Receptarea Critica a Romanului Sadovenian

Mihail Sadoveanu, creatorul unei opere monumentale – monografie literară a istoriei și geografiei românești-, s-a impus într-un mod aparte în conștiința publicului și a criticii literare.

Ceea ce a făcut posibilă afirmarea și recunoașterea timpurie a operei lui Sadoveanu, pe lângă talent, a fost ivirea lui într-un moment prielnic. Prin Eminescu, Creangă și Caragiale- pe care scriitorul moldovean îi continuă în mod firesc și creator- literatura română atinsese maturitatea deplină.

Aproape că nu există critic român care să nu fi scris despre Sadoveanu. Opera sa a devenit parcă proba de foc prin care orice temerar trebuie să treacă pentru a primi botezul criticii. Comentatorii literari n-au întârziat să comenteze pozitiv chiar de la apariția primelor patru volume sadoveniene.

Valoroasa operă sadoveniană n-a putut fi ignorată de niciunul dintre criticii mari sau autori de istorii literare ori de exegeze ale romanescului, nici de contemporanii scriitorului (George Călinescu, Garabet Ibrăileanu, Tudor Vianu, Ov. Crohmălniceanu etc.), nici de contemporanii noștri ( Constantin Ciopraga, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Alexandru Paleologu ș.a.).

,,Opera lui M. Sadoveanu e o țiteră uriașă cu mii de strune, toate acordate cu grijă, timp de o viață de om. Toate gândurile, priveliștile, figurile sunt puse pe portativ, virgulele cântă și ele, punctele așteaptă risipirea ecourilor. Eroii se mânie și se suduie fără erori de gramatică, se jelesc ca alții pe glasurile canonice”.

Chiar de la primele volume, criticii au observat puterea imaginației lui Sadoveanu, forța sa creatoare. Nicolae Iorga l-a descoperit și l-a lansat pe Sadoveanu iar revista Sămănătorul i-a deschis generos paginile până la apariția Vieții românești,

impunându-1 atenției publice. Exemplul său a fost preluat de alte reviste și ziare sămănătoriste, sateliți ai revistei lui Iorga. Fără asemenea recomandări și fără găzduirea Sămănătorului, poate că drumul lui Sadoveanu ar fi fost mai anevoios.

,,Vom începe prin a rosti numele lui Nicolae Iorga pentru că așa cum însuși Mihail Sadoveanu avea să recunoască mai târziu, atunci când viața troienise între nămeții depărtării sufletești: << Încă din 1904 am simțit pentru acest mare intelectual respect și prietenie. Eram tânăr, fără experiență, fără sprijin. D. Iorga cel dintâi m-a remarcat și m-a făcut cunoscut marelui public, în cuvinte calde pentru care nu i-am putut mulțumi destul>>. Și vom începe prin a rosti numele lui Iorga nu numai pentru că lui îi aparține acea memorabilă sintagmă devenită un adevărat simbol și care a făcut ca anul 1904 să rămână în conștiința posterității drept anul lui Sadoveanu.”

Autor prolific, a publicat peste 100 de volume individuale (120 conform revistei americane Time). Contemporanii săi l-au plasat pe Sadoveanu alături de Liviu Rebreanu și Cezar Petrescu, aceștia fiind considerați în perioada interbelică, în ciuda diferențelor de stil și abordare, mari romancieri. Criticul Ovid S. Crohmălniceanu le descrie activitatea, concentrându-se pe ilustrarea vieții rurale, fiind totuși părtinitor, semn că perioada interbelică a fost una agitată.

