmare a principiilor junimismului literar estetic care încearcă să confirme un model de modernitate românească. Trăsăturile spiritului junimist vor fi cele pe care se va întemeia literatura modernă română, căci Junimea refuză naționalismul îngust, dezlipindu-se de modelele etnice, de imaginarul tradiționalist. În 1884, după ce renunțase la colaborarea cu “România liberă”, Duiliu Zamfirescu se apropie de cercul literar Junimea, iar raporturile lui cu ideologia junimistă sunt destul de apropiate, în special cu Titul Maiorescu, în acest timp scriitorul participă la ședințe, colaborează la “Convorbiri liteare”. Între 1884 și până în 1888, când este trimis la Roma, se constată o evoluția a lui Duiliu Zamfirescu. De la primul său roman din 1884, În fața vieții, care nu este decât rezultatul unei epoci literare pline de exagerări, despre care însuși Duiliu Zamfirescu spunea că era un roman fără nicio valoare, la publicarea în numărul 10 al “Convorbirilor” din 1886 a nuvelei Noapte bună, se constată o evoluție, o trecere printr-o perioadă bogată în experimente. Scriitorul explorează o paletă largă de formule literare, în special nuvela, cu rezulate însemnate pentru cel ce a scris Viața la țară și constituind un exercițiu pentru primul roman realizat artistic din literatura noastră, roman care a instituit o nouă etapă în evoluția literaturii românești și totodată în cea a scriitorului. Raporturile dintre autorul Vieții la țară și Maiorescu au devenit tot mai strânse, astfel Duiliu Zamfirescu este atașat de legație clasa I, în Ministerul de Externe, în urma unui examen, imediat după ce renunțase la postul de profesor suplinitor. Această admirație a criticului este probată și de afirmația lui N. Petrașcu conform căreia “Duiliu era iubit acolo în casă și, când intra, Maiorescu îl întâmpina cu dezmierdarea: ‘Duiliu, Duiliu!’”, dar și de scrisorile de după plecarea lui Zamfirescu în străinătate când Maiorescu i se adresează cu prietenie și familiaritate. Prietenia lor are ecou și în momentul în care junimiștii intră la guvernare în 1888, iar Duiliu Zamfirescu este avansat de către Carp, secretar de legație a II-a și mutat la Roma. “Duiliu, ca poet să meargă la Roma!”, astfel la 5 mai pornește spre Roma, trecând prin Viena și Veneția, de unde căile destinului său literar încep să se schimbe. La plecare, el împărtășea ideile mentorului Titu Maiorescu, dar fiind departe de țară, perspectivele sale estetice se schimbă, noi preocupări artistice și culturael îi îmbogățesc orizontul estetic, dobândind o nouă perspectivă și înțelegere asupra relațiilor românești. Titu Maiorescu constituia un model sintetic în care elementele de clasicism se împleteau cu structuri romantice și realiste. Preferința pentru clasicism se manifestă la Maiorescu, mai ales în poezie, elementele romantice se întrevăd în predilecția pentru poezia populară, criticul apreciind plierea pe forma populară a lui Goga și Coșbuc, iar această opțiune susținută, a dus în timp la sacrificarea prieteniei cu Duiliu Zamfirescu în 1909. Elementele realiste în gândirea maioresciană sunt recunoscute în opțiunea acestuia pentru romanul poporan, susținând astfel primatul originalității naționale. Maiorescu și Junimea au constituit un pas înainte în viața culturală românească, “o nouă etapă în aplicarea principiilor culturii moderne în realitatea liteterară românească”. Într-o scrisoare, scriitorul sintetizează aportul important al criticului la dezvoltarea culturii românești: “Trebuie făcut totul ca mișcarea de acum să devie națională, spre a răsplăti astfel pe bărbatul care de 40 de ani personifică geniul românesc în tot ce are el mai luminous; […] talentul, onoarea, cultul pentru frumos, echilibrul facultăților sufletești, vigoarea vieții, un anumit entuziasm juvenil plin de farmec, pe care mulți din vechii junimiști nu l-au înțeles sau l-au confundat cu iubirea de femei, fac din Dl. Maiorescu tipul rasei noastre!” Duiliu Zamfirecu debutează într-o etapă de modernizare a literaturii noastre, într-un moment de indecizie care definea acestă epocă. Literatura scrisă anterior, între 1845-1880, era caracterizată de începuturi stângace și fără valoare, iar rezultatele literaturii din acea perioadă sunt creațiile lui Bolintineanu, Nicolae Filimon, dar după 1850 figurile cele mai importante ale mediului literar sunt Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici, iar fizionomia literaturii noastre se schimbă fundamental. Duiliu Zamfirescu s-a format in spiritual junimist, apropierea de acestă societate a adus schimbări în cocepțiile sale estetice și sociale, a împărtășit ideile estetice ale mentorului său, opera lui fiind rezultatul sintetic al predecesorilor și al esteticii junimiste, până când a luat contact cu experiențele europene care l-au facut să-și modifice radical crezul estetic, culminând cu discursul de la recepția la Academie, din 1909, ideile expuse ieșind din tiparul junimist, contrazicând concepțiile mentorului său, care nu a acceptat să-i fie puse la îndoială ideile pe care le susținuse o viață întreagă (valoarea poeziei populare), astfel relațiile rupându-se definitive. Discursul pune, în esență, problema țăranului în literatura română, dând naștere unei polemici, care va avea parte și de un răspuns din partea lui Maiorescu, și care “declanșează un fel de bătălie á la roumaine între clasici și moderni”. Scriitorul, poate nu s-ar fi expus atâtor consecințe și atacuri dacă ar fi explicat mai bine intențiile sale, pentru el, poporanismul fiind o piedică în modernizarea literaturii române. Acest discurs face din Duiliu Zamfirescu un motiv de atac, pornind de la originea sa socială (a fost făcut fiu de negustor, arendaș, l-au ironizat pentru descendența nobiliară, care după cercetări minunțioase s-a descoperit că numele de Lascaris sau Lascăr exista într-adevăr în familie și indica un filon grec, al împăratului bizantin) și terminând cu atacul operei sale care a fost pusă în umbră de imaginea nefastă creată în urma acestor atacuri.
1.2. Critica tematistă și critica biografică
Critica literară românească se naștere odată cu impunerea principiului autonomiei esteticului de către Titu Maiorescu și societatea Junimea. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX- lea, a început un procesul de modernizare a criticii literare, în acestă vreme, operele literare au început să fie analizate din perspectiva unor metodologii proprii fiecărui critic, astfel diversificându-se perspectivele din care sunt privite operele literare și multiplicându-se sensurile fiecărei opere, prin explorarea semnificațiilor. Astfel, după cum Romul Munteanu afirmă,“critica literară a apărut de la început ca o necesitate de apreciere directă a unei opere de artă, ca o nevoie imperioasă de a distinge sepcificitatea unui text literar de un alt tip de scriitură care are o altă destinație.” Imediat după “obsedantul deceniu”, critica literară a readus în prim-plan criteriul estetic printr-o nouă generație de critici, compusă din Eugen Simion, Matei Călinescu, Valeriu Cristea, generație care dezbate problemele despre modalitățile prozei, despre realism și moștenirea marxist-leninistă, pledând în favoarea lărgirii noțiunii de realism. Criticii contribuie în prima jumatate a anilor ’60 la extinderea criteriilor de abordare a operei literare, referindu-se la operă în concretețea ei, încercând să o individualizeze, să-i surprindă specificul. Nicolae Manolescu, cel mai longeviv cronicar al literaturii române, provoacă în “Gazeta literară” din 1866 o dezbatere pe tema statutului criticii literare în epocă, iar această dezbatere va deveni nucleul preocupărilor literare, în cadrul acesteia pledându-se pentru subiectivitate (“unilateralitate” – Nicolae Manolescu), pentru necesitatea diversificării mijloacelor prin “critică totală” (Eugen Simion), pentru relevarea “realităților nevăzute” ale operei (Nicolae Manolescu, Nicoale Balotă, Matei Călinescu) și pentru nevoia sincronizării cu modelul critic occidental. Mai apropiată de orientarea generației ‘60 e așa-numită orientare tematistă a Noii Critici franceze, orientare care s-a afirmat cu aproximație între 1960-1980 și care a avut un impact semnificativ asupra dezvoltării criticii literare românești. Georges Poulet, Jean Starobinski sau Jean Rousset (cu precursorii Marcel Raymond sau Albert Béguin) postulau imanența literaturii fără a-i declara cu violență ruptura față de subiect, proclamau căutarea semnificației în ceea ce opera ascunde (pasiunea pentru substrat), orientări care vor fi împărtășite aproape unanim de criticii șaizeciști. Fața nouă a criticii românești care iese la suprafață începând cu 1967 are la bază un melanj de călinescianism și Nouă Critică franceză, cu aripa ei existențialistă sau tematistă. După aproape douăzeci de ani în care însăși ideea de volum critic fusese distrusă, mai exact, fusese redusă, la un ansamblu de articole sau la un studiu, ea revine sub forma „eseului”, teoretizat acum de întreaga critică românească drept formă absolută a libertății de interpretare, această formă opunându-se monografiei. Pentru adepții criticii tematiste, “opera trebuie interogată asupra semnificațiilor sale”, aceștia analizează creația literară din perspectiva unei rupturi în raport cu biografia scriitorului și contextul epocii în care a fost realizată. Noua orientare critică românească este interpretativă, o critică a profunzimilor, dincolo de stratul de suprafață a operei, care caută să evidențieze semnificațiile căpătate de o serie de motive și teme literare universale, în opera fiecărui scriitor, pledează pentru diversitate, dar și pentru combaterea relativismului, exprimând optimismul cu privire la capacitatea criticului de a consacra valori. Acestea ar fi caracteristicile principale care alcătuiesc fizionomia noii critici românești începând cu anii 1960. Metoda care caracterizează critica șaizecistă și la care nu ajunsese critica tradițională, este aceea a explorării operei în dedesubturile cele mai ascunse, descoperind umbrele, detaliile, explorând nivelul profund al acesteia. “Dar, în nicio operă literară, informația estetică nu există în mod autonom. Ea este întotdeauna relevată de informații de ordin istoric, social, psihologic, etic etc. Criticul preocupat de mesajul programatic al scriitorului poate să caute cu precădere un anumit tip de informație, furnizat de text, care se găsește într-un raport unilateral de alianță cu informația estetică. De aceea critica tematică are un caracter extrem de variat, diversificarea ei producându-se prin înseși opiniile criticului pentru anumite tipuri de informație.” După cum putem vedea, critica tematică propune, o lectură imanentă a textului literar, o interpretarea tematică a textului, desprinsă de orice influență biografică sau contextuală. În schimb, critica biografică, are în vedere relația dintre biografia scriitorilor, opera lor și epoca în care au trăit, deoarece biografia oamenilor de creație este considerată un fel de depozit în care este acumulată experiența, evenimentele din timpul vieții, care au putut marca conștiința unui artist, scriitor sau un alt tip de creator. Critica biografică are ca punct de plecare pentru explicarea operei literare biografia artistului. De aceea, criticii care practică critica biografică caută în biografia artistului acele elemente psihologice sau istorico-sociale, pe care le consideră importante în zugravirea unei concepții despre lume a artistului și mai apoi, încorporate în creația literară. Unul dintre exponenții cei mai străluciți ai criticii biografice din secolul secolul al XIX-lea fost Sainte-Beuve, iar după cum observă Romulu Munteanu, în cartea sa, “Metamorfozele criticii europene moderne”, din toate eseurile lui Sainte-Beuve rezultă ca biografia constituie cheia fundamentală de înțelegere a unei opere. În abordarea acestui tip de critică, biografia nu se mai rezumă la o înșiruire de date istorice, ci este examinată în detaliu, cautându-se acei indici relevanți pentru explicarea personalității artistului și care pot oferi piste relevante pentru a explica geneza operei, atât în ceea ce privește mesajul acesteia, cât și în ceea ce privește alegerea anumitor procedee artistice, asfel se exprimă “relaționarea biografiei scriitorului, a structurii sale spirituale, cu structura matcă a a epocii și cu antagonismele care îi dau configurația specifică”.
Receptarea prozei între anii 1965-1985
Imaginea curentă a lui Duiliu Zamfirescu, în timpul vieții a fost aceea a unui om teatral, înfumurat, impopular, iar acestă părere unanimă în rândul criticilor a avut ecou și în receptarea operei sale, aceste resentimente și adversități, datorate caracterului său dificil s-au reflectat în procesul de receptare critică, care după moartea sa aproape că stagnează. În memoria contemporanilor, imaginea omului aristocratic, distant și cu morgă protocolară a pus în umbră opera. E. Lovinescu face o mărturie care reflectă foarte bine perspectiva din care era privit autorul Vieții la țară, în contemporaneitate: “Infumurat, […] teatral, protector, fara să i-o fi cerut, lipsit de nuanțele pe care le înmuia atat de bine în artă, insuportabil chiar când era binevoitor, protocolar, clătinându-se între aroganță și politeță vădit superioară, curtenitor cu femeile, serenissim cu oricine, în atitudine, în vorbă și tăcere. Iată contrastul dureros, divorțul aproape, între artist și om, ce m-a abătut repede de la priveliștea jalnică a acestei dizarmonii intime, iar ca memorialist, mult mai târziu, m-a făcut să arunc vălul biblic peste amintirea lui […].”. Personalitatea celui ce a scris Ciclul Comăneștenilor este privită de criticii generației ’60-’80 în contradictoriu, așa cum este viața și opera sa, căci însuși scriitorul mărturisea că pentru el condiția normală este “neliniștea sufletească”, deplângând “condițiunea sufletească plină de contradicții“. Natura contradictorie a celui ce a scris primul ciclu romanesc din literatura română este ilustrată de Ioan Adam, ca fiind “meschin și generos, legitimist și revoltat, dezlănțuit romantic și supravegheat ca un burghez mediocru, Duiliu Zamfirescu este un ins scindat, un continent al contrastelor”. Publicarea corespondenței lui Duiliu Zamfirescu cu Titu Maiorescu, de către Em. Bucuță schimbă radical destinul critic al scriitorului, relevând o complexă structură psihologică și totodată o imagine nouă, relevând fața ascunsă a scriitorului și un teoretician al romanului de o modernitatea indiscutabilă pentru acea vreme. După cel de-Al Doilea Război Mondial interesul pentru creația literară a lui Duiliu Zamfirescu crește, preocuparea pentru opera zamfiresciană, fiind vizibilă în posterioritatea critică, care l-a privit din unghiuri diferite. Critica tematistă se caracterizează prin pluralismul interpretăriilor și diversitatea judecăților de valoare în ceea ce privește creația literară a lui Duiliu Zamfirescu. Acești critici și-au format propriile criterii de apreciere, au realizat o reevaluare a operei și au relevat unele aspecte până atunci nesesizate. Pentru majoritatea criticilor, publicarea scrisorilor a impus o corectare a imaginii omului și scriitorului Duiliu Zamfirescu, relevând o nouă înfățișare a acestuia și totodată un mijloc relevant de explicare a operei. Vom încerca să selectăm cele mai importante păreri critice și totodată să subliniem contradicțiile sesizate de aceștia, cele care au pus pecetea pe personaliatatea literară a scriitorului. Aspectul pe care l-au identificat toți criticii care și-au exprimat punctul de vedere cu privire la scriitorul Vieții la țară, a fost “prapastia” dintre intenție și realizare. Duiliu Zamfirescu supralicitându-și valoarea, a apărut o contradicție între programele teoretice anunțate și practica literară propriu-zisă, având consecință o receptarea critică la fel de contradictorie ca și peronalitatea acestuia. Prima contradicție ia forma unei devieri între intenție și realizare, între programele teoretice prezentate și practica literară. Această contradicție se menține și în ceea ce privește receptarea critică, de exemplu, în viziunea lui Streinu, Duiliu Zamfirescu aparține uneia dintre cele două direcții care împart în două scriitorii noștri, una spontană, eruptivă și plurivalentă cu exponentul Hasdeu și o a doua, supravegheată, construită și mai unitară tip Maiorescu. E tiparul romantic și tiparul clasic. Încă de aici putem sesiza o personalitate împărțită, osilantă între mai multe tipuri. Pluralismul punctelor de vedere în ceea ce privește încadrarea într-un tipar sau altul se menține și în ceea ce privește stabirirea valorii estetice a operei zamfiresciene și a corespondenței. În acest sens, Ungheanu consideră că “în Duiliu Zamfirescu avem un precursor scânteietor al artei romanului”, pe când Ion Negoițescu vede în Duiliu Zamfirescu o oglindă fidelă a epocii de tranziție a societății românești. În schimb, Alexandru George susține valoarea corespondenței parțial pentru că o consideră un document cu valoare modestă, dar totodată, unul care trebuie pus la locul cuvenit, susține mai multe nuvele și primele trei romane ale ciclului, considerând că activitatea literară și manifestările sale publice trădează “o continuitate semnificativă, omul izbutind ceva, dar nu mai mult decât onorabil”. Deci, critica literară oscilează între titlul de adevărat precursor al artei romanului, un exponent al unei perioade de tranziție și un scriitor comun, care nu a avut o importanță zdrobitoare în evoluția literaturii române. În paginile următoare se va încerca o analiză a operei lui Duiliu Zamfirescu, împletind ideile și planurile cu privire la construcția literară, ilustrate de corespondență și, totodată cu părerile criticilor literari despre valoarea creației acestuia. Se va începe cu nuvelele, creații care vor fi considerate fie încercări pentru viitoarele romane, fie creații autonome, dar un lucru este cert, multe dintre personaje și situații se vor regăsi în creația romanescă, acest lucru putând fi identificat chiar de la prima lectură.
1.3.1 Nuvelele
Nicolae Manolescu, în studiul său, Nuvelele lui Duiliu Zamfirescu, scoate în evidență valoarea creației nuvelistice, considerându-l “unul dintre primii analiști, interesat de sufletele delicate, candide, observator al psiihologiilor ciudate, al automatismelor senine sau al abuliei, fiind în acestă privință un deschizător de drumuri.” Nicolae Manolescu, în postfața la cartea sa, “Lecturi infidele” propune o nouă perspectivă în abordarea unei opere, pentru el critica fiind o lectură infidelă, dar nu în raport cu opera, ci cu celelalte puncte de vedere propuse pentru interpretarea operei respective. Noua perspectivă a criticii presupune infideliate față de interpretările anterioare, originalitate într-un cuvânt, astfel Manolescu propune o recitire și o reevaluare a nuvelelor lui Duiliu Zamfirescu, identificând inceputurile nesigure din volumul Fără titlu de la 1883, iar volumul care cuprinde cele mai realizate nuvele și a fost cel mai bine receptat de critica literară este volumul Novele de la 1888. Acest volum e urmat de Nuvele romane. Frica (1895) care reunește doar patru lucrări, apoi în 1911 Furfanțo, cu subtitlul explicativ Trei Novele, iar în 1922, volumul postum O muză, încheie întreaga carieră nuvelistică. Reconsiderându-le și referindu-se la prefața volumului Novele (1888), în care care scriitorul preciza că “arta stă tocmai în alegerea adevărului“ și că prin Slavici, literatura română a înfățișat ”stratul cel mare al țăranului“, iar prin Caragiale stratul ”mahalalelor și al orașelor de provincie“, criticul identifică un bun analist, un observator al firilor ingenui, interesat de psihologiile și sufletele ciudate. Duiliu Zamfirescu analizează “stratul de deasupra“, al boierilor și totodată, criticul identifică în prefața volumului Novele un precursor al lui Camil Petrescu în ceea ce privește refuzul romanului psihologic cu eroi din lumea țărănească, Duiliu Zamfiresc, fiind de părere că țăranul nu poate exista individual – dupa cum îi scrie lui Maiorescu – ci colectiv, țăranimea neputând da individualități care să aibă o structura psihologică complexă, astfel personajul predilect în creația zamfiresciană este boierul. Manolescu identifică o serie de corespondențe între descrierile din proză și elemente biografice, dar aceste corespondețe vor fi analizate în profunzime de către monografii scriitorului. “Insa facând abstracție de teoriile sociologice ale lui Duiliu Zamfirescu, nu se poate sa nu observam ca, mai ales în nuvele atmosfera idilica, cu ograzi forfotind de oratanii cu livezi parfumate, cu familii de boiernași provinciali și conace plinle de vechime, evocă locurile și întâmplările copilăriei scriitorului.“ Acestă observație o vor face și alți critici, printre care și Ion Rotaru, care identifică o atmosferă idilică, descrieri de locuri și peisaje care îi sunt familiare sciitorului. Nuvelele sunt relatări ale singurătății, dragostei, tinereții, bătrâneții, necazurilor cotidiene, iar nuvelele din volumul din 1888, sunt cele mai închegate , elementele romantice coexistă cu cele realiste și psihologice, scriitorul preocupându-se de dramele ascunse ale vieții, de suferințele și bucuriile sentimentului iubirii. Chiar dacă nu e un bun observator al rânduielilor economice și sociale, “superioară este intuiția sufletului individului, valoarea nuvelelor și a romanelor fiind în analiză“. Eroii nuvelelor fac parte din categoria de mijloc, a micilor intelectuali, iar dramele expuse sunt cele ale inadaptabilității. “Nu e oare acesta drumul pe care trebuie să punem nuvela și romanul nostru?” se întreba scriitorul în prefata volumului din 1888. Mihai Gafița identifică, în prefața volumului din 1888, un început de argumentație în favoarea romanului, roman care “înainta încă timid și pe care abia epoca 1920-1940 îl va aduce, în proza românească, la treapta europeană, Duiliu Zamfirescu se așează, înainte de Tănase Scatiu și romanele următoare ale ciclului Comăneștenilor, în rândul precursorilor acestei direcții moderne și fertile”.
Nuvela Subprefectul debutează cu descrierea atmosferei din Vlădeni, după schimbarea vechiului subprefect cu Alexandru Dumitrescu, tânăr cultivat cu idei liberale și umanitare, și tot acum se anunță căsătoria boierului local, Maxențian. Manolescu identifică acestă descriere cu un “tablou social”, apoi intervine și “conflictul social”. Trăsura Dadianei Maxențian, soția “strigoiului” care stăpânea comuna, a călcat oaia unui cioban, iar subprefectul, nou-venit la Vlădeni este gata să facă dreptate și să îl înfrunte pe acest boier, care era “un fel de pașe, care învârtea județul cum îi plăcea lui, alegea prefecții și-i da afară, numea deputații, strângea mereu la avere si trăia ca un baron, bogat bineînțeles”, dând câștig de cauza ciobanului. Dar, ciobanul se alege cu o bătaie groaznică, nemaiîndrăznind să aibă vreo pretenție pentru paguba provocată de soția acestuia. Din acest moment, conflictul deviază din planul social în cel erotic. “Partea cea mai bună a nuvelei o constituie iubirea subprefectului pentru frumoasa Dadiana. Aici finețea observației e incontestabilă.” Subprefectul se îndrăgostește de Dadiana, iar într-o zi iese la vânătoare pentru a-și potoli neliniștea sufletească, unde o întâlnește. Maxențian află de la vecini de întâlnirea celor doi și plănuiește un scenariu diabolic, după ce interceptase o scrisoare a Dadianei pentru prefect, astfel subprefectul, atras într-o cursă, ajunge să o împuște pe femeia iubită, când o “surprinde” în grădină alături de prefect.
Încă de la prima lectură a nuvelelor și a romanelor lui Zamfirescu, se face o identificarea între Maxențian și Tănase Scatiu, dar spre deosebire de “strigoi”, consideră Adriana Iliescu, “Tănase Scatiu are sentimente de familie, e om “de la țară”, cu o biografie limpede și verosimilă, care se comport în marginile normalității. Maxențian e bizar și înspăimântător, plin de taine negre, suspect de fapte odioase și în ultimă instanță de-a dreptul criminal.”. Linia de demarcație între cei doi e oscilantă, pentru că și Tănase Scatiu ajunge să comită o crimă, îl ucide pe calul Fogaș și indirect o ucide pe Tincuța și să nu uităm de chinurile la care îi supune pe țărani. Ion Rotaru consideră că greșeala în ansablul compoziției artistice a lui Duiliu Zamfirescu este acel dispreț – care de altfel i-a fost reproșat de mulți critici – cu care își construiește Duiliu personajele negative, mai exact “apăsarea pe caracterul odios al soțului, moșierul Maxențian, un tip sadic în purtările lui cu țăranii, capabil de o crimă oribilă, zugrăvit cu ură, ca și Tănase Scatiu”. “Câteva sunt tipurile umane care urmăresc pe Duiliu Zamfirescu (nu numai în nuvele): omul de prisos, femeia enigmatică. Preferința autorului este pentru firile candide, pentru copii sau bătrâni, pentru învinși, nesociabili, abulici. El e unul din creatorii tipului de boier bătrân, depășit de vremuri, fixat în tabieturi și ducând o existență automatică.”
Manolescu identifică o simpatie a scriitorului pentru personaje sensibile, neajutorate, sfioase, fără apărare, cum sunt Dadiana, Haralamb, conu Alecu, și o repusie a acestuia pentru acele personaje grosolane și pline de cruzime, ca Maxențian sau Tănase Scatiu. Lumea romanelor și a nuvelelor se compune din tineri, femei, bătrâni, “o lume în absența stăpânilor”.
Acel tip de bătrâni, fixați în tabieturi este identificat de Nicolae Manolescu în Conu Alecu Zăgănescu și în Spre Costești, deoarece în aceste nuvele avem de-a face cu “oameni care nu fac nimic […], peronaje care se află la originea unei întregi literaturi inspirate din viața automatică a bătrânilor.”
Conu Alecu Zăgănescu e avocat, care gonește toată ziua dupa procese, într-o brișcă hodorogită, iar sora-sa, Marghiolița e stăpâna moșioarei de la Buhăeni. Viața celor doi bătrâni este monotonă, fără evenimente deosebite, fără bucurii. Moșia celor doi frați e o gospodărie cam dărăpănată, dar cu rânduieli statornice, iar singurele ocupații sunt jocul de table și lecțiile de muzică date unui mierloi captiv. Manolescu identifică în proza lui Zamfirescu predilecția acestuia pentru un anumit moment al zilei, și anume “după-amiaza”, după-amiază, care îl prinde pe Alecu jucând table cu căpitanul Ciupagea, iar pe coana Marghiolița, umplând un coș de perna cu puf: “Era într-o zi după prânz, pe la începutul lui septembrie. Soarele cădea pieziș în geamlâcul străvechi al caselor de la Buhăeni, încălzind lăuntrul bătrân și rece al sălei și dând un ton de viață nouă tuturor vechiturilor dinlăuntru.”.
Traiul iluzoriu este tulburat de apariția copilului lepădat, al fetei popii, în viața bătrânilor, acest eveniment producând o tulburare nemaipomenită, timpul monoton de pâna atunci și tabieturile zilnice sunt înlocuite de foarte multe evenimente mărunte, iar cei doi frați nu-și mai văd capul de griji, crecând copilul ca și cum ar fi fost al lor, instaurându-se o fercire rezultată dintr-o minciună, care nu va dura decât trei ani. Când tatăl copilului îl revendică pe “Alecuță”, totul se năruie, intervine drama, evenimentele își reiau cursul anterior, iar monotonia pune stăpânire pe gospodăria celor doi și pe viețile lor vegetative, căci “Conu Alecu și coana Marghiolița sunt două jucării stricate, suferind de automatisme psihice (atrofie).”. Finalul nuvelei ilustrează reinstaurarea liniștii și a singurătății peste Buhăeni și în special peste casa celor doi bătrâni care revin la vechiile ocupații. “La Buhăeni casele stau acum singuratice […]. Zidite cu totul din piatra și vechi ca pământul, lespedele lor se întrupaseră una într-alta și se înveliseră într-o pojghiță mohorâtă, pânza vremii, care întindea un fel de umbră a unor timpuri trecute. Lângă case, un șir de odăi de gard, tupilate și sparte […] la spatele lor, într-alta curte, niște leși căzute, și apoi cele două mari gradini, în care dudaiele și pârloagele crescuseră mai înaltedecât pomușoara și piersicii. Aici trăiau, cu desăvârșire singuri, urmașii Zăgăneștilor, afundându-se din ce în ce mai mult în adâncul liniștei munților.”
În nuvela Spre Costești se poate identifica viitoarea atmosfera din Viața la țară, atmosferă prefigurată de scenele de vânătoare și descrierile de peisaje. Această nuvelă cu un fir narativ extreme de simplu, cu doar două personaje mai importante, conu Dumitrache Teodorescu, un boier sărac, necăsătorit, pasionat de vânătoare și nepotul său Iancu, pe care îl ia într-o zi la el. Nuvela descrie mersul cu trăsura, vânătoarea de prepelițe, masa de seară, poveștile cu tâlhari spuse copilului înainte de a adormi, pregătirile de culcare în cerdac. Întreaga nuvelă e simplă, iar unii critici au identificat atmosfera descrisă cu elemente din biogrfia scriitorului: “O experiență a idilicului aparținând copilăriei sale, petrecută, fericit, în condiții de bună stare materială și într-o atmosferă de seninătate patriarhală. O putem reconstitui citind paginile excelentei povestiri Spre Costești (1904), sufletește, dacă nu și biografic, exacte.”.
În nuvela Spre mare, eroul, Haralamb nu e boier “ci un temperament de artist, un visător și, ca aceștia, inapt pentru vreo activitate practica, un suflet delicat, “poetic””. Eroul e un visător, atras de lectură, o fire “cam exagerată”, găsind refugiul în “lumea ideală”. Se îndrăgostește de Matilda, îi trimite câteva scrisori, care ajung în mâna mamei sale, iar după o plimbare pe ploaie, Haralamb o săruta pe Matilda. Familia fetei, așteapta acum cerera în căsătorie, dar Haralamb e înspăimântat de ideea unei nunți “cum se cuvine” și îi trimite Matildei o scrisoare în care îi propune să fugă cu el. E refuzat și totul se sfârșește cu îmbarcarea, la întâmplare, pe un vapor, rămânând să își poarte singurătatea prin lumea largă. Manolescu identifică influența literaturii rusești în nuvelistica zamfiresciană, Matilda, ca și Dadiana fiind eroine tipic turghenieviene, căci: “Duiliu Zamfirescu e descoperitorul la noi al inefabilului feminin și a fost preocupat de comportarea enigmatică a femeii in dragoste […] Nu, evident, primul care scrie despre dragoste, (dar) primul în proza noastră care analizează “limbajul” dragostei.”. Acestă afirmație se poate dovedi foarte ușor prin cuantificarea personajelor feminine din proza zamfiresciană, astfel se observă o preferința scriitorului pentru eroine și pentru analiza stărilor și metamorfozelor prin care trec acestea.
În Noapte bună, un președinte de tribunal, se îndrăgostește de fata cadiului din Hârșova, pe nume Aișe, pe care o vede de pe acoperișul unei case vecine, iar ajutat de o grecoiacă bătrână pătrunde în casa fetei cadiului, îmbrăcat în haine femeiești. Manolescu identifică în acestă nuvelă unul din punctele de plecare ale romanului “Adela”, iar criticul Ion Rotaru cataloghează nuvela ca fiind “o aventură sentimentală dureroasă, mișcătoare, a unui președinte de tribunal de provincie”, referindu-se probabil la neîmplinirea iubirii dintre cei doi, pentru că iubirea dintre Aișe și președintele de tribunal este sacrificată de cel din urmă, pentru interese de cariera.
Locotenentul Sterie e “drama unei conștiințe civice ultragiate, eroul neputând supraviețui ideii de lașitate și dezonoare. Cadrul vieții provinciale, cu nota ei de meschinărie sufletească, spiritul ei fanfaron și patriotard sunt puse în contrast cu onestitatea și lealitatea eroului”. Acțiunea e plasată în Focșani, orașul copilăriei scriitorului. Cel mai mic copil al familiei Sterie plecă pe câmpul de luptă de la Plevna, în timpul Războiului de Independență, dar va cădea eroic, spre disperarea familiei. Celui mare i se ia dreptul de a-si încerca șansa și oscilează, între ideea de a participa la război (chiar dacă “începuse să se cam dezguste de cazarmă” sau se gândea să ceară să fie trimis peste Dunăre unde ar fi mers cu entuziasm) și între datoria față de familie. Cei din jur îl îndeamnă spre ultima alternativă, în timp ce el se lasă condus de părerea unanimă a opiniei publice, demisionează din armată, dar pentru acest pas nu putem invoca în nici într-un caz frica de război. Echilibrul câștigat pentru foarte puțin timp, după demisia din armată, e zdruncinat de o simplă aluzie a unui necunoascut, căci acuzat fiind de lașitate, tânărul se împușcă. Și aici avem de-a face cu un suflet de o mare sensibilitate, iar contactul cu un eveniment neprevăzut, în acest caz cu un individ grosolan, declanșează adevărate drame. Valeriu Cristea condideră că “drama locotenentului Sterie […] nu constă, după cum s-a presupus în conflictul dintre datoria față de țară […] și datoria față de ai săi, al căror principal susținător rămăsese […], cauza o reprezintă surparea interioară a personajului: moartea fratelui îi provoacă revelația golului, a urâtului existenței, a zădărniciei lumii acesteia”. Înclin să susțin afirmația lui Valeriu Cristea în defavoarea lui Zaciu, pentru că acest individ trăia o dramă existențială proprie, el fiind caracterizat de blâdețe sufletească și bun-simț, a ezitat să-și exprime frământările sufletului, s-a închis în carapacea proprie pentru că nu avea cine să îl înțeleagă, iar drama vine din încercarea altora de a-i dicta cursul vieții și din neputința de a-și expima propria lui dorință, poate pentru a nu-i răni pe alții, în acest caz familia, alegând să se distrugă pe sine.
În nuvela Frica naturalismul lui Zamfirescu voia să rivalizeze cu cel al lui Caragiale. În nuvela zamfiresciană, psihologia fricii e studiată în cazul căpitanului Bogdan, care pune pariu cu colonelul A., după ce avuseseră un schimb de replici, și se duce în toiul nopții, singur, să aducă un semn de la un cadavru aflat în putrefacție, al unui soldat turc, părăsit între liniile frontului. Reușește să aducă un nasture smuls din tunica “harapului”. Chiar dacă s-au făcut comparații cu “O făclie de Paște” a lui Caragiale, părerea unanimă a criticii proclamă superioritatea povestirii caragialiene, deorece “scriitorul se dovedește mai puțin inspirit în descrierea stării de dezaxare și a halucinațiilor eroului, de după consumarea macabre aventuri, și deloc în explicarea, dezamăgitoare, a sunetului pe care îl producea, de câte ori era atins, cadavrul”.
Toate elementele din nuvele curg ca niște afluenți într-un râu mai mare, care întruchipează “dorința”, mărturisită într-o scrisoare din 1893, de a surprinde epic “farmecul trist al vieții noastre românești.” Mai mulți critici au susținut ca nuvelele, nu sunt în creația lui Zamfirescu, decât o etapă de tranziție către roman. Este adevărat într-o oarecare măsură, pentru că intenția scriitorului de a înfățișa aristocrația rurală și burghezia, exprimată în Prefața volumului din 1888, stă și la baza ciclului Comăneștenilor, dar cel mai important este că nuvelele anticipează foarte multe situații și personaje din romane. Maxențian pare a fi un fel de Scatiu, subprefectul cu viziuni democratice, care lua apărarea țăranilor amintește de Matei Damian, în conu Alecu recunoaștem o serie de trăsături ale bătrânului Dinu Murguleț, figurile ciobanilor din subprefectul amintesc de baciul Micu sau de Lefter din Tănase Scatiu, peisajele din Spre Costești prefigurează descrierile și anumite scene cinegetice din Viața la țară, Dadiana o prefigurează pe Tincuța. Chiar și scriitorul, într-un moment de autoevaluare spune: “Eu am multe cusururi …dar unul dintre cele mai mari este o pornire firească către a face să se asemene indivizii de prin novelele mele și un fel de a spune cam stereotip.”. Dar dincolo de aceste corespondențe evidente, nuvelele au o fizionomie proprie, “cu tot aerul convențional al unor episoade, cu tot gustul pentru melodramatic (rămășiță a înclinațiilor sale romantic livrești), nuvelele se remarcă printr-o compoziție sobră, echilibrată, operand cu o economie a mijloacelor epice și descriptive de factură clasică”, iar lumea acestor nuvele e a unor pături mijlocii, un procuror, un boieras, un ofițer, “nuvelistica e exclusiv a dramelor intime, nu cele proprii, ci ale veacului”.
Pentru criticul Mihai Gafița, autorul Vieții la țară este un deschizător de drumuri, un scriitor care a comprimat în opera sa mai multe direcții literare anterioare și totodată “a inaugurat principalele direcții literare ulterioare”, considerând că acesta a deschis căi pentru alții, deoarece a călcat pentru prima dată pe terenul diverselor genuri literare, dar nici nu a insistat și nici nu a continuat pe cărările începute. Și pentru Nicolae Manolescu, ca de altfel și pentru alți critici, mai important este tabloul anticipărilor, de exeplu, nuvela Conu Alecu Zăgănescu anunță pe Brătescu-Voinești, anumite scene de vânătoare și dacismul din “Străbunii noștri” anunță pe Sadoveanu, neliniștiții țărani pe Rebreanu, sufletele “complicate, pline de finețe, pline de cotituri”, îl pregătesc pe Camil Petrescu, iar aristocratismul “modern” o prefigurează pe Hortensia-Papadat Bengescu.
1.3.2 Corespondența și romanele
În subcapitolul anterior, s-a ilustrat că receptarea operei lui Duiliu Zamfirescu a fost contradictorie la fel cum a fost și natura acestui scriitor care a dat o creație literară foarte importantă în evoluția literaturii române. Unii critici l-au considerat un scriitor de tranziție și nu au făcut abstracție de aristocratismul de care s-a vorbit atât de mult, alții au văzut în creația romanescă un adevărat punct de plecare în arta romanului românesc. E adevărat că nereceptarea favorabilă a ținut atât de personalitatea scriitorului, considerat înfumurat și acuzat de aristocratism, dar și pentru că s-a aflat departe de țară, neavând o participare directă la viața literară și pentru că literatura lui a fost tipărită cu întârziere, iar personalitatea contradictorie s-a reflectat mai ales după ce a fost publicată corespondența, când mulți au descoperit discrepanțele dintre intenția și realizarea artistică, dar totodată, au descoperit un adevărat teoretician al artei romanului, preocupat de problemele estetice și literare contemporane, au descoperit o altă față a acestuia, au descoperit adevărate documente biografice și psihologice.
Valoarea corespondenței este dată de ideile estetice pe care le conține cu privire la romanul obiectiv și informațiile depre procesul de creare a romanelor sale. Asocierea corespondenței zamfiresciene care alcătuiește, după Al. Săndulescu, “piesele unuia dintre cele mai bogate jurnale de creație din literature română”, cu tratatul epistolar al lui Flaubert îi pare lui Streinu absolut justificată. Corespondența, articolele și studiile rămân un mijloc de explicare a operei lui Duiliu Zamfirescu. Să nu uităm că autorul Vieții la țară a fost mai bine de două decenii izolat de țară și corespondența sa abundentă a însemnat nu numai o exercitare informațională, cât o exprimare, o necesitate de a comunica pentru a evada din singurătate, o mângâiere – “Mie îmi trebuie să scriu, cum îmi trebuie să mă hrănesc, să dorm, să iubesc.” – o justificare pentru importanta sa referință epistolară, formată dintr-un număr de destinatari foarte diferiți între ei (Titu Maiorescu cu care întreține o discuție mai mult de 15 ani, Trandafir Djuvara, I. C. Negruzzi, Elena Miller-Verghy, N. Petrașcu, etc.). În aceste epistole, se pot descoperi elemente relevante pentru biografia spiritualității și ideologia estetică a romanelor sale, lucru de care s-au ocupat mai ales monografii scriitorului. Corespondența din perioada petrecută în străinătate, dezvăluie nu numai impresii de călătorie, stările sale de spirit, viața de diplomat și preocupările mondene, necesitatea de a comunica, de a-si exprima opiniile, planurile literare, dar mai ales ilustrează procesul de zămislirea a romanelor și discuții estetice cu Titu Maiorescu. În ciuda unor carențe, ideile expuse de Duiliu Zamfirescu despre societatea românescă, despre roman, ideile estetice în general sunt valoroase pentru că relvă o reală erudiție și un orizont larg de lecturi. El avea o cultură europenă vastă, cunoștea creațiile scriitorilor secolului al XIX-lea, citise operele clasicilor ruși, Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski ale căror tendință o și împărtășea, cunoștea operele scriitorilor francezi, Stendhal, Balzac, Bourget, pe cele ale americanilor, Dickens, Tennyson, Poe, Eliot, și în special a cunoscut literatura italiană, Leopardi, Carducci, Ruffini, Fogazzaro. Lui Tolstoi îi dedică ore de studiu. Realismul îl preia de la Tolstoi, dar ideea de frescă a societății de la Zola, deși nega naturalismul francez. Duiliu Zamfirescu este adeptul realismului în tradiția clasică a secolului al XIX-lea: “A idealiza lumea reală, creând tipuri vii și posibile, mi se pare scopul cel mai înalt al artei.”. Dacă ar fi apărut mai devreme corespondența ar fi constituit un punct de referință important pentru exegezele ulterioare și ar fi împiedicat interpretărilor atât de nefavorabile din rândul contemporanilor. Din corespondență se pot identifica părerile lui despre nuvelă și roman, se poate afla care au fost ideile sale estetice, preferințele, dar mai ales scopurile, pentru că vom deduce ca nu și-a onorat programele teoretice decât parțial lucru observat de criticii literari. Zamfirescu este dur criticat de Ungheanu, care deși vede în el un precursor al artei romanului care își contrazice dezideratele teoretice, identifică “un amator de literatură superior care n-a isprăvit esențial nimic din cele începute. Vina romanelor sale stă în sumaritate. Totuși în ele sunt conținute câteva din direcțiile ulterioare ale prozei românești și exersate câteva prețioase nuanțe artistice”. Acestă afirmație ilustrează cel mai bine reproșul unanim, care îi era adus cu privire la nerespectarea programelor teoretice, căci el nu a reușit să-și pună în practică ideile în totalitate, începuturile nu au fost duse la bun-sfârșit, dar în ceea ce a realizat, a strâns atât tendințele vechi, dar a și anticipat direcții din perioada interbelică, iar sumaritatea de care vorbea Ungheanu se datorează faptului că scurtând desfășurarea epică a dat un caracter nuvelistic romanului, iar totul se întâmpă prea repede, sesizându-se o anumită grabă, de exemplu, căsătoria Tincuței din al doilea volum al ciclului. Deși Dinu Murguleț îi înapoiase lui Scatiu datoria pe care o avea și acest lucru îl elibera de orice obligație sau constrângere, în al doilea volum, Tincuța este căsătorită și pe deasupra are și un copil cu Tănase Scatiu, iar Dinu Murguleț ne apare transfigurat într-un bătrân neputincios și deposedat de avere. Duiliu Zamfirescu este unul dintre propagatorii romanului citadin, căruia îi prezicea cel mai mare viitor. Pentru el romanul modern era acela al lumii urbane: “[…] de câte ori mă mir de sărăcia de invențiune a romancierilor moderni, când viața pe scena orașelor mari e atât de plină de lucruri interesante!”. Din corespondența cu Titu Maiorescu se poate deduce că el teoretizează romanul urban, deși scrie un roman despre “viața la țară”, pentru el romanul citadin era romanul lumii moderne, pe când lumea satului era plasată prea aproape de natură, de rudimentar și nu acceptă ca țăranul să acționeze în afara “masei colective”. “În desfășurarea întâmplărilor […] țăranii se mișcă numai ca mase colective, fiindcă așa îi cred eu interesanți, așa sunt ei o putere și numai așa psihologia lor poate da nota caracteristică a unui țăran. Altfel, individual ei nu pot forma subiectul unui roman.” El vede țăranul doar ca masă, ca o mișcare colectivă, idee care, spun criticii, va prefigura “Răscoala” lui Rebreanu. Țăranul este prezentat doar în colectivitate, la arie, la înmormântarea Tincuței, la curtea boierului, în scena uciderii lui Scatiu, dar există și excepții, cum este figura baciului Micu sau țăranul revoltat Lefter. Ideea documentului autentic apare în cel de-al treilea roman, În război, “[…]ordinul de zi dat de generalul Cernat în preziua lui 30 august, nu e pus de mine ca detaliu orășenesc, ci ca documentul cel mai sugestiv, artistic sugestiv, din toată Campania. El e scris prost, redactat cam în pripă, dar proza lui copilărească dă detaliile cele mai emoționante ale organizării atacului”. Romancierul susține autenticitatea vorbirii, pledând pentru o limbă “vie” condamnând limba greoaie plină de arhaisme și termeni dialectali a scriitorilor transilvăneni. Criticul D. Păcurariu în studiul său “Clasicismul românesc”, îl analizează pe Duiliu Zamfirescu în capitolul “Romantism, clasicism și realism”, spunând că acesta a evoluat dinspre romantism (primele poeme și nuvele, romane) spre clasicism și realism, clasicism care atinge apogeul în Viața la țară, iar acestă concepție clasică se manifestă atât în corespondență cât și în articolele sale academice, prețuirea pentru spiritul clasic, echilibrat, manifestându-se permanent. Crezul său realist, este realizat prin romanul său care intenționeză să creeze iluzia puternică despre realitatea vieții, iluzie care reiese din comportamentul personajelor, nu din comentariile autorului, deci fiecare personaj trebuie redat în autenticitatea purtărilor și a vorbirii sale. Realismul presupune realizarea unei proze în concordanță cu realitatea, iar la întrebarea ce este un roman și care este scopul scriitorului, acesta răspunde: “Eu cred că este de a-ți da iluzia cea mai intensivă despre realitatea vieții”, iar acest lucru se face prin crearea de tipuri suficient de aproape de realitate așa cum este și descrierea țăranilor, aceștia sunt prezentați într-o lumină neidealizată, stările lor sunt redate întocmai, sunt impusivi, cârcotași.
Duiliu Zamfirescu ilustra un spirit european prin formația artistică, prefigurând câteva direcții principale ale romanului nostru din perioada interbelică, el utilizează documentul autentic înaintea lui Camil Petrescu, vorbește despre citadinism înaintea lui Lovinescu, prin mișcarea mulțimii de țărani îl prefigurează pe Rebreanu cu “Răscoala”.
Pentru M. Nițescu, “romanele lui Duiliu Zamfirecsu nu au avut nici o consecință în dezvoltarea romanului românesc” și totodată, criticul nu ezită să aducă în prim-plan nota de acuză tradițională a aristocratismului: “amestecul de autenticitate și facticitate, tradus în snobism și morgă aristocratică au făcut din el cel mai reușit scriitor de salon de la noi, capabil a impresiona doar cuconetul sentimental”. Deci, încă o dată se poate observa receptarea contradictorie din partea criticii literare. Duiliu Zamfirescu intră în exegeza lui Manolescu despre romanul românesc, “Arca lui Noe”, carte de naratologie, influențată de structuralismul francez, ca un înnoitor de strategii narative. Manolescu pornește de la anliza raportului dintre narator și personaj și prezintă aportul acestuia la dezvoltarea literaturii române. Până la el nu exista decât o singură modalitate de a înfățișa desfășurarea acțiunilor și de a ilustra personajele, fapt atestabil de la “Tainele inimei“ lui Kogălniceanu la “Ciocoii vechi și noi“ ai lui Nicolae Filimon. Persoana I plural, era persoana suverană asupra acțiunii, era vocea prin care se specifică mesajul cărții. Relatarea la trecut a evenimentelor predonima, stilul evocator fin ilustrat prin utilizarea unui “monologism” era completat de scriitorul-naratorul, suveranul acestei relatări monologice, el știe tot. Duiliu Zamfirescu părăsește acest ton suveran al stilului auctorial, care era comun romanelor din secolul al XIX-lea, în care scriitorul domină și manipulează nu doar personajele, cât și cititorul. “Cel dintâi care renunță la avantajele (riscante) ale acestui stil este Duiliu Zamfirescu. La prima vedere, în Viața la țară și în celelalte, continuă a vorbi, în numele său propriu, dar această impresie e repede corectată de aceea că naratorul a devenit mai discret, aproape impersonal, și că el nu se mai manifestă decât rareori nemijlocit în narațiune. Felul în care începe romanul lui Duiliu Zamfirescu va rămâne în linii mari același în tot realismul obiectiv de până la Rebreanu.” Naratorul adoptă punctele de vedere ale personajelor, perspectiva utilizată este exterioară, stilul devine comportamentist, în acest stil avem surprinse stări de moment, nu omul în sine.
Activitatea de romancier a celui care a scris Viața la țară începe cu romanul În fața vieții (1884), un roman “conceput pe suportul artificial al unui conflict sentimental de o mare banalitate”. Acesta este urmat în 1891 de romanul Lume nouă și lume veche, prilej cu care Duiliu Zamfirescu încheie etapa experimentelor și se îndreaptă către romanul Comăneștenilor. Ciclul Comăneștenilor este primul ciclu romanesc din literatura română, chiar dacă nu a fost elaborate în virtutea unui plan prestabilit, scriitorul gândindu-se la un astfel de proiect abia după cel de-al treilea roman, la care se mai adaugă două și al șaselea, Romanul Deduleștilor, care nu a mai fost scris. Din opera lui Duiliu Zamfirescu se desprinde o viziune de ansablu asupra întregii societăți românești și a raporturilor complexe dintre clasele sociale, așa cum au fost conturate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Boierii și țăranii au o identică bază socială și aceeași substanță morală și etnică – conexiunea cu pământul ca instituție existențială și tipologică. Arendașii se interpun între cele două clase, pentru că boierimea se află în decădere socială, iar țărănimea nu este pregătită, atât econimic și intelectual, să guverneze pământul, astfel apar arendașii, intermediari care administrează pământul temporar. “S-a ridicat o lume aproape nouă:lumea arendașilor. La început desculți, și, prin urmare, liberali, deveneau treptat conservatori, cu cât își măreau averile. În dezvoltarea socială aceasta a dat naștere la reacțiunea țărănimii, care în ‘88 și ‘89 s-a manifestat printr-o răscoală agrară […].” Ei nu caută decât să exploateze pe țărani pentru a se îmbogăți cât mai repede și a căpăta independență financiară. Pentru boieri și țărani, pământul e sfâta moșie, posesiune sacră, iar pentru arendși e o afacere ca oricare alta. Noua clasă dorește îmbogățirea imediată, are bani, dar nu are cultură, nu știe să se poarte si să prețuiască valorile patriarhale. Acesta este momentul social pe care îl au în vedere primele două romane, Viața la țară și Tănase Scatiu, axându-se pe ridicarea arendășimii și destrămarea boierimii patriarhale. Următorul roman intenționa să evoce un moment eroic, și anume Războiul de Independență, iar ultimele două romane, Îndreptări și Anna, ar fi întregit tabloul epocii prin pregătirea pentru Unirea din 1918. Oricum, Romanul Comăneștenilor este cel mai amplu roman din câte s-au scris în literatura română până la Primul Război Mondial, care cuprinde o epocă de aproape jumătate de secol, începând dinainte de 1870, chair dacă ciclul e inegal ca valoare, forța epică scăzând treptat după cel de-al treilea volum.
Viața la țară – romanul fost publicat în revista “Convorbiri literare” între 1894-1895, iar în volum în anul 1898. În acest roman, intitulat inițial “Pe arătură”, Zamfirescu voia să încerce “a arăta geniul românesc sub toate formele lui […] având ca inspirație morală un realism trist, o viață uniform, dar senină, a muncitorului de pământ”. Cartea intenționa să fie “o icoană adevărată a câmpului sau poate mai puțin decât atât: o iluzie a mea despre asta”, o carte în care dorea să ilustreze imaginea existenței sociale, relațiile dintre boieri, țărani și arendași.
Titlul romanului nu reflectă întru totul ceea ce se întâmplă în roman pentru că personajele trăiesc la țară, dar nu ne aflăm între țărani, ci într-o lume care se adapta la progres și modernizare, astfel personajele în pofida faptului că trăiesc la țară, au case la oraș, merg la studii în străinătate, transformă așezările în unele burgheze moderne. Moșia Sașei e un model de fermă, începând cu casa, veche, moștenită, dar modernizată și terminând cu rânduiala din curte. Prin atmosfera idilică din descrieri, prin descrierea vieții îndestulate: “Toată curtea boierească trăiește liniștită și bogată, cu cârduri întregi de gâște, de curci și de claponi; […] Fără a fi risipă și zarvă, curtea boierească pare pupulată și bogată.”, criticul D. Păcurariu considerând că scriitorul a realizat “un excelent poem bucolic”.
Anton Cosma semnalează o nevoie a scriitorului de a se refugia în lumea ficțiunii și a creației și face o corespondență între acesta și Sașa, considerând că eroina din Viața la țară ar avea “o sete de ideal” care o face “să tânjească, să caute (în ocupații spirituale sau chiar în artă) o împlinire pe care viața nu i-o poate asigura”. Acest “ideal” este foarte prezent în romanul lui Zamfirescu, personajele sunt în cătarea acestui “idealul”, iar acest lucru se poate observa de multe ori pe parcursul romanului, de multe ori imaginile reale sunt înlocuite cu portrete, fotografii, care ilustrează imagini ideale, cum se întâmplă în cazul cadoului oferit de Sașa lui Matei. Criticul Valeriu Cristea, afirmă că cei doi ar iubi de fapt idealul pe care fiecare îl întruchipează, și aduce în discuție cadoul Sașei pentru Matei, la întoarcerea de la Paris, acel “laț cu ceasornic cu două capete” având prins la unul din ele “un creion și o boabă de cristal”, lui Matei îi era mai dragă acolo imaginea femeii iubite. Această oscilație dintre observare și idealizare a realității, dintre real și ideal a fost subiect de discuție, iar criticul Valeriu Cristea consideră că prin intermediul acelui cadou, introduce “tema dedublării real-ideal, proprie literaturii lui Duiliu Zamfirescu”. Imaginea Sașei din acel cristal era una ideală, era o imagine “senină și nespus de dulce; pe câtă vreme cum era aici, era în partea ei omenească și reală”, deci o întruchipare ideală, nealterată de alte manifestări “reale”.
Printre contradicțiile semnalate în programele teoretice și în practica literară, sunt și acelea de ordin cronologic, astfel Bărăganul e stăbătut de tren, când încă nu aveam căi ferate în România, autoritatea locală și administrativă era format din prefect și subprefect (Nuvela Subprefectul), cronologia romanului Viața la țară este amiguă, avem astfel, în față, o epocă confuză, îmbinată cu elemente din prezent și trecut. Romanul prezintă ipostaze etern-umane, viața ca atare, cu repetabilele componente existențiale: dragostea, moartea, căsătoria, înlocuirea firească a generațiilor, aducerea sfintei pentru ploaie.
Prezența Sașei “conferă un farmec în plus romanului, Zamfirescu relevându-se încă o dată un pictor fără egal, pentru literatura vremii sale, al sufletului feminine”. Sașa e ființa încântătoare pe care toți criticii o admiră, chair dacă nimeni nu știe cum arată și nici câți ani, are de fapt, din cauza cronologiei inexacte, ea este înfățișată trăind, iar caracterizarea ei reiese din raporturile cu familie, țăranii, grija față de coana Diamandula, din relația cu Matei, omul pe care l-a așteptat și l-a iubit în tăcere, din gesturi și din părerile celorlați despre ea. “Secretul realizării personajului feminin din Viața la țară e de domeniul inefabilului.” Nu ni se oferă coordonatele portretului fizic, este văzută doar prin ochii lui Matei, vocea auctorială omniscientă care preia atribuțiile naratorului obiectiv, și prin ochii celor din jur, și chiar dacă nu avem nicio imaginea concretă a ei, puterea ei de fascinație e înaltă, farmecul și grația feminității ei apar susținute de o prezență discretă și plină de finețe. Paul Cornea este de părere că Matei, ar fi “personajul cheie, iar romanul dacă e al “cuiva”, atunci e al lui, și nu al Sașei […] întreaga acțiune din Viața la țară gravitează în jurul lui Matei, de el se leagă direct sau indirect destinul tuturor eroinelor”. Într-un fel are dreptate pentru că acțiunea propriu-zisă se declanșează odată cu întoarcerea lui în țară, coana Diamandula moare numai după ce îl vede și înainte îi lasă un “testament”, ca și cum el ar fi din acel moment un fel de motor care antrenează acțiunea; este povestea convertirii sale, revenit din străinătate, la datoria legăturii cu pământul, datorită lui Matei, Dinu Murguleț scapă de datoria pe care o avea la Scatiu, intervenția lui oprește represiunea contra țăranilor izbucnită din cauza lui Scatiu, prin el se descoperă lumea vieții la țară, descrierea câmpiei, drumurilor, frumuseților naturii, se realizează prin ochii lui. După moartea mamei sale, el încercă să îngrijească singur moșia părintească, se leagă tot mai mult de pământ și de oamenii lui, țăranii, reprezentați prin baciul Micu. Finalul romanului căsătoria lui Matei cu Sașa Comăneșteanu, ar putea semnifica integrare eroului în viața de la țară și împlinirea idealului lor, căci din acest moment aproape vor dispărea. Dinu Murguleț apare ca un om vârstnic, nepriceput în a-și administra pământurile, fără inițiative, depășit de situații. Baciul Micu, exponent al țărănimii, ardelean, care s-ar fi încurcat cu femeia altuia, și care are un atașament față de câinele său, este cititor în stele și zodii, el fiind cel care face inițierea lui Matei în descifrarea cerului înstelat, fiind însoțit mereu de o taină numai a lui, e un mijlocitor în cunoașterea cosmosului. Cea mai temerară și, totodată, contestabilă afirmație este că mai cu seamă, în Viața la țară, Zamfirescu realizează un ““roman total” capabil să însumeze o mare diversitate de aspect ale realității și întreaga complexitate de trăiri ale omului”. Aplicarea calificativului de “roman total” este exagerată, Valeriu Cristea apreciind stările beatitudinale, “sentimentele înalte” pe care le crede “plenare” și considerând că prin acest “roman total” a inaugurat direcția epică și analitică ce a dus la “Moromeții” lui Marin Preda. Dar nu poate fi vorba de un roman total din moment ce vorbim de sumaritatea atât de prezentă începând cu al doilea volum și de alte carențe. “Viața la țară este o demonstrație despre iluziile sociale ale lui Duiliu Zamfirescu, iluzii de altfel generale, din care se va naște și idilismul sămănătorist al generației următoare.”
Romanul Tănase Scatiu apare în revista “Convorbiri literare” între 1895-1896, iar în 1907 a fost publicat în volum. Proiectul noului roman s-a conturat odată cu apariția Vieții la țară, iar inițial s-a intitulat Viața la oraș: “Gândul meu este de a scrie un al doilea roman, sub titlul Viața la oraș, cu persoanele rămase mai în umbră, și anume cu Scatiu, Tincuța și Mihai. Scatiu, un bădăranul boier, care izbutește să ia pe Tincuța, se așează la București, unde deschide casă, se alege senator, își exercită talentele sale de mojic, torturându-și femeia prin gelozie, prin ignoranță și prin fumuri de bogăție.”. Acest plan al scriitorului este respectat întocmai, căci raportul Matei-Sașa este singurul care se rezolvă în finalul romanului Viața la țară, toate celelalte rămân deschise și sunt astfel reluate în cel de-al doilea volum.
În desfășurarea firului narativ apare problema pământului în prim-plan, acum intervine sentimentul de solidaritate între boier și țăran, în încercarea de a contracara dușmanul comun, arendașul. “Am să judec pe pârliții de arendași , ajunși bogați, deveniți factori politici, falși, în întâia și a doua generație.
În ceea ce privește acest roman, critica literară a discutat foarte mult despre anticalofilismul scriitorului utilizat în construcția personajului, Tănase Scatiu. Unii critici consideră că este anticalofil înaintea lui Camil Petrescu, referindu-se la dezacordul lui Maiorescu, care observă vorbirea inestetică a personajului și la răspunsul lui Zamfirescu, care era conștient de limba pe care o utilizează personajul: “E adevărat că limba lui Scatiu e cam bădărană, dar eu socotesc că e vina lui Scatiu, nu a limbii.”. Criticul Șerban Cioculescu contrazice meritul lui Duiliu Zamfirescu de a fi anticalofil înaintea lui Camil Petrescu, argumentând că “un scriitor de formație clasicistă ca Duiliu Zamfirescu, care-și retușa necontenit stilul, nu putea anticipa estetica fără stil a lui Camil Petrescu, care, de altfel, în scrisul său, nu se arăta deloc indiferent la epitete și mijloace stilistice, în vădită contradicție cu teoriile lui”. El își exprimă rezerva față de cei care spun că ar fi anticalofil (teoretic!) înaintea lui Camil Petrescu, deoarece în viziunea lui e doar un scriitor care recomandă “să se știe a spune”, argumentând acestă imposibiliate cu formația clasicistă a scriitorului: “Clasicismul luase locul central și se instalase definitive în personalitatea lui Duiliu Zamfirescu, iar clasicismul implică sinteza dintre echilibrul moral și desăvârșirea formală”. Poate nu a utilizat o “estetică fără stil”, nu a eliminate figurile de stil sau semnele de punctuație, dar nu se poate nega faptul că intuia elementele anticalofiliei și acest lucru reiese și din răspunsul pe care il dă lui Maiorescu, cu privire la limba utilizată de Scatiu și tot într-o scrisoare spune despre “ordinal de zi” care va apărea în romanul În război, că este scris prost și redactat cam în pripă, deci reiese că Duiliu Zamfirescu avea conștiința anticalofiliei.
Modul de realizare a caracterului lui Scatiu este un alt prilej pentru critici să-și exprime punctele de vedere. Criticul Ion Rotaru consideră ca Tănase Scatiu este mai slab realizat decât personajul lui Nicolae Filimon din cauză că “uitând de legile realismului artistic, romancierul apasă cu toată puterea condeiului pe defectele personajului, până la caricatură, înfățișând cu ură și părtinire bădărănia, răutatea, chiar sadismul lui Tănase Scatiu”. La acestă părere subscrie și Anton Cosma, considerând că destinul personajului ar fi toatal neautentic și că este rezulatul resentimentelor autorului. Radu Țeposu, în schimb, identifică în personaj un complex de inferioariate din care ar izbucni toate pornirile acestui arendaș, având ca scop răzbunarea și exteriorizarea cu brutalitate, acțiunile lui reprezentând o substituire a inferiorității într-o manieră agresivă. Ideea parvenitismului lui Tănase care domina în critica literară este contrazisă de criticul Radu Țeposu care consideră că: “Tănase Scatiu nu e un parvenit. El nu încercă nici o clipă să se integreze în altă clasă, ci să se replieze, să se răzbune, făcând și mai evidentă opoziția.”. Este adevărat că arendașul nici nu pomenește de vreo integrare în clasa boierilor, el dorește anihilarea, distrugerea clasei opuse, boierimea, o refuză, mai degrabă, de a fi un parvenit, e un orgolios stupid care își are origine în tipurile caragialene, dar spre deosebire de eroii lui Caragiale, violența sa este reală, el este pe lângă incult, mitocan, grobian și foarte violent, stând sub semnul brutalității. Acest complex de inferioritate ar releva eșecurile sale, el neputând trece peste complexe, fiind caracterizat și ca o ființă care pare “o parodie a satanismului, fiindcă într-o înfruntare concretă cu adversarul nu se află niciodată, brutalitatea fiind a reacției disperate, nu a elanului distructiv”. Astfel toate manifestările ar reieși din acel complex de inferioritate, și cel mai relevant exemplu îl constituie replicile pe care le dă atunci când face referire la clasa opusă, boierimea, (“Neam al dracului!”), aluzii la originea Tincuței (“castelană”), se folosește de limbaj pentru a ironiza, pentru că știe că nu are cum să ajungă la statutul lor social care se moștenește nu se dobândește, atfel “e un handicapat ereditar și aceasată diferență congenital nu poate fi compensată; ea trebuie eliminată”. Are momente de nebunie, cum este acela al uciderii calului: “Galben ca un mort, fără a rosti un cuvânt, se repezi la revover, ieși afară și împușcă pe Forgaș, înhămat cum se afla, descărcând câte șase focuri în el.”, iar Țeposu echivalează acestă răbufnire cu înlăturarea simbolică a complexului de inferioritate. Finalul romanului e tezist, în ciuda faptului că i-a fost inspirat scriitorului de o întâmplare reală, cunoscută în cursul unei anchete întreprinsă de „România liberă”, Tănase Scatiu încercând să-l readucă cu sila la oraș pe Dinu Murguleț, care fugise la moșie, este ucis de țăranii revoltați, care i-au încercuit sania și care “într-o clipă, îl făcură fărâmele, fără zgomot, fără vaiete”. Moartea lui Scatiu este descrisă într-o singură propoziție, chiar dacă finalul “putea fi o desfășurare de scene cu totul memorabile, dar scriitorul alunecă din nou pe deasupra, neexploatând-și intuiția”. La finalul celui de-al doilea roman ne mai rămân câteva personaje, printre care cuplul Sașa-Matei, Mihai Comăneșteanu și surorile sale, dar în romanul următor ne vom întâlni doar cu Mihai, iar celelalte personaje vor fi amintite doar în treacăt. “Dispărând din cadru Scatiu, Sașa, Matei, Murguleț, Tincuța, romanele ce urmează nu mai izbutesc aproape nimic […]renunță prea ușor la personajele pe care le-a rotunjit și nu mai e capabil să le înlocuiască cu altele.”
Cel de-al treilea roman al ciclului, În război, a apărut între 1897-1898 în “Convorbiri literare”, iar în volum în 1902, după ce apăruse în 1900 tradus în franceză, sub titlul de “Temps de guerre”. În planul scriitorului, acest roman ar fi reprezentat o punte între primele două romane și ultimele două. Principala sursa de inspirație a fost lucrarea lui Th. Vacarescu, Luptele romanilor in resbelul din 1877-78, dar și lucrarea lui Cesar De Bello Gallico și romanul lui Tolstoi, Război și pace.
Așa cum scriitorul și-a exprimat intențiile cu privire la scrierea fiecărui roman, a făcut acest lucru și în cazul celui de-al treilea roman din Ciclul Comăneștenilor, asfel afima: “doresc să scriu al 3-lea roman din seria Viața la țară și Tănase Scatiu. Se va chema, probabil, În război. Îmi propun două lucruri: a. Să arăt înrâurirea binefăcătoare ce a avut războiul asupra claselor conducătoare de la noi, prin aceea că a oprit pentru câtva timp dezvoltarea caracterului sceptic și zeflemist al acestei clase, moștenit, în origine, de la latini și agravat de fanarioți, punând-o față cu primejdia și mai cu seamă cu firea puternică a țăranilor; b. Să încerc a dovedi cât este de nefirească și neumană instrucțiunea, curat mecanică, ce se dă soldaților noștri, și cât ar fi de folositor, pentru apărarea țării, să se scoată din popor întrega energie națională pe cale educativă”.
Deși își prelungesc existența toate personajele din volumele anterioare cel care este în prim-plan e Mihai Comăneșteanu, în acest roman cuplul Sașa-Matei intră într-un con de umbră, intrând în scenă și noi personaje ca Milescu, Natalia Cantă, Elena Milescu și sora sa Anna Villara, iar toate firele actiunii se curmă brusc cu moartea eroilor pentru patrie.
Ritmul acțiunii se desfășoară mai lent în primul și al doilea volum al ciclului Comăneștenilor (amănunte, descrieri de interioare, de peisaje, plimbări), iar în al treilea observăm ritmul alert. Mihai participă doar în probleme intime și naționale lăsând “viața la țară” și pămantul la o parte, astfel romanul În război “amestecă reportajul istoric și intriga sentimentală, într-un chip greu de aprobat”.
Chiar dacă acest roman nu este cel mai bun roman al ciclului, scriitorul consideră că anumite momente din timpul Războiului de Independență “sunt chintesența întregii mele puteri de creațiune”, dar în momentele în care se compară cu marele romancier rus dovedește lipsă de măsură, considerând că singura diferență ar fi tipul de “creațiune”.
Desfășurarea acțiunii, debutează cu întâlnirea “întâmplătoare”, după cum remarcă Valeriu Cristea, dintre Mihai Comăneșteanu și “vechiul prieten de școală” Milescu, cu care nu se mai văzuse de zece ani. Cum la începutul romanului ne aflăm înainte de războiul din 1877, Mihai fusese concentrate în batalionul din jurul Stăneștilor. Valeriu Cristea, făcând referire la descrierile din jurul Stăneștilor, identifică “o prelingire a Vieții la țară în condiții de război”.
E adevărat pentru că plimbările de la moșia Annei din Stănești amintesc de cele descrise în primul roman al ciclului, descrierea naturii, declarațiile de dragoste, primirea de oaspeți, atmosfera idilică a conacului.
După cum s-a observat, începând cu al treilea roman identificăm o precipitare a întâmplărilor, totul de întâmplă foarte repede, “imaginea generală pe care o dau episoadele de război e de comprimare, de prea grăbită derulare a evenimentelor și a întâmplărilor”. Peste scenele de război, care ar fi trebuit să fie cele mai extinse secvențe epice se trece repede, este adevărat că într-o pagină, cad pe rând în focul inamic, aproape toate personajele participante la asalt: “Deodată maiorul Șonțu cade – peste câteva rânduri căpitanul Valter Mărăcineanu are aceeași soartă – Valter cade, străpuns de gloanțe […] Milescu se rostogolește în șanț […] cad unii după alții“, totul cu culminând cu explozia unei bombe deasupra lui Comăneșteanu.
În Război, este și romanul iubirilor lui Mihai Comăneșteanu, căci intervin în viața lui Anna Villara și Natalia Cantă.
Criticul Valeriu Cristea identifică un defect al cărții în ceea ce privește utilizarea așa-ziselor personaje pasive. Și pe bună dreptate, căci surorile lui Mihai (Victoria și Mary) și soții acestora sunt doar amintiți în treacăt, iar despre căpitanul Dudescu aflăm la sfârșit că murise pe câmpul de luptă, unele personaje se pierd, așa cum este cazul cuplului Matei-Sașa, despre care nu vom mai afla nimic în cel de-al patrulea roman, în care fiul lor este în prim-plan, iar Nicolae Manolescu surprinde, pe bună dreptate, următorul lucru: “N-are simțul epic al transformării indivizilor. Orice personaj urmărit mai îndelung se sfărmă. Romanele lui nu formează de aceea un ciclu, ci doar o suită, cu stângace înnodări ale firului.”. Romanul se încheie cu moartea lui Mihai care fusese grav rănit, înconjurat de toate eroinele romanului: surori, amante, prietene, iar după câteva zile de delir și agonie, se stinse, iar “baciul Micu, care-l văzuse de copil, închise ochii mortului […] privind nedormit la nimicnicia omului”.
Criticul Marian Vasile identifică valoarea romanului În război, în “observarea unei lumi aflată inițial la mare distanță de lumea eroică, risipită în preocupări divergente și neanunțând prin nimic forța umană pe care o pretinde o astfel de experiență, precum și, pe de altă parte, sugestia prefacerii acestei lumi sub impulsul imperativului istoric, al dramei și al suferinței comune sunt laturi de viziune romanescă în totul notabile ale cărții, locuri unde Duiliu Zamfirescu se dezvăluie ca precursor de proză modern”. Ordinul de zi al generalului Cernat care conține amănunte privitoare pregătirii înaintea atacului de la Grivița, este considerat un element valoros al romanului pentru acea vreme, criticii apreciind curajul “de a introduce introduce în proză personaje reale ori de a cita aidoma texte oficiale și documente în ideea autenticității, descrierea unor momente când războiul nu-și arăta chipul eroic, ci din contră, înfățișările haotice, tergiversările, hazardul, neliniștea și tensiunea paralizantă dinaintea atacului”. Astfel, valoarea romanului În război constă în valorificarea documentelor autentice, cum este ordinal de zi al generalului Cernat și realismul descrierilor scenelor de război, caracterizate prin tensiune, pentru că partea erotică a romanului nu se desăvârșește, relația dintre Mihai Comăneștenu și Anna Villara rămânând nedecisă.
Romanul Îndreptări apare în revista “Literatura și arta română”, între 1901-1902, iar în volum în 1908. Un roman conceput ca o ilustrare a ideii de necesară regenerare a românilor din Țară prin contact cu energia ardelenilor, păstrători ai calităților, prin îndreptarea societății românești printr-o unire cu Transilvania, prin căsătoria ultimului comăneștean, Alexandru Comăneșteanu, fiul Sașei cu o ardeleancă pe nume Mia Lupu, alintată Porția. Singurele personaje din volumul anterior prezente aici sunt Anna Villara, Elena Milescu și Natalia Cantă. Alexandru Comăneșteanu și Anna ocupă un loc de frunte în roman. Intriga acestui roman se declanșează odată cu scena în care Anna Villara este surprinsă de soțul ei cu Alexandru îngenuncheat în fața ei, nu găsește ca justificare decât soluția de a căsători pe Alexandru cu Porția Lupu, fiica unei colege de școală și a unui preot transilvănean. Dar Valeriu Cristea remarcă, pe bună dreptate, că acestă scenă este neverosimilă din punct de vedere psihologic pentru că Anna, în primul rând nu avea cum să intre într-o asemenea panică în fața soțului, în al doilea rând dacă îl iubea pe Alexandru Comăneșteanu, nu avea cum să îl arunce în brațele altei femei și nu ar fi fost atât de interesată de reputația ei, iar în ultimul rând Porția nu ar fi acceptat o astfel de situație și se poate adăuga și pasivitatea nefirească a lui Alexandru Comăneștenu, în fața acestei situații. Cu toate acestea căsătoria are loc, iar tinerii pleacă în Italia, iar la întoarcere trec prin Transilvania, mai exact ajung în Comitatul Sibiu, unde “Mia voia să arate lui bărbatu-său puterea poporului românesc”, ducându-l pe la toate instituțiile importante, apoi se îndreaptă spre Săliște și apoi poposesc în satul Poiana, unde iau parte la slujba religioasă, apoi la horă, dar petrecerea e tulburată de jandarmii care îl arestează pe preot. Călcat de unul din jandarmi pe picior, Comăneșteanu ridică mâna să-l lovească, dar acest gest se soldează cu arestarea sa, e dus la Alvinț, iar Porția e trimisă “în țară”, unde avea să se îngrijească de situația material a familiei. Alexandru Comăneșteanu, avea menirea să realizeze fapte mărețe, ducând mai departe tradiția familiei, unchiul său, Mihai Comăneșteanu, murise în lupta pentru independență, bunicul său fusese exilat la ‘48, deci bărbații din acestă familie jucaseră un rol important în mișcările naționale, dar lupta pentru întregirea neamului, pentru unirea Ardealului cu Țara nu își atinge scopul. Nivelul artistic al romanului scade simțitor, iar Alexandru Comăneșteanu e mai preocupat relațiile sale cu femeile, decât de un fapt atât de măreț, iar după cum remarcă criticul Ion Rotaru, “Alexandru Comăneșteanu nu are nicio motivare caracteriologică.”. Acest roman pare a fi neterminat, pentru că nu se încheagă mai nimic, nu aflăm nici ce s-a întâmplat cu Alexandru Comăneșteanu după ce a fost arestat și nu sesizăm nici vreo evoluție în ceea ce privește idealul de unire cu Ardealul, care părea o altă lume pentru eroul romanului.
Romanul Anna. Ceea ce nu se poate a apărut în “Convorbiri literare” în două părți, prima în 1906, sub titlul Ceea ce nu se poate, iar a doua în 1910.
Acest roman urma să fie trecerea de la Îndreptări spre ciclul final, “veriga ce va lega pe toate acestea (romanele anterioare ale ciclului cu cel din urmă) va fi ce va fi, adică lupta pentru scoaterea Transilvaniei de sub jugul unguresc”. Scopul acestui roman nu a fost realizat pentru că întregirea neamului este înlocuită de tema iubirii.
Idealul de unire se transform în eșec, pentru că personajul este mai preocupat a trece de la o femeie la alta, de vizitele pe care le face amantelor, fiind prezentat ca un adevărat don Juan: “Iese de la mine – se plânge Anna – și se duce la nevasta Colonelului; iese de la omida aceea și se duce la amica mea Berta; pleacă de la Berta și aleargă după muza astronomiei; se întoarce de la Urania la Natalia Cantă […] Toate stările sociale, toate vârstele […] E o plăcere![…]”. Criticul Liviu Petrescu afirmă pe bună dreptate că: “Năzuința de a-și ridica viața la rangul de operă de artă animă pe eroul principal din romanul Anna, pe Alexandru Comăneșteanu. Disponibilitatea lui erotică, neînfrântă de o conștiință morală, îl transformă într-o specie de fluture, atras de fiecare floare frumoasă ivită în cale și logodindu-se cu fiecare, dar fără a stabili totuși cu vreuna relații definitive.”, pentru că avem impresia că asistăm la scene din viața unui don juan, care trece prin casele și inimile femeilor, dar fără a da impresia că ar intenționa să clarifice statutul vreunei astfel de relație.
Fără să înceteze nici un moment să-și respecte soția, (și atât!), pe credincioasa Porția, Alexandru Comăneșteanu nu-și permite totuși să închidă ochii asupra farmecului tineresc al Berthei. Câtuși de puțin decepționat de aceasta, nu disprețuiește aventura unei excursii în doi, împreună cu Urania Vucos, femeie căsătorită, într-o iarnă, la Sinaia. În răstimpuri, profită de compania Annei Villlara, femeie măritată, la rândul ei. De dragul prințesei Smaranda Dudescu, el își descoperă subit chemarea pentru opere de binefacere culturală. Valeriu Cristea consideră că: “Ceea ce salvează într-o oarecare măsură acest roamn este pulsul vieții mondene care se face simțit în el, o anume febră a ritmului citadin pe care o comunică […] cartea nu trăiește prin personajele sale, cele mai multe și aici anemic, ci prin agitația lor, vizite pe care și le fac, aventuri în care se lansează, întâlniri pe stradă sau în cofetării, conversații ușoare și flirturi, dueluri fără urmări grave.”. Poate acesta este singurul lucru care salveză romanul de la eșecul total, căci nenumăratele aventuri amoroase nu par a avea vreo importanță în construcția firului narativ. Liviu Petrescu afirmă că “în ceea ce privește sentimentul iubirii, Duiliu Zamfirescu îl apropie foarte mult de sentimentul estetic; dragostea -ca și poezia- are menirea să înfrumusețeze traiul, dar într-un fel specific, înălțând sufletul la contemplarea frumosului ideal”. Toate personajele lui sunt firi romanțioase, aceste femei trăiesc mai mult în imaginație decât în realitate, înclină spre visare, trăiesc pentru împlinirea iubirii, roiesc în jurul lui Alexandru pe care îl idealizează. Manolescu surprinde cel mai bine “oroarea de pragmatic creează în romanele lui Duiliu Zamfirescu o mulțime de idealiști”, Duiliu scriitorul analizând totodată gelozia, un sentiment atât de prezent în acest roman. Criticul Ion Negoițescu se oprește asupra oscilației permanente între “tendința academizantă” și “spontaneitatea artistică” și identifică prezența stilului academic în romanul Anna și vorbește despre acest lucru în cartea sa “Scriitori moderni”, considerând că romanul Anna, cel care încheie seria Comăneștenilor “este din punct de vedere stilistic și fructul suprem al influenței maioresciene asupra lui Duiliu Zamfirescu, […] aluziile filosofice care impregnează această proză, ca și stilul ei academic, sunt de coloratură maioresciană”. Criticul susține că acest roman ar sta sub pecetea stilului academic, iar cel mai izbitor exemplu de stil academic ar fi “analiza stării sufletești a Annei, întreprinsă la modul idealizării psihice“, recunoscându-i scriitorului meritul de analist al sufletului feminin. “Acendentul intelectual al lui Maiorescu face ca peste societatea zugăvită în Anna să plutească o atmosferă schopenhaueriană, stilul academic al romanului dovedindu-se în perfectă concordanță cu perceptual stlistic maiorescian, ce năzuind spre classicism […] nu ajunge a fi, din păcate, decât academism -și continuă prin a spune că – tendința academizantă nu se manifestă în mod absolute și jocul dintre conformismul ideal, de nuanță maioresciană și spontaneitatea artistic e mereu viu”. Acest stil îi împinge proza către un anume conformism artistic, vădind forța artistică pe care scriitotul o avea fără îndoială, iar când înfrânge academismul dă dovadă de o putere de observație extreme de modernă. Acest academism ar fi avut un rol sterilizant în creția sa, ajungând să-și atingă dezideratele teoretice numai când spontaneitatea artistică a scăpat de sub controlul esteticii acceptate. “Aceste scăpări moderne și acestă distanțare ironică sunt fața creatoare a atitudinii glaciale, neutrale a scriitorului, academizant. Ele fac să sporească și mai mult regretul pentru tot ceea ce în opera lui Duiliu Zamfirescu s-a pierdut prin năzuința lui spre un clasicism fantomatic de plăsmuiri dezindividualizate.” O astfel de “scăpare modernă”, o mostră de spontaneitate ar putea fi considerată opțiunea pentru introducerea ordinului de zi, chair dacă Titu Maiorescu refuzase acest lucru atunci când a fost publicat romanul. Se poate spune că acest roman este romanul iubirilor lui Alexandru Comăneșteanu, toate cele femei roiesc în jurul lui și fiecare are un tip de iubire pentru el, Anna îl iubește cu disperare și își manifestă gelozia, Elena are pentru el o iubire maternă, Porția este permisivă și răbdătoare, Berta sentimental și fiecare își dorește ceea ce nu se poate, idealul de unire a Transilvaniei cu Țara, fiind lăsat la o parte.
Lydda. Scrisori romane, roman eseistic alcătuit din două părți, prima parte cuprinde un schimb de scrisori între Mircea și Filip, bătrânul misogin, despre care nu știa că era chiar tatăl lui, iar în a doua parte se compune din jurnal lui Filip, care conține o serie de însemnări în care sunt expuse diferite idei ale celor doi în probleme literare, filosofice, cu referiri la cei mai mari gânditori, scriitori, ai lumii. Filip era un spirit misogin, platonician, iar încercarea sa de a-l face pe Mircea să renunțe la căsătoria cu pictorița de origine engleză Lydda, eșuează. Avem două modele de comportament opuse: unul e schopenhauerian și altul platonician, unul reprezintă pesimismul și altul optimismul. Nu lipsesc din acest roman date biografice, cum sunt itinerariile romane, sugestiile bogate de lectură, călătoria spre Atena, dar importanța romanului este dată de scrisorile lui Mircea, care ilustra un spirit echilibrat și pozitiv, și procesul schimbării parcurs de cel cu care coresponda, bătrânul pesimist Filip.
În finalul romanului, după moartea lui Mircea, bărtrânul Filip, se umanizează, își găsește echilibrul sufletesc, devine o fire încrezătoare și sensibilă în fața naturii, iar în acest “roman din confruntarea cu natura, arta iese învinsă pentru întâia oară în concepția lui Duiliu Zamfirescu, romanul fiind un elogiu al triumfului vieții și al naturii în fața perceptelor osificate, o pledoarie pentru întoarcerea la natură și la oameni, de renunâare la închistare, izolare, misoginism”. Criticii literari remarcă o preferință pentru frumosul natural, pentru superioritatea naturii, în dauna frumosului artistic. Astfel, Liviu Petrescu remarcă că până la Lydda, romanele erau construite în funcție de “tipul uman al artistului” pe care el voia să-l opună “spiritului practic ce cuprinsese epoca sa și în conformitatea cu care fuseseră modelate și personajele reprezentative ale literaturii naturaliste”.
Mircea, personajul optimist al romanului este caracterizat de Filip astfel: “Mi se pare că ești înzestrat de fire cu admirabilă armonie de facultăți. Chiar optimismul d-tale, spre deosebire de pesimismul meu, este o dovadă de echilibru”, iar Lydda este descrisă de Mircea ca fiind “o fire sănătoasă, echilibrată”, asfel se poate observa că avem de-a face cu spirite echilibrate, înzestrate cu perspective optimiste asupra vieții.
Nicolae Manolescu consideră că “Lydda e și un roman camilpetrescian prin îmbinarea analizei psihologice cu expunerea unor puncte de vedere filosofice”. Pe parcursul romanului identificăm nenumărate trimiteri filosofice care artă erudiția scriitorului și bagajul impresionat de lectură, de aceea unii critici au considerat acest roman un exercițiu al erudiției. Acest roman, ca și celelalte romane ale lui Duiliu Zamfirescu s-a bucurat atât de apreciri, cât și de reproșuri, iar în privința aprecierilor trebuie subliniată noutatea tehnicilor utilizate, și anume utilizarea stilul epistolar pentru prima dată în literatura română și abordarea unor probleme cu caracter filosofic. Criticul Mircea Popa consideră că “Lydda este un roman în toată puterea cuvântului, una dintre scrierile exemplare ale lui Duiliu Zamfirescu […] el este cântecul de lebădă al scriitorului, expresia ultimă a experienței sale de viață și a celei artistice”. Chiar dacă acest romanul încheie creația romanescă a scriitorului, apărut într-un moment în care se presupune că Zamfirescu ajunsese la cel mai înalt nivel, nu toți criticii au susținut valoarea acestui roman. O cauză ar putea fi chiar forma de eseistică, dar mai ales numeroasele trimiteri filosofice, care pun în dificultate lectura liniară. De exemplu, pentru Alexandru George, stilul epistolar al scriitorului este “literar”, “frumos”, dar neieșit din comun, el desființează romanul, spunând că acesta este “cea mai pretențioasă și artificială scriere a lui Duiliu Zamfirescu și una dintre cele mai slabe ale epocii lui de maturitate”.
Concluzionând, se poate spune că între anii 1965-1980, în spațiul literar românesc s-a impus o nouă direcție în critica literară, care a dat naștere unui pluralism al interpretărilor, iar acest lucru se întâmplă și în ceea ce privește opera lui Duiliu Zamfirescu. Odată cu impunerea noii direcții în critica românească de la jumătatea anilor ‘60 a avut loc o reevaluare a creației artistice a celui ce a scris Romanul Comăneștenilor, relevându-se o imagine nouă, o imagine rezultată dintr-un melanj al operei cu informațiile furnizate de corespondență și instrumentele specifice fiecărui critic, rezultând un pluralism al interpretărilor. Oricare ar fi părerea exegeților, Duiliu Zamfirescu a avut o contribuție însemnată la dezvoltarea romanului românesc, și chair dacă numele lui nu este trecut printre numele întemeietorilor romanului românesc, ar trebui măcar amintit, deoarece a reprezentat prin opera sa, un prag important în dezvoltarea literaturii române. Duiliu Zamfirescu, a fost deschizător de drumuri în foarte multe privințe, a fost primul nostru scriitor care a creat un ciclu romanesc în literatura română, a anticipat valoarea documentului autentic, prin introducerea ordinului de zi al generalului Cernat în cel de-al treilea roman al ciclului, a pledat și pentru plasarea personajelor și a acțiunii în context veridice, crezul său fiind unul realist. Publicarea corespondenței a scos la iveală un adevărat teoretician al artei romanului care a prefigurat cele mai importante direcții din perioada interbelică. Personalitatea lui contradictorie și dificilă despre care s-a tot vorbit, privită sub aspect comportamental și ideologic, are motivarea în cariera sa politică, care i-a prilejuit contactul cu lumea europenă, dar acest subiect va fi dezbătut în următorul capitol.
Așa cum viața și opera celui ce a scris Ciclul Comăneștenilor au fost pline de contradicții, așa a fost și receptarea critică a operei sale, unii îl consideră un adevărat precursor al artei romanului (Ungheanu) sau un înnoitor de strategiilor narative (Manolescu), alții cred că opera lui nu are nicio importanță în dezvoltarea literaturii române (Nițescu), iar alții îl văd doar ca un exponent al unei epoci de tranziție (Negoițescu). De altfel, toți criticii, aproape fără excepție, exprimă aceeași judecată de valoare: Viața la țară și Tănase Scatiu sunt cele mai realizate romane ale ciclului din punct de vedere estetic. Operei i se adaugă și vasta corespondență, din paginile căreia portretul omului și preocupările creatorului apar cu pregnanță. El se numără printre personalitățile complexe ale literaturii noastre de la sfârșitul secolului al XlX-lea și nu trebuie să trecem cu vederea că opera sa multilaterală va anticipa multe din direcțiile de dezvoltare ale prozei din secolul următor: autenticitatea și anticalofilia anticipă scrierile lui Camil Petrescu, țăranii văzuți ca masă colectivă prefigurează “Răscoala” lui Rebreanu, romanul citadin și analiza sufletului feminin anticipă romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, iar prin romanul “Lydda” se încetățenește pentru prima dată în literature română stilul epistolar.
II. Perspectivă monografică asupra operei lui Duiliu Zamfirescu
Studiile de o mare complexitate, care cuprind date amănunțite despre scriitor și care străbat cele mai ascunse laturi ale vieții și operei celui ce a scris Viața la țară au fost realizate de către patru mari monografi: G. C. Nicolescu, Mihai Gafița, Al. Săndulescu și Ioan Adam. Aceștia au recurs la critica biografică care privește biografia artistului ca punct de plecare în vederea explicării personalității individului, iar studierea biografiei în relație cu opera, permite înțelegerea concepției artistului despre lume și societate, într-o măsură mai amplă, opera ilustrând aceste concepții proprii din cadrul epocii. Utilizând critica biografică, monografii au identificat cauzele care au imprimat anumite trăsături operei, biografia fiind privită ca o sursă pentru explicarea creației literare a lui Duiliu Zamfirescu. Biografia scriitorului a fost examinată în detaliu, căutându-se elemente relevante pentru motivarea genezei operei, iar multor evenimente, situații, scene, personaje din opera scriitorului li s-au găsit corespondențe în elemente din viața acestuia. Cele patru exegeze vin să lumineze anumite aspecte controversate și să propună alte perspective ale receptării, înlăturând prejudecățile acreditate de contemporanii lui Duiliu Zamfirescu. După impresionanta monografie a lui G.C. Nicolescu, ce nu a putut fi publicată imediat după ce fusese elaborată la sfârșitul anilor ‘40, în plină epocă dogmatică, dar care avea să fie reeditată și publicată în 1980 de către Ioan Adam, făuritorului Ciclului Comãneștenilor i-au fost consacrate alte două monografii de către Mihai Gafița și Al. Săndulescu, ambele apărute în anul 1969, pentru ca, în 1979, Ioan Adam să publice excelentul studiu Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu, urmat de o antologie de texte critice Duiliu Zamfirescu interpretat de… alcătuită de același autor.
2.1. G. C. Nicolescu – Prima imagine completă
G. C. Nicolescu realizeză o monografie intitulată Duiliu Zamfirescu prin care dorește ca demersul său exegetic să se detașeze de perpetuarea clișeelor și prejudecăților, să dea la o parte orice prejudecată, să rupă cercul vicios al tradiției, al părerilor consacrate. Prin această monografie substanțială, care apare după mai bine de 10 ani de la moartea celui ce a scris Viața la țară, imaginea omului constituită de contemporani este înlocuită cu o fizionomie interioară dedusă din operă și corespondență, oferind, totodată, o imagine pătrunzătoare asupra creației sale. Duiliu Zamfirescu, o monografie amplă care însumează peste 450 de pagini, în care monograful dezbate pe larg viața și opera scriitorului, și în care înceracă să justifice atitudinile lui Zamfirescu față de poporanism și nu numai, redactată în formă definitivă în 1944, dar care va fi publicată abia în 1980, prezintă figura creatorului în strânsă legătură cu evoluția spirituală a scriitorului, urmărindu-se în evoluția operei schimbările sale interioare. Structurată în șase mari capitole, “Formațiunea spirituală”, “Poezia”, “Proza”, “Teatrul”, “Ideologia literară”, “Configurația generală”, monografia utilizează biografia numai atunci când acesta interferează cu opera, când cele două constituie o unitate. Aristocratul glacial este umanizat și prezentat într-o lumină mai blândă, mai înțelegător, iar dincolo de rigiditate este prezentat “un om cinstit, loial, dechis, prietenos, cald în relațiile pe care vroia să le păstreze, înțelegător și cu vederi largi, demn și plin de humor”, Nicolescu infirmând cu vehemență una din legendele întipărite în memoria contemporanilor, aceea a “aristocratismului” scriitorului. În analizarea operei urmărește raporturile cu mișcarea literară europeană și românească, dar mai ales psihologia și ideologia acestuia, în strânsă legătură cu latura socială, culturală și literară, pe scurt reconstituind viața și evoluția operei și cadrul în care s-a manifestat creatorul ciclului Comăneștenilor. În primul capitol, Formațiunea spirituală, încercă să lămurească aspectul interior al scriitorului și scoate la lumină adevărata figură a acestuia, analizând devenirea vieții interioare și consecințele acestui proces în formarea structurii morale. G. C. Nicolescu se arată un bun cunoscător al perioadei 1850-1880, atât din punct de vedere social, cât și literar, al gustului și opțiunilor din acestă perioadă, identificând trei opțiuni ale cititorului: romanul-foileton, înclinația spre realismul de nuanță boemă, reconstituind fizionomia boemei românești, despre care spune că a frecventat-o însuși Zamfirescu în tinerețe. Acestei idei noi despre influența în opera zamfiresciană, a boemei, prin prezența ironiei, vervei, paradoxului, macabrul i se adaugă înclinația pentru romanesc, cu o literatură care vrea să impresioneze prin păstrarea decenței și negarea efectelor puternice. “Poza” care îi era reproșată lui Zamfirescu, s-ar datora boemei, dominată în cercul Literatorului, care n-ar fi fost decât “organul literar al acestui boemism”, dar care ar fi avut, totuși, doar o influență superficială. Două elemente importante au constituit providența lui Zamfirescu: personalitatea sa, valorile sufletești-umane și Maiorescu. Dacă de la Macedonski a învățat “noblețea artistului și cultul pentru acesta, de la Maiorescu a învățat un lucru mai prețios; noblețea artei, cultul pentru ea și drumul prin care să o realizeze” După cum am arătat în capitolul anterior, indecizia definea epoca, era o etapă de democratizare a literaturii române, Nicolescu identificând anul 1848 momentul începutului democratizării literaturii române, între 1850-1880 suprapunându-se diferite influențe, exagerări. Pentru a evidenția relația dintre spiritul timpului și opera lui Zamfirescu, Nicolescu, reconstruiește destinul scriitorului, prezentând atât influențele literare, cât și pe acelea exercitate de îndrumători literari ca Macedonski sau Maiorescu. Un lucru sesizabil este severitatea și glacialitatea cu care este analizat Macedonski și Maiorescu, care este diferit de tonul generos al celor de azi. “Apropierea de cercul lui Macedonski, afară de faptul că i-a lansat zgomotos numele, a adus mai mult rău decât bine lui Duiliu Zamfirescu și din punctul de vedere al relațiilor personale, răsunetul ei urmărindu-se până târziu, și din acela al formațiunii sale literare.” Nicolescu identifică o eroare în identificare începuturilor literare ale scriitorului prin legătura cu Macedonski, aducând în dicuție raporturile scurte dintre cei doi și astfel influența superficială și mai ales faptul că Macedonski nu ar fi fost o figură unitară, o personallitate artistică. În analiza relației cu Maiorescu, aflăm mecanismul de selectare al talentelor, practicat de Maiorescu, iar imaginea idilică a prieteniei este spulberată cu un ton rece și sarcastic. Câteva pagini sunt dedicate raporturilor cu ideologia junimistă. Capitolul Proza este cel mai amplu moment al studiului, monograful analizând atât nuvelele, romanele, ideile literare, cât și rolul scriitoriilor minori în crearea climatului literar. În consecință, nu s-a oprit numai la operă, ci a luat în considerare și ceea ce se afla în jur, atmosfera literară a vremii, subiectele preferate, Nicolescu întreprinzâd o incursiune în proza românească dintre 1850-1880 pentru a-l plasa mai bine pe scriitor în “adevărata modă literară a timpului care l-a produs”. Se recurge la studierea fiecărei opere în parte, putându-se observa spațiul foarte mare alocat analizei operelor minore, în special a celor de tinerețe. Analiza prozei se realizează obiectiv, căutându-se elemente de sincronism în opera sa cu literatura europeană de la sfârșitul secolului, urmărindu-se evidențierea modernității scriitorului și tendințele literaturii române spre sincronismul cu cea europeană, aspirând spre universalitatea de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Monograful identifică în nuvela Noapte bună, o punte de tranziție între “proza foiletonistului boem de la România liberă și aceea a scriitorului boem de la Junimea”, un punct de tranziție incontestabil în arta de prozator a lui Duiliu Zamfirescu. Nuvelele Conu Alecu Zăgănescu și Subprefectul nu impun nimic relevant pentru monograf, dar cea dintâi ar fi mai interesantă prin faptul că “urmărind să redea totul prin elemente mai ales din lumea externă, prin fapte și acțiuni, evitând introspecțiunea, nuvelistul izbutește să înfățișeze în chip fericit drama sufletească a eroului”. Monograful condideră nuvela Noapte bună și Un drum greșit, punctul de trecere de la a doua etapă din epică scriitorului spre romane. Observă încă de la nuvela Noapte bună o preferință pentru un final deschis, procedeu care apare și în nuvelele Spre mare, Conu Alecu Zăgănescu, fiind caracteristic, de altfel, pentru toate romanele zamfiresciene, neînchizând orizontul vieții cu o ultimă frază, pentru că nimic nu se sfârșește, ci totul se deschide, se continuă. În ceea ce privește romanul Viața la țară, Nicolescu îi reproșează, pe bună dreptate, că nu a reușit să mențină în prim-plan, de la început la sfârșit eroul principal, pe Matei Damian, iar acest lucru îl face pe monograf să-l considere pe Zamfirescu un spirit mobil deschis spre inovație, cu o viziune modernă. “Romanul este fără cusur , cu nimic nenatural, cu nimic forțat de desfășurare și psihologie, admirabil construit, plin de subtilități, de poezie și de efecte de artă care fac din el cel dintâi roman românesc deplin realizat, cel dintâi care e construit după o lămurită concepție arhitectonică și e elaborat cu o întreagă conștiință de artă […] un moment crucial nu numai în epica lui Duiliu Zamfirescu, al cărui zenit îl constuituie, dar în istoria epicei românești, unde, din punct de vedere European, prin maturitate și rafinament, lasă în urmă pe mulți contemporani și urmași”. Când comentează ciclul Comăneștenilor îl așează pe romancier sub influența lui Maupassant, Tolstoi, Balzac, negând influența naturalistă și armonia, despre care alți critici literari au spus că ar caracteriza relația boier-țăran, monograful afirmând că aceasta nu există, acestă percepție fiind creată de o critica literară realizată în spirit junimist. Monograful consideră că boierii nu ar simpatiza deloc cu țăranii, având mai degrabă dispreț decât simpatie, boierii neavând nicio apropiere sau înțelegere față de țărănime, iar imaginea idilică pe care ar fi dorit să o prezinte se transformă în adevărata imagine, adică “o prăpastie între boierii adevărați și țărani și cu o punte de împăcare între cele două maluri care nu rămâneau decât să se sfarme în momentul în care clasa boierească veche rămânea încremenită în vechile forme, iar cea țărănească urma spiritul timpului și evolua”. Apropierea dintre baciul Micu și Matei Damian este considerată un caz individual, neavând o semnificație socială. Prin expunerea acestor idei, monograful respinge idealizarea, despre care s-a tot vorbit, dintre cele două clase sociale, solidaritatea împotriva arendașului neexistând. Întrega firea a țăranului, “aprigă, închisă, totuși aprinsă când spune o vorbă, realist, nesentimentală, neîncrezătoare și fatalistă” ar fi înfățișată prin Floarea, țăranca care avusese legături amoroase cu baciul Micu. Moartea arendașului din finalul romanului Tănase Scatiu, “ca semnificație socială este falsă, izvorâtă din ideologia junimistă a scriitorului, căci clasa acestor oameni noi nu cade, ci se consolidează din ce în ce mai bine”. Deasemenea, monograful contrazice părerea altor critici, conform căreia Scatiu ar fi schematic, dar consideră că “romanul e mult prea îngust pentru o personalitate atât de masivă ca Scatiu și cu atât mai mult pentru un roman social”. Este adevărat că nu ne este prezentat un roman amplu, care înfățișează întreaga viață, ci avem o densitate redusă a faptelor, mai exact avem prezentarea unor evenimente: vizita lui Mihai, vizita ministrului, moartea Tincuței. Monograful identifică un regres odată cu romanul În război, iar cauza acestui regres ar fi părerile positive și laudele celorlalți care îl fac să nu mai experimenteze și să considere că ar deține toate secretele artei romanului și nu mai are nimic de învățat. Nicolescu identifică câteva calități importante ale romanului, iar prima calitate ar fi chiar prezența lui Milescu, care ar reprezenta un tip original în literatura noastră. Momente de mare scriitor identifică în al treilea capitol, în care stau față în față Mihai și Natalia, acest capitol, fiind considerat “o mică bijuterie”, o construcție romanescă în miniatură, în care conversația dintre cei doi are o puternică semnificație. G. C. Nicolescu, analizând romanul În război, consideră că “Zamfirescu este unul din cei mai abili zugrăvitori literari de femei”, referindu-se la construcția celor două eroine, Anna și Natalia. Chiar dacă romanul prezintă pesonaje reale, cum este maiorul Șonțu, fiind primul roman de război și utilizează documentul autentic, monograful afirmă că acest roman nu e defapt decât “o modestă scriere lipsită de semnificația socială pe care i-ar fi voit-o autorul – sau cel puțin lipsită de semnificația care să reiasă indirect, fără să se simtă dincolo de fiecare rând intenția lui: o eronată concepție arhitectonică”. Romanul Îndreptări este socotit un eșec, construcția epică trăind, în opinia monografului, numai prin prezența generalului Villara și a ardelenilor, care utilizeză vorbirea ardelenească autentică. Cauzele eșecului sunt identificate de monograf în necunoașterea scocietății urbane românești în profunzime și mai ales necunoașterea evenimentelor despre care scriitorul vorbește, acest roman fiind considerat un roman neterminat care nu dezvoltă îndeajuns teza propusă. Romanul Anna. Ceea ce nu se poate este în opinia monografului, “o ciudată operă epică, în care de abia ni se spune ce fac eroii – și abia fac ceva, dar niciodată ceva însemnat și semnificativ – însă care este bazat exclusive pe dialog”. Având în vedere că acest roman povestește aventurile amoroase ale lui Alexandru Comăneșteanu, e îndreptățită observația conform căreia eroii nu fac nimic semnificativ, totul fiind schematic, nepregătit. Lydda, romanul epistolar al celui ce a scris Viața la țară este considerat de monograf o fisură, în sensul bun al cuvântului, apărută în unitatea operei, reprezentând un moment însemnat în creația scriitorului. Protagoniștii nu ar fi decât întruparea celor două concepții de viață între care se afla romancierul, nedumerit, la acea vreme. Monograful identifică trei formule literare reprezentative din roman: cea epistolară, cea a însemnărilor personale, și cea a sentențelor, iar amestecul acestor formule, în opinia monografului, dăunează unității operei. Alte două aspecte care dăunează perfecțiunii romanului sunt defectele tehnice și faptul că nu a izbutit să integreze perfect ideile filosofice în roman, monograful apreciind în încheiere, că deși “neizbutit” și prea mozaical, Lydda înseamnă o etapă importantă de trecere de la viziunea românească la una etern-omenească, fiind “primul roman filosofic românesc”, Zamfirescu fiind un precursor desăvârșit al prozei eseistice românești și primul romancier platonician de la noi. În capitolul Ideologia literară, G. C. Nicolescu se oprește asupra activității critice a scriitorului, identificând în scrierile către Maiorescu o sursă de idei critice. În paginile acestui capitol este analizat discursul Poporanismul în literatură, susținut în 1909, monograful stabilind adevăratele intenții ale lui Zamfirescu, dincolo de scăderi și confuzii, intenții care au fost greșit interpretate de către contemporani. Pentru scriitor poporanismul era curentul general, nu o revistă anume, curent care încuraja cultivarea subiectelor și eroilor din lumea țărănească, de a se închide în acestă preferință, de a idealiza, de a falsifica acea lume. Zamfirescu nu era împotriva țăranilor, ci dorea să arate că viața poate oferi mult mai multe posibilități, că societatea are mai multe straturi sociale care ar putea oferi subiecte și eroi pentru creație, militând pentru explorarea întregului tablou social românesc. El nu viza doar curentul de la Viața românească, ci “mistica generală” de nuanță semănătoristă ce domina literatura noastră între 1900-1910. Concluzionând, monografia lui G. C. Nicolescu exploatează informații riguroase, scoate la iveală lucruri noi, dovezi despre ce era în fond Duiliu Zamfirescu, putând astfel să descoperim un om cu totul deosebit, o imagine modificată cu totul față de cea păstrată de contemporani. Opera este considerată, simultan, un ecou sintetic al predecesorilor români și străini, dar și o anticipare a unor experiențe autohtone sau europene. Valoarea operelor a fost suficient pusă în lumină, ilustrând incontestabilele contribuții aduse de creatorul Ciclului Comăneștenilor fiecărui gen al literaturii române și realizând o unitate între viață și operă, operele avându-și rădăcinile în biografia scriitorului, G. C. Nicolescu emițând judecăți de valoare atât de originale pentru acea vreme, judecăț care aveau să fie confirmate peste câteva decenii.
2.2. Mihai Gafița – Deschizător de drumuri
Mihai Gafița a realizat o impunătoare monografie, intitulată Duiliu Zamfirescu, care depășește prin masivitate celelalte monografii, fiind cea mai cuprinzătoare, însumând peste 700 de pagini și urmărind îndeaproape etapele biografiei lui Duiliu Zamfirescu. Monografia, împărțită în treisprezece părți, care la rândul lor sunt divizate în teme, abundă în informații, atât despre scriitor, cât și despre societatea vremii, monograful întreprinzând largi incursiuni socio-politice, reconstituind atmosfera epocii și descriind cenaclurile, evenimentele, hotelurile, orașele și țările pe unde a fost sau a trăit Duiliu Zamfirescu. În prima parte, monograful analizează pe larg obârșia scriitorului, alcătuind arborele genealogic al familiei, apoi urmărind portretul celui ce a scris Viața la țară în diferite etape: elev, student, magistrat, până la debutul său literar din 10 februarie 1880 în Literatorul, cu Levante și Calavryta. Mihai Gafița abordează o perspectivă cronologică, biografia scriitorului fiind reconstituită atât pe baza documentelor (corespondența, presa vremii), cât și printr-o permanentă confruntare cu opera. În a doua parte analizează etapa Literatorul și volumul de poezii Fără titlu, trecând apoi la episodul Hârșova, în acestă perioadă, apărând primele crâmpeie de proză, remarcă monograful, prin notațiile sucesive despre Eliza, căreia îi va dedica nuvela O pagină din viața lui Johann Strauss, iar episodul dragostei pentru Eliza, ar fi generat tipologiile din proza sa ulterioară (nuvelele Arhivarul, Notarul, Din Dobrogea, Noapte bună. Monograful prezintă și alte aventuri ale scriitorului (legăturile cu Montalba, Anicuța) dar și scandalurile în care a fost implicat acesta (scandalul “dotația”, “drama de la Veneția”, conflict cu Stănilescu). În a cincea parte a monografiei, exegetul descrie relațiile scriitorului cu gruparea junimistă, relațiile cu Titu Maiorescu și colaborarea lui la revista “Convorbiri literare”. Mihai Gafița, la fel ca G. C. Nicolescu, identifică în etapa romană, formarea imaginii aristocratice și a “morgăi” de care s-a tot vorbit, iar faptul că a petrecut 18 ani în mediu diplomatic, în calitate de oficialitate, peregrinările din stagiul diplomatic, rudeniile create de căsătoria cu Henriette, explică morga lui Zamfirescu, căci “drama e declanșată tocmai când începe să triumfe tentația adaptării, încercarea unor concilieri în plan moral cu nonvaloarea, cu ultragierile aduse principiilor de morală”. Poeziile, nuvelele, romanele, teatrul, publicistica, memorialistica și corespondența lui Duiliu Zamfirescu sunt analizate și descrise excesiv de meticulous făcându-se mereu apel la izvoare, la biografie, la variantele din presă și din manuscrise, monograful supralicitând, de exemplu, teatrul lui Duiliu Zamfirescu sau acordând o importanță prea mare unor scrieri de debut, ca romanul În fața vieții. Monograful face un “portret” al scriitorului, afirmând că în proză “Duiliu Zamfirescu este un tolstoian orbit de strălucirea lui Dostoievski, dar mișcându-se cu mai mare ușurință în sfera romanticilor francezi târzii și urcând cu vrednicie abia în direcția realismului balzacian. Ca și în poezie, în opera sa vdedem, prin urmare, că se petrece o întretăiere de direcții fertice ale prozei europene, ceea ce a făcut ca romanele sale, și îndeosebi, ciclul Comăneștenilor, să stea la punctual de plecare al romanului românesc modern”. Tot în partea dedicată teoriei romanului, monograful identifică preferința scriitorului pentru construcția epică bazată pe caractere antitetice, ceea ce e lesne de observat mai ales în ciclul Comăneștenilor (Sașa-Scatiu). Exegetul, subliniază și preferința lui Duiliu Zamfirescu pentru romanul citadin, care ar proveni de la Balzac, iar preferința pentru acest tip de roman e egală cu întemeierea unui roman modern de rang europen. Iar în ceea ce privește teoria despre incapacitatea mediului țărănesc de a oferi un erou complex, monograful o demontează, semnalând că “Duiliu Zamfirescu nu observă, totuși, că teoria sa despre posibilitatea eroului-țăran exclusiv sub formă de “mase colective” este subminată prin însăși prezența în roman a unui om cu biografie proprie, cu profil individual – în anumite limite – cum e baciul Micu”. Creația nuvelistică și romanele sunt prezentate în strânsă legătură cu întâmplările curente ale vieții, întâmplări care ar fi fost transpuse în operă, astfel Moise Lupu ar putea fi identificat cu un anume preot Beloiu din Satu-Mare, o ploaie care a surprins niște tineri și tinere ar fi fost transpusă în Spre mare etc. Perioada petrecută la Roma este analizată amănunțit, prezentându-se tot traseul, evenimente, vizite, prietenii, căsătoria din 1890 cu Henrietta Allievi, nașterea celor trei copii, iubirile extraconjugale. A zecea parte a monografiei este alocată în întregime romanelor din Ciclul Comăneștenilor. Mihai Gafița vorbește despre prezența clasei boierești, o clasă care l-a preocupat pe Duiliu Zamfirescu și despre problema stăpânirii pământului. Deasemenea, exegetul discută despre procesul de elaborare a romanelor, stadiile parcurse în elaborare, filiațiile, părțile constitutive. Astfel monograful identifică în construcția romanului anumite modele pe care scriitorul le-ar fi preluat chiar din viața sa, astfel Matei Damian, ar putea fi identificat cu un unchi al scriitorului care se întorsese de la studii din străinătate și se stabilise la țară, Sașa ar fi reprezentată de modelul Elenei Simionescu-Rîmniceanu, femeie cultă, modernă, care era prietenă cu scriitorul, iar soțul acesteia, Dumitru, ar fi furnizat trăsăturile viitorului Scatiu. Pentru realizarea Tincuței, s-ar fi folosit modelul Ecaterinei Tincuța Munteanu, o rudă a mamei scriitorului, iar singurul pentru care nu s-au identificat modele este Mihai, dar monograful identifică totuși, modelul fratelui scriitorului, ofițer, care ar fi avut o fire artistică, ar fi fost poet. Tot fratele scriitorului ar fi fost modelul și pentru Milescu din romanul În război. Chiar dacă monograful identifică posibile modele pentru majoritatea personajelor, acesta conchide cu următoarea afirmație: “Totuși, ca și la celelalte personaje la care se pot urmări echivalențe cu oameni reali, nu se poate vorbi nici pentru Sașa de o singură sursă, de o singură transfuzie de la posibilul model către un personaj unic din roman” Însuși scriitorul declara că Sașa nu are niciun raport cu nimeni, dar monograful tot îi găsește un model, spunând că modelul Sașei ar fi un portret îmbinat cu multe din trăsăturile Elizei. Fără îndoială este vorba de o îmbinare a mai multor surse reale în realizarea acestor personaje, dar scriitorul utilizează chiar și personaje reale, cum este maiorul Șonțu din romanul În război. Monograful afirmă că “Duiliu Zamfirescu este și unul dintre primii scriitori ai dezrădăcinării, fenomen abordat în nuvelele și romanele sale dintr-un unghi care-l diferențiază de poporaniștii viitori.”. În romane, reprezentanții acestei categorii sunt boieri, Mihai Comăneșteanu și Matei Damian, prin depărtarea de locurile natale, de familie, prin plecarea în străinătate, un mediu care le insuflă o fizionomie sufletească nouă, dar neexistând o opoziție fundamental sat-oraș, pe când dezrădăcinații poporanismului vor proveni din familii țărănești, iar odată cu plecarea la studii în străinătate, fondul lor sufletesc va fi schimbat. În realizarea romanului Viața la țară, monograful identifică un eveniment, la care participase și Duiliu Zamfirescu, la un începutul de răscoală de la Bordeni-Prahova, în august 1883, când un moșier câștigă procesul cu țăranii, iar aceștia se înfățișează în fașa primăriei pentru a împiedica abuzul și îl fac una cu țărâna pe Scatiul local, intervenind și autoritățile, țăranii fiind arestați întomai ca în Viața la țară. Duiliu Zamfirescu, lucrând la România liberă, făcea parte din una dintre comisiile alcătuite din reprezentanții ziarelor centrale, trimise să afle și să relateze adevărul. În articolul întocmit de Duiliu Zamfirescu sunt descrise scene cu țărani schingiuiți, legați, scene care se vor regăsi apoi în roman aidoma. Monograful relatează detaliat acest episoad, considerându-l punctual de plecare în alcătuirea viitoarelor romane Viața la țară și Tănase Scatiu. În primul roman al ciclului, monograful identifică finalul deschis, un final de roman în care numai raportul dintre cuplul Sașa-Matei se rezolvă, iar acestă tehnică este identificată de monograf cu tehnica romanului realist modern. Mihai Gafița identifică, la un moment dat, în primele trei romane ale ciclului două personaje de prim-plan: Sașa și Mihai, dar apoi revine și afirmă: “Sașa e un reprezentant al viitorului, tipul moșierului dinamic, exemplar, om al progresului etnic, al rafinamentului, ca și al valorilor naturale pure – însă adevăratul erou oferit de scriitor în carte nu este ea, ci Matei Damian”. Inițial, monograful consideră că Mihai ocupă poziția centrală în romanul Comăneștenilor, fiind urmărit direct în primele trei romane ale ciclului, iar în ultimele două, perpetuându-i-se memoria, căci “Mihai Comăneșteanu va parcurge în roman drumul cel mai sinuos, prefigurând una din ipostazele dramei intelectualului din literatura deceniilor următoare”. Între aceste afirmații se strecoară o eroare, dar făcând inventarul tuturor afirmațiilor referitoare la Mihai Comăneșteanu, reiese că el ar fi personajul central al primelor trei romane, nu Matei Damian. În cel de-al doilea roman al ciclului, Mihai primește o lovitură din partea Tincuței și o reîntâlnește foarte schimbată, iar monograful identifică o sursă autobiografică, și anume, episodul Eliza, care se căsătorește schimbând viața scriitorului și spulberându-i iluziile. În volumul al treilea al ciclului, În război, Mihai Comăneșteanu se situează în categoria eroilor, se află în împrejurările dramatice ale războiului, sacrificându-și viața pentru patrie. Al patrulea volum, Îndreptări, continuă cu Alexandru Comăneșteanu, nepotul eroului mort în Războiul de Independență. Romanul trebuia să ilustreze lupta pentru readucerea Ardealului în hotarele țării, perpetuându-se astfel memoria eroului Mihai Comăneșteanu. Ultimele două romane ale ciclului, consideră monograful, se mențin doar la treapta de romane erotice, Gafița identificând escapadele lui Alexandru Comăneșteanu din ultimul volum cu cele ale scriitorului, iar concepția personajului despre căsătorie e aceea a lui Zamfirescu, adică căutarea continuă a femeii, a iubirii. Întreptările vizate de autor, în cel de-al patrulea roman al ciclului, aveau în vedere, în concepția monografului, problema limbii, cu excesul de latinisme și problema numelor proprii de botez, deduse din onomastica latină, pentru a evita traducerea în ungurește, cunoașterea patriei și a obiceiurilor, iar decizia ultimului Comăneștean, de a se căsători cu Porția, deși nu o iubea, e identificată autobiografic. Mihai Gafița identifică în romanul Tănase Scatiu, “geniul rău al acestei lumi”, personajul care ar sta la originea tuturor relelor, deoarece el impinge în ruină atât țăranii, cât și boierii, înșelându-i. Tincuța va fi nenorocită, Dinu Murguleț se va îmbolnăvi. Motivarea existenței Tincuței este identificată de monograf cu intenția scriitorului de a demonstra “imposibilitatea tipului de a rezista într-un sistem de relații unde spiritul practic este legea supremă. Suavitatea, credulitatea ei inițială, subordonarea față de impulsuri, iluzia totală de îndrăgostită, cu judecăți catastrofice, cu inconsecvențe fatale, o fac victimă sigură a vieții, care operează nemilos prin Scatiu”. Căsătoria cu Scatiu ar fi putut fi motivată doar de dorința de a fi stăpână în casa sa și de viața la oraș, dar nerăbdarea a împins-o în brațele nefericirii. Chair dacă ea îl iubea pe Mihai, nu l-a mai așteptat, iar la întâlnirea lor Tincuța vede prăpastia dintre ea și Mihai, chiar dacă ei încă se mai iubesc, iar “moartea Tincuței e rezultatul unei mistuiri de dragoste neputincioasă, pe care cei din jur o confundă cu boala”. Romanul Lydda, antimaiorescian este considerat original și fiind “lucrarea cea mai intimă, cea mai direct personală a lui Duiliu Zamfirescu, o “autobiografie” morală, dacă se poate spune astfel”. Date biografice se regăsesc în itinerariile romane, sugestiile lecturilor, călătoria spre Atena. Valoarea cărții este dată, în opinia monogarfului, de scrisorile entuziaste ale lui Mircea și de procesul de transformare a bătrânului Filip, savant izolat și pesimist. Căsătoria lui Mircea cu englezoaica Lydda, este identificată biografic cu mariajul scriitorului. Filip, spirit schopenhauerian, misogin, poate fi ușor identificat cu Maiorescu, dar asta nu înseamnă că personajele romanului sunt transpuneri fidele din viața reală. Până și finalul romanului are scene autobiografice, în opinia monografului, căci boala copilului după moartea mamei, poate fi identificată cu o întâmplare de la Roma, când fiul Lascăr s-a îmbolnăvit, la un an, iar momentul morții lui Mircea în roman, este identificat cu momentul rupturii de Maiorescu. Putem concluziona că acest roman este aproape în întregime autobiografic, dacă luăm în calcul toate corespondențele identificate de monograf. Mihai Gafița consideră că în toată literatura sa, Duiliu Zamfirescu este “preocupat de latura “ideală” a relațiilor de dragoste, am spune: de semnificația general a dragostei în cazurile date, el trece repede la acestă semnificație”, și astfel nu relevă iscusință în zugrăvire scenelor erotice, comportamentele eroilor fiind banale, timide, convenționale. Dincolo de unele erori, remarcabilă se dovedește informația bogată, căci monografia conține o abundență de fapte greu rezumabile, biografia intersectându-se mereu cu prezentarea operei, atât opera, cât și biografia scriitorului fiind analizate în detaliu. Monograful observă modernitatea prozei scriitorului, remarcând ideile inovatoare despre roman (obiectivitatea, citadinismul, documentul autentic), și subliniindu-i înzestrarea de epistolier și memorialist, concluzionează că din punct de vedere “cantitativ, scriitorul ținea locul întâi, iar valoric era romancierul important de la confluența secolelor”.
2.3. Al. Săndulescu – Imagine întregită din scrisori
Meritul lui Al. Săndulescu, în problema receptării operei lui Duiliu Zamfirescu este acela de a fi dat la o parte imaginea socială ingrată și de a-i fi recompus din scrisori o imagine mai veridică, îndreptându-și atenția spre natura omului. Studiul său monografic, intitulat “Duiliu Zamfirescu”, care nu depășeșete 130 de pagini este structurat în cinci capitole: Viața, Poezia, Proza scurtă, Romanele, Corespondența literară și Opiniile estetice. Săndulescu aduce în discuție o problemă mai veche, aceea că Duiliu Zamfirescu este apreciat numai pentru contribuția la dezvoltarea romanului românesc, căci “autorul Vieții la țară scrie primul nostru roman ciclic, intenționând o largă frescă socială, pe alocuri cu o finețe analitică și de limbaj remarcabil”, iar celelalte activități sunt trecute cu vederea. În primul capitol, cel dedicat vieții celui ce a scris Ciclul Comăneștenilor, Săndulescu face o analiză notabilă cu privire la descendența aristocratică a scriitorului, din Ioan al IV-lea Lascaris, împărat al bizanțului, pe care acesta o invoca. Și Al. Săndulescu realizează o analiză a creației scriitorului din perspectivă monografică, căutând elemente biografice care să explice anumite momente ale creației. Un prim element biografic care ar declanșa firul corespondenței ar fi dragostea pe care Duiliu Zamfirescu o purta Elizei, căci în timp ce se afla la Hârșova cu postul de supleant de ocol “ia naștere un prim capitol din bogata sa corespondență: scrisorile adresate prietenului Duiliu Ioanin”, scrisori în care își exprima sentimentele față de Eliza. Pentru Săndulescu, singura consecință a dragostei pentru Eliza e începutul unui prim capitol din bogata corespondență, contrazicându-i pe ceilalți monografi, în special pe Gafița, care identificase nenumărate corespondențe în opera scriitorului, și considerând: “consecințele iubirii pentru Eliza nu au fost așa de adânci pe cât se crede, nici de ordin psihologic și nici mai ales de ordin artistic”. La fel ca ceilalți monografi, Săndulescu identifică în episodul Hârșova, rădăcina câtorva nuvele, cum sunt nuvelele Din Dobrogea, Arhivarul, Noapte bună. În ceea ce privește aristocratismul lui Duiliu Zamfirescu, monograful consideră că ținuta aristocratică se întrevede odată cu stabilirea la București, ca redactor al ziarului România liberă, Duiliu Zamfirescu devenind “un dandy, un tânăr destul de preocupat de estetica ființei lui, cultivând bunele maniere și detestând “boema română”, dornic să se realizeze în societate pe un plan înalt intelectual”. Se poate sesiza că Al. Săndulescu consideră că Duiliu Zamfirescu detesta boema, în vreme ce G. C. Nicolescu spunea că scriitorul fusese chiar influențat de acestă boemă și realiza o descriere detaliată a acesteia. Al. Săndulescu pune mare accent pe informațiile furnizate de corespondență, căci ele alcătuiesc o imagine nouă, iar corespondența din perioada petrecută la Roma “ni-l dezvăluie nu numai pe iubitorul de artă și arheologie, pe călătorul pasionat, îndrăgostit de frumusețile sudului, pentru care avea o afinitate temperamentală, dar îl definește mai exact, pe omul de lume, pe diplomat și fără îndoială pe scriitor”. Ca și alți exegeți, Săndulescu identifică nevoia acută a scriitorului de a comunica, de a-și exprima opiniile, el aflânu-se departe de viața literară românească, simțindu-se singur și izolat. Al. Săndulescu analizeză fără părtinire viața și opera scriitorului, afirmând: “Ceea ce ne surprinde neplăcut, cu toate explicațiile pe care le-am da, este oscilația lui Duiliu zamfirescu între modestie și infatuare, lipsa de măsură atunci când se compară cu marii scriitori ai literaturii universale-iar în aceste împrejurări- pasionatul scriitor îi cdează locul diplomatului cu morgă, îmbătat de fumuri aristocratice.”. Creația nuvelistică zamfiresciană este analizată de Săndulescu sub aspectul elementelor inovatoare. Monograful idenfitifică în nuvelele lui Zamfirescu elemente novatoare, căi pe care scriitorul le inaugurează, căci “despre tabieturile boierilor amtori de vânătoare mai scrisese Nicu Gane, dar automatismul vieții de provincie, existențele rutiniere și dramatice nu formaseră încă obiectul de atenție al cuiva”. Nuvelele asupra cărora se oprește sunt cele din volumul Novele din 1888, astfel în nuvela Conu Alecu Zăgănescu, monograful susține că asistăm la o dramă a ratării, iar în Locotenentul Sterie avem de-a face cu o dramă de conștiință, iar cea din urmă se impune și ca “o nuvelă de observare a orașului provincial, cu intrigile și aranjamentele , cu visurile de fericire ale fetelor sentimentale, cu cafeneaua care comentează, alternând bârfa cu calomnia, o nuvelă de atmosferă în care parastasul din biserica Sfântul Ion, pentru cei căzuți la Grivița, conferă o notă de gravitate, dar și de însuflețire patriotică”. Criticul consideră că în nuvela Conu Alecu Zăgănescu, “automatismul, maniile, drama ratării și sentimentul ruinei […] se topesc aici în pagini de reconfortantă poezie, dominate de un spirit mucalit, pitoresc și legendar”. În nuvela Frica, Al. Săndulescu identifică o prefigurare, a romanului În război, afirmând, surprinzător, că în momentul în care Bogdan rupe nasturele de la haina cadavrului, iar acesta scoate un sunet ciudat “se declanșează criza în sufletul lui Bogdan, pe care scriitorul o urmărește ca un virtuos al introspecției psihologice”, iar referitor la comparația care se face adesea cu nuvela lui Caragiale, Săndulescu recunoaște că nuvela pierde prin substanța epică prea săracă, și prin lipsa unui dramatism accentuat, iar analiza este foarte subtilă față de creația caragialeană. Nuvela cea mai izbutită, este pentru Săndulescu, Spre Costești, Conu Dumitrache Teodorescu reprezentând figura unui boem inconformist, a unui maniac foarte simpatic. Monograful identifică în acestă nuvelă elemente biografice, conu Dumitrache, fiind un unchi de-al scriitorului. Acestă nuvelă clădește o atmosferă în care “realitatea se învecinează și se întretaie cu legenda, în relatarea aparent obiectivă a faptelor este infuzată o undă învăluitoare de lirism și de umor făcând tot farmecul acestei bucăți care onorează nuvela românească”. Al. Săndulescu încheie acestă incursiune în nuvelistica lui Zamfirescu, apreciind contribuția acestuia la dezvoltarea genului prin atenția acordată automatismelor psihologice și mediilor provinciale și prin utilizarea unei limbi literare autentice. În capitolul Romanele, la fel ca alți exegeți, și Săndulescu apreciază ideile novatoare despre roman ale scriitorului, idei care vor constitui puncte de plecare importante în dezvoltarea romanului românesc modern. Primele încercări romanești, sunt considerate făra valoare, rezultat al unei epoci de tranziție, exerciții pentru viitoarele romane. La fel ca alți critici, monograful identifică în ciclul Comăneștenilor un adevărat regres, valoarea ciclului scăzând cu fiecare volum și consideră că Viața la țară, ca și romanele care i-au urmat, este “expresia unei dualități de spirit, a unui decalaj între capacitatea de înțelegere teoretică a inegalității, semnul sub care se găsește întreaga operă a scriitorului, a contradicțiilor sale politice și poate a hazardului care, unit cu un exacerbat orgoliu personal, i-a jucat nenumărate feste”. Dualitatea scriitorului, cu toate contradicțiile sale revine și în atenția lui Săndulescu, deasemenea criticul consideră că primul roman al ciclului ar prefigura medelenismul lui Teodoreanu, prin prezentarea conacului boieresc: “E romanul conacului boieresc, primul care se impune în literatura noastră, al înfruntărilor și rivalităților sociale, dar și un poem al vieții câmpenești, al dragostei suave și al contemplației senine. Clasicismul lui Duiliu Zamfirescu își află aici adevărata lui expresie nu numai prin atmosferă, dar și prin echilibrul construcției, prin discreția și economia verbală, într-un cuvânt, prin armonie.” Monograful constată că creatorul Vieții la țară intuiește atmosfera medelenistă a conacului, mersul cu trăsura și plimbările cu caii. Săndulescu deplânge lipsa de profunzime în ceea ce privește analiza sufletelor masculine, bărbații înfățișându-se “ca niște formule închise, fără posibilitatea unei evoluții, a unei minime transformări”. Utilizarea acestui tip, acestei analize lipsite de profunzime, ar contrazice idea de roman-ciclu, care ar avea doar o motivație formală. Astfel, dacă bărbații nu suportă nicio modificare morală, sufletului feminin i se oferă mai multă atenție, fiind “descifrat cu o finețe și cu o receptivitate a nuanțelor care-l pune pe Duiliu Zamfirescu într-o vizibilă descendență tolstoiană”. Săndulescu identifică influența lui Tolstoi și Turgheniev în realizarea personajelor feminine, și de acestă dată, Sașa fiind personajul central al discuției, pe care monograful o vede un personaj compex, unind mai multe ipostaze, soră, mamă, iubită, învăluită de căldura sufletului și cumințenie, în echilibru , calmitate și seninătate,în structura personajului putându-se distinge un început de modernitate. Celelealte personaje sunt analizate sumar, astfel, în baciul Micu monograful vede un personaj idilizat, care ar intui o ipostază a țăranului roman din balada Miorița, un personaj care trăiește din punct de vedere estetic prin limbaj și prin filosofia lui ancestrală. Celelalte romane romane ale ciclului Comăneștenilor sunt analizate sumar, în cel de-al doilea roman al ciclului, Tănase Scatiu, monograful observă o simplificare a lucrurilor și o grăbire a firului narativ, iar “romanul se încheie fals și din punct de vedere al sensului istoric”. În romanul În război, Al. Săndulescu identifică, “primul roman al “regenerării, al purificării neamului și conștiințelor”. Monograful apreciază la acest roman modul de descriere a atmosferei, prezentarea momentelor derulării și desfășurării haotice a războiului pe front, ilustrarea momentelor din cantonamentul ofițăresc, cu jocul de cărți, chefurile cu șampanie. În toate aceste scene, Săndulescu identifică corespondențe evidente cu pagini din Război și pace. În acest roman, monograful vede în Milescu, un “alter ego al scriitorului” și totodată, singurul personaj bine conturat care se detașează de celelalte personaje, care nu se ridică deasupra statutului de personaje episodice, astfel putem observa că Mihai Comăneșteanu este introdus în acestă categorie, fiind lipsită de complexitate psihologică, în vreme ce Gafița îl considera eroul principal al primelor trei romane. Și Al. Săndulescu identifică în acest roman anticalofilismul de care s-a tot discutat, dar nu la o scară mare, căci romanul ar conține, în opinia criticului doar “primul germene” de aticalofilism declarat și teoretizat în literatura română”. Despre romanul Îndreptări, criticul nu are prea multe de spus, în opinia lui “cartea e plină de artificiozități, de discursuri anoste și polemici interminabile, de teorii pedante”, iar romanul Anna. Ceea ce nu se poate nu prezintă evoluția unor personaje, ci “adună artificial aspecte disparate, în jurul ideii de unitate națională, pe care n-o servește în nici un chip” În ceea ce privește ultimul roman al scriitorului, Lydda, monograful identifică merite ce aprțin memorialistului și în nici un caz romancierului, cele două personaje “reprezentând în fapt câte o latură sufletescă a scriitorului”. Al. Săndulescu susține că asistăm la expuneri pretențioase despre Platon, Kant, Spinoza, Schopenhauer, creștinism, iar scriitorul “teoretizeză la modul plicticos”. În opinia monografului, contribuția scriitorului ar trebui localizată în primele trei volume, restul neprezântând niciun interes în afara documentului istoric. Capitolul cel mai vast este dedicate corespondenței, monograful considerând că “cea mai durabilă și actuală operă a lui Duiliu Zamfirescu este corespondența lui literară. Nicăieri nu s-a exprimat scriitorul mai original, mai spontan și mai viu ca în sutele de epistole trimise de-a lungul anilor din peregrinajul său diplomatic”. Exegetul realizează o anliza a scrisorilor și spicuiește ideile novatoare, considerând corespondența opera cea mai durabilă prin ideile pe care le conține, idei unice în secolul al XIX-lea, idei care vor fi fructificate odată cu Lovinescu, Rebreanu, Camil Petrescu. Al. Săndulescu are dreptate căci scriitorul vine în ajutorul criticii cu datele esențiale despre romane, dar contribuția cea mai important este realizată prin ideile estetice despre realism, roman, document autentic, idei care s-au dovedit în timp intuții excepționale. Monograful îi recunoaște scriitorului statutul de anticalofil, numai teoretic, înaintea lui Camil Petrescu. Corespondența este considerată o revelație, situându-l pe Duiliu Zamfirescu printre cei mai de seamă epistolieri ai literaturii române. Săndulescu înceracă să-i justifice discursul de recepția la Academie, Zamfirescu dorind să combată mentalitatea provincială și tradiționalismul îngust care ar fi îngustat orizontul revistelor sămănătoriste, scriitorul dorind doar o europenizare a romanului românesc, o urbanizare și intelectualizare, care se va realize odată cu Lovinescu. Concluzionând, se poate spune că Al. Săndulescu a urmărit îndeaproape etapele biografiei zamfiresciene, recompunând traseul unei vieți pline de evenimente, dar pe care monograful le evidențiază cu iscusință și, mai ales, cu simț al măsurii, într-o vreme în care epuizarea informațiilor era o obișnuință, exegetul prezentând numai informații credibile și relevante pentru explicarea exegezei operei celui ce a scris Viața la țară. Al. Săndulescu realizeză o monografie sintetizată, el neîmpărtășind părerea altor critici confom căreia nuvela Noapte bună ar fi o capodoperă și Locotenentul Sterie un regres și nici examenul minunțios al lui G. C. Nicolescu, al operelor slabe ca În fața vieții, sau exagerări ca respingerea oricărui idealism în Viața la țară și schematism în Tănase Scatiu. Al. Săndulescu consideră că “autorul Vieții la țară a atins antene mai fine spre viitor și undele lui au fost mai bine captate. Izvorâte dintr-o operă așa de inegală, aceste nuclee sonore n-au prea fost recepționate de contemporani. În timp, însă, ele, ideile, mai cu seamă ideile, și-au amplificat ecoul, ieșind în întâmpinarea epocii de aur a romanului românesc”. Monograful a realizat o înșiruire perfectă a unor evenimente definitorii pentru un demers monografic, fără, însă a realiza desprinderea unor păreri definitorii care să construiască un destin verosimil diferit de acela propagat de legendele literare. Al. Săndulescu conchide demersul său monografic despre Duiliu Zamfirescu enunțând o părere fundamentală pentru receptarea critică a operei lui Duiliu Zamfirescu, afirmând că “fără el n-am putea explica pe de-a-ntregul ivirea romanului românesc și nici evoluția genului din interstițiul celor două războaie”.
2. 4. Ioan Adam – O etimologie a legendei impopularității
Spre deosebire de cele trei volume monografice comentate mai sus, Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu se referã la opera lui Duiliu Zamfirescu, dar punctul de plecare rãmîne tot biograficul, romancierul fiind considerat un „Personaj” si analizat în consecintã. Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu, studiu apărut în 1970, structurat în 8 capitole Etimologia unei legende, Naturi problematice, Icoana lumii românești, Romanul colocvial, Vocile amintirii, Dramele abisului lăuntric, Avatarurile sincerității și Viitorul din trecut, chiar dacă se numește “introducere în operă”, încă din primul capitol se lămuresc o serie de date biografice, și anume impopularitatea scriitorului despre care s-a vorbit atât de mult. Ioan Adam, un constant editor al creației zamfiresciene, redeschide dosarul scriitorului, iar contradictoriul dintre intenție și realizare, despre care s-a discutat și în primul capitol al lucrării este pus pe seama mobilității intelectuale și estetice a scriitorului. Contradicțiile sunt ale unei conștiințe problematice, care se transmit și personajelor problematice, monograful caracterizându-l astfel: “Meschin și generos, legitimist și revoltat, dezlănțuit romantic și supravegheat ca un burghez mediocru, Zamfirescu este un ins scindat, un continent al contrastelor”. Ioan Adam consideră că scriitorul își stânjenește creația, adăugând că și opera limitează popularitatea autorului și frânează ascensiunea socilă și accesul la cititori. Pentru “neselectarea” scriitorului, pentru caracterul impopular, Adam identifică cauze multiple: o primă cauză este chiar caracterul dificil al scriitorului, care din cauza mediului în care trăia și din cauza lecturilor i se compune o imagine rigidă: “E un roman teatral întreaga lui existență, în care cu variabile doze de cabotinism este simultan regizor, actor și, nu rareori, spectator”. Impopularitatea și indiferența față de opera zamfiresciană se explică și prin inexistența unui public format, nu numai prin “vocația contradicției”, care nu impune definitiv un scriitor. Duiliu Zamfirescu, scriitorul, care se conformează la început cât de cât gustului public, merge apoi pe linia modernității, îndepărtându-se ca atare de sensibilitatea medie. Se îndepărtează și în plan estetic de naturalism, apropiindu-se mai degrabă de varianta modernă al acestuia, practicată de Maupassant. Monograful consideră că “romantic din naștere, Duiliu Zamfierscu este un realist din convingere”, el intenționând să fie el însuși, să aibă o bază ideologică și estetică a sa, ceea ce stârnește impopularitatea. În atitudinile sale, omul compromite creatorul. Este o observație foarte importantă care explică multe referitor la personalitatea complexă zamfiresciană, monograful aducând în discuție și un anumit bovarismul care ar consta în pendularea constantă între vocație și aspirație. La efectul impopularității se adaugă obișnuința de a contraria gustul cititorilor sau orientările literare ale epocii (poporanismul, sentimentalismul). În paginile despre proză, Ioan Adam demonstrează cu argumente plauzibile că Duiliu Zamfirescu nu are suflu epic și că este un psiholog sumar, un naturalist moderat, în maniera lui Maupassant. Monograful consideră că Duiliu Zamfirescu devine impopular atunci când nu se mai pliază pe gustul cititorului mediu, și chiar primul roman ar fi contrariat obișnuințele unui public neobișnuit cu un roman, cu o intrigă “lăsată la o parte”, publicul preferând romanul evenimențial, sentimentalismul, romanul de aventuri, iar Zamfirescu venea cu un realism, contrariind preferințele literare ale timpului prin formulele literare (cultivarea romanului într-o vreme în care nuveliștii abundau), apoi prin romanul de idei. Dar atunci cum se justifică tirajul foarte mare al Vieții la țară, de peste 50000 exemplare în anul apariției? O altă cauza a figurii sale aristocratice este identificată în literatura idealistă, autorul împrumutând de la aceasta “mai mult decât decorul (aristocratic, câmpenesc) sau motivele (cavalcade mondene în pădure, declamația erotică în genunchi, conflicte de salon, reprimarea pasiunii în numele unui aburos concept de “onoare”) lesne de recunoscut în În fața vieții, Îndreptări ș.a. […] baza ideologică”, o ideologie care se întemeia pe concilierea individului cu societatea, căutându-se o armonie care s-a pierdut. În opinia unor critici literari, “scriitorul e socotit, prin consens unanim, fondatorul romanului de tip zolist în perimetrul literaturii noastre”, iar această afirmație este discutată de monograf, acesta considerând că Duiliu Zamfirescu nu ar fi avut vocația pentru un ciclu de romane, aducând în discuție bovarismul scriitorului, oscilarea continuă a scriitorului între vocație și aspirație, scrierea ciclului romanesc nefiind rezultatul unui plan prestabilit, ci al unei “revelații finale”. O altă părere unanimă adusă în discuție este aceea despre idealitatea scriitorului, care ar dori o armonie între clasele sociale, dar monograful consideră că “subordonat armoniei, ciclul Comăneștenilor se transform într-un scenariu tendențios, a cărui cauzalitate finală este o utopică îndreptare a societății”. Monograful Ioan Adam identifică o obsesie a scriitorului pentru problema căsătoriei, temă căsătoriei fiind fundamentală încă din primele volume și continuând pe parcursul altor creații, nuvele, romanele ciclului Comăneștenilor și chiar în romanul Lydda. Este adevărat, încă din nuvela Spre mare avem un posibil cuplu, în Viața la țară se concretizeză un început de căsnicie, în cel de-al treilea roman al ciclului Comăneștenilor, Mihai Comăneșteau este în postura de a alege între Natalia și Anna, de a întemeia o căsnicie, în Îndreptări asistăm la căsătoria dintre Alexandru Comăneșteanu și Porția, în Anna avem “drama unei căsnici eșuate”, iar în romanul epistolar, Lydda, scriitorul “transformă căsătoria în motiv de disertație filosofică, de dialog platonician”. Interesul pentru acestă tema este identificat de monograf în influența zolistă, Zamfirescu având o înclinație spre observarea familii, dar mai ales spre observarea unui membru din aceste familii, a unui membru al cuplului. O altă cauză a impopularității este “abesența timbrului diferențiator, a originalității precise”. Scriitorului i se reproșează că opera lui a venit prea târziu, Zamfirescu fiind reprezentantul unor faze finale, pășind astfel pe o cale treasată de alții, dar asumându-și totodată statutul de creator, de deschizători de drumuri în mai multe privințe. Iar acestă pendulare ar fi generat ezitările, indeciziile. În cel de-al doilea capitol al studiului, monograful discută despre “clasicitatea” creatorului Vieții la țară, combătând teoria „clasicismului” și adoptând punctul de vedere teoretic conform căruia “pluralitatea perspectivelor din care poate fi interpretată constituie un prim indiciu al vitalității unei opere”, Ioan Adam dedică un capitol „naturilor problematice” din romanele si nuvelele scriitorului. Criticul constată, după cum s-a menționat și anterior, prezența eroului „scindat”, tulburat în interior și o obsesie pentru complexitate caracteriologică. Din această perspectivă, a indivizilor problematici se încearcă recuperarea nuvelisticii și identificarea acestor tipuri în nuvelele (în nuvela Locotenentul Sterie avem prezentată o dramă a“inadaptatului adaptat”), apoi a câtorva personaje din romane: Matei Damian, Mihai Comăneșteanu. Chiar dacă avem analize ale acestor personaje, se poate observa absența analizei comportamentului și a semnificațiilor altor personaje, precum maiorul Șonțu sau Anna Villara și o analiză sumară a unor personaje ca Tănase Scatiu. O observație interesantă, este aceea conform căreia romanul Viața la țară ar avea o alură demonstrativă, astfel romanul “reia în textură modernă parabola fiului risipitor, reîntors după îndelungate peregrinări, la spațiul matrice. În istoria lui Matei Damian poate fi citită drama secretă a autorului”. Monograful consideră că personajul face ce nu a reușit scriitorul, acesta fiind o expresie a lui Duiliu Zamfirescu. Un alt capitol se axeazã pe chestiuni de sociologie, detaliind caracterul de „icoană a lumii românești” pe care îl are epica lui Duiliu Zamfirescu si insistând asupra modalităților prin care sunt prezentate lumea rustică și aceea citadină, identificând în romanul social un precursor al înfățișării țăranilor ca mase colective din “Răscoala”. Față de epica lui Sadoveanu, pentru care satul se opune civilizației, la Zamfirescu “țăranii vin în întâmpinarea noului, îl comentează cu un interes când amuzat, când sceptic, adică așa cum vor face peste decenii, personajele lui Marin Preda”. În ceea ce privește romanul În război, acesta este în opinia monografului “viziunea mitologică asupra războiului de independență, o celebrare a personalității românești văzute în acțiune”, eroul acestui roman, fiind chiar poporul, căci cele mai realizate pagini ar fi acelea care ilustrează psihologia mulțimii, valoarea romanului constând în evidențierea solidarității naționale. Cel mai bun și mai vast capitol din Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu este acela dedicat romanului Lydda, mai puțin comentat de exegeți, după spusele criticului, apreciat drept „roman colocvial” și analizat atât prin prisma ideologiei, cât si prin prisma procedeelor epice. Monograful identifică starea de positivism la care ajunsese scriitorul la 40 de ani, căci romanul poate fi considerat și “jurnalul acestei prefaceri sufletești, o biografie posibilă, în latura morală a lui Duiliu Zamfirescu”. În dilema eroilor din roman, monograful consideră că este de fapt pendularea lăuntrică a scriitorului, ipostazele sale sufletești. Lydda ar aborda relația omului superior cu lumea. O observație interesantă, făcută de monograf este aceea că prin prezența însemnărilor de jurnal, scrisori, aforisme se realizează participarea directă a cititorului la construcția romanului, căci “Lydda reprezintă prima demistificare a miracolului romanesc din literatura noastră”. Ioan Adam este de părere că Patul lui Procust, ar veni, în acestă privință, pe un drum pregătit de Duiliu Zamfirescu. În ordine valorică descrescătoare sunt abordate, în continuare, memorialistica, dramaturgia, lirica si publicistica, pentru a întregi profilul scriitoricesc necesar. “Cartea de față este un recurs la un proces socotit prematur încheiat încă din timpul vieții scriitorului”, mărturisește Ioan Adam, dar această notă polemică este însă mai puțin vizibilă în cuprinsul studiului de față. Fără ca Adam să răstoarne neapărat prejudecăți despre imaginea scriitorului, ci identificând doar o serie de cauze, acesta aduce în actualitate un scriitor a cărui operă a reprezentat un prag important în literatura română și care încă își așteaptă monografia fundamentală.
Concluzii
În lucrarea Receptarea prozei lui Duiliu Zamfirescu între 1965-1985 au fost evidențiate cele mai importante păreri ale reprezentanților criticii literare românești începând cu 1965, când a avut loc o reevaluare a creației artistice a celui ce a scris Romanul Comăneștenilor, relevându-se o imagine nouă a acestuia, o imagine alcătuită din informațiile furnizate de corespondență și din instrumentele specifice fiecărui critic, constatându-se o diversitate a punctelor de vedere în ceea ce privește valoarea estetică a prozei sale. Duiliu Zamfirescu a fost privit în contradictoriu, așa cum a fost și viața sa, critica literară oscilând între titlul de adevărat precursor al romanului, exponent al perioadei de tranziție sau între statutul unui scriitor care nu a avut mare importanță în evoluția literaturii românești. Oricare ar fi părerea exegeților, Duiliu Zamfirescu a avut o contribuție însemnată la dezvoltarea romanului românesc, și chair dacă numele lui nu este trecut printre numele întemeietorilor romanului românesc, ar trebui măcar amintit, deoarece a reprezentat prin opera sa, un prag important în dezvoltarea literaturii române. Duiliu Zamfirescu, a fost deschizător de drumuri în foarte multe privințe, a fost primul nostru scriitor care a creat un ciclu romanesc în literatura română, a anticipat valoarea documentului autentic, prin introducerea ordinului de zi al generalului Cernat în cel de-al treilea roman al ciclului, a pledat și pentru plasarea personajelor și a acțiunii în context veridice, crezul său fiind unul realist. Oricum, Romanul Comăneștenilor, dincolo de inegalități și scăderi evidente, este cel mai amplu roman din câte s-au scris în literatura română până la Primul Război Mondial, care cuprinde o epocă de aproape jumătate de secol, începând dinainte de 1870, și totodată reprezintă prima idee de serialitate din literatura română, chiar dacă ciclul romanesc nu a fost elaborat în virtutea unui plan prestabilit. Proza scriitorului este considerată, simultan, un ecou sintetic al predecesorilor români și străini, dar și o anticipare a unor experiențe autohtone sau europene. Duiliu Zamfirescu ilustra un spirit european prin formația artistică, construindu-și o estetică literară proprie cu originea în clasicismul maiorescian, prefigurând câteva direcții principale ale romanului nostru din perioada interbelică, el utilizează documentul autentic înaintea lui Camil Petrescu, vorbește despre citadinism înaintea lui Lovinescu, prin prezentarea mulțimii de țărani numai ca o masă colectivă îl prefigurează pe Rebreanu cu “Răscoala”, analiza sufletului feminin anticipă romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, prezentarea conacului boieresc anticipă medelenismul, iar prin romanul “Lydda” se încetățenește pentru prima dată în literatura română stilul epistolar.
Publicarea corespondenței a scos la iveală un adevărat teoretician al artei romanului care a prefigurat cele mai importante direcții din perioada interbelică. Personalității lui contradictorii și dificile, despre care s-a tot vorbit, privită sub aspect comportamental și ideologic, i s-a găsit motivarea în cariera sa politică, care i-a prilejuit contactul cu lumea europenă și cu lumea aristocratică.
Așa cum au fost viața și opera lui pline de contradicții, așa a fost și receptarea critică a prozei sale. În timp ce unii îl consideră un adevărat precursor al artei romanului (Ungheanu) sau un înnoitor al strategiilor narative (Manolescu), alții cred că proza lui nu are nicio importanță în dezvoltarea literaturii române (Nițescu), iar alții îl văd doar ca un exponent al unei epoci de tranziție (Negoițescu), iar criticul Valeriu Cristea consideră, chiar, că odată cu Viața la țară a realizat un “roman total”. De altfel, toți criticii, aproape fără excepție, exprimă aceeași judecată de valoare: Viața la țară și Tănase Scatiu sunt cele mai realizate romane ale ciclului din punct de vedere estetic. Operei i se adaugă și vasta corespondență, din paginile căreia portretul omului și preocupările creatorului apar cu pregnanță. El se numără printre personalitățile complexe ale literaturii noastre de la sfârșitul secolului al XlX-lea și nu trebuie să trecem cu vederea că opera sa multilaterală va anticipa multe din direcțiile de dezvoltare ale prozei din secolul următor.
Monografiile dedicate scriitorului dezbat pe larg viața și opera acestuia, înceracă să justifice anumite atitudini ale lui Zamfirescu, prezentând figura creatorului în strânsă legătură cu evoluția spirituală a scriitorului, urmărindu-se în evoluția operei schimbările sale interioare și oglindirea evenimentelor biografice. Luând cunoștiință de toate părerile criticilor români, atât de contradictorii, concluzionez prin a spune că Duiliu Zamfirescu a fost un deschizător de drumuri în literature română, căci a comprimat în proza sa multe dintre direcțiile anterioare, dar a inaugurat și principalele direcții literare ulterioare, opera lui a contribuind esențial la dezvoltarea romanului românesc, scriitorul fiind un adevărat precursor al artei romanului, care ar merita să fie amintit atunci când vorbim de evoluția și întemeierea romanului românesc.
Bibliografie
Adam, Ioan, Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu, Editura Minerva, București, 1979
Adam, Ioan, Oglinda și modelele: Ideologia literară a lui Duiliu Zamfirescu, Editura 100+1 Gramar, București, 2001
Arghezi, Tudor, Bogdan-Duică G., Bucuță, Emanoil, Duiliu Zamfirescu, Editura Eminescu, București, 1976
Barbu, Nicolae, Sine ira, Editura Junimea, Iași 1971
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Semne, București, 2003
Ciobanu, N., Întâlnire cu opera, Editura Cartea Românească, București, 1982
Cioculescu, Șerban, Itinerar critic, Editura Eminescu, București, Vol I, 1973, II, 1976, Vol V, 1989
Constantinescu, Pompiliu, Rememorare 1942, reprodus in Scrieri vol. 5, ediție îngrijită de Constanța Constantinescu, Editura Minerva, București, 1971
Cornea, Paul, Itinerar printre clasici, Editura Eminescu, București, 1984
Cosma, Anton, Geneza romanului românesc, Editura Eminescu, București, 1985
Craia, Sultana, Orizontul rustic în literatura română, Editura Eminescu, București, 1985
Cristea, Valeriu, Alianțe literare: 5 studii critice, Editura Cartea Românească, București, 1977
Cristea, Dan, Arcadia imaginară, Editura Cartea Românească, București, 1977
Dicționarul cronologic al romanului românesc, București, Editura Academiei Române, 2004
Dicționarul general al literaturii române, București, Editura Univers Enciclopedic, 2009, vol VII
Gafița, Mihai, Duiliu Zamfirescu, Editura pentru Literatură, București, 1969
Gafița, Mihai, Fața ascunsă a lunii, Editura Cartea Românească, București, 1974
George, Alexandru, La sfârșitul lecturii, Editura Cartea Românească, București, 1978, Vol. II
Georgescu, Paul, Polivalența necesară, Editura pentru Literatură, București, 1967
Horodincă, Georgeta, Duiliu Zamfirescu: Și contribuția lui la dezvoltarea romanului nostrum realist, Editura de Stat pentru Literatură si Artă, București, 1956
Iliescu, Adriana, Proza realistă în secolului al XIX-lea, Editura Minerva, București, 1978
Iorgulescu, Mircea, Ceara și sigiliul, Editura Cartea Românească, București, 1982
Kalustian, L., Simpe note, Editura Eminescu, București, 1980
Lovinescu, E., Titu Maiorescu si posterioritatea lui critică, Editura Minerva, Bucuresti, 1980
Lovinescu, E., Memorii, Editura Adevărul, București, 1937, vol. III
Manolache, Gheorghe, Literatura de grad second, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu, 2005
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe: eseu despre romanul românesc, Editura Minerva, București, 1980, Vol. I,
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, București, 2008
Manolescu, Nicolae, Lecturi infidele, Editura pentru Literatură, București, 1966
Negoitescu, Ion, Scriitori moderni, Editura pentru Literatura, București, 1966
Nicolescu, G. C. , Duiliu Zamfirescu, Editura Eminescu, București, 1980
Nițescu, M., Atitudini critice, Editura Cartea Românească, București, 1983
Oniscu, Gabriela, Duiliu Zamfirescu: 1858-1922: biobibliografie: uz intern, Biblioteca Centrală Universitară ''M. Eminescu'', Iași, 1972
Păcurariu, D., Clasicismul românesc, Editura Minerva, București, 1971
Petrașcu, Nicolae, Duiliu Zamfirescu, Editura Cultura națională, București, 1929
Petrescu, Liviu, Realitate si romanesc, Editura Tineretului, București, 1969
Popa, Mircea, Spații literare: studii de istorie literară, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974
Rădulescu, D. St. , Dicționarul personajelor din Viața la țara și Tănase Scatiu de Duiliu Zamfirecu, Editura Ramida, București, 1998
Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române. De la origini până la 1900, Editura Minerva, București, 1971, Vol I
Săndulescu, Al., Cele mai frumoase scrisori, Editura Minerva, București, 1974
Săndulescu, Al., Continuități, Editura Cartea Românească, București, 1976
Săndulescu, Al., Duiliu Zamfirescu, Editura Tineretului, București, 1969
Săndulescu, Al., Duiliu Zamfirescu și marele său roman epistolar, Editura Minerva, București, 1986
Săndulescu, Al., Literatura epistolară, Editura Minerva, București,1972
Săndulescu, Al., Pagini de istorie literară, Editura pentru Literatură, București, 1966
Săndulescu, Al., Pe urmele lui Duiliu Zamfirescu, Sport-Turism, 1989
Streinu, Vladimir, Pagini de critică literară, Editura Minerva, București, vol. IV, 1976
Ștefănescu, Cornelia, Momente ale romanului, Editura Eminescu, București, 1973
Tomuș, Mircea, Romanul romanului românesc, Editura 100+1 Gramar, București, 1999, Vol I
Torouțiu ,I. E., Studii și documente literare, Institutul de arte grafice Bucovina, București, 1931, Vol. I
Țeposu, Radu, G., Viața și opiniile personajelor, Editura Cartea Românească, București, 1983
Vasile, Marian, Conceptul de originalitate în critica literară românească, Editura Cartea Românească, București, 1988
Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Contemporană, București, 1941
Ungheanu, Mihai, Pădurea de simboluri, Editura Cartea Românească, București, 1973
Zaciu, Mircea, Masca geniului, Editura pentru Literatura, București, 1967
Zamfirescu, Duiliu, Duiliu Zamfirescu si Titu Maiorescu in scrisori 1884-1913, Editura pentru literature si arta Regele Carol II, București
Zamfirescu, Duiliu, Scrisori inedite, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, București, 1967
Zamfirescu, Duiliu, Opere. Romanul Comăneștenilor/ Ediție îngrijită, prefațată, note, glosar de Mihai Gafița, Editura Minerva, București,1970, Vol. II
Zamfirescu, Duiliu, Opere. Nuvele/ Ediție îngrijită, prefațată, note, glosar de Mihai Gafița, Editura Minerva, București, 1972, Vol. III
Duiliu, Zamfirescu, Opere. Lydda. Scrisori romane. Teatru/ Ediție îngrijită, prefațată, note, glosar de Mihai Gafița, Editura Minerva, București, 1974, Vol. IV
Bibliografie
Adam, Ioan, Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu, Editura Minerva, București, 1979
Adam, Ioan, Oglinda și modelele: Ideologia literară a lui Duiliu Zamfirescu, Editura 100+1 Gramar, București, 2001
Arghezi, Tudor, Bogdan-Duică G., Bucuță, Emanoil, Duiliu Zamfirescu, Editura Eminescu, București, 1976
Barbu, Nicolae, Sine ira, Editura Junimea, Iași 1971
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Semne, București, 2003
Ciobanu, N., Întâlnire cu opera, Editura Cartea Românească, București, 1982
Cioculescu, Șerban, Itinerar critic, Editura Eminescu, București, Vol I, 1973, II, 1976, Vol V, 1989
Constantinescu, Pompiliu, Rememorare 1942, reprodus in Scrieri vol. 5, ediție îngrijită de Constanța Constantinescu, Editura Minerva, București, 1971
Cornea, Paul, Itinerar printre clasici, Editura Eminescu, București, 1984
Cosma, Anton, Geneza romanului românesc, Editura Eminescu, București, 1985
Craia, Sultana, Orizontul rustic în literatura română, Editura Eminescu, București, 1985
Cristea, Valeriu, Alianțe literare: 5 studii critice, Editura Cartea Românească, București, 1977
Cristea, Dan, Arcadia imaginară, Editura Cartea Românească, București, 1977
Dicționarul cronologic al romanului românesc, București, Editura Academiei Române, 2004
Dicționarul general al literaturii române, București, Editura Univers Enciclopedic, 2009, vol VII
Gafița, Mihai, Duiliu Zamfirescu, Editura pentru Literatură, București, 1969
Gafița, Mihai, Fața ascunsă a lunii, Editura Cartea Românească, București, 1974
George, Alexandru, La sfârșitul lecturii, Editura Cartea Românească, București, 1978, Vol. II
Georgescu, Paul, Polivalența necesară, Editura pentru Literatură, București, 1967
Horodincă, Georgeta, Duiliu Zamfirescu: Și contribuția lui la dezvoltarea romanului nostrum realist, Editura de Stat pentru Literatură si Artă, București, 1956
Iliescu, Adriana, Proza realistă în secolului al XIX-lea, Editura Minerva, București, 1978
Iorgulescu, Mircea, Ceara și sigiliul, Editura Cartea Românească, București, 1982
Kalustian, L., Simpe note, Editura Eminescu, București, 1980
Lovinescu, E., Titu Maiorescu si posterioritatea lui critică, Editura Minerva, Bucuresti, 1980
Lovinescu, E., Memorii, Editura Adevărul, București, 1937, vol. III
Manolache, Gheorghe, Literatura de grad second, Editura Universității “Lucian Blaga”, Sibiu, 2005
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe: eseu despre romanul românesc, Editura Minerva, București, 1980, Vol. I,
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, București, 2008
Manolescu, Nicolae, Lecturi infidele, Editura pentru Literatură, București, 1966
Negoitescu, Ion, Scriitori moderni, Editura pentru Literatura, București, 1966
Nicolescu, G. C. , Duiliu Zamfirescu, Editura Eminescu, București, 1980
Nițescu, M., Atitudini critice, Editura Cartea Românească, București, 1983
Oniscu, Gabriela, Duiliu Zamfirescu: 1858-1922: biobibliografie: uz intern, Biblioteca Centrală Universitară ''M. Eminescu'', Iași, 1972
Păcurariu, D., Clasicismul românesc, Editura Minerva, București, 1971
Petrașcu, Nicolae, Duiliu Zamfirescu, Editura Cultura națională, București, 1929
Petrescu, Liviu, Realitate si romanesc, Editura Tineretului, București, 1969
Popa, Mircea, Spații literare: studii de istorie literară, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974
Rădulescu, D. St. , Dicționarul personajelor din Viața la țara și Tănase Scatiu de Duiliu Zamfirecu, Editura Ramida, București, 1998
Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române. De la origini până la 1900, Editura Minerva, București, 1971, Vol I
Săndulescu, Al., Cele mai frumoase scrisori, Editura Minerva, București, 1974
Săndulescu, Al., Continuități, Editura Cartea Românească, București, 1976
Săndulescu, Al., Duiliu Zamfirescu, Editura Tineretului, București, 1969
Săndulescu, Al., Duiliu Zamfirescu și marele său roman epistolar, Editura Minerva, București, 1986
Săndulescu, Al., Literatura epistolară, Editura Minerva, București,1972
Săndulescu, Al., Pagini de istorie literară, Editura pentru Literatură, București, 1966
Săndulescu, Al., Pe urmele lui Duiliu Zamfirescu, Sport-Turism, 1989
Streinu, Vladimir, Pagini de critică literară, Editura Minerva, București, vol. IV, 1976
Ștefănescu, Cornelia, Momente ale romanului, Editura Eminescu, București, 1973
Tomuș, Mircea, Romanul romanului românesc, Editura 100+1 Gramar, București, 1999, Vol I
Torouțiu ,I. E., Studii și documente literare, Institutul de arte grafice Bucovina, București, 1931, Vol. I
Țeposu, Radu, G., Viața și opiniile personajelor, Editura Cartea Românească, București, 1983
Vasile, Marian, Conceptul de originalitate în critica literară românească, Editura Cartea Românească, București, 1988
Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Contemporană, București, 1941
Ungheanu, Mihai, Pădurea de simboluri, Editura Cartea Românească, București, 1973
Zaciu, Mircea, Masca geniului, Editura pentru Literatura, București, 1967
Zamfirescu, Duiliu, Duiliu Zamfirescu si Titu Maiorescu in scrisori 1884-1913, Editura pentru literature si arta Regele Carol II, București
Zamfirescu, Duiliu, Scrisori inedite, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, București, 1967
Zamfirescu, Duiliu, Opere. Romanul Comăneștenilor/ Ediție îngrijită, prefațată, note, glosar de Mihai Gafița, Editura Minerva, București,1970, Vol. II
Zamfirescu, Duiliu, Opere. Nuvele/ Ediție îngrijită, prefațată, note, glosar de Mihai Gafița, Editura Minerva, București, 1972, Vol. III
Duiliu, Zamfirescu, Opere. Lydda. Scrisori romane. Teatru/ Ediție îngrijită, prefațată, note, glosar de Mihai Gafița, Editura Minerva, București, 1974, Vol. IV
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Receptarea Prozei Lui Duiliu Zamfirescu Intre 1965 1985 (ID: 123428)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.