Receptare Critica

Una dintre cele mai controversate imagini ale epocii sale, Ion Minulescu, a reușit de alungul vieții și nu numai, să stârnească atenția numeroșilor critci ai vremii nu doar prin opera sa, ”dar și prin personalitatea-i marcantă, care impresiona și irita în același timp.”Relația dintre omul și poetul Ion Minulescu a fost una foarte strânsă, căci operele sale reflectă, în mare parte, omul din spatele condeiului. În acest sens, Emil Manu în prefața „Amintiri despre Minulescu”, carte scrisă de fiica acestuia, este de părere că „omul și opera fac un tot invizibil.”

Pentru a-l putea ințelege pe Ion Minulescu ca mai apoi să-i putem parcurge și activitatea literară, țin să conturez prin câteva mărturii a celor ce au avut prilejul să-l cunoască, portretul său fizic și aparițiile sale șocante: „înalt, spătos, corpolent, miop, cu ochelari cu ramă neagră, prea puțin obișnuiți pe atunci[…] cu o pălărie cu borul larg[…]. Era nespus de agreabil în societate, spiritual, cu replici sau apropos-uri neașteptate, deși vorba era lentă, molcuță, în aparență distrată.” În ușoară contradicție, Victor Eftimiu ni-l înfățisează ca pe un ”boem ostentativ cu un stil vestimentar cam țipător, exuberant, familiar, cu gesturi largi, dezordonate, cu strigăte stridente, năvălind ca un torent.” Pe de altă parte, Eugen Lovinescu și-l amintește cu „un trabuc inepuizbail lipit veșnic de buze, înzestrat cu o facondă meridională, pitorească și fanfaroanaă, agresiv și pururi nemulțumit.” Deși mulți au fost cei care i-au criticat operele, la fel de muți au fost cei care i-au remarcat finețea si bunul-gust vestimentar, dar și prezențele sale pline de farmec. Aceste aspecte au influențat atât publicul cititor, cât și pe unii ciritcii în receptarea operelor sale.

Lui Tudor Vianu, Ion Minulescu i-a rămas întipărit în minte „înfășurat în marile lui șaluri, sub vasta-i pălărie, fluturându-și lavaliera. Felul relației sale cu publicul nu se făcea numai prin intermediul tiparului, ci, ca toți trubadurii, el îl statorinicea pe cale directă, apărând cu mare plăcere pe scenă pentru a-și declama și chiar pentru a-și juca poemele. Când recita versurile: În orașu-n care plouă/ De trei ori pe săptămână/ Un bătân și o bătrână/ Două jucării stricate/ Merg ținându-se de măna, poetul se apleca pâna aproape de sol, devenea deodată gîrbov, înainta cu greutate, întinzînd mîna partenerului nevăzut și publicul privea aievea grupul bătrînilor în peisajul pluvios al orașului. Numai cînd își juca astfel compunerile, poetul avea impresia că ele ajung a trăi în forma lor adevărată.”

Pe lângă aparițile sale controversate, uneori excentirce, Ion Minulescu a fost criticat depreciativ de mulți contemporani ai săi și a provocat, fără voia sa, numeroase contradicții între criticii vremii. Părerile despre Ion Minulescu, atât ca om, cât și ca poet, au fost împărțite în variate categorii, dintre care amintim: „cel mai însemnat reprezentat al simbolismul”, în opinia lui Mihail Dragomirescu sau „reprezentantul cel mai calificat al mișcării simboliste, dar si reprezentantul cel mai autentic al avangardismului național de cafenea” după Eugen Lovinescu. Pe de altă parte însă, Ovid Densușianu, pe un ton mai sever, vede un Ion Minulescu „simplist în cugetare cu natură sceptică lipsită de idealism”. Șerban Cioculescu cu o mare admirație față de Minulescu îl declară „stegarul simbolismului ”, fiind „cel dintîi și cel mai autentic dintre poeții fanteziști ai noii lirici românești”.

O definiție deosebită, dacă îi putem spune așa, îi atribuie și Dumitru Micu, criticul observând la Ion Minulescu un: „amestec de luciditate și abandon în reverie, seriozitate și pornire pe rîs, profunzime și superficialitate, ceremonie și moft”, iar Nicoale Manolescu îl consideră ”cel dintâi exemplu limpede de poezie a poeziei în literatura noastră.” Acestea ar fi doar câteva definiții pe care Ion Miunlescu le-a primit de-a lungul timpului, fiind considerate printre cele mai reprezentative, fapt ce a determinat-o pe Nina Apetroaie să îl numească, atât pe Ion Minulescu, cât si opera sa, un adevărat paradox.

Debutul său literar este unul timpuriu, primul catren publicat fiind la vârsta de șaisprezece ani(în acest sens Nina Apetroaie îl aseamănă cu Eminescu pe care îl consideră și „mentorul său secret”) în revista Povestea vorbei, în primăvara anului 1897 cu titlul În așteptare. Tot pe parcursul aceluiași an, Ion Minulescu publică în diferite reviste poeziile Gândului, Plâns, La monastire, Unei maici, toate semnate cu pseudonimul Nirvan sau I.M. Nirvan. Încă de pe atunci Minulescu a reușit să trezească reacții critice în rândul cititorilor. Nina Apetroaie consemnează despre aceste prime două poezii În așteptare și Gândul că sunt „de un penibil eminescian, la modă și nepedepsit de altfel în epocă, dar devenit din ce în ce mai tentat.” Nici Daniel Dumitru nu vede cu ochi buni aceste poezii incipiente și le consideră ”exerciții care mai mult trădează limitele decât disponibilitățile.”

În mare, cam toate poeziile publicate până la apariția Romanțelor nu au reprezentat decât niște trepte pe care Minulescu le-a parcurs progresiv. Aceste poezii tratează teme puerile, unde autorul își „plânge un amor absent sau defunct.” Din acea perioada de debut cuprinsă între anii 1897-1900, mai amintim poezia Zîna lacului, care a rămas cunoscută pentru numărul mare de strofe(23 de strofe), însă ca operă lirică nu s-a remarcat prin nimic, poezia fiind „un amestec straniu și nefericit de eminescianism și coșbucianism.”

Între anii 1900-1903, Ion Minulescu își pune condeiul în calimară și face o „pauză publicistică”. O mare parte din această perioadă, poetul și-o petrece departe de granițele țării, la Paris, orașul ce i-a dat avântul literar de care avea atâta nevoie. Despre această perioadă, Minulescu își amintește cu nostalgie: „Vă închipuiți ce impresie avea să îmi facă, încă din primele zile ale sosirii mele la Paris, contactul, deocamdată numai vizual, cu acești oameni pe care imaginația mea îi vedea cu totul altfel decît pe toți ceilalți, cu care venisem pînă atunci în contact literar. Abia atunci mi-am dat seama ce-aș fi pățit dacă aș fi rămas în țară. N-aș fi găsit pe nimeni care să mă fi admis așa cum eram, adică un om în toate mințile. Toată lumea m-ar fi socotit scrîntit la minte. La Paris, însă, aveam să mă simt fericit, fiindcă găseam ocazia să trăiesc în mijlocul unor oameni al căror ideal nu era să fie sănătoși, dar să poată suferi de aceiași boală ca și mine.”

Din această mărturie a lui Ion Minulescu ne putem da seama de faptul că acest mediu francez nu numai că l-a inspirat în ceea ce avea să publice mai târziu, dar i-a oferit și ospitalitatea de care nu prea avusese parte până atunci. Rezultatele acestei șederi de cinci ani la Paris s-au resimțit, cu prisosință, în cele treisprezece poeme scrise între anii 1903-1906. Cu toate că acestă evoliție a operei lirice a lui Ion Minulescu a fost vizibilă cu ochiul liber, poetul a fost, totuși acuzat de lipsă de imaginație atunci când și-a intitulat majoritatea acestor treisprezece poeme, asemănator sau chiar identic. Însă, încă din versurile acestor poezii, începe să se contureze o vagă notă simbolistă și un ușor aer parizian. Astfel mari poeți francezi ai vremii au reușit să-i insufle lui Ion Minulescu flerul de care avea atâta nevoie.

În poezia de după 1903 se regăsesc influențe franceze evidente. În acest sens Dumitru Micu recunoaște în versurile lui Minulescu, diferiții poeți străini. De la Paul Fort, Ion Minulescu va prelua ”plăcerea de a fredona, preferința pentru direct, pentru simplu, spontaneitatea, cabotinismul, indolența boemă simpatică”, de la Rimbaud a preluat „audiția colorată”. Alte nume precum Baudelaire, Verlaine sau Mallarme i-au sugerat, poetului nostru, poezii în care este evidențiat „sentimentul de noastalgie a patriei, sentiment pe care nu-l identificăm cu dezrădăcinarea semănătorismului, ci mai degrabă cu un dor simbolist , încă în stare ambiguă.” Tot în aceste poezii începe să se întrezărească „lupta ascunsă a lui Minulescu pentru a pune stăpânire pe muzica poeziei”, luptă pe care întru-un final o va și câștiga, căci poemele ce vor urma odată cu apariția Romanțelor pentru mai târziu, reprizintă un adevărat portativ muzical, rostit, fredonat și cântat pe ritmuri melancolice.

În total cele peste cincizeci de poeme ce i-au marcat debutul literar, au rămas netipărite în vreun volum consacrat, Emil Manu fiind de părere că poetul chiar le-a facut uitate: „Ca și Tudor Arghezi și-a uitat aproape toate versurile de debut, peste 50 de poeme și le-a repudiat cu vehemență. Strânse la un loc, poemele debutului, ne relevează un poet aproape neștiut, în care, la nivelul epocii, în contexte și ideologii diverse, fluxurile și refluxurile simboliste, de sensibilitate franceză, se amestecă cu sonurile romanței romînești și ale cântecului de lume bucureștean…”. Așa cum afirmă și criticul Emil Manu, această poezie de început a lui Ion Minulescu e un mixt de influențe atât străine, cât si populare românești. Nu putem nega marcanta influența a romanțelor populare, în care sentimentul profund și curat este cel care dictează tonul poeziei. Teme precum, incapacitatea de a opri timpul, profunda durere cauzată de plecarea iubitei, sentimentul morții și a înstrăinării, au predominat aceste poeme. De altfel, aceste poezii au fost prea puțin comentate de critica vremii, rămând într-un colț de umbră.Cu toate acestea, în puținele rânduri în care au fost comentate, aceste poezii au fost considerate mediocre și lipsete de gust artistic. Deși a pornit cu stângul, Ion Minulescu a reușit prin aceste poezii de început, să-și facă intrarea pe scena creației literare și, totodată, pe scena cafenelelor bucureștene. Cunsocut pentru prezențele nelipsite din localurile boeme ale Micului Paris, Ion Minulescu își face debutul, prin Eugeniu Stefănescu, la cafeneaua Kubler: „ La București, centrul boemilor […] de la cafeneaua Kubler nu admitea în materie de artă nimic din ceea ce se comitea în afară de cafenea. La București, ca și la Paris, era de ajuns să se strângă în jurul mesei doi, trei boemi, că se și constituiau întru-un fel de Curte supremă, care condamna fără mila aproape tot restul activității omenești. Mi-am dat seama de acest adevăr în ziua când vechiul meu prieten, Eugeniu Ștefănescu-Est, m-a introdus pentru prima oară și pe mine la cafeneaua Kubler. Deși la București mă simțeam deocamdată tot așa de străin ca și la Paris, faptul că de data aceasta mă găseam în țara mea mă făcea să-mi afișez personalitatea cu mai mult curaj, mai ales că primele mele încercări de versificație le făcusem cu patru ani în urmă.” Din această mărturie a lui Ion Minulescu ne putem da seama ca acesta a fost momentul în care omul Minulescu a început să devina poetul Minulescu. Cel care i-a făcut cunoștiință cu lumea boemă este, după cum însuși poetul afirmă, Eugeniu Ștefănecu cu care a și colaborat la scrierea unor versuri, însă și peste acele versuri s-a așternut pătura timpului.

Adevăratul său debut literar începe odată cu anul 1906 în revista Viața literară și artistică, condusă de Ilarie Chendi. Aici, Ion Minulescu își publică prima romanță intitulată „Celei care minte”, poezie care, spune el, este o traducere a unui papirus egiptean. Aceasă poezie a avut un real succes, chiar a doua zi de la publicarea ei în revistă, „toată cafeneaua Kubler recita pe dinafară primele două versuri”( Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine…/Dar fiindcă azi mi te dai toată). Criticul Emil Manu observă unele unele inflenunțe franceze prezente în versurile acestei poezii și constată că nu doar aerul parizian a contribuit la elaborarea ei, ci și poetul Maurice Bouqay, din a cărui romanța Ion Minulescu s-a inspirat în scrierea poemului în cauză.