Debutul editorial sadovenian a determinat și reacții adverse din partea unor somități critice (Eugen Lovinescu), cât și din partea unor condeie mai puțin avizate (H. Sanielevici). Interesul lui Mihail Sadoveanu pentru lumea satului și viziunile sale asupra tradițiilor au făcut subiectul unor dezbateri în cercurile moderniste. Inițiatorul modernismului în România, Eugen Lovinescu, care a încercat sincronizarea unei literaturi urbane cu cea europeană, a fost unul din cei mai mari critici ai lui Sadoveanu. Sensibil la arta lui Sadoveanu, criticul preferă însa structurile epice moderne și în acțiunea sa literară el le preconizează cu o fervoare și cu o constanță ideologică, despre care nimeni nu va putea spune că au dăunat dezvoltării literaturii române dintre cele doua razboaie. În compendiul din 1937, alături de mai vechile aprecieri întâlnim și o reconsiderare cu totul remarcabilă a lirismului sadovenian: „Aplicat la trecutul îndepartat, istoric, e singura latură în care paseismul liric s-a putut transforma în calitate epică […] Zodia Cancerului și Frații Jderi se ridică la o adevarată creație epică învăluită, firește, într-un lirism legitim. Prin reconstituirea istorică a acțiunii legendare a Mioriței din Baltagul, evocația merge și mai departe în mit: în această suprapunere a realității pe mit este poate punctul cel mai îndepartat al artei lui M. Sadoveanu, în care fuziunea liricului cu epicul se face mai desăvârșit". Este, putem zice, și punctul cel mai înalt al aprecierilor lui Lovinescu la adresa lui Sadoveanu sub raport estetic. De la această poziție Lovinescu nu se va mai abate niciodată și cel mai pilduitor și, într-un fel, mai dramatic moment al relațiilor sale cu Sadoveanu va ramâne legat tot de această poziție, devenită o armă de luptă ofensivă împotriva confuzionismului și a obscurantismului.Totuși, Sadoveanu a fost bine primit de adversarii lui Lovinescu: Perpessicius și editorul Contimporanului Ion Vinea, care, în căutarea autenticității literare, credea în reducerea decalajului dintre avangardism și folclor.

Articolele lui H. Sanielevici împotriva lui Sadoveanu au fost reunite în volumul său Poporanismul reacționar, în care autorul pornește mai întâi de la necesitatea judecării operei lui Sadoveanu, alcătuind celebrul ,,tablou sinoptic” al operei sadoveniene , concluzia fiind formulată astfel: ,,Din acest tablou se vede că patru sunt temele cu cari D. Sadoveanu caută să ne intereseze, temele pe cari le repetă iarăși și iarăși, în lucrările d-sale, beția, adulterul, prostituția și violența până la criminalitate.”

Chiar de la început, H. Sanielevici își propune să discute în ce măsură scrierile lui Sadoveanu sunt tributare naturalismului, dar argumentele și concluzia aparțin pamfletului.

,,Campania” antisadoveniană a lui H. Sanielevici nu întârzie cu reacții de protest din partea lumii literare, antrenând în polemic nume de marcă, precum: G. Ibrăileanu, E. Lovinescu,și Mihail Dragomirescu, deși ultimii doi nu erau simpatizanți ai literaturii lui Sadoveanu.

Primul răspuns critic polemic la adresa tabelului sinoptic al lui Sanielevici este cel al Izabelei Sadoveanu care semna cu pseudonimul Evan în ziarul Voința națională ( articolul Artă și morală). Autoarea consider că emoția receptării lui Sadoveanu S+ar datora faptului că ,, În tot ce scrie el găsim ecoul sufletului nostru românesc, tipurile sale au adânc întipărite în ele firea neamului; natura însăși, la dânsul nu e un colț oarecare din raiurile pământului, ci e natura Moldovei noastre.”

Cea mai aspră replică pe care a primit-o H. Sanielevici a fost cea a lui Garabet Ibrăileanu. Răspunsul dat ,,Artistul, cu voie sau fără voie, ilustrează în opera sa o concepție asupra vieții, ia o atitudine față de viața zugrăvită, și această concepție determină moralitatea sau imoralitatea operei.[…] Așadar, dacă d. Sadoveanu va avea o atitudine morală față de subiectele sale (față de<< tabloul sinoptic!>>), tabloul sinoptic n-are nicio însemnătate.”

În 1944, Tudor Vianu îl considera pe Sadoveanu „cel mai important scriitor român pe care îl are România [în prezent], primul dintre cei de-o seamă cu el.”

