Recenzia Cartii Minunata Lume Noua de Aldous Huxley

Recenzia cărții ”Minunata lume nouă” de Aldous Huxley

Un roman distopic scris de către Aldous Huxley, deloc mare ca și volum, dar care îți înfățișează un peisaj complex și integru al unei lumi aflate la apogeul așa-numitului „Rai pe Pământ”, năzuință aproape indinspensabilă de omul modern din realitatea noastră.

„Minunata lume nouă”, lucrare scrisă în 1931, adică înainte de romanul lui G. Orwell „1984”, scris în 1948, descrie viitorul într-o altă cheie, chiar opusă lui „1984” (după cum o spune chiar Huxley), în care viitorul nu este sumbru prin definiție ci prin esență. Dacă în „1984” se vorbește despre dictatura estică, Huxley vorbește despre dictatura fericirii și a comodității, un deziderat în totalitate aparținând regimurilor democratice vestice.

Sistemul își asigură exisența nu prin represiunea fizică, ci prin mutilarea spiritului și condiționarea conștiinței. Dacă la Orwell, instinctul este interzis, la Huxley instinctul este nu doar acceptat, ci împins până la paroxism. O lume aflată în afara istoriei, pentru că istoria s-a oprit. În acest sens, ne vom permite o abatere și vom menționa pe filosoful și politologul american Francis Fukuyama care în cartea sa, „The End of History and the Last Man” (Sfârșitul Istoriei și Ultimul Om), spune că universalizarea democrației liberale de tip occidental semnalează sfârșitul evoluției socioculturale a umanității și definitivarea primeia (democrației liberale) ca forma finală de guvernare. Adică sfârșitul istoriei este finalul evoluției idelogice, iar în perioada post-istorică, nu mai există artă și filosofie, nici nu se mai întâmplă nimic, o perioadă a păcii eterne.

De ce ne-am permis să ne abatem este pentru că ceea ce susține Fukuyama cu un ton pozitiv, este tocmai realitatea negativă a societății din „minunata lume nouă” a lui Huxley. O lume a păcii eterne unde o jumătate de gram de soma (drogul viitorului) îți șterge orice tulburare, ură, durere, dragoste și alte trăiri ce definesc ființa umană, toate trebuiesc evitate, lichidate, în numele „fericirii”. O lume unde consumul este cea mai mare valoare și poate unica valoare în afară de fericire, deși fericirea ar putea fi abolită dacă nu ar fi atât de profitabilă și nu ar „face să se învârtească mereu roțile”. De fapt Fukuyama însuși spune că „Multe din tehnologiile pe care le-a profețit Huxley, ca fertilizarea in vitro, maternitate surogat, droguri psihotropice, ingineria genetică în crearea copiilor, deja există sau se întrevăd la orizont”. Nu doar aceste fapte apropie previziunile lui Fukuyama de romanul lui Huxley, ci și absența artei sau a filosofiei în era post-istorică, mai mult, nici știința în forma sa actuală nu mai există în lumea descrisă de autorul englez, pentru că aceasta nu duce decât la Adevăr, Adevărul fiind „o amenințare, iar știința – un pericol public” pe când arta „este incopatibilă cu fericirea” și astfel o amenințare la fel de serioasă la adresa stabilității sistemului.

În „Minunata lume nouă”, Răul nu este evident pentru că nimeni nu este rănit, fiecare primește ceea ce își dorește, totuși sistemul este gata să extermine pe oricine nu dorește să fie fericit, deci fericirea devine o obligație, un drept universal și o obligație universală. În toată această degringoladă, unicul personaj în stare să privească sistemul din afară, este John Sălbaticul, născut din femeie civilizată (spre rușinea ei, or nu se mai practică nașterea copiilor ci decantarea lor), dar crescut în „Rezervație” între indieni.

Un Sălbatic eclectic ce nu aparține nici lumii vechi, nici lumii noi, prototipul omului modern de astăzi care face parte dintr-o civilizație de tranziție, fiind conectat la Tradiție într-o formă superficială, dar totodată nefiind în punctul final al evoluției istoriei.

Acest Sălbatic a învățat să citească dintr-o carte veche al unui oarecare Sheakspeare, care îi face cel mai mare dar al lumii vechi, posibilitatea de a exprima trăirile profunde și ontologice ale sufletului, lucru demult pierdut în lumea nouă, pentru că sentimentele nu mai au nici o valoare. Acest Sheakspeare necunoscut de nimeni și indienii printre care a crescut, sunt unica legătură a sa cu trecutul ancestral. Deși Sălbaticul trezește un interes viu „societății civilizate”, el totuși este privit nici măcar ca o rămășiță a ceva necunoscut și demult pierdut, ci ca un extraterestru absolut străin de lumea modernă care atrage după sine consecințele ce urmează. Încercarea de autoizolare a Sălbaticului este doar o încercare de a fugi de noua realitate în care există, dar nonconformismul acestuia este pedepsit. Nu de o forță atotputernică, nu de morala publică, ci de propria nedorință de a se conforma cu lumea din jur, incompatibilitatea cu condiția de „sclav fericit” (O. Hurduzeu). Sălbaticul este acel “ultim om” (Fukuyama) într-o lume dezumanizată.

Recomand romanul „Minunata lume nouă” de Aldous Huxley nu doar iubitorilor de literatură distopică. Deși mai puțin impresionant decât „1984” din punct de vedere literar, totuși rămâne o capodoperă pe nemeritat desconsiderată. Nota mea ar fi 8 din 10.

Recenzie de Victor Răileanu

**********************************************************************************

Aldous Huxley – Minunata lume nouă
Traducere și note de Suzana și Andrei Bantaș
Editura Polirom, Iași, 2011

Aldous Huxley îl precede pe Orwell cu Minunata lume nouă. Publicată în 1932 (spre deosebire de 1984, care a apărut în 1948), lumea imaginată de Huxley nu poate fi numită atât totalitară, cât de un egalitarism forțat. Dacă personajele din cartea lui George Orwell nu au de ales din cauză că Partidul le dictează că nu au de ales, cele din romanul lui Aldous Huxley nu au de ales pentru că au fost condiționați genetic să fie fericiți cu ceea ce li se oferă. Principiile totalitarismului – dacă putem vorbi de așa ceva – dictează că masele trebuie strunite prin dezinformare, teroare și un nivel de trai care să nu le permită să aibă timp de gânduri contrarevoluționare. Huxley a rezolvat toate aceste probleme prin condiționarea genetică.

În Minunata lume nouă fiecare individ este parte a unui subgrup a cărui funcție este să îndeplinească repetitiv un singur scop. Doctorii vindecă, fierarii bat metalul cald, conducătorii conduc și – mai mult – toată lumea e fericită să facă ceea ce trebuie să facă. Asta deoarece la naștere fiecare individ al acestei lumi imaginare este condiționat în așa fel încât să se simtă bine îndeplinindu-și sarcinile. Un muncitor care manevrează fier topit în medii de o căldură infernală este învățat încă din stadiul de făt să fie oripilat de temperaturile joase și să fie mulțumit de sine atunci când este pus într-un mediu fierbinte. Un liftier este învățat de mic să se simtă plăcut doar când plimbă de sus în jos oamenii cu liftul și să simtă disconfort atunci când staționează.

Huxley merge un pas mai departe și îi transformă pe acești indivizi ai diferitelor subgrupuri în elemente identice care elimină deopotrivă nemulțumirile dictate de firi diferite și nevoia de a ajusta aparatura în funcție de dimensiunea fiecăruia. Imaginați-vă patruzeci și opt de gemeni asamblând același tip de componentă a unui avion și veți avea o imagine destul de clară a lumii imaginate de Huxley.

La fel ca și în cazul lui 1984, despre Minunata lume nouă s-a vorbit și răs-vorbit într-un asemenea hal încât e aproape imposibil să spui lucruri noi despre roman. Ceea ce voi face în schimb este să alcătuiesc o punte între 1984 și Minunata lume nouă. De exemplu, este fascinant cum în ambele romane „marea revelație” se petrece în cadrul unui dialog direct cu un reprezentant de seamă al puterii. Dacă Winston Smith poartă o discuție cu torționarul său și află cum funcționează lumea lui și de ce anume trebuie să funcționeze astfel, în Minunata lume nouă Mustapha Mond le explică lui Bernard, Helmholtz și Sălbaticului de ce anume sistemul funcționează.

Ceea ce atât Orwell, cât și Huxley au făcut prin intermediul dialogurilor lor a fost să ofere nu doar o motivație a absurdului, ci și o introspectivă a micilor motive logice care, legate, redau realitatea lumilor lor. În 1984, Partidul există pentru că el spune că trebuie să existe, iar teroarea e doar un alt cuvânt pentru iubire. Lui Winston i se spune că torționarul său poate alege să leviteze prin aer ca un balon dacă asta ar fi în interesul Partidului. Mai mult – că o poate face din simplul motiv că poate altera realitatea după cum dorește. Dacă lui Winston i se spune că persoana din fața lui tocmai zboară, nu are de ales decât să accepte acest lucru. În Minunata lume nouă, unul din cei zece conducători ai lumii, cel avizat să conducă Europa de Vest, le spune celor trei personaje principale că, dacă toată lumea crede că e fericită, atunci toată lumea este fericită. Indiferent dacă există sau nu factori externi care să fragmenteze societatea, nemulțumiri nu vor exista deoarece fiecare individ este condiționat să își accepte situația. Mai mult, orice problemă imprevizibilă ar putea să apară, aceasta este automat suprimată de „soma”, drogul universal care șterge neplăcerile cetățenilor și îi trimite în beatitudine la cel mai mic semn de pericol. Mai pe scurt, dacă un struț își afundă capul în nisip, se va simți în siguranță, chit că în realitate nu este. Dar ceea ce contează este sentimentul, și nu realitatea.

Nici unul din personajele celor două romane nu are de ales, cu diferența că Winston din cartea lui Orwell nu are de ales din motive psihice, iar cei din romanul lui Huxley din motive chimice și genetice.