Cu toate că simbolsimul francez a fost unul dintre cei mai importanți factori ce i-a marcat opera lirică, Ion Minulescu a triat aceste influențe, le-a selectat, așa încât „adus la noi, simbolismul bipolarizat, sentimental, își găsea o tradiție în cântecul de lume românesc, iar romanțele deveneau cîntece pure, gustate deopotrivă de intelectualii rafinați ca și de omul comun.” Ion Minulescu a reușit astfel să-și formeze un public cititor vast și să ”supraviețuiască” mai bine de un secol prin simplitatea și claritatea creației lirice, prin lumea fărită din primsa eternicului nostalgic. Așa cum afirmă si criticul literar George Călinescu: „poezia lui Minulescu place și omului fin, cu toată grandilocvența ei și, după treizeci de ani ea e înă proaspătă, numai ușor stânjenită de prea marea concurență de poeti. Sentimentul lui Minulescu este bătător la ochi, contagios, și asta a cucerit îndată pe cititorul simplu, de loc încurcat de obscuritați, devreme ce romanțele sunt prea adesea absurde.” Chiar dacă Călinescu nu pare încântat de romanțele lui Minulescu la nivel de creație artistică, el îi recunoaște poetului marele succes public. Absurdă sau nu, romanța lui Minulescu a fost si este întipărită în mintea multora, fie simpli oameni, fie intelectuali.

Victor Eftimiu în Portrete și amintiri explică, din viziunea lui, versul minulescian de început: „ Ion Minulescu a intrat impetuos, prin 1906, în lirica țării, mînuind un vers sonor, muzical, elocvent, ușor de învățat, plin de nume exotice, un vers frînt, în care cifrele fatidice trei și șapte reveneau obsedant.” În legatură cu frecvența sporită a cifrei 3, prezentă în operele poetului, fiica sa, Mioara Minulescu, ne dezvăluie că acest număr, întamplător sau nu, l-a urmărit întreaga viață. Însuși Ion Minulescu în mărturisirile din Nu sunt ce par a fi…, ne dezvăluie că cifra 3 i-a marcat copilaria. Elev fiind, în clasele gimnaziale I- IV, a fost mereu premiat „cu cunună de brad și cu sol si re sol”, clasa a III-a fiind singura în care poetul nu a fost premiat. În anii ce au urmat, odată cu Revista celorlalți- pe care o conduce, din nou este urmărit de acest număr, căci publicația nu a apărut decât în trei numere: „ la 18 martie 1912, 25 martie 1912 și 5 aprilie 1912.” Se pare că această cifră l-a urmarit pe poet până în clipa morții. Fiica sa, Mioara Minulescu, observă pe verigheta tatălui său o inscripție: ”Ion, 11 Aprilie, 1914”; pe lângă faptul că acestă dată era importantă pentru familia Minulescu, fiind ziua în care cei doi s-au căsătorit, ea rămâne însemnată si pentru că, exact după 30 de ani de la acea semificantă zi, pe 11 Aprilie 1944, Ion Minulescu se stinge din viață. Simple coincidențe sau nu, aceste aspecte din viața de dincolo de paravan a lui Ion Minulescu se pare ca s-au resimțit și în operele sale.

Anul „una mie și nouă sute opt” este unul de mare importanță pentru poetul Ion Minulescu, mai urcă o treaptă înspre definirea creatiei sale lirice, fiind anul publicării volumului de romanțe, intitulat Romanțe pentru mai târziu. Acest prim volum ce însumează nu mai puțin de patruzeci de poeme, i-a adus lui Ion Minulescu ”succesul” cuvenit, dar totodată i-a pus sub semnul întrebării caracterul simbolist. Numeroși exegeți literari ai vremii, au comentat și recomentat acest volum, i-au recunoscut meritele sau l-au blamat.

Ion Minulescu alege pentru deschiderea acestui volum, Romanța noului venit, poem care reprezintă o proclamație dedicată artei poetice moderne, lume din care face parte și poetul nostru. Nina Apetroaie asemană acestă romanță cu poemul Aprindeți torțele! și o consideră „ un dialog între stăpânul unui spațiu greu accesibil, cel al literaturii împămăntinite, și noul venit, cel care solicită intrarea în Parnas.” Din păcate o va solicita în zadar, căci intrarea în lacașul poeziei nu ii va fi permisă. Acest lucru poate fi interpretat și ca o aluzie ironică la situația în care se afla atunci poetul Ion Minulescu, o situație, întâmplător sau nu, ce prezintă numeroase aspecte asemănătoare.

Cum era de aștepat, acest poem stârnește diverse reacții chiar în rândurile celor de la revista Convorbiri critice, unde a și fost publicată: „Este înduieșetoare și admirabil exprimată starea de plîns în care poetul cu idealuri noi a ajuns luptând pentru ele. Și noi adăugăm, ieșind din lumea ficțiunii la realitate. Nimeni nu e de vină decît poetul care, odată cu arta adevărată, caută să împămîntenească sonorități fără sens și barbarisme, chiar avînd o atît de frumoasă limbă.” Acestă notă critică, e de părere Emil Manu, îi aparține chiar directorului revistei Convorbiri Critice, Mihail Dragomirescu- om cu care Ion Minulescu a corespondat timp îndelungat și pe care l-a rugat, nu de puține ori, să îi publice poemele. Am să citez una dintre aceste scrisori datată pe 18 mai 1908, în care poetul nostru îi cere directorului revistei publicarea primului său volum de poezii Romanțe pentru mai tarziu:

„Stimate domnule Dragomirescu,

În numele imuabilelor legi de bun simț și colegialitate literară vă rog binevoiți a publica pe coperta revistei dv. la cărți primite și volumul meu pe care cred că l-ați primit. Îmi pare rău că pretențiile mele sunt cât se poate de justificate. Vă salut, Ion Minulescu”

Însă în corespondeța cu Mihail Dragomirescu, Ion Minulescu nu s-a rezumat doar la rugăminți adânci pentru publicarea poemelor sale, ci el și-a ”apărat” cu ardoare propriile creații literare:

„Stimate domnule Dragomirescu,

Scrsioarea dv. mi-a creat o penibilă situație față de dvs. Aporape nu știu cum să vă răspund. Vă mulțumesc pentru deosebita atenție ce-mi dați și-n acleași timp vă comuni că nu pot schimba nimic din ce am scris. Nu voi sp am pretenția de a fi singurul poet fără greșeală din țara asta. Doamne ferește…Vedeți însă mie îmi pac așa mult versurile mele cu toate greșelile lor, încât m-ar mustra conștiința câte un an întreg pentru fiecare vers schimbat de un altul. Și acum permiteți-mi să mai spun ceva. Eu fac poezia așa cum îmi vine în minte în primul moment de inspirare, moment pe care îl cred cel mai sincer. Dacă a fost falș, atât mai rău pentru mine. Pentru nimic în lume nu m-aș hotărî ca într-o zi să fac o poezie cu program, o poezie din care să știu mai dinainte ceea ce voi spune mai târziu. Un minut mai nainte de a o sfârși eu nu cunosc sfârșitul poeziei. Nu-mi chinuiesc niciodată gândirea și versul nu-l schimb decât atunci când imi pare că exprimând același lucru, sună mai armonios. Poeziile mele, vă asigur eu, sunt așa făcute încât nu se pot schimba-cel mult se pot anula în întregime. Pentru a doua oară dar, iertați-mă dacă cu toată dorința ce am de a vă fi agreabil, nu pot ține seama de binevoitoarele dv. sfaturi. Dacă voiți, publicați-o așa rămânând să-i arăți greșelile în ”Revista critică”, dacă nu, suprimați-o vă rog. Odată și odată, când se va vorbi poate și de mine, după cum astăzi din când în când se vorbește despre alții, țin ca acel Minulescu să nu fie decât eu singur cu toate marile-mi defecte și micile-mi calități. Vă salut, Ion Minulescu”

Din această scrisoare adresată criticului Mihai Dragomirescu, e lesne de înțeles modul în care Ion Minulescu vedea poezia și mai important decât atât, întelgem cât de mult preț punea poetul pe arta creției în sine și cât de neînsemnate i se păreau critcile aduse. Nucleul poeziei îl reprezenta armonia versului, cum însuși afirmă ca singura excepție în care revenea cu anumite corectări asupra verurilor, era doar atunci când găsea o îmbinare mai melodioasă a cuvintelor.

Cu toate acestea, critica nu l-a iertat nici atunci, nici mai tarziu, căci Emil Manu consideră acest prim poem al romanțelor „o prefața la o artă nouă ce stârnește pe de o parte negări violente, pe de alta adeziuni totale, după gruparea de cafenea care se pronunță.” Nici E. Lovinescu nu aduce prea multe laude acestui volum și îi impută poetului ”limba franco-română” folosită în exces, îi numește versurile ”nesincere” și le consideră „simple jocuri de cuvinte ale unui funambul.” Deși îi cataloghează din start poezia ca fiind una ”nesinceră”, criticul E. Lovinescu admite însă că „d. Minulescu e un poet, și pe alocuri un poet puternic” tocmai prin ” rara bogăție a imaginilor cam căutate, dar încă destul de frumoase și mai poet prin armonia mecanică, a versurilor sale” și recunoaște că „în lipsă de idei, poezia minulesciană se valorifică totuși printr-un fond de sentimente primare, muzicale.” Se pare că această muzicalitate pe care Ion Minulescu o căuta în diferite cuvinte și pentru care revena cu modificari asupra poeziilor, a atras atenția într-un mod pozitiv, de această dată, criticii.

De menționat este și faptul că multe din poemele sale au avut un destinatar stabilit, fiind dedicate unor cunoștiințe sau chiar prieteni ai poetului. Spre exemplu Romanța marilor dipsăruți este un poem dedicat lui Iuliu Săvescu și lui Ștefan Petică și este organizat ”sub forma unui monolog liric prin care presupusa fantomă a marilor înaintași încurajează noua generație de creatori”. Romanța celor trei romanțe îi este dedicată compozitorului Dimitrie Cuclin, un bun prieten al poetului Ion Minulescu, poem ce cuprinde în versurile sale trei etape de evoluție istorică a poeziei: o primă etapă este cea a ”romanței în gustul florentin” cu referințe la poemele lui Dante, a doua etapă e reprezentată de un „epitalam în stilul clasic antic de la serbările lui Lesbos, date în cinstea blondei Venus”, iar în ultimă fază un „madigral trist al nopților polare.”

Cel de-al șaptelea poem al volumului Romanțelor pentru mai târziu, și anume, Romanța cheii îi este dedicat lui Eugeniu Speranția care l-a și inspirat pe poetul nostru: „Pe vremea când a scris Minulescu versurile acestea, purtam la mine o cheie de o mărime neobișnuită de la poarta locuinței mele. Iar poarta acea era verde. Întamplător, Minulescu m-a văzut o dată trecând cheia dintr-un buzunar într-altul și m-a întrebat ce cheie e aceea, atît de zdravănă. I-am răspuns textual, simulînd în glumăo declamație inspirată: <<E cheia de la poarta verde.>> Lui i-a plăcut formula și, cum subconștientul lui era bîntuit de cheile lui Maeterlinck, a repetat-o visător, atăgînd atenția și altora care mai erau cu noi. La scurtă vreme după aceea a scris Romanța cheii.”

Scrisă ca o continuare a Romanței celor trei romanțe, acest poem reprezintă de fapt, o replică a poemelor anterioare, unde noul venit din prima romanță a volumui, care bate zadarnic la „porțile ruginite de-aramă”, găsește, în sfârșit, cheia ce ar putea înlătura această barieră dintre generații: „Minulescu se vede deci posesorul acestei simbolice chei care, pe de-o parte i-ar perminte recrearea prin imaginație poetică a omului și a cosmosului, iar pe de altă parte i-ar înlesni controlul total al actului creator prin stăpânirea materiei poetice și a mijloacelor de creație.”

Un alt poem cu dedicație este și „Sosesc corăbiile”, poem scris, precum multe dintre aceste romanțe, pe vremea când Ion Minulescu frecventa străzile Constanței. Krikor H. Zambaccian îsi amintește cum „Minulescu îmi recita versuri prin 1908 îmi pare, când era funcționar la Administrația domeniilor din Constanța. Mă lua de braț, îndreptându-ne spre digul care ducea la far și declama sonor următoarele strofe, dedicate într-un volum pe care scrisese „Și tu Zambacule ești o romanță pentru mai târziu.” Referitor la aceste poeme în care este evocată marea, chiar fiica sa Mioara Minulescu mărturisește în cartea sa că ședera la Constanța l-a influențat mult pe poet, marea devenind o adevărata muză pentru el. Printre aceste poeme se număra și romanța Spre insula Enigmă care a fost publicată în mai multe variante, prima dată apărând cu titlul Spre țările enigme și fiind unui prieten de-al său. Odată cu trecerea timpului și vrând să evidențieze însușirea simbolistă a poeziei, Ion Minulescu îi schimbă atât numele, cât si destinatarul, de această dată, dedicând-o „generalului N. M. Condiescu, autorul volumului de călătorii Peste mări și țări, care de altfel îi și scrie poetului din insula Brioni, încântat de această frumusețe desăvârșită.”