În accepțiunea lui Vianu, ,,creațiile lui Sadoveanu au însemnat o revoluție artistică în cadrul școlii locale realiste, comparabilă cu adoptarea perspectivei de către artiștii renascentiști”. Aproape nu există domeniu al exegezei sadoveniene în care numele lui Vianu să nu fie invocate ca o autoritate recunoscută.

Alături de el, un alt nume care s-a impus în cercetarea fenomenului Sadoveanu este George Călinescu. În afară de portretul ilustrului scriitor din Istoria literaturii române de la origini până în present,există numeroase articole și studii pe care Călinescu le-a dedicate marelui său contemporan. Pentru Călinescu , opera lui Sadoveanu este o arhivă a unui popor: ,,Dragoste, moarte, viață agrară, viață pastorală, război și asceză, totul e reprezentat. Cu o inteligență de mare creator, scriitorul a fugit de document, ridicandu-se la o idee generală. Daca Sadoveanu n-a creat oameni, a creat însa un popor de o barbarie absolută, pus într-un decor sublim și aspru, măreț, fabulos, dotat cu instituții geto-scitice, formulate pe cale imaginativă. Goticul, muzicalul nu intra în opera sa, care ar fi clasică dacă echilibrul n-ar fi stricat în sensul rigidității. Idilicul lui Sadoveanu e în înțelesul cel mai larg asiatic, scitic (fară înnegurări slave), revărsat într-o netulburată placiditate, într-o cantitate mută. Omul însuși personifică în chipul cel mai izbitor opera: voinic, trup mare, cap voluminos, gesturi cumpanite de oier, vorbire mbelșugată, dar prudentă și monologică, ocolind disputa; însa lasarea în jos a gurii, zambetul împietrit al feței aduc pe față o nepăsare ferina; ochii, nelămuriți, reci, venind de departe și trecând peste prezent, sunt ai unei rase necunoscute. ”

Se constată că, deși fac parte din grupări diverse și împărtășesc criterii estetice diferite, criticii au fost surprinși de forța narativă și universal inedit, specific operei lui Sadoveanu. Contribuțiile valoroase, importante ale unor critici români de prestigiu (de la Maiorescu și Ibrăileanu la Călinescu și Vianu) devin repere precise în abordarea, dintr-o perspectivă nouă, a multiplelor aspect pe care le ridică monumentala operă dăruită de Sadoveanu literaturii naționale.

IV. 2. Receptarea critică în contemporaneitate a romanului sadovenian

Dumitru Micu, urmărind identificarea elementelor individualizante ale operei sadoveniene, scoate în relief sentimentul plinătății ei vitale: “Cântăreț al vieții fără de apus și fără hotare, Mihail Sadoveanu se confundă cu ceea ce e mai bun în oamenii descriși de el, cu tot ce natura are înălțător. De aceea, marele nostru scriitor e pururea proaspăt, imens și inepuizabil ca natura” .

Același istoric literar, Dumitru Micu, îl consideră pe M.Sadoveanu drept un scriitor important și un confrate mai mare din familia creatorilor de seamă: – I.Slavici, I.Agârbiceanu, L.Rebreanu, G.Galaction, și menționează: “Unul din cei mai mari scriitori români ai secolului, Mihail Sadoveanu ne-a dăruit o producție colosală, constituind un monument unic în literatura noastră. Pecetea geniului sadovenian imprimă acestei opere, ce reprezintă o continuare a celor mai bune tradiții ale literaturii noastre, un caracter aparte. Cu o inteligență de mare creator, scriitorul a fugit de document, ridicandu-se la o idee generală. Dacă Sadoveanu n-a creat oameni, a creat însă un popor de o barbarie absolută, pus într-un decor sublim și aspru, măreț, fabulos, dotat cu instituții geto-scitice, formulate pe cale imaginativă. Goticul, muzicalul nu intră în opera sa, care ar fi clasică dacă echilibrul n-ar fi stricat în sensul rigidității. Idilicul lui Sadoveanu e în întelesul cel mai larg asiatic, scitic (fară înnegurari slave), revarsat într-o netulburată placiditate, într-o cantitate mută. Omul însuși personifică în chipul cel mai izbitor opera: voinic, trup mare, cap voluminos, gesturi cumpănite de oier, vorbire îmbelșugată, dar prudentă și monologică, ocolind disputa; însă lăsarea în jos a gurii, zâmbetul împietrit al feței aduc pe față o nepăsare ferină; ochii, nelămuriți, reci, venind de departe și trecând peste prezent, sunt ai unei rase necunoscute. ”.