O temă care se repetă în ambele romane este redefinirea realității și modul în care aceasta poate modela societăți. În 1984, societatea este modelată prin propagandă excesivă. În Minunata lume nouă, este controlată prin „soma” și o condiționare la nivel genetic.

Revenind strict la cartea lui Huxley, romanul mi s-a părut greoi de citit, și asta din cauza modului în care autorul alcătuiește frazele: un început care face aluzie la conținutul frazei, o paranteză lungă și un deznodământ care apare de multe ori atunci când cititorul deja a uitat despre ce se vorbea în primul rând. Aparte de asta, Minunata lume nouă este o carte fascinantă care fără îndoială a dat startul în ceea ce privește fascinația față de totalitarism a autorilor care au abordat subiectul ulterior.

**********************************************************************************

Minunata lume noua. O lume in care poate vor trai copii nostri. O lume din care poate a fost inspirat "Gattaca". O lume minunata.

O lume in care copiii se nasc in laboratoare, programati pentru o anumita munca. O lume in care oamenii sunt separati pe clase de inteligenta, de la Alfa Plus- geniile, la Epsilon Minus sau Gamma Minus care sunt nascuti pentru a trai in anumite conditii de munca.Oameni care nu imbatranesc niciodata fizic, si care …uneori…dispar.

Modul lor de a invata este unul foarte simplu: asculta de mii de ori in timpul somnului informatiile necesare, si se trezesc ca "stiu de undeva" sa faca diferite munci sau au diferite informatii. Dar nu pot face conexiuni.

Utopie este cuvantul de baza, iar motto-ul acestei lumi utopice este "Comunitate, Identitate, Stabilitate".

Stabilitatea exista pentru ca totul este programat. Identitatea lipseste cu desavarsire, dar este mimata pentru fiecare individ prin dozele zilnice de sama ( halucinogen ) distribuie in masa. Comunitatea asigurata in momentele unice in care oamenii isi administreaza sama in grup…

Si in aceasta lume, exista rezervatii. Adica locuri in care oamenii citesc carti ( oare ce sunt alea) si cred in Dumnezeu. Si in rezervatii…exista oameni…care intra in contact cu cei din minunata lume noua…Care ii vad ca pe niste ciudati…Si care fac din viata lor subiect de TV, fara sa inteleaga ca sunt cu adevarat liberi…

E o carte cu totul speciala, din aceeasi categorie cu "1984" a lui Orwell, numai ca mult mai dura . Cititi-le pe amandoua, pentru a putea face o comparatie. Si formati-va o parere proprie.

*********************************************************************************

Minunata lume nouă de Aldous Huxley (note de lectură)

„Utopiile, spune Berdiaev, ne apar astăzi mult mai realizabile decât se credea pe vremuri. De aceea în vremurile noastre ne aflăm în fața unei întrebări destul de chinuitoare: cum să evităm înfăptuirea lor definitivă?… Utopiile sunt realizabile. Viața se îndreaptă către utopii. Și poate că începe un veac nou, un veac în care intelectualii și pătura cultivată vor visa la mijloacele de a evita utopiile și de a reveni la o societate neutopică, mai puțin perfecă dar mai liberă.”

Acest motto stă la începutul distopiei Minunata lume nouă, publicată de Aldous Huxley în 1934. Poate, dacă n-aș fi avut neșansa de-a trăi într-o societate cândva utopică, așa cum a fost totalitarismul comunist, aș putea crede că niciodată o astfel de utopie n-ar putea fi pusă în practică. Marile schimbări prin care trece omenirea de o bună bucată de vreme mă fac să văd în cartea lui Huxley mai mult o previziune a ceea ce ar putea să se întâmple decât un scenariu sf.

Mai întâi câteva cuvinte despre autorul acestei cărți:

Aldous Leonard Huxley  s-a născut  la 26 iulie 1894  în Godalming, Surrey, Anglia, în celebra familie Huxley. Era fiul scriitorului Leonard Huxley, nepot al renumitului naturalist și eseist Thomas Henry Huxley și fratele nu mai puțin celebrului naturalist Julian Huxley. Având o constituție fragilă, copilul Aldous avea calități intelectuale cu mult deasupra celor de vârsta lui. Și-a început aventura cunoașterii în laboratorul tatălui său, continuând sub supravegherea mamei sale, Julia Arnold, la Hillside.

Când împlinește 14 ani, în 1908, trece printr-o adevărată tragedie, pierzându-și în aceeași lună atât mama, cât și sora, pe Roberta. Își începe studiile la Eton, însă, fiind suferind de o boală rară (keratitis punctata) care-i afectează vederea, face o întrerupere de 2 ani, după care conmtinuă la Balliol College, Oxford, unde va preda pentru scurt timp literatură. În 1914, fratele său mai mare Noel se sinucide. El rămâne departe de front datorită întunericului în care se afunda de la o zi la alta și care-i inspiră mai târziu romanul Orb prin Gaza (1936) .

În 1916 debutează cu volumul de versuri Roata în flăcări, iar în proză, peste patru ani, în 1920, cu volumul de nuveleLimbo. Primul său roman, Galben de crom, apare în 1921.

Mare admirator al literaturii franceze, Aldous Huxley s-a format la școala lui Voltaire, Diderot, Proust, Baudelaire, Anatole France. O foarte mare pasiune nutrea pentru opera lui Shakespeare, iar dintre contemporani, pentru D.H. Lawrence. A publicat de-a lungul vieții peste patruzeci de volume, fiind recunoscut ca un scriitor satiric redutabil și ca un gânditor politic de valoare.

Dintre romanele sale mai cunoscute amintim: Punct și contrapunct(1928), Minunata lume nouă (1932), Orb prin Gaza (1936), Geniul și zeița (1955).

Se căsătorește cu Maria Nys și în 1937 se mută în California, unde i se refuză acordarea cetățeniei americane pe motiv că n-a dorit să renunțe la ideile sale pacifiste pentru niște false convingeri religioase. În cartea sa Scopuri și mijloace, publicată în 1937, arată că în  civilizația modernă, majoritatea oamenilor își dorește o lume a păcii, libertății, dreptății și iubirii frățești, însă nu știe cum s-o pună în practică. Din relația cu filozoful indian Krishnamurti și apropierea de cercul practicanților vedanta, rezultă cartea sa fundamentală în materie de spiritualitate, Filozofia eternă (1945), în care analizează operele unor mari gânditori mistici.

Orbirea sa progresivă l-a determinat să aplice la Metoda Bates pentru creșterea naturală a vederii. Ședințele de meditație și experiențele căpătate în urma consumării unui drog psihedelic numit mescalină devin material pentru cărțile sale Ușile percepției și romanul Rai și Iad, devenite celebre în perioada hippie. Titlul eseului (Ușile percepției) a inspirat și numele formației rock The Doors.

În 1955 îi moare prima soție, iar în 1956 se recăsătorește cu scriitoarea Laura Archera. Este diagnosticat cu cancer de laringe în 1960, însă continuă să scrie și să țină conferințe în universități americane de prestigiu. După ce în 1936 a primit premiul James Tait Black Memorial Prize, pentru romanul After Many a Summer Dies the Swan, în 1958 refuză ordinul Knight Bachelor oferit de fundația Macmillan. Alături de prietenii săi americani Gerald Heard, Buckminster Fuller, Lewis Mumford este considerat printre intelectualii de vârf ale cărui idei se bucură de un susținut prestigiu.

Trebuie să amintim că Aldous Huxley a avut mare influență și asupra prozatorilor români interbelici Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban. Moare pe 22 noiembrie 1963. Anunțul morții sale  a fost eclipsat de moartea împușcarea lui J.F. Kennedy, petrecută în aceeași zi, și de moartea marelui scriitor irlandez C.S. Lewis

Romanele sale satirice (Frunze veștede), utopice sau distopice (Minunata lume nouă) nu ratează niciodată scopul de a-și captiva definitiv cititorul și de a-l pune pe gânduri. Fin observator al societății în care trăiește, critică moravurile până la caricaturizare, propunând în schimb o societate dezlegată de prejudecăți.

Celebrul roman Minunata lume nouă, publicat în 1932 și a cărui continuare Reîntoarcerea în minunata lume nouă publicată în 1958, pornește de la ideea unei societăți distopice care, pentru a-și ține cetățenii sub control, recurge la orice mijoc. Titlul cărții este ironic: minunata lume virtuală, nu este decât un surogat de existență în care minciuna a căpătat rang de adevăr absolut. Originea acestei lumi se află în era Ford, momentul lansării pe piață al automobilului devenind punctul zero de referință în locului anului 1, anul nașterii lui Hristos. Industrializarea și supertehnologizarea vieții,  accelerate de la an la an în numele unor idealuri, au drept consecință dezumanizarea individului și lipsirea lui de atributele celui creat după chipul și asemănrea lui Dumnezeu. Adevăratele valori care au contribuit la evoluția și menținerea umanității în limitele unor standarde, valori precum: iubirea, căsătoria, liberul arbitru au fost eliminate. Întreaga societate a devenit un angrenaj în care doar câțiva indivizi au dreptul de-a alege și de a decide pentru toți ceilalți.  Pentru punerea în mișcare a acestui angrenaj și pentru menținerea lui în mișcarea indusă s-a recurs în primul rând la transformarea rasei umane prin manipularea ei genetică.

În sinistra clădire numită CENTRUL DE INCUBAȚIE ȘI CONDIȚIONARE PENTRU LONDRA CENTRALĂ, ovulele produse în laboratoare sunt puse în incubatore și tratate conform din punct de vedere fizico-chimic astfel încât viitorul tuturor indivizilor care se vor naște este condiționat încă din faza embrionară. S-a ajuns până acolo încât folosind metoda Bokanovski,  dintr-un singur embrion uman, tratat se obțin până la 96 de indivizi prin dividerea acestuia. Și toate astea se petrec în Sala Predestinării Sociale.

Apoi indivizii sunt educați și supuși unui tratament numit hipnopedie,  educația în timpul somnului prin repetarea de nenumărate ori a unor elemente ce rămân imprimate în subconștientul copiilor. În final rezultă o societate împărțită în caste în vârful căreia se află indivizii Alfa, care sunt și cel mai bine dotați din punct de vedere intelectual. Apoi sunt Beta, Delta , Gama și la baza piramidei Epsilon , cei mai  proști „că nici nu știu să scrie și să citească”. Chiar dacă mintea Epsilonilor nu se maturizează și rămân ani îndelungați simplă masă de manevră, mare lucru nu se poate face cu ei nefiind dezvoltați din punct de vedere fizic. Dezvoltarea precoce a indivizilor din punct de vedere sexual este unul din țelurile societății care populează Era Ford. În incubatoarele de condiționare neopavloviană bebelușii din castele inferioare sunt dresați să urască florile și cărțile,  obiecte subversive care le-ar fi putut dezvolta gustul pentru artă și i-ar fi distras de la munca de roboți pentru care erau programați. Însă mai ales cărțile,  cititul însemnând cunoaștere , de care ei nu aveau nevoie. Tuturor mebrilor societății le erau asigurate toate nevoile, astfel încât trăiau într-o stare de mulțumire deplină, dusă până la extaz prin consumarea unui drog, numit soma care le alunga orice frustrare. Deviza Statelor Unite ale Lumii era Comunitate, Identitate, Stabilitate, societatea funcționând ca un mecanism perfect fără nici un fel de conflict: nu existau sentimente, nu exista familie, toate vechile instituții fiind abolite. Sexul era liber, încurajat chiar de Marele Ford- zeul suprem practicându-se în orice împrejurare fără restricții. Cercetătorii încercau să coboare cât mai mult vârsta indivizilor la care ar fi putut fi apți pentru sex. Urmele vechii societăți se mai găseau doar în rezervații ai căror locuitori erau disprețuiți de populația din Lumea Nouă.

Iată că și în această societate, dusă aparent până la perfecțiune apare fisura: unul dintre personaje, Bernard aparținând castei Alfa, suferise pe linia de fabricație un „accident” având astfel probleme de adaptabilitate. Nici programul dehipnopedie la care fusese supus, nici soma, drogul luat de toți membrii comunității,  nu reușiseră să-l integreze pe deplin în lumea aparent perfectă în care trăia. O cunoaște pe Lenina, de care se îndrăgostește și suferă pentru faptul că ea  trăia fără nicio reticență în conformitate cu normele „erei înnoite în care toată lumea era fericită”. Accidental ajung într-o rezervație unde-l cunosc pe tânărul Sălbatic, fiul Lindei, născut dintr-o anormală poveste de dragoste. Genele lui scăpaseră de intervenția inteligenților Alfa, așa că păstrau toate tarele specifice indivizilor vechii societăți: dorul de libertate, sentimentul de iubire, conștiința de sine. Și toate  deprinderile rele pe care le căpătase Sălbaticul în rezervație se datorau în mare parte unui volum  cu operele lui Shakespeare, pe care îl învățase aproape pe de rost. Adus în „minunata lume nouă” și prezentat  drept rezultat al încălcării normelor impuse de noua societate, Sălbaticul descoperă ipocrizia acestei lumi aparent perfecte. Cade într-o neagră depresie și singurul sentiment pe care-l mai are este acela de respingere al acestei lumi atât de urâte tocmai prin faptul că toți locuitorii ei fuseseră programați să fie fericiți și mulțumiți cu ceea ce li se oferea. Tocmai lipsa lor de orizont era sufocantă, anesteziantă. Nimic din ceea ce citise el în cartea lui Shakespeare nu se verifica în acest surogat de viață pe care-l trăiau locuitorii „minunatei lumi noi”. Adevărul și libertatea fuseseră sacrificate în numele fericirii generalizate. „Nu poți căpăta totul pe gratis, îi explică Controlorul unui personaj inadaptat. Fericirea are și ea un preț, care trebuie plătit.” Iar prețul pe care-l plătesc cei ce nu vor să se integreze acestei lumi este exilul. Într-un final Sălbaticul, cel care crescuse cu operele lui Shakespeare, nereușind să înțeleagă și să se adapteze în lumea fericirii totale, se sinucide.

Chiar dacă  această distopie a lui Huxley nu are dramatismul celor ale lui Orwell, ori Margaret Atwood, romanul te pune pe gânduri. Trăind în aceste vremuri în care știința l-a subjugat pe om, în care modificările genetice au ieșit de sub interdicție, în care familia și celelate valori care susțineau societatea au căzut în derizoriu, în care sexualitatea exacerbată a devenit un modus vivendi, nu poți să nu te gândești serios la premoniția  acestei cărți. Și așa cum spune Berdiaev, orice utopie poate deveni posibilă într-o lume care și-a pierdut busola.

**********************************************************************************

Aldous Leonard Huxley (n. 26 iulie 1894 ; d. 22 noiembrie 1963) a fost un scriitor britanic     care a emigrat în Statele Unite. Este cunoscut pentru romanele,  eseurile, povestirile, literatura de călătorie, scenariile sale de film. Huxley a fost la începutul vieții un umanist, la finalul ei a devenit interesat de subiecte spiritualiste, cum ar fi parapsihologia și filozofia mistică.

A scris câteva capodopere ale literaturii engleze, utopia Brave New World (Minunata lume nouă) și un roman eseu despre pacifism, Eyeless in Gaza (Orb în Gaza). Huxley a fost puternic influențat de F. Matthias Alexander, pe care l-a inclus ca personaj în romanul Orb în Gaza.

“Minunata lume noua” este un roman distopic, redus ca și volum, dar care înfățișează un peisaj complex și integru al unei lumi aflate la apogeul așa-numitului „Rai pe Pământ”, țel aproape indinspensabil omului modern din realitatea noastră.

„Minunata lume nouă”, lucrare scrisă în 1931, înaintea romanului lui G. Orwell „1984”, scris în 1948, descrie viitorul într-o altă matrice, chiar opusă lui „1984” (după cum o spune chiar Huxley), în care viitorul nu este sumbru prin definiție ci prin esență. Dacă în „1984” se vorbește despre o dictatură estică, Huxley vorbește despre dictatura fericirii și a comodității, a relaxarii, un deziderat în totalitate aparținând regimurilor democratice vestice.

Sistemul își asigură existența prin mutilarea spiritului și condiționarea conștiinței. Dacă la Orwell, instinctul este interzis, la Huxley instinctul este nu doar acceptat, ci împins până la paroxism. O lume aflată în afara istoriei, pentru că istoria și timpul s-au oprit. În acest sens, filosoful și politologul american Francis Fukuyama în cartea sa, „The End of History and the Last Man” (Sfârșitul Istoriei și Ultimul Om),  previzioneaza că universalizarea democrației liberale de tip occidental semnalează sfârșitul evoluției socioculturale a umanității și definitivarea primeia (democrației liberale) ca formă finală de guvernare, sfârșitul istoriei este finalul evoluției idelogice, iar în perioada post-istorică, nu mai există artă și filosofie, nici nu se mai întâmplă nimic, o perioadă a păcii eterne.

Ceea ce susține Fukuyama cu un ton pozitiv, este tocmai realitatea negativă a societății din „minunata lume nouă” a lui Huxley. O lume a păcii eterne unde o jumătate de gram de soma (drogul viitorului) îți șterge orice tulburare, ură, durere, dragoste și alte trăiri ce definesc ființa umană, toate trebuiesc evitate, lichidate, în numele „fericirii”. O lume unde consumul este cea mai mare valoare și poate unica valoare în afară de fericire, deși fericirea ar putea fi abolită dacă nu ar fi atât de profitabilă și nu ar „face să se învârtească mereu roțile”. Fukuyama însuși spune că „Multe din tehnologiile pe care le-a profețit Huxley, ca fertilizarea in vitro, maternitatea surogat, droguri psihotropice, ingineria genetică în crearea copiilor, deja există sau se întrevăd la orizont”. Nu doar aceste fapte apropie previziunile lui Fukuyama de romanul lui Huxley, ci și absența artei sau a filosofiei în era post-istorică, mai mult, nici știința în forma sa actuală nu mai există în lumea descrisă de autorul englez, pentru că aceasta nu duce decât la Adevăr, Adevărul fiind „o amenințare, iar știința – un pericol public” pe când arta „este incopatibilă cu fericirea” și astfel o amenințare la fel de serioasă la adresa stabilității sistemului (Victor Raileanu, ian.2014).

Societatea zugrăvită in romanul „Minunata lume nouă” de Huxley, e una perfectă, în care principiul de bază e asigurarea fericirii indivizilor. Natalitatea e strict controlată, copii se nasc artificial, iar destinul le este pre-configurat. O lume în care copiii se nasc în laboratoare, programați pentru o anumită muncă. O lume în care oamenii sunt separați pe clase de inteligenta, de la Alfa Plus- geniile, la Epsilon Minus sau Gamma Minus care sunt nascuti pentru a trai in anumite condiții de muncă. Oameni care nu îmbătrânesc niciodata fizic, și care …uneori…dispar.

În funcție de nevoile societății se face cu exactitate distribuirea fiecărui embrion către casta corespunzătoare. Karma e o chestiune știută. Educația și reglementările sociale sunt programate și planificate și se asigură un parcurs liniar al individului de la naștere și până la moarte. Nu există alte sentimente în afară de fericire și confort. Bolile au fost eradicate, bătrânețea desființată. Pentru orice frustrări există „soma”, drogul care-ți permite evadarea într-o altfel de lume, fara griji.

Familia, celula de bază a societății, a fost desființată, nașterea naturală e ceva de neimaginat. Democrația absolută a revoluționat chiar și raporturile sexuale: „oricare dintre noi aparține tuturor celorlalți”. Fără familie nu există atașament, responsabilitati, nu există gelozie, iar instinctele oricui sunt satisfăcute din plin. Încă din copilărie sunt încurajate jocurile sexuale, iar adulții își pot asezona experiențele utilizând guma cu hormoni sexuali. Totul se învârte în jurul științei și tehnicii, individul e respectat, iar timpul se măsoară începând de la apostolul noii lumi, preamăritul Ford.

Această lume a fericirii absolute nu poate exista fără un compromis, fără un revers. Iar compromisul este golirea individului, o superficializare absolută a populației care trăiește fericirea exclusiv prin satisfacerea instinctelor animalice. Ființa e goală, nu mai există pentru că nu mai există identitatea individului. Orice ieșire din tipar a personalității care nu mai poate fi controlată prin soma se izoleaza pe o insulă unde i se asigură o viață alături de alți devianți excluși ai societății „normale”.

Modul lor de a învăța este unul foarte simplu: ascultă de mii de ori în timpul somnului informațiile necesare, și se trezesc că „știu de undeva” să facă diferite munci sau au diferite informații, dar nu pot face conexiuni. Utopie este cuvantul de bază, iar motto-ul acestei lumi utopice este „Comunitate, Identitate, Stabilitate”.

Stabilitatea există pentru că totul este programat și planificat. Identitatea lipsește cu desăvârșire, dar este mimată pentru fiecare individ prin dozele zilnice de soma (halucinogen  distribuit în masă). Comunitatea este asigurată în momentele unice în care oamenii își administrează soma în grup…

Această lume, este prevăzută cu rezervații,  locuri în care oamenii citesc cărți și cred în Dumnezeu. Și în rezervații…există oameni…care intră în contact cu cei din minunata lume nouă…Care îi văd ca pe niște ciudați…Și care fac din viața lor subiect de TV, fără să înțeleagă că sunt cu adevarat liberi…

Cu siguranță, orice om cât de cât lucid a fost cuprins de întrebări referitoare la rostul și destinul lumii în care trăiește. Orice om care a studiat dezvoltarea societății umane, care a intrat în fascinanta poveste a istoriei s-a văzut incapabil de a rămâne doar cu istoria fără a încerca o extrapolare. Privind prin intermediul evenimentelor istorice, viitorul pare a prinde formă. Ne punem întrebări, căutăm răspunsuri ca și cum microbul profeției, al dorinței de a intui, ar fi adânc sădit undeva în background-ul nostru.

Ființele umane, se pare că au fost programate să caute fericirea. Odată cu dezvoltarea tehnologiilor viața noastră a intrat în alt ev. Cu siguranță că trăim infinit mai comod decât acum un secol, că avem acces la mai multe surse de distracție, că putem să ne deplasăm mai ușor ca traim o evolutie sociala, culturala, tehnologica, s.a.m.d. Oare suntem mai fericiți ca cei din secolul trecut? Am evoluat? Direcția în care mergem e una bună? Sunt întrebări la care numai superficialii pot răspunde cu  da sau nu. Pentru ceilalți, oricare dintre aceste întrebări reprezintă  un punct de plecare pentru alte dileme.

E greu de înțeles cum ar interacționa un om normal cu o asemenea societate. Huxley o face magistral introducându-l în acțiune pe „domnul Sălbatic”, un copil născut de o femeie rămasă din greșeală în sălbăticie (o rezervație naturală din America de Sud, loc unde triburilor li se permitea să trăiască după vechea și demodata paradigmă). Un Sălbatic eclectic ce nu aparține nici lumii vechi, nici lumii noi, prototipul omului modern de astăzi care face parte dintr-o civilizație de tranziție, fiind conectat la tradiție într-o formă superficială, dar totodată nefiind în punctul final al evoluției istoriei.

Acest Sălbatic a învățat să citească dintr-o carte veche al unui oarecare Sheakspeare, care îi face cel mai mare dar al lumii vechi, posibilitatea de a exprima trăirile profunde și ontologice ale sufletului, lucru demult pierdut în lumea nouă, pentru că sentimentele nu mai au nici o valoare. Acest Sheakspeare necunoscut de nimeni și indienii printre care a crescut, sunt unica legătură a sa cu trecutul ancestral. Deși Sălbaticul trezește un interes viu „societății civilizate”, el totuși este privit nici măcar ca o rămășiță a ceva necunoscut și demult pierdut, ci ca un extraterestru absolut străin de lumea modernă care atrage după sine consecințele ce urmează. Încercarea de autoizolare a Sălbaticului este doar o încercare de a fugi de noua realitate în care există, dar neadaptarea acestuia in lumea in care traieste este pedepsit. Nu de o forță atotputernică, nu de morala publică, ci de propria nedorință de a se conforma cu lumea din jur, incompatibilitatea cu condiția de „sclav fericit” (O. Hurduzeu). Sălbaticul este acel “ultim om” (Fukuyama) într-o lume dezumanizată.

Ajuns în civilizație acesta trăiește frustrările lucrurilor pe care nu le înțelege, are sentimente imposibil de înțeles în acea societate și se poate apropia doar de indivizii „devianți”, de cei care caută și alte sensuri vieții, de cei care-și pun întrebări la care este imposibil de răspuns. Finalul este cel normal și logic, singurul capabil să ofere sens minunatei lumi noi.
Tindem să credem că cel mai șocant moment din istoria omenirii a fost Primul Război Mondial. Cu siguranta, cel de-al Doilea Război Mondial a fost mult mai atroce, a adus mult mai multe victime, dar deja avusese cumva terenul pregătit, lumea trecuse de șocul inițial; ceea ce a urmat a fost doar o dezvoltare normală, o perfecționare a conceptelor care fuseseră deja dezvăluite. Primul mare Război Mondial a trezit umanitatea din starea de bine care se instalase. Revoluția industrială începea să-i arate omului că dezvoltarea tehnologiilor vor produce nu doar mai mult bine ci este capabilă să producă, în același timp, și mai mult rău. O lege a compensației care a triumfat dezastruos în anii care au urmat. Șocul Primului Război a avut meritul de a-i pune pe oameni în dilemă, de a-i obliga să se gândească la viitor, sa faca scenarii.. Orice război e un sfârșit de lume, însă, când un război se generalizează și cuprinde întreaga planetă, e cât se poate de clar că, în urma sa, lucrurile se schimbă iremediabil, se fac previziuni, planuri, scenarii, evaluari, analize. Acesta cred că este setup-ul ideal care a făcut posibilă apariția dezbaterilor despre viitor sau, mai bine spus, trezirea din vechea letargie care cuprinsese omenirea evaluarea vechii societati și apariția semnalelor de alarmă referitoare la ceea ce urmează. Și, privind prin această prismă, nu e greu de înțeles de ce monopolul dezbaterii acestui subiect a fost deținut de Anglia: era cea mai dezvoltată națiune a lumii la acel moment, avanpostul civilizației industriale, un etalon al omenirii. Astfel cred că poate fi explicată și apariția celor doi vizionari geniali din secolul trecut: Aldous Huxley și George Orwell.

Suntem la aproape un secol de la acele „începuturi”, evenimente, fapte. Îngropate în negura informațiilor din ce în ce mai actuale, toate acele fapte ne surprind când sunt scoase la lumină. Într-adevăr, atât în domeniul financiar cât și în cel al propagandei lucrurile au evoluat spectaculos. Ceea ce vedem azi e un turn de fildes impresionant construit din dezvoltarea celor două concepte ale începutului de secol trecut. O construcție grandioasă, copleșitoare și, în același timp, fragilă.

Existența somei e esențială pentru supraviețuirea turnului. E esențială atât pentru supraviețuirea conduc[torilor sistemului cât și pentru  șobolănimea din subteranele sale. De fiecare dată când vrei să sporești interesul pentru ceva creezi o criză. Asta s-a întâmplat cu drogurile. interzicerea lor a reprezentat un pas esențial pentru sporirea interesului. Legalizarea aruncă în joc toți curioșii, toți indignații și profanii la adresa încălcării grosolane a dreptului lor de a alege. Așa se generează isteria, iar de-aici nu mai e decât un singur pas, anume prescripția obligatorie.

Cu un consum generalizat de droguri, acțiunile propagandei devin, din nou supereficiente si sigure. Mintea se redeschide și se transformă din nou în burete, gata să preia temele zilei. Iar omul e mai fericit, aproape la fel de fericit ca în Minunata Lume Nouă. Iată cum noua soma devine un stâlp puternic de sprijin al construcției, un stâlp de baza. De-aici până la prescrierea obligatorie nu e decât un pas de o generație, maxim două, adică termenul de la care rezistența se instalează și binomul devine ineficient. Startul însă s-a dat! Rezultatul este sigur!

„Minunata lume nouă” este o realitate a lumii prezente,  deoarece cartea este despre ceea ce trăim acum, despre modul în care ne vom transforma in viitor. Poate sună alarmant, însă explicațiile se pot găsi în „Reîntoarcere la minunata lume nouă”. Este „adăugirea-explicație” pe care Huxley a făcut-o în 1958 și pe care o putem considera dovada geniului și a „vizionarismului” autorului. Se înțelege din această lectură nu numai ce urmează, ci și cauzele profunde ale acestei „foi de parcurs”, că majoritatea este cea care se mulează perfect „Minunatei Lumi”, iar minoritatea formată din cei care gândesc, cei care sunt preocupați de viitorul omenirii, care nu pot trăi cu spiritul captiv și superficial, trebuie să-și găsească propria cale de salvare, de supraviețuire.

„Va exista, în cursul generației următoare sau nu foarte departe de aceasta, o metoda farmacologică de a-i face pe oameni să-si iubească robia, creând dictaturi fără lacrimi, ca să spunem așa, și producănd un fel de lagăre de concentrare nedureroase pentru societăți întregi, astfel încăt oamenilor le vor fi luate libertățile, dar le va plăcea, fiindcă vor fi distrași de la orice dorință de a se răscula prin propagandă sau spălarea creierelor, sau prin spălarea creierelor îmbunătățită prin metode farmacologice. Și aceasta pare să fie ultima revoluție.“ –(Aldous Huxley, Tavistock Group, California Medical Scool, 1961)