Realizarea Unui Sistem Voip In Cadrul Sistemului de Comunicatii Si Informatica al Armatei

CUPRINS

ARGUMENT

Organizațiile militare localizate în toată lumea fac trecerea de la infrastructura de telefonie clasică spre Noua Generație de Rețele bazată pe tehnologie VoIP. Motivele pentru această tranziție sunt de natură economică, practică și tactică.

Am ales să realizez un sistem de comunicații VoIP în sistemul de comunicații și Informatică al Armatei deorece odată cu dislocarea trupelor în teatrele de operații din întreaga lume se impune folosirea de servicii de comunicații rapide, cu un cost cât mai mic, fiabile, ușor de instalat și de exploatat. În momentul de față acest sistem încă nu a fost realizat în cadrul Armatei române, însă va trebui instalat pentru a avea interoperabilitate cu armatele străine care folosesc aceste sisteme VoIP în paralel cu sisteme tradiționale. Având în vedere că în trecut s-au investit foarte mulți bani în realizarea unei Rețele Militare Naționale de Comunicații, tranziția către VoIP va fi treptată. Totuși celelalte state membre NATO, precum SUA folosesc de ani de zile tehnologia VoIP.

De aceea este absolut necesar ca trecerea de la nivel teoretic a unui sistem de comunicații VoIP la nivel practic să fie realizată cât mai repede.

Sistemul de comunicații VoIP militar are mai multe nevoi tehnice decât un sistem de comunicații VoIP civil-comercial. Calitatea vocii în condiții extreme de rețea sau prioritizarea convorbirilor lanțului de comandă sunt caracteristici specifice sistemului de comunicații militar.

Nevoia de a avea un sistem fiabil de VoIP integrat în vechiul sistem de comunicații este mare și cred că va fi realizat în curând odată cu creșterea bugetului Ministerului Apărării Naționale.

INTRODUCERE

  Scopul fundamental al transformării – definit în Strategia de transformare a Armatei României – îl constituie realizarea noilor Capacități prin care se va răspunde provocărilor actuale, ce vor asigura îndeplinirea cerințelor specifice constituționale și cele ale angajamentelor asumate de țara noastră față de NATO/UE și în cadrul instituțiilor regionale și coalițiilor.

      În domeniul "Comunicații și Informatică” procesul de transformare se va concentra pe realizarea sistemului C4I2SR și informatizarea armatei, concomitent cu remodelarea structurilor de forțe și de comandă și control. Sistemul va facilita realizarea unei infrastructuri de rețea și informaționale care să asigure o nouă abordare a managementului informațiilor, pornind de la o arhitectură globală, orientată pe servicii performante, complete și în toate domeniile de utilizare.

      Subsistemul de comunicații și informatică necesar conducerii forțelor se realizează prin utilizarea infrastructurii de rețea și informaționale cu cele două elemente fundamentale: Sistemul informatic integrat al Ministerului Apărării (SIIMAN) și Rețeaua Militară Națională de Comunicații (RMNC).

     La 10 ani de la intrarea în funcțiune a primelor C.T./R.T.P. din R.M.N.C., ținând cont de dinamica și arhitectura procesului de restructurare a forțelor, situația se prezintă astfel:

19 centre de comunicații nodale principale (C.C.N.P.);

24 centre de comunicații nodale de tranzit (C.C.N.T.);

17 centre de comunicații nodale de tranzit cu acces (C.C.N.T.A.);

6 centre de comunicații nodale cu acces (C.C.N.A.);

131 centre de comunicații terminale (C.C.T.);

3 extensii externe (NATO / UE);

20 extensii interne (multiplexoare și comutatoare virtuale);

3 Module de Comunicații și Informatică Desfășurabile (M.C.I.D.) pentru forțele dislocabile în teatrele de operații din Irak și Afganistan;

centrele transportabile din dotarea unităților subordonate Comandamentului Comunicațiilor și Informaticii.     

Preocupări pentru realizarea unui sistem de transmisiuni modern au existat și înainte de 1989 (în perioada 1979-1983 chiar într-un stadiu destul de avansat), numai că o serie de factori de decizie politică și militară au făcut ca acest proiect să se amâne "sine die”.

După 1990, până în 1993, un colectiv de peste 100 de ofițeri de transmisiuni din toate structurile armatei, sub coordonarea conducerii comandamentului din acea vreme, a fundamentat "Concepția Sistemului de Transmisiuni al Armatei Române” (STAR), adoptată pentru prima dată de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării în luna iunie 1993. A urmat o perioadă dificilă, de clarificări conceptual-doctrinare și contestări, de găsire a unor soluții tehnice și financiare acceptabile, de întârzieri nejustificate și decizii controversate din afara sistemului. În urma analizei și hotărârii adoptate de C.S.A.T. în luna aprilie 1997, se creează posibilitatea trecerii la instalarea primelor elemente de infrastructură.

Programul STAR includea inițial: Rețeaua de Transmisiuni Permanentă, Sistemul tactic de corp de armată și programul stațiilor radio cu salt de frecvență. Numai în anul 1997 și prima parte a anului 1998 (Faza I a proiectului) au intrat în dotarea transmisiunilor armatei 73 centre de transmisiuni din cadrul R.T.P., 88 stații radio HF cu salt de frecvență din care 55 de autospeciale PANTHER 2000 H de 100 și 400 W și 677 de stații radio VHF cu salt de frecvență portabile și pentru blindate.

Componenta principală a Programului STAR, Rețeaua de Transmisiuni Permanentă, a început în 1995 (practic în 1997) în urma unei selecții internaționale de oferte, la care au participat firme de prestigiu în domeniu, câștigătoare fiind firma italiană "Marconi” (astăzi SELEX Communications Sp. A.).

În Faza I (1995-1999) s-au achiziționat o treime din centrele staționare, interconectându-se mari unități.

Faza a II-a (2000-2004) până la finalizarea contractului a cuprins achiziția centrelor de comunicații transportabile și realizarea celorlalte tronsoane:

zona de sud-est;

zona centrală; 

extensiile RTP la reprezentanțele naționale la NATO și UE; 

extensiile în teatrele de operații din Irak și Afganistan; 

s-a integrat în rețea sistemul de management instalat în Faza I; 

s-au interconectat la RTP/RMNC un număr de peste 17000 abonați, din care o parte dispune de terminale numerice cu criptare încorporată. 

Faza a III-a în curs de execuție are în vedere o serie de cerințe ce derivă din noul statut al armatei noastre în cadrul alianței nord-atlantice, care vizează în principal:

introducerea tehnologiei ATM, a comutației de pachete ATM și I.P. într-un număr important de centre de comunicații nodale și de acces;

creșterea capacității de transmitere a datelor;

integrarea serviciilor de voce, date, multimedia;

modernizarea sistemului de management general și zonal;

creșterea numărului de abonați numerici;

facilități de interconectare a altor rețele (militare și guvernamentale);

trecerea la protocolul I.P. V.6 a echipamentelor și aplicațiilor care utilizează V.4;

limbajul de programare de înalt nivel și posibilități sporite de autotestare.

Lucrarea de față este structurată pe 4 capitole și se face trecerea în revistă a sistemului de comunicații militar (primul capitol), apoi se prezintă telefonia clasică în care se folosește comutația pe circuite, iar în al treilea capitol am prezentat tehnologia VoIP și implicațiile acesteia.

Existând dorința și nevoia de adaptare la nou, pe lângă organizațiile civile sistemul militar trebuie să se adapteze la aparițiile tehnologice așa că am realizat în capitolul 4 al lucrării un Sistem VoIP în cadrul Rețelei Militare Naționale de Comunicații. Odată ce țările din alianța Nord-Atlantică au început trecerea la noul sistem de telefonie este de dorit ca și armata română să adopte acest nou sistem.

CAPITOLUL 1. REȚELELE DE COMUNICAȚII ÎN DOMENIUL MILITAR

Procedurile de lucru bazate pe informații și comunicații (I&C) se dezvoltă în cele mai importante activități din domeniul militar. Rețeaua I&C apare de altfel, ca platformă strategică pe care toate companiile și instituțiile o cer pentru a-și desfășura cu succes propriile activități. În plus, astăzi tehnologia IP este implementată pe scară largă în rețelele de comunicații la nivel instituțional și privat. Rețelele INTRANET sunt în creștere, devenind bază de informații, astfel că astăzi toate marile companii industriale operează virtual într-un INTRANET. Această tendință a condus la o rapidă și chiar la o dezvoltare accelerată a tehnologiei de rețea, care în sfera IT cunoaște o inovație rapidă.

În ultimii ani în domeniul militar a fost implementată o tehnologie de rețea specifică. Din punct de vedere al cerințelor de securitate și siguranță în particular, această tehnologie a fost rezultatul dezvoltării și a testelor. În alegerea tehnologiei, desfășurării tactice i s-a acordat în general mai multă importanță decât aplicațiilor necesare pentru utilizare operațională. Aceasta a însemnat pe de o parte că rețelele de comunicații utilizate de structurile armatei nu au putut ține pasul cu ciclul de inovație aplicat în domeniul tehnologiilor comerciale, iar pe de altă parte că dezvoltările specifice au reprezentat un factor de cost enorm, datorită lipsei unor interfețe standard bine definite. Structurile de apărare utilizează în mod curent servicii de voce și date care sunt bazate în cea mai mare parte pe o varietate de rețele tradiționale. Aceste rețele tradiționale demonstrează caracteristici variate:

tehnologii cu tendințe minimale spre dezvoltare;

interacțiune minimă cu diferite tipuri de rețele;

un domeniu larg de rețele și un mare număr de soluții izolate;

sisteme de management de rețea specializate, uneori cu un înalt grad de dificultate cerând operatori cu înaltă pregătire;

furnizare lentă de servicii;

posibilități reduse de introducere de noi aplicații bazate pe IP/WEB;

interoperabilitate nesatisfăcătoare și astfel comunicații necorespunzătoare între diferitele structuri și cu alți parteneri;

în câteva cazuri, timpi excesivi de realizare a rețelei (până la 20 de ani); în timpul acestei perioade numeroase revoluții tehnologice își găsesc locul în rețelele civile;

echipament tradițional utilizat de beneficiarul final în interiorul rețelei (comparativ cu rețelele civile care au migrat către rețele bazate pe noi tehnologii);

costuri mari de operare și mentenanță;

deficit în sferele cruciale ale noilor servicii și aplicații, integrarea rețelei, managementul de rețea și managementul serviciului.

Sistemul de comunicații strategic al armatei se bazează pe componente proprii, aflate în plin proces de implementare și pe elemente ale sistemului național de comunicații. Acest sistem utilizează sisteme de comunicații radio cu capacități adiționale pentru extinderea intercomunicațiilor cu zone care nu sunt acoperite. În momentul actual nu există o rețea de comunicații proprie armatei care să asigure global cerințele de comunicații. Serviciile de comunicații sunt asigurate într-o combinație mixtă de circuite analogice și digitale, unele fiind închiriate din sistemul de comunicații național. În anumite zone unde sistemul de comunicații național nu are dezvoltate facilități de comunicații, sunt utilizate de exemplu, echipamente radioreleu analogice de 24 de canale, în banda 1.5-2 GHz, proprii armatei. Există de asemenea radiorelee digitale de mică capacitate în domeniul microundelor, dar care nu respectă standardele radio digitale internaționale. Pentru zone foarte izolate, dincolo de linia vizibilității directe, unde nu există circuite din sistemul național de comunicații, se folosesc stații radio în gama HF și echipamente radioreleu troposferice.

Capacitățile rețelei actuale de voce sunt asigurate printr-un tandem, comutatore digitale respectiv comutatoare analogice, cu capacități impuse de nevoile fiecărei locații în parte. În ceea ce privește Capacitățile de transmitere a mesajelor, există diferite echipamente telex operaționale, care pot asigura o comunicație sigură. Cele mai multe echipamente telex operează la viteze între 50 și 200 baud. De asemenea pot fi menționate Capacitățiile de comunicații, aflate încă în exploatare, la nivelul structurilor de forțe, precum ar fi sistemele de comunicații monocanal (comunicații radio în domeniul HF, rații național. În anumite zone unde sistemul de comunicații național nu are dezvoltate facilități de comunicații, sunt utilizate de exemplu, echipamente radioreleu analogice de 24 de canale, în banda 1.5-2 GHz, proprii armatei. Există de asemenea radiorelee digitale de mică capacitate în domeniul microundelor, dar care nu respectă standardele radio digitale internaționale. Pentru zone foarte izolate, dincolo de linia vizibilității directe, unde nu există circuite din sistemul național de comunicații, se folosesc stații radio în gama HF și echipamente radioreleu troposferice.

Capacitățile rețelei actuale de voce sunt asigurate printr-un tandem, comutatore digitale respectiv comutatoare analogice, cu capacități impuse de nevoile fiecărei locații în parte. În ceea ce privește Capacitățile de transmitere a mesajelor, există diferite echipamente telex operaționale, care pot asigura o comunicație sigură. Cele mai multe echipamente telex operează la viteze între 50 și 200 baud. De asemenea pot fi menționate Capacitățiile de comunicații, aflate încă în exploatare, la nivelul structurilor de forțe, precum ar fi sistemele de comunicații monocanal (comunicații radio în domeniul HF, respectiv VHF, cu puteri de emisie cuprinse între 40 W și 1 KW, respectiv între 7 W și 100 W) și respectiv multicanal (comunicații radio în gama 2 GHz, 600 MHz și 4,5 GHz, cu puteri de 6 W până la 400 W). Există un număr limitat de terminale INMARSAT pentru asigurarea serviciulor de voce, fax și date până la viteze de 2,4 kbps.

La nivelul structurilor de Reacție Rapidă există sisteme de comunicații monocanal asigurate cu diferite sisteme din gama HF, respectiv VHF, precum Panther 2000 HF cu putere de transmisie de 400 W, Jaguar V VHF cu putere de transmisie de 50 W, Racal VHF cu salt de frecvență la o rată de 100 de salturi/sec și alte tipuri de echipamamente similare din familia Harris.

În viitor, subsistemul de comunicații strategic va reprezenta magistrala (backbone) comunicațiilor fixe pentru forțele armate. O parte din componente sunt deja instalate, iar procesul de implementare va continua în următorii ani. Componentele majore ale subsistemului de comunicații strategic sunt:

Rețeaua militară națională de comunicații (RMNC), care va deservi toți utilizatorii militari aflați în locații fixe;

Centrele de Reconstituire Transportabile, care sunt prevăzute pentru înlocuirea centrelor nodale distruse sau neoperative;

Legături radio punct la punct atât staționare cât și mobile;

În final, un sistem de avertizare și alarmare.

Căile de comunicații vor include atât legături radioreleu în domeniul microundelor la vizibilitate directă cât și linii închiriate din sistemul de comunicații național. Toate legăturile vor fi criptate, utilizând echipamente de criptare proiectate și realizate în țară.

Principalul echipament de multiplexare utilizat în Rețeaua de Comunicații Permanentă este echipamentul MT 441. Acest multiplexor are o capacitate de până la 60 de canale, cu viteze de 16 sau 32 kbps pe canal, modulația utilizată fiind modulația delta cu compandare silabică (CVSD).

Ierarhia de comutație pentru RMNC este o structură pe 5 nivele, compusă din centre nodale principale (care asigură accesul local), centre nodale de tranzit (care asigură tranzitul la nivel rețea), centre nodale de tranzit de acces (care sunt interconectate între centrele nodale principale), centre nodale de acces (care sunt adaptate pentru un anumit număr de abonați) și centre secundare (care sunt adaptate unui număr restrâns de abonați).

Echipamentul de comutație la nivelul sistemului de comunicații este CD 141 adaptat pentru următoarele interfețe de abonat: telefoane analogice, telefoane EUROCOM la 2/4 fire, linii analogice la 6 fire, linii telex, multiplexor digital EUROCOM, terminale de date EUROCOM, terminale de date X.25 și X.28.

Interfețele de rețea pentru sistemul de comutație CD 141 sunt:

Trunk, pentru conexiunea cu alte comutatoare CD 141;

Interfețe de tipul Oficiu Central (CO), pentru accesul la rețelele publice;

Porți (Gateways) pentru interfețe multicanal în conformitate cu seriile de standarde NATO STANAG și EUROCOM D/1.

Planul de numerotare pentru rețeaua CD 141 este în conformitate cu standardele EUROCOM D/1, respectând cerințele standardului STANAG 4214 NATO. Planul de numerotare poate fi personalizat și poate fi adaptat pentru un număr de abonat între 1-8 digiți. Sistemul de comutație CD 141 asigură Capacități pentru funcția de rutare, care poate fi rutare cu inundare limitată sau deterministică.

Realizarea unei rețele INTRANET la nivelul armatei este unul din obiectivele prioritare, astfel că identificarea explicită a cerințelor, analiza acestora și proiectarea nivelelor 1, 2 și 3, corespunzătoare stivei de protocoale OSI, și dezvoltarea de aplicații de nivel superior, vor asigura implementarea unei tehnologii de comunicații optime, pentru noile servicii de bandă largă.

În faza de maturizare a rețelei de date (INTRANET), care va asigura servicii multimedia de bandă largă, tehnologia ATM (Asynchronous Transfer Mode) se dovedește necesară pentru suplimentarea sau înlocuirea tehnologiei deja instalate, Fast Ethernet. În plus, serviciul de videoconferință la nivel de desktop va fi implementat la nivelul Ministerului Apǎrǎrii Naționale, ceea ce va impune migrarea spre noi tehnologii de bandă largă (de exemplu, bazate pe echipamente de tip ISDN, ATM sau IP) într-o configurație optimă.

Rețeaua de comunicații tactică va fi principalul suport de comunicații la nivelul Corpului de Armată și la nivelul structurilor subordonate. Structura rețelei tactice nu este definită în acest moment nici la nivel de posibile topologii de rețea și nici la nivel de tehnologii de comunicații. Totuși sunt utilizate pe scară redusă versiunile tactice ale echipamentelor de nivel strategic. Elementele majore ale rețelei tactice sunt compatibile cu specificațiile EUROCOM D/1 și de asemenea compatibile cu cerințele seriei NATO STANAG 4206. Planul de numerotare pentru rețeaua tactică este în concordanță cu NATO STANAG 4214.

Se are în vedere proiectarea a trei modalități de acces la suportul de comunicații tactic pentru abonații mobili. Modalitățiile de acces sunt: prin interfața CNR (Combat Net Radio), prin mecanism CNRA (Combat Net Radio Access) și prin mecanism SCRA (Single Channel Radio Access). Toate aceste trei mecanisme se interfațează cu rețeaua tactică la nivelul Punctului de Acces Radio, RAP (Radio Access Point).

Sistemul de management este organizat pe o structură ierarhică (la nivel general, la nivel zonal, respectiv local), realizând managementul pe domenii diferite. Pentru rețeaua fixă, locațiile de management de nivel înalt schimbă informații via legăturilor de 2 Mbps. Atât pentru rețeaua fixă cât și pentru rețeaua tactică, protocolul X.25 este utilizat între locațiile de management zonal și local. Informațiile schimbate între stațiile de management includ alarme, statistici și rapoarte. Sistemul de operare utilizat devine LINUX prin înlocuirea în etape a sistemului de operare UNIX.

Câteva scenarii potențiale, ca bazǎ pentru dezvoltarea serviciilor de comunicații la nivelul RMNC, având în vedere tendințele similare la nivel NATO – ele fiind în acord cu nivelul cinci din figura 1.2. – sunt următoarele: interconectări LAN, interconectǎri la nivelul serviciului de voce, instruire la distanță, videoconferință, utilizatori mobili, tele-medicină, simulare, operațiunile Statului Major, acces INTRANET/INTERNET, activități la distanță, centre de apel, transport și/sau management rapid, servicii administrative.

Pe baza elementelor prezentate, rezultă că numai o combinație tehnologică bazată pe flexibilitate, comutator integrat IP/ATM permite o evoluție graduală spre o rețea IP (via ATM), în condițiile optimizării costurilor, asigurându-se astfel QoS și o economie a lărgimii de bandă, ca cerințe esențiale pentru securitatea rețelelor.

Astfel, pentru stabilirea unor soluții privind dezvoltarea rețelei militare naționale de comunicații, teza de doctorat analizeazǎ comparativ tendințele din domeniul tehnologiilor de transport și al platformelor de rețea posibile.

CAPITOLUL 2. SISTEMUL DE TELEFONIE CLASICĂ

2.1. Centrala PSTN (Public Switching Telecommunication Network)

Pentru a putea să vorbim despre tehnologia VoIP, trebuie să înțelegem cum lucrează telefonia clasica (PSTN) astăzi. Iată ce se întâmplă atunci când – Apelantul –dorește să apeleze o altă persoană – Apelatul – prin intermediul rețelei telefonice tradiționale:

Apelantul ridică receptorul și primește tonul de apel.

Un număr de telefon este introdus, specificând adresa destinație a Apelatului.

Se transmit semnale prin această rețea pentru a se stabili un circuit pentru

convorbire. Capacitatea și lărgimea de bandă pentru apel sunt rezervate pe durata apelului.

Aparatul telefonic de la destinația respectivă sună, indicând prezența unui apel.

Apelatul ridică receptorul și începe convorbirea. Vocea este transformată în format digital în centrală, iar la capătul celalalt este din nou tranformată în format analog.

Convorbirea se termină, taxarea a avut loc, circuitul și resursele sunt eliberate.

Fig. 2.1. Cei șase pași care trebuie făcuți pentru realizarea unei convorbiri

Acești pași trebuie executați rapid și corect pentru ca o convorbire să se poată efectua la o calitate înaltă.

2.1.1. Structura PSTN

Un număr de componente furnizează infrastructura necesară pentru realizarea rapidă a convorbirilor în centralele PSTN. O scurtă trecere în revistă a acestor componente ne va ajuta să înțelegem ce trebuie adoptat de către tehnologia VoIP pentru a furniza aceleași performanțe și siguranța în convorbire. Iată câteva dintre componentele ce vor fi discutate:

Codarea vocii;

Comutatoarele;

Centrale locale de interschimb (PBX – Private Branch eXchange);

Semnalizările;

Aparatele telefonice.

2.1.2. Codarea vocii

Când vorbim în microfonul receptorului, semnalul audio este transmis inițial în format analogic prin perechea de cabluri telefonice. Când acest semnal analog ajunge în centrala PSTN, acesta este digitalizat sau convetit în semnal digital. Odată digitalizat, transmisia vocii codate este transportată prin rețeaua PSTN până la destinație, unde este decodată și transformată în semnal analog.

Metoda de codare a semnalului audio în format digital a fost standardizată. Numele acestui standard este G.711, și folosește pentru codare tehnica numită Modulația Impulsurilor în Cod – PCM (Pulse Code Modulation). Dar acest standard, G.711, cunoaște două variante:

G.711u: este codecul folosit în primul rând în America de Nord;

G.711a: este codecul folosit în primul rând în Europa.

G.711 convertește semnalul audio analog de intrare în semnal digital la ieșire cu un debit de 64 kbps. Un singur canal vocal G.711 poartă denumirea de “digital signal, level 0”sau DS0 – semnal digital, nivel 0.

Faptul că un DS0 are un debit de 64 kbps, a fost utilizat pentru a realiza legăturile centralelor PSTN. În acest mod o legătură a rețelei telefonice cu o capacitate de 24 de canale de voce ar trebui să aibă un debit de 24*64kbps=1.544 Mbps. O astfel de legătură poartă denumirea de trunchi nivel 1 – “trunk level 1” sau legătură T1.

Fig. 2.2. Canale vocale în centralele PSTN.

2.1.3. Comutatoarele

Comutatoarele sunt componentele principale ale centralelor PSTN. Există mai multe moduri de a face transferul traficului de voce de la o legătura la alta și de a stabili circuitele și conexiunile dedicate necesare pentru apelurile telefonice. Legăturile dintre comutatoare sunt de obicei numite linii principale – “trunk lines”, a căror capacitate este exprimată în termeni dați de numărul de canale DS0. Liniile principale folosesc multiplexarea pentru a transporta mai multe convorbiri simultane pe aceeași legătură (pereche de fire).

Comutatoarele din centralele PSTN sunt adesea clasificate după funcțiile pe care le îndeplinesc. Totuși, comutatoarele care îndeplinesc aceleași tipuri de funcții au diferite denumiri. Dacă vrem să conectăm un aparat telefonic cu centrala PSTN, primul punct de intrare este un comutator numit comutator local -“local switch”. Acest tip de comutator este denumit și Comutator de CLASA 5. Comutatorul local este administrat de compania telefonică locala, care deseori este menționată drept LEC ”Local Exchange Carrier”. Comutatorul local preia semnalul analog de la intrare, îl digitalizează pentru a putea fi transmis direct în centrul centralei PSTN. Convorbirea digitalizată este transmisă prin liniile principale către următorul comutator din rețea.

Următorul tip de comutator pe care semnalul digital îl întâlnește este comutatorul “tandem”. Aceste comutatoare sunt de obicei administrate de companii aflate la distanță, menționate drept IXC “IntereXchange Carrier”. Aceste comutatoare tandem care fac comutarea de circuite și asigură calea către centrala PSTN, poartă denumirea de comutatoare de CLASA 1,2,3 sau 4, transportă volume mari de apeluri și sunt proiectate să fie foarte accesibile și de încredere.

În sistemele VoIP, Routerul IP este omologul comutatorului din centralele PSTN.

Fig. 2.3. Centrala PSTN, comutatoare locale și comutatoare tandem.

2.1.4. Centrale locale de interschimb – PBX.

În cadrul companiilor o centrală locală de interschimb sau pe scurt PBX trebuie să servească mai mulți utilizatori care au nevoie de câteva caracteristici avansate cum ar fi: caller ID, transferul apelului și trimiterea apelului. În plus companiile ar dori ca sistemul lor telefonic să se comporte ca o rețea locală în ciuda faptului ca servește filiale (birouri) care se pot afla în locații diferite.

Sistemele telefonice rezidențiale trebuie să aloce o linie telefonică externă, separată, pentru fiecare utilizator. Pe de altă parte, PBX-urile permit angajaților companiilor să împartă un număr limitat de linii telefonice externe făcând astfel economii pentru companie. Aceste centrale dispun și de caracteristicile tradiționale cum ar fi apelul în așteptare, conferința, și redirecționarea apelurilor. Multe companii conectează PBX-urile pentru a putea vorbi fără ca apelul să treacă prin centrala PSTN, acest lucru fiind posibil formând un număr de interior.

In sistemul VoIP, ”IP PBX” este asemănătoare cu PBX clasic, având multe din carateristicile și funcțiile PBX-urilor tradiționale.

Fig. 2.4. Conectarea unei companii prin PBX la centrala PSTN.

2.1.5.Semnalizări.

Stabilirea unei conexiuni necesită câteva tipuri diferite de semnalizări, pentru a informa dispozitivele rețelei că se inițiază un apel. Tehnologia de semnalizare numită Signaling System 7 (SS7) este un standard al ITU folosit pentru semnalizare, stabilirea conexiunii și managementul apelurilor efectuate prin/din centrale PSTN.

De obicei, se folosește o rețea separată pentru fluxurile SS7. Deoarece fluxul de informație SS7 nu folosește aceeași cale ca și fluxul de informație vocală aceste semnalizări poartă denumirea de “semnalizări în afara benzii”. Există două componente importante pentru rețeaua SS7: componenta Signal Transfer Point (STP) și componenta Session Control Point (SCP).

Signal Transfer Point (STP) – asigură rutarea prin rețeaua SS7. Acestea sunt routere IP pentru rețeaua SS7.

Session Control Point (SCP) – asigură alte caracteristici de management.

Când un apel este inițiat, protocoalele de semnalizare se implică în:

găsirea unei rute către Apelat;

stabilirea conexiunii între comutatoarele de pachete;

eliberarea circuitului după ce apelul s-a încheiat.

Signal Transfer Point (STP) comunică cu comutatoarele locale sau tandem pentru a rezerva capacitatea dintre comutatoare de la sursă până la destinație. După ce apelul s-a încheiat, Signal Transfer Point (STP) comunică cu comutatoarele pentru a elibera conexiunile rezervate, făcându-le disponibile pentru alte apeluri.

Tehnologia VoIP prezintă de asemenea un astfel de set de reguli pentru semnalizare.

Fig. 2.5. Rețelele SS7 pentru semnalizări.

2.1.6. Aparatele Telefonice

Aparatele telefonice care sunt conectate la centralele PSTN tradiționale sunt de două tipuri: analogice și digitale.

CAPITOLUL 3. TEHNOLOGIA VOIP

3.1.Considerente generale

Denumirea de VoIP vine de la “Voice over IP” care în traducere înseamnă voce peste IP (Internet Protocol) și semnifică faptul că vocea se transmite prin intermediul internetului.

Până să se ajungă la această tehnologie comunicațiile au parcurs un drum lung, începând de la picturile pe pereții peșterilor și semnalele cu fum. Primele forme de comunicații de voce sunt considerate cele două cutii legate cu fir cu care fizicianul britanic Robert Hooke, a experimentat în 1664. Au mai trecut însă două secole până la inventarea telefonului: în 1876 Graham Bell efectuează prima convorbire telefonică cu asistentul său Dr.Watson, aflat în altă cameră. Abia în 1915 se reușește prima convorbire la distanță considerabilă, între New York și San Francisco. Un moment important este marcat în 1956 de apariția primului telefon mobil inventat de compania Ericsson, forma cu adevărat portabilă însă este cea din 1973 a companiei Motorola.

Fig. 3.1. Comunicații prin internet.

La începutul anilor `90 începe utilizarea comercială a internetului, care cunoaște o evoluție exponențială și foarte repede apar primele idei de convergență computer-telecomunicații: în 1993 apare prima formă de smartphone. Potrivit Wikipedia, „De pe la jumătatea anilor `90, internetul a avut un impact revoluționar asupra culturii și comerțului, incluzând apariția comunicațiilor aproape instante, cum ar fi poșta electronică (e-mail), mesaje instant (instant-messaging), telefonie VoIP, apeluri video interactive și www (world wide web) cu ale sale site-uri tip forumuri, bloguri, rețele sociale și magazine online. Acapararea de către internet a comunicațiilor la nivel mondial s-a produs aproape instant, din punct de vedere istoric: în 1993 transmitea doar 1% din totalul de informații transmise între rețele de telecomunicații, deja 51% în 2000 și peste 97% din telecomunicații în 2007.”

Utilizarea în masă a VoIP-ului a început în 2004 și a permis utilizatorilor să efectueze și să primească apeluri ca și în telefonia clasică. Apelurile VoIP sunt similare cu apelurile clasice digitale implicând partea de semnalizare, un canal de transmitere și o codare (o împachetare a vocii pentru a putea fi trimisă sub formă de pachete de date). Codecurile folosite sunt responabile pentru calitatea transmisiei și lățimea de bandă ocupată de un apel, cu cât un codec este mai performant, el conferă o calitate mai bună și o ocupare mai mică a benzii disponibile; aceste codecuri au ajuns atât de performante încât oferă calitate HD Voice și au ajuns să consume chiar și numai 6.4kbps. Cele mai uzuale codecuri sunt: G711, G729, G722.

Ca să poți fi utilizator de VoIP trebuie mai întâi să apelezi la un furnizor de servicii VoIP și apoi să apelezi la una din următoarele soluții tehnice:

Telefon IP, arată ca un telefon normal dar se conectează doar la mufa de internet, nu și la cea de telefonie; este important de înțeles că acesta nu este un telefon ci un minicomputer construit să arate ca și un telefon, el are un IP propriu care se conecteză la IP-ul centralei.

Adaptor IP pentru telefonul clasic, care leagă telefonul la mufa de internet și permite efectuarea și primirea de apeluri VoIP.

Softphone, o aplicație software instalată pe un computer sau telefon mobil cu acces internet, care permite efectuarea și primirea de apeluri fără să implice resursele de voce disponibile în pachetul oferit de telefonia mobilă.

Avantajele utilizării soluțiilor VoIP au fost atât de evidente în cazul firmelor încât s-a generat o migrație de la sistemele telefonice tradiționale către sisteme telefonice VoIP, în 2008 ajungându-se ca 80% din toate liniile telefonice noi tip PBX (centrale telefonice) la nivel internațional să fie VoIP.

3.2. Telefonie VoIP

Fig. 3.2. Arhitectura soluției de telefonie VoIP.

Pe piață există variante multiple de implementare a soluțiilor VoIP, începând de la cele gratuite disponibile în lumea Linux pe platforma Asterisk până la cele dezvoltate de Microsoft sau de către producători renumiți în zona de telefonie ce au identificat potențialul în această zonă, cel mai bun exemplu fiind Siemens, toate oferind facilități moderne, costuri reduse, siguranță și încredere în calitatea transmisiei de comunicație.

3.3. Beneficiile telefoniei VoIP

Printre cele mai semnificative beneficii aduse de tehnologia VoIP se numără următoarele:

EFICIENTIZAREA COSTURILOR se datorează utilizării aceluiași mediu de transport pentru voce și date. Dacă aveți o conexiune la Internet (neexploatată complet), atunci această conexiune poate fi utilizată și pentru transmisia de voce, fără costuri adiționale. O altă reducere de costuri o reprezintă gratuitatea convorbirilor între utilizatorii VoIP.

FUNCȚIONALITATEA ÎMBUNĂTĂȚITĂ: unele din functionalitățile oferite de către VoIP sunt dificil sau chiar imposibil de realizat în telefonia clasică. Printre aceste functionalități se află posibilitatea de a utiliza un telefon IP oriunde există o conexiune la rețeaua Internet. Aceasta face posibil ca telefonul “fix” să îl puteți lua în călătorii, având același număr de apel peste tot în lume.

SERVICII SUPLIMENTARE: datorită utilizării unei conexiuni de date partajată, puteți transmite imagini video, fișiere sau mesaje text în paralel cu apelul.

3.4.Elementele unei rețele VoIP

Serviciile de telefonie IP trebuie să fie în stare să se conecteze la rețelele tradiționale bazate pe comutația de circuite. ITU-T a rezolvat această problemă definind H.323, un set de standarde pentru rețelele multimedia bazate pe comutația de pachete. Elementele de baza ale unei rețele H.323 sunt terminalele H.323 ca telefoanele tip PC sau telefoanele existente deja conectate la ISDN, PSTN sau wireless, gateway-uri ca interfață între rețeaua locală la care sunt conectate terminalele și rețeaua cu comutație de circuite, gatekeeper ce are funcții de control al admisiei și MCU (Multipoint Control Unit ) ce oferă conferințe între trei sau mai multe terminale. Aceste entități vor fi discutate în cele ce urmează.

3.4.1. Terminalele H.323

Terminalele H.323 sunt terminale de tip LAN pentru transmisia vocii. Exemple comune de astfel de terminale sunt calculatoarele personale ce rulează Softphone-uri și au un microfon. Terminalele H.323 implementează funcții de transmitere a vocii și cu siguranță includ cel puțin un CODEC de voce (Compressor/Decompressor) care trimite și recepționează voce pachetizată. Codecurile des întâlnite sunt: ITU-T G.711 (PCM), G.723 (MP-MLQ), G.729A (CA-ACELP) și GSM. Codecurile diferă prin cerințele CPU-lui, prin calitatea vocii rezultate și prin inerenta întârziere de procesare.

Terminalele trebuie să suporte funcții de semnalizare. Standardele care se aplică

aici sunt: semnalizările H.225.0 care sunt un subset al semnalizărilor din ISDN (Q.931); H.245 care este utilizat pentru schimbul de informații între terminale ca de exemplu standardele de compresie care pot fi diferite; RAS (Registration, Admission, Status) care conectează un terminal la un gatekeeper. Terminalele mai pot implementa Capacități de comunicații video și de date.

Fig. 3.3. Diagrama blocurilor unui terminal H.323.

3.4.2. Gateway

Gateway-urile servesc ca o interfață între rețelele H.323 și rețelele non-H323. pe de o parte, se conectează la lumea tradițională a vocii, iar pe cealaltă parte la echipamentele ce funcționează cu comutație de pachete. Ca orice interfață, un gateway trebuie să translateze mesaje de semnalizare între cele două părți. Ca un prim exemplu de gateway este gateway-ul PSTN/IP conectând un terminal H.323 la SCN (Switched Circuit Network).

Fig. 3.4. Gateway IP/PSTN.

3.4.3.Gatekeeper

Prezența unui gatekeeper nu este obligatorie în arhitectura unei rețele H.323. Oricum, dacă este prezent, el trebuie să îndeplinească un set de funcții. Gatekeeper-ul manageriază porțiuni, zone, colecții logice de echipamente (de exemplu toate terminalele H.323 dintr-o subrețea IP). Mai multe gatekeepere pot fi prezente pentru a balansa încărcarea sau pentru a avea Capacități de hot-swap backup.

Filosofia definirii gatekeeper-elor este aceea de a permite proiectanților de rețele H.323 să separe puterea brută de procesare a gateway-ului de funcțiile inteligente de control a rețelei pe care le poate executa un gatekeeper.

3.5.Protocoale utilizate în rețelele Voice over IP

Pentru a implementa tehnologia VoIP în cadrul rețelelor convergente, au fost puse la punct două clase de protocoale. ITU-T (International Telecommunications Union) a dezvoltat standardul H.323, iar organizația IETF (Internet Engineering Task Force) este responsabilă cu dezvoltarea protocolului SIP (Session Initiation Protocol). Protocolul MGCP a apărut ca un rezultat al colaborării între organizațiile menționate. Pe lângă acestea, producătorii de echipamente au pus la punct și alte protocoale ce au la bază standardele ITU și IETF. Un exemplu ar fi protocolul proprietar Cisco, SCCP (Skinny Client Control Protocol), care a fost dezvoltat cu scopul reducerii costurilor și optimizării traficului din rețea.

O mare parte din protocoalele dezvoltate de ITU-T s-au concentrat în jurul tehnologiei de transport a informației în WAN, aici fiind incluse liniile închiriate, ISDN, mediile Frame Relay și ATM (Asynchronous Transfer Mode). Videoconferința a fost primul rezultat al muncii depuse, iar cercetările ulterioare s-au concentrat pe dezvoltarea unui standard pentru comunicații multimedia în mediul ISDN, rezultatul fiind standardul H.320. Protocoalele multimedia ITU-T sunt:

H.320 – este întâlnit în sistemele de videotelefonie pentru rețelele de bandă îngustă, fiind folosit împreună cu serviciul ISDN;

H.321 – reprezintă o adaptare a terminalelor H.320 la mediile ISDN de bandă largă (ATM);

H.322 – folosit în sisteme de videotelefonie și echipamente terminale ce oferă garanții QoS în rețea;

H.323 – utilzat în sistemele de comunicații multimedia folosite în rețele ce nu garantează QoS;

H.324 – întâlnit în echipamente terminale pentru comunicații multimedia, utilizate în rețele de banda îngustă, cum ar fi PSTN sau rețelele wireless.

Internet Protocol (IP) a fost dezvoltat în anii 1960 și era destinat doar comunicației de date. Pe măsură ce noi tehnologii au apărut legate de rețeaua Internet, cum ar fi World Wide Web, a fost evident faptul că ar fi benefică o extindere a numărului de aplicații bazate pe tehnologia IP. Astfel, IETF a organizat mai multe grupuri de cercetare în funcție de diferitele domenii de interes ale tehnologiei multimedia.

3.6.Semnalizarea și controlul apelurilor în rețeaua VoIP.

Semnalizarea și controlul apelului sunt două procese fundamentale în realizarea următorilor pași: inițierea apelului, managementul și administrarea traficului de voce.

3.6.1. Semnalizarea VoIP

În rețeaua de telefonie clasică un apel telefonic se desfășoară pe două căi: una pe care se realizează traficul de voce și o cale de semnalizare, destinată informațiilor administrative, cum ar fi:

inițierea apelului;

mesaje de întrerupere;

starea apelului.

Și în cazul telefoniei printr-o rețea VoIP sunt delimitate două căi: una ce asigură traficul de voce și folosește protocolul RTP, iar a doua care asigură semnalizarea, funcționalitatea sa fiind dată de protocoalele de control al apelului. În mediul VoIP sunt incluse puncte terminale (endpoints), precum și elemente de control comun al rețelei.

Punctele terminale – în această categorie sunt incluse terminalele și gateway-urile. În ambele cazuri, punctul terminal trebuie să participe la procesul de semnalizare, în mod direct sau indirect, prin intermediul elementelor de control comun. De asemenea, trebuie să poată prelucra informația audio, ceea ce presupune o conversie analog-digitală și reciproc. Gateway-urile reprezintă interfața către rețeaua telefonică clasică.

Controlul comun al rețelei – în unele modele de control al apelului, componenta de control comun nu este definită, iar în alte cazuri, ea este integrată la cerere. Rolul principal al acestor componente de control este de a administra și gestiona apeluri. Astfel, este oferită o varietate de servicii ce ușurează procesul de inițiere al apelului, cum ar fi: stadiul apelului în curs, înregistrarea adresei, controlul accesului la rețea. De cele mai multe ori serviciile de control comun sunt implementate sub formă de aplicații.

3.6.2. Inițierea apelului.

Calea de voce într-o conexiune VoIP este dependentă de crearea unei sesiuni RTP (Real-time Transport Protocol). Fiecare sesiune RTP transportă vocea unidirecțional, astfel încât, pentru realizarea unei convorbiri sunt necesare două sesiuni. Mai jos este prezentat modul de formare a sesiunii RTP în timpul inițierii apelului.

Fig. 3.5. Sesiune RTP.

3.7. PBX – IP PBX

Prima centrală telefonică publică a apărut în 1877, cel care a construit-o, Tivadar Puskas, fiind un inginer de origine maghiară care făcea parte din nobilimea din Transilvania. Era o centrală manuală, necesitând un operator uman. Centralele automate au apărut în 1891, prima centrală de acest fel fiind instalată în România în anul 1927.

Centralele telefonice de birou au apărut inițial din rațiuni economice, avantajul principal fiind faptul că apelurile interne, între numere/interioare ale aceleiași organizații nu mai foloseau rețeaua publică și nu mai erau taxate, astfel reducând semnificativ costurile pe telefonie ale companiilor care adoptau astfel de sisteme telefonice proprii. Odată cu răspândirea lor, ele au devenit tot mai performante și au început să ofere funcții suplimentare, cum ar fi: redirecționare, apelare după interior, apel în hunt (apelul merge pe un interior, dacă acesta nu răspunde se duce pe alt interior și tot așa până când apelul este preluat de un angajat disponibil).

Centralele telefonice de birou clasice, adică PBX (Private Branch Exchange), aduc în același loc pe de o parte mai multe linii sau trunchiuri telefonice publice, iar pe de altă parte mai multe posturi telefonice din aceeași clădire.

Fig. 3.6. Interconectare linii telefonice PBX.

Practic, o companie nu trebuie să aibă alocat un număr de telefon pentru fiecare post telefonic pentru că nu se vorbește în același timp de pe toate posturile telefonice și pentru că furnizorul de telefonie poate pune la dispoziție un număr de telefon care să permită mai multe apeluri simultane.

Echipamentele necesare unui sistem telefonic clasic sunt centrala telefonică, care poate ocupa chiar și un perete întreg, și telefoanele clasice care sunt legate prin fire la centrala respectivă. Costurile achiziției unei centrale clasice, întreținerea ulterioară, reparațiile și modul nu foarte simplu de setare au permis accesul la astfel de sisteme doar companiilor foarte mari. Odată cu apariția internetului în anii `90, telefonia a început migrarea către VoIP și asta a condus la apariția unei noi generații de centrale telefonice: IP-PBX (centrale telefonice care permit rutarea apelurilor prin internet).

Fig. 3.7. Interconectare linii IP-PBX.

Echipamentele necesare într-un sistem telefonic IP sunt centrala telefonică și terminalele (pot fi: telefon IP, telefon clasic cu adaptor, aplicații PC sau mobil). Odată cu apariția acestui tip de centrale, sistemul telefonic, deși aparent mai complicat ca structură, a venit cu avantaje majore. Câteva elemente care diferențiază un IP-PBX de un PBX clasic:

pentru firmele care au mai multe sedii nu mai este necesară achiziția unei centrale telefonice în fiecare locație, punctele de lucru conectându-se la centrala IP prin internet: asta reduce semnificativ nu doar costurile de achiziție a echipamentelor, ci și costul convorbirilor între sedii sau costul organizării de sedințe (se pot face conferințe telefonice);

pentru firmele cu puncte de lucru sau parteneri în afara țării pot dispărea costurile cu apeluri internaționale, alocându-se un interior locației de peste graniță;

pentru firmele care au angajați care lucrează de acasă sau au muncă de teren poate fi vitală păstrarea legăturii cu aceștia: aplicațiile softphone îți permit conectarea la centrală de pe telefonul mobil;

configurarea acestui tip de centrale se face printr-o interfață web, accesibilă nu doar specialiștilor, ca în cazul centralelor clasice;

centralele IP aduc o serie de functionalități suplimentare cum ar fi: monitorizare trafic, înregistrare apeluri, apeluri video, fax2mail, mesaj vocal pe email.

Centralele au ajuns astfel la îndemâna și unor companii medii care au înțeles avantajele folosirii unui sistem telefonic propriu și care fie aveau personal specializat în întreținerea și setarea centralelor fie apelau la un consultant extern.

Cel mai nou și uluitor concept în materie de centrale telefonice este sistemul Hosted PBX (centrala telefonică găzduită). Diferența esențială față de alte sisteme telefonice este faptul că centrala nu se mai gasește fizic în sediul clientului ci este găzduită într-un data center.

Fig. 3.8. Migrarea spre Hosted IP-PBX (centrala telefonică găzduită).

Odată cu apariția Hosted PBX, sistemele telefonice au devenit accesibile oricărei companii, indiferent de mărime și s-au transformat într-un real instrument de creștere a eficienței și productivității și de reducere a costurilor. Câteva avantaje față de IP-PBX:

nu mai necesită achiziția centralei, cost adesea important, mai ales pentru o firmă mică; de asemenea, nu mai există costuri de mentenanță, reparații, reconfigurări;

fiind găzduită într-un data center beneficiază de monitorizare 24/7 ceea ce face ca timpii de nefuncționare să fie aproape inexistenți;

la mutarea dintr-o locație în alta sistemul este direct funcțional;

scalabilitatea centralei (creșterea sau reducerea numărului de interioare) este nelimitată și se poate realiza instant: dacă iți crește numărul de angajați, nu ești nevoit să cumperi o centrală mai mare, dacă iți scade numărul de angajați sau vrei să renunți la centrala telefonică nu rămâi pe cap cu echipamente nefolositoare; este foarte util și în cazul activităților sezoniere sau a proiectelor care necesită creșterea numărului de interioare doar pentru câteva luni;

evoluția tehnologică rapidă, apariția de noi aplicații, nu presupun schimbarea centralei, adesea furnizorii de Hosted PBX înglobează în soluția oferită cele mai noi tehnologii;

permite integrarea de aplicații business moderne prin API (application programming interface), cum ar fi: chat intern, integrarea cu sistemul de management al clienților, extragere automată de rapoarte (apeluri pierdute, timpi de așteptare în coadă, etc); practic, posibilitățile sunt nelimitate.

CAPITOLUL 4. REALIZAREA UNUI SISTEM VOIP ÎN CADRUL SISTEMULUI DE COMUNICAȚII ȘI INFORMATICĂ AL ARMATEI

4.1.Sistemul Asterisknow

Din dorința de prelucrare mai rapidă și de evitare a erorilor umane a apărut un sistem nou, numit ASTERISKNOW. Sistem este mult mai flexibil și are la bază tot nucleul de ASTERISK.

În această capitol se va începe cu instalarea sistemului ASTERISKNOW 3.0.0 format din următoarele elemente:

CentOS 6.5, este sistemul de operare folosit de ASTERISKNOW și care are integrată versiunea de Linux, Red Hat Enterprise;

Asterisk 3.0.1;

FreePBX , este pachetul ce asigură interfața cu utilizatorul pentru a lucra mult mai ușor cu funcțiile Asterisk-ului;

Cerințele hardware pentru a putea instala ASTERISKNOW sunt minimale. Se poate folosi un calculator Pentium IV cu frecvența procesorului de 1GHz, 500MB RAM, 40GB HDD.

4.2.Instalare Asterisknow

Acest sistem se poate instala fie direct pe calculatorul personal folosind o mașină virtuală (de ex.VMware Workstation), fie pe serverul de rețea. În ambele situații este necesar kit-ul de instalare ASTERISKNOW 3.0.0. și urmați pașii descriși mai jos.

În cazul unui server fără sistem de operare se introduce cd-ul si se bootează după acesta. Dacă este folosită o mașină virtuala de tip VMware Workstation se alege crearea unei noi sesiuni cu următoarele particularități: sistemul de operare folosit de masina virtuală ca fiind CENTOS și mărimea diskului virtual de 20 GB. După setarea sesiunii de lucru se introduce cd-ul de ASTERISKNOW si din acest moment pe ecran apare ghidul de instalare ASTERISKNOW după care Enter și începe instalarea.

Figura 4.1. Ecranul de start al sistemului ASTERISKNOW

Următorul pas al instalării este reprezentat de setarea zonei geografice și în fereastră selectăm Europe/Bucharest.

Figura 4.2. Alegerea zonei geografice

După alegerea zonei în care ne aflăm și a limbii pe care o folosim trebuie setată parola pentru accesarea server-ului Asterisk (fig. 4.3.).

Figura 4.3. Ecran de setare a parolei

Userul care este setat ca “root” se folosește pentru administrarea contului Linux. Dacă parola este pierdută este imposibil de recuperat. Este recomandabil ca parola sa conțină un mix de litere mici, majuscule, numere și/simboluri.

Apoi se alege tipul instalării. Se recomandă a se folosi prima opțiune “USE ALL SPACE”.

Figura 4.3. Metoda de instalare

Instalarea durează de între 15-30 minute, iar la finalizarea acesteia se execută un reboot. După restartare va apare ecranul din fig. 4.4.

Fig.4.5. Ecranul de pornire al server-ului AsteriskNOW în care se introduc user-ul și parola.

După instalarea sistemului și pornirea serverul-ui de Asterisk, trebuie configurată adresa IP și DNS-ul (Domain Name System) pentru a avea acces la interfața web de configurare.

În exemplul din fig. 4.5 sistemul are IP-ul 192.168.184.128. Pentru a modifica acest IP trebuie sa ne folosim de comanda în linux:

system-config-network

Introducerea sau verificarea DNS-ului se face prin completarea câmpurilor ca în fig.4.6 următoare cu mențiunea că cel de-al doilea câmp nu trebuie completat în mod obligatoriu.

Fig.4.6. Fereastra in care se configurează DNS-ul

Câmpul hostname rămâne nemodificat, și anume st.localdomain. După ce au fost editate toate câmpurile, se poate salva și ieși din această fereastră de configurare.

Repornirea adaptorului de rețea în Linux se face prin comanda:

service network restart

După ce au fost setați acești parametri, sistemul Asterisk este funcțional și se pot realiza primele teste pentru a verifica dacă instalarea a fost efectuată corect.

Pentru început trebuie verificat IP-ul setat la pasul anterior dacă este recunoscut în rețea. Se deschide unul dintre browser-ele de internet, Mozilla sau Internet Explorer iar în bara de căutare se introduce IP-ul dat pentru placa de rețea eth0. Dacă totul funcționează corect atunci ar trebui sa apară interfața de configurare a Asteriskului (fig.4.7).

Fig.4. 7. Interfața web de configurare a sistemului ASTERISKNOW

Inițial, interfața web a sistemului AsteriskNOW se află în modul de configurare user, mod cu acces restricționat doar pentru utilizatorii obișnuiți care nu au permisiunea de a activa modul avansat de configurare. În acest mod se pot efectua lucruri foarte simple cum ar fi înregistrarea de mesaje audio, planificarea de conferințe și monitorizarea apelurilor. În cazul în care interfața web nu se deschide atunci trebuie verificate porturile închise de către firewall sau router. Pentru cazul în care folosim mașini virtuale este necesară setarea conexiunii de rețea. Pentru VMware Worksation, setarea se face ca în figura 4.8. Practic, în fereastra Network Adapter se selectează opțiunile bridged și replicate physical network.

Fig.4.8. Setarea rețelei internet

O dată cu apariția interfeței web putem spune că AsteriskNOW a fost instalat și se poate începe configurarea lui în funcție de preferințele fiecărui utilizator. Trebuie avut în vedere faptul că sistemul o dată instalat este configurat pentru o utilizare standard. După o configurare minimalistă se pot efectua apeluri telefonice între utilizatori din aceeași clasă de IP-uri.

4.2.Prezentarea interfeței de configurare web

După cum s-a arătat în fig. 4.7, după introducerea adresei IP a serverului de AsteriskNOW, în browserul de Internet se deschide o fereastră de vizualizare a unor stări legate de funcționarea rețelei de telefonie VoIP. Această fereastră a fost creată pentru orice utilizator ce dorește vizualizarea anumitor opțiuni pe care le are în rețeaua de telefonie. Tocmai din acest motiv nu există nici o parolă de identificare sau alt mod de securizare a accesului.

Prima pagină in modul administrator dă informații despre starea generală a sistemului ca în fig. 4.9.

Fig. 4.9.. Pagina de intrare în modul administrator

În această pagină meniul este foarte variat și permite realizarea configuraților dorite de administrator și chiar actualizarea sistemului prin instalarea pachetelor lipsă. În această fereastră putem vizualiza informații despre sistem, despre procesor, USBdevice, despre anumite module instalate și alte informații. Folosind meniurile de configurare putem crea și edita extensii, trunchiuri, meniuri de apelare și alte opțiuni legate de telefonie în funcție de complexitatea și funcționalitatea rețelei de telefoane.

Bineînțeles se pot face mult mai multe operații în această fereastra de utilizare însă nu vom prezenta toate optiunile ci ne vom limita la pachetul de configurație a sistemului PBX. Acesta este cel mai important meniu de configurare deoarece dacă utilizatorul nu cunoaște Linux-ul poate configura sistemul destul de ușor și din această pagină. Însă este recomandat ca un utilizator de avansat să cunoască noțiuni fundamentale din Linux pentru că altfel îi va fi foarte greu să înțeleagă ceea ce trebuie să realizeze.

4.3. Crearea unei extensii SIP în interfață web

Pentru conectarea la serverul de Asterisk trebuie să creăm o extensie pentru fiecare utilizator în parte. Modul de lucru al tehnologiei VoIP este asemănător cu cel dintr-o centrală analogică clasică, adică fiecare utilizator trebuie să fie înregistrat. Există două moduri de creare a unei extensii:

În interfață WEB;

În mediul de lucru Linux al server-ului Asterisk.

Pentru început se va crea o extensie folosind interfața WEB a sistemului AsteriskNOW. După cum am arătat în partea de început a lucrării, conectarea se realizează prin tastarea adresei IP a serverului AsteriskNOW (vezi fig. 4.7).

Pentru a putea utiliza AsteriskNow este nevoie să îi facem update la modulele preinstalate si să downloadăm celelalte module disponibile. Acest lucru se realiyeayă prin apăsarea butonului ADMIN și MODULE ADMIN precum în figura 4.10.

Figura 4.10 – Module Admin

Se selectează opțiunile BASIC și EXTENDED care se referă la modulele instatlate și care pot fi instalate sau updatate și se apasă pe CHECK ONLINE. Vor apare toate modulele care necesită update și care mai pot fi downloadate. Se apasî pe download all și update all, iar mai apoi PROCESS așteptând finalizarea descărcării. Se apasă pe APPLY CONFIG pentru a confirma noua configurare.

Figura 4.11 – Module Administration

Urmează să introducem extensiile în serverul AsteriskNOW. Practic, fiecare terminal fizic VoIP este reprezentat în mediul AsteriskNOW printr-o extensie. Tipurile de extensii sunt prezentate în figura 4.12, iar noi vom folosi extensii SIP (Sistem Initiation Protocol) pentru birourile importante.

Figura 4.12 – Adăugarea unei extensii

Automat, se deschide o nouă fereastră intitulată Add SIP Extension, fereastră în care se configurează noua extensie creată. În această fereastră trebuie introdus numărul de apelare al extensiei, numele ce va fi afișat pe telefonul apelatului și parola pentru sincronizarea cu serverul de AsteriskNOW după cum este arătat în fig. 4.13. După ce s-a configurat prima extensie se selectează butonul submit din josul paginii și pentru ca noile date să fie integrate în server trebuie selectat butonul roșu Apply Config. Astfel în serverul de AsteriskNOW s-a creat un nou cont cu datele personale introduse de administrator pentru un terminal VoIP.

Fig. 4.13. Configurarea unei extensii SIP

După cum se poate observa în figura 4.14. s-a adăugat o extensie SIP cu numele de Chief și numărul 1001. La fel se procedează și cu celelalte numere alocate fiecărui birou specificând doar dacă sunt extensii SIP sau Other Device.

Figura 4.14 – Realizarea primei extensii

Am creat 10 extensii SIP pentru cele mai importante birouri care vor folosi telefoane VoIP. Lipsa unui flux de ieșire mare către rețeaua SCIAR ne limitează să folosim în continuare și telefoanele analogice, dar avantajul este că folosind un server AsteriskNOW putem instala un număr mult mai mare de telefoane analogice. Având în situația actuală un flux de 2 Mbs folosind comutarea pe circuite și un apel își rezervă 64 kbs rezultă că vom avea un număr de apeluri simultate lansate sau primite din rețea de 2048 kbs / 64 kbs = 32 apeluri.

4.4.Sistemul VoIP bazat pe server AsteriskNOW

Voi crea un sistem (Figura nr. 4.15) bazat pe serverul AsteriskNOW folosind o placă telefonică digitală Placă digitală PCI cu 1 port E1 produsă de compania DIGIUM care va fi instalat pe serverul AsteriskNOW și care va face legătura cu Comutatorul Digital 141 prin placa special destinată MIU PCM. În caz că nu dispunem de placa MIU PCM se poate folosi un Mediagetaway 4 FXO. Comutatorul digital 141 a fost prezentat succint în capitolul al II – lea și face legătura cu Sistemul de Comunicații și Informatică al Armatei. Sistemul este completat cu un Switch ExtraSmart de 24 de porturi în vederea extinderii rețelei VoIP, 8 telefoane SIP Cisco SPA501G și 2 telefoane Grandstream GXV3175.

TELEFOANE VOIP

Figura 4.15 – Arhitectura sistemului VoIP implementat.

1.Placă digitală PCI cu 1 port E1 (figura 4.16):

Compatibilă PCI;

Echipată din fabrică cu modul hardware de eliminare a ecoului Octasic DSP 128ms;

Compatibilă Asterisk și DAHDI (începând cu versiunea 2.7);

Suportă protocol de tip: ISDN PRI, Robbed-Bit, CAS, MFC/R2;

Full length;

Preț estimativ – 3,355,90 RON (http://www.modulo.ro/ro/echipamente-voip/digium-te134).

Figura 4.16 – Placă digitală PCI cu 1 port E1

2. Switch ExtraSmart 24 porturi si 4 Giga uplink | ZyXEL 1 | ES1528 (figura 4.17):

24 de porturi Fast Ethernet;

4 uplink Gigabit – 2 x 1000Base-T;

2x SFP slot;

Auto DoS Attack Prevention;

802.1Q VLAN;

Auto VoIP Optimization;

Preț estimativ – 836,26 RON (http://www.fibraoptica.co/switch-extrasmart-24-porturi-si-4-giga-uplink-zyxel-1-es1528.html).

Figura 4.17 – Switch ExtraSmart 24 porturi

3.Videotelefon SIP multimedia (figura 4.18)

touch screen (resistive) color de 7 inch;

conectivitate Wi – Fi (802.11 b/g/n);

cameră 1.3M pixeli (VGA);

switch ethernet 10M/100M, 2 x USB (2.0), ieșire audio, slot SD;

modul de voce HD, Full Duplex, Speaker;

suportă codecuri video H.263/H.263+ și H.264;

preț estimativ – 1328,04 (http://www.modulo.ro/ro/echipamente-voip/grandstream-gxv3175)

Figura 4.18 – Videotelefon SIP multimedia

4.Telefon SPA 921 (figura 4.19)

Ecran LCD 128X64 monocrom

Led care indică starea liniei telefonice: Activă, Idle, On-Hold, Unregistred

Butoane dedicate luminate pentru: Audio Mute On-Off, Headset On-Off, Speakerphone On-Off

4 butoane pentru funcții speciale

Buton pentru navigație în meniul telefonului

Indicator luminat pentru mesaj vocal

Buton special pentru apel în așteptare

Buton special pentru controlul volumului și soneriei

12 butoane standard

Microfon și cască de înaltă calitate

Figura 4.19 – Telefon SPA 921

4.5.Configurarea telefoanelor VoIP

Meniul – Network

Această opțiune conține 15 funcții valabile în cazul în care utilizatorul dorește conectarea telefonului cu un server de Asterisk. Este foarte importantă această opțiune deoarece doar astfel telefonul se poate înregistra în rețea și poate primi sau efectua apeluri. După configurarea acestui meniu telefonul trebuie să primească un IP fix sau dinamic pentru a se putea înregistra în serverul de Asterisk. Totodată, prin stabilirea adresei IP utilizatorul poate configura din interfața WEB a telefonului. Acest lucru este posibil prin introducerea adresei IP în browserul de Internet. În continuare sunt prezentate cele 15 funcții ale acestei opțiuni:

DHCP ENABLE – această funcție oferă 2 posibilități:

-NO, adică se stabilește un IP fix

-YES, dacă se dorește ca telefonul să aibe un IP dinamic

Current IP – această funcție afișează IP curent al telefonului. Se poate modifica prin apăsarea butonului EDIT și introducerea noului IP

Host Name – reprezintă numele de identificare al telefonului în cadrul rețelei

Domain – reprezintă un câmp de identificare autonom al telefonului care e folosit pentru a stabili deținătorul rețelei. Acesta se bazează pe DNS (Domain Name System)

Current Gateway – această funcție afisează poarta (adresa IP) pe care telefonul o folosește în acel moment pentru acces Internet sau conexiune cu serverul

În continuare se va exemplifica modul de configurare pentru a fi înregistrat telefonul SPA921 la serverul VoIP cu adresa IP 192.168.184.128. Adresa IP a telefonului este 192.168.184.41. După cum se observă cele 2 adrese sunt din aceeași clasă de IP-uri. Este important ca utilizatorii să aibă aceeași clasă de IP deoarece protocolul SIP nu poate trece dintr-o rețea în alta decât dacă se creează niste porți de ieșire (Portul 5060 pe TCP și UDP). Dacă serverul are IP din altă clasă nu este nicio problemă însă trebuie ca telefonul să fie înregistrat în server și să existe aceeași parolă atât pentru server cât și pentru client. Având aceste lucruri stabilite se va trece la configurarea telefonului pentru a putea comunica cu serverul și deci pentru a putea efectua și primii apeluri.

Datorită lipsei fizice a telefoanelor SPA 921 voi prezenta modul de configurare a telefonului folosind capturi de ecran luate de pe site-ul Cisco.

Prima pagină WEB furnizată de telefonul IP (fig. 4.20) reprezintă o interfață simplistă folosită in general de utilizatorii obișnuiți. În această interfață nu se pot vizualiza decât informații de sistem, de producție și altele legate de starea telefonului la momentul respectiv.

Figura 4.20 – Prima pagină WEB furnizată de telefonul IP

Figura 4.21 – Pagina WEB în modul administrator

Pentru a intra în setările telefonului se va trece în modul administrator prin apăsarea butonului încercuit din partea dreaptă sus, Admin Login, din fig.4.20. În fereastra de configurare avansată ne apar niște funcții în plus la meniu după cum se observă în imaginea din fig. 4.21.

Pentru configurările referitoare la protocolul SIP este următoarea fereastră de configurare:

Figura 4.22- Configurare protocol SIP

În această fereastră se pot realiza setări pentru fiecare din codecurile prezentate și suportate de telefon.

În pagina WEB din figura 4.23 se găsesc comenzi rapide pentru activarea sau dezactivarea unor funcții speciale din telefonie. Fiecare comandă este apelată prin tastarea unor coduri numerice precedate de asterisc.

Figura 4.23 – Pagina WEB de configurare a comenzilor rapide

În fereastra PHONE, din fig.4.24 se realizează personalizări ale telefonului în care se poate adăuga numele stației de lucru precum și alegerea sunetului de apel. Tot în această pagină se poate seta numărul de Voice Mail.

Figura 4.25 – Pagina de setări locale a telefonului

Figura 4.26 – Pagina în care telefonul se înregistrează la server ca un terminal

Cea mai importantă fereastră este reprezenatată de configurarea Extensiei și înregistrarea telefonului la serverul de VoIP din fig. 4.27. Dacă aceste setări nu sunt realizate atunci telefonul nu o să fie înregistrat în server și nu poate primi sau efectua apeluri.

Pentru accesul protocolului de semnalizare SIP se setează portul 5060. De obicei clienții SIP folosesc protocolul TCP sau UDP pe portul 5060 și 5061 pentru a se conecta cu serverul VoIP. Portul 5060 este cel mai des folosit pentru transmiterea informației necriptate în schimb portul 5061 este folosit pentru transmiterea fluxului de date criptate cu TLS (Transport Layer Security).

Stream-urile de voce și video în aplicația SIP sunt transportate cu ajutorul unui alt protocol, Real-time Trasnport Protocol (RTP). Parametrii pentru aceste stream-uri multimedia sunt definiți și stabiliți în Session Description Protocol (SDP) care este transportat în pachetul SIP. În pasul următor trebuie să adăugăm adresa IP a serverului VoIP și să stabilim intervalul de verificare a înregistrării clientului (Proxy and Registration). În cazul nostru este de 3600s adică o oră.

Figura 4.27 – Pagina de înregistrare a telefonului IP la serverul VoIP

După acestea, ultimul pas, fig 4.28., constă în completarea câmpurilor de date cu datele referitoare la contul creat în serverul VoIP. În câmpul Display name trebuie scris numele extensiei create în server. Trebuie respectată parola introdusă când s-a creat extensia SIP, de obicei parola folosită este password. Câmpul User ID trebuie completat cu numele de identificare al utilizatorului care de obicei este chiar numărul extensiei create. Dacă se folosește funcția Auth ID în câmpul Auth ID, trebuie trecut același lucru ca și în câmpul User ID. În final se alege tipul de codec si se încheie acest proces prin apăsarea butonului Submit All Changes.

Figura 4.28 – Pagina de înregistrare a telefonului VoIP la serverul Asterisk.

CONCLUZII

Lucrarea a avut ca obiectiv definirea unor soluții la nivel de sistem de comunicații, pe fondul transformǎrilor care au loc la nivelul tehnologiilor de comunicații, privind optimizarea resurselor în condițiile în care serviciile de comunicații devin multimedia.

Integrarea României în structurile Euro-Atlantice, impune o nouǎ abordare din punct de vedere al asigurǎrii sistemelor de comunicații la nivelul armatei, în noul context al participǎrii acesteia la misiuni internaționale alǎturi de Aliați.

Orice reproiectare a rețelelor deja existente, care includ diferite tehnologii, trebuie să aibă permanent în atenție aspectele economice și factorii care asigurǎ o apropiere evolutivă. O apropiere evolutivă înseamnă că noile proiecte pentru rețeaua existentă trebuie să țină seama de elementele care se vor construi sau planifica.

Având în vedere aspectele precizate mai sus, soluțiile de sistem analizate și propuse s-au bazat pe conceptul de sistem deschis, componentǎ intrinsecǎ a managementului ingineriei sistemelor. Astfel, arhitecturile de sistem propuse au fost proiectate în maniera middle-out, în sensul conservǎrii serviciilor de comunicații deja existente la nivelul rețelei și dezvoltarea unor servicii noi de tip multimedia. Aplicarea conceptului amintit optimizeazǎ soluția finalǎ din punct de vedere tehnic și economic cu aproximativ 20%, asigurând o trasabilitate a soluției în sensul ușurinței de îmbunǎtǎțire a acesteia în viitor.

Dezvoltarea unei tehnologii integratoare de resurse de comunicații se înscrie pe direcția preocupǎrilor din punct de vedere tehnic a IEEE și NATO privind interconectarea sistemelor deschise în dorința de globalizare a comunicațiilor și de cooperare militară.

Modalitatea de abordare a lucrǎrii se înscrie în sfera preocupǎrilor actuale de la nivelul armatei române, iar soluțiile propuse vor face cu certitudine parte din soluția globalǎ de la nivelul rețelei militare naționale privind optimizarea serviciilor de comunicații pentru utilizatorul final, indiferent dacǎ acesta executǎ o misiune naționalǎ sau internaționalǎ.

Soluția propusǎ pentru arhitectura noii rețele militare naționale de comunicații a României, bazată pe implementarea stivei de protocoale IP/ATM la nivelul rețelei actuale, va asigura un înalt grad de interoperabilitate la nivel strategic și tactic, rǎspunzând astfel cerinței tehnologice privind dezvoltarea sistemului C4ISTAR.

În sinteză, contribuțiile privind implementarea tehnologiilor de bandă largă în rețeaua militară națională de comunicații pot fi rezumate astfel:

1.Analiza prin prisma sistemului C4ISTAR a componentelor de comunicații la nivel strategic și tactic, privind dezvoltarea acestora ca răspuns la cererea pentru servicii de comunicații multimedia;

2.Propunerea de abordare și dezvoltare tehnologică la nivelul sistemului militar național de comunicații pe nivele de structură logică și fizică;

4.Proiectarea noii arhitecturi de rețea pe baza unor concepte noi, de management a ingineriei de sistem; astfel se propune dezvoltarea noii rețele militare naționale.

5.Propuneri de analizǎ și implementare a tehnologiilor de comunicații, din punct de vedere al alocǎrii dinamice a unicei resurse de comunicații la nivel de rețea, ca o nouă abordare conceptuală privind proiectarea rețelelor de comunicații numerice cu integrarea serviciilor;

6.Analiză și propuneri privind extinderea în mod transparent pentru utilizatorul final, a rețelei militare naționale de comunicații în zonele teatrelor de operații unde armata română participă la misiuni comune alături de Aliați;

ABREVIERI

ATM – Asynchronous Transfer Mode

C4I2SR – Comandă, control,

CCNA – Centre de Comunicații Nodale cu Acces

CCNP – Centre de Comunicații Nodale Principale

CCNT – Centre de Comunicații Nodale de Tranzit

CCNTA – Centre de Comunicații Nodale de Tranzit cu Acces

CCT – Centre de Comunicații Terminale

CD 141 – Comutatorul Digital 141

CNR – Combat Net Radio

CNRA – Combat Net Radio Access

CSAT – Consiliul Suprem de Apărare al Țării

CT – Centr de Transmisiuni

HF – High Frequency – Unde Scurte

IEFT – Internet Engineering Task Force

IP PBX – Internet Protocol Private Branch eXchange

ITU – International Telecommunication Union

MCID – Module de Comunicații și Informatică Desfășurabile

MCU – Multipoint Control Unit

MT 441 – Multiplexor 441

NATO – Tratatul Atlanticului de Nord

PBX – Private Branch eXchange

PCM – Pulse Code Modulation

PSTN – Public Switching Telecommunication Network

RAP – Radio Access Point

RAS – Registration, Admission, Status

RMNC – Rețeaua Militară Națională de Comunicații

RTP – Real Time-Transport Protocol

SCCP – Skinny Client Control Protocol

SCN – Switched Circuit Network

SCP – Session Control Point

SCRA – Single Channel Radio Access

SIP – Session Initiation Protocol

STAR (SCIAR) – Sistemul de Transmisiuni al Armatei Române (Sistemul de Comunicații și Informatică al Armatei Române)

STP – Signal Transfer Point

UE – Uniunea Europeană

VHF – Very Hifh Frequency – Unde Ultra Scurte

BIBLIOGRAFIE

Surse internet:

http://en.wikipedia.org

http://usacac.army.mil

http://www.carlisle.army.mil/usawc/parameters/issues.htm

http://cssas.unap.ro/

http://www.defense.ro/gmr/

http://www.ndc.nato.int/

http://www.comw.org/rma/fulltext/netcentwar.htmlhttp://www.au.af.mil/au/aul/bibs/ebo.htm

http://www.rft.forter.ro/2010_2_t/02-fm/03.htm#_ftn1

http://www.mapn.ro/smg/site_CCI/compunere%20RMNC.htm

http://www.modulo.ro

http://www.cisco.com

Albert, David S., Garstka, John J., Stein, Frederick P. – Network Centric Warfare – Developing and Leveraging Information Superiority, 2nd Edition-revised, Naval War College Review, Newport, Rhode Island, 2000.

Colesniuc Dan, Tendințe tehnologice privind dezvoltarea rețelelor de comunicații, Revista Forțelor Terestre Nr. 2, 2004

Mureșan, Mircea dr., Văduva Gheorghe dr. – Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universității Naționale de Apărare "Carol I", București, 2004.

Studiul de fezabilitate, Rețele de Transmisiuni de Sprijin de Campanie și Linii de Transmisiuni Directe de Campanie (LTDC), M.Ap.N. 1997

Timofte, G., Interoperabilitatea sistemelor de comunicații, Sesiunea de comunicǎri științifice a Academiei Tehnice Militare, 2001

Văduva Gheorghe dr. – Războiul bazat pe rețea în fizionomia noilor conflicte militare, Editura Universității Naționale de Apărare "Carol I", București, 2005.

Văduva, Gheorghe dr., Răduică,George-Teodor – Cerințe operaționale în războiul bazat pe rețea, Editura Universității Naționale de Apărare "Carol I", București, 2007.

BIBLIOGRAFIE

Surse internet:

http://en.wikipedia.org

http://usacac.army.mil

http://www.carlisle.army.mil/usawc/parameters/issues.htm

http://cssas.unap.ro/

http://www.defense.ro/gmr/

http://www.ndc.nato.int/

http://www.comw.org/rma/fulltext/netcentwar.htmlhttp://www.au.af.mil/au/aul/bibs/ebo.htm

http://www.rft.forter.ro/2010_2_t/02-fm/03.htm#_ftn1

http://www.mapn.ro/smg/site_CCI/compunere%20RMNC.htm

http://www.modulo.ro

http://www.cisco.com

Albert, David S., Garstka, John J., Stein, Frederick P. – Network Centric Warfare – Developing and Leveraging Information Superiority, 2nd Edition-revised, Naval War College Review, Newport, Rhode Island, 2000.

Colesniuc Dan, Tendințe tehnologice privind dezvoltarea rețelelor de comunicații, Revista Forțelor Terestre Nr. 2, 2004

Mureșan, Mircea dr., Văduva Gheorghe dr. – Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universității Naționale de Apărare "Carol I", București, 2004.

Studiul de fezabilitate, Rețele de Transmisiuni de Sprijin de Campanie și Linii de Transmisiuni Directe de Campanie (LTDC), M.Ap.N. 1997

Timofte, G., Interoperabilitatea sistemelor de comunicații, Sesiunea de comunicǎri științifice a Academiei Tehnice Militare, 2001

Văduva Gheorghe dr. – Războiul bazat pe rețea în fizionomia noilor conflicte militare, Editura Universității Naționale de Apărare "Carol I", București, 2005.

Văduva, Gheorghe dr., Răduică,George-Teodor – Cerințe operaționale în războiul bazat pe rețea, Editura Universității Naționale de Apărare "Carol I", București, 2007.