Alexandru Paleologu precizează: ,,Sadoveanu a fost cu totul altul decât scriitorul instinctual, <<om al naturii>>, cum l-au crezut contemporanii; abia de curând exegeza a început să vadă în el ceea ce scriitorul a fost în realitate: un mare artifex de esență cărturărească”. Același autor remarcă: ,,Cântăreț al naturii și al sufletului țărănesc, ostil civilizației tehnice și urbane etc. etc. , apoi: farmecul povestitorului, dulceața graiului moldovenesc, viața patriarhală etc. etc. apoi, firește, reversal: durerile înăbușite, florile ofilite și celelalte. Toate acestea , care sunt, bineînțeles, adevărate (și care cam îndepărtează pe unii cititori, – printer care, lungă vreme, ne-am numărat-, întârziindu-le, în cazul bun, interesul), au împiedicat și împiedică încă pătrunderea în esența operei.”

Eugen Simion a subliniat, în legătură cu scrierile reprezentative ale lui Sadoveanu, că ,,fixează definitiv în proza românească o mitologie literară și un stil imitate de mulți, dar neegalat de niciunul. Reputația scriitorului este enormă, puținele contestații critice, venite mai ales din direcția ce sprijină proza psihologică, pun în discuție actualitatea formulei epice, nu și valoarea ei. Mai târziu, când în proza universală a apărut teama față de anomaliile civilizației, s-a putut vedea că elementatrul, naturalistul, paseistul Sadoveanu nu este atât de străin pe cât îndeobște s-a zis, de neliniștile spiritului modern.”

Constantin Ciopraga, depășind faza consemnărilor critice, încearcă o abordare sincronică a eposului sadovenian, intersectând câteva planuri tematice: O panoramă a mediilor, Timpul regăsit Între Carpați și Orient, Mitologii ale pământului, în cartea Mihail Sadoveanu Fascinația tiparelor originare, unde precizează că: ,,nu păduri și bălți pictează Sadoveanu, ci sufletul acestora, ritmuri, de unde ca la Eminescu peisajul liric, alternanță de murmur et somnium.” Întreaga operă sadoveniană ,,respiră un umanism delicat, în care emoția în fața existenței și fiorul narurii se armonizează într-o optică a nobleței sufletești.[…] la Sadoveanu intervine prospețimea unei imaginații enorme, cu vocația timpului și spațiului. În portrete cu aur șters și fum, el pune un realism psihologic ce merge la esența umană.”

Nicolae Manolescu publica în eseul Imaginarul sadovenian (împreună cu alte eseuri a pregătit cartea Sadoveanu sau utopia cărții): ,, Realismul lui Sadoveanu este un realism al imaginarului, pentru că, înainte de a admira la el exactitatea sau poezia observației aplicate unei lumi anumite, admirăm nașterea înseși a acestei lumi din apele adânci și tainice ale imaginației,forța latent care o adduce la suprafață și o organizează, populând-o de ființe și de lucruri, dându-I pământul pe care să se sprijin și cerul de deasupra în care să-și oglindească spiritul…doar Sadoveanu, el însuși evocator și analist, vizionar și observator precis, poet și filozof, nu scrie despre nimic, creând totul.”

Închei capitolul cu remarca lui Constantin Ciopraga: ,, Subiectul Sadoveanu rămâne însă deschis, pentru că în creația artistului cu acest nume își dau întâlnire veacuri, generații și drame multiple, vasta sa operă fiind unitară și diveră ca marea, având respirația largă a naturii.”