Receptarea Literaturii Romane In Basarabia

ARGUMENT

Lucrarea de față prezintă de sociologie și istorie literară axată pe o radiografie a fenomenului literar basarabean.

Tema lucrării a fost propusă de domnul profesor universitar doctor Manolache Gheorghe, fiind o temă de mare amploare și cu o însemnătate în literatura română. Această lucrare a necesitat destul de mult timp și muncă, deoarece sunt foarte multe documente importante de analizat pe care nu le-am putut omite. Lucrarea este împărțită în cinci capitole.

Primul capitol "Incursiuni în geografia literară basarabeană" prezintă geografia literară și câmpul literar, importanța a literaturii române în Basarabia .

Cel de al doilea capitol "Punți de flori și poduri de cărți: eforturi comune de integrare și asimilare în cultura și literatura românească", prezintă literatura română afectată și controlată politic de un regim opresiv și supusă decenii la rând unei ideologizări brutale, literatura română din Republica Moldova supraviețuind, însă a păstrat urmele unei suferințe cauzate de izolarea ei.

Cel de al treilea capitol "Eforturi de a recupera uriașul handicap de receptare a literaturii basarabene" prezintă distribuirea rolurilor în viața literară basarabeană, și o prezentare pe scurt a câtorva autori basarabeni (Vitalie Ciobanu, Vasile Gârneț, Nicolae Popa) cu descrierea operele lor semnificative.

Cel de al patrulea capitol "O perspectivă asupra receptării critice a literaturii române din Republica Moldova în România", cuprinde nume de poeți, prozatori, eseiști, critici și istorici literari, de traducători, folcloriști din Basarabia cu o mică istorie legată de viață, operă, viață literară și politică a fiecăruia în parte.

Iar ultimul capitol "Perspectiva asupra periodicelor literare basarabene", cuprinde cele mai importante periodice din Basarabia și o scurtă prezentare a fiecăreia.

Incursiuni în geografia literară basarabeană

Descoperirea literaturii române din Basarabia era foarte puțin cunoscută în dreapta Prutului până în 1989, însă după acest an făcând senzație printre cititorii români. Cititorii din România prețuiau textele literare românești, dar pentru că le citiseră și analizaseră la școală , dar și cu copiii lor mai târziu , a intervenit plictiseala și monotonia pentru recitirea acestora . Acest val de literatură nouă din Basarabia a surprins mulțimea cititorilor români, crezând că au primit o bibliotecă întreagă de cărți noi.

Această dezvoltare inopinantă a literaturii române a fost înregistrată de publicul cititor din România ca un fapt impresionant și îmbucurător. Asemănător acestui fapt , s-a simțit cu un timp în urmă, când a fost publicat volumul cu nu mai puțin de 93 de scrisori inedite ale lui Mihai Eminescu către Veronica Micle.

Dintre toate genurile, un succes imediat a avut poezia din Basarabia, reprezentată de o armată de poeți talentați, menționați mai jos în ordine cronologică a nașterii lor: Alexei Mateevici, Pan Halipa, Ion Buzdugan, Olga Vrabie, Bogdan Istru, Nicolai Costenco, George Meniuc, Paul Mihnea, Magda Isanos, Petru Zadnipru, Aureliu Busuioc, Emil Loteanu, Grigore Vieru, Vasile Levitchi, Victor Teleucă, Ion Bolduma, Anatol Ciocanu, Emilian Galaicu Păun și mulți alții. Poezia basarabeană se remarcă printr-o folosire greoaie a limbii române, dar se mai remarcă și prin sensibilitatea bunătatea și duioșia infinită care răscolește sufletul cititorului.

Prozatorii din Basarabia nu au avut același succes rapid in România ca și poeții, chiar deloc, fiind adepții unui mod de a scrie – mitologizant – considerat de noi demodat , la fel considerându-l și pe Mihail Sadoveanu care nu mai trezea interes noilor generații de cititori. Ion Druță este o excepție, acesta se afirmă prin apărarea tradițiilor românești într-o perioadă de sovietizare brutală a culturii basarabene. Unele dintre cărțile care l-au făcut celebru sunt romanele: Povara bunătății noastre,1970, Biserica Albă,1982, culegerea de nuvele Clopotnița,1984, care au fost reeditate și în România. Pe lângă acesta, s-au mai remarcat și alții, dar fără rezonanță :George Meniuc, Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă, Serafim Saka, Nicolae Esinencu, Ioan Mânăscurtă, Nicolae Pop.

Aceasta mișcare de idei din Republica Moldova își face simțită prezența și în România, datorită unor eseiști tineri, grupați în jurul revistelor Sud-Est și Contrafort.

Revista Sud-Est , apare la Chișinău, din 1990, trimestrial, având-o ca redactor șef pe Valentina Tăzlăuanu, înzestrată cu un remarcabil curaj intelectual, dar discretă. Valentina analizează critic in comentariile sale, atât inerțiile culturii basarabene, cât și o aroganță a" maeștrilor" de la București, care doreau să le dea lecții "fraților" mai năpăstuiți de peste Prut.

O alta, Revista Contrafort, "revista tinerilor scriitori din Republica Moldova", apare lunar la Chișinău , din 1993. Directorul revistei, Vasile Gârneț, și mai ales redactorul șef al ei, Vitalie Ciobanu sunt eseiști cultivați și pasionați care discută probleme privind condiția culturii române într-o țară condusă încă de comuniști. Scriitorii de la "Contrafort" urmează, uneori până la pierderea identității, linia postmodernismului dogmatic și a "corectitudinii politice "trasată la București de revista Observator cultural.

Vasile Coroban este, în spațiul de la Est de Prut , unul dintre apărătorii și promotorii valorilor literare românești și s-a evidențiat prin curajul cu care a luptat contra falsificării limbii, literaturii și culturii române în Basarabia. Cu riscul de a fi taxat drept "element burghezo-naționalist moldovenesc ", în cadrul unei sesiuni din 1951, se opune rusificării limbii în spațiul pruto-nistrean și tendinței de denaturare a structurii și fondului ei lexical de bază. Unul dintre puținii oameni de spirit cu studii în interbelic, care au supraviețuit și manifestat în Basarabia postbelică: Ion Vasilenco, Eugen Russev, Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, Constantin Popovici, Vasile Coroban, savantul, profesorul, autorul de manuale, criticul și istoricul literar, promovează pe cât se poate de mult cultura umanistă vastă.

Anii '50-'60-'70 semnifică lupta pentru refacerea legăturilor profunde ale culturii române dintre Prut și Nistru cu cea din România, Vasile Coroban aflându-se în opoziție cu mediocritatea, revendică libertatea de gândire, promovează criteriul valoric. Este un declarat adversar al diletantismului, îi place ca un lucru să fie făcut serios și până la capăt, de aici observându-se "stofa" sa de intelectual cu rădăcini în perioada interbelică," stofă "care în România postbelică era mai ușor de sesizat , datorită prezenței vii a unor mari scriitori ca Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, dar și a prezenței bibliotecilor.

Omul de cultură Valeriu Rusu , a organizat în mai 1999, la Universitatea Provence Stăpâna poeziei române din Republica Moldova , unde a participat o delegație din care făcea parte Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Iulian Filip , Vasile Romanciuc, Ion Hadârcă, Alexandru Bantoș, unde a fost subliniată oportunitatea relansării programului poeților în spiritual integrării europene. În calitatea sa de profesor și de director al Departamentului de Filologie romanică și română din cadrul Universității Provence, a promovat valorile literare și cultural românești, și-a îndrumat învățăceii să traducă din poezia clasică și modernă română. Datorită lui au apărut volumele traduse în franceză de membrii Seminarului de traduceri poetice Mihai Eminescu, Elogiul satului românesc, Echos poetiques bassarabiennes , ca mai târziu să traducă Țiganiada lui Ion Budăi-Deleanu. Dorința lui Valeriu Rusu de a-i include pe basarabeni și de a-i prezenta Occidentului peisajul valorilor culturale românești în dimensiunea lui completă. După ce a înțeles perfect importanța activității misionare în apărarea limbii în Republica Moldova, a încurajat inaugurarea Casei Limbii Române la Chișinău.

Scriitorul Vladimir Beșleagă, are perioada de formare odată cu demascarea personalității lui Stalin, după 1956, când în Basarabia apar primele semne ale renașterii naționale, literare ale conștiinței istorice. Din România încep să plece la Chișinău presa și literatura, astfel că treptat se refăceau bibliotecile personale de carte românească , proces devenit anevoios după invazia ex-Uniunii Sovietice în Cehoslovacia(în 1968). Metode de teroare cu oameni nevinovați, care au fost folosite pe larg, pe teritoriul dintre Nistru și Prut , ofensiva împotriva conștiinței naționale a românilor de la Est de Prut le găsim în cartea Conștiința națională sub regimul comunist totalitar, precum și rolul important al revistelor literare și al scriitorilor în emanciparea românilor basarabeni, între aceștia din urma evidențiindu-i pe George Meniuc, Vasile Coroban, Petru Cărare.

Relația literaturii române cu modernismul a fost refăcută de către neomoderniști, în peisajul din România , diferit de felul cum s-au derulat lucrurile în dreapta Prutului, unde orice apropiere de fenomenele modernismului era considerată drept o trădare a ideologiei comuniste și a intereselor luptei de clasă. Însă, modernismul era într-o criză a limbajului, intelectualizarea emoției, anti-sentimentul, rostirea abstractă.

Poetul Grigore Vieru a contribuit în mod esențial la consolidarea identității românești a basarabeanului . El își exprimă vocea interioară a poporului său, voce care în anii postbelici, a avut un diapazon redus. Consemnăm că neomodernismul literar basarabean șaizecist, a suportat o deviere de direcție , în momentul în care scriitorii au conștientizat că omogenizarea din cadrul fostei Uniuni Sovietice a amenințat ființa națională cu dispariția. Grigore Vieru s-a evidențiat în literatură, prin fondarea literaturii pentru copii care rezistă în timp.

În anii '70 ai secolului trecut, se afirmă o întreagă pleiadă de scriitori, ulterior cu un nume notoriu în peisajul basarabean. Scrierile lui Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă, Serafim Saka, Grigore Vieru, Liviu Damian, Dumitru Matcovschi, Gheorghe Vodă, Anatol Codru, Anatol Ciocanu au marcat mersul literelor chișinăuiene.

Scriitorii din perioada interbelică promovau mult discutata corelație tradiționalism-modernism revenind în actualitate în peisajul literar basarabean postbelic, la începutul anilor '90, când Vasile Badiu a pus problema editării literaturii basarabene interbelice ținută la index din 1945 până la destrămarea ex-U.R.S.S. Marcată de acceptarea parțială a modernismului, pe de o parte, de tendința de a da expresie unui anume spirit autohton , iar pe de alta, de a se integra în contextul general românesc. În " Viața Basarabiei" , Pan Halippa scria: "astăzi Basarabia, după cincisprezece ani de la Unire , ni se prezintă ca un ogor brăzdat de plugul culturii românești din ce în ce tot mai adânc și avem buna speranță că acest ogor românesc va produce boabe alese și din belșug" . Astfel, problema asimilării culturii nu se putea pune altfel decât pe un teren brăzdat de plugul culturii românești.

După 1989 în literatura română din spațiul pruto-nistrean se produc schimbări evidente. Pentru a face literatură așa cum se făcea până la '89 , înseamnă să te orientezi spre un orizont al așteptărilor care tinde să fie depășit.

La sfârșitul secolului al XX-lea –începutul secolului al XXI-lea, la Universitatea de Stat "Alecu Russo" din Bălți s-a constituit un grup de scriitori numit "grupul de la Bălți ", ilustrând o mentalitate existentă în Basarabia, în perioada tranziției de la regimul comunist sovietic la democrație.

Poetul Emilian Galaicu-Păun a devenit cunoscut prin intermediul cenaclului improvizat de Mihai Cimpoi la Chișinău, imediat după 1989, el devenind granița sigură că și în Basarabia poezia poate fi competitivă. Până atunci, o idee preconcepută a persistat printre noi, că "provincia literară" dintre Prut și Nistru va rămâne cantonată iremediabil într-un discurs mimetic "quasi-folclorizat".În acea împrejurare a cenaclului ocazional s-au mai deslușit și alte accente originale, conținute în poemele unor tineri deja afirmați, ca de exemplu Arcadie Suceveanu, Irina Nechit, Teo Chiriac, Grigorie Chipiri, Vasile Gârneț, Nicolae Popa, Leo Butnaru, Aura Christi.Dar dupa cum putem constata , doar Emilian Galaicu-Păun și Dumitru Crudu au reușit să se sincronizeze definitiv după ce mai întâi au luat contact poetic mai profund cu atmosfera literară din țară. Efortul poetic integrator al lui Galaicu-Păun se încarcă de conținuturi grave și capătă forme de expresie extreme, în polemica dură cu poezia basarabeană leneșă; avem în vedere poezia care prelungește letargic o perioadă de "stază tradiționalistă neverosimilă".Meritul esențial al lui Galaicu-Păun constă în acest context alexandrinist, chiar în capacitatea sa vizionară de a" înnoi discursul poetic post textualist". Prin poemele CH-ĂU și Cel bătut îl duce pe Cel nebătut , își asuma responsabilitatea pentru mototolirea și falsificarea lașă a ultimelor șanse oferite românilor de a reintra în prim-planul istoriei contemporane. Implicarea auto-responsabilă a lui Galaicu-Păun până la tragism, onorează poezia română –post – decembristă. În poemul parabolic CH-ĂU, virulența tonului și implicarea vizionară depășește tot ce s-a scris anterior în poezia basarabeană , poetul fiind un demn emul al lui Ion Gheorghe din "Elegii politice".

Însă, pe lângă acești scriitori prezentați mai sus, mai sunt mulți alții din diaspora, care din diferite motive au fost eliminați din Dicționarul Scriitorilor Români.

Un caz aparte îl constituie scriitorii de limba română din fost RSS Moldovenească -Republica Moldova de azi, din Ucraina actuală, din fosta Iugoslavie, precum și scriitorii aromâni în general, indiferent unde se află în România(în afara României). Dicționarul Scriitorilor Români înregistrează dintre scriitorii basarabeni și bucovineni, numai pe aceia care, afirmați înainte de 1940 și-au continuat activitatea literară în România .

În dicționar s-a pus o limită a informației și a includerii de autori anul 1989, deoarece forțele de muncă nu mai erau ca în 1982, iar indiferența unor colaboratori care erau prinși în alte activități și nu erau dispuși să se mai înhame la reconstrucția acestei cărți. Nu s-a intervenit în glosarul Dicționarului și nu s-au eliminat nume, ci s-au amplificat trei categorii de scriitori: din diaspora, dintre "optzeciștii "afirmați după încheierea primei versiuni și scriitorii eliminați de "foruri" și care au fost repuși la loc. Nu s-au putut recupera date și informații necesare structurii Dicționarului, cu privire la scriitorii români din Occident și la foarte mulți dintre scriitorii basarabeni.

.

Punți de flori și poduri de cărți: eforturi comune de integrare și asimilare în cultura și literatura românească

Cultura basarabeană a fost pe tot parcursul ei de formare întru-un exil interior, însă nu putem vorbi de un exil total sau de un mediu diasporic propriu-zis. S-au distins două exiluri, cel Vestic și cel Estic. Exilul vestic se diferenția de exilul estic prin condiția de statut ontologic sau geopsihic al exilului, adică el rămânea în aceeași țară chiar dacă aceasta era în fond colonizată și supusă unor factori coercitivi sau unui proces de ștergere a identității. Acesta se numea dublul exil, adică se înstrăina de mediul românesc și chiar de cel basarabean, fiind în cazul unor scriitori și regizori de teatru sau cinema, de exemplu Ion Druță, Ion Ungureanu sau Emil Loteanu, stabiliți la Moscova, neschimbând situația, el doar favorizând o anumită afirmare a identității în ciuda constrângerilor locale făcute cu mai multă ignoranță și sub forme directe vulgar-sociologiste, vigilente.

Exilul basarabean constă în înstrăinarea de patria culturală adevărată, în privarea de acces la valorile clasice, până în 1956.O deosebire fundamentală între cele două exiluri era aceea că exilul vestic nu impunea o alegere între două spiritualități și între două limbi, ci numai găsirea unei soluții esopice pentru a păstra spiritualitatea și de a fi ferită de vânturile năprasnice ale înstrăinării. Exilatul se agăța de o clipă frumoasă, nu pentru a o contempla, ci pentru a o îndepărta pe cea care venea. Prin urmare, el avea o teamă pentru ziua de mâine, care venea cu anumite corecțiuni esențiale, de unde blocarea lui într-o încăpățânare incorigibilă.

Omul de cultură din exilul vestic nu își fixa ochii pe trecutul său individual, ci pe trecutul neamului său, legătura aceasta nefiind o formă de nostalgie, ci de atașament spiritual și chiar sacral. Singurul lui complex în această privință era acela că avea o limbă mai puțin evoluată. Exilul marca puternic conștiința scriitorului basarabean . Exilul basarabean era un exil interior și drumul spre Centru trebuia parcurs adesea în chiar propria casă de Puterile dinafară.

O deosebire de natură existențială era aceea că exilatul de Vest știa că el a rămas cu limba lui sau a acceptat limba țării care l-a adăpostit, se afla pe margine de abis și că din acest loc avea o perspectivă absolută asupra lucrurilor.

Exilatul din Est avea conștiința că legătura sacră cu trecutul neamului său oferea perspectiva absolută și că numai prin el putea evita căderea în neant. A devenit apatrid, primul se resemna, fiind supus mereu îndoielii în ceea ce privește alegerea sa, iar cel de-al doilea rămânea cu patria în continuare, deși înstrăinat, și cu siguranța că o dimensiune temporală îi aparținea pe deplin, stimulându-i identitatea și trecutul. La exilatul din Est era în fond nostalgia după patria culturală pierdută și nostalgia împlinirii prin cultul trecutului.

Exilul din Vest a fost pentru basarabean o resemnare, însă exilatul din Est a fost total opus celui de Vest, adică a reprezentat lupta pentru supraviețuire. Această supraviețuire a avut la bază limba, pentru că limba era "Casă a ființei, rostire esențială(nu joc secund al poetului, spectacol filologic, textualist sau intertextualist, hazard dadaist)." Un exemplu reprezentativ este Eugen Ionescu, acesta a oscilat între două limbi și două spiritualități, neantizând limbajul și dezvăluind absurdul limbii prin absurdul limbajului, sfidând logica aristotelică după cum arată Marie-Claude Hubert (în Caiete critice, Ionescu și bilingvismul, nr1-2, 1993):"Limbajul se contrazice în fiece clipă. Scenografia aruncă, și ea, îndoială asupra discursului personajelor . Gesturile sunt în contradicție cu cuvintele " sugerând că Eugen Ionescu lasă să se înțeleagă că oamenii nu se pot acorda cu timpul, pentru că timpul este obiectiv și durată interioară nu coincid niciodată.

Bilingvismul a exercitat asupra scriitorului basarabean teroare, înstrăinând limba, un exemplu concludent este Ion Druță, acesta având ca a doua limbă a scrisului său rusa, fiind o stratagemă pentru a-și putea publica și edita cărțile la Moscova, deoarece nu erau acceptate la Chișinău, acest fapt având consecințe negative grave asupra românei lui. Ion Druță era cunoscut prin limba rusă, la fel cum prin limba franceză era Emil Cioran: "Prin rigiditatea ei , prin suma de constrângeri elegante, pe care le reprezintă, limba franceză îmi apare ca un exercițiu de asceză sau mai degrabă ca un amestec de cămașă de forță și de salon" , (Emil Cioran, Eseuri, București, 1988, p.288 și 300)prin aceste rânduri E. Cioran susține ce înseamnă pentru el patria.

Timpul exilatului producea un impact distructiv sau numai inhibitiv asupra limbajului său, fiind un timp subiectiv al dezacordului cu timpul obiectiv, al izolării, refulării și regresiunii. Refugiul în nevroza exilatului prezenta avantaje interne și externe , în sensul că făcea publicul atent la condiția exilatului.

Scriitorul exilat era închis în interiorul limbii sale materne, departe de casă – destin, obsesie, datorie resimțită ca povară :"Condiția unui scriitor în exil seamănă cu acea a unui câine sau a unui om catapultat în spațiu dintr-o capsulă(seamănă mai mult cu a unui câine , bineînțeles, pentru că nimeni nu se mai preocupă vreodată să te recupereze)", și capsula este limbajul lui, spune Brodski. Exilatul din Est și cel din Vest aveau cea în comun și sub acest aspect. Starea de exil dădea naștere la complexe psihologice , manifestări ale conștiinței, același comportament psihic și același statut al limbajului numai că în grad diferit și în mod nuanțat. În cultura românească din Basarabia postbelică se întrevedeau, subiacent, eforturile reconstructive și recuperative uriașe în căutarea și regăsirea identității pierdute. Fenomenul basarabean încerca integrarea în contextul global românesc , însă a cunoscut și spectaculoase reveniri în matca românismului prin personalități marcante de felul lui Hașdeu și Stere care s-au reîntors din diaspora , depășind uimitor de rapid ruptura de înstrăinare. Acest lucru a fost firesc, deoarece dezrădăcinarea nu i-a făcut captivi pe oamenii de cultură basarabeni, aceștia supraviețuind procesului de înstrăinare printr-o îndărătnică și progresivă înrădăcinare . Când au activat în mediul cultural românesc, cazul lui Alecu Russo, sau în anturajul românesc basarabean, cazul lui Gheorghe V. Madan și Nicolai Costenco, ei au impus ca temei spiritual și etic revenirea la rădăcini, întoarcerea la izvoare.

O altă deosebire de nuanță între exilatul din Vest și exilatul din Est este una de adaptare, deoarece în primul caz era vorba despre o familiarizare cu o altă cultură, iar în cel de-al doilea caz aveam de-a face doar cu adaptarea în situația intervenită. Emigrantul român cunoștea ,în diaspora , ceea ce Sorin Alexandrescu denumea "dubla intenție", care sub aspect psihologic și moral "este scuza cu care îți faci posibilă supraviețuirea, este prețul carierei, este drogul cu care uiți pierderea identității "(Farmecul îndoielnic al dublei identității în Secolul 20, nr. 349-350-351, 1991, p.140-146).

Basarabenii spre deosebire de românii din diaspora au avut avantajul cunoașterii, deși cenzurate, a codurilor culturii naționale. Dorin Tudoran a distins trei tipuri de exil: exilul autoimpus , acesta avea o contribuție directă și firească la dezvoltarea literaturii țărilor de origine,al doilea era exilul forțat, care avea un impact întârziat cu literatura maternă și cu o contribuție indirectă, de felul lui Vintilă Horia, iar cel de-al treilea era exilul interior, ca în cazul lui Noica sau al basarabeanului Andrei Ciurunga. Exilul cultural basarabean era în lumina unei categorisiri tipologice , un exil interior impus oficial având un impact întârziat cu contextul general românesc, un exemplu fiind Nicolai Costenco, care întors din gulagul sovietic , nu mai era românul din anii 30, singurul dintre poeții de atunci care s-a întors la uneltele sale a fost George Meniuc. Exilul a generat o închidere mocnită în sine și o fortificare a conștiinței "fundamentului" , după cum Grigore Vieru a vorbit sugestiv în celebrul Formular":Profesiunea:- Îmi iubesc plaiul ./Ai fost supus/judecății vreodată:/- Am stat niște ani închis:/în sine."

Teroarea istoriei , care s-a exercitat cu o forță deosebită asupra scriitorului moldavo-basarabean, impunea o autoritate indiscutabilă, în plan literar, a documentului. Scriitorul moldavo-basarabean nu concepea modele existențiale, ci un singur model existențial care presupunea o trăire sinceră și fără istov la limita evenimentului social . Proza documentară era, prin urmare, genul preferat cu toate structurile , strategiile și convențiile acesteia, de exemplu:memorii, jurnal, autobiografie, roman social și istoric, scrisori, fiziologii, schiță publicistică, însemnările de călătorie. Documentarul era măduva întregii literaturi basarabene care forma sângele ei epic ce pulsa viguros cu diastole și sistole periodice și ritmice bine supravegheate din partea naratorului.

Literatura se scria , în Basarabia, fie ca jurnal intim, fie ca scrisoare, negruzzian , fie ca mărturie sinceră ardentă pe scena de lumini și umbre a istoriei în modul lui Stere, cu un strigăt existențial menit să asigure supraviețuirea , rezistența, depășirea spaimei de singurătate , de înstrăinare.

Drumul spre Centru al literaturii române din Basarabia secolului al XX-lea a fost un drum întrerupt adesea, dar reluat de forțe estetice refăcute și cu multă înverșunare energetică în ciuda obstacolelor de orice natură. Din literatura rezistenței basarabene face parte și poezia numită și proza exilaților Paul Goma, Andrei Ciurunga, Sergiu Matei Nica. Poezia închisorii , scrisă de Radu Gyr sau poeții basarabeni ai generației 1935, aceștia fiind Andrei Ciurunga, Nicolae Coban, Sergiu Matei Nica, era poezia unui univers al suferinței închisă în sine , într-un fel autarhic :lumea spectrală de dincolo, se reducea la negativul ei , genera un soliloc amar dominat de ideea fixă a osândei asumate sau respinse . Condamnatul la închisoare ca și exilatul în general, după cum spunea Emil Cioran din Ispita de a exista, într-o situație limită care genera, în cazul scriitorului un fel de ultim hotar al stării poetice. El explora acest hybris al trăirii în același registru al tensiunii și paroxismului, stimulând un epigonism al propriei suferințe. Închisoarea i-a determinat pe poeții basarabeni ai generației 1935 să reactualizeze imaginea locurilor natale. În acest mod dramatic și tragic, se formau drumurile literaturii române din Basarabia, care s-au format din tăcerea și strigătul suferinței, din continuitatea organică și intermitențele din rouă și lacrimi, din traiectele netede , drepte sau întortocheate, toate adunate într-un Drum spre Centru.

Literatura română din Basarabia a fost privată de condiția lingvistică necesară, clasicii românii fiind editați abia din a doua jumătate a anilor 50, contactul cu cultura română fiind supravegheat până în a doua jumătate a anilor 80. Cultura românească din Basarabia (Moldova de Est) a fost înstrăinată în dublu sens, în primul rând de arealul cultural din care făcea parte organică cel mioritic, general – românesc , cât și elementul național formator. Literatura română din Basarabia a continuat mult timp să rămână, în spiritul literaturii moldovene, romantic – dulceagă, melancolică. Literatura Moldovei de Est a îmbinat sentimentalismul de fond cu un eroism al rezistenței în fața terorii istoriei . Literatura română a fost ruptă de abuziv de contextul literaturii române , și a trebuit să fie pe cont propriu , ea a produs valori care s-au impus în lume atât prin traduceri din original cât și prin traduceri în rusește .

În Basarabia s-a făcut o istorie care s-a concretizat cu cea din România , s-a făcut o literatură începând de la Bogdan Petriceicu Hașdeu, care a continuat cu Alexie Mateevici, Constantin Stere .

În timpul proletcultistului instituționalizat, literatura română din Transnistria anilor 20-30 nu a mai avut nicio șansă pentru o viață normală, s-a impus o ruptură totală cu tradiția , care excludea orice manifestare a viului și autenticității. Scriitorii români din Transnistria au avut un merit fundamental, acela de a fi întreținut în condițiile infernului proletcultist, dezvoltarea latinității printr-o limbă săracă , dar în multe cazuri vie , curată.

Majoritatea scriitorilor exterminați de regimul stalinist în 1937 au întreținut prin sacrificiu o viață literară dinamică sub semnul valorificării creatoare a folclorului și al luptei pentru revitalizarea limbii române și revenirea ei la alfabetul latin în perioada 1932-1937. La Balta, 1 aprilie 1928 a fost convocată adunarea scriitorilor care a decis înființarea societății literare "Răsăritul" și "Tineretul" , decizie care a determinat înființarea Uniunii Scriitorilor Sovietici din RASSM. Scriitorii Dumitru Milev și Samuil Lehtțir au luat parte, în componența delegației ucrainene, la Congresul I al scriitorilor sovietici în 17 august – 4 septembrie1934. În mai 1928 a început să apară suplimentul Moldova literară al cotidianului Plugarul roșu, transformat mai apoi în revista cu aceeași denumire, schimbată în 1931-1956 în Octombrie , iar în 1941-1945 revista și-a întrerupt apariția; în 1957 a fost denumită Nistru, iar în 1988 Basarabia.

Literatura română din Basarabia a fost o literatură închisă în sine , deși a fost obligată să răspundă la chemările oficiale străine ființei ei, a fost o literatură a rezistenței și o literatură de rezistență. Eugen Ionescu descrie tradiționalismul basarabean, de subliniat este cadrul socio – cultural cu totul străin și alogen al orășenimii basarabene , autorii moldoveni din stânga Prutului au fost deosebit de receptivi la formulele artistice moderne, la procesele de intelectualizare, metaforizare intensă.

Literatura basarabeană autentică s-a datorat opunerii sau înșelării controlului total instituționalizat și refuzului de a ilustra istoria oficială cenzurii politice și ideologice care supraveghează de aproape , cu angajarea activă a mecanismelor de partid, securiste… Ceea ce contravenea liniei generale a ideologiei totalitarist-comuniste era imediat fixat, condamnat și sancționat în referatele, la congresele și conferințele de partid, în hotărâri speciale ale partidului care erau urmate de campanii acerbe în presă. Hotărârile unionale, de la Moscova, alternau cu cele republicane, de la Chișinău. Uniunea Scriitorilor Sovietici obligau insistent scriitorii să nu neglijeze lupta de clasă, rolul partidului, al poporului rus în eliberarea și refacerea economiei Moldovei, să nu idealizeze trecutul și să creeze" lucrări adânc ideinice și înalt artistice, care să oglindească marea însemnătate a orânduirii sovietice în viața poporului moldovenesc și munca eroică a oamenilor sovietici."

Literaturii române din Basarabia i se impuneau anumite scheme ideologice rigide și instituționalizate în spiritul realismului socialist, metodă de creație de bază a literaturii și artei sovietice, a literaturii și artei socialiste de peste hotare, "metodă ce consta în zugrăvirea realistă veridică, de peste poziții partinice consecvente, a realității concret-istorice trecute prin prisma dezvoltării revoluționare și perspectivei idealului comunist"(cf. Enciclopedia Literatura și arta Moldovei , Chișinău, 1986, vol .II, p.180).

Scriitorii basarabeni au avut un impact puternic cu schema ideologico-metodologică impusă de realismul socialist a fost dramatic prezentând întregul spectru al acceptării forțate/neacceptării.

Literatura basarabeană a fost chemată imperativ să fie realist-socialistă, nu a uitat însă de omul pământului și al naturii, care la pus față în față cu acel foc al vieții, așa cum a procedat și Ion Druță în finalul Poverii bunătății noastre:"De undeva de departe se aude urnindu-se greoi focul cel mare și picăturile fierbinți nu-și mai pot afla loc în cuptor. Tot ce au ele –până și hârjoneala ceea a lor –totul e moștenit de la focurile vechi ce-au vuit cândva pe vatra asta , dar ia cearcă să le-o spui!Nici nu vor să audă… Noi încoace , noi încolo; noi și numai noi!"

Într-un interviu cu Leo Butnaru, realizat de revista Viața Românească, scriitorul ne povestește despre exilul scriitorilor din Basarabia, atât un exil interior, cât și exterior. Leo Butnaru afirmă că România a fost desprinsă de trupul României și din firescul unei existențe socio-culturale, lingvistice românești. În legătură cu exilul din propria limbă, el era unul dintre expatriații din propria-i limbă, deoarece limba în care scria, adică româna, numită de politicienii comuniști moldovenească , era oprimată , ostracizată, mereu constrânsă în spații și sensuri de comunicare improprii , trăia ca și cum în propria țară republica și uniunea, ambele socialiste, el împreună cu confrații săi erau izgoniți din ceea ce Nichita Stănescu numea: " Patria mea este limba română". L. Butnaru era omul care dorea să emigreze dintr-o țară comunistă într-o țară tot comunistă, visa să ajungă în țara patrie, în care limba română să fie în libertatea ei, sau într-o mult mai mare libertate decât în Basarabia, visa să emigreze în România. Dar nu se putea emigra din Republica Sovietică Socialistă România, deoarece basarabenilor le erau interzise chiar și vizitele în dreapta Prutului, scriitorul aflându-se într-un spațiu statal totalitar, din care exilul era interzis și în țările vecine, cele din lagărul socialist și din fiorosul Pact de la Varșovia. Un lucru destul de dramatic se întâmpla cu scriitorii din Uniunea Sovietică care emigrau dintr-o republică sovietică socialistă în altă republică sovietică socialistă. Un exemplu semnificativ fiind tânărul poet Leons Briedis, pe când era student a fost exmatriculat din Universitatea din Riga (Letonia) ca element antisovietic căutându-și apoi refugiul în Moldova care era și ea republică sovietică socialistă, de unde era expulzat în 1974, deoarece a refuzat să colaboreze cu KGB- ul, Leons spunându-i lui Leo Butnaru că "În caz contrar , trebuia să vă denunț pe voi toți".Mai târziu când frecventa cursurile Institutului de Literatură "Gorki", Leons Briedis a fost poftit să plece și din Moscova pentru aceeași poziție în răspăr cu puterea oficială, acesta este finalul răvaș de la prietenul leton :"Am avut neplăceri și cu securitatea română , din cauza legăturilor mele cu Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Ion Caraion, Ștefan Augustin Doinaș, Norman Manea și așa mai departe…".

Leo Butnaru vorbește de sintagma" exilul interior", "exilul de acasă" care se referea la viața și activitatea scriitorilor care cădeau sub interdicția cenzurii. Chiar și scriitorul a fost exilat pe 9 septembrie 1976, de Ziua Republicii Populare Bulgare, la insistența securiștilor de la Chișinău, sau celor de la securitate, a fost dat afara din postul de redactor șef al ziarului "Tinerimea Moldovei", suspendându-i dreptul la semnătură. Motivul acestui exil a fost promovarea spre publicare a unui eseu despre "clasicul literaturii moldovenești" la împlinirea a 160 de ani de la nașterea lui Mihail Kogălniceanu, în care se spunea că acesta a fost unul dintre protagoniștii Actului Unirii Principatelor Române. Tot ce era "extra moldovenesc"- muntenesc, oltenesc, transilvan, bănățean, în general românesc , în RSSM era interzis. Curajul scriitorilor basarabeni le era impozitat până la confiscarea tuturor roadelor acestora, adică se confisca însăși fapta artistică, materializată în vreun manuscris, în vreo carte tipărită, dar retrasă din librării sau dată la topit înainte de a ieși din editură. În astfel de condiții de militarizare a spiritului civil, scriitorul român din stânga Prutului a avut un destin constrâns, un destin amputat, de semi-sclav. Prizonierului comunismului îi rămânea să învețe ,dar să aibă demnitatea și curajul, caracterul de a evita confuziile dintre propagandă și cultură în ceea ce privește scrisul său. O remarcă făcută de Titu Popescu azilant în Germania :"… problema care se punea pentru scriitori era de a-și putea păstra modul personal de exteriorizare , sub acest clopot invizibil de sticlă sub care aerul se împuțina pe zi ce trece. Era , deci, o problemă de adaptare , fiindcă nu se putea altceva sub presiunea venită din toate părțile, egală și apăsătoare: dinspre partid și securitate, din-spre forurile care dirijau scrisul și organizația scriitoricească, dinspre șefii ierarhici care țineau cu dinții de scaunul lor, chiar dinspre cititori…".

Leo Butnaru spune că în ciuda faptului că vor unii sau nu , literatura română contemporană are și un strat-substrat al ei care a fost creat în condițiile regimului sovietic de către scriitorii cei mai buni din Moscova Estică, pruto – nistreană , scriind o literatură a anti – realismului socialist. Astfel situația și opera scriitorului român din stânga Prutului a pus problema unei noi abordări , obiective și principiale, a raportului față de tradițiile literaturii și culturii române în ansamblul ei ca integrare și integritate.

Leo Butnaru spune că în eseul Avatarii lui Ovidiu, Laurențiu Ulici dădea o listă de noțiuni ce trimiteau direct sau implicit spre termenul "exil", și anume : fugă, fugărire, sancțiune, opțiune, aventură, destin, salvare , terapie, revanșă, refuz, revoltă, regăsire, motive politice – economice – personale – psihologice, dar de ducă, lehamite, întâmplare, frică, curaj, soluție, lipsă de soluție – și închide cu exclamația" Așa e! Exilul ca fenomen."

Punți de a recupera uriașul handicap de receptare a literaturii basarabene

Un termen aplicabil literaturii române de la sfârșitul secolului XX este generația '80. Având o arie destul de largă, cuprinzând literaturile din centrul, sud-estul și estul Europei, este specifică literaturilor din fostele țări socialiste.

În această parte a Europei , postmodernismul s-a afirmat chiar daca lumea în general se afla la vârsta postmodernă a civilizației. Postmodernismul estic sau "oriental" este însă motivat de cel "occidental", născut în Occident , la mijlocul secolului XX, acest curent manifestându-se și ca ideologie de stânga, antagonizând megalomania și "totalitarismul" economic al proiectelor postindustriale ale capitalismului.

Despre nașterea acestei paradigme s-a vorbit destul de mult, amintim câteva nume de referință internaționale : Ihab Hassan, Jean-François Lyotard, Gianni Vattimo, David Harvey, Linda Hutcheon, Brain McHale, Matei Călinescu ș.a ; pe plan național: Liviu Petrescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, Magda Cârneci ș.a. Filozofii culturii, istoricii literari , dar si exegeții spațiului estic al literaturii europene au stabilit începuturile "post-modernismelor autohtone" la sfârșitul anilor șaizeci la sfârșitul secolului trecut. Astfel cărțile semnate de istorici și exegeți ex-sovietici pot servi doar ca repere "autorizate":Postmodernul în Rusia:literatură și teorie a filozofului rus Mihail Epștein și Literatura rusă postmodernistă semnată de exegeta din Belarus Irina Skoropanova.

Spre deosebire de curentul occidental, postmodernismul "oriental" sau "estic" are la baza lui o altă situație, manifestându-se ca o ideologie anti stânga , împotriva politicilor și propagandei comuniste , făcând uz de aceleași concepte antitotalitare. Ținta lui este de natură ideologică, toate acestea încheagă activitatea tinerilor scriitori într-o mișcare cu însemne paradigmatice comune optzecistă, din zona centrului , estului și sud-estului Europei. Scriitorii care s-au lansat în perioada dezghețului gorbaciovist au format generația '80, aceste generații de scriitori sunt analizate în interiorul unei literaturi naționale sau al unui imperiu, dacă este cazul.

Postmodernitatea, după cum afirmă Alexandru Mușina, noutatea postmodernistă poate fi "comensurată" și "probată" cu suficiente dovezi mai degrabă în structurile epice decât în cele lirice. După ce s-au lansat primii autori( Gheorghe Crăciun, Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Ștefan Agopian, ș.a. ), corpusculul de autori ai generației '80 s-a completat cu o nouă promoție, adică promoția '90. Exponenții acesteia Simona Popescu, Andrei Bodiu ș.a. au intrat în aceeași paradigmă estetică. Această generație s-a remarcat prin reînnoirea limbajului și prin sincronizarea cu practica românească occidentală, fiind un gest de integrare și în mare parte recuperator.

În Basarabia optzecismul epic s-a afirmat odată cu debutul lui Vasile Gârneț, care și-a început activitatea de scriitor cu romanul Martorul(1988) , fiind o lucrare de sincronizare și recuperare cu dublă valență, urmând ca în anul 1991să debuteze Vitalie Ciobanu , care apare pe piața literară cu romanul Schimbarea din strajă. Nicolae Popa după ce semnează două volume de poezii Timpul probabil, 1983 și Ghid pentru cometa Halley,1987, publică în același an1991 romanul Cubul de zahăr, acesta fiind primul roman al generației, apărând apoi în variantă modificată în 2005.

Emilian Galaicu-Păun a publicat romanul Gesturi. Trilogia nimicului în 1996, lansându-se ca poet în 1986.Optzeciștii basarabeni modifică perspectiva asupra limbajului romanesc, Mircea Ciobanu afirmând :" Poate că în primul rând într-o manieră foarte insistentă, a fost eludat paseismul și poeticul adus – se părea pentru totdeauna – de proza lui Druță[…] În anii '80 au apărut nu numai jocurile intertextuale, ironice, autoreferențiale și auto-persiflante, ci și experimentul literar propriu-zis, recuperând, pe un segment temporal, scurt, modernismul, avangardismul, postmodernismul, dar impunându-se și pe terenul narațiunii pure, de factură clasică, realistă, autenticistă, minimalistă… .

În 1990-2000 se simte o adevărată efervescență românească, optzeciștilor pur-sânge li se alătură, e cu adevărat un mare handicap temporal, completând rândurile romancierilor, Anatol Moraru cu romanul Turnătorul de medalii(2008), Constantin Cheianu cu romanul Sex & Perestoika (2009), Val Butnaru cu Cartea nomazilor din B. (2010), ș.a. Astfel după un veac de la lansarea optzecismului basarabean , întârziații au beneficiat de alte realități sociale și literare , de altă retorică, de alte ustensile, care nu întotdeauna sunt cele care asigură valoarea unui roman, însă valorile lor nu sunt neglijabile.

Vasile Gârneț a fost primul scriitor care a intrat în paradigma românească a optzecismului cu romanul Martorul. Acest roman constituie borna temporală și paradigmatică de unde începe vârsta optzecismului romanesc basarabean. Romanul a intrat de îndată în atenția criticii literare, inclus de Mihai Cimpoi în categoria romanelor memorabile din evoluția genului în literatura română din Basarabia, romanul a devenit "piatră de hotar", care "pecetluiește soarta realismului socialist/proletcultismului , pe de altă parte". Peste ani , Mircea V. Ciobanu îi stabilește locul în cadrul generației '80, îl apreciază pe Vasile Gârneț, pentru că are o scriitură "modernă, anticalofilă, dar elaborată și impregnată de livresc".

Criticul Andrei Țurcanu apreciază ambiția autorului de a se ralia la modelele incontestabile ale literaturii universale din secolul XX : "Martorul lui Vasile Gârneț e un roman ambițios – atât în sensul structurii materialului, cât și în concepție. S-ar putea, firește, evoca experiența artistică a lui Proust în analiza scrupuloasă a trăirilor până la ultima lor consecință. Pe de altă parte, se impune și o trimitere la "metafizica" fabuloasă a realismului magic din "O sută de ani de singurătate" de Marquez. La o lectură atentă am putea lărgi șirul de nume tutelare, autorul fiind un debutant aflat, incontestabil, încă într-o fază de ucenicie literară" , afirma Andrei Țurcanu. Structura cronotopului este una tipică pentru atmosfera satului basarabean din secolul XX, Vasile Gârneț fiind un "portretist al sufletului uman". Viața personajelor este identificabilă în ordinea realismului magic cu destinul întregii provincii, comportamentul și temperamentul personajelor scoțând în evidență disponibilitatea lui Vasile Gârneț de a crea adevărate caractere romanești. Prezența fascinantă a romanului este Memorabila Fulgeroaie, axa familiei Mocanu. Istoricul literar Mihai Cimpoi afirmă despre temperamentul și natura personajelor lui Vasile Gârneț:"Influențat vădit de formula marqueziană a realismului magic, romanul este populat de țărani aprigi, cu reflexe biologice «nesupuse controlului». În gesturile, atitudinile și limbajul Fulgeroaiei respiră viața însăși, ea este figura exponențială a basarabencei vrednice, înfocate, căreia nu i se poate sta în cale. Ea e matca familiei, e matricea, e blazonul matriarhal.

Vasile Gârneț a cuprins lumea și istoria Basarabiei într-o pânză epică inspirată. Criticul Aliona Grati consemnează estinderea alegorică a fabulei din romanul Martorul:"Extinsă, povestea clanului lui Ilarion poate fi considerată alegoria experienței identitare a locuitorilor ținutului dintre Nistru și Prut și, în același timp, un proiect de lume în care este loc pentru înțelegerea, acceptarea și toleranța celuilalt în datele lui existențiale". Postmodernitatea perspectivei narative asigură romanului un loc aparte în peisajul prozei românești. Martorul lui Vasile Gârneț rămâne o carte valoroasă, al cărui limbaj așezat , cu atmosferă picturală, cu personaje vii, bine conturate face deliciul literaturii și după douăzeci de ani de la publicare.

Un al doilea optzecist care s-a lansat în lumea romanului este Vitalie Ciobanu cu romanul Schimbarea din strajă. Un eseist consacrat, nuvelist, a debutat la editura Hyperion cu cel de-al doilea roman al său, după ce primul roman al său a fost pierdut, irecuperabil.

Schimbarea din strajă , romanul care nu s-a bucurat de o receptare potrivită nici la apariție în iunie 1922, nici mai târziu, fiind pomenit doar în liste generale și cu referințe sumare, este unul din cele mai simptomatice romane, prin care se poate observa întregul proces convulsiv de recuperare a literaturii române și a celei occidentale, într-un efort disperat de sincronizare cu discursul romanesc al timpului. În lucrarea lui Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, îl situează pe Vitalie Ciobanu în nișa intertextualistului românesc, fiind prozatorul "intertextualist ce unește, contrapunctic, stilul ușor arhaizant al epocii lui Grigore Ghica-voievod cu limbajul modern, iar cursul epic cu parantezele autoreferențiale".

Romanul Schimbarea din strajă s-a anunțat ca un roman de factură istorică, cu un subiect liniar, folosind formule narative tradiționale. "Fundalul ales de Vitalie Ciobanu pentru roman(secolul al XVIII-lea fanariot, sfârșitul domniei lui Grigore Ghica al III-lea) este mai mult un pretext și lectorul sensibil(pe aceasta a mizat autorul, deși cartea nu are deloc un tiraj confidențial) va trebui sa-l aprecieze ca atare".

Romanul Schimbarea din strajă pare a fi un roman realist, în care se îmbină: linia tradiționalistă a romanului istoric de tip sadovenian și linia romanului de introspecție psihologică de tip proustian sau camilpetrescian. Lecturarea romanului este destul de dificilă, deoarece autorul încearcă să spargă stereotipurile receptării, sau pretextul liniar al romanului predispune cititorul la lectura unui text cu subiect, care este construit după canoanele romanului obiectiv. Firul epic se pierde la suprafață apare dimensiunea subiectivă a romanului sau epicul individual constituit din meditațiile, retrospecțiile, introspecțiile protagonistului romanului.

Un experiment românesc făcut în acest roman este îmbinarea narațiunii obiective și subiective, iar un exercițiu recuperator și coagulant la nivelul scriiturii, autorul îmbină arhaismul și neologismul în fraze de adevărat virtuoz al literarizării.

Vitalie Ciobanu este autorul unei construcții epice cu mai multe niveluri, romanul fiind "populat" de "ființe" specifice acestei lumi: naratori, personaje, între care rolul de manager al "instituției" îi revine neașteptat naratorului, și nu autorului. El distribuie funcțiile, schimbă roluri, alternează planuri, astfel romanul este constituit din planul general, cel obiectiv care narează o istorie oarecare.

În esență romanul este un monolog amplu interior, prin care personajul își rescrie identitatea. Personajul principal al romanului este o fire reflexivă, cernându-și retrospecțiile și reconstruirile prin prisma analitică, pentru romanul psihologic sau subiectiv, metoda de analiză care își motivează viabilitatea prin propria ei coerență internă devenind simultan și o metodă de construcție românească e mai importantă decât subiectul. Spre finalul romanului își face prezența cel de al treilea nivel al narațiunii, naratorul ieșind din carcasa românească, oprind acțiunea, abandonând-o temporar în favoarea unei confesiuni exegetice despre povestea autorului, și despre cel care scrie Schimbarea din strajă, în special înviind această "instanță" a textului, anulată cu aplomb de moderniști.

În roman se observă o îmbinare a celor trei perspective : pretextul epic tradițional al romanului istoric, punerea în uz a tehnicilor narative moderniste, asumarea postmodernist – textualistă a actului scrierii, relativizarea narației, adoptarea perspectivei extra-diegetice, elaborarea unui timp aparte de narator, ironic și ludic, care marchează obiectiv statutul uman al personajelor narate, dar care știe să se joace cu ele, dând variante de soluții intrigii romanului, au făcut ca Schimbarea din strajă să marcheze schimbarea strajei în narație. Schimbarea din strajă se dorește a fi un roman al scrierii, al textualizării, al ambalării textului în texte și doar al narării liniare a evenimentului. Subiectul stufos cu amânunte de atmosferă și detalii ale semnificațiilor nu sunt reținute de către cititor clar, frazarea și acrobațiile lexicale fixează în conștiința lectorului un scriitor cu vocația limbajului.

Un alt optzecist este Nicolae Popa care debutează în 1991cu romanul Cubul de zahăr, Mihai Cimpoi afirmând despre acesta :"un bun prozator, care în ciuda lipsei de experiență, a unei digitații epice, îmbină reușit formula sadoveniană cu textualitatea sau cu inter – textualitatea postmodernă mai cu seamă postmodernă prin prezența auctorială a naratorului. Atmosfera, mișcarea hălăduitoare a personajelor impregnează scriitura și ritmul povestirii. Pretextul sadovenian nu lipsește, într-adevăr romanului, dar ceea ce marchează universul acestei proze amintește înainte de toate de ambiguitatea specifică realismului magic, este prezent un aer de magie abia sesizabil în romanul lui Nicolae Popa.

Romanul Cubul de zahăr debutează cu o perspectivă epică de dincoace de convenție, plasată în momentul preliminar al Istoriei, Roland Barthes definind drept "gradul zero al scriiturii". Este prezent un narator meta-diegetic, care meditează asupra momentului de începere a scrierii, naratorul dorind să întrevadă legătura dintre cubul de zahăr de pe masă "și cubul din roman", construind, intertextualizând ipoteze și semnificații. Finalul relevă zădărnicia ideii de a scrie un roman, iar autorului nu-i rămâne decât să-și de-construiască meta-diegetic propria construcție, să o pună la îndoială: " Că tot zic să mă apuc la modul cel mai serios de proză, să-mi fac notițe, să iau cuvintele direct din gură, să abuzez de expresiile care vă aparțin și să vă fac auziți ". Autoscopiile, plăcerea analizei obiectului scrisului plasat în centrul textului – lume – toate amintesc de "egotism textualist" atribuit de criticul Ion Simuț romanului generației '80. Romanul lui Nicolae Popa îmbină tehnica prozei textualiste cu cea a "realismului cotidian" și a "literaturii faptului mărunt".

„Sunt pur și simplu fericit că, în fond, cu țăcănitul mașinii de scris, s-a zis cu învăluirile acestui roman care, gata, nu se mai scrie, nu vrea să mai curgă, nici cât să vă spun ceva de bun rămas ultimilor, care mai sunteți pe fază (Ce-o fi aducând Ea totuși, atât de prețios, încât nu-i mai pasă de cartea uitata subsuoară, cercetând din mers ceea ce are în mâini?) sau să-mi reușească în ultimul moment o întorsătură de subiect ce ar duce la un <happy end>”

După 14 ani, Nicolae Popa scoate la editura Cartier cea de-a doua ediție a romanului Cubul de zahăr (2005), „revăzută si cristalizată”. În urma rescrierii, romanul își pierde dedicația („doamnei Irina Nechit”), câștigă un motto („Ne-am ostenit destul de puțin in timpul acestei traversări, pentru că cea mai mare parte din timp ne-a dus vântul”. L-F. Céline, Călătoria la capătul nopții), devine mai voluminos (436 de pagini față de 259). Datele biografice ale romanului ne comunică perioada în care a fost elaborat: 1983-2003. Pentru comoditatea lecturii cu infraroșu a celor două variante suprapuse ale textului, am selectat semne convenționale ad hoc: numărul de ordine indică ordinea frazelor în text; semnul barelor paralele [//] delimitează variantele textului; omisiunile sunt dactilografiate cu aldine; adăugirile – cu italice; iar substituirile sunt subliniate cu o linie.

„1. Sigur, am si eu zece degete la mâini, zece, însă numai două din ele au deprins dactilografia – degetele arătătoare. // Sigur, am si eu zece degete la mâini, zece, însă numai două din ele au deprins dactilografia – degetele arătătoare.

2. Acestea îmi arată locul literei trebuincioase, ele mă duc spre cuvântul ce s-ar potrivi mai bine gândului, încât uneori nici nu știu dacă scriu ceea ce gândesc sau gândesc ceea ce scriu.// Ele îmi arată locul literei necesare, care mă duc spre cuvântul ce i s-ar potrivi mai bine gândului, încât uneori nici nu știu dacă scriu ceea ce gândesc sau gândesc ceea ce scriu.

3. Stârnesc și stârnesc literele din culcușurile lor metalice, le dau cu fața în banda neagră, obligându-le astfel să-și lepede urmele pe hârtie.// Stârnesc și stârnesc literele din culcușurile lor metalice, le dau cu fața-n banda neagră, obligându-le astfel să-și lase urmele pe hârtie.

4. Larma casei aduce a codru cu ciocănitori. // Larma casei aduce a codru cu ciocănitori.

5. Pisica se ridică de lângă piciorul mesei, nervoasă, că are și ea sistem nervos. // Pisica se ridică de lângă piciorul mesei, nervoasă. Că are și ea sistem nervos.

6. Cineva își ea cartea subsuoară, astupându-și totodată urechile – uite la ce le folosesc unora degete arătătoare! – și se duce să citească afară. // Cineva își ea cartea subsuoară, astupându-și totodată urechile (uite la ce le folosesc unora degete arătătoare!) și se duce să citească afară.

7. O face demonstrativ, sa mă îndur să revin la condei. // O face demonstrativ, crezând ca m-ar putea convinge să revin la condei, la liniștea relativă pe care o lasă condeiul când scrie și se aude numai scârța -scârța.

8. De patruzeci de ani aceleași proteste și nu numai că eu nu revin la condei, dar nici măcar la unealta aceea modernizată, care pix se numește și cică și-a aflat o largă întrebuințare în rândurile populației. // De treizeci de ani aceleași proteste si nu numai că eu nu revin la condei, dar nici măcar la unealta aceea modernizată, care pix se numește și cică și-a aflat o larga întrebuințare în rândurile populației.

9. Oricum, degetele mele, odată pornite după litere, nu s-ar ogoi nici dacă le-aș da prin spini. // Oricum, degetele mele, odată pornite după litere, nu s-ar astâmpăra nici dacă le-aș da prin spini.

10. O scurtă privire prin geam. // O scurtă privire prin geam, dar și prin transparența perdelei.

Romanul lui Nicolae Popa are la bază o construcție proprie cutiilor chinezești. Criticul Mircea V. Ciobanu le spune „matrioșe” („Din punctul de vedere al formei, avem de a face cu un fel matrioșca, ori, mai precis, cu un sistem de matrioște”). Într-o amplă narațiune confesiune a unui bănuit de omucidere, supus torturii cu punga de plastic trasă peste cap, cu degetele de la mâini unite într-un odgon de funie de care este suspendat într-un cui, Mihai Loghin se vede nevoit, la limita rațiunii clare și delirul schizofrenic, să reconstituie întâmplările din noaptea de primăvara, de la vagonul paznicilor din proprietatea Grădinii Botanice (lacul din Valea Crucii), unde a fost ucis Maximilian Mutu. Romanul are forma unei „mărturisiri aproape epistolare” adresate Agnesei, preoteasa văduvă, de care se simțea îndrăgostit Mihai Loghin: „Da, și-ți spuneam, dragă Agnesa, încerc să schimb tonalitatea acestor mărturisiri, care par să-ți fie adresate ție, ca într-o scrisoare, mărturisiri aproape epistolare. Cred că ar spumega chiar si avocatul, singurul din miliardele de oameni de pe glob care îmi vrea binele, descoperind că „lămuririle” mele caută să-ți mărturisească mai mult ție ce au de mărturisit decât Onoratei Instanțe”.

Prima impresie care surprinde lectorul este cea de ambiguitate. Cel mai bine îi reușește autorului punerea în abis a povestirii. Mihai Loghin este supus unor torturi inumane, prin asfixiere cu o pungă de plastic, de aceea mântuirea prin scris nu este doar unul din preceptele romanului textualist. Ar fi o mântuire de gradul doi. Astfel, scrisul devine act de mântuire nu doar pentru scriitorul de profesie, ci si pentru un biet personaj, care, arestat și torturat pe nedrept, dacă nu ar scrie, ar înnebuni, afirmă personajul Nicolae Popa.

Proza lui Nicolae Popa poate fi asemuită cu proza de atmosferă. Culorile, lumina, umbrele, aerul, mirosurile constituie fundalul plin de semnificații în organizarea cronotopului românesc. Titlul romanului Avionul mirosea a pește ar rămânea într-un inexplicabil suspans, dacă nu am sesiza prezența obsesivului miros de pește. E percepția olfactivă a unui individ, un om cu bune și rele, care are tulburări nevrotic-depresive și evidente înclinări schizofrenice, tulburări declanșate de o abia sesizabilă adiere, altă dată – un miros strident sau chiar obsesii olfactive. Cel din urma și cel mai exterior strat al ambalajului narativ este tocmai învăluirea în mirosul de pește. De pește prăjit, ca semn al ieșirii din roman, din atmosfera angoasantă a unui roman complex, cu multiple niveluri de reprezentare a lumii, unele realizate mai bine, altele lăsate oarecum in varianta „albă sau gri”.

O perspectivă asupra receptării critice literare române din Republica Moldova în România

Un inventar cuprinzător al numelor de autor oferă Dicționarul General al Literaturii Române (Coordonator general Eugen Simion, vol. 1 – 7, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004 – 2009) – însă cei mai mulți dintre aceștia sunt necunoscuți în spațiul literaturii române afirmându-se în anii în care legăturile dintre cele două țări erau prohibite.

Sunt prezenți în dicționar generații diferite, de la autori din secolul al XIX – lea până la Mihail Vakulovski(n. 1972), intelectuali cunoscuți în istoria basarabeană în calitate de creatori , dar și de apărători ai limbii române care a fost recâștigată la începutul anilor '90 și câțiva dintre optzeciștii din Republica Moldova.

Sunt și autori absenți, unii dintre ei fiind autori activi în spațiul cultural româno – basarabean : Ștefan(Savatie), Baștovoi, Mircea V. Ciobanu, Vitalie Ciobanu, Valentina Tăzlăuanu ,Tamara Cărăuș, Iulian Ciocan, Vasile Ernu. O listă detaliată care cuprinde nume de poeți, prozatori, eseiști, critici și istorici literari, de traducători, folcloriști din Basarabia incluși în dicționar :

"BUTNARU, LEO (5.I.1949, Negureni) este poet și prozator . A studiat Universitatea de Stat din Moldova, la Facultatea de Filologie(1967-1972). A fost redactor la Tinerimea Moldovei , Literatură și artă, Noutăți editoriale, șef al secției relații la Uniunea Scriitorilor și redactor coordonator la Editura Uniunii Scriitorilor și redactor șef la Moldova. Poezia sa nu are o anumită orientare(tradiționalistă, modernistă, postmodernistă), însă fragmentarismul este o trăsătură a viziunii moderne asupra lumii. Povestirile, eseurile, interviurile realizate de Butnaru denotă un nivel de cultură elevat, gust și vervă publicistică. Ultimele sale cărți Îngerul și croitoreasa(1998), Lamentația Semiramidei(2000 a luat Premiul Național al Republicii Moldova), Lampa și oglinda(2001), Strictul necesar(2002) ș.a. apare o varietate de formule , prin care autorul își valorifică biografia și se dedă unui experimentalism radical, de esență postmodernă. Este vădită elaborarea textualistă stăruitoare, ce mizează pe construcția cerebrală, pe livresc, efectul "programat", pe ludicul semantic și jocurile computerizate, numite "Edgar Poetice jocuri"(de perspectivă, grafice, "hagiografice"). Intertextualitatea devine substanța din care se hrănesc viziuni fanteziste, autoironice, grotești, poetul invocând fie "poezie și sărăcie", fie "pana frântă a lui Balzac". Jocul intelectualist este însoțit de efuziuni lirice generate de o trăire și de o reflecție existențială aparte, esența lor, genuine.

Scrieri ale lui Butnaru:Aripa în lumină,Chișinău,1976; Sâmbătă spre duminică, Chișinău,1983; Formula de politețe, Chișinău,1985; Duminici lucrătoare, Chișinău,1988; Papucei cu felinare, Chișinău,1989; De ce tocmai mâine-poimâine,Chișinău, 1990; La desfrunzirea brăduților, Chișinău,1991; Umbra ca martor,Chișinău,1991; Șoimul de aur,Chișinău,1991; Iluzia necesară,Iași,1993; Puntea de acces,Chișinău,1993; Întrebarea de sine, Chișinău,1994; Supunerea de sine. Coordonate și esențe spirituale, Chișinău,1994; Prezența celuilalt. Coordonate și esențe spirituale, Chișinău,1997; Carantina mașinăriei de scris, Chișinău,1997; Vieți neparalele, Alba Iulia,1997; Îngerul și croitoreasa, Chișinău, 1998; Gladiatorul de destine sau Bal(de)mascat, București,1998; Identificare de adresă, Timișoara,1999; Lamentația Semiramidei, Timișoara, 2000; Student pe timpul rinocerilor, Chișinău,2000; Lampa și oglinda,Chișinău,2001; Strictul necesar, Chișinău, 2002; Ceasornicul din măr, Deva, 2002; Pe lângă ștreang, steag și înger, Cluj-Napoca, 2003.

Repere bibliografice:Constantin Ciopraga, Poeți basarabeni. Leo Butnaru-Arcadie Suceveanu,DL,1994,1; Cimpoi, Ist. Lit Basarabia,22; Maria Soltan, Leo Butnaru. Bibliografie, Chișinău,1998; Petru Scutelnicu, Îngerul și croitoreasa, ATN, 1999,5; Nicolae Panaite, Mă dai afară din pământ, CL, 1999,9; Grigurcu, Poezie,I,155-162;Popa, Ist. Lit. II 1, 192.Ioan Adam, Georgeta Adam, Proba exilului, București,2002,291-299.

BURAC, ANDREI(17.VIII.1938, Cârățăni, j. Tighina), poet și prozator. A făcut studii la Institutul de Medicină din Chișinău(1958-1964) și a urmat cursurile literare superioare de pe lângă Institutul de Literatură "M. Gorki" din Moscova(1975-1977). A fost redactor la Enciclopedia Moldovenească și la revista Columna, secretar al Filialei Moldova a organizației mondiale a scriitorilor(PEN-club)

În volumele Ispita înfloririi(1970) și Culegătorii în amurg(1976), Burac cultivă o specie de ruralism naturalist, înrudit cu al lui Ilarie Voronca și intrat într-o organică simbioză cu intelectualismul, care este mai mult unul de atmosferă reflexivă , de "impresie". Scrie nuvele și piese de teatru (Primăvara în doi 1988, Întoarcerea lui Traian, 1976), inspirate din viața și problemele tineretului și axate pe simbol, pe situații limită sau romantice , realul fiind perceput aici prin prisma visului și utopiei.

Scrieri ale lui Burac Andrei : Ispita înfloririi, Chișinău,1970; Culegătorii în amurg,Chișinău,1976; Perpetuele bucurii,Chișinău,1977; Primăvară în doi,Chișinău,1988; Întoarcerea lui Traian,Chișinău,1990; Orizont vertical,Chișinău,1998

BUSUIOC,AURELIU (26.X.1928,Codreanca, J. Orhei), poet, prozator și dramaturg. A fost redactor șef la "Tinerimea Moldovei" și la "Chipăruș", apoi membru în comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească.

Busuioc debutează editorial în 1955, cu volumul La pădure, cuprinzând versuri destinate copiilor. Acelorași cititori le sunt destinate și alte culegeri precum, Aventurile lui Nătăfleață,1961 ,Cizmele cocostârcului,1967, Noile aventuri ale lui Nătăfleață,1978. Alte volume( Prafuri amare,1955, Piatra de încercare, 1958, În alb și negru, 1977) vehiculează motive satirice curente, precum și locuri comune propagandistice. Limbajul poetic este aerisit și modern, uneori chiar proaspăt. Umorul, ironia ori șarja sunt folosite și în romanele Singur în fața dragostei(1966), Unchiul din Paris(1973), Local ploi de scurtă durată(1986). Dialogul este vioi, acțiunea se desfășoară dinamic. Busuioc este și un dramaturg înzestrat, abil în construirea succesiunii de replici(Radu Ștefan întâiul și ultimul).

Scrieri ale lui Busuioc:La pădure, Chișinău,1955;Prafuri amare,Chișinău,1955;Piatra de încercare, Chișinău, 1958; Aventurile lui Nătăfleață, Chișinău,1961; Firicel de floare rară, Chișinău, 1961; Dor, Chișinău, 1963; Poezii, Chișinău,1964;Singur în fața dragostei, Chișinău,1966; Versuri, Chișinău,1967; Cizmele cocostârcului, Chișinău, 1967; Marele rățoi Max, Chișinău, 1968; Și sub cerul acela, Chișinău, 1971; Unchiul din Paris, Chișinău, 1973; Singur în fața dragostei. Unchiul din Paris, Chișinău, 1975; În alb și negru, Chișinău, 1977; Noile aventuri ale lui Nătăfleață, Chișinău,1978; Local ploi de scurtă durată, Chișinău, 1988; Plimbătorul de purici, Chișinău, 1993; Concert, Chișinău, 1993; Lătrând la lună, Chișinău, 1997; Pactizând cu diavolul,Chișinău,1999.

Traduceri:A. Barto,Poezii pentru copii,Chișinău,1952; S.Ognev, Viața pădurii, Chișinău, 1952; Din lin, Soare pe râul Sanguan, Chișinău, 1953; A. Griboedov, Mintea-i cu bucluc,Chișinău, 1954;O. Henrey, Povestiri,Chișinău,1957; Căpetenia pieilor roșii, Chișinău, 1964; Nuvele, Chișinău, 1985; A. Blok, Opere alese, Chișinău, 1958; Versuri, Chișinău, 1965; Guy de Maupassant, Unchiul Sosten,Chișinău, 1964; Truman Capote, Cu sânge rece, Chișinău, 1968; Mihail Șolohov, Donul liniștit, Chișinău,1971; Jack London, Călcâiul de fier, Chișinău, 1982; M. Ghercik, Vântul rupe păienjenișul, Chișinău, 1987; M.Tansk, Versuri,Chișinău, 1987.

BEȘLEAGĂ, VLADIMIR(25.VII.1931,Mălăiești-Transnistria) , prozator și eseist. După absolvirea Facultății de Filologie a Universității de Stat din Chișinău(1955), își pregătește doctoratul la Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe din Moldova, având ca temă de cercetare creația lui Liviu Rebreanu. A colaborat la publicațiile "Cultura", "Chipăruș", "Nistru" . I s-a decernat Premiul de Stat(1978) și titlul de lucrător emerit al culturii(1981).

Beșleagă debutează editorial în 1956 cu o culegere de povestiri, Zbânțuială,urmată de alte cărți de literatură pentru copii:Vacanța mea(1959), Buftea(1962), Gălușca lui Ilușca(1963), Vrei să zbori la lună?(1964),al căror merit constă în încercarea, nu lipsa de un anume succes, de a readuce literatura pentru copii la rosturile ei veritabile. Culegerea La fântâna Leahului(1963) prefigurează universul tematic și problematica etică a prozelor sale de amploare. Era, pentru acea perioadă, semnalul apariției unui scriitor format, care putea evolua în scurta etapă de dezgheț politic de la mijlocul anilor '50. Abia romanul Zbor frânt(1966) îi dă însă prozatorului certitudinea că a debutat cu adevărat. Sfidând naturalismul expozitiv și perceperea rudimentară a timpului narativ, Beșleagă exersează acum un realism dur, obiectiv, desprins de la Rebreanu, și un realism psihologic, introspectiv, asimilat din lectura lui Proust. Replică la romanele panoramice, suprapopulate de eroi și supraîncărcate de situații, Zbor frânt emancipează cu succes timpul auctorial. Rememorările lui Isai ,eroul principal, întoarse spre război și spre atmosfera de suspiciune din perioada postbelică, durează atât cât el trece Nistrul pe sub apă de la un mal la altul. Imaginea copilului amenințat de pericolul războiului și a omului matur suspecta de colaboraționism domină întregul roman. Suprapunerea planurilor temporale amplifică efectul. Timpul, dilatat în solilocvii, fărâmițat, pus, aparent, în cele mai haotice relații este în fond strict ordonat potrivit legilor contrapunctului. Forțele care contribuie la regenerarea sufletească a lui Isai sunt datinile satului, tradițiile neamului, legile nescrise, dar atât de instructive ale pământului. Investigând în continuare puterea regeneratoare a lumii rurale, Beșleagă observă că ea e supusă de sistemul totalitar care încearcă s-o anuleze, iar omului nu-i rămâne altceva decât să se autoanalizeze examinând calitatea relațiilor dintre el și societate. Un atare studiu este poemul tragic Viața și moartea nefericitului Filimon sau Anevoioasa cale a cunoașterii de sine(1988). Îndrăgostit de soția prietenului său, Filimon contribuie la moartea acestuia. Crima are rădăcini adânci în mediul familial și în cel social. Ca și în Zbor frânt, timpul fizic e limitat, în vreme ce timpul psihic e nemărginit. Filimon își face introspecția în trei zile și trei nopți, timp în care e obligat să revadă "o viață și o lume". Atât mediul familial, meschin-pragmatic, cât și mediul social, marcat de filistinism , îl împing la pierzanie. Ideea aceasta , atunci evident îndrăzneață, nu avea cum să placă ideologilor stagnării și romanul, scris în 1969-1970, a putut fi publicat doar peste aproape două decenii.

Interzicerea tipăririi acestui roman a avut urmări nefaste pentru întreaga literatură din spațiul basarabean . Dacă e adevărat că "momentul tipăririi lui este favorabil anume spargerii tiparului inert al alb-negrului care a dominat întreg timpul ce s-a scurs de la momentul așternerii sale pe hârtie"(Mihai Cimpoi), nu e mai puțin adevărat că editarea lui la începutul anilor '70 ar fi putut avea un puternic efect de descurajare a literaturii simpliste ce apărea în acea perioadă. Interzicerea a provocat o modificare radicală și în concepția scriitorului. Convins că maniera lui narativă nu are nici o șansă el acceptă formula ruralismului – orientare stilistică ce va anima în anii '60-'80 tradițiile sămănătoriste în spațiul basarabean. Narațiunea romanului Acasă(1976) începe prin anul 1932 și sfârșește pe la mijlocul anilor '70. Autorul, constrâns de ideologia sistemului totalitar, s-a văzut să împingă pe planul doi situațiile tragice și să prezinte în prim-plan un chip de "dezrădăcinat", care se întoarce de la oraș în satul natal, unde, respirând înțelepciunea unei lumi seculare, renaște spiritual, devine un om integru.

Romanul Ignat și Ana(1979) abordează coordonate importante ale eticii, puse, în perioada stagnării sub semnul dispariției.

Scrieri ale lui Beșleagă:Zbânțuială,Chișinău,1956; Vacanța mea, Chișinău, 1959; Buftea, Chișinău, 1962; Gălușca lui Ilușcă, Chișinău, 1963; La fântâna Leahului ,Chișinău, 1963; Vrei să zbori la lună?, Chișinău, 1964; Zbor frânt, Chișinău, 1966; Patria sovietică, Chișinău, 1971; Acasă, Chișinău, 1976; Isai, Chișinău, 1976; Ignat și Ana, Chișinău, 1979; Durere, Chișinău, 1981;Sufletul vremii, Chișinău, 1981; Sânge pe zăpadă, Chișinău, 1985; Viața și moartea nefericitului Filimon sau Anevoioasa cale a cunoașterii de sine, Chișinău, 1988; Cumplite vremi, Chișinău, 1990; Zbor frânt. Pădurea albastră. Cel de-al treilea dacă ar fi fost acolo… Chișinău, 1992; Nepotul, 1993.

Traduceri:D.Mamed –Kuli-Zade,Cutia poștală, Chișinău, 1967; K.Fedin, Orașe și ani, Chișinău, 1970; Langos, Dafrnis și Hloe, Chișinău, 1970; Harriet Beecher Stowe, Coliba unchiului Tom, Chișinău, 1972; Erasmus,Lauda prostiei, Chișinău, 1976.

CIMPOI,MIHAI(3.IX.1942, Larfa, j.Edineț), critic și istoric literar. După absolvirea Facultății de Filologie a Universității de Stat din Chișinău(1956), este redactor la revista "Nistru", consultant la Uniunea Scriitorilor, redactor la editurile Cartea Moldovenească și Literatura Artistică, secretar literar la Teatrul Național(1982-1983) și la Teatrul Liric "A. Mateevici"(1986-1987). În 1987 este ales secretar al comitetului de conducere, iar în 1991, președinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Concomitent, îndeplinește funcția de șef al Secției de literatură clasică a Institutului de Istorie și Teorie Literară al Academiei de Științe a Moldovei. Membru titular al Academiei de Științe a Moldovei (1992), a fost distins cu premiul pentru exegeză "Nichita Stănescu"(1991). Este din colegiile redacționale a numeroase publicații din Republica Moldova și din România. Încă de când era elev publica notițe de lectură în gazeta raională din Lipcani(1957-1958). În anii de studenție colaborează activ cu recenzii și articole critice la săptămânalul "Cultura" și la revista "Nistru". Editorialul debutează în 1968 cu micromonografia Mirajul copilăriei, un studiu dens despre poezia despre copii a lui Grigore Vieru. Au mai urmat culegerile de articole Disocieri(1969), Alte disocieri(1971), Focul sacru(1975),care învederează un critic cu vocație , cultivat, deschis spre literatura autentică și spre orientările ei moderne, exigent în evaluarea acesteia din perspectiva modelelor universale.

În contextul anilor 1960-1970, Cimpoi statornicește în Republica Moldova un nou tip de critică, aceea estetico-eseistică, pornind de la principiul călinescian al creației prin cultură(artistică, eseistă,filosofică), ca antipod al criticii oficiale, de factură tematico-sociologizantă, dominantă în epocă(de altfel, în 1973 lui Cimpoi i-a fost interzisă semnătură ). Adversar declarat al dogmatismului și al stereotipului de orice fel, criticul refuză din capul locului ideologizarea și mânuiește un limbaj suplu și radicalizat (uneori excesiv căutat și voit complicat), care pune un deosebit preț pe neologism, dar și pe metafora fulgerantă pe paradox, dar și pe expresia sagace, bine aleasă.

Configurarea portretului interior al scriitorului ca individualitate creatoare, ca artist al cuvântului, cu mutațiile etice și estetice hotărâtoare , reprezintă partea de rezistență a criticii lui Cimpoi , care se vrea una totală, realizând un echilibru(fie și relativ) între tradiționalism și modernism , între analiza sincronică și cea diacronică a literaturii concepute ca un întreg sistemic. Un alt principiu definitoriu al modului critic de sorginte călinesciană, practicat consecvent, este convingerea potrivit căreia critica trebuie să fie organic legată de cunoașterea literaturii naționale și universale, aceasta din urma oferindu-i o vastă perspectivă comparată. Culegerea de "eseuri duminicale" Cicatricea lui Ulysse(1982), dar și Duminica valurilor(1989) ori Mărul de aur. Valori românești în perspectivă europeană(1998) îl înfățișează pe Cimpoi în postura unui Ulise intelectual, care investighează cu perspicacitate, dintr-o perspectivă comparatistă, capodoperele literaturii universale și pe cele ale literaturii clasice române. Exegetul demonstrează că valorile de vârf ale culturii române se datorează deschiderii spre cultura europeană și operează atât cu uneltele de lucru ale istoricului literar, cât și cu ale criticului și ale teoreticianului. Interesul deosebit pentru marii scriitori contemporani și clasici, care exprimă spiritualitatea românească în cristalizări estetice unice,la determinat pe Cimpoi să scrie Narcis și Hyperion. Eseu despre poetica și personalitatea lui Eminescu(1979). Eseul urmărește evoluția Poetului – căutător al Ființei, de la narcisism la hyperionism, descrierea personalității lui Eminescu fiind întreprinsă, în ansamblul coordonatelor ei, prin raportare la secolul al XX -lea și la gândirea filosofică modernă. Examinând lirismul eminescian, cu imaginile, simbolurile și miturile lui arhetipale, criticul a reușit să reconstituie și să tălmăcească întregul cosmos poetic al clasicului nostru. În viziunea exegetului, Narcis și Hyperion simbolizează marile extreme ale vieții, între care Poetul se zbate în odiseea cunoașterii Ființei: josul și înaltul , pământul și cerul , bulgărele și steaua, Satan și Demiurg, efemerul și eternul, relativul și absolutul. Alte două eseuri de incontestabil merit Căderea în sus a Luceafărului(1993) și Spre un nou Eminescu. Dialoguri cu eminescologii în întreaga lume(1993), îl consacră pe Cimpoi ca pe un eminescolog care se remarcă prin mijloace și unghiuri de interpretare mereu noi, prin putere de demonstrație, prin originalitatea demersului critic, uneori nu lipsit de păcatul unor exagerări sau al unor ipoteze discutabile(cum ar fi, bunăoară, afirmația că Eminescu este in precursor în domeniul fizicii, un om cu mari intuiții în sfera științei). Primul Studiu aprofundează ideea că Eminescu, fiind un mare poet al Ființei, însetat de absolut și de forme perfecte, este atât de implicat în contemporaneitate, prin numeroase afinități cu iluștrii creatori ai timpurilor noi, încât poate fi considerat un poet al secolelor XX-XI. Cea de-a doua lucrare, alcătuită dintr-o suită de dialoguri cu eminescologi din toată lumea, conturează o nouă imagine a poetului, constituită atât în interiorul culturii românești, cât și în afara ei. Autorul consideră de altfel că necunoscându-l pe Eminescu nu putea cunoaște bine ființa românească. Pledând pentru o perspectivă exegetică, Cimpoi crede că un nou Eminescu nu poate fi conceput în afara conștientizării unui homo eminescianus, complex, adânc arhetipal și totodată o personalitate interculturală modelată sincretic. Acesta ar fi reperul fundamental pentru recunoașterea universalității operei eminesciene. Dialogurile pe care le susține Cimpoi cu specialiști în materie pun în lumină o bună cunoaștere a subiectelor luate în discuție, o bogată cultură estetică și filozofică. Studiul monografic Întoarcerea la izvoare(1985) propune o imagine critică a creației lui Grigore Vieru și explorează din perspective particulare toate aspectele operei, accentul cade pe motivele-cheie și pe sistemul de imagini, pe legăturile cu folclorul și tradițiile clasice, pe poetică și stilistică:capitolele despre "dor" și "prea-plin", despre "principiul matern al universului" și "logica jocului", despre "timpul clasic și timpul intern". Este demonstrat modul cum în poezia lui Vieru elementul de actualitate imediată dobândește o proiecție general-umana, Cimpoi a trecut și examenul suprem al unui critic – elaborarea unei istorii a literaturii. Exegeza sa O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia(1996) scrisă în cheie călinesciană abundent documentată , schițează pentru prima dată panorama integrală a evoluției literaturii române din Basarabia, începând cu anul 1812 și terminând cu scriitorii optzeciști. Este o perspectivă critică temerară, care are în vedere o mulțime de autori și de titluri, supuse unei judecăți de valoare cumpănite, unor interpretări întotdeauna la obiect . Cartea conține totuși câteva idei și intuiții surprinzătoare, dar și unele caracterizări subiective, limitative sau chiar aproximative. Cimpoi a mai colaborat la întocmirea volumului colectiv Profiluri literare(1972), a enciclopediei în două volume Literatura și arta Moldovei(1985-1986), a mai multor culegeri tematice. A prefațat numeroase ediții ale scriitorilor români clasici și contemporani, precum și pe cele ale unor reprezentanți ai literaturii universale.

Eugen Simion afirmă despre lucrarea O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia următoarele cuvinte: Ea mi se pare serioasă, credibilă, cu multe judecăți drepte."Plusează", cum se zice în limbajul boemei literare, și este firesc să fie așa, pentru că de multe ori destinul scriitorilor este mai puternic decât opera lui. Nu-i grav , cine știe să citească își dă seama de proporțiile reale ale operei. Criticul nu-și ascunde rezervele morale(cazul Druță) și nu trece cu vederea nici fenomenul de receptare a operei în alte provincii românești. El încearcă o formulă complexă de critică culturală, în care amestecă informația cu o estetică dominată de conceptele arhetipale și de acelea[…] luate de la trăiriști.(Noica în primul rând).

Scrieri ale lui Mihai Cimpoi: Mirajul copilăriei,Chișinău,1968; Disocieri, Chișinău,1969; Alte disocieri,Chișinău, 1971; Focul sacru, Chișinău, 1975; Narcis și Hyperion. Eseu despre poetica și personalitatea lui Eminescu, Chișinău, 1994; Cicatricea lui Ulysse. Eseuri duminicale, Chișinău, 1982; Întoarcerea la izvoare, Chișinău, 1985; Creația lui Ion Druță în școală, Chișinău, 1986; Creația scriitorilor moldoveni în școală. Liviu Damian, Petru Zadnipru, George Meniuc, Spiridon Vangheli, Chișinău, 1989; Duminica valorilor, Chișinău, 1989; Căderea în sus a Luceafărului, Galați, 1993; Spre un nou Eminescu. Dialoguri cu eminescologii din întreaga lume, Chișinău, 1993;Basarabia sub steaua exilului, București, 1994; Sfinte firi vizionare, Chișinău, 1995; O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Chișinău, 1996; Lucian Blaga, paradisiacul, luciferul, mioriticul, Cluj-Napoca, 1997; Mărul de aur. Valori românești în perspectivă europeană, București, 1998; Plânsul demiurgului, Iași, 1999; Cumpăna cu două ciuturi, Timișoara, 2000; Brâncuși, poet al ne-sfârșirii, Chișinău, 2001;Critice, I-II, Craiova, 2001-2002, Duiliu Zamfirescu între natură și idee, Focșani, 2002; Esența ființei.(Mi)teme și simboluri existențiale eminesciene, Chișinău, 2003.

CHIPER GRIGORE(16.IV.1959, Copanca, j. Tighina), poet și critic literar. A studiat la Universitatea de Stat din Chișinău între anii 1976 și 1981, fiind apoi lector de limba română la Universitatea din Tiraspol, fiind și cronicar literar la revista "Contrafort", din 1944.

Cultivă o poetică specifică optzecismului românesc. Volumele de poezii Abia tangibilul(1990) și Aici,în falset(1991) propun călătorii spre esențele ce scapă percepției comune, având ca pandant călătoria spre limite a lui Mircea Cărtărescu. Eul liric cunoaște două ipostaze: aceea a călătorului prin labirinturi, care nu surprinde decât "fragmente", și a naufragiatului pe mare, care nu fixează decât incertul. În cea de-a doua carte Chiper se dovedește și un bun poet al universului mic, creionat pointilist, prin fraze eliptice, prețios-baroce , prin trăsături fulgurante.

Scrieri ale lui Chiper Grigore: Abia tangibilul,pref. Andrei Țurcanu, Chișinău, 1990; Aici, în falset, Chișinău, 1991; Perioada albastră, București, 1997; Violoncelul și alte voci, Timișoara, 2000.

CIOBANU VITALIE(4.V.1964, Florești, j. Soroca, Republica Moldova), prozator, eseist. Licențiat al Facultății de Jurnalism a Universității din Chișinău(1981-1986), redactor, apoi redactor-șef la Editura Hyperion(1986-1994); din 1994, redactor-șef la revista "Contrafort". Burse de specializare și cercetare la Praga, Cehia(1999,2000,2001); colaborator la revistele Contrafort, România literară, Observator cultural, Steaua, Convorbiri literare, Apostrof, Viața Românească, Literatura și arta. Debutează în revista Nistru, cu un fragment de roman (1981), debut editorial cu romanul Schimbarea de strajă(1991), autor al volumului de eseuri Frica de diferență(1999); Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova; Premiul Uniuni Scriitorilor din România(1999).

Scrieri ale lui Ciobanu Vitalie: Schimbarea din strajă, roman, Chișinău, 1991; Frica de diferență, eseuri, București, 1999; Valsul pe eșafod, jurnal de călătorie, Chișinău, 2001.

GÂRNEȚ VASILE(3.II.1958, Hănăsenii Noi, j. Lăpușna), poet, prozator și eseist. După terminarea studiilor la Facultatea de Ziaristică a Universității de Stat din Chișinău(1978-1983), va fi redactor, apoi, din 1994, redactor-șef la editura Hyperion din Chișinău, concomitent funcționând ca director al revistei"Contrafort".

Romanul Martorul (1988), cu care debutează, se arată vădit influențat de formula realismului magic latino-american, fiind populat de țărani aprigi, cu reflexe"nesupuse controlului", măcinați de o ură și o frică atavice și trăind ca "la marginea unei prăpăstii adânci" . O demonie pune stăpânire pe aceste personaje bântuite la limită de sentimentul înstrăinării. Satul descris de Gârneț este împărțit în centru, margini și casele de pe dealuri, de unde țăranii înverșunați își trimit blestemul ancestral asupra celor din inima localității. Prozatorul întreprinde o retrospectivă spre "rădăcinile" genetice, spre adâncurile inconștientului. Volumele de poezii Peisaje bolnave(1990) și Personaj în grădina uitată(1992" Premiul Uniunii Scriitorilor din România) cultivă o atmosferă generală de morbidețe, de spleen baudelairian întârziat. Gârneț promovează programatic poetica optzecismului și, în genere a postmodernismului, cu accent pe fragmentarism, pe discursul autoreferențial manierist-baroc. Adoptă postura de înstrăinat de "bolnav" ce face exerciții de singurătate și pictează "peisaje bolnave". Colocvialitatea, ironia și aluzia inteligentă la cotidian sunt "mărcile optzeciste", care se aliază cu narativitatea neolirică, cu dezinvoltura realismului și scepticismului ca "semne nouăzeciste"(Laurențiu Ulici). A publicat mai multe cronici la volume ale scriitorilor români și articole polemice.

Scrieri ale lui Gârneț Vasile: Martorul, Chișinău,1988; Peisaje bolnave, Chișinău, 1990; Personaj în grădina uitată, Chișinău, 1992; Câmpia Borges, București, 2002.

GROSU VALERIA(Valentina) (22.VI.1950, Sofia, j. Soronca), poetă. A studiat Facultatea de Ziaristică a Universității de Stat din Chișinău, și între 1974-1979, la Institutul de Literatură Universală "Maxim Gorki" din Moscova. A fost redactor la "Tinerimea Moldovei", "Columna", "Sud – Est". A debutat în culegerea colectivă Dintre sute de catarge(1975).Grosu cultivă o formulă lirică de jurnal reflexiv-interogativ, încercând să transfigureze în curgerea mai lentă. Este un timp al sufletului călător "dintr-o ființă în altă ființă", materializat metaforic în toposul ninsorilor domoale și al ninsorilor cu privighetori(Chip și suflet, 1970, Ninsori și privighetori, 1988). Versurile din volumul Schimbarea la față(1990), propun o viziune spiritualizată, care se traduce –arghezian – în rugă, epifanie, imn și psalm.

Scrieri ale Valeriei Grosu:Chip și suflet, Chișinău, 1979; Căsuța de miere, Chișinău, 1982; Ninsori și privighetori,Chișinău, 1988; Schimbarea la față, Chișinău, 1990; Kapkanî pameati, Moscova, 1991; Miere eretică, Chișinău, 2002.

HADÂRCĂ ION(7.VIII.1949, Sângereii Vechi, j. Bălți), poet și eseist. Studiază la Institutul Pedagogic "Ion Creangă" din Chișinău(1970-1974), devenind apoi aspirant la Academia de Științe a Moldovei. A fost redactor la Editura Literatura Artistică, consultant și secretar al organizației de partid a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Din 1989 este deputat al poporului din URSS, iar din 1991, prim-vicepreședinte al Parlamentului Moldovei. Din 1994 reprezintă Blocul Intelectualilor și Țăranilor din Moldova.

Poezia de început a lui Hadârcă poartă pecetea ocazionalului(Zilele,1977), dar și a unei tendințe învederate spre reflecție filozofică pe marginea condiției umane și a timpului, transpusă în forme fixe clasiciste, predominant fiind sonetul. Hadârcă adoptă postura de poet-copil care privește la lume nu atât prin copilăria maturului, cât prin maturitatea copilului încercat deja de asprimile timpului si ale secolului. De aceea, hamletizează în sens modern. Formula fixează implicarea, participarea și risipa, consumul uman. În Lut ars(1984) și Darul vorbirii(1985), perdeaua tainei se așează peste lucruri, făcându-l pe poet să "se petreacă" în ele, să alunece în neantul lor cu chip amăgitor:"Mă tot petrec în lucruri mai noi și mai departe." Se fac evidente semnele textualizării moderne. Participant activ la renașterea basarabeană, a îmbrățișat și formula mesianică, a scris și poezii sociologizante pe temele zilei, dar în Ambasadorul(1996), unde domină umoarea neagră, sarcastică, lirica sa adoptă o turnură existențialistă, valorificând strategiile mito-poetice postmoderniste.

Scrieri :Zilele, pref. Mihai Cimpoi, Chișinău, 1977; Baciul mieilor chirilici, Chișinău, 1981; Lut ars, Chișinău, 1984; Darul vorbirii, Chișinău, 1985;Noițele, Chișinău, 1985; Ambasadorul Atlantinei, Iași1996; Două imperii, Chișinău,1998; Helenice, Chișinău,1998; Cetățile Albe, București, 1998; A fi în timp, Timișoara, 1999; Arena cu iluzii, Chișinău, 1999; Duminica Mare, Timișoara, 1999; Povestea cerbului divin, Chișinău, 2000; Bunicuța zburătoare, Chișinău, 2002; De ce-i mare soarele?, Chișinău, 2002.

HÂNCU ANDREI(3.VII.1929, Mateuți, j. Orhei), folclorist. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova(1957) și a obținut doctoratul în filologie(1962) cu teza Balada populară"Miorița". Din 1962 devine colaborator științific în secția de folcloristică a Institutului de Etnografie și Folclor al Academiei de Științe a Republicii Moldova. Publică la "Limbă și literatură moldovenească", "Revista de etnologie". A făcut parte din colectivul care a realizat lucrarea Cât îi Maramureșul(1993;Premiul "Simion Florea Marian" al Academiei Române). A înregistrat materiale etnografice și folclorice în majoritatea localităților din Republica Moldova și în cele românești din regiunile Cernăuți, Odessa și Nikolaev, din nordul Maramureșului(Ucraina). Participă la editarea corpusului Creația populară moldovenească(șaisprezece volume; îi aparțin două volume: Balada și Folclorul obiceiurilor de iarnă, în colaborare cu V. Zeleniuc). Are preocupări privind geneza speciilor și genurilor folclorice, istoria baladelor, evoluția obiceiurilor și a poeziei de familie, istoria folcloristicii. Publică studii și articole despre S.F1.Marian, B.P. Hasdeu, T.T. Burada, P.V. Ștefănucă. Este autorul mai multor capitole în cursuri teoretice și crestomații pentru instituțiile de învățământ universitar: Schițe de folclor moldovenesc(1965), Folclor moldovenesc. Crestomație(1966), Creația populară. Curs teoretic de folclor românesc din Basarabia, Transnistria și Bucovina(1991).

Scrieri: Balada populară"Miorița", Chișinău, 1967; Eposul baladic la moldoveni,Chișinău,1977;Probleme de geneză a creației poetice populare moldovenești, Chișinău, 1991.

MATCOVSCHI ALEXANDRINA(18.IX.1941, Brânzenii Vechi, j. Orhei), istoric literar. După absolvirea Facultății de Filologie a Universității de Stat din Chișinău(1959-1964), și-a făcut stagiul de doctorat, iar din 1969 a activat mai mulți ani în cadrul Institutului de Limbă și Literatură al Academiei de Științe, obținând titlul de doctor, iar filologie(1973). Este cadru didactic la Universitatea Pedagogică"Ion Creangă" din Chișinău. Matcovschi a scris monografia Prezențe moldovenești în publicațiile ruse din anii 1880-1905 (1976), schițele biobibliografice Polihronie Sârcu (1967) și A.L. Iațimirski(1979), consacrate unor slaviști de seamă, originari din Basarabia. Este autoare a unor studii și articole privind raporturile culturale și literare româno-ruse, viața și opera lui Grigore Țamblac, Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, B.P. Hasdeu. În încercările sale sunt valorificate deseori materiale de arhivă sau din publicații puțin accesibile.

Scrieri: Polihronie Sârcu, Chișinău, 1967; Prezențe moldovenești în publicațiile ruse din anii 1880-1905, Chișinău, 1976; A.I. Iațimirski, Chișinău, 1979.

LUNGU EUGEN(1.X.1949, Hăsnășenii Mari, j. Bălți), eseist. După ce a absolvit în 1975 Universitatea de Stat din Chișinău, este redactor la Editura Literatura Artistică, redactor-șef la Editura Enciclopedică "Gh. Asachi" și, din 1995, redactor-șef la Editura Arc. Scrie cronici despre literatura contemporană, articole de sinteză referitoare la fenomenul literar basarabean și la literatura română clasică, în care se relevă ca un bun diagnostician și un comentator critic inteligent;cultivă o formulă simpatetică, poetică, având o dominantă eseistică. Portretist de excepție, Lungu este fenomenologul optzecismului în antologia Portret de grup(1995) și al creației poeților din epoca Eminescu în antologia Poeți de pe vremea lui Eminescu(1990).

Antologii:Poeți de pe vremea lui Eminescu, Chișinău, 1990; Portret de grup, Chișinău, 1995.

LUPAN ANDREI(15.II.1912, Mihuleni, j. Orhei – 24.VIII.1992, Chișinău), poet, dramaturg, eseist și traducător. Debutează în 1932, cu versuri la "Adevărul literar și artistic". În "Viața literară" și în alte reviste publică, până la război, multe de factură modernistă, și publicistică militantă de stânga, semnalând cu pseudonime, între care L. Andriu și A. Cudric . Între 1946 și 1962 a fost președinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, iar din 1956 până în 1971, secretar al Uniunii Scriitorilor din URSS. Din 1956 a deținut numeroase funcții în ierarhia superioară a statului moldovenesc și a Uniunii Scriitorilor de la Chișinău, fiind distins cu titluri, ordine și medalii. Era considerat unul dintre "fondatorii literaturii sovietice moldovenești" și a promovat consecvent ideologia bolșevică. Chiar raptul Basarabiei de către fosta URSS, în 1940, a fost glorificat de Lupan.

Colectivizarea forțată a agriculturii este prezentată în drama Lumina(1948) ca o izbăvire a țăranului basarabean de grijă și necazurile vieții. În nenumăratele poezii Lupan afirmă perseverent ca ideolog comunist. Versurile lui, doar rareori străbătute deoarece căldură sufletească, de multe ori prea încărcate cu metafore, au duritate și asprime, fiind împânzite cu expresii neaoșe. Se cuvin totuși remarcate poeziile satirice, în care combate metehne individuale și plăgi sociale. În Legea găzduirii(1966) și Gromovnic(1973) cultivă o poezie civică de oarecare vibrație, concesiile fiind aici mai rare. A scris și eseuri despre scriitori clasici( Mihai Eminescu, V. Alecsandri, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu) și despre limba literară. A contribuit la lansarea editării clasicilor români în Republica Moldova și la trecerea de la alfabetul latin la cel chirilic. A tradus mult, fără să exceleze:Hamlet de William Shakespeare, Cântecul șoimului de Maxim Gorki, Vladimir Ilici Lenin de Vladimir Maiakovski.

Scrieri:Poezii, Chișinău, 1947; Lumina ,Chișinău, 1948; O zi neuitată, Chișinău, 1952; Doina mulțumirii, Chișinău, 1954; Intrare în baladă, Chișinău, 1954;Haz de necaz, Chișinău, 1957; Meșter faur, Chișinău, 1958; Frate al pământului, Chișinău, 1959; Mijatca, Chișinău, 1962; Legea găzduirii, Chișinău, 1966; Versuri, Chișinău, 1967; Cărțile și răbojul anilor,Chișinău, 1969; Gromovnic, Chișinău, 1973; Magistrale, Chișinău, 1976; Sat uitat, Chișinău, 1978; Versuri – Stihi, ed. Bilingvă, Chișinău, 1982; Poezii, pref. Haralambie Corbu, Chișinău, 1985.

GEORGE MENIUC(20.V.1918, Chișinău – 8.II.1987, Chișinău), poet, prozator, dramaturg și eseist. Debutează cu poezia La țară(1934), la revista școlară a Societății "Mihai Eminescu" din orașul natal și frecventează, ca student, ședințele cenaclului Cadran. În timpul celui de – al doilea război mondial colaborează, de la Moscova, la emisiuni radiofonice, difuzând texte ale propagandei bolșevice antiromânești(era membru ilegalist al Uniunii Tineretului Comunist din România). Revenit acasă, lucrează un timp la secția de limbă și literatură a Institutului Moldovenesc de Cercetări Științifice, perioadă în care colectează un zel, asimilează și interpretează creația folclorică.

Devine redactor-șef al revistei "Nistru", funcție deținută până în 1959, când este destituit pentru "tendințe naționaliste". Mai târziu a fost locțiitor al președintelui Comitetului Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova(1962-1964). Laureat al Premiului de Stat(1972), a primit și titlul de Scriitor al Poporului din Republica Moldova(1982). Este prezent cu versuri și proză în revistele "Licurici", "Armonia", "Revista noastră", precum și la "Pagini basarabene", "Poetul", "Itinerar", "Nistru".

În versurile de început ale lui Meniuc se simt tonalități coșbuciene și eminesciene. Îi sunt familiare, din anii de studenție, nu numai miturile naționale, ci și poezia simboliștilor francezi Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Paul Valéry. Treptat căutările sale duc spre formule lirice proprii, bine individualizate, cu găsirea unui stil modern de factură meditativ – intelectuală. În 1939 își editează prima plachetă Interior cosmic, în care aspirația de a afla tainele lumii se împletește cu evocarea realului dur și sumbru, cu luări de atitudine pe plan social. Prin motivele și viziunile accentuat nostalgice, prin substratul-meditativ filosofic, prin sugestii obsedante și tulburătoare, precum și prin sistem personal de imagini, metafore, alegorii, cartea dezvăluie aderența la estetica poeticii expresioniste. Dominanta stilistică este transfigurarea metaforico – simbolică a microcosmosului și a macrocosmosului, sursa asociaților fiind folclorul și referințele culturale.

Rolul metaforei și al mitului e înțeles în sensul ideilor lui Lucian Blaga, ca în eseurile intitulate Imaginea în artă(1940). La Meniuc frumosul se identifică mereu cu o metaforă, iar o creație nu poate să reziste daca nu își trage rădăcinile din mitologia unui popor. Din păcate în primul deceniu postbelic poetul s-a conformat dogmelor și stilului uniformizator al epocii, despărțindu-se de modul său liric anterior. Acum cultivă poemul lirico-epic de proporții, lirica encomiastică, balada, basmul versificat, sonetul. Mai târziu, în 1970, când a trebuit sa-și selecteze poeziile pentru o ediție de autor, a renunțat la multe din aceste pagini. Cu toate că a adus servicii noii politici, a avut mult de suferit după urma atacurilor din partea oficialităților comuniste la plenarele din 1946 și 1959.

Chiar și atunci când a încercat să mai scrie eseuri propriu-zise Meniuc și-a trecut reflecțiile în poezie, proză, poem , în prefețe la mai tinerii condeieri. Prozele scurte din Nuvele(1961), Ultimul dragon(1965), Delfinul(1969), Coloana de tandrețe(1978), Disc(1968)- romanul de tandrețe, abordează teme și motive preferate:problema creației și a creatorului, misiunea artei, omul și războiul, dragostea și fericirea , binele și frumosul. Narațiunile au o structură geometrizantă, cu frecvente digresiuni și cu o puternică undă de lirism, dominată fie de tonalități elegiace, fie de accente dramatice. Dramaturgia lui Meniuc evocă personalități din lumea artei, ca în drama Floarea soarelui. Vernisaj, despre creația lui Van Gogh și a lui Paul Gauguin, sau satirizează cusururi omenești, inadecvarea vorbelor cu fapta, ca în Rața și rățuștele , piesă de teatru pentru care autorul a avut de suferit în momentul apariției. Meniuc a semnat multe povești versificate pentru copii și a tradus u ingeniozitate bâlinele rusești și Cântec despre oastea lui Igor(1987).

Scrieri: Interior cosmic, Chișinău, 1939; Imaginea în artă, Chișinău, 1940; Cântecul zorilor, Chișinău, 1948; În august, Chișinău, 1951; Poezii, Chișinău, 1954; Balade și sonete, Chișinău, 1955; La balul coțofenei, Chișinău, 1956; Strofe lirice, Chișinău, 1956; Poeme, Chișinău, 1957; Versuri alese, Chișinău, 1958; Povestea vulpii, Chișinău, 1958; Iarba fiarelor, Chișinău, 1959; Nuvele, Chișinău, 1961;Tovarășul nostru de drum,Poezia, Chișinău, 1964; Ultimul vagon, Chișinău, 1965; Versuri, Chișinău, 1965; Cadran solar, Chișinău, 1966; Caloian, Chișinău, 1967; Disc, Chișinău, 1968; Vremea lerului, Chișinău, 1969; Delfinul, Chișinău, 1969;Prichindel, Chișinău, 1969; Micul Icar, Chișinău, 1971; Colind de viteaz,Chișinău, 1972;Coloana de tandrețe, Chișinău, 1978; Florile dalbe, Chișinău, 1979;Toamna lui Orfeu, Chișinău, 1983; Răvașul ploilor, Chișinău, 1986; Povești, Chișinău, 1988.

STERE CONSTANTIN(1.VI.1865, Horodiște, j. Soroca – 26.VI.1936, Bucov, j. Prahova), gazetar și prozator. După anexarea Basarabiei de către Rusia, acolo a rămas o parte din copii, printre care și Gheorghe Stere, ceilalți preluând moștenirea din dreapta Prutului. Conform declarațiilor sale, s-ar fi înscris la Universitatea din Odessa, fără a o frecventa, întrucât este arestat și închis în "castelul penitenciar" din Chișinău, de unde va fi transferat la închisoarea dintr-un port rusesc apropiat. Are posibilitatea să se instruiască în contact cu numeroșii intelectuali deținuți, dar mai ales citind cărțile pe care și le comandă la o mare librărie moscovită. Începe, de asemenea, să redacteze în rusește un fel de tratat de filosofie. Întors la Chișinău, în 1891, ori în primăvara lui 1892, cu îndoieli serioase asupra perspectivelor mișcărilor revoluționare din Rusia și fiindu-i interzis să urmeze studii universitare, se decide să treacă în România, unde ajunge în 1892. Se stabilește la Iași, atras de cercul socialist al lui Ioan Nădejde, în care e primit ca un adevărat martir, dar și de Universitate, unde se înscrie la Facultatea de Drept. Va debuta la "Munca", în 28 martie 1893, cu articolul O sinucidere, semnat de C. Minuseanu. Ideile politico-sociale și le afirmă inițial prin înființarea societății studențești Datoria, al cărei scop era "contribuirea la ridicarea nivelului cultural al poporului", apoi în primele articole publicate sub pseudonimul C. Sorțescu, în august-septembrie 1893, în ziarul ieșean"Evenimentul", intitulate Socialiștii și mișcarea națională.

Deși nu intră în Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, Stere are un rol important în decizia "tinerilor generoși", care în 1899 aderă la Partidul Liberal. Ales consilier municipal încă în 1889, devine deputat independent în 1901. În același an susține concursul pentru un post de profesor suplinitor la Catedra de drept administrativ și constituțional a Facultății de Drept din Iași, peste doi ani fiind definitivat. Practică intermitent și avocatura, ceea ce îi îngăduie să petreacă mai multe luni, în 1905-1906, în Basarabia, aflată în efervescență revoluționară, unde face să apară, cu fonduri puse la dispoziția lui de guvernul conservator, ziarul "Basarabia", condus de Em. G. Gavriliță. De la Chișinău trimite corespondențe, iscălite de C. Șărcăleanu, M. Costea, Cerepcoveanu, C. Nistrul sau Basarabeanu, câtorva ziare din țară, printre care și " L'Indépendance roumaine ". Între timp apare, la începutul lui martie 1906, revista "Viața românească", plănuită mai demult împreună cu prietenii să ieșeni – G. Ibrăileanu, C. Botez, Ion Botez, Mihai Carp, Gh. Kernbach și N. Quinezu – pe a cărei copertă apare ca director împreună cu Paul Bujor.

În primul deceniu de existență a publicației Stere dă la lumină studii, articole și comentarii pe teme economice, sociale și politice( Social-democratism sau poporanism, Neoiobăgia d-lui Gherea, Foametea constantă și chestia agrară, Organizația locală, Fischerland, Țară de latifundii, Piemont românesc?, Formarea latifundiilor, Pentru ce s-au răsculat țăranii, Pe terenul prichindeilor), câteva eseuri de critică literară(Cântarea pătimirii noastre…, Petroniu veacului al XIX – lea:Oscar Wilde, apoi Henrik Ibsen, Contele L .N .Tolstoi, "Europa" pentru un călător român din 1825, H. Taine și revoluția franceză) , numeroase note polemice(la rubrica "Miscellanea", îndeobște semnate cu pseudonimul colectiv Nicanor & comp.), la care se adaugă , în 1906, notele de călătorie Patru zile în Ardeal și, în 1912, o amplă proză, În voia valurilor, sub pseudonimul C. Nistrul. Ambele lucrări vor fi tipărite în 1916. Prefect de Iași, după izbucnirea răscoalei din 1907, președinte al clubului liberal, cu perspective de a deveni ministru, rector al Universității ieșene(1913-1916), Stere cere reforme radicale( largă împroprietărire a țăranilor, vot universal). Odată cu declanșarea conflagrației mondiale, el se plasează pe o poziție diferită de aceea a Partidului Liberal și a opiniei publice, militând de la tribuna Parlamentului și în paginile "Vieții românești"( România și războiul european, Pentru ce sunt un trădător…, Puhoiul, Discursul d-lui Take Ionescu, ultimele trei sunt genericul Din carnetul unui solitar) pentru intrarea în război de partea Puterilor Centrale, împotriva Imperiului Țarist, întru reintegrarea Basarabiei în statul român.

Rămas în București după ocuparea orașului, scoate între 1septembrie 1917 și 12 noiembrie 1918, cotidianul "Lumina", în care dă aproape zilnic un editorial, articole și note. Cu încuviințarea sau, poate, din însărcinarea guvernului condus de Al. Marghiloman, va participa la întrunirea Sfatului Țării ținută la Chișinău, discursurile sale contribuind semnificativ la adoptarea hotărârii din 27 martie 1918, de unire a teritoriului dintre Prut și Nistru cu România. Decorat rege, împreună cu principalii făptuitori ai evenimentului, un an mai târziu, în contextul victoriei Antantei și a tragerii la răspundere a celor care "colaboraseră" cu armatele de ocupație, este arestat, dar eliberat după o lună, fără judecată. Suspendat definitiv din învățământ, va fi totuși ales deputat de Cetatea Albă, apoi de Soronca și validat ca atare. După acuzațiile de trădare vor fi reiterate la toate inițiativele politice ale lui Stere, climatul ostil împiedicându-l să le ducă până la capăt și, implicat, să ocupe locul de lider pe care îl merită. În 1929 optează pentru locul de senator de drept, după un an dându-și demisia din Partidul Național Țărănesc, gest pe care îl va justifica în Documentări și lămuriri politice. Preludii: Partidul Național Țărănesc și "cazul Stere"(1930). Părăsind prim-planul vieții politice, mai participă totuși la fondarea Partidului Țărănesc Democrat din Basarabia și a gazetei "Zările", apoi Partidul Radical Țărănesc. De-a lungul celor zece ani de lupte politice se manifestă mai rar publicistic, trimițând intermitent texte, sub vechiul generic Din carnetul unui solitar, la "Viața românească" și la "Adevărul literar și artistic", în aceasta din urmă dând la iveală, în 1927 și o suită de comentarii supra câtorva scriitori ruși( Andrei Belâi, Vsevolod Ivanov, Isaak Babel). Suferind de cord, retras la moșia Bucov, după ce își republică, în mai 1930, în ziarul ieșean "Avântul" proza În voia valurilor, cu indicația "fragment din romanul În preajma revoluției ", purcede la elaborarea ciclului romanesc care în consacră. Altfel, tipărește în ritm precipitat opt volume – Prolog: Samaragda Teodorovna, Copilăria și adolescența lui Vania Răutu și Lutul(1932), Hotarul(1933), Nostalgii și Ciubărești(1934), În ajun (1935) și Uraganul (1936). Moartea neașteptată , grăbită de tensiunea în care trăise după război și efortul depus, mai cu seamă în ultimii ani, lasă neterminată această operă, care se va bucura de un neobișnuit succes public și de critică.

Personalitate puternică, nutrind o nestrămutată încredere în propria superioritate morală și intelectuală, în justețea opiniilor sale, impunându-se aproape ca o forță a naturii, nu însă fără o anume abilitate în regizarea aparițiilor publice, Stere începe îndată după sosirea în România să își promoveze convingerile politice și culturale generate de experiențe din Rusia. Primele articole din "Evenimentul", avansează deja ideea atitudinii greșite a socialiștilor față de mișcările naționale, precum și pe aceea a inaplicabilității marxismului în țările agrare, în care proletariatul propriu-zis lipsește. În astfel de țări, implicit în România, soluția optimă ar fi fost desăvârșirea revoluției burgheze, prin introducerea, pe cale parlamentară, a reformelor democratice, în special a votului universal, prin împroprietărirea țăranilor, concomitent cu ridicarea nivelului lor cultural, categoria socială fiind desemnată, în virtutea ponderii ei numerice și economice, prin termenul "popor". Un rol important revenea – în ochii ideologului – intelectualilor, inclusiv artiștilor, îndeosebi celor ieșiți din popor. Programul este numit încă din acest moment "poporanist", Stere precizând că e vorba de un curent prezent în Anglia, dar mai ales în Rusia, unde așa – numitul narodnicestvo cunoscuse între 1870 și 1885 o amploare extraordinară. O prezentare mai detaliată a acestor mișcări o face "Adevărul", de astă dată în antiteză șarjată cu comportamentul tineretului intelectual român, inclusiv cel socialist, totul culminând într-o expunere vibrantă a crezului propriu. Prioritatea vădită a obiectivului privitor la intelectualitate îl determină să treacă imediat la propovăduirea lui, pentru care găsise și o tribună adecvată, la nou-apărutul "Evenimentul literar", unde e secondat de câțiva tovarăși de idei, între care foarte activ se arată G. Ibrăileanu. Cu referire la limba literară, Stere observă că aceasta trebuie să fie "un rezultat al lucrării împreună pe terenul social, cultural și intelectual a maselor muncitoare, dintr-o parte, și a păturii culte poporaniste[…] dintr-alta." Alt articol(Ce cerem de la artiști?) vorbește despre" marginile peste care nu se poate trece", margini "arătate de datoriile morale pe care le are orice om cult, crescut și susținut de economia națională – față cu masele muncitoare și nenorocite ala poporului nostru (totalitatea claselor muncitoare și producătoare)", de un "minim" de cereri, desemnat chiar prin termenul "poporanism", ce cuprinde "iubirea sinceră pentru popor, apărarea intereselor sale, lucrarea cinstită spre a-l ridica la nivelul unui factor social și cultural conștient și neatârnat" .

Definiția este completată cu observația că poporanismul "e mai mult un sentiment general, o atmosferă[…] intelectuală și emoțională decât o doctrină și un ideal bine hotărât". În altă parte formulează și postulatul caracterului național al oricărei literaturi poporaniste. Clasificări sunt aduse apoi în alte articole – "Omul perfect, Motivele artei, Poporul și artă literară, Arta pentru popor". Ultimul , cuprinzând un amplu excurs în artele plastice și în dramaturgia europeană, dă seamă și de largul orizont cultural al ideologului. Prin aceste texte, ca și prin acelea datorate lui Ibrăileanu, noul program este conturat destul de pregnant în liniile sale mari. Stadiul nu este însă depășit, cei doi promotori lăsându-se antrenați într-o polemică oarecum laterală cu revista "Vieața" a lui Al. Vlahuță, nu mult după aceea "Evenimentul literar" fiind nevoit să își înceteze apariția. Nu se produsese nici susținerea prin creații literare valide. Dar odată lansate, ideile și-au continuat acțiunea, chiar dacă Stere, ca și Ibrăileanu, nu mai intervine publicistic, aproape un deceniu în favoarea lor. Lupta va fi reluată, pe alt plan în paginile "Vieții românești". În afară de reiterarea ideilor anterioare, directorul "pentru partea literară" aduce o serie de nuanțări ale conceptului, mai ales prin replici incisive date în polemicile purtate cu revistele "Convorbiri literare" și "Convorbiri critice", cu "Semănătorul" și "Neamul românesc literar", cu "Noua revistă română". Impact major are îndeosebi cronica la volumul de debut al lui Octavian Goga, poezia ardeleanului fiind considerată expresia integrală și cea mai valoroasă a poporanismului literar. Distincții subtile operează și comentariile referitoare la scriitori din epoci diferite, ca Oscar Wilde, Henrik Ibsen și Lev Tolstoi. Ideile poporaniste sunt vehiculate și în Patru zile în Ardeal, relatare a unei scurte călătorii întreprinse în mai 1906, text ce relevă și un cert dar de povestitor, umor, spirit de observație, capacitate de portretizare în câteva tușe sigure. De altminteri, publicistul Stere arătase de la început calități de scriitor. În "foiletonul social" din 1893, patetica expunere a crezului democratic și naționalist e așezată în rama, literară, a unei scrisori de sinucigaș, în care informațiile autoreferențiale incomplete, generând o aură de mister, alternează cu relatarea unor întâmplări cu personaje apăsat antitetice:meschini, duplicitari studenți, intelectuali și politicieni români, pe de o parte, generoși poporaniști englezi și ruși, pe de altă parte. Inserții confesive și scrutări meticuloase ale propriei interiorități apar în pledoariile pro domo ale omului politic – Spovedanie pentru oameni cinstiți(1908), Pentru ce sunt un trădător…(1915), discursul Un caz de conștiință(1921) ori Documente și lămuriri…, unde se află și un remarcabil portret al lui Iuliu Maniu. Concomitente cu cele dintâi spovedanii sunt și câteva încercări beletristice, alcătuite din "amintiri á la Creangă", o schiță pe tema unei reîntâlniri târzii, o descriere a Ceahlăului. Astfel, este firească apariția în 1912 a unei proze remarcabile, În voia valurilor. Subtitlul Icoane din Siberia focalizează atenția asupra suitei de tablouri, unele de un exotism original "întors" – tărâmul explorat neavând nimic din farmecul obișnuit al "primitivității" – altele de un adânc umanitarism, dezvăluind un infern concentraționar, dar toate de un realism halucinant. În profunzime, însă, proza posedă robusta armătură a unui subiect unitar. Coborârea pe fluviul siberian este un itinerar de inițiere, străbătut de personajul central, basarabeanul Ion Răutu, surghiunit la ieșirea din adolescență, o călătorie la capătul căreia se produce revelația, iluminarea supremă. Tânărul își vede semenii, dedați îndeobște celor mai josnice fapte, ajungând în clipa maximei primejdii la o deplină umanitate. Faptul, repede uitat de cei în cauză, nu e mai puțin dătător de speranță și, ca atare, poate fi convertit în sensul vieții, în ideal de luptă. În voia valurilor este astfel mai mult decât o nuvelă, e un roman in nuce, condensat, ceea ce explică și prin caracterul "ocazional", de operă țintind să marcheze împlinirea unui secol de la răpirea Basarabiei. Sugerată și de unii cronicari dezvoltarea subiectului în forma unui bildungsroman pare să îl fi preocupat pe Stere chiar de atunci. Întârzierea cu două decenii a realizării propriu-zise a adus o modificare a intenției în sensul cuprinderii nu doar a segmentului "formării", ci a întregii vieți a protagonistului, același Ion Răutu, care se identifică în chip evident cu autorul, și, totodată, a frescei mediilor pe care le traversează. În forma finală, neterminată, a romanului În preajma revoluției, formarea personalității lui Vania Răutu are totuși o pondere mare în primele cinci volume. Cel dintâi, menit să pună în lumină factorii ereditari, precum si circumstanțele familiale care îți pun amprenta asupra copilului, și în același timp, să dea icoana vieții basarabene din a doua jumătate a secolului al XIX – lea, e până la un punct de sine stătător( lucru sugerat și de titlu : Prolog: Smaragda Theodorova), apropiindu-se cel mai mult de canonul tradițional. Canavaua e dată de o dramă, inventată în parte de autor, inspirat și de romanele lui Stendhal, Balzac, Flaubert, Turgheniev, Lev Tolstoi. E drama familiilor în care există o prea mare diferență de vârstă și de nivel cultural între soți, cu o rezolvare oarecum diferită "bovarica" Smaragda sfârșește în ipostaza de cenzor al moralității obștei, dar și într-un persistent resentiment față de fiul ei. Cei doi capătă în carte o fizionomie memorabilă, cu toate că pe alocuri naratorul cedează pasul moralistului ce expune "cazul", preocupat să nu lase nimic neexplicat. Și tabloul mediului reține atenția, deși e realizat cu precădere – folosindu-se ca pretext nunți, botezuri, baluri – prin aglomerare întrucâtva mecanică de tipuri, multe pitoricești, dar care nu contribuie esențial la înaintarea acțiunii principale, cum sunt cele două "instituții basarabene", Alexandru Ivanovici Brașeveanu și Anica Mesnicu, Ștefan Gheorghevici Cazara, ș.a.

Abia în partea a treia, intitulată Inițierea, se intră pe făgașul narării cursive a faptelor și întâmplărilor ce culminează cu arestarea proaspătului bacalaureat admis în "mișcare". Acest segment împreună cu volumele Lutul, Hotarul și Nostalgii, formează ceea ce s-ar putea numi "romanul" revoluționarului rus de origine basarabeană Ion Răutu, neîndoielnic panoul, cel mai rezistent din ciclul În preajma războiului. Valoarea lui stă în primul rând în extraordinar de bogata substanță epică: viața de întemnițat a tânărului, peripețiile întreitului său "pohod na Sibir" și ale întoarcerii acasă, confruntarea cu "blestemele chestiunii", evoluția de la marxism ortodox la poporanism, în aprigă dispută cu diverși ideologi, lupta dintre conștiința sa morală și "lut". Stă, de asemenea, în puterea de a da relief aparte sutelor de figuri antrenate în magma efervescentă a narațiunii: reprezentați ai autorităților, surghiuniți de cele mai diverse soiuri, siberieni get – buget ori coloniști de toate națiile, mai fiecare cu o "poveste" a sa, tragică sau grotescă, stranie sau absurdă. În sfârșit, stă într-un proces notabil al procedeelor narative și descriptive – memorabile sunt deschiderea Obiului revărsat, a tărâmului arctic cu aurora sa boreală, a taigalei, adevărat poem în proză – în mânuirea dialogului, în folosirea altor registre, precum jurnalul intim, scrisoarea, documentul "oficial". Valoarea panoului e minată totuși de o serie de episoade cvasi-identice sau nesemnificative, cu personaje neindividualizate sau , pur și simplu "dubluri " de unele reveniri, de exprimări stângace.

Neîncheiat, cu mari inegalități, În preajma revoluției îi asigură totuși lui Stere un loc important printre romancierii primei jumătăți a secolului al XX -lea . George Călinescu afirmă despre romanul lui Stere: În zugrăvirea aglomerării umane siberiene, a coloniilor de surghiuniți, a societății locale, Stere pune ceva din darul lui Gogol de a defini prin câteva trăsături un tip abia întâlnit. Iar aici perindarea de oameni este enormă. Un sentiment imens de straniu cuprinde pe cititorul european în fața unei societăți pierdute în solitudine, mimând însă viața occidentală având bibliotecă și lachei[… ]. Tot ce privește viața aglomerării primitive, cu enigmatica lor orânduială instinctuală este de o mare poezie sociologică[…]Când însă e vorba de a evoca priveliștea siberiană, C. Stere capătă un patos extraordinar. Fără ca paleta să-i fie bogată și vocabularul afară din comun, el are o înfricoșare religioasă de geologicul pur, care-i dă o percepție halucinatorie a singurătăților virgine.

Scrieri: În voia val urilor(Icoane din Siberia), București, 1916; Patru zile în Ardeal, București, 1916; România și războiul european, Iași, 1915; Marele război și politica României, București , 1918;În literatură, Iași, 1921; Un caz de conștiință, București, 1921; Documentări și lămuriri politice. Preludii: Partidul Național Țărănesc și cazul Stere, București, 1930, În preajma revoluției, București, I-VIII, 1932-1936.

SUCEVEANU, ARCADIE (16.XI.1952,Suceveni – Cernăuți), poet,eseist și traducător. In 1969 se înscrie la Facultatea de Filologie(secția română) a Universității din Cernăuți, luându-și licența în 1974. Profesor la Horbova, în raionul Herta, în 1979 devine redactor, apoi redactor – șef al Editurii Literatura Artistica din Chișinău (mai târziu Editura Hyperion). In 1990 este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova iar in 1996 e numit șef al Departamentului Creație al Uniunii. A fost ales, de asemenea, secretar al Filialei din Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România. După debutul cu versuri la"Zorile Bucovinei", in 1968, colaborează cu eseuri, cronici,versuri, traduceri din poezia ucraineana și rusa la "Nistru","Literatura și arta", "Contrafort", "Viața Basarabiei", "Luceafărul","Vatra", "Convorbiri literare", "Viața românească" ș.a. Prima carte, culegerea de poezie Mă cheamă cuvintele , îi apare in1979 și va fi urmată de alte volume de versuri, unele destinate copiilor. Este distins cu numeroase premii: Premiul "Mihai Eminescu" al Academiei Romane (1995, 1997), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1997,2000, 2001,2002),Premiul National al Republicii Moldova (1998) ș.a. Din1993 este membru fondator al PEN – Clubului din Republica Moldova.

Poemele lui au apărut in antologii din Belarus,Franța, Halia, Macedonia, Rusia, Turcia și Ucraina. În volumele Țărmul de echilibru (1982), Mesaje la sfârșit de mileniu (1987), Secunda care sunt eu (1993), Eterna Danemarca(1995). Suceveanu cultivă poezie ironic-sentimentala, narcisiac-senzuala,înclinată, cu timpul, spre parabola. Deschis afectiv spre"foșnetele suave ale Pomului Vieții", are sufletul vibratil,asemenea adolescentului rimbaldian, sensibilitatea fiindu-i pecetluită de lacrima copilului de suflet al secolului al XX-lea. În Arhivele Golgotei (1990) se produce o schimbare la fata, o înscriere a viziunii in registrul dramatic: îmbrăcat in costum de hidalgo medieval, poetul apare in postura Iui Don Quijote,măcinând o făină tragică la morile secolului, "veac modern și prea târziu", regăsit in imaginile amurgului și în sugestia tomnatică. Noul cavaler conferă melancoliei o notă întunecată,care se infiltrează, de altfel, in toate trăirile. E, de fapt, acum tripla tristețe: una apocaliptica, determinata de sfârșitul de veac "infernal", una de sorginte "bacoviană" (G. Bacovia e imaginat ca un nou "Mesia Vestitor de Alb și sigilând lumea cu ninsori") și cea de-a treia sub forma nostalgiei după Evul Mediu, pe care îl proiectează în orizontul purității. Pe fundalul sentimentului înstrăinării se înseriază simboluri și parabole caracteristice: Nimicul (Marele Zero al depărtării), Golgota și Infernul, Marele pește imperial și noul Hamlet reapărând într-o putredă Danemarca. Lumea e demitizată, desacralizată,încât chiar Dumnezeu, "cuprins de o presimțire, Ros de-ndoieli, de spleen și disperare / Renunță, trist, la propria – i zidire". Viziunile se axează pe miturile biblice, fiind materializate în formule neoclasiciste, cu unele note de autoreferențial postmodern, S. preferând sonetul, elegia, balada și colindul. Strategiile postmoderniste sunt prezente și în versurile din Mărul îndrăgostit de vierme (1999) și Cavalerul Înzadar (2001), unde imaginea unei lumi confuze și adese grotești se alcătuiește mai puțin încrâncenat, mai elegant.

SCRIERI: Mă cheamă cuvintele, Ujgorod, 1979; Țărmul de echilibru, pref. George Meniuc, Chișinău, 1982;A fugit melcul de-acasă, Chișinău, 1984; Ora cinci fără doi fulgi, Chișinău, 1986; Mesaje la sfârșit de mileniu, pref. Mihai Cimpoi, Chișinău, 1987; In cămașa de cireașă, Chișinău, 1989;Arhivele Golgotei, Chișinău, 1990; Vacanta Ilenuței, Chișinău, 1990;Dincolo de ce vad ochii (in colaborare cu I. Severin), Chișinău, 1991;Secunda care sunt eu, Chișinău, 1993; Eterna Danemarcă, pref. Ștefan Hostiuc, București, 1995; Știi să colorezi vacanța?, Chișinău, 1995;Înfruntarea lui Heraclit, Chișinău, 1998; George Meniuc sau Întoarcerea la Itaca, postfață Eugen Lungu, Chișinău, 1999; Mărul îndrăgostit de vierme, Timișoara, 1999; Rata lui Arhimede, Chișinău, 2000; Cavalerul Înzadar, Chișinău, 2001; Lumea din spatele oglinzii, Chișinău, 2001; Daca vrei să fii Columb, Chișinău, 2002; Filmul copilăriei,Chișinău, 2002; ȘTIU ca la Școala, Chișinău, 2002; Corabia de la mansardă,Chișinău,2003;Zaruri pictate, Chișinău, 2003.

Traduceri: Maxim Gorki, Opere alese,III-IV, Chișinău, 1981-1982 (in colaborare); N. Matveeva, Jucăriile pădurii, Chișinău, 1982; L.N. Tolstoi, Opere alese, II,Chișinău, 1985 (în colaborare); Cinghiz Aitmatov, Vaporul alb, Chișinău, 1990.

SLEAHTIȚCHI, Maria (17.1.1960,Ștefănești, j. Soroca), poetă,critic și istoric literar. In 1991 își susține teza de doctorat, la Institutul de Limba și Literatura al Academiei de Științe din Chișinău, cu tema Căutări de gen și stil în proza moldovenească pentru copii din anii '60-'80. Profesoară la Liceul"Mihai Eminescu" din Bălți (1981-1984), devine, la institutul absolvit, asistent (1984),lector (1986),conferențiar (1996),șefă a Catedrei de literatura română și universală (2000),e decan al Facultății de Filologie (din 2000), fiind unul din promotorii unui Învățământ în spiritul restabilirii adevărului istoric și al susținerii valorilor reale. Din 1986 se implica și în conducerea cenaclului social-politic și literar-artistic Vatra. După debutul din 1986,In "învățământul public", cu cronica literara, prima carte, culegerea de versuri O săptămână de poeme nescrise, îi apare în 1998. Împreună cu Nicolae Leahu, scrie și un "eseu dramatic", Cvartet pentru a voce și toate cuvintele, pus mai întâi în scena la Teatrul Național "V. Alecsandri" din Bălți (2000) și publicat în 2001. Începând din 1995, alături de Mircea V. Ciobanu și Nicolae Leahu, editează revista "Semn", la care este redactor șef adjunct. Colaborează cu versuri, studii, articole și cronici la "Literatura și arta","Basarabia", "Timpul" (Chișinău),"Contrafort", precum și la "Convorbiri literare","Dacia literară", "Poesis" ș.a. De asemenea, figurează In antologii de poezie(Arsamandi, 2002, Singular Destinies,2003), precum și cu studii în volume colective (Limbaje și comunicare, 1997, Expresie și sens, 1999, Orientări artistice și stilistice în literatura contemporană, 2003). A fost distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1998, 2002), Premiul Ministerului Culturii din Republica Moldova (2000) și cu Premiul revistei "Convorbiri literare" (2003).Alăturată, în parte justificat, generației '80, Ș. se manifestă liric discret, dar inconfundabil, cu ,,o mare forță de erupere în metaforele ei condensate pana la temperatura critica" (Emilian Galaicu – Păun ). Poeziile din reviste sau din placheta O săptămână de poeme nescrise păstrează tendința spre joc și discursivitate, dar însoțind-o de o deschidere spre comunicare și de un tupeu emotiv personal. Tot atât de individualizat este și demersul critic din Jocurile alterității (2002),unde Ș. Asociază unor procedee actuale și la moda de abordare a textului – critica arhetipală, hermeneutică, psiho-critică – un efort propriu de stabilire a "identității" scriitorului comentat. "Fețele alterității" sunt urmărite de la romantism la postmodernism, în încercarea de descifrare a procesului scrierii, iar "momentele inițiatice" ale unui autor ori "jocurile limbajului" sunt puse In discuție cu finețe și acuitate. Construcția dramatică din Cvartet pentru o voce și toate cuvintele, ambițioasă, apelând la mijloace postmoderniste, evită trimiterile biografice elementare, pentru a configura un portret al lui Mihai Eminescu din perspectiva tensionat, actuală, fidelă până la un punct unui nucleu existențial real. Se pleacă de la semnificațiile textului eminescian, pentru a se căuta un răspuns care oferă adesea deschideri spre noi semnificații, intr-o desfășurare mereu polemică, îndrăzneață, surprinzătoare, dar coerenta și, in linii mari, admisibilă.

SCRIERI: O săptămână de poeme nescrise, Chișinău, 1998; Cvartet pentru o voce și toate cuvintele (in colaborare cu Nicolae Leahu), Chișinău, 2001; Jocurile alterității, Chișinău, 2002.

SLEAHU, SAMSON (20.VII.1915, Călărași, j. Ungheni -27.III.1993, Chișinău), prozator. Stabilit la Chișinău, activează in mișcarea comunista ilegala și ia parte la războiul mondial înrolat in armata sovietică. La începutul anilor '50 muncește în construcții, iar din 1957 face parte din colegiul de redacție al revistei "Dnester". Debutează în 1946 cu articole pe teme de actualitate și proză scurtă. Prima carte a lui , Ziditorii (1950), o culegere de nuvele, are ca temă activitatea de pe șantierele postbelice, in vreme ce romanul Mahalaua de jos (1963) încearcă să transfigureze literar,cu toate poncifele realismului socialist, efectele in plan moral

ale muncii de reconstrucție. In alte cărți, Tovarășul Vanea(1956), După război (1957), Hăul (1968), Și luna era ca o gură de tun … (1970), Omul de încredere (1974), autorul vehiculează

agresiv clișee ale orientărilor literaturii oficiale. A scris și literatură pentru copii și tineret: Cel Ion cu ghinion (1961),Dragoste târzie (1966) ș.a.

SCRIERI: Ziditorii, Chișinău, 1950; Licurici, Chișinău, 1955; Tovarășul Vanea, Chișinău, 1956; După război, Chișinău, 1957; Oameni trecuți prin foc, Chișinău, 1960; Cel Ion cu ghinion, Chișinău, 1961; Mahalaua de jos, Chișinău, 1963; Dragoste târzie, Chișinău, 1966; Hăul, Chișinău, 1968; Și luna era ca o gură de tun … , Chișinău, 1970; Camertonul pierdut, Chișinău,1972; Omul de încredere, Chișinău, 1974; Din carnetele scriitorului, Chișinău, 1977; Scrieri, I-II, pref. H. Corbu, Chișinău, 1979.

TAMAZLÂCARU ANDREI (22.XII.1940, Greșeni , j. Ungheni) folclorist. A studiat la Conservatorul de Stat "Gavriil Muzicescu" din Chișinău (1964-1969), fiind cooptat la Catedra de folclor a Conservatorului (1969-1979), unde ajunge conferențiar. A activat și la Casa de Creație Populară din Chișinău (1979-1990) și a condus ansamblul etnofolcloric "Tălăncuța"

Pentru lucrarea colectivă Cât îi Maramureșul (1993) i s-a decernat Premiul "Simion Florea Marian" al Academie Române.

T. culege folclor literar și muzical în partea de sud ,Basarabiei, în Transnistria și în Bucovina, editând mai multe culegeri. Cartea Trandafir bătut la poartă (1980) conține cântece interpretate de Ileana Anastasiu din Manta-Cahul. Câteva texte din folclorul copiilor sunt incluse în antologia Țăpușele, Căpușele (1986),iar Răsărit-a, semănat-a (1994) cuprinde marturii ale obiceiurilor calendaristice de la Crăciun și Anul Nou. A mai tipărit culegerea pentru copii Lui, lui, lui … (1995 în colaborare) și Cântece populare pascale (1996), incluzând treizeci și trei de melodii cu versuri despre patimile lui Hristos. Alte piese cu note muzicale sunt adunate in volumele Folclor din nordul Moldovei(1983,în colaborare), Folclor din Câmpia Sorocii (1986).

Culegeri: Trandafir bătut la poartă, Chișinău,1980;Folclor din nordul Moldovei, Chișinău, 1983(în colaborare);Folclor din Câmpia Sorocii, Chișinău,1986; Țăpusele, căpușele, Chișinău,1986 ,Cât îi Maramureșul Chișinău,1993(în colaborare); Răsărit-a, semănat-a, Chișinău, 1994; Lui, lui, lui … , Chișinău,1995(în colaborare);Cântece populare pascale, Chișinău,1996

TAMBUR, Alexandru (8.XII.1901, Bolotina, j. Bălți -18.VI.1984,Chișinău), prozator. Învață la Chișinău, apoi, in1913,împreună cu părinții – Sofia și Petru Tambur, felcer -, se strămută in regiunea Kuban. Își continuă școala la Krasnodar (1913-1917) și Stavropol (1918-1919). Voluntar in armata lui Denikin (1920), după înfrângere se întoarce acasă, în stanița Nijne – Bakanskaia . În 1921 devine student la "Tehnicumul" din Severocaucaz, dar după un an este încorporat in Armata Roșie. În 1923 se întoarce clandestin în Basarabia, unde va desfășura – probabil stabilit in orașul Bălți – o activitate publicistică și culturală menționabilă. Colaborează cu schițe, povestiri și articole la "Viața Basarabiei", "Cuget moldovenesc","Flori de stepă", "Itinerar" ș,a. A fost membru al Societății Scriitorilor din Basarabia. Invazia sovieticilor din 19401 îl face să se refugieze peste Prut. În 1952 este arestat la București și predat autorităților sovietice, care îl implică în procesul Pan Halippa și îl condamnă la douăzeci și cinci de ani de închisoare. Va fi deținut la Vorkuta. În 1956, amnistiat, se stabilește la Chișinău. Încercările de a se întoarce în România, unde îi trăia familia, eșuează. Lucrează la Studioul Moldova-film, ca administrator.

T. debutează editorial in 1938 cu "povestirile din viața sovietică" Alb și roșu, Bandiții, Osândiții la moarte și Povoljanca, reunite apoi în volumul Spre Golgota (1939).În "Flori de stepă"din 1938 publică un fragment din romanul Învierea, apreciat într-o scrisoare de E. Lovinescu (care citise o sută de pagini în manuscris, spunând ca "e o zugrăvire pitorească a moravurilor basarabene în cenușiu"), și mai multe povestiri, iar in "Viața Basarabiei" din 1940 îi apar numeroase schițe, incluse ulterior în culegerea Crizantema de la frontieră (1942). Nuvelistica sa are ca notă particulară prezentarea documentară, uneori naturalistă, cu lux de amănunte concrete, deformări grotești a unor medii periferice.

SCRIERI: Alb și roșu, Bălți,1938; Bandiții, Bălți,1938; Osândită la moarte, Bălți,1938; Povoljanca, Bălți,1938; Spre Golgota, Bălti,1939; Crizantema de la frontiera, Chișinău,1942; Probujdenie … , Odessa,1942; ed. București, 1943.

TĂRÂȚEANU ANDREI (27.IX.1945, Sinăuții de Jos – Cernăuți)poet și gazetar. Devine student la Facultatea de Filologie a Universității cernăuțene, dar, obligat sa efectueze stagiul militar, va întrerupe cursurile și va absolvi în 1972. Lucrează ca reporter și corespondent special al cotidianului "Zorile Bucovinei" (1969-1981), ulterior trece la Redacția emisiunilor în limba română de la postul de radio Kiev(1981-1991). Fondator și director al gazetei "Plai românesc" (199o-1994),editata de Societatea pentru Cultura Românească"Mihai Eminescu" din Cernăuți, al cărei secretar era, se vede silit, în urma unui proces, pe care totuși îl câștigase, sa renunțe la conducerea periodicului. Va înființa, în anii următori, alte publicații de cultură: "Arcașul", "Curierul de Cernăuți" și, din 1999, "Junimea". Este membru al Uniunii Scriitorilor din Ucraina (1988),al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1997) și al Uniunii Scriitorilor din România (1997). Face parte dintre inițiatorii revistei "Glasul Bucovinei" (1994), este redactor – șef la "Familia romana" de la Oradea (din1998),unul dintre conducătorii Editurii "Alexandru cel Bun" și președinte(din 2ooo) al Fundației "Casa Limbii Romane" din Cernăuți. T. debutează în presa locală cu versuri, în 1962. Mai colaborează

la "Concordia", "Bucovina", "Glasul Bucovinei", "Tinerimea Moldovei", "Cultura", "Nistru", "Buletinul «M. Eminescu>,","Literatura și arta", "Literatorul", "Viața românească", "Luceafărul","Steaua", "Tribuna", "Septentrion literar" ș.a., precum și la numeroase alte periodice din Ucraina și Serbia. Prima carte, Harpele ploii, i-a apărut în 1981, fiind urmata de altele, în care și-a strâns fie poeziile, fie producția publicistică, dedicată în principal apărării identității românilor din Bucovina de Nord și a limbii române. Selecții din versurile sale au intrat în antologii și manuale școlare ori i-au fost transpuse în ucraineană, sârbă, engleză, franceză, suedeză. A fost distins, între altele, cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1993,2oo3), Premiul revistei "Poesis" (1994,2000), Premiul Societății Scriitorilor Bucovineni (2oo1), Premiul de Excelenta al Festivalului International de Poezie "Nichita Stănescu" (2oo3).

T. cultivă, în formule tradiționale, adesea de sorginte folclorică, o "poezie necesară, simplă, în formele miniaturii, crochiului, sonetului și rugii, cuvintele sunând tare, patetic,agitatoric chiar, sau stingându-se în murmure susurate și în frăgezimi de otavă" (Mihai Cimpoi). Permanenta afirmare a apartenentei naționale, patosul atitudinii sociale nutresc fiorul liric. Motive constante sunt înstrăinarea, casa părintească, mama rămasă mereu în așteptarea fiului. De asemenea, apar frecvent imaginile prietenilor de drum sau ale "marilor dascăli": creatorul baladei Miorița, Aron Pumnul, Mihai Eminescu. În poezia anilor din urma T. pare să privilegieze"zicerea" sentențioasă, suportul fiind mai cu seama dimensiunea morala: "Cel ce cântă cu adevărat / Nu-și face din cântec obiect de mezat".

SCRIERI: Harpele ploii, Ujgorod, 1981; Dreptul la neliniște, Ujgorod, 1984; Linia vieții, Ujgorod, 1988; Teama de înstrăinare, Chișinău, 199o; Litanii din Tara de Sus, pref. Gheorghe Tomozei, Timișoara, 1995; Litanii, Iași, 1996; Pământ în retragere, Timișoara, 1999; Și ne izbăvește pre noi, Timișoara, 1999; Iluzii și lanțuri, pref. Tudor Nedelcea, Craiova, 2oo1; Dinafara, Timișoara, 2oo3.

TUCHILATU, Leonard (1o.XI.1951, Bursuceni, j. Bălți-4.XI.1975,Moscova), poetși prozator. Este fratele poetei Leonida Lari. Studiază la Institutul de Literatură "Maxim Gorki" din Moscova (1973-1975). T. a nutrit interes pentru marii filosofi stoici ai Antichității,dar și pentru poezia europeană modernă. Cultivând o lirică de orientare neoexpresionistă, puternic influențată de Lucian Blaga și de reprezentanții de seama ai expresionismului de limba germană – Georg Trakl, Georg Heym, Arno Holz,Rainer Maria Rilke -, s-a singularizat in contextul șaptezeciștilor, dar, la fel ca ei, venea să protesteze voalat împotriva impunerii realismului socialist. De aceea nu a reușit să își publice scrierile în timpul scurtei sale vieți, întreruptă de boala incurabilă, capătă in anii serviciului militar. Unele au fost tipărite postum, in volumele Sol (1977) și Fata Morgana (1989), iar o antologie, cuprinzând poezii, poeme în proză,nuvele, microromane, s-a editat abia in 1996. Asimilarea esteticii expresioniste și a poeticii folclorice susțin la T. căutările insistente în zona metafizicului, revelarea "fetei celeilalte a lucrurilor" devenind programul său estetic. Peste poeme,marcate de viziuni dramatice, planează un "strigat" după ideal, solar și frumos. Metaforele și simbolurile proiectează realul în mit, pe un fundal al meditației și al unei atmosfere romantice misterioase. Reflecții asupra vieții și morții sunt transpuse in vocabule insolite, intens emotive, de o vibrație muzicală aparte. Microromanele Dansul păpușilor și De partea cealaltă a soarelui sunt alcătuite din tensionate viziuni expresioniste asupra condiției umane, mizând pe elementul autobiografic și pe comentarii psihanalitice.

SCRIERI: Sol, pref. George Meniuc, Chișinău, 1977; Fata Morgana, pref. Gheorghe Voda, Chișinău, 1989; Sol. Fata Morgana, pref. Andrei Langa, George Meniuc, Alexandru Cosmescu, Chișinău-București, 1996; Rapsodie, Chișinău, 2oo1.

TULNIC VITALIE (pseudonim al lui Vitalie Manolescu; 9.III.1931, Ienichioi, j. Ismail – 3.XII.1973,Chișinău), poet. A absolvit Școala de Literatură "Mihai Eminescu" din București

(1951).In anul1953 se stabilește la Chișinău, unde colaborează cu Editura Școala Sovietică, e redactor la gazetele "Tinerimea Moldovei", "Cultura", "Moldova" și la radioteleviziune. Primele încercări literare îi apar la București, in "Scânteia tineretului","Flacăra" și"Gazeta literară". Debutează editorial la Chișinău, în 1958,cu placheta Caiet liric. Atât primul volum, cat și culegerile Trezirea viorilor (1963), Drum deschis (1966), Oar de cuvinte (1971) ș.a. vădesc imposibilitatea adaptării lui T., format in alt mediu literar, la climatul rigid al realismului socialist. Temele general-umane se răsfrâng in trăiri sufletești tensionate și conțin meditații asupra destinului omului ("Scurgerea timpului n-o sa ne doară / Intre soare și amurg / Vom simți numai cum se fac pulbere / și-n pământ oasele noastre se scurg") și asupra rostului lui pe pământ într-o perioadă de grave seisme ale istoriei. Cu paginile din Bucuria întâlnirilor (1967) și Flăcări pe comori (1973) scriitorul se manifestă și ca un eseist care știe să abordeze, cu dezinvoltură proprie genului, probleme ale artei și ale vieții sociale.

SCRIERI: Caiet liric, Chișinău,1958;Trezirea viorilor, Chișinău,1963; Drum deschis, Chișinău,1996;Bucuria întâlnirilor, Chișinău,1967;Dor de cuvinte, Chișinău,1971;Flăcări pe comori, Chișinău,1973;Culori și anotimpuri, Chișinău, 1974;Ultima frunză, Chișinău, 1976; Versuri. Eseuri, Chișinău,1988;Risipa, ingr. pref. Ion Ciocanu,Chișinău,1992

TUMANIAN, PAUL (3. XI.1938,Chișinău-Lăpușna), prozator și traducător. Termin liceul la Câmpina(1955) și urmează Facultatea de Matematică – Fizica, specialitatea fizica atmosferei, la Universitatea din București, absolvind în 196o. Lucrează în calitate de cercetător științific la Institutul Meteorologic (1963-1966). Din 1997 este redactor-șef al publicației "Re-mediu".

T. debutează în 1969 cu volumul de povestiri Un pahar de cinzano, aici, ca și în cărțile următoare, scriitura urmărind o partitură abilă, cu strategii variate, la frontiera dintre un fantastic negat ironic și pseudoutopie, susținute de umor fin și amar, ce concura la realizarea unei viziuni poetice a existentei. Personajele fac parte din categoria inadaptaților, a inocenților (nu întâmplător, altă culegere de povestiri poarta titlul Conspirația inocenților, 1999), ființe care suferă, într-un fel sau altul, loviturile – mai brutale sau mai blânde, dar întotdeauna asumate – venite fie din partea destinului, fie din cauza nepăsării celor din jur sau a istoriei. Din categoria celor din urmă face parte protagonistul romanului Urma scapă turma(1997), un adolescent prins în vârtejul tulbure al schimbărilor de după cel de-al Doilea Război Mondial, în anii instaurării comunismului, perioada în care oportunismul, furtul și delațiunea sunt armele folosite de cei mai mulți ca să răzbată. Boxer de perspectivă și ospătar la cel mai luxos restaurant dintr-un orășel petrolier de provincie, tânărul refuza să învețe josnica rețetă a supraviețuirii, iar răbufnirea sa din finalul romanului, o lungă deliberare, transcrisă într-un monolog la persoana a doua, în care își calmează spiritul rebel, are efectul scontat: respingându-și propriul viitor (cariera sportiva), dobândește un câștig mult mai important: refuzul în fața minciunii. În povestirile lui T. apar adesea și altfel de figuri, trăind o realitate diferită față de cea care i se oferă: arhitectul care la șaizeci de ani are o idilă cu o adolescentă pe care o meditează la matematică prin telefon (Telefonul) sau femeia de treizeci de ani, privită de tatăl și de propriul soț prin lentila suficienței, ca o ființă infantilă (Băieții de sub tribunele circului)ori Iulia, fetița marcată de scena împușcării unor porumbei (Chermeza vânătorilor). In ciuda diversității tematice – romanul Domnul Marius și Doamna cea mica (1995) e călătorie aflată nu sub imperiul fantasticului, ci al straniului, o călătorie inițiatică -, unitatea tonului prozatorului este evidenta: o voce discretă, melancolică, încărcată de un lirism de bună calitate.

SCRIERI: Un pahar de cinzano, București,1969;Domnul Marius si Doamna cea mică, postfața Gabriel Alexandrescu,București,1995;Urma scapă turma, București,1997;Conspirația inocenților, București,1999

ȚURCANU IANOȘ (26.VII.1951,Pelânia, j. Bălți), poet. Urmează Colegiul de Medicină din Bălți (1968-197o) și Institutul de Medicină din Krasnodar (1972-1976).Angajat la un centru de pregătire și antrenament al piloților și cosmonauților din Soci(1976-198o), frecventează concomitent Institutul de Literatură "Maxim Gorki" din Moscova, luându-și licența in 198o. Din 1992 se întoarce la Chișinău și lucrează ca director adjunct la Departamentul Cultura al Primăriei. Debutează cu versuri în 1973 la revista "Moldova", iar prima carte, Oglindă stranie, îi apare in 1993. Mai scrie la "Cultura", "Literatura și artă","Basarabia" (unde semnează și proză), precum și la "Luceafărul", Tomis" Tibiscus" ș.a., fiind totodată redactor la publicația "Moment poetic". I s-au decernat Premiul Bibliotecii Naționale din Chișinău (1995) și Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2001). Lirica lui T. se caracterizează prin simplitate, câteodată chiar prin simplicitate, înregistrând reacții sufletești de moment, "întâmplările" naturii și pe cele ale inimii într-o perindare de imagini vizibil desuete. Versul, lucrat cu migală,beneficiază intermitent de recursul la ludic sau de propensiunea aforistică. Adesea "iubirea și tristețea sunt puse într-o ecuație, într-o cumpănă ce balansează permanent" (Mihai Cimpoi). Multe poezii ale lui T. au devenit texte pentru melodiile unor compozitori cunoscuși. De succes se bucura și numeroasele sale scrieri adresate copiilor.

SCRIERI: Oglinda stranie, Chișinău, 1993; In palat la Verde Împărat, Chișinău, 1993; Insomnii, Chișinău, 1994; Ora de anatomie, Chișinău, 1995; Doi lei, Chișinău, 1996;Ploaie la plus infinit, Chișinău, 1996;cântece de-nceput, Chișinău, 1997; Contur, Chișinău, 1997; Fulgul fermecat, Chișinău, 1997; Motanul navigator, Chișinău, 1997; Alfabetul vesel, Chișinău, 1998; Insula Madagascar, Chișinău, 1999; Zece frați Neastâmpărați, Chișinău, 1999; Cioburi de cristal, Chișinău, 2000; Desprindere inutila, Timișoara, 2000;Songuri de buzunar, Chișinău, 2000; Animale sentimentale, Timișoara, 2001;Apropo, Chișinău, 2001; Iepurașul Timicii, Chișinău, 2001;Măscărici și Mânzgălici, Chișinău, 2001;Priviri în oglindă, Chișinău, 2001; Și atât, Chișinău, 2001; Liniște nu va mai fi, Chișinău, 2002; Pițigoiul în ciubote, Chișinău, 2002; Cucul cu cucui, Chișinău, 2003; Eu + tu … sau Încă o dată despre dragoste, Chișinău, 2003;Tatuaje pe nisip, Chișinău, 2003.

Antologii: Aduceri aminte, 1, pref. Mihai Cimpoi, Chișinău, 1996

VAKULOVSKI, MIHAI (1o.VIII.1972, Antonești, j. Tighina),poet, critic literar și traducător.

Urmează școala medie în satul natal și la Chișinău Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Republica Moldova (absolvita în 1994). Lector la Universitatea Pedagogica "Ion Creanga" (1994-1997), concomitent e cercetător la Institutul de Istorie Literara al Academiei de Științe din Republica Moldova. Își susține doctoratul la Universitatea din București (2002) cu o teză despre poezia română contemporană. Lucrează ca redactor asociat la revista "Contrafort" (din 1997), redactor la Editura Aula din Brașov (2001-2002),cercetător la Institutul Roman de Istorie Recenta din București (din 2002). Este fondator și realizator al publicației web "Tiuk!",Împreună cu fratele sau,Alexandru Vakulovski, cu graficianul Dan Perjovschi și cu Viorel Ciama. Debutează în 1995 la revista ,,Știința" din Chișinău, și editorial în 1997 cu placheta Nemuritor in păpușoii (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova). Este prezent cu eseuri, proza, poezie, interviuri, critica literara și traduceri în "Contrafort", "Vatra", "Romania literară", "Viața românească", "Interval" (Brașov), "Familia", "Apostrof","Echinox", "Timpul", "Argeș", "Tomis", "Fracturi", "Arca"(Arad), "Bucovina literara" (Suceava) ș.a. A tradus, în presa,din Vladimir Vasotki, Bulat Okudjava, Daniil Harms, Marina Vlady, Victor Erofeev, Vladimir Sorokin ș.a. Minimalismul, biografismul și textualismul primelor volume îl apropie pe V. de poeții optzeciști, de care ulterior încearcă să se distanțeze. In Nemuritor în păpușoii el pendulează între livresc, trimiteri culturale, vers intelectual, pe de-o parte, și spontaneitate, prospețime și tandrețe, pe de alta. Nu e însă deloc un sentimental, afecțiunea fiind însoțită de ironie și chiar de duritate. Iubita trebuie sa vadă miracolul poetic și să accepte să facă parte din el: "nu te Împotrivi/ lasă-te absorbita/ de visu lin care trăiesc/ aici e o liniște simpla/ e o carte nescrisă/ un spațiu limpede/ o viață clară" (iubito îmi sperii visul). Preocupările din volumul Tatuaje (2oo3) legate de scrierea poemului ("textul scrie poemul pe foaia pe care-o înghite/ și plânge cu litere negre" – autobiografie) se îmbină cu teme noi în peisajul liricii romanești actuale: copilăria și adolescența petrecute în URSS, primele impresii ale unui basarabean în România: "iar pe cer pletele tale/ aduceau Piața Roșie din Moscova/ pe Piața Victoriei din București" (poem cu licurici). Stilul adoptat în monografia despre Nicolae Manolescu (2ooo),compusă din cinci secțiuni (Nicolae Manolescu sau Despre hedonismul critic, Date biobibliografice, Antologie de texte critice, Antologie de texte literare și Dosar de receptare criticii), E departe de a fi unul savant și pedant. Scrisă alert, cu entuziasm, cartea poate fi considerată și un omagiu, expresia unei prețuiri:necondiționate pentru mentorul sau. Observațiile judicioase și analiza atentă a operei lui Nicolae Manolescu sunt însoțite de afirmații neașteptate și de comparații originale.

SCRIERI: Nemuritor în păpușoi, pref. Alexandru Mușina,Chișinău 1997; Literatura româna postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări(în colaborare),Chișinău,1997; Nicolae Manolescu, Brașov,2000; Caiet cu zmei de care n-am mai ridicat niciodată nici măcar în copilărie,cu ilustrații de Dan Perjovschi,București,2002; TU(în colaborare cu Alexandru

Vakulovski),București,2002; Tatuaje, București,2003

VANGHELI, SPIRIDON (14.VI.1932,Grinăuți, j. Bălți), prozator,poet și traducător. Începe învățătura in comuna natală, de unde trece la Bălți și apoi în Pelania pentru a urma școala medie (terminată în 195o). După absolvirea Facultății de Filologie a Institutului Pedagogic "Ion Creanga" din Chișinău (1955) și efectuarea serviciului militar, între 1958 și 1960 este învățător la Năpădeni – Ungheni. Stabilindu-se la Chișinău, se angajează redactor la editurile Cartea Moldoveneasca (196o) și Lumina (1966), devenind și consultant literar la Uniunea Scriitorilor din RSS Moldovenească (1968-1984).Ulterior va fi președinte al PEN – Clubului din Republica Moldova (1991-1995).Debutează cu versuri in 1955,fiind încă student, la revista "Glasuri tinere". Scrie literatură pentru copii, cu o rezonanță deosebită la cei cărora le este destinată, tradusă în engleză, rusă, japoneză, franceză, bulgară, slovacă, italiană, finlandeză, arabă, hindi etc. și distinsă cu Diploma de Onoare Internațională "Hans Christian Andersen" (1974).A mai fost recompensat cu Premiul de Stat al RSS Moldovenești (1980),

Premiul de Stat al URSS (1988), Premiul "Ion Creanga" al Academiei Române (1996) și cu Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din Romania (2oo2). V. debutează în 1962 cu placheta de miniaturi în țara fluturilor, urmată de culegerile de povestiri Soarele (1963), Bilețelul din Coliba Albastril(1964),Pe lume (1964)și de volumul Balade (1966), în care configurează o lume aparte: Coliba Albastra sau Țara Fluturilor este universul și, în particular, natura din jur; satul de sub zăpadă simbolizează satul moldovenesc, un spațiu originar încărcat de istorie (in Balade sunt evocați Ștefan cel Mare, Eminescu, Barbu Lăutaru, Ileana Cosânzeana, Făt – Frumos). Prozatorul propune o viziune animista, antropocentrica și egocentrică. Dacă în Balade cel care inițiază dialogul cu micul cititor este însuși autorul, în celelalte culegeri de miniaturi și nuvele eul-narator devine copilul. Felul de a metaforiza (de a personifica, hiperboliza și diminutiva) este specific artei sale literare. Surprizele metaforice ale personajului Radu anunță isprăvile pronunțat epice ale lui Guguta, istorisite într-o serie amplă, deschisă în 1967 și întinsă pe mai bine de trei decenii. Lui Guguta i se acordă rolul de creator de situații sau de modelator al lor. Întâmplările se produc după un tipar insolit, dictat de logica celor mici. Adevărata esență a personajului o dă diferența dintre aventură și ispravă, prima presupunând risc, îndrăzneală și o ruptură în ordinea fireasca a lumii, cea de-a doua cu un sens pozitiv și cu semnificația unui eveniment dus la bun sfârșit. Pentru a satisface nevoia de epic și de fantastic, naratorul recurge la câteva întâmplări banale. El procedează la o personalizare accentuată eroului central, acesta devenind – prin rolul exagerat pe care i-l acorda adulții – "Maria Sa Gugu W'. Personajul este scos în prim-plan fie prin concentrarea

atenției asupra isprăvilor lui, fie prin investirea cu trăsături excepționale, fie prin "urieșizarea" proprie gândirii infantile. Conceput ca un model al omului frumos sufletește și moral, protagonistul se naște la intersecția realului cu visul (fantasticul), a universului copilăriei cu universul maturilor, a logicii necesarului cu logica imprevizibilului, a percepției ingenue cu percepția automatizata. In volumele Calul cu ochi albaștri (1981)și Steaua lui Ciuboțel (1981) strategiile narative nu se schimbă, dar intervine o nuanțare psihologică și morală a lumii copilului. În Pantalonia – Țara piticilor (1989),compusă cu o fantezie sclipitoare, cu lirism și cu o desfășurare epica rapida și plină de surprize, dimensiunile spațiului "real" sunt micșorate de două ori, acesta fiind populat cu pitici și cu pui de pitici. Din punctul lor de vedere sunt prezentate dragostea,prietenia, viața, moartea, valorile spirituale și morale. Împreună cu Grigore Vieru, V. este autor al primului Abecedar cu litere latine (1970), după zeci de ani de scriere cu slove chirilice în Basarabia, realizator, tot cu acesta, al unor culegeri de texte pentru copii selectate din autori clasici și contemporani, romani și străini (Carte pentru toți, Șezătoare în codru, Cercelul de argint, Copiii planetei )În volumele O scrisoare către copiii lumii și Iepurașul albastru (1968), traduce din literatura universala pentru cei mici (Astrid Lindgren, Julian Tuwim, lanis Ritsos, Simion Marșak, Nicolas Guillen ș.a.). Alte două cărți, Ineluș-învârtecuș (1969, in colaborare cu Nicolae Baieșu) și Auraș – păcuraș, ajunsă în 1990 la ediția a treia, sunt antologii de folclor al copiilor.

SCRIERI: In țara fluturilor, Chișinău, 1962; Soarele, Chișinău, 1963; Baiețelul din Coliba Albastra, Chișinău, 1964; Pe lume, Chișinău, 1964; Balade, pref. George Meniuc, cu ilustrații de Igor Vieru, Chișinău, 1966; 1sprăvile lui Guguța, Chișinău, 1967; Codrule, codruțule (in colaborare cu Grigore Vieru), Chișinău, 197o; Ministrul bunelului. Alte isprăvi de-ale lui Guguta, Chișinău, 1971; Columb în Australia, Chișinau, 1972; Moș Gerilă, Chișinău, 1974; Primiți urătorii , pref. Stanislav Rassadin, Chișinău, 1975; Guguta – căpitan de corabie, Chișinău, 1979; Calul cu ochi albaștri, Chișinău, 1981; Steaua lui Ciuboțel, Chișinău, 1981; Guguța și prietenii săi, Chișinău, 1983; Isprăvile lui Guguta, București, 1985; Privighetoarea, Chișinău, 1985; Scrieri alese, postfața Mihai Cimpoi, Chișinău, 1985; Măria Sa Guguta, Chișinău, 1989; Pantalonia – țara piticilor, Chișinău, 1989; Moara vesela, București, 199o; Ghiocica, Chișinău, 1991; Guguta și prietenii săi, I-II, Chișinău, 1994-1996; Tatăl lui Guguta când era mic, Chișinău, 1999; Copii în cătușele Siberiei,Chișinău, 2oo1.

VASILACHE, Vasile (1.VII.1926, Cetireni, j. Ungheni – 7.VII.2oo8,Chișinău), prozator, eseist și traducător. Începe învățătura în satul natal (1932-1938), urmează la Iași Liceul de Aplicație (1938-1944)și, după o perioadă în care funcționează ca învățător la Untești, din 1949 își continuă studiile la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic "Ion Creanga" din Chișinău, luându-și licența în 1958.Frecventează și cursuri pentru scenariști la Moscova (1962-1964).Profesor la Cetireni, din 1958 e redactor la "Cultura Moldovei", apoi la "Nistru", membru al colegiului și redactor la Studioul Moldova-film (1965-1971), redactor-șef la "Columna" (1993-1995). Colaborează cu articole pe teme didactice la "Moldova socialista", învățătorul Moldovei", "Scânteia leninista". Debutează editorial in 1961cu volumul de proza pentru copii Trișcași cu o culegere de publicistica, Răsărise un soare în vie. V. se va afirma însă ca scriitor cu nuvelele din Două mere țigance (1964)și cu romanul-parabolă Povestea cu cocoșul roșu (1966),care va avea mai multe ediții. A tradus din Aleksandr Pușkin, romane de Vasili Sukșinși Valentin Rasputin, Peripeții1e bravului soldat Svejk de Jaroslav Hasek și Bai Ganiu al bulgarului Aleko Konstantinov. În 1994 a primit Premiul Național în domeniul literaturii, artei și arhitecturii din Republica Moldova, iar în 2002 Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. În cărțile sale V. se dovedește un povestitor atent la cele mai subtile nuanțe ale vorbirii și comportamentului unor personaje, născute din buna cunoaștere a psihologiei și mentalității omului simplu. Dincolo de spectacolul banalității zilnice și al limbajului neaoș, se pot citi adevăruri esențiale despre om și despre viața. Exemplul cel mai concludent îl oferă nuvela Tăcere, cu un personaj remarcabil, moș Călinaș, cu nenumărate amănunte referitoare la existenta omului de la țară în anii războiului și,în final, cu puternica sugestie a îngemănării vieții cu moartea. Aceasta formula a nuvelisticii lui V .s-a consolidat și s-a îmbogățit substanțial in Tăcerile casei aceleia (1970), Elegie pentru Ana-Maria (1983; Premiul Uniunii Scriitorilor din RSS Moldoveneasca), Mama-mare – profesoara de istorie (1988). Nuvele ca Priveghiul mărginașului și Negara, din aceeași familie cu Tăcere, au fost ulterior extinse și nuanțate. Proze de amploare epică și de vizibilă adâncime psihologică și socială, precum Izvorul zilei a patra și Elegie pentru Ana-Maria, dau viața unor scene ingenue din viața satului basarabean, însă purtătoare de semnificații etice, sociale și filosofice. Scrierea cea mai izbutită lui V., analizată de multe ori în maniere divergente, dar care s-a impus în cele din urmă ca o piesă de rezistență a literaturii basarabene din anii '60, este romanul parabolic Povestea cu cocoșul roșu. Scriere semifolclorică, apropiată de tehnica basmului, de o savoare aparte, în care autorul se dovedește un maestru al vorbei in pilde, cu variate și surprinzătoare subînțelesuri, un mânuitor iscusit al carnavalescului, cartea are drept miză apărarea valorilor etice perene. Epica se axează pe o antrenantă disputa în problema frumosului și a utilului, dusă de două personaje – Serafim Ponoara și Anghel Farfurel – aparent diferite, totuși asemănătoare, până la un punct chiar identice, mai întâi prin nume. Istoria cumpărării de către Serafim Ponoara a unui "bou – bouleț ", apoi a peripețiilor acestora devine curând un spectacol fabulos, aluziv în mare măsură, om și animal prelungindu-se și consonând intr-o paralelă pe care scriitorul nu o deconspira direct și definitiv. și între cele doua personaje centrale e sugerată o anume consubstanțialitate. Cu toată simpatia manifestată pentru Serafim ca exponent al nativității, V. Îi prezintă și limitele, după cum cu toată repulsia față de Anghel, exponent al pragmatismului, nu îi ignora mândria, spiritul de autoapărare. Textul e de un simbolism puternic nu numai prin analogia intre destinul animalului și cel al lui Serafim Ponoara, dar și prin sugestia involuției de la zimbrul măreț, mit și simbol în stema țării, până la dobitocul tarat de funie de ultimul prost nimerit pe pământul străbunilor. Parabola literara in care V. exprima ingenios probleme și adevăruri ale satului basarabean postbelic, romanul exploatează "gama întreagă a comicului: voioșia generala alternează cu intonația discretă a vocii autorului, solemnitatea verbului scade brusc și cade chiar în neutralitate epică, condensarea aforistică își are la polul opus un retorism despletit, farsa înlocuiește dezvăluirea dezacordului adânc dintre esența și aparența" (Mihai Cimpoi). Mulțimea de alegorii și simboluri, limbajul aluziv al protagoniștilor duc, dincolo de intriga construita în esența pe viața într-o gospodărie colectivă, la amplificarea ambiguității. Proza lui V.,dominata de o viziune pitoresc carnavalescă, este modernă, continuând semnificații adânci.

SCRIERI: Trișca, Chișinău, 1961; Răsărise un soare în vie, Chișinău, 1961; Ale tale două mâini, Chișinău, 1964; ed. Chișinău, 1993; Doua mere țigance, Chișinău, 1964; Povestea cu cocoșul roșu, Chișinău, 1966; ed. București, 2002; Tăcerile casei aceleia, Chișinău, 1970; Pățăniile celor doi verișori, Chișinău, 1981; Elegie pentru Ana-Maria, pref. Aureliu Busuioc, Chișinău, 1983; Scrieri alese, pref. Mihai Cimpoi, Chișinău, 1986; Mama-mare – profesoară de istorie, Chișinău, 1988; Navetista și pădurea, Chișinău, 1989; Surâsul lui Vișnu, Chișinău, 1993.

Traduceri: M. E. Saltakov – Șcedrin, Basme, pref. trad., Chișinău, 1972; Vasili Șukșin

Pământenii, Chișinău, 1976; Valentin Rasputin, Pururea adu-ti aminte. Adio pentru Matiora, Chișinău, 1979.

VATAMANU, ION (1.V.1937,Costiceni, j. Hotin – 9.VIII.1993, Chișinău), poet, eseist și traducător. După terminarea școlii medii din satul natal în 1954 lucrează ca învățător, iar în 1955 se înscrie la Facultatea de Chimie a Universității de Stat "V. I. Lenin" din Chișinău, absolvită în 1960. Doctor în chimie, a fost cercetător, șef de laborator la Institutul de Chimie al Academiei de științe din RSS Moldoveneasca din 1973 pana la sfârșitul vieții. Ales deputat in 1990, e desemnat și președinte al Comisiei pentru cultura și culte in Parlamentul Republicii Moldova. In 1989 s-a numărat, alături de Leonida Lari, printre fondatorii revistei "Glasul" ("Glasul națiunii"). Debutează cu versuri in timpul studiilor universitare, iar editorial cu placheta Primii fulgi (1962). Publică mai multe volume de poezie: Monologuri (1964),Liniștea cuvintelor (1971) ș.a.,culegeri de publicistică și eseuri: Viața cuvântului (1980),A vedea cu inima (1984),cărți pentru copii: Aventurile lui Atomica (1966), Teiul (1980) ș.a. A tradus din lirica universala (Walt Whitman, Robert Frost, 0 antologie a poeziei eline, alta a liricii americane), din A.S. Pușkin, din scrierile unor poeți letoni și lituanieni. Post-mortem i s-a decernat Medalia guvernamentala "Mihai Eminescu". In 1944 V. a fost martorul unui act politic și administrativ șocant:trasarea frontierei cu Romania chiar prin gradina casei părintești. Fisura produsă in sufletul copilului devine o fisură ontologică, întreaga lui creație exprimând un refuz al limitelor.

Poemul de mari proporții Pasare Eu aduce in prim-plan sugestia unei amare rupturi sufletești,în care coexista" pasarea venirii" și "pasărea plecării", un fel de a spune ca viața și moartea își dau mana, polarizând ființa poetului. Motivul mioritic al predestinării devine un topos al liricii sale. Debutul cu Primii fulgi se afla sub semnul temerității: poetul sfidează canoanele încetățenite recurgând la versul liber, care la acea ora stârnea rezerve. Omul își reazemă "fruntea de umărul soarelui" (figura de stil frecventata in epoca), iar ființa lui își resensibilizează raporturile cu cosmosul. V. promovează chiar de la început o poetică novatoare, dinamică, bazată pe potențarea expresivă a verbului: "Sunt crescut din mămăliga / și,îmbrăcat / in pantaloni și pantofi, / Ca pe o jumara / înting în tigaia vremii / Câte-o poezie./ Ii port în buzunar pe Whitman, pe Maiakovski". De la o carte la alta poetul schimba formula lirica, recurgând alternant la reacția imediata, publicistica, la elogiul imnic al valorilor vieții (Dimineața mărului, 1986), la reflecția meditativă și sentimental (Monologuri, Liniștea cuvintelor, Ora păsării, 1974), la iluminații spirituale (ciclurile Cuvinte de creta și Secunde cu munți), la formula baladescă, epică și lirică (Măslinul oglindit, 1983), la dialogurile în care apar personaje negative din "perioada administrării" (Dialoguri banale sau Trist și vesel despre oameni, 1988), la strigătele existențiale și la atitudinile patetice de susținere a idealurilor naționale (Atât de mult al pământului, 1990), în care poetul se vrea un tribun, un purtător de voce al renașterii basarabenilor, al revenirii la matca tradiției, la limba și la valorile clasice; Unire, moldoveni!, Ce vor scriitorii, Matern la Bucovina sunt poezii cu o puternică amprenta retorică, care în anii de cotitură dintre 1987și 199 1-au înfiorat mulțimile. Lirica lui V., având ca moment de realizare estetica deplina Pasare Eu, topește în cântec "antitezele sufletului" aruncat in realitatea vie și cunoscând visul, rezistenta la "rugina cercurilor", identificarea cu seninul cântec al păsării, biruințele zilnice ale spiritului, conștiința împletirii vieții cu moartea și,în cele din urma, nevoia de împlinire prin depășirea suferinței. Din fragmente, din momente mozaicale încearcă să compună un "portret al trăirilor", unic și complex. Discursul poetic este discontinuu, urmând legile formarii cascadei: stropii de pe piscurile reci sunt doar potențialitatea șuvoiului înspumat, după cum cuvintele încep a construi o idee posibila, care se va realiza doar în între relațiile lor. Aceste postulate teoretice (eseul Momentul inimii) revin în lirica propriu-zisa, al cărei axe poetică aplicată: "Dacă tu ești chipul unei lumi …/ Daca aș mai avea de cunoscut încă ceva, / Ii-aș spune ca ești chipul / A ceea ce am a cunoaște" (Secunde cu munți). Este o poezie alcătuită din segmente de viața structurate ciclic: ciclicitatea ca principiu general se exercita fie în interiorul unui poem (Basmaua, Pasare Eu), fie contrapunctic, fie ca organizare tematica: De ziua frunzei (1977), unde destinul frunzei sugerează destinul omului; Secunde cu munți (1998), în care se desfășoară un dialog între contingent și transcendent. O valoare poetică deosebită o au proiecțiile baladești, care evoca existente umane înșiruite pe firul memorialistic, fragmente părtașe la o trăire în care eul narativ (povestitorul) s-a obiectivat cu desăvârșire, contopindu-se cu soarta colectivității. Răzbate din Balade un suflu aspru, epopeic, o neîndurătoare răvășire sub legile destinului și se conturează o galerie de tipuri croite după tipare general-umane: avari și vrăjitoare, firi aprinse și semețe, Gheorghe – întruchipare a mândriei, badea Iacob – adevărat cavaler al speranței). Lirica lui V. s-a sincronizat cu momente de vârf ale poeziei romanești postbelice. Eseistica, adunata în volumele Viața cuvântului și A vedea cu inima, ia forma unor instantanee despre problemele sociale, etice și politice ale timpului, de meditații lirico-filosofice asupra actului artistic (modernitate, logica poetica, viziunea scriitorului asupra realității obiective și interpretarea subiectivă a faptelor de viață) sau se întrețese în cronici la cărțile unor confrați.

Întreaga poezie a lui este o înlănțuire de idei fanteziste , gratuite în planul din față, dar purtătoare de sens, adeveritoare gândului și atitudinii autorului fata de politica regimului comunist de a ne face "popor sovietic" cu o patrie "de necuprins", cu o limbă de împrumut etc. Verbul lui Ion Vatamanu este energic, impetuos, autorul parca s-ar teme ca cineva i-ar putea închide gura și n-o sa poată spune tot ce-l doare de la 1812 încoace.

ION CIOCANU

SCRIERI: Primii fulgi. pref. Nicolai Costenco, Chișinău, 1962; Monologuri, Chișinău, 1964; Aventurile lui Atomica, Chișinău, 1966; La mijlocul ierbii, pref. George Meniuc, Chișinău, 1967; Liniștea cuvintelor, Chișinău, 1971; Ora păsării, Chișinău, 1974; De ziua frunzei, pref. Grigore Vieru,Chișinău, 1977; Teiul, Chișinău, 1980; Viața cuvântului, pref. Pavel Boțu, Chișinău, 1980; Iubire de tine, Chișinău, 1981; Măslinul oglindit, pref. Pavel Boțu, Chișinău, 1983; A vedea cu inima, Chișinău,

VIERU, Grigore (14.II.1935, Pererâta-Hotin – 18. I. 2009, Chișinău), poet și eseist. După încheierea studiilor universitare intră, în același an, la "Scânteia leninista", iar în 1961 devine referent la Uniunea Scriitorilor din RSS Moldoveneasca, după o scurta trecere, în 1959, prin redacția organului de presa al acesteia, revista "Nistru". Lucrează la editurile școala Sovietica și Cartea Moldoveneasca (1960-1963), este consultant la Secția de poezie a Uniunii Scriitorilor din RSS Moldoveneasca (1963-1969). În 1989 e deputat al poporului din URSS, iar în 1991 membru în Comisia de Stat pentru problemele limbii. A colaborat la "Tinerimea Moldovei", "Nistru", "Moldova", "Drujba narodov", "Literatura și arta", ca și la publicații din România: "România literară", "Convorbiri literare", "Cronica" ș.a. Cunoscând întreaga dramă a ideologiei impuse de regimul totalitar sovietic după ocuparea Basarabiei, va privi cu nostalgie spre Miorcanii lui Ion Pillat de pe celălalt mal al Prutului: ,,știam de la școala, din mincinoasele manuale, ca sunt moldovean, și nicidecum roman, adică sunt de alt neam, de altă limba și de altă datina. Romani erau cei din manuale, care ne «ocupaseră» și ne «bătuseră» pe toți de-a rândul, ne«luaseră» bucata de pâine de la gura și – culmea! – ne obligau sa vorbim românește. Deci «nu» eram român, dar atunci când mergeam pe vale a Prutului mi se umezeau ochii privind prin păienjenișul sârmei ghimpate spre satul de pe celălalt mal".

Orice încercare de a reveni în România după doua călătorii oficiale – una într-o delegație de scriitori sovietici (1973) și cealaltă la invitația lui Zaharia Stancu (1974)- este respinsă cu ostilitate de oficialități, și în special de conducerea breslei, dar din 1990, când este primit în Academia Română ca membru de onoare din străinătate, iar din 1993 ca membru corespondent, destinul său literar se împlinește în Romania. Debutează editorial fiind încă student, în 1957, cu placheta pentru copii Alarma, urmată de zeci de alte cărți destinate celor mici: Muzicuțe (1958), La fereastra cu minuni (1960), Buna ziua, fulgilor (1961), Ce poezie știi tuș (1961), Făt – Frumos, curcubeul (1961), Cum mi-am învățat băiatul cifrele și număratul (1963), Făgurași (1963), Mulțumim pentru pace (1963), Soarele cel mic (1963), Duminica cuvintelor (1969), Trei iezi (1970),Codrule, codruțule (în colaborare cu Spiridon Vangheli, 1970), Mama (1975),Un verde ne vede (1976), Albinuța (1979). In 1970, împreună cu Spiridon Vangheli, realizează primul abecedar cu litere latine în Basarabia postbelica. Volumele sale sunt încununate cu Premiul "Iosif Glăvan" al Comsomolului (pentru Versuri, 1965), Premiul de Stat al RSS Moldovenești (pentru Un verde ne vede), Diploma de Onoare "Hans Christian Andersen" (1988), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (pentru Albinuța, ediția 1994),Premiul "Lucian Blaga" (1994); de asemenea, i se acorda înalte distincții de stat: Ordinul Republicii (1996), Ordinul Prietenia Popoarelor, Medalia "Mihai Eminescu" (2000), precum și titlurile Maestru Emerit al Artei (1985) și Scriitor al Poporului din Republica Moldova (1992).

V. s-a impus ca o personalitate artistică încă din studenție, când frecventa cenaclul universitar, iar mai târziu ca un talent literar de excepție și un spirit civic angajat, ca promotor consecvent al idealurilor naționale ale romanilor din stânga Prutului în cele mai importante manifestări culturale, sociale și politice ale intelectualilor basarabeni, luptând pentru oficializarea limbii romane și revenirea la alfabetul latin, pentru independența și suveranitatea Basarabiei (1987-1991), pentru reunirea ei cu Patria-mama. V. Caracterele esențiale ale

creației sale sunt organic legate de lupta pentru afirmarea romanismului: mesianism, cantabilitate clasicistă și folclorizantă, simplitate a formulelor, dramatism de esența baladescă, eminescianism transplantat pe solul modernității. "Păstrând proporțiile, el și generația sa reprezintă pentru aceasta provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generația lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are și o prelungire în plan poetic. Sub presiunea circumstanțelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu și își asumă în chip deliberat un mesianism național pe care, in condiții normale, lirismul pur îl evită. Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija și toți care sunt ca ei cultiva în chip deliberat temele tradiționale și recurg la formule lirice mai accesibile, voind astfel să ajungă la inima unor oameni ținuți, de regula, departe de rafinamentele poeziei moderne" (Eugen Simion). Sunt preferate elementaritatea stihială, sinceritatea (în plan etic și estetic), căci poetul "transfigurează natura gândirii în natura naturii", după un diagnostic exact al lui Nichita Stănescu. În opera sa poetică – Numele tău (1968), Aproape (1974),Un verde ne vede, Fiindcă iubesc (1980),Izvorul și clipa (1981), Taina care mă apără (1983), Cel care sunt (1987), Rădăcina de foc (1988), Hristos nu are nici o vină (1991), Curățirea fântânii (1993), Rugăciune pentru mama (1994), Văd și mărturisesc (1996) ș.a. – V. a preferat comunicarea deschisa, colocvială, sentimentală (recurgând și la mijloace publicistice) cu cititorul, încheindu-și poeziile cu poante dens emoționale. "El atacă poezia frontal și cu cea mai mare simplitate, cu candoarea și nevinovăția celor care umbla pe acoperișuri" (Marin Sorescu). Miza se pune pe un prea plin emotiv (,,O poezie trebuie să fie multă. Dacă-i multă, e și frumoasă"). Conștiința "fireștii ordini", a unității omului și cosmosului naște un învederat organicism al trăirii și viziunii. Imaginea mamei și a poetului fiu este înconjurată de un nimb sacru, căci V. sacralizează maternitatea, copilăria, bucuriile simple, precum și suferința. O notă aparte, profund existențială, o aduce dialogul cu neființa din ciclul Litanii pentru orgii. V. asuma perseverent o estetică a reazemului moral pe care i-l oferă pământul, natura, cerul, mama. Versurile de dragoste se apropie – ca la Lucian Blaga – de starea complexă, contrapunctică, de situația-limită care atinge intensitatea maxima, "amestecarea" ("M-am amestecat cu cantul/ca mormântul cu pământul./M-am amestecat cu dorul/Ca sângele cu izvorul./M-am amestecat cu tine/Ca ce-așteaptă cu ce vine"). Se caută fervent sensul înalt al trăirii erotice, idealitatea, erosul având o semnificație mitică: femeia este taina în taina naturii, stăpân a marelui stăpân – Dorul, "lumina stinsa in lumina". Misterul cosmic se strecoară în ritul nupțial, amplificând dimensiunile trăirii și traducându-l în acorduri de imn, madrigal, cantilena și ruga. V. este un poet prin excelența al mamei și al maternității, unul dintre cei mai importanți în contextul literaturii romane. Mama poetului, concreta, reala, veghetoare și însuflețitoare a spațiului copilăriei, devine Mama Naturii și a Cosmosului, Muma generica. Identitatea ontologică se exprimă prin paralelismul dintre mișcările sufletești materne și cele cosmice: "Ușoara, maica ușoara,/C-ai putea sa mergi călcând/Pe semințele ce zboară/Intre ceruri și pământ/In priviri c-un fel de teama,/Fericita totuși ești -/ Iarba știe cum te cheamă,/ Steaua știe ce gândești" (Făptura mamei). Mama are capacitatea magica de a restabili și de a întreține starea de echilibru a omului și a universului: "Aceasta luna lina/De nu va răsări,/In locu-i răsari-va/Lin chipul maica-mii". Idealizată după modelul Madonei lui Rafael, icoana Fecioarei cu Pruncul semnifica și"scutul, și îndemnul unirii în numele frățietății de neam" (Stelian Gruia). Intr-o rețea de teme și motive izomorfe, mama figurează o măicuța a Basarabiei, terorizata de istorie; o nouă măicuța descinsa din Miorița, care își caută fiii amenințați cu dispariția. Străvechiul top os al maternității este cultivat pe fecundul sol al tradiției romanești, care devine nota specială a apropierii calde, învăluitoare. V. este și un înzestrat poet al copilăriei ca stare plenară, ca al doilea univers, creat de copil, adevărat homo ludens. Grație cunoașterii intime a logicii și psihologiei infantile, el a creat frumoase versuri pentru copii: "Bate toamna nucile,/ Aurește frunzele/ îndulcește merele.. ; Ce ești trist, măi, greieraș" (Toamna). Lirica lui reactualizează și dă un farmec original motivului universal și totodată specific-românesc al copilăriei, aceasta fiind axis spiritual, lume carnavalesca superior-metaforica, "răsturnată", tărâm al primordiilor și al jocului recreator de lume, paradis, recuperat prin simțul nealterat de secolul grăbit, al candorilor și frăgezimilor. Un capitol aparte îl constituie poezia de inspirație națională și sociala pe linia George Coșbuc – Alexie Mateevici – Octavian Goga, versul strigat existențial, oracular, mesianic sau pamfletar: "Sunt pata cea de sânge, zisă/Republica Moldovenească,/Ce-n loc sa frigă ucigașii/ încearcă

veșnic să zâmbească" (Sunt).

SCRIERI: Alarma, Chișinău, 1957; Muzicuțe, 1958; La fereastra cu minuni, Chișinău, 1960; Buna ziua, fulgilor, Chișinău, 1961; Ce poezie știi tu Chișinău, 1961; Făt – Frumos, curcubeul, Chișinău, 1961; Cum mi-am învățat băiatul cifrele și număratul, Chișinău, 1963; Făgurași, Chișinău, 1963; Mulțumim pentru pace, Chișinău, 1963; Soarele cel mic, Chișinău, 1963; Ceasornicul pădurii, Chi9inau, 1965; Versuri, pref. Ion Druță, Chișinău, 1965; Poezii de sama voastră, Chișinău, 1967; Numele tău, pref. Ion Druță, Chi9inau, 1968; Duminica cuvintelor, cu ilustrații de Igor Vieru, Chișinau, 1969; Codrule, codruțule (In colaborare cu Spiridon Vangheli), Chișinău, 1970; Trei iezi, pref. Raisa Suveica, Chișinău, 1970; Versuri, Chișinău, 1971; Aproape, pref. Liviu Damian, Chi9inau, 1974; Numărătoarea, Chișinău, 1974; Mama, cu ilustrații de Igor Vieru, Chișinău, 1975; Un verde ne vede, Chișinau, 1976; Versuri, Chișinău, 1976; Steaua de vineri, lași, 1978; Albinuța, ingr. Iulia Tibulschi, Chișinău, 1979; ed. București, 1994; Fiindcă iubesc, Chișinău, 1980; Să crești mare – Rasti, ed. bilingva, Chișinău, 1980; Izvorul și clipa, ingr . Mircea Radu Iacoban, pref. Marin Sorescu, cu un portret de Sabin Balașa, București, 1981; Mama, graiul, Chișinau, 1981; Poezii, ingr. și pref. Mihai Cimpoi, Chișinau, 1983; Taina care mă apără, Chișinău, 1983; Serieri alese, pref. Mihai Cimpoi, Chi9inau, 1984; Lumina toamnei – Svetoseni, ed. bilingva, Chișinau, 1985; Poezii de sama voastră – , ed. bilingva, Chișinău, 1986; Cel care sunt, ingr. și pref. Mihai Cimpoi, Chișinău, 1987; Poftim de intrați -, ed. bilingva, Chișinău, 1987; Sa cre9ti mare, Chi9inau, 1987; Mama, Chișinău, 1988; Rădăcina de foc, ingr. Arcadie Donos, pref. Ioan Alexandru, postfața Victor Crăciun, cu ilustrați de Sabin Bălașa, București, 1988; ed. Craiova, 2001; Cine crede, Chișinau, 1989; Sa facem cunoștință, Chișinău, 1989; Spune-i soarelui a poezie, Chișinau, 1989; Cartea ghioceilor, Chișinău, 1990; Frumoasa-i limba noastră, Chișinau, 1990; Hristos nu are nici o vină, ingr. și postfața Dumitru M. Ion, pref. Carolina Ilica, București, 1991; Curățirea fântânii, ingr. și pref. Vlad Pâslaru, postfața

Victor Crăciun, Galați, 1993; Rugăciune pentru mama, pref. Tudor Nedelcea, Craiova, 1994; Văd și mărturisesc, pref. Mihai Ungheanu, cu un medalion de Mihai Cimpoi, București, 1996; Acum și în veac, Chișinău, 1997; Rădăcina de foc – Raiz de fuego, ed. bilingva, tr. și postfața R. Lozinski, pref. P. A. Georgescu, București, 1998; Izbăvirea, Galați, 1999; Strigat-am către tine, Chișinău, 1999; ed. 2, București – Chișinău, 2002; Cartea vieții mele, București, 2002; Întregul cer, Chișinău, 2002; Cântec de leagăn pentru mama, ingr. și postfața Adrian Dinu Rachieru, Timișoara, 2003.

VIERU, Ion (7.XII.1941,Pelarua, j.Băți),poet și traducător. Este fiul Teclei (n. Scorpan) și al lui Vasile Vieru, țărani. Urmează școala medie în satul natal (1949-1959) și Facultatea de Filologie a Universității de Stat "V. 1. Lenin" din Chișinău (1960-1965).A lucrat ca redactor literar la Radio Moldova din Chișinău (1966-1972), redactor la editurile Lumina și Literatura Artistica (1972-1982)și la Comitetul de Stat pentru Edituri, Poligrafie și Comerțul cu Cărți (1983-1985),director al Biroului de Propagare a Literaturii (1986-1992) și consultant la Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova (din 1992). Chiar de la debutul cu placheta 0 palma de cer (1969),V. se dovedește o fire sensibilă la durerile celor apropiați, versificând pe motivele războiului și ale vieții dramatice a omului de la țară. Maturizarea lirică este evidentă în poezia de mai târziu – Rostul țărânii (1980),La părinți (1989)- prin sinceritatea expresiei, prin cantabilitate, dar mai ales prin sugestia reflexiva amară ce transpare din versurile lui elegiace. S-a spus ca poetul cultiva "formula tradiționalistă bazată pe cantabilitate folclorică și pe desenul imagistic simplu și clar conturat" (Mihai Cimpoi). Cărțile O palma de cer, Ploile dorului (1972), Fluvii (1976), Rostul țărânii, Autografe în câmp (1981), Același (1986), La părinți, având ca tematică satul contemporan moldovean și oamenii lui, sunt tot atâtea trepte ale evoluției autorului spre o formulă în care lirismul de sorginte folclorică se îmbină cu meditația asupra condiției umane. V. scrie și literatura pentru copii: Cântă-mi, ciocârlie … (1979), Pomul (1979), Soneria (1985) ș.a. Multe din poeziile lui au fost puse pe muzică și se bucură de popularitate (E liniște în codrul verde, Cucul, Mult frumoasa mea câmpie).

SCRIERI: O palmă de cer, Chișinău, 1969; Ploile dorului, Chișinău, 1972;Dincolo de Ferestre, Chișinău, 1976; Fluvii, Chișinău, 1976; Cântă-mi, ciocârlie …, Chișinău, 1979; Pomul, Chișinău, 1979; Rostul țărânii, Chișinău, 1980; Autografe în câmp, Chișinău, 1981; Întreaga iubire, Chișinău, 1984; Soneria, Chișinău, 1985; Același, Chișinău, 1986; La părinți, Chișinău, 1989; Să facem cunoștință, Chișinău, 1989; Cer și pământ, Chișinău, 1991; Rata-rata lătăreață, Chișinău, 1992; Aici pe pământ, Chișinău, 1998; Prin valuri, pref. Anatol Ciocanu, Chișinău, 2001."

Perspectiva asupra periodicelor literar basarabene

Proporția repartizării pe epoci istorice se păstrează și când vine vorba de periodicele literare basarabene semnalate în DGLR. Sunt numeroase cele din perioada interbelică și postbelică; apar – răzleț – publicații din deceniile 6, 7 și 8 ale secolului trecut; sunt menționate doar două reviste înființate după căderea comunismului („Limba română” – Revistă de știință și cultură – fondată la Chișinău, în 1991; „Contrafort”, revista tinerilor scriitori din Republica Moldova, fondată în 1994) .

BASARABIA, revista literară și cultură, cu apariție lunară, editată de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, la Chișinău, din martie 1988. Continuă, ca serie nouă, publicațiile "Octombrie"(1931-1957), apărută la Tiraspol și "Nistru" (1957-1987). Deși supuse comenzii politice, cele două serii inițiale, mai ales Nistru, reușesc să publice numeroase articole despre moștenirea literară, despre necesitatea imperativă de a reveni la normele literare și promovează o literatură de calitate, prin difuzarea scrierilor lui Ion Druță, Grigore Vieru, Vasile Vasilache, George Meniuc, Nicolae Dabija. Au apărut articole despre scriitorii români consacrați precum și grupaje de versuri și nuvele ale acestora, s-a rezervat spațiu articolelor despre așa zisele "pete albe" ale istoriei (foamea, deportările, colectivizarea, stagnarea). În toate seriile sale, pe lângă literatura originală și critica de întâmpinare, mai mult sau mai puțin sau mai puțin aservită metodologic și ideologic, revista a publicat traduceri din literatura universală, opere ale scriitorilor români clasici și contemporani și studii despre ei, articole despre limba română, teatru și cinematografie. Pentru o scurtă perioadă, între anii 1957 și 1959, care coincide cu dezghețul cultural este numit George Meniuc. Odată cu numărul 10 din 1960 în postul – cheie se instalează Ion C. Ciobanu, căruia îi succedă, de la numărul 7 din 1960, Bogdan Istru. Începând cu numărul 6 din 1964, redactor – șef devine pentru o lungă perioadă Arhip Ciubotaru( până în decembrie 1987, cu excepția anilor 1961 – 1970, când revista e girată de Emilian Bucov, care îi impune o direcție oficială pronunțată). Publicația se remarcă printr-o densitate deosebită, prin deschiderea spre valorile literare general românești și europene și prin abordarea susținută a problemelor culturii și literaturii române din Basarabia, din România și din diaspora.

BASARABIA LITERARĂ, este un supliment săptămânal al ziarului "Basarabia"(1941-1944), care a apărut la Chișinău între 6 aprilie 1942 și 10 februarie 944. Revista publică poezii, proză, articole de istorie literară, amintiri. Colaborează cu versuri G. Tutoveanu, D. Stelaru, Ion Buzdugan, Ion Potopin, Theodor Al. Munteanu, Dimitrie Iov, Emil Giurgiuca, Ion Șiugariu, cu proză : B. Jordan, Al. Negură Iulian Vesper, C. Salcia, Ion Ojog .

PAGINI BASARABENE, periodic literar apărut la Chișinău în lunile mai și iunie în 1931, ca supliment al revistei "Poetul". Publică versuri și proză în limbile română și rusă. Este redactat de Iorgu Tudor, Alla Razu, Theodor Inculeț, V. Adiasevici, ca organ al Cenaclului basarabean, condus de Iorgu Tudor. Gruparea este alcătuită, în afară celor care figurează ca redactori, din Ion Buzdugan, Sergiu Cujbă, Ștefan Bulat, Ecaterina Cerchez, Vasile Luțcan, Gheorghe V. Madan, Nicolae Spătaru, Al. Terziman. Revista își propune "să fie pusă în slujba literaturii și artei pentru a trezi spre activitate mai rodnică mânuitorii condeiului" din Basarabia, scopul cenaclului pe care îl reprezenta fiind "apropierea și înfrățirea între publiciști, slujitorii și prietenii artei și scrisului, sprijinirea revistelor". Pagini Basarabene de o orientare regionalistă pronunțată, ca și alte publicații conduse sau redactate de Iorgu Tudor. În primul număr se include grupajul Amintiri despre Leon Donici. Tot aici este publică traducerea în limba rusă a poezie lui St. O. Iosif unei domnișoare. Theodor Inculeț îl prezintă pe poetul Fotie N. Langada. Revista mai conține versuri de Nicolae Spătru, texte de G. Tutovenu, L. T. Boga, precum și o pagină închinată lui Al. Mateevici.

ȘCOALA BASARABEANĂ, este o publicație apărută la Chișinău, lunar, din aprilie 1933 până în octombrie 1938 și, cu întreruperi, până în 1942. Poartă subtitlul "Revistă de cultură pedagogică și apărarea intereselor învățătorești" și este organ al Asociației Învățătorilor din municipiul Chișinău și județul Lăpușna. Întemeietor și prim – redactor este Ion Cioabă (1937), iar redactori Vl. Neaga, Panait Crihan, Ion Bădărău(Bogdan Istru), Vasile Luțcan, C. V.RoȘca. Revista publică în fiecare număr poeziei și proză originală, folclor, studii, recenzii, critică literară. Rubrici permanente :"Cărți și reviste", Cronică culturală , Recenzii , Revista revistelor . Colaborează cu poezie Nicolae Spătaru, I. Bădărău(Bogdan Istru), George Meniuc, Mihail Curicheru, Elena Dobroșinschi – Malai. Alți colaboratori: Grigore Adam, Gh. V. Madan, Vasile Harea, C. Rădulescu- Motru, Mihai Spiridonică, Nicolae Corlăteanu.

TINERETUL MOLDOVEI, publicație politică și de cultură, cu o periodicitate variabilă, apărut de la 2 martie 1928. Primul număr se editează la Balta, ca supliment al gazetei "Plugarul roșu" ; redactori : N. Gruman și I. Vainberg. Din 31 decembrie 1929 se tipărește la Tiraspol, sub titlul "Comsomolistul Moldovei". În 1932, 1935-1936 s-a imprimat cu caractere latine, redactori: A. Voloș, A. Șenberg, F. Cârling, din 1936 N. Baranețki, iar din 1937. I. Șamis. Devine Publicație independentă începând cu 1931. Între 28 iunie 1941, la Chișinău, sub titulatura "Tinerimea Moldovei", iar din iunie 1950 sub aceea de "Tinerimea Moldovei" până la 20 martie 1990, când revine la denumirea "Tineretul Moldovei". Între redactorii de după 1944 se numără Vladimir Galiț, P. Cranga, N. Dârul, V. Babilunga, I. Josul, F. Casian, Aureliu Busuioc, Vasile Spinei ș.a.

Concluzii

În perioada dominației țariste se urmărea înăbușirea conștiinței naționale în Basarabia, se interzicea cu desăvârșire utilizarea limbii naționale în școli, licee, presa fiind scrisă în rusește. După 1989 în literatura română din spațiul pruto – nistrean se produc schimbări evidente. Pentru a face literatură așa cum se făcea până la '89 , înseamnă să te orientezi spre un orizont al așteptărilor care tinde să fie depășit.

La sfârșitul secolului al XX-lea –începutul secolului al XXI-lea la Universitatea de Stat "Alecu Russo" din Bălți s-a constituit un grup de scriitori numiți "grupul de la Bălți ", ilustrând o mentalitate existentă în Basarabia, în perioada tranziției de la regimul comunist sovietic la democrație.

Relația literaturii române cu modernismul a fost refăcută de către neomoderniști, în peisajul din România , diferit de felul cum s-au derulat lucrurile in dreapta Prutului, unde orice apropiere de fenomenele modernismului era considerată drept o trădare a ideologiei comuniste și a intereselor luptei de clasă. Însă , modernismul era într-o criză a limbajului,intelectualizarea emoției, anti-sentimentul, rostirea abstractă. Anii '70 ai secolului trecut se afirmă o întreagă pleiadă de scriitori,ulterior cu un nume notoriu în peisajul basarabean. Scrierile lui Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă, Serafim Saka, Grigore Vieru, Liviu Damian, Dumitru Matcovschi, Gheorghe Vodă, Anatol Codru, Anatol Ciocanu, au marcat mersul literelor chișinăuiene. Scriitorii din perioada interbelică promovau mult discutata corelație tradiționalism-modernism revenind în actualitate în peisajul literar basarabean postbelic, la începutul anilor '90, când Vasile Badiu a pus problema editării literaturii basarabene interbelice ținută la index din 1945 până la destrămarea ex-U.R.S.S. Marcată de acceptarea parțială a modernismului , pe de o parte, de tendința de a da expresie unui anume spirit autohton , iar pe de alta, de a se integra în contextul general românesc.

Această temă nu trebuie ignorată, trebuie analizată pentru că literatura română a produs destul de multe schimbări în Basarabia. A schimbat perspectiva de gândire asupra României și asupra folosirii ei în toate colțurile lumii. Literatura română în Basarabia a fost mult mai complexă după ce destul de mulți autori basarabeni(31 prezentați deja în lucrare) au început să scrie în limba română și mai apoi s-au stabilit în România.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Simion, Eugen, coord., Dicționarul General al Literaturii Române, coordonator general, volumul 1-7 (A/Z), Editura Univers Enciclopedic, București, 2004-2009

Zaciu, Mircea; Sasu, Aurel; Papahagi, Marian, coord., Dicționarul scriitorilor români, volumul I( A/C), Editura Fundației Culturale Române, București, 1998.

BIBLIOGRAFIE CRITICĂ

MANOLESCU, Nicolae, Istoria critică a literaturii române din Basarabia, Editura Paralela 45, Pitești, 2008.

MINCU, Marian, O panoramă critică a poeziei românești din secolul al- XX-lea, Editura Pontica, Constanța, 2007.

CIMPOI Mihai, Istoria literaturii române din Basarabia(Compendiu), Editura Litera Internațional, Chișinău, 2004.

BANTOȘ Ana, Literatura basarabeană și modelele literare europene, Editura Muzeul Național Literaturii Române, București, 2013.

ȘLEAHTIȚICH Maria, Romanul generației '80, Editura Cartier, 2014.

WEBGRAFIE

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=16956

http://literaturadeazi.ro/content/descoperire-incitant%C4%83-concluzii-descurajatoare

http://jurnaluldedrajna.ro/grigore-vieru-poet-si-eseist/