De la poemele marine în care Ion Minulescu își creează întreg universul în preajma infinitei mări, trece la poemele macabre, impregnate de ideea morții unde „portetul este numai pentru o clipă viu, o lumină ciudată preface totul, o magie neagră transformă cohorta pelerinilor într-o armată de oameni cu cranii și mâini de schelete.” În aceste poeme, Ion Minulescu își arată cum știe mai bine talentul simbolist, evocand si invocand mereu moartea. Emil Manu este de părere că aceste romanțe macabre nu prezintă mari diferențe față de celelate poeme și că singura caracteristică specifica ar fi tocami tema poeziei: „ romanțele macabre nu se deosebesc decît tematic de restul poeziilor; aceeasi degajare savuroasă, același comentariu elegiac, cultivat pentru stranietatea imaginii. Strigoii acestor poeme sunt noțiuni, mai bine zis imagini golite de conținutul apocaliptic, au o existență decorativă.” Prin urmare se poate vorbi despre o falsă impresie de elemente macabre, ele fiind doar niște artificii prin care poetul încearcă să intensifice simbolismul.

Referitor la acest prim volum al romanțelor, G. Călinescu afirmă că toate încercările poetului de a crea anumite „decoruri și ceremonii simboliste” sunt în zadar, căci ele nu reușesc să stârnească reacțiile așteptate: „scheletele, sicriele, cavourile post-baudelairienilor, corăbiile, galerele, iahturile, gările, spitalele, adverbele majusculizate: Ieri, Mâine, numele proprii fastuoase, exotice( Bassora, Ecbatana, Cordova), sunt totuși fără undă mistică, fără senzație de putrefacție și boală. Tristețiile morale, nervii, nu se realizează și poezia rămâne în genere luminoasă, aproape socilală cu un vădit aspect de romanță muzicală.” După cele spuse de criticul G. Călinescu, eforturile poetului sunt ineficiente, nereușind să atingă principalul lor scop, poeziile etalându-și doar caracteristicile unei romanțe în care „amanții” sunt în căutarea adevăratei iubiri, iubire pe care o vor publică, în văzul tuturor, despre care „să știe toată lumea”. Aceast îndemn la iubire, adresat iubitei sau amantei, este deseori prezentat printr-o serie de acțiuni ce implică misticul, comicul, teatrul, totul cu o „grijă artistică excesivă”. Poetul „arde pentru iubită miresme otrăvitoare în trepieduri de argint, îi presară în pat garoafe și maci, stropește pernele cu parfum de brad și înfige într-o glastră trei ramuri verzi de lămâiță și un ram uscat de eucalipt.” În felul acesta, crede poetul că se poate cuceri inima iubitei, gesturile naive și romantice sunt elementele cheie ale acestor romanțe. Ion Minulescu vede în iubită mai mult decât ar vedea un simplu îndrăgostit, el o percepe ca pe o ultimă speranță de care îi depinde propria salvare și care „va veni sa-i reclădească poetului o lume cu-o boltă mai senină, să-l smulgă din gheara supremului coșmar.”

Este destul de dificil să concluzionăm impactul ce l-a produs volum Romanțelor pentru mai târziu în rândul exegeților vremii, deoarece, așa cum am mai spus, impresiile au fost împărțite de la bun început. Critica s-a axat mult pe diversitatea vocabularului folosit, dpe abundența barbarismelor, dar și pe aspectul lor colorat ce a reușit să stârnească interesul citittorilor.Multitudinea de procedee și metode folosite de Ion Minulescu, n-au căutat decât muzicalitatea și sonoritatea ce trebuiau să-i definească poeziile. Criticul N. Davidescu observă aceste tehnici și vorbește chiar despre „o reformă de vocabular poetic” resimțită in poeziile lui Ion Minulescu: „neologismul devine principiu literar spre a compromite abuzul de arhaisme și regionalisme ale epocii. Cele mai adânci disecții minulesciene se produc în materie de poetică a epitetului: adjectivul se subtantivizează, având astfel o valoare mai mare decât în funcția lui de epitet obosit.” Toate aceste trucuri se dovedesc a fi aplicate cu iscusință, oferind un produs ce place publicului larg.

Un alt critic al vremii, Felix Aderca l-a considerat pe Ion Minulescu „un început de anotimp în literatura română”, argumentând că „Ion Minulescu, prin poezia și marele lui succes, a făcut cu putință gloria unui Arghezi, unui Bacovia, unui Maniu, unui Philippide, unui Blaga și a altora.” Astfel au fost și oamenii care l-au apreciat atât de mult încât au văzut în el o adevărată rampă de lansare a contemporanilor săi poeți.

Perpessicius se arată și el unul din „admiratorii” liricii minulesciene: „Nu cred să fi fost întîiul meu amor literar, dar că a fost al doilea e mai mult ca sigur. Magia poeziei lui Minulescu s-a încetățenit pe bulevardele Brăilei, pe bulevardele pe care va fi murmurat și melancolia peregrină a lui Ștefan Petică. În poezia vremilor acelora era un ponton vacant la care au tras, misterioase, năvile romanțelor lui Minulescu. Poezia lui erotică e cea mai personală din cîte s-au perindat de la Eminescu încoace, cea mai cuceritoare… ” Criticul simte spiritul romantic al poetului Ion Minulescu, îi înțelege trăirile și îi apreciază creația. Poezia lui Minulescu ajunge să cucerească și locurile natale ale criticului „bulevardele Brăilei” și odată cu ele si pe Dumitru S. Panaitescu.

Pe de altă parte, Pompiliu Constantinescu se înscrie în tabara adversă, a celor care au criticat aspru versurile minulesciene, în special volumul Romanțelor pentru mai târziu, căci la el ne referim. Acesta apreciază primele poeme ale volumui în cauză ca fiind scrise ”pe un ton de amabilă parodie„ iar poezia în sine o vede „o parodie suculentă a temelor simbolismului francez; este ceva de cuplet voios, de muzică publică în structura, în modulațiile ei, în gradația efectelor și în ingenozitatea formelor ei lirice, ca un apel, o sentință sau un simplu refren.” Făcând parte dintre cei care nu au văzut în Ion Minulescu decât încercările eșuate ale unui simplu poet trecător prin epocă, Pompiliu Constantinescu. Criricul este vizibil deranjat de încercările poetului de a schimba ceva în poezia română de atunci și de a aduce o notă nouă liricii, socotind toate aceste manifeste ale lui Ion Minulescu, zadarnice. Constantinescu sugerează faptul că publicul cititor nu este încă pregătit de ceea ce Minulescu avea de gând să facă cu poezia anilor 90: „D-l Minulescu trece deodată de la industria patriarhală a liricii sămănătoriste la sensibilitatea și cadrul urban. Locul țărăncii idilice și al iubitei sentimentale și clorotice îl ia femeia fatală, melancolia eminesciană devine spleen baudelairian, harta României e schimbată cu harta celor cinci continente, carul cu boi și orizontul Bărăganului e părăsit pentru corăbii, iahturi și vapoare cu orizonturi misterioase și exotice; mirosul prea simplu al florilor de câmp este părăsit pentru parfumuri tari, căpița de fân și decorul naturii e un cadru incomod pentru iubire, care se va oficia de-acum în alcovuri voluptoase, tapetate cu covoare moi și cu tablouri moderniste; moartea înșăși nu se mai presimte în orizontul teluric al Mioriței, ea fiind o abandonare în cavouri transatalntice și în spații lichide.”

Putem numi poezia lui Ion Minulescu un adevărat act de curaj tocmai prin această indrăzneală de care dă dovadă, prin faptul că scrie ce simte fără să țină prea mult cont formulele impuse atunci pentru poezie. E. Lovinescu apreciază strădania poetului, în special muzicalitatea aparte ce îi învăluie versurile poeziei și o ridică la un rang înalt al literaturii române: „…poezia d-lui Minulescu e cea mai sonoră poezie din literatura noastră actuală; ea e prin excelență declamatoare: de aici, și repedea sa răspândire și în straturile în care poezia nu se scoboară decât pe calea cuvântului rostit. Revoluția prozodică e mai mult aparentă și tipografică; în genre, versul e solid contruit și de o sonoritate plină. Revoluția lexicală e mult mai reală; limba cristalină și cu tendințe arhaizante a lui Eminescu, limba mai mult rurală a lui Coșbuc a fost modernizată. Încercarea a părut, la început îndrăzneață și procedeul lesnicioș; în locul arhaismelor cu sunete sumbre, a apărut neologismul sonor și armonios.” Din acest fragment se poate observa punctul de vedere total diferit a lui E. Lovinescu despre noua ipostază a poeziei aparută odată cu primul volum al lui Minulescu. Criticul valorifică, în primul rând, vocabularul „colorat” de neologisme care, aranjate cu ajutorul unui simț artistic, reușesc să ofere acea sonoritate nemaiîntâlnită până atunci în lirica românească. El consideră trecerea de la vechiul lexic deja mult prea uzat la o gamă mai variată de cuvinte cu puternice aspecte sonore, o mișcare inovatoare de bun augur aduse literaturii noastre.

Alți critici ai vremii i-au reproșat abundența artificialului și a sentimentelor prea forțate, în acest sens G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, atinge această problemă frecvent întâlnită în romanțele minulesciene: „Artificiul este enorm. Omul comun nu-l vede, cum nu percepe grotescul romanței de periferie, absorbit de sentiment, omul de gust înregistrează contrastul între emoția reală și ceremonialul excesiv, ca un humor artistic în scopul stingerii prea marilor vibrații. Oricare ar fi procesul psihic al ascultătorului, acest joc de emoții grandilocvente și de mari procedee estetice a dat câteva poeme ce se țin minte…”

În urma acestor păreri ale celor mai importanți oameni de critică ai vremii, putem concluziona, referitor la acest prim volum al Romanțelor pentru mai târziu, că Ion Minulescu, deși uneori a făcut exces de anumite procedee sau a adus prea multe artificii, a reușit să ofere un nou model de poezie care s-a remarcat prin muzicalitatea sa aparte, prin tonul armonios și prin vocabularul deosebit.

Tot în 1908, sub numele de Liturghii profane, apare un alt volum de poezii ce este anexat rimului volum și însumează doar cinci poeme care au „un pronunțat caracter antireligios” și care „anunță Strofele pentru cel-de-sus ale volumului din 1930.” Aceste poezii tratează teme existențiale din perspectivă simbolistă. La umbra curcilor de lemn, este o poezie care descrie un o scenă înspăimântătoare a distrugerii cauzată de un război între ”Cumiți” și ”Nebuni”. Este important de amintit această poezie, pentru că pentru prima dată apare invocarea circului și ”înclinația spre burlesc”. Acel grotesc despre care amintea criticul George Călinescu este prezent în poemele volumui, în special în cel despre care vorbim.

Ion Minulescu nu se oprește doar la Romanțele pentru mai tîrziu, ci publică în continuare volume de poezii în care se întrezărește poezia sa ajunsă la maturitatea ei absolută: De vorbă cu mine însumi(1913), Strofe pentru toată lumea(1930), Spovedanii(1937) Nu sunt ce par a fi..(1936), Versuri(1939) cu Cinci grotești, volum căruia în anul 1943 i se adugă cele Patrusprezece inedite.

Toate aceste poezii păstrează aceiași structură si tipologie a Romanțelor pentru mai târziu, „Minulescu nu modifică peisajul interior al poeziei, structurile de adâncime, ci doar recondiționează căile de acces ale acesteia către public.” Începând cu cel de-al doilea volum public se observă o îmbunătățire a versului minulescian pe care o observă și criticul Ion Vinea, considerând acest volum „mai serios” decât Romanțele pentru mai târziu. E. Lovinescu nu pare a fi prea încântat nici de acest volum și socotește atat Romanțele pentru mai târziu cât și De vorbă cu mine însumi ca „dăunătoare obsesii a succesului la public”. Obișnuit deja cu critica depreciativă, Ion Minulescu tratează cu ironie aceste reactii ale criticii și afirmă întrunul din interviurile sale că „nimic nu te face mai popular ca un critic literar care-ți declară opera egală cu zero.”

Însă cel mai aspru critic al lui Ion Minulescu nu este nici E. Lovinescu, nici Pompiliu Constantinescu, ci scriitorul Tudor Arghezi care va scrie într-un mod pamfletar despre poezia lui Minulescu: „D-l Minulescu face parte din poeții muzei absente. O frazeologie pretențioasă acoperă volumul său poeti și, de cele mai multe ori, enervant. E ca un plisc <<farfuride>> răzbit în simbolism, în poezie…Zece cuvinte amestecate sunt trântite peste foaia de hârtie ca o cocă și lucrul e gata[…] Imaginile domnului Minulescu sunt banale sau imbecile. O elucurbrație de cititor naiv și umflat[…]. Verbalismul său insipid și de prost-gust demască o cerebralitate săracă și o educație intelectuală prin exteriorități de mahalagiu epatat și rafinat de cinematograf.” Acest text a lui Tudor Arghezi este, probabil, cel mai acid comentariu adus liricii minulesciene, scriitorul negăsind nimic frumos în verusrile lui Minulescu.

Și volumul Strofe pentru toată lumea a provocat reacții în lumea ciritică. Polul pozitiv e reprezentat în acest sens de criricul Nicolae Milcu care nota că „o carte carte de Ion Minulescu este, întodeuna, un eveniment. Scrisul său este admirat până la paroxism sau defăimat până la inconștiență, ceea ce înseamnă că pasionează. O jumătate de țară îl iubește, și-l citește. Altă jumătate îl urăște, nu-l citește, dar îi prastișează frenetic opera.” Polul negativ este reprezentat și de această dată de Pompiliu Constantinescu care îi considera și aceste versuri lipsite de profunzime și fără niciun rafinament liric, iar pe poet un „versificator pentru toată lumea.”

Criticului Perpessicius acest volum i se pare că însumează poeme ce „cochetează cu realitatea curentă” la care poetul adaugă mici artificii: „Strofe pentru toată lumea e mai ales această poezie fantezistă, familiară, trasfigurând cotidianul și curentul, agătînd la urchea unui fapt divers o garoafă carminată, ridicînd gluma la rangul unui principiu poetic și convorbind cu Dumnezeu cu mult mai simplu, mai cetățenesc, mai democratic chiar…”

Diferențele dintre poetul debutant și poetul ajuns la maturitatea sa artistică sunt tot mai mari, iar acest lucru se poate observa cel mai bine, făcând o comparație între primul și ultimul să volum de poezii. Criticul Emil Manu face această comparație și constată că „dacă primul volum ne oferea imaginea unui poet trubadur, a unui peregrin sentimental care solicită aconpaniamentul chitarei pentru a-și spune , ca într-un spectacol, versurile, ultimul oferea doar o poezie a faptului divers, în care poetul decăzut din postura de personaj paradoxează divagant. Daca romanțele erau metafore accesibile, aplicate inaccesibilului, ultimele cicluri sînt comentarii ale unor peisaje comune, în mare parte citadine, adaptări de decoruri banale( străzi, ziduri, clădiri, terenuri etc.) la un spectacol carnavalesc lipsit de rafinament. … treptat volumele sale nu mai oferă cîntece, ci comentarii și badinaje de o mobilitate sentimentală, cînd oscilant rafinată, cînd brutală. Reveriile grave nu dispar însă cu totul nici din ultimul său volum”. Astfel criticul vede o schimbare a poeziei minulesciene, însă nu neaparat ca un progres, el consideră că pe parcurs, Ion Minulescu, a pierdut din esențialul și din profunzimea versului.

Trăgând linie, putem concluziona caracterul complex al poetului Ion Minulescu. Așa cum Nina Apetroaie îl numea un „paradox” al literaturii române, poetul nostru a reușit ceea ce nimeni nu reușise înaintea lui. Primul adept al influențelor simbolsite în literatura noastră, Ion Minulescu impune o noua era a poeziei prin spiritul și muzicalitatea ei, prin coloritul viu și variat al cuvintelor. Originalitatea este una din caracteristicile fundamentale ale lircii sale, Mihail Dragomirescu considerând esențial acest factor când vine vorba de poezia lui Minlescu: „ Ceea ce dă un preț deosebit poeziei lui Minulescu este orgonalitatea formei și cu deosebire a acelui element care a mai în strânsă legătura cu fondul poeziei lirice, care dă acestui fond adevărata consistență proprie, și care oarecum parcă face însuși parte din acest fond- armonie. Această armonie, pe care poetul caută s-ă facă vizibilă, întrebuințând multe versuri albe și împârtțind versurile , nu după pauzele finale indicate în mod mecanic de rima, ci după pauzele naturale, indicate de ritmul sufletesc al sentimentului- este de-o varietate și de-o amploare maiestuoasă, în adevăr seducătoare, când nu e manierată.”

Armonia creată de Ion Minulescu cu ajutorul versurilor sale l-a impresionat până și pe ciriticul E. Lovinescu care, nu de puține ori, a găsit opera poetului una lipsită de maturitate și de spirit artistic: „ Prin muzicalitatea fondului- puțin însemnat, de altfel, ca intensitate și complexitate- și prin sugestia formei, armonioasă și nouă, nesincer sau pueril de multe ori, d. Minulescu reprezintă totuși cu talent o forumulă legitimă de artă, până a se fi identificat, nu fără prejudicii, cu dânsa.”

Rezumându-mă doar la activitatea sa lirică, am încercat să formulez o imagine a poetului Ion Minulescu de-alungul vremii. Aceast „stegar al simbolsimului” așa cum îl numește E. Lovinescu, „se citează printre puținii autori ai unor adevărate opere de artă din momentul respectiv.”

Aspecte ale simbolismului sonor in poezia lui Minulescu

Ca o în orice poezie lirică și cea a lui Minulescu este impregnată de o muzicalitate aparte. Când vrobim despre muzicalitatea poeziei nu ne referim indeosebi la muzica în sine, ci, mai cu seamă, la muzicalitatea cuvintelor. Acest aspect melodic al poeziei lirice este rezultatul intrepătrunderii dinte sunet și sens. T. S. Eliot consideră că „ acea poezie este muzicală care conține un model al sunetului și un model muzical al înțelesurilor secundare ale cuvintelor care îl compun. Aceste două tipare sunt idisolubil legate unul de celălalt, formând un tot unitar”. Astfel trebuie să existe o „anume armonie unitară” între sunet și cuvânt.

Relația directă dintre poezie și muzica este una redusă, deși în cazul lui Ion Minulescu, majoritatea creațiilor sale lirice erau cântate și fredonate în mai toate cafenelele bucureștene ale vremii. Însă nu acest detaliu definește aspectul melodic al verusrilor sale, „căci melodia cuvintelor este de altă natură decât melodia muzicală propriu-zisă”. Și aceasta pentru că o bucată muzicală nu poate crea plăcere estetică decât dacă este produsă de un instrument, pe când o poezie poate provoca o adevarată reverie prin simpla rostire a cuvintelor, pentru că scopul principal al poeziei nu este acela de a fi auzită, în acest mod pierzându-si din farmec, ci de a fi citită. Acest criteriu se aplică cu atât mai mult cu cât vorbim de poezia lirica simbolistă ce presupune o anumită intimitate, transmițând, în genere, sentimente și stări sufletești ce trebuie să pătrundă și să producă un ecou în interiorul cititorului.

În funcție de mesajul pe care vrea să îl transmită, de intensitatea și profunzimea lui, autorul caută să exprime aceste lucruri folosindu-se de tonalitatea cuvintelor, aceasta fiind o acțiune instinctiva, deoarece poetul nu caută cuvinte ce au în structura lor anumite sunete menite sa îi exteriorizeze simțirea.

Cu toate acestea sunetele limbii române, ce se împart în două categorii și anume consoane și vocale, au o mare influență asupra a ceea ce se dorește de către poet sa fie transmis către cititor și totodata sunetele sunt cele ce oferă muzicalitate unei poezii. Deasemenea pentru a-și întări sensul și mesajul poeziei, poetul se poate folosi de modelele sonore repetitive(asonanța, rima, aliterația, consonanța, refrenul) sau de imitația fonică. Într-un studiu privind Teoria literaturii, criticii americani R. Wellek si A. Warren precizează că există la nivelul imitației fonice, trei nivele. La un prim nivel se poziționeaza imitarea sunetelor fizice cu valoare onomatopeică, unde sunetul si sensul concordă perfect. Utilitatea unor asemenea cuvinte cu valoare omomatopeică este limitativă, deoarece puțini poeți sunt preocupați să descrie sunete naturale. Nivelul al doilea este cel al expresivității imitației sunetului, mai bine elaborat decât primul și care constă în sunetele naturale reproduse prin suntele vorbirii în acele contexte în care cuvintele, total lipsite de efecte onomatopeice, se înscriu organic, dat fiind genul poetic, în tipare sonore extrem de sugestive. Ultimul nivel identificat de cei doi critici englezi și cel care ne interesează în vederea analizei poeziei simboliste minulesciene, este cel al simbolismului sonor sau al „metaforei sunetului”. Acest nivel presupune distincția dintre un sunet aspru sau unul catifelat. În vederea acestei delimitări trebuie să ținem cont de felul consoanelor(lichide, nazale, fricative, aspirate, explozive), care alături de vocale reprezintă unul dintre criteriile de analiză al simbolismul sonor.

În ceea ce privește simbolismul sonor în limba română, esteticianul Liviu Rusu ajunge la concluzii uimitoare prin finețea și subtilitatea raționamentelor și a inuiției sale estetice. Astfel, Liviu Rusu apreciază ca în cadrul celor două categorii de sunete care formează cuvintele, respectiv vocalele și consoanele, primele amintite sunt mai expresive și contribuie în mai mare măsura la crearea melodiei într-o poeziei.

Tot Liviu Rusu in Estetica poeziei lirice e de părere că în analiza melodiei poetice, trebuie să avem în vedere faptul că acesta tonalitate nu depinde numai de frecvența unui sunet oarecare, fie el vocală sau consoana, ci mai ales de accentul impus de ritm. Se intamplă de multe ori ca deși un vers să fie, numeric vorbind, dominat de un anumit sunet, totuși accentul să cadă pe un alt sunet. Pentru a ințelege mai bine acest fenomen, am să dau exemplu unul din versurile poeziei minulesciene:

Bate miezul nopții

În acest vers deși vocala o, din punct de vedere numeric, apare doar o singură dată, pe când vocala e apare de două ori, accentul este pus pe ultimul cuvânt(„nopții”), oferindu-i în acest mod, „prilejul” de a da sens întregului vers. Astfel, în acest exemplu tonalitatea sau melodia poetică nu este dată de vocalele sau consoanele predominante în vers, ci de vocala prezentă în cuvântul pe care este pus accentul. Pe de alta parte, însă există și inversul acestui fenomen, estetica simbolismului sonor fiind dată de repetarea unui anumit sunet. De exemplu în versul:

Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint

Repetarea consoanei lichide r de șapte ori, îi dau versului o tonalitate aspră, severă, creând o atmosferă sobră în întregul vers. Încă de la o prima lectură a versului ne cuprinde un sentiment de nelisniște, poate chiar teama, o stare sufletească întunecată și încărcată de mister. Astfel prin predominanța numerică a unei litere, cuvintele iși pot pierde sau pot căpăta sensuri noi, iar versul primeste muzicalitatea.

Așa cum am amintit și mai sus, poetul este cel care amplifică sensul cuvintelor, cel care le nuanțează și le impune o anume muzicalitate. Acest procedeu nu este posibil însa fără a apela fie la tiparele sonore reiterative, fie la imatația fonică. Poetul, în cazul de față Ion Minulescu, apelează la rândul lui la aceste procedee ale sunetelor expresive, într-un mod conștient sau nu, lăsându-ne pe noi, cititorii, să ascultăm, citind în șoaptă, „linia melodică” a creațiilor sale. Pentru a putea ințelge mai bine acest fenomen prin care trece poezia lui Minulescu voi analiza, pe rând, trei poezii din cele mai bine primite volume ale sale, repsectiv: Romanțe pentru mai târziu(1908), De vorbă cu mine însumi(1913) și, nu în ultimul rând, din volumul Nu sunt ce par a fi…(1936). Alegând o ordine cronologică a acestor volume am să incep cu Romanța noului venit, poem care deschide primul volum de poezii minulesciene.

Romanța noului-venit 

Străinule ce bați la poartă,
De unde vii
Și cine ești?…
Străinule de lumea noastră,
Răspunde-ne de unde vii,
Prin care lumi trăiși coșmarul nepovestitelor povești
Și-n care stea găsiși coloarea decoloratei nebunii?…

De unde vin?…
De unde pot veni, când ochii-mi,
Plini de regrete și tristeți,
Par două candele aprinse în cripta morților poeți?
Priviți…
Sandalele-mi sunt rupte,
Iar toga ce mi-o dete-Apollo
În noaprea când pornii spre voi
Abia-și mai flutură albastrul de-a lungul umerilor goi.
Sunt gol –

Căci calea-mi fuse lungă
Și-n calea mea-întâlnii pe rând
Pe toți câți vrură să vă vândă
Podoabe noi ce nu se vând,
Pe cei ce vrură să vă cânte romanțe noi,
Pe cei ce vrură
Să vă-ndrumeze spre mai bine –
Spre-acel frumos întrezărit
În armoniile eterne
Dintr-un sfârșit
Și-un infinit,
Pe cei ce v-au adus lumina,
Pe cei ce i-ați primit cu ură
Și i-ați gonit cu pietre –
Pietre ce s-or preface-n piedestale
În clipa când vă va cuprinde beția altor ideale!…

De unde vin?
Eu vin din lumea creată dincolo de zare –
Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi,
Eu vin din lumea-n care
Nu-i ceru-albastru,
Și copacii nu-s verzi, așa cum sunt la voi,
Din lumea Nimfelor ce-așteaptă sosirea Faunilor goi,
Din lumea cupelor deșarte și totuși pline-n orice clipă,
Din lumea ultimului cântec,
Purtat pe-a berzelor aripă
Din țărm în țărm,
Din țară-n țară,
Din om în om,
Din gură-n gură, –
Din lumea celor patru vânturi
Și patru puncte cardinale!…

Deschideți poarta dar,
Și-n cale
Ieșiți-mi toți cu foi de laur,
Iar voi, ce măsurați cu versul gândurile ce n-au măsură,
Veniți în jurul meu degrabă,
Și-n cântul lirelor de aur,
Porniți cu mine împreună
Spre lumea-n care nu-s castele cu punți
Și șanțuri feodale,
Nici ruginite porți de-aramă, la care bat cei noi sosiți…
Veniți cu toții cât mai e vreme,
Și mai puteți cânta –
Veniți!…
Veniți, să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii
Și-n versuri fantasmagoria și vraja noilor magii!
Iar cânturile voastre –
Cânturi cu care azi cerșiți o pâine –
Să le-ncunun cu strălucire aureolelor de mâine!…
Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Era prin anul una mie și nouă sute opt – îmi pare.

Voi avea in vedere nivelul fono-prozodic care reprezintă și cea mai semnificativă sursa a lirismului și a muzicalității, la acest nivel poezia devenind o îmbinare a sunetelor în tipare formale semnificative, în accepția lui Liviu Rusu. Poezia va fi analizată din perpectiva structurilor fonologice semnificative, dar și din perspectivă stilistică sub aspectul relației dintre sunet și sens și a simbolurilor ce fac referire la conceptul de „străin” ce iși dorește să-și recupereze în plan sensibil afectivitatea.

În primul rând trebuie menționat că poezia despre care vorbim este o romanță, astfel putând anticipa inca inainte de a citi poemul că autorul încearcă implicarea afectivă a cititorului pentru a-i induce, încă din primul vers al poeziei, starea respectivă.

Substantivul în vocativ „străinule”, accentuează monologul liric adresat de poet acestui „personaj” pe care il evocă, păstrând vie legătura cu cititorul. Apelativul „străinule de lumea noastră”, urmat de câteva interogații retorice, plasează poezia în sfera artelor poetice, având ca temă condiția poetului într-o lume ostilă.

Consoana „s” intră într-o structură aliterativă care reunește următoarele cuvinte: „străinule”, „stea”, „străinule”, „noastră”, „răspunde”, „nepovestitelor”, „găsiși”, amplificând sentimentul de mister, de nedeterminare existențială. Nedeterminarea existențială soperște prin repetarea cuvântului „străinule”; el pare proiectat într-un spațiu ce transcede realitatea obiectivă. Ideea de transcedere a realității este întărită prin cuvântul „stea în felul acesta se creează o realitate cu puternice conotații emoționale, dar și psihologice.

Psihologicul si emoționalul se reunesc în mod neașteptat prin cel de-al doilea tipar fonologic, și anume prin asonanța creată prin repetarea vocalei „u”. Această vocală la rândul ei reunește următoarele cuvinte: „străinule”, „unde”, „lumea”, „răspunde”, „lumi”, „nebunii”.

Acest ultim cuvânt generează o distrugere a oricăror tipare obiective, dat fiind conotațiile multiple însumate. În mod paradoxal, în loc ca strofa să sugereze o anumită formă de dislocare emoțională sau psihologică prin cuvântul „nebunii”, ea se recuagulează semnatic și nu numai prin sintagma „coloarea deceloratei” , asociată organic cu cuvântul nebunii.

Respectiva sintagmă sugerează una din spiralele coloanei infinitului printr-o organizare ierarhică sugerată de aliterația consoanei „c”. Această consoasă creează o bază a coloanei infinitului prin cuvântul „ce” din primul vers, care relaționează strâns cu cuvântul „străinule”.

Pronumele relativ „ce” îi conferă o fărâmă de identitate străinului. Această identitate se dezvoltă pe verticală asemenea coloanei infinitului și conferă culoarea, decoloratei incertitudini ce plutește în jurul său.

Aliterația consoanei „v” reunește cuvintul cheie și anume „vii”, repetat în versul 2 și 5. Acesta repetiție sugerează, nu doar o formă de alimentare a iluziei prezenței sale incredibile si neașteptate, ci ne trimite spre o rădăcină spirituală mai profundă. Ea poate fi pusă în legatură cu „a fi viu”, „a fi în viata”, „a via”, tocmai pentru a se comunica pe sine unui ascultător imaginar care, cu sufletul la gură, îi așteaptă povestea.

Pe linia speculațiilor uneori prea indrăznețe, poate, se înscrie ideea menționată mai sus: „a fi viu”, „a exista”, care intră în relație armonioasă cu forma „ești” din versul 3. Această formă se constituie în jurul consoanei „ș” care intră într-o corespondență sonoră cu următoarele cuvinte: „trăiși”, „povești”, „găsiși”. Structura ritmată „ești- povești” ne proiectează în plină verticalitate, căci ce este mai verticală și mai pozitivă decât povestea unei vieți. Această poveste a noului venit este povestea poetului, Minulescu. El este nou venit pentru cititorul care acum se deprinde cu modul lui de a-și defini indentitatea, o identitate plasată între doi poli, cel al vieții și cel al morții.

Tot la nivelul primei strofe, remarcăm frecvența vocalei deschise „i”, mai precis, repetarea ei de 21 de ori, fapt ce sugerează ideea unui centru deschis din care emană dorința de comunicare, de emaptizare. Această vocală sporește muzicalitatea strofei, prin susținerea rimei imperfecte(vii-vii-nebunii), predominant incrucișată, vorbim însă despre dubla vocală „i” care accentueaza sonoritatea textului poetic.

„Coloarea decoloratei nebunii” este o sintagmă ce constituie un paradox lingvistic, un oximiron și, în același timp, prezintă și o asonanță prin repetarea grupului de vocale „oa” ce intensifică atmosfera simbolistă și muzicalitatea versului. Pentru obținerea asonanței, poetul folostește forma arhaică „coloarea”, în locul formei literare „culoarea”.

În structura aliteraței intră și consoana lichidă „r” în cuvintele „străinule”, „poartă”, „noastră”, „răspunde”, „trăiși”, „coșmarul”, „nepovestitelor”, „coloarea”, „decoloratei”, aliterație care evidențiază existența neștiută a poetului, încărcată de mister si care stârnește, în felul acesta, curiozități vii printre ceilalti oameni. Cuvântul „poartă” din primul vers pare a fi un loc de vesnică întoarcere în timp și spațiu, ea reprezintă intrarea în însăși casa poeziei, care nu poate rămâne închisă la nesfârșit. Citiorul este acela care are datoria de a pune umărul ca s-o deschidă. Nina Apetroaie în monografia sa intitulată Ion Minulescu este de părere că poarta, ce reprezintă un simbol frecvent folosit in poezia minulesciană, este, de fapt, „poarta consacrării”, simbolizând „trecerea între două stări, între doua lumi, un posibil acces la revelație.” La aceasta revelație dorea, probabil, să ajungă și poetul tulburat parcă de neliniștea provocată de așteptarea unui răspuns de dincolo de pragul porții.

Metafora „coșmarul nepovestitelor povești” face referire la efortul creator, la truda poetului atunci când transformă la cele mai înalte temperaturi ale creației toate gândurile sale în metafore. Insistențele cu care este întrebat de unde vine, ilustrează dorința semenilor de a-i cunoaste viața, existența și opera- în esență este vorba de definirea personalității poetului. Aspirația lui spre absolut, spre ideal, poate părea pentru unii, o nebunie „în care stea găsiși coloarea necoloratei nebunii?”Punctele de suspensie marchează pauze în discursul liric pe tema destinului omului superior.

Strofa a II-a, ilustrează condiția poetului, oferind o definiție metaforică a creației și a inspirației. La nivel fonologic, se remarcă figuri de stil încărcate de sonoritate precum: aliterația-prin repetarea consoanei „r” în cuvintele „regrete”, „tristețe”, „cripta”, „morții”, „albastrul”, dar și asonanța prin repetarea vocalei „o” sau a vocalei „e”. Caracterul simbolist ar versurilor este susținut de cuvinte din sfera semantică a tristeții sau a morții( regrete, candele, cripta, morților, noaptea).

Strofa începe, surprinzător, printr-o interogarție ce reia întrebarea „De unde vii?” din prima strofă prin trecerea verbului la persoana I „De unde viu?”. Strofa definește, în esență, lumea omului superior, condiția lui modestă, dar și incandescența creației, ea fiind cea care primează. De menționat este și inserarea, în cea de-a doua strofă, a unei referințe mitologice din Grecia Antica, zeul Apollo, referință sugestivă pentru că el pare a fi singurul care protejează creația poetică. „Străinul” din oprea lui Minulescu, poetul și-l ia ca aliat pentru ca în el vede fărâma de speranță pentru protejarea creației sale si, în același timp, sursa de inspirație pentru creațiile viitoare. S-a vorbit mult despre această aluzie la zei, pe care Minulescu a făcut-o și s-a ajuns la concluzia că nu a folosit-o pentru a aduce „o nota de fast”, ci mai degrabă pentru a-și exprima, încă o dată, admirația să față de tot ce înseamnă arta, acesta reprezantând un adevarat apărător al ei.

Verbul la imperativ „Priviti” reprezintă, din perpectiva poetului, un îndemn adresat semenilor de a incerca să îl înțeleagă și să îl accepte în esența condiției sale modeste. Metafora ochilor care par două candele aprinse sugerează faptul că poetul îsi păstreaza încă speranța de comunicare cu semenii, trăirile lui sunt intense, iar inspirația este mereu vie. Datorită pasiunii sale pentru poezie, el nu vrea să se înscrie în galeria „morților poeți”, să fie uitat ca ei, de aceea este copleșit de regrete, dorind să dainuie în amintirea urmașilor prin opera sa.

Asonanța creată prin repetarea vocalei „i” în „priviți”, „morților poeți”, reprezintă un țipăt expresionist, o explozie de trăire poetică intensă și autentică. Consoana „p” prin repetarea ei în aceleași cuvinte menționate anterior, creează o structură aliterativă puternică. În mod paradoxal, prin faptul că citind aceste vocabule, observăm că accentul cade pe cuvântul „priviți” și „poeți”, deci pe aspectul vieșii, și nu pe cuvântul „morților”. Prin această citire pe care o propunem, ne alineăm emoțional cu poetul Ion Minulescu care, în mod subconștient, prin poezia pe care o creează se dorește mereu viu în sufletul și mintea cititorilor.

La fel de interesantă este și asonanța creată prin repetarea vocalei „o” în sintagma „morților poeți”. În loc să ne conducă spre un registru închis, prin asociere cu asonanța creată prin repetarea vocalei ”i” din sintagma menționată, se creează impresia că vocala ”i” este cea privilegiată. Ceea ce încurajează în această afirmație este prezența consoanei lichide ”l”, poziționată în imediata vecinătate a vocalei deschise „i”. Liviu Rusu opinează că aceasta consoană împreună cu lichida „r” și nazalele „m, n”, contribuie la prelungirea vocalei ce se găsește înaintea lor, vocală care ”alunecă în cadențe lirice.

În ceea ce privește vocala închisă „o” și ea este urmată de consoana lichidă ”r”, însă prin faptul că este urmată de consoana „ț” se creează impresia blocării fonologice a respectivei vocale. Prin blocare, ea este marginalizată și nu are acces la creuzetul poetic, unde suntetul deschis ”e” se aliază cu vocala „i” din cuvântul „poeți”, într-o aspirație de a dăinui în eternitate.

Sintagma „ sunt gol”, conține din punct de vedere fonologic, două vocale inchise, ceea ce sugerează la nivelul muzicalității claustrarea, lipsa inspirației și singuratatea, aparent contrazicând interpretarea sugerată mai sus. Ultimul vers al acestei strofe are o sonoritate aparte, sugerând un ecou prelung care anticipează pustiul din sufletul poetului. Este vorba despre pustiul care așteaptă picătura de ploaie, respectiv empatia cititorului, menită să-l revigoreze.

Strofa a III a ilustrează crezul artistic a lui Ion Minulescu, concepția sa despre poezie și despre rostul poetului de a stabili o comuniune aparte cu cititorul. Ideea centrală e cea de a aduce în prim plan, condiția poetului între alți poeți și reproșul adresat cititorilor care nu se află în asentiment cu el și, mai mult decât atât, nu ii pot ințelege creația. Acest sentiment de dezamăgire sufletească este evidențiat și la nivelul fonologic prin frecvența aliterației dată de consoanele „v”(„vrura”, „ vânda”, „va-ndrumeze”, „vă va cuprinde”) si „p”(„pe”, „podoabe”, „pietre”, „preface”, „piedestale”). Această aliterație prin asocierile de cuvinte în care se regăsește, sugerează spulberarea iluziei poetului că ar putea fi înțeles. Consoana „p” revine iterativ la începutul versurilor prin repetiții și enumerații, menținând dreaptă linia deprimantă a versurilor și echilibrul muzical al strofei. Și totuși, în contrast cu emoțiile negative precedente ni se revelează metafora luminii(„Pe cei ce v-au adus lumina”). Ea este ilustrativă pentru creația artistică valoroasă care înfrumusețează și înobilează sufletul omului. Succesiunea generaților de poeți, apreciați abia dupa dispariția lor, și care în timpul vieții au fost denigrați, neacceptați și chiar respinsi(„Și i-ați gonit cu pietre-„) este ilustrată printr-o aluzie biblică.

Asonanța vocalei semideschise „e” prezentă mai ales în cea de-a doua parte a strofei în cuvintele „pe”, „cei”, „pietre”, „preface”, „piedestale”, „cuprinde”, „beția”, „ideale” sugerează acea stare de mijloc, de incertitudine, dar și de speranță că într-o zi acele pietre se vor preface in adevarate piedestale de recunoștiință, însa pentru el, pentru poet, va fi poate prea târziu.

Rima îmbrățisată lungă-vândă, rând-vând, edifică atmosfera împovărată creată în strofele anterioare. Tonalitatea se menține însă, pe o scară joasă și austeră prin versul al treilea unde predomină consoana „v”(„vrură”, „vă”, „văndă”) provoacă o grea încărcătură emoțională. Acest cadru elegiac va domina tot restul strofei. Totuși, vocala „o” din cuvintele „frumosul” și „armoniile” îmbracă cu o nuanță mai deschisă cenusiul versuril precedente; este resimțită o scânteie de lumină, de speranță.

Deși se găsește doar de două ori în intreaga strofa, fiind in inferioritate numerica altor consoane, aliteratia consoanei „ț” din cuvintele „romanțe”, si „beție”, este cea care conferă întregii strofe o stare de euforie totală și de reverie, de împlinire, poate chiar de nebunie. Cele două cuvinte, aflate în versuri diferite sunt într-o puternică legătură, romanța fiind, ea însăși, o beție de sentimente. Legatura dintre „romanțe” și „beție” este potențată de întreaga palteă de vocale:o-a-e-e-i-e, unde accentul cade pe vocalele deschise(a și i). Putem specula în continuare că aceste două vocale „a” și „i” se constituie într-o vibranta structură asonantică ca o prelungire a vocalei „o” din cuvântul „armoniile”. „Beție” și „armoniile” nu prezintă discrepanțe, ci dimpotrivă, imprimă poeziei un sesn ascendet care se intesifică sau descrește în funcție de trăirile predominante.

Întrebarea retorică „De unde vin?” cu care autorul iși începe strofa, marchează poetic încercarea de refacere a unității ontologice între suflet și spirit. În răspunsul pe care poetul singur și-l dă, sesizăm repetarea de șapte ori a cuvântului „lumea”, cuvântul devenind, simbolic, cheia strofei. Această structură repetitivă, articulată cu articolul hotărât ”a”ajută ca tendința expresivă să se manifeste spre interiorul eului liric al poetului. Ea creionează ideea unui univers depărtat acestei lumi efemere, știut numai de poetul cel străin: „Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi”. Accentul acestui vers este dat de prezența vocalei „o” din cuvântul „voi”, sunet ce ridică versul la nivelul unui reproș adus noua, acelora care nu am ajuns să cunoaștem înalta lume a creției și a creatorului, deopotrivă.

Impresia de schimbare a tonului și a atmosferei este sugerată prin adverbul ”dincolo”, urmat de substantivul ”zare”, structură ce umbrește și limitează viziunea cititorului în ceea ce priveste universul liric al creației poetului.

Ideea susținută de Liviu Rusu conform căreia ”consoanele lichide l și r contribuie la revărsarea conținutului emoțional în cadențe lirice„ , se regăsește și în această poezie, deoarece consoana lichidă l se repetă de paisprezece ori. Ion Minulescu a creat astfel un joc poetic în care negativul existențial devine ancorat spiritual în imagini ale idealității, în accepția lui Liviu Rusu.

Imaginile vizuale puternice din versurile cinci și șase ”Nu-i ceru-albastru/ Și copacii nu-s verzi”, prin trimiterea directă la aceste culori, sugerează imaginea infinitului, a nesfârșirii, a eternității prin evocarea albastrului. Culoarea verde ne duce cu gândul tocmai la noul venit, proaspăt intrat în firescul lumii noastre. Consoanle lichide l și r(albastru-verzi) atenuează fonic tensiunea emoțional a eului poetic făurită de impactul răsunator al imaginilor artistice vizuale.

În cea de-a doua jumătate a strofei ne este ilustrată, pentru prima dată, lumea din care vine poetul, acea lume nevăzută de niciun ochi de-al nostru, al oamenilor de rând. Introducerea deloc întâmplătoare în cel de-al șaptelea vers, a celor două simboluri mitoligice, ninfe și fauni, sugerează imaginea unei lumi mult îndepărtate ce transcede limitele realului și depășește imaginația cititorului. Putem interpreta prezența acestor zei protectori ai pădurilor și ai câmpiilor, ca insăși protectorii creției poetice, căci protejând pădurea, implicit protejează copacii din care este confecționată hârtia, ea reprezentând materialul prim și indispensabil poetului. Această atmosferă de basm și reverie este evidențiată și la nivel fonologic prin repetarea grupului de vocale ”ea” în cuvintele ”lumea”, ”așteaptă”, ”sosirea”. Această structură asonantică potențează aerul de poveste deja instalat și accelerează pulsul trăirii interioare.

Antiteza cupelor deșarte care totuși sunt pline, apropie această lume a poetului, care la o primă vedere părea a fi paradiziacă, de lumea noastră, provocând un sentiment de amăgire, de neadevăr. Odată cu aceste cupe deșarte se instalează și o stare de suspiciune, întărită de consoana ș. Această consoană, precum șarpele ispititor, sporește sentimentul de incertitudine, de neîncredere și coboară cu o treapă mai jos linia melodica a strofei, indicând un ton șoptit.

Într-o structură aliterativă intră și consoana ț. Predominanța sa numerică este întărită de strucutura repetitivă țărm-țărm, țară-țară, fapt ce conferă ultimelor versuri ale strofei un timbru aspru. Această enumerație( Din țărm în țărm/ Din țară-n țară/ Din om în om/ Din gură-n gură) accentuează ideea ca poezia, în lumea de unde vine poetul, e răspândită foarte ușor și ajunge a fi cunoscută de orice om fie el aflat pe un alt țarm. Puterea unei astfel de creații artistice nu are limite, ci ea se propagă peste întreaga lume, asemenea unei berze ce cutreieră lumea în zbor.

Simbolul porții este reluat, având puternice conotații: ”După cum ea este închisă sau deschisă, încuiată sau larg deschisă, o poartă este, fără a-și schimba cu nimic natura, prezență sau absență, chemare sau apărare, perspectivă sau plan închis, inocență sau greșeală.” Ultima strofă a romanței îl înfățisează din nou pe noul venit, stând în fața porții și cerând să i de deschidă, dar nu pentru a intra, ci pentru a-i invita pe cei ce ” măsurați cu versul gândurile ce n-au măsură”, să i se alăture lui. Această ultimă strofa este un îndemn, o chemare adresată tuturor celor cărora le-a fost îngrădită libertatea și accesul la reverie. Noul venit promite o lume cu totul altfel, unde nu există ”castele cu punți” și ”nici ruginite porți de-aramă”. În lumea din care vine el și pe care ne-a înfățișat-o în strofa anterioară, creația este încă pusă la loc de cinste. Fiecare își poate cânta liniștit romanța fără a i se limita acest drept.

Această permanentă chemare este evidențiată prin verbul ”vin” sub formele: ”vin”, ”vii”, ”veniți”, repetate de unsprezece ori care sugerează treptele emancipării spirituale care nu se materializează în număr, ci în magia însăși a evoluției. Cuvântul ”magii” prin cei doi ii, care se regăsesc în silaba accentuată, intră într-o armonie desăvârșită cu cei doi ii din ”vii”. Ele pot sugera că magia artei este vie, pe de-o parte și că noi, cititorii, suntem invitați să venim și să ne prindem în armonia și vraja versurilor minulesciene, pe de altă parte. Aceste versuri sunt bine personalizate, dar rădăcinile lor sunt profund culturale. Cuvântul ”cânturile” din ”cânturile voastre”, repetat în ” Cânturi cu care azi cerșiți o pâine-”, din punct de vedere semantic, sugerează spiritualitatea arhaică românească din care Ion Minulescu s-a inspirat. Acest cuvânt construit pe patru niveluri vocalice ”â”, ”u”, ”i”, ”e”, reiterează, într-o formă inedită, parte din structura vocalică din titlu. Restul vocalelor ”o” și ”a”, curg în ”cadențe lirice” prin întreaga poezie, ajutate de consoanele lichide ”l” și ”r” sau de nazalele ”m” și ”n” care se regăsesc, cu prisosință, în fiecare din versuri în cuvintele purtătoare de sens.

Extrem de interesantă este alegerea cuvântului ”viitoare”, el reia structura cuvântului ”vii” din prima strofă, sugerând o armonie între prezent și viitor care se întrepătrund, prezentul devenind parte integrantă a unui viitor incert și, totuși, la glasul artei, nimeni nu poate rămâne idiferent.

Structura aliterativă reprezentată de repretarea consoanei ”o” de optsprezeve ori în cuvintele: ”toți”, ”voi”, ”foi”, ”lirelor”, ”porniti”, ”feodale”, ”porti”, ”noi”, ”sosiți”, ”toții”, ”stinselor”, ”fantasmagoria”, ”noilor”, ”voastre”, ”o”, ”aureolelor”, ”poarta”, ”viitoare”, insuflă un aer primăvăratic, de nou început și înflorire. Se întrezărește o lume nouă care ar lua naștere doar prin ofranda celor ce vor să o creeze; această lume rămâne însă doar la nivelul, căci poarta nu se va deschide. Vocala ”o” predominantă pe parcurusl aceste strofe, reușește să mistuie gustul amar lăsat de nepăsarea celor ce i-au întors poetului spatele.

Și vocala ”â” intră într-o structură aliterativă în cuvintele: ”gândurile”, ”cânturile”, ”cânturi”, ”pâine”, ”cânta”, ”cât”. Deși în inferioritate numerică în comparație cu vocala ”o”, acest suntet reușește să tulbure, prin doar cele șase cuvinte în care se regăsește, întreaga liniște făurită de lichidele ”l” și ”r”.

Rima viitoare/îmi pare, aparent intensifică incertitudinea, dar punctul după cele două cuvinte este un punct simbolic. Dacă cele două cuvinte sunt citite cu o intonație ascendentă, punctul se pulverizează în creuzetul artei. Ne permitem însă și o altă interpretare. Acest punct poate constitui un centru energetic prin care sensul optimizat de puterea sunetului explodează, iar explozia esre resimțită de noi cititorii. Aceste două cuvinte cu care Ion Minulescu alege să își încheie romanța ”îmi pare”, sugerează, într-o manieră aparent incertă, un elan pozitiv, nesfârșit, asemenea coloanei infinitului.

Poezia a fost interpretată de la primul spre ultimul vers și reinterpretată de la ultimul la primul. Din această reinterpretare, ni se dezvăluie cuvântul ”venit”, care în mod fericit și aproape uluitor, completează seria așteptărilor inițiate de celelalte unsprezece structuri verbale, contruite în jurul aceluiași nucleu. De altfel, titlul este și un punct de pornire, dar și unul de rotunjire a sensului. El ni se devăluie în final, îmbogățit. Noul venit, poetul, este și va rămâne printre noi mereu, cântându-și romanța.

Pentru volumul De vorba cu mine însumi, am ales o poezia Romanța ultimei seri. Deși, aparent, cele două poeme nu am nimic în comun și prezintă teme total diferite, ele exprimă, de fapt, aceleași stări și sentimente. În ambele poezii, Ion Minulescu invocă o abesnță: în poezia precedentă este vorba despre invocarea absenței cititorului, iar în Romanța ultimei seri invocarea autorului i se adresează iubitei. Folosind aceiași metodă de analiză, voi încerca să scot în evidență faptul că și aceasă poezie posedă o muzicalitate aparte.

Romanța ultimei seri 

Pe buzele-mi roșii port și-astăzi stigmatul
Dezastrelor mute din ultima seară…
Pe buzele-mi roșii – apusuri de vară –
Port urmele luptei pierdută-n palatul
Eternului Mâine
Și fostului Ieri!…

Mi-ai spus într-o seară că-i ultima seară!…
Vai!… Ultima seară ce trist se sfârșea…
Te văd parcă și-astăzi învinsă,
Culcată,
Pe-aceeași arabă și veche sofa,
Cu pleoapele-nchise,
Cu gura-ncleștată
Și mâinile-n cruce ca două stindarde
Salvate din focul cetății ce arde!…

Sărmană învinsă de însuși învinsul
Voințelor tale…
Supremă chemare
Ce-și pierde zigzagul în gesturi ce mor…
Lumină nocturnă de stea căzătoare…
Pe buzele-mi roșii privește stigmatul
Dezastrelor mute din ultima seară
Și-ascultă-ți a luptei stridentă chitară
Cum plânge,
Și-n urmă, cum moare-n palatul
Eternului Mâine
Și fostului Ieri!…
Sunt glasuri de clopot ce parcă te cheamă
Și glasuri de ștreanguri ce scârțâie-n vânt…
Un glas de frânghie și-un glas de aramă
Se zbat împreună,
Și două sentințe
Topite sunt parcă-ntr-un singur cuvânt:
"Amantul te minte"…
"Amantul te minte"…
Și-n viață, același etern Început
E doar profanarea acelor Sfârșituri,
Trăite
Și-apuse cu cei din trecut!

Dacă pima poezie se situează sub vraja spiritualului, cea de-a doua poezie ne apare poziționată sub vraja emoționalului. Emoția debutează încă din primul vers prin prezența vocalei „u” din cuvântul ”buzele”, în diagonală; ea se regăsește în ultimul vers în cuvântul ”trecut”. Cele două cuvinte se constituie pe polul roșu emoțional. O citire pe verticală ne poate conduce însă și spre o altă interpretare. La mijlocul poeziei prin cuvântul ”lumină„ din versul douăzeci, întrezărim tentativa poetului de a salva emoționalul, supunându-l unui proces subtil de spiritualizare. Însă această spiritualizare pare a fi întreruptă, amânată, chiar anulată de structurile aliterative și asonantice prezente în prima parte a poeziei.

În prima strofă a poeziei, predominanța consoanelor lichide ”l” și ”r” formează structuri aliterative ce provoacă o stare de nostalgie, un dor ce se adâncește tot mai mult și străbate fulgerător sufletul poetului, lăsand în urmă adevărate ”stigmate” și ”urme”. Aliterația consoanei ”r” prezentă în cuvintele: ”roșii”, ”port”, ”dezastrelor”, ”seară”, ”port”, ”urmele”, ”pierdută”, ”Eternului”, ”Ieri”, îndreaptă atenția cititorului spre zbuciumul și lupta din suflet, spre amărăciunea unei bătălii demult pierdute. Muzicalitatea poeziei devine, astfel una sobră, închisă, apoape șoptită. Alegerea celor două cuvinte aparent opuse ca sens ”Etern” și ”Ieri”, definesc axa temporală în care poetul s-a pierdut exact ca întru-un labirint; de această dată însă, vorbim despre un labirint al timpului care se joacă, parcă, cu mintea poetului nostru, lupta devenind astfel o infrângere chiar înainte de a începe.

În ajutorul evadării din această umbră întunecată a eșecului în dragoste, este folosită vocala deschisă ”a” formând structuri asonantice în următoarele cuvinte: ”astăzi”, ”stigmatul”, ”dezastrelor”, ”ultima”, ”seară”, ”apusuri”, ”vară”, ”palatul”. Majoritatea acestor cuvinte luminează și încălzesc, atât cât este posibil, atmosfera închisă și rece creată anterior. În cuvintele ”apusuri” și ”vară” influența consoanei lichide ”r” este anulată de consoanele accentuate, respectiv ”u” și ”a”. Portocaliul pal ce reiese din apusurile de vară, reușeste să atenueze roșul aprins al buzelor, înlocuind în acest fel stridența tulburătoare cu liniștea domoală a apusurilor. Roșul viu își pierde din substanță și pălește încet, încet pâna ce nu se mai vede.

Cea de-a două strofă începe pe un ton exclamativ ce reliefează cumulul de sentimente adunate în inima suferindă a poetului. Starea aceasta de disperare este evidentă și la nivelul fonologic prin repetarea vocalei ”î/ â” în cuvintele ”sfârșea„ și ”învinsă”, vocală ce intensifică prin simpla ei pronunțare, fiorul morții. Melodia acestor cuvinte este una ce asprește întreaga strofă, oferindu-i o aură funebră, specifică simbolismului. Pe aceași tonalitate sunt construite și următoarele versuri ”Cu pleoapele-nchise,/ Cu gura-ncleștată”; unde, deși Ion Minulescu recurge la elidarea vocalei ”î”, versurile păstrează în continuare atmosfera întunecată, amplificând acest cadru prin imagini viziuale înfiorătoare ”gură-ncleștată”, ”mâinile-n cruce”, ”focul ce arde”. Cu toate că strofa nu este săraca în structuri aliterative care încearcă să diminueze această atmosfera macabră, ea rămâne, totuși, impregnată de imagini sinistre, lăsând să se contureze astfel, un ton de spaimă. Și această strofa se încheie cu ”nelipsitele” puncte de suspensie care, de altfel, abundă în toată această poezie. Acest semn de punctiație, atât de des folosit în cazul lui Ion Minulescu, amplifică, de această dată, sentimentul chinuitor resimțit pe parcursul întregii strofe.

În această primă parte a poeziei, Ion Minulescu încearcă detașarea sau chiar eliberarea din universul material. Cu toate că, aparent, această spiritualizare eșuează, ea este salvată, defapt, de cuvintele cheie din mijlocul poeziei ”cruce” și ”lumină”. Crucea semnifică atât sfârșitul, cât și un nou început în lumină, iar lumina simbolizează un nou nivel de conștiință. Nu este vorba însă de conștiința de sine, ci de cea a ”alterității”.(Levinas, 137). Altcineva există, a existat și va exista. Acest altcineva, ființa iubită, prin poezia închinată ei, va trăi veșnic în lumina vie a amintirii.

Revenind la muzicalitatea poeziei, cea de-a doua parte formată dintr-o singura strofă de douăzeci și patru de verusri, menține același ton scăzut, aceiași atmosfera închisă, lipsită de culoare și vitalitate. Buzele roșii ale poetului sunt din nou prezente, de această dată reprezentând ultima amintire vie și palpabilă a iubitei.

Repetarea vocalei închise ”o” în cuvintele ”mor”, dezastrelor”, ”moare”, ”fostului”, ”clopot”, ”profanarea” întăresc linia morbidă ce marchează poezia. Înfocarea atmosferei nu se învărte în jurul sentimentului de dor față de iubită, ci mai mult se axează pe această moarte materială. Prin toate aceste cuvinte ce țin de sfera semantică a tristeții sau chiar a morții se creează un cadru lugubru cu cadențe ce scad în intesintate până ce se sting.

Strofele ”Eternul Mâine/Și fostul Ieri, poate fi considerat un ”laitmotiv” al poeziei, fiind prezent si în încheierea primei strofe. Poezia se axează pe aceste două versuri care delimitează, de fapt, axele temporale. Acest ”Mâine” apare ca un cerc concentric care își parcurge la nesfarșit traseul, incapabil de a putea schimba ceva în conduita lui. În acest vers se poate resimți o urmă de viată. Chiar dacă nu este vorba despre o existența umană, simpla prezența a acestui ”mâine” care va supraviețui veșnic, reușeste să ”coloreze”, pe alocuri, negrul impregnat în versurile poeziei. Sentimentul chinuitor de frică și de spaimă este înlocuit cu o senzație de siguranță, de încredere că ziua de mâine va veni și va aduce odată cu ea și un alt și un alt ”mâine”. ”Eternul Mâine” este precum un scut pe care poetul îl folosește pentru a se putea apăra de avalanșa de morții.

Cel de-al doiela vers al acestui refren al poeziei ”Și fostului Ieri” ne plimbă înapoi în trecut, ne reamintește de efemerul vieții si ne induce, din nou, starea de neliniște, prevestind revenirea la tonul grav, la atmosfera apăsatoare, greoaie a poemului. Potrivit acestor două versuri, omul e prizonier între ”Ieri” și ”Mâine”, uitând cu desăvârșire de nemărginita importanță a zilei de ”Astăzi”. Totul este raportat la trecut sau la viitor, prezentul este amintit doar înfățișând aspectele întunecate ale morții, devenind astfel și el un element al trecutului.

În loc ca prezentul să fie cel care exprimă cel mai puternic existența, în acest poem, prezentul înfățișează cumplita moarte: ”glasuri de clopot ce parcă te cheamă”. Imaginile auditive se amestecă cu cele vizuale în acest vers, dând naștere unui ecou zguduitor ce vibrează la fiecare rostire a cuvintelor. Chemarea clopotelor la moarte accentuează incapacitatea poetului de a se opune acestei morț, de a o încetini sau de a-i schimba cursul.

Însăși titlul poemului cuprinde în doar cele trei cuvinte care îl compun, o muzicalitate stinsă prin prezența consoanelor lichide ”l” și ”r”. Acest titlu ”Romanța ultimei seri” pregătește cititorul, anunță tonul întunecat și mohorât ce se ivește la fiecare cuvânt rostit. Cuvântul ”ultimei„ atât din punct de vedere stilistic, cât și din punct de vedere fonologic, face trimitere la o durere a despărțirii, ce nu poate fi evitată. Consoana lichidă ”l„ și nazala ”m„, alături de vocala închisă ”u”, se contopesc într-un singur cuvânt, prevestind atmosfera chiniuitoare ce reiese din versurile acestei poezi.

Poezia nu este o poezie a absenței, ci o poezie a invocării absenței, a sfârșitului; invocând absența ființei iubite, așa cum în Romanța noului venit se invocă absența cititorului, poetul se situează pe linia nevoii de comunicare cu sine, cu oamneii, cu eternul din sine și din omenire. În conformitate cu Yung, polul emoționalului, al materialității este intotdeauna opus polului albastru al spiritualității.

Cea de-a treia poezie, și ultima, pe care voi încerca să o analizez având în vedere atât criteriul fonologic cât și criteriul stilistic, este Romanța tineretii, poem ce face parte din volumul Nu sunt ce par a fi… .

Romanța tinereții

Necunoscuta care se vindea
N-a vrut să-mi spună-n prima zi cine era,
Dar fiindca ea aflase cine sunt –
Poetul poreclit “Fluiera-vânt” –
Și fiindcă mă ruga stăruitor
Să-i fiu și eu, din când în când, cumpărător,
Sinceritatea ei m-a-nduioșat
Și-n cadrul prețului fixat –
Un preț absurd,
Ridicul
Și meschin,
Cu care-aș fi băut un kilogram de vin –
M-am îmbătat de gura ei
Și-am adormit
Pe laurii idilelor lui Teocrit…

Dar vai!…
Necunoscuta se vindea
Nu numai mie, dar și altora!…
Și-azi un ciocoi,
Iar mâine un calic
O cumpărau la fel – mai pe nimic –
Căci ea – flămânda veșnic – se grăbea
Să-și vânda gura dulce ca la tarapana!…

Eu singur doar nu m-am sfiit să-i spun
Că-s gata să-i ofer un preț mai bun –
Dar cum ii luase mintea Dumnezeu,
Necunoscuta s-a spălat pe mâini cu prețul meu…
Și-atunci –
De teamă să n-o bat,
Sau s-o ucid
Și s-o ascund sub pat –
Deși-o iubeam, am renunțat la ea
Și n-am mai vrut să știu cine era!…

Dar într-o zi cu ploaie și cu vânt,
Necunoscuta care se vindea,
S-a dat la fund
Și-a dispărut…
Și nimeni n-a mai intrebat de ea
De când intrase, parcă, în pământ,
Cu numele-i mereu necunoscut…

Si totuși, Eu
Am întâlnit-o iar,
Dar nu ca altădată, pe trotuar,
La cafenea,
Sau in tramvai…
Am regăsit-o-n ziua de-ntâi de mai,
Ascunsă de un sfert de veac într-un sertar,
În care sta de veghe cuminte,
Și-aștepta
O zi să-mi mai aduc aminte și de ea!…
Dar ce pacăt
Că regăsirea ei m-a-ndurerat…
Și-n loc s-o mai sărut –
Cum aș fi vrut –
Am început să plâng cu-adevarat!…
Necunoscuta care se vindea
De data asta, nu mai era Ea —
Era doar vechea ei forografie,
Pe care mi-o dăduse numai mie!…
Și-acum,
Cred c-ați ghicit cine era
Necunoscuta care se vindea…
Era chiar tinerețea mea!…

Pentru a încheia acest studiu de caz într-o notă mai ”colorată” și impregnată de vitalitate am ales această poezie, care deși menține același ton melancolic, prezent și în celelate două poezii analizate anterior, atmosfera care predomină este una caldă, deschisă cu o sonoritate covârșitoare, unde nostalgicul își face simțită prezența doar spre finalul romanței.

Lăsând la o parte titlul poeziei, prima strofă îl nedumerește într-o oarecare măsură pe înflăcăratul cititor. Misterul este introdus în poem încă de la primul cuvânt cu care începe necunoscuta”. Pe măsura ce parcurgem versurile strofei, această adiere enigmatică devine tot mai proeminentă. Prezența consoanei ”v”, ce formează structuri aliterative, prezentă în cuvintele ”vindea”, ”vrut”, ”vânt”și ”vin” creează o agitație, un zgomot puternic cauzat tocmai de această curiozitate de a afla cât mai repede cine este ”necunoscuta”. Faptul că această consoană este întălnită de trei în primele trei versuri și doar o dată în restul poeziei, impune o muzicalitate diferită pe parcurul strofei. Prima parte, cea în care predomină această literă, emană sunete puternice, tari, ba chiar supăratoare. Neliniștea este amplificată de prezența sporită a consoanei ”s” tot în prima parte a strofei: ”necunoscuta”, ”să spună”, ”aflase”, ”sunt”, ”stăruitor”, ”sinceritatea”. Prin această aliterație la nivelul primelor șapte versuri ale strofei nu doar că se nuanțează factorul misterios, dar se și anulează valabilitatea vocalelor, eliminând orice încercare de a cunoaște identitatea necunoscutei. Ceea ce uimește este faptul că această străină îl cunoștea deja pe poet îndeajuns de bine încât să i se poată adresa, ba chiar mai mult, să îi propună un ”târg”. Ceea ce ea încerca să vândă, cititorul nu își poate da seama din prima strofă, dar datorită insistențelor și a prețului ”absurd”, ”ridicul”, pare să fie ceva valoros. Folosirea adjectivului ”meschin” cauzează o extindere a sentimentului de mister amestecat cu frică. Prin consoanele nazale ”m” și ”n” cuprinse în interiorul aceluiași cuvânt, aspectul sonor al strofei se schimbă, oferind o muzicalitate înfundată care parcă se sfârșește. Drept urmare, poetul și adoarme ”Și-am adormit/ Pe laurii idilelor lui Teocrit…”.

Cea de-a doua strofă îi trezește atât pe cititori, cât și pe poet prin puternica excalamație de la început: ”Dar vai!”. Asonanța formată prin repetarea vocalei accentuate deschise ”a”, modifică major linia melodică resimțită până acum. Atmosfera, deși sentimentul de mister nu a dispărut întrutotul, este una mai degajată. Acea teamă de necunoscut prezentă în primele versuri ale poeziei este înlocuită cu sentimentul de uimire, de surprindere. Tonul poeziei devine unul nervos și aspru pe măsură ce sunetele curg în cadențe asimetrice. Consoanele nazale ”m” și ”n” prezintă o frecvență mărită, poetul reușind în acest fel să creeze o continuitate melodică între strofe.

Poetul este uimit de ușurința cu care necunoscuta înfățișată anterior, se vindea și altora. Dacă ar fi să citim printre rânduri, putem să interpretăm această exclamație nu doar ca o mare uimire, ci mai degrabă ca o temere, un sentiment de frică. Însă această frică este diferită de cea resimțită în prima strofă, acum este vorba despre o frică de pierdere dusă chiar până la gelozie. Prin urmare, poetul se dovedește a fi gelos pe ”negustoarea” străină care era, precum chiar el o numise, preocupată de interese mărunte, ba chiar egoistă. Ceea ce îl supără este ușurința cu care ”ea” se vinde orișicui, astăzi unui cerșetor, mâine unui servitor, fără a mai aprecia valoarea lucrului vândut. Tot în aceste versuri , poetul îsi exprimă dezgustul față de felul în care spiritualul este decade în favoarea materialului: ”Să-și vândă gura dulce ca la tarapana!…”. Acest ultim versal celei de-a doua strofe este precum un strigăt de avertizare, având ca destinatar pe străina ”veșnic flămândă”.

Vocala semideschisă ”i” este cea care predomină și în acest fel intră în structuri asonantice prezente în următoarele cuvinte: ”vai”, ”vindea”, ”mie”, ”și”, ”azi”, ”ciocoi”, ”iar”, ”mâine”, ”calic”, ”mai”, ”nimic”, ”căci”, ”veșnic”, ”și”. Folosită de șaptesprezece ori, vocala ”i” este cea care dirijează întreaga strofă; ea este cea care dă tonul și formează un registru deschis.

Cu cât înaintâm în citirea poeziei, profunda mâhnire a poetului este tot mai evidentă, strofa a III-a focalizându-se pe nepăsarea cu care este tratat. Dacă în strofa a II-a el a fost prezent în calitate de spectator ce a asistat la cele întâmplate doar de la distanța, privind totul dintr-un colț retras, în această strofă, poetul revine în prim-plan. Dezamagirea îi cuprinde sufeltul, din nou, când hotărât fiind să încheie negoțul cu ea, el este ignorat: ” Necunoscuta s-a spălat pe mâini cu prețul meu…”. Poetul pune această indiferență cu care este întâmpinat pe seama lui Dumnezeu ”Dar cum ii luase mintea Dumnezeu…”, motiv pentru care interpretarea poeziei începe să își schimbe cursul.

Punctul culminant al strofei este declanșat de cumul de sentimente ce s-au strâns în sufletul poetului și sunt pe cale să rabuvnească asemenea unui vulcan ce stă să erupă. Relația strânsă dintre cei doi este tot mai evidentă și pare să aibă un trecut. Într-un final, poetul reușește să-și stăpânească trăirile, decizând să recurgă la aceiași indiferență cu care a fost tratat.

Cuvântul cheie în fața căruia toate celelate se anulează este verbul ”iubeam”. Folosit la trecut, acest verb confirmă un trecut comun al celor doi. Și din punct de vedere fonologic acest cuvânt are puterea de a schimba tonalitatea joasă și atmosfera tensionată prin diftongul ”ea” prezent în cea de-a doua silabă a cuvîntului. Această alăturare de vocale regasită și în cuvântul ”teama”, aduce o nuanță melodică nouă și deschide orizonturi nedescoperite încă.

Neliniștea se instalează, din nou, odată cu dispariția subită a ”necunoscutei”; acest sentiment este accentuat de misterul ce continuă să învăluie indentitatea ”ei”. În versul ”Și-a dispărut…”, vocala închisă ”u” creează o senzație de prelungire a suferinței, o imensă amăgire ce nu era așteptată. ”Străina” pleacă fără să lase vreo urmă, așa cum a și venit, menținându-și astfel statutul de ”necunoscută”. Punctele de suspensie nu lipsesc nici din această poezie, având menirea de a exprima ceea ce cuvintele nu o pot face și anume durerea adânc înrădăcinată în sufletul răzvrătit al poetului.

Ultima strofă și cea mai lungă de altfel, este cea care elucidează misterul ce a plutit, până acum, deasupra poeziei. Ea descrie o reîntâlnire mai deosebită a poetului cu străina, căci, de această dată, cei doi nu s-au văzut ca mai înainte într-un cadru deschis, public. Această întâlnire a fost, de fapt, o regăsire- o regăsire într-un sertar. Din acest moment vălul misterului ce a plutit pe tot parcursul poeziei, începe sa se risipească, iar cititorului i se luminează mintea. Această străina care a dezlănțuit atâtea sentimente în inima poetului este chiar tinerețea lui, pe care, după un ”sfert de veac” o reîntâlnește într-o poză. Trecutul comun al celor doi este chiar tinerețea, pe care poetul a iubit-o atât de mult. Acum se explică si motivul pentru care, Ion Minulescu, îl invoca pe Dumnezeu ca vinovat pentru nepasarea ”străinei”. Tinerețea nu l-a iertat nici pe poet, așa cum nu iartă pe nimeni, și a dispărut fără urmă atunci când a venit momentul.

Emoționalul este cel care predomină în această poezie și atinge cote maxime, în ultima strofă când poetul dă peste o poza ce îi trezește amintirile tinereții. El își plânge tinerețea demult trecută și se arată neputincios în fața ei. Incapacitatea de a o readuce înapoi și conștientizarea efemermitații timpului poate fi chiar o morală pentru fiecare cititor în parte. Se poate simți și o urmă de regret a poetului, datorată faptului că, atunci când a fost timpul, nu a apreciat la adevarata sa valoare, tinerețea.

La nivelul fonologic aceste puternice emoții sunt evidențiate prin structuri aliterative ce reunes vocala deschisă ”a” în cuvintele: ”am”, ”iar”, ”dar”, ”ca”, ”altădată”, ”trotuar”, ”cafenea”, ”sau”, ”tramvai”, ”am”, ”ziua”, ”mai”, ”ascunsă”, ”veac”, ”sertar”, ”care”, ”sta”, ”aștepta”, ”mai”, ”aduc”, ”aminte”, ”ea”, ”păcat”, ”regăsirea”, ”m-a-ndurerat”, ”aș”, ”adevărat”, ”necunoscuta”, ”care”, ”vindea”. Frecvența sporită a acestei vocale oferă o muzicalitate deschisă și o atmosferă primitoare. Deși nostalgicul este evident în aceste versuri, tonul strofei este unul viu, evidențiat prin adverbul de timp ”acum” și prin verbul la timpul prezent ”am început”. Cu toate că trecutul este deseori evocat, în această poezie, spre deosebire de romanța comentată anterior, prezentul este cel care interesează, căci în trecut nu se mai poate schimba nimic.

Pronumele Eu și Ea scrise cu majuscule vor să evidențieze strânsa legatură dintre poet si tinerețea sa. Ca pentru toată lumea, și pentru poet această efemeră perioadă a vieții a rămas puternic înrădăcinată în sufletul și în amintirile sale. În poezie, tinerețea este pionul principal, Ion Minulescu, adresându-i-se asemena unei ființe umane. Personificată, tinerețea pare vicleană, uneori meschină, alteori absurdă, dar niciunul dintre aceste aspecte nu reușesc să-i umbrească frumusețea.

Vibrația care pulsează pe fondul muzical al poeziei este evidențiată prin repetarea vocalei închise ”î” ce formeaza asonanțe în următoarele cuvinte: ”întâlnit”, ”în”, ”de-ntâi”, ”într-un”, ”început”, ”plâng”. Deși plasate aletor în poezie, aceste cuvinte mânuiesc cu dibăcie cadența silabelor, reușind să ofere o muzicalitate armonioasă. Această armonie de sunete urcă și coboară pe tot parcursul poeziei, ajungând, în cele din urmă, la o melodie liniștitoare și domoală ce își pierde din putere. Spre sfârșitul romanței tonul versurilor este asemenea unui foșnet de frunze tinere și verzi ce este purtat de vântul călător.

Tonul strofei se apropie de cel al unei melodrame unde scenele de groază sunt înlocuite cu cele de profundă melancolie, iar comicul poate fi regăsit în primele strofe când poetul personifică tinerețea, asemuind-o unui neguțător oarecare dornic de a-și vinde marfa. În acest context, ceea ce se dorea a fi vândut era timpul, tocmai din acest motiv prețul cerut era ”absurd”, ba chiar ”meschin”.

Bucuria reîntâlnirii dintre poet si tinerețe prin găsirea unei fotografii, este înlocuită cu o amărăciune puternică exteriorizată prin plâns: ”Am început să plâng cu-adevarat!…” Sentimente de tot felul îi indundă sufletul poetului, îi răscolesc amintirile, îi redeschid în minte și în suflet trăiri peste care demult s-a așternut praful, toate acestea la vederea fotografiei ce îi înfățisa atât de aproape dulcea tinerețe. Simțindu-se neputincios în fața timpului ce ii desparte, poetul nu își poate controla emoțiile și în loc să sărute cu drag fotografia, nu reușeste decât să plângă. Nu știm însă sigur ce se ascunde în spatele acestor sincere lacrimi, însă urma de regret este bine nuanțată prin exclamația folosită urmată de cele trei puncte de suspensie. Totodată, poetul pare să fie supărat pe el însuși, pe superficialitatea cu care a tratat cândva tinerețea. De aceea poetul se adresează permanent cititorilor ca unui prieten apropiat, încercând să transmită o morală, o lecție din care fiecare tânăr cititor să învețe adevărata însemnătate a lucrurilor, și cel mai important, să nu uite ca totul este efemer; chiar și tinerețea, care în ochii unui tânăr pare veșnică.

Repetarea consoanei lichide ”r” de trei ori în ultimul vers în cuvintele ”era”, ”chiar”, ”tinerețea”, produce o stare de repaos, în care timpul parcă se oprește în loc pentru un moment, lăsând loc de meditație. Deși pare a fi un strigăt de durere, acest ultim vers are o tonalitate aproape stearsă, vocalele ”a” și ”e” ameliorând duritatea creată de structurile asonantice anterioare.

Dacă ar fi să citim poezia invers, de la sfărșit spre început, interpretarea ei ar căpăta o cu totul altă nuanță, la fel ca și primul poem comentat, Romanța noului venit. Și asta pentru că ”necunoscuta„ nu ar mai avea o identitate misterioasă, ci am ști, din start, ca este vorba despre tinerețea poetului. Asfel ar dispărea cu totul caracterul enigmatic și tonul șoptit, muzicalitatea ar pierdut din farmecul esențial, poezia devenind, în acest fel, o simplă relatare a unei întâmplări obișnuite.