Realizarea Obiectivelor Educatiei Fizice Prin Intermediul Mijloacelor Specifice Jocului de Fotbal In Invatamantul Primar
CUPRINS
CAPITOLUL I IMPORTANȚA ȘI ACTUALITATEA TEMEI
1.1. Fotbalul – mijloc al educației fizice și sportive
1.2. Caracteristicile jocului de fotbal.
CAPITOLUL II FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI
2.1. Calitățile motrice
2.2. Aspecte ale pregătirii fizice și implicit a dezvoltării principalelor
calități motrice în fotbalul actual
2.3. Particularități somato funcționale, psihice și motrice ale
copiilor de vârstă 8 -11 ani
2.4. Fotbalul în învățământul primar
CAPITOLUL III ORGANIZAREA CERCETĂRII
3.1. Premizele cercetării
3.2. Ipotezele cercetării
3.3. Metodele cercetării
3.4. Cunoașterea lotului de subiecți și a locului de desfășurare a
experimentului
CAPITOLUL IV CONȚINUTUL EXPERIMENTULUI
Mijloace de acționare utilizate pe parcursul desfășurării cercetării
CAPITOLUL V PRELUCRAREA ȘI INTERPTRETAREA REZULTATELOR
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I
IMPORTANȚA Șl ACTUALITATEA TEMEI
Datorită caracteristicilor pe care le are și a efectelor pozitive, fotbalul, practicat pe teren normal sau sub forma minifotbalului (pe teren redus), poate suplini o parte din mijloacele tradiționale ale educației fizice școlare și împreună cu celelalte discipline sportive (atletism, gimnastică, baschet, handbal, volei, etc.) contribuie la realizarea obiectivelor și sarcinilor educației fizice și sportive la clasele din învățământul primar.
Încă de la începutul acestei cercetări putem afirma, în urma studierii literaturii de specialitate, că față de mijloacele tradiționale, practicarea jocului de minifotbal în cadrul lecției de educație fizică la clasele din învățământul primar contribuie decisiv la dezvoltarea unor calități motrice cum ar fi:
1. Viteza – sub toate formele de manifestare;
2. Îndemânarea generală și specifică;
3. Rezistența generală și rezistența în regim de viteză;
4. Forța – în special la nivelul membrelor inferioare.
Cu toate acestea, nu putem să nu amintim că, în schimb, unele sarcini legate de dezvoltarea fizică armonioasă a organismului elevilor și mai ales a forței la nivelul membrelor superioare și forței la nivelul musculaturii spatelui și abdomenului, sunt rezolvate în mai mică măsură decât la alte discipline sportive.
Programele de educație fizică pentru învățământul primar, datorită faptului că sunt modificate la diferite intervale de timp, prin adaptarea lor la condiții și orientări noi, sunt prezentate prea schematic și uneori foarte sumar.
Este știut faptul că în general în țara noastră majoritatea școlilor nu dispun de o bază sportivă adecvată (sală de gimnastică, materiale sportive, pistă de alergări, etc.) necesară îndeplinirii cerințelor programei de învățământ.
Suntem obligați să ținem seama de aceste realități și în consecință să încercăm a înlocui aceste lipsuri din activitatea noastră. Pentru faptul că jocul de minifotbal nu necesită în afara unei mingi și a două porți (care se pot amenaja foarte rapid) alte materiale deosebite, vom încerca în lucrarea de față să arătăm că se pot dezvolta principalele calități motrice în cadrul lecției de educație fizică prin intermediul jocului de minifotbal.
Deși unii specialiști ai domeniului nostru vor motiva că acest lucru nu este posibil, aducând drept argument principal faptul că o clasă este alcătuită din băieți dar și din fete, ne permitem să le amintim că fotbalul feminin a luat o amploare deosebită nu numai pe plan național ci și pe plan internațional, acest lucru, spunem noi, fiind un argument în plus în desfășurarea prezentei cercetări.
Datorită acestor realități prezentate în rândurile anterioare, considerăm că tema prezentei lucrări de cercetare este deosebit de actuală și foarte importantă în contextul reformelor învățământului românesc și în același timp al condițiilor sociale existente în România în această perioadă.
Fotbalul – mijloc al educației fizice și sportive
Condițiile de joc, complexitatea mișcărilor și caracterul specific al acțiunilor, atribuie fotbalului rolul de mijloc al educației fizice și sportive, deoarece contribuie la realizarea sarcinilor acesteia prin:
fortificarea organismului și consolidarea sănătății;
educarea calităților morale și a trăsăturilor pozitive de caracter și comportament;
dezvoltarea capacităților psiho-fizice și a unor deprinderi motrice și tehnico-tactice specifice;
formarea deprinderii de practicare sistematică a jocului, cu implicații asupra stării de spirit, pe fondul unor solicitări psihice de intensitate crescută;
caracterul formativ și educațional al tineretului școlar prin prezența sa în toate programele școlare;
însușirea de cunoștințe și deprinderi la un nivel superior pentru atingerea măiestriei sportive.
Practicarea jocului influențează restructurarea funcțiilor diferitelor organe și sisteme care favorizează mecanismul de adaptare la efort a întregului organism prin ridicarea capacității funcționale a acestuia.
Jocul de fotbal dezvoltă la un nivel superior motricitatea generală și specifică precum și calitățile fizice care reprezintă de asemenea un obiectiv important al educației fizice școlare.
Învățarea și practicarea jocului de fotbal în mediul școlar, sub formă de minifotbal, pe spații reduse (specifice condițiilor oferite de majoritatea școlilor), contribuie la rezolvarea importantelor sarcini ale procesului de instruire și educație prin multiplele sale valențe formative. (Gh. Neța, C. Popovici, S. Ormenișan, 2000)
Caracteristicile jocului de fotbal.
Specificul și complexitatea solicitărilor și acțiunilor de joc scot în evidență o serie de caracteristici și particularități, dintre care amintim:
varietatea și complexitatea deprinderilor motrice și a dificultăților ridicate de o motricitate specifică pretențioasă;
schimbarea de frecvență în structura diferitelor forme de mișcare prin trecerea rapidă de la o formă la alta;
necesitatea orientării rapide în joc, pe baza percepțiilor vizuale a vederii periferice și a atenției concentrate care vizează poziția mingii, plasamentul și acțiunile coechipierilor și cele ale adversarilor;
capacitatea de orientare rapidă și corectă în joc reclamă din partea jucătorilor o gândire adecvată care să permită anticiparea acțiunilor, pentru a face față schimbărilor și situațiilor ivite în fiecare moment;
stăpânirea echilibrată a stărilor emoționale, care pot fi dăunătoare când se manifestă cu prea mare intensitate sau când nu există;
caracterul dinamic al jocului și angajarea psiho-fizică necesită însușirea unor deprinderi motrice de bază și specifice și o capacitate de efort la nivel competitiv;
prin accesibilitatea sa, jocul de fotbal poate fi practicat de ambele sexe și la toate vârstele, în funcție de scopul urmărit de fiecare practicant;
spiritul de întrecere și starea permanentă de adversitate în luptă directă, pe lângă calitățile complexe solicitate în timpul jocului, impune stăpânirea unor calități intelectuale pentru a putea gândi și acționa în mod eficient. (Gh. Neța, C. Popovici, S. Ormenișan, 2000)
Capitolul II
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A TEMEI
2.1. Calitățile motrice
Calitățile motrice sunt însușiri ale organismului uman. Ele se dezvoltă pe parcursul vieții (până la o anumită vârstă!) dar se pot și „educa'’ (o influențare,”accelerare" a dezvoltării) prin proces special de instruire.
Calitățile motrice reprezintă ansamblul potențialului fizico-biologic al unui individ, care se manifestă prin execuția la parametrii maximali a unui act motric sau a unei structuri motrice în relație directă cu spațiul și timpul, tradusă prin rapiditate, durată, încărcătură, amplitudine, precizie, coordonare. (S. Cătăneanu, V. Dobre, P. Cojocaru – 2002)
Cârstea Gheorghe, în „Teoria și metodica educației fizice și sportului"(1993), împarte calitățile motrice în două categorii:
1. De bază:
V. – viteza;
Î. – îndemânarea;
R. – rezistența;
F. – forța.
Unii autori, pe lângă acestea, mai adaugă mobilitatea și suplețea.
Alți autori consideră calități motrice de bază numai viteza, rezistenta și forța (deci exclud îndemânarea).
2. Specifice: cele implicate în practicarea unor ramuri de sport sau în exercitarea unor profesii, meserii. Ele rezultă din combinația între două sau mai multe calități motrice de bază (de exemplu: „detenta” este viteză + forță).
Calitățile motrice se dezvoltă și „educă" în funcție de vârstă (pe ansamblu: la cei „mici" se pune accent pe viteză șt îndemânare, iar la cei mari se pune accent pe forță și rezistență). Ele sunt în strânsă interdependență cu deprinderile și/sau priceperile motrice, interdependență care trebuie să fie corect înțeleasă.
Însușirea deprinderilor și/sau priceperilor motrice necesită un anumit nivel al calităților motrice și influențează acest nivel (prin exersarea realizată în scopul învățării, consolidării sau perfecționării deprinderilor și/sau priceperilor motrice). La rândul său, orice acționare pentru dezvoltarea calităților motrice, realizată prin deprinderi și/sau priceperi motrice, influențează consolidarea acestor deprinderi și/sau priceperi motrice. Deci, sunt „priorități" și „efecte secundare" pe care nu trebuie să le încurcăm.
În efectuarea oricărui (cu aproximație) act motric (și mai ales exercițiu fizic) sunt implicate toate calitățile motrice de bază, cu pondere diferită. Sunt și unele exerciții fizice „pure”(numai de forță sau numai de viteză, etc.)
Acționarea specială asupra educării unei calități motrice implică și efecte indirecte asupra celorlalte calități motrice (atenție la ,,transfer negativ”; numai exercițiile speciale pentru viteză nu dau transfer negativ pentru celelalte calități motrice!).
Există pentru fiecare calitate motrică de bază, un element caracteristic predominant:
pentru viteză => repeziciunea;
pentru îndemânare => gradul de complexitate;
pentru rezistență => durata;
pentru forță => încărcătura.
Orice calitate motrică poate fi programată pentru a fi „educată" special în orice perioadă a anului. În procesul de antrenament fiecare calitate motrică își are un loc special de amplasare.
Mulți specialiști (teoreticieni, metodiști, fiziologi, practicieni, etc.) s-au ocupat de problema calităților motrice. Dintre ei, menționăm pe unii dintre cei mai importanți, ale căror puncte de vedere am încercat să le sintetizăm în cele ce urmează. Este vorba despre: N. A. Bernstein; A. Demeter; N. G. Ozolin; C. Florescu – N .Dumitrescu – A. Predescu; A. B. Novicov; Gh. Mitra – Al. Mogoș; I. Șiclovan; D. Hare; T. Ardelean; etc.
VITEZA
Definiție: «Este capacitatea organismului uman de a executa acte și acțiuni motrice, cu întregul corp sau numai cu anumite segmente ale acestuia, într-un timp cât mai scurt, deci cu rapiditate(,,repeziciune", „iuțeală") maximă, în funcție de condițiile existente».(Gh. Cârstea–1993)
Trebuie să amintim că în cadrul literaturii de specialitate studiate am întâlnit excluderea vitezei ca termen, de către unii specialiști (puțini la număr);ei îi zic ,,rezistență de scurtă durată", punct de vedere cu care nu suntem de acord, aceasta din urmă fiind o formă a rezistenței – „rezistența în regim de viteză".
FORME DE MANIFESTARE:
1.Viteza de reacție este dependentă de cele cinci elemente componente (apariția excitației în receptor; transmiterea pe cale aferentă; analiza semnalului – care durează cel mai mult; transmiterea pe calea eferentă; excitarea mușchilor). Reacțiile sunt simple sau complexe. Reacția simplă se manifestă atunci când răspunsul este dat sub forma unei mișcări dinainte cunoscute și care apare spontan. Reacția complexă se manifestă mai ales în jocurile bilaterale dar și în alte sporturi unde răspunsul trebuie dat în funcție de acțiunile coechipierilor și adversarilor.
2.Viteza de execuție este dată de timpul consumat de la începerea efectuării unui act sau a unei acțiuni motrice până la terminarea acestora. Ea se referă în special la mișcările „singulare", „separate".
3. Viteza de repetiție este de fapt o variantă a vitezei de execuție și se re viteză".
FORME DE MANIFESTARE:
1.Viteza de reacție este dependentă de cele cinci elemente componente (apariția excitației în receptor; transmiterea pe cale aferentă; analiza semnalului – care durează cel mai mult; transmiterea pe calea eferentă; excitarea mușchilor). Reacțiile sunt simple sau complexe. Reacția simplă se manifestă atunci când răspunsul este dat sub forma unei mișcări dinainte cunoscute și care apare spontan. Reacția complexă se manifestă mai ales în jocurile bilaterale dar și în alte sporturi unde răspunsul trebuie dat în funcție de acțiunile coechipierilor și adversarilor.
2.Viteza de execuție este dată de timpul consumat de la începerea efectuării unui act sau a unei acțiuni motrice până la terminarea acestora. Ea se referă în special la mișcările „singulare", „separate".
3. Viteza de repetiție este de fapt o variantă a vitezei de execuție și se referă la efectuarea aceleași mișcări într-o unitate sau interval de timp prestabilite. Ea vizează frecvența unei mișcări pe o unitate de timp.
4. Viteza de deplasare care este tot o variantă a vitezei de execuție (când este vorba de parcurgerea, prin alergare sau alte modalități, a unui spațiu prestabilit), sau a vitezei de repetiție (când se pune problema cât spațiu, ce distanță se parcurge într-o unitate de timp prestabilită, deci care este frecvența mișcărilor care deplasează corpul individului în spațiu). Această formă de viteză se întâlnește în ramurile sau probele sportive ciclice.
5. Viteza în regimul altor calități motrice: viteza în regim de forță (numită și detentă); viteza în regim de rezistență; viteza în regim de îndemânare.
Foarte rar, în execuția actelor și acțiunilor motrice se menține o viteză constantă, uniformă. De cele mai multe ori viteza este neuniformă. Atunci când ea crește avem o „accelerație", iar când ea descrește este vorba de o „decelerație". În execuția actelor și acțiunilor motrice foarte importantă este menținerea vitezei optime, fenomen care se apreciază prin așa numitul „simț al vitezei",care se corelează cu simțul ritmului și al tempoului.
ÎNDEMÂNAREA
Definiție: „Este o calitate motrică deosebit de complexă care implică: capacitatea de coordonare a segmentelor corpului sau ale acestuia în întregime pentru efectuarea unor acte sau acțiuni motrice; echilibru; precizie; orientare spațio-temporală (inclusiv ritm); amplitudine (pe bază de mobilitate articulară, suplețe și elasticitate musculară); ambilateralitate (ambidextrie), etc. (Gh. Cârstea–1993) Toate acestea trebuie subordonate obținerii unei eficiențe maxime, mai ales în condiții neobișnuite, cu un consum minim de energie.
Îndemânarea primește, după unii autori, și sensul de „aptitudine de învățare rapidă a unei noi mișcări" (I.P. Matveev – A.D. Novikov, 1980), fiind asimilată cu „priceperea motrică simplă".
Alți autori din domeniul literaturii de specialitate apreciază îndemânarea ca și „capacitatea organismului uman de a restructura și adapta fondul motric disponibil în condiții variate",fiind asimilată cu „priceperea motrică complexă" (N.A. Bernstein; N. Ozolin; V. Hirtz; etc.).
În unele publicații de specialitate este desemnată și prin alți termeni: „abilitate", „iscusință", „coordonare a mișcărilor", „coordonare musculară",etc.
FORME DE MANIFESTARE:
1. Îndemânare generală, necesară efectuării tuturor actelor și acțiunilor motrice de către oameni.
2. Îndemânare specifică (specială), caracteristică celor care practică diferite probe și ramuri de sport sau exercită profesii bazate pe efort fizic complex.
3.Îndemânarea în regimul altor calități motrice: îndemânarea în regim de rezistență; îndemânarea în regim de forță.
REZISTENȚA
Definiție: „Este capacitatea organismului de a depune eforturi cu o durată relativ lungă și o intensitate relativ mare, menținând indici constanți de eficacitate optimă.” Deci, este capacitatea psihofizică de a depune eforturi fără apariția stării de oboseală (senzorială, emoțională, fizică) sau prin învingerea acestui fenomen de oboseală. (Gh. Cârstea–1993)
”Este capacitatea psiho-fizică a organismului de a face față oboselii specifice activităților depuse” (A. Dragnea – 1991)
FORME DE MANIFESTARE
1. În funcție de ponderea participării grupelor musculare, majoritatea specialiștilor domeniului o clasifică în:
a. Rezistență generală caracteristică efectuării în timp îndelungat a unor acte sau acțiuni motrice care angrenează principalele grupe musculare (aproximativ 70%);
b. Rezistența specifică (specială): caracteristică depunerii eforturilor pe care le implică probele sau ramurile de sport și unele profesii, cu indici constanți și eficienți de randament. Această rezistență specifică poate să fie: locală (când în efort se angrenează mai puțin de 1/3 din musculatură) și regională (când în efort se angrenează între 1/3 și 2/3 din musculatura organismului uman).
2. În funcție de sursele energetice și durata efortului, rezistența este clasificată în:
a. Rezistență anaerobă specifică pentru eforturile cuprinse între 45 secunde și 2 minute (numite și eforturi de scurtă durată);
b. Rezistența aerobă specifică pentru eforturile care depășesc 8 minute (numite și eforturi de lungă durată);
c. Rezistență mixtă specifică pentru eforturile cuprinse între 2 și 6 minute (numite și eforturi de durată medie), în care pe fondul unor procese de tip aerob apar și unele anaerobe, mai ales spre limita inferioară de efort.
3. În funcție de modul în care se combină cu alte calități motrice, rezistența se clasifică în:
a. Rezistență în regim de viteză;
b. Rezistență în regim de forță;
c. Rezistență în regim de detentă;
d. Rezistență în regim de îndemânare.
4. În funcție de natura efortului, rezistența poate fi:
a. Rezistență în efort constant;
b. Rezistență în efort variabil.
FORȚA
Definiție: ,,Este capacitatea organismului de învinge o „rezistență" (internă sau externă) prin intermediul contracției musculare".(Gh. Cârstea–1993)
”Capacitatea de a realiza eforturi de învingere, menținere sau cedare în raport cu rezistența externă sau internă, prin contracția uneia sau mai multor grupe musculare.” (A. Dragnea – 1996).
FORME DE MANIFESTARE
Pe parcursul studierii literaturii de specialitate am descoperit o multitudine de clasificări ale acestei calități motrice, dintre care ne-au atras atenția următoarele:
1. In funcție de participarea grupelor musculare:
a. Forța generală, în care participă prin contracție, pentru învingerea unei rezistențe, principalele grupe musculare ale organismului uman;
b. Forța specifică (specială), în care participă prin contracție, pentru învingerea unei rezistențe, doar una sau câteva din grupele musculare ale organismului uman.
2. În funcție de caracterul contracției musculare, forța poate fi clasificată în:
a. Forță statică (sau „izometrică"), când, prin contracție, nu se modifică lungimea fibrelor musculare angajate în efectuarea actului sau acțiunii motrice;
b. Forță dinamică (sau „izotonică"), când prin contracție se modifică lungimea fibrelor musculare angajate în efort, dacă fibrele se scurtează, pe baza intrării în acțiune a mușchilor agoniști (motori), forța dinamică este de tip învingere iar dacă fibrele se alungesc, intrând în acțiune mușchii antagonist („frenatori"), forța dinamică este de tip cedare (regim pliometric);
c. Forță mixtă, combinată, când pentru învingerea rezistenței se întâlnesc contracțiile dinamice cu cele statice, alternând într-o succesiune diferențiată în raport cu natura actelor sau acțiunilor motrice.
3. În funcție de capacitatea de efort (în relație cu „puterea” individuală), forța se clasifică în:
a. Forță absolută (sau maximă), manifestată într-o mișcare, independent de greutatea corporală proprie, ea crește odată cu mărirea greutății corporale;
b. Forța relativă, care exprimă valoarea care revine în raport cu greutatea corporală proprie, ea scade odată cu mărirea greutății corporale.
4. În funcție de modul în care se combină cu celelalte calități motrice, ea poate fi:
a. Forță in regim de viteză;
b. Forță în regim de rezistență;
c. Forță în regim de îndemânare.
2.2. Aspecte ale pregătirii fizice și implicit ale dezvoltării principalelor calități motrice în fotbalul actual
Jocul de fotbal se caracterizează astăzi printr-o bogată activitate competițională, la care, pe lângă jocurile din campionatul intern, li se adaugă numeroase partide internaționale, amicale sau oficiale și alte diverse competiții ocazionale.
Dacă ținem seama de faptul că jocul contemporan a devenit față de trecut, mult mai dinamic, jucătorii fiind obligați să alerge în permanență, executând numeroase schimbări de ritm, că lupta pentru posesia mingii a devenit mult mai aprigă și necesită un mai mare consum de energie, că sunt necesare procedee tehnice și tactice cât mai perfecționate și caracterizate de o manifestare a lor în condiții de viteză crescută a jocului, toate acestea ne pot da o imagine de ansamblu despre numeroasele calități necesare actualului jucător de fotbal și despre solicitările foarte mari, din punct de vedere fizic, la care este supus acesta, în decursul desfășurării unei partide sau a desfășurării unui an competițional.
Pentru ca fotbalistul să facă față acestor solicitări trebuie să posede un bagaj valoros de calități motrice și o pregătire temeinică, cu ajutorul căreia să poată suporta, în condiții optime și fără repercusiuni, eforturile mari și mereu crescânde ale jocului. Aceste cerințe se realizează, în primul rând, printr-o pregătire fizică superioară, respectând sarcinile celor două laturi ale acestei pregătiri, și anume: pregătirea fizică generală și pregătirea fizică specială.
Viteza, îndemânarea, forța și rezistența sunt cele patru calități motrice de bază, care în practică nu pot fi întâlnite separat, fiind permanent într-o strânsă interdependență și corelație.
VITEZA este o calitate motrică de bază, care depinde și de tipul de sistem nervos al omului și din această cauză se dezvoltă mai greu decât celelalte calități motrice. în domeniul fotbalului nu este vorba de o viteză de deplasare de la un punct fix la altul, ca de exemplu la sprint, ci de o viteză specifică jocului. în privința vitezei, ne putem referi la mai multe componente:
alergarea în viteză cu mișcări adaptate jocului;
necesitatea de a executa elementele tehnice rapid și sigur;
viteză de gândire pentru combinațiile tactice specifice;
viteză de reacție la intervențiile neprevăzute ale adversarului.
Dezvoltarea vitezei, calitate motrică care asigură jucătorilor un randament superior, dozarea eficientă și repartizarea corectă a mijloacelor conform principiului individualizării, sunt factori hotărâtori în antrenamentul modern.
O echipă este compusă, în general, din diferite tipuri de jucători, ale căror particularități fac să nu poată fi pregătiți în comun și deci vor fi antrenați în raport cu acestea, fie în mod individual, fie în grupe egale ca valoare și caracteristici. Având înregistrările cu ocazia efectuării normelor de control, profesorul poate doza efortul indicând tempoul, exercițiile specifice și numărul de repetări. Se recomandă efectuarea antrenamentului pe teren gazonat, care fiind mai moale menajează mușchii, ligamentele și articulațiile, iar accentul trebuie să cadă pe dezvoltarea cu precădere a vitezei de reacție, de execuție și de repetiție.
ÎNDEMÂNAREA este în esență o calitate motrico-tehnică complexă. Putem face diferență între un jucător îndemânatic și un jucător înzestrat cu o îndemânare superioară, însă valoarea absolută a lor nu o putem stabili, din lipsa mijloacelor care să aibă un caracter obiectiv, pentru a determina cât mai exact această diferență.
Cu ocazia dezvoltării îndemânării generale, prin exerciții de gimnastică, sau alte mijloace folosite, nu urmărim automatizarea mișcărilor cu orice preț și în mod mecanic, ci vom determina jucătorul să și gândească. Exercițiile vor fi înlănțuite în așa fel încât jucătorul să fie pus în fața unor probleme de timp și spațiu, pentru rezolvarea cărora să aleagă singur soluția cea mai potrivită. Acestea, combinate cu elemente din cadrul jocului, vor forma exerciții complexe, care vor dezvolta, în mai mare măsură, îndemânarea specifica a jucătorilor de fotbal.
FORȚA este una dintre calitățile importante ale jucătorului de fotbal, care determină viteza de deplasare, reacție și execuție a acestuia și este totodată asociată cu îndemânarea și rezistența.
În cartea „Fotbal. Exerciții pentru pregătirea fizică și tactică" autorul Avram Silviu (1980) afirmă: „în jocul de fotbal, forța prezintă importanță sub următoarele trei forme de manifestare”:
forța generală, ce se referă îndeosebi la mușchii trunchiului, coapsei, umerilor, spatelui și brațelor, grupe care participă la mișcările de lovire a mingii cu piciorul și cu capul, cât și la aruncările de la margine, la conducerea mingii și la lupta corp la corp cu adversarul;
forța de lovire necesară pentru pasele lungi și trasul la poartă de la distantă;
forța necesară în acțiunile de marcare a adversarului și de protejare a mingii.
REZISTENȚA, o altă calitate motrică de bază, dezvoltată la un înalt nivel, dă posibilitatea jucătorilor să execute toate procedeele tehnice și tactice în condiții de joc, fixă eforturi vizibile și fără ca eficacitatea si precizia lor să scadă. Pe baza rezistenței generale se formează rezistența în regim de viteză, necesară efectuării sprinturilor, opririlor, schimburilor de ritm și de direcție. Antrenamentul jucătorilor trebuie să cuprindă și alergări în regim de viteză maximă, pe porțiuni asemănătoare cu cele din timpul jocului, care să totalizeze 1800-2000 de metri.
SUPLEȚEA este calitatea motrică care asigura fotbaliștilor executarea mișcărilor cu ușurință și amplitudine. Ea este condiționată de elasticitatea mușchilor, de mobilitatea articulațiilor și de coordonare. In fotbal suplețea este necesară în alergări, sărituri, mișcări înșelătoare si execuții tehnice.
DETENTA este o calitate motrică complexă, ce rezultă din îmbinarea forței și a vitezei, coordonate în vederea realizării mișcării cu eficiența maximă.
Dezvoltarea detentei jucătorilor de fotbal diferă de cea a săritorului în înălțime, de exemplu. In timp ce săritorul urmărește să-și ridice centrul de greutate cât mai sus, calculându-și locul de bătaie, jucătorul de fotbal trebuie să se înalte la momentul potrivit, în funcție de adversar și de traiectoria mingii.
MOBILITATEA este recunoscută doar de unii autori drept calitate motrică de bază, fiind definită drept calitatea de a se deplasa cu ușurință de la un loc la altul, sau de trece cu ușurință de la un sistem tactic la alt sistem tactic, pe parcursul desfășurării întrecerii fotbalistice.
Mobilitatea articulară și suplețea formează un tot unitar atât în procesul de joc, cat și în antrenament, care cu greu pot fi separate în cadrul exercițiilor fizice, sau în a acelora cu caracter tehnico-tactic.
Mobilitatea este în interdependență cu cele patru calități motrice de bază prezentate în paginile anterioare, fiind influențată de ele, sau influențând asupra fiecăreia dintre aceste calități, pe parcursul manifestării lor în joc sau în antrenament.
2.3. Particularități somato funcționale, psihice și motrice ale copiilor de vârstă 8-11 ani
Posibilitățile motrice ale copiilor sunt strâns legate de particularitățile lor morfo-funcționale specifice fiecărei vârste.
Din multitudinea de criterii de împărțire a vârstelor, cunoscute în literatura studiată, considerăm că cel mai aproape de specificul acestei lucrări este cel al vârstei fiziologice, deoarece nivelul capacității de efort și randamentul sunt determinate de vârsta fiziologică, de gradul de dezvoltare și funcționare a diferitelor aparate și sisteme ale organismului.
Vârsta de 9 – 11 ani se încadrează în limitele vârstei antepubertare și ca atare particularitățile morfo – funcționale ale subiecților cercetați sunt proprii acestei vârste.
Vârsta aceasta se caracterizează printr-o dezvoltare intensivă a organismului, ritmul de creștere al parametrilor somatici este mai accentuat decât al celor vegetativi. Se constată o dezvoltare rapida a oaselor la începutul perioadei, procesul de osificare este rapid devenind lent către sfârșitul ei, deoarece gradul de solicitare al organismului este mai bine dozat.
La această vârstă copii cresc în medie 4-5 cm pe an și câștigă în greutate 3-4 kg. La copiii zilelor noastre se constată fenomenul de accelerație manifestat prin talia acestora, cu 1-2 cm mai mare în raport cu aceeași vârsta, din perioada anilor 1970 iar greutatea cu 2-3 kg mai mult decât a copiilor din aceeași perioadă. (M. Ifrim, 1986)
Sistemul muscular este slab dezvoltat la această vârstă. Fibrele musculare sunt mai lungi și subțiri, comparativ cu adultul prezentând o elasticitate crescută. Se constată o neconcordanță în dezvoltarea diferitelor grupe musculare, astfel în general mușchii flexori sunt mai dezvoltați în detrimentul extensorilor. De aici reiese necesitatea acordării unei atenții deosebite dezvoltării grupelor musculare extensoare ale segmentelor corpului.
Tonusul muscular este în general scăzut, după cum și forța musculară nu este capabilă să facă față încordărilor mari.
În ceea ce privește dezvoltarea unor sisteme vegetative, aceasta se realizează într-un ritm ceva mai lent, comparativ cu dezvoltarea aparatului locomotor și a sistemului nervos.
Inima este relativ mică față de talia și greutatea generală a copilului, forța musculara miocardică de asemenea, iar eficiența economică a sistemului cardiovascular este slabă. Este o concludență, în acest sens frecvența cardiacă de 100 de pulsații/minut la 8 ani, care scade progresiv cu vârsta ajungând la 80 pulsații/minut la vârsta de 9 – 11 ani.
Către sfârșitul acestei perioade, la vârsta care ne interesează, există posibilități biologice pentru intensificarea activității motrice.
Frecvența respiratorie de asemenea nu indică o economie funcțională. Exercițiile fizice în general, dar mai ales erele cu caracter ciclic și cu influenți generală asupra organismului (alergarea) judicios aplicate, pot constitui mijloace importante în reglarea și perfecționarea funcțiilor vitale ce cunosc în această perioadă un ritm susținut de dezvoltare.
In ceea ce privește dezvoltarea sistemului nervos, la această vârstă copiii prezintă o dezvoltare morfologică avansată, nu însă în același ritm și cea fiziologică. Se constată un echilibru nu tocmai optim al proceselor nervoase, predominând excitația. Se cunoaște neastâmpărul, agitația și instabilitatea concentrării copiilor de această vârstă. Cu toate că interesul față de tot ce îi înconjoară crește, trebuie eliminate din procesul de antrenament explicațiile prea lungi care obosesc și trebui folosite metodele și mijloacele cele mai variate în realizare sarcinilor propuse.
La această vârstă copiii prezintă o mare varietate a mișcărilor, posedă un bun simț al ritmului, o oarecare precizie ta execuție, lucru care permite însușirea cu ușurință a unor deprinderi motrice și formarea interesului general pentru activitatea sportivă.
Tempoul de creștere al potențialului motric în această perioada este foarte rapid. Formele naturale ale mișcării se perfecționează iar formele noi se însușesc foarte rapid. Mulți copii la această vârstă sunt capabili să execute foarte corect o serie întreagă de mișcări, ceea ce permite crearea unui bagaj relativ mare de deprinderi variate.
Cu toate acestea, nivelul de dezvoltare al calităților motrice este relativ scăzut, fapt care impune grija permanentă pentru dezvoltarea potențialului motric în concordanță cu particularitățile morfo-funcționale ale acestei vârste.
Solicitările din antrenamentele cu copiii de această vârstă pot fi însemnate în ceea ce privește exercițiile de viteză, îndemânare, mobilitate, coordonare și rezistență generală, în același timp cu mare grijă și precauție trebuie abordate exercițiile care vizează dezvoltarea forței și a rezistenței în regim de viteză.
La această vârstă se accentuează diferențierile în ceea ce privește nivelul pregătirii motrice determinate de aptitudini, de ritmul diferit al dezvoltării individuale, interesul pentru mișcare și posibilitățile copiilor de a practica activitatea fizică organizată. De regulă acei copii care petrec mult timp în aer liber participând regulat la diferite activități motrice, mai mult sau mai puțin organizate, au un nivel de pregătire fizică superior celor a căror activitate se rezumă la orele de educație fizică cuprinșii în orarul școlii.
Din această trecere sumară în revistă privind unele aspecte funcționale ale organismului trebuie să reținem mai ales ideea că în această etapă de dezvoltare există o discordanță între dezvoltarea unor organe vitale (inimă, plămâni, etc.) și creșterea organismului, fapt care poate favoriza apariția unor dereglări funcționale, mai ales dacă copiii respectivi sunt suprasolicitați psihic și fizic.
2.4. Fotbalul în învățământul primar
Programa școlară pentru învățământul primar are ca obiectiv final capacitatea elevilor de a practica jocul. La nivelul acestor clase fotbalul este prezent în programa școlară în cadrul lecțiilor de educație fizică numai la clasele I-IV.
Practica tradițională a predării fotbalului în școală se referă la inițierea și consolidarea elementelor tehnico-tactice de bază ale jocului de fotbal prezente în cadrul temelor de lecție, predarea lor făcându-se în majoritatea cazurilor prin metoda analitică în vederea însușirii corecte a procedeelor.
Este unanim recunoscut faptul că predarea lor sub aceasta formă nu reușește să asigure îndeplinirea întocmai a obiectivelor prevăzute de programă, de aceea practicarea integrală a jocului asigură un aport mult mai mare în rezolvarea sarcinilor lecției.
Jocul integral nu poate fi practicat fără ca elevii să aibă un bagaj minim de cunoștințe tehnico-tactice, acestea obținându-se pe baza unor structuri de exerciții care pot constitui faze de joc sau complexe care au în conținutul lor elemente de tehnică și tactică. Ponderea în cadrul lecțiilor se axează pe inițierea și învățarea elementelor tehnico-tactice prin jocuri de mișcare.
În cadrul lecțiilor de educație fizică, învățarea izolată a elementelor și procedeelor tehnico-tactice va fi scurtă, accentul punându-se pe repetarea și consolidarea lor în cadrul unor complexe tehnico-tactice specifice jocului de atac sau apărare și în cadrul jocului bilateral.
Pentru o imagine mai bună a celor afirmate în rândurile precedente suntem obligați să prezentăm în cele ce urmează „etapizarea obiectivelor și conținutului tehnico-tactic pentru învățământul primar" (I. Motroc – Fotbal – Curs de bază, volumul III, 1996) care contribuie la realizarea „modelului tehnico-tactic” al absolvenților acestui ciclu de învățământ.
2.5. Programa școlară a claselor I-IV
CLASA A III-A
OBIECTIVE DE REFERINȚĂ ȘI EXEMPLE DE ACTIVITĂȚI DE ÎNVĂȚARE
1. Menținerea stării optime de sănătate și creșterea capacității de adaptare la factorii de mediu
2. Armonizarea propriei dezvoltări fizice și prevenirea instalării abaterilor posibile de la aceasta
3. Extinderea fondului propriu de deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare și sportive elementare și dezvoltarea calităților motrice
4. Practicarea independentă a exercițiilor fizice, a jocurilor și a diferitelor sporturi
5. Manifestarea spiritului de echipă și de întrecere, în funcție de un sistem de reguli acceptate
B. CONȚINUTURlLE ÎNVĂȚĂRII
1. Elemente de organizare a activităților practice sportive
Formația de adunare în linie pe două rânduri.
Alinierea în linie și în coloană.
Pozițiile drepți și pe loc repaus.
Raportul.
Întoarceri la stânga și la dreapta de pe loc.
Pornire și oprire din mers.
Formarea și strângerea coloanei de gimnastică câte 4.
2. Elemente ale dezvoltării fizice armonioase
Pozițiile de bază și derivate.
Exerciții de influențare analitică a aparatului locomotor.
Exerciții compensatorii și preventive instalării abaterilor de la atitudinea corporală corectă.
Complexe de dezvoltare fizică libere, cu obiecte portative, cu/fără fond muzical.
Exerciții pentru reglarea ritmului respirator în efort.
3. Calități motrice de bază
Exerciții pentru dezvoltarea vitezei:
de reacție la stimuli vizuali, auditivi și tactili,
de execuție în acțiuni motrice variate,
de deplasare pe distanțe și direcții variate.
Exerciții pentru dezvoltarea îndemânării:
coordonarea segmentelor corpului în acțiuni cu complexitate crescândă,
coordonarea acțiunilor în relație cu un partener,
manevrări de obiecte.
Exerciții pentru dezvoltarea forței:
dinamice segmentare, cu învingerea greutății propriului corp;
*explozive.
Exerciții pentru dezvoltarea rezistenței:
la eforturi aerobe, cu creșterea progresivă a duratei<
*musculare locale.
Exerciții pentru dezvoltarea mobilității și stabilității articulare:
mobilitatea articulațiilor coloanei vertebrale și a articulațiilor coxo-femurale,
stabilitatea articulațiilor umărului, cotului, genunchiului și gleznei.
4. Deprinderi motrice de bază
Mers și variante de mers (mers cu pas fandat, mers cu pas adăugat, *mers cu diferite poziții ale brațelor).
Alergare și variante de alergare (alergare cu picioarele întinse înainte, *alergare cu pași încrucișați, alergare cu schimbare de direcție).
Săritură (săritură cu desprindere de pe unul și de pe ambele picioare, săritură cu trecere peste obstacole joase).
Aruncare și prindere (aruncări prin diferite procedee la țintă fixă și la distanță, de pe loc; prinderea cu două mâini).
5. Deprinderi motrice utilitar-aplicative
Echilibrul (deplasări în diferite variante, pe suprafețe înguste și înălțate progresiv, cu întoarcere de 90, *180).
Târâre (târâre joasă cu braț și picior opus, *târâre pe o latură).
Cățărare-coborâre (cățărare-coborâre pe banca de gimnastică înclinată; cățărare, deplasare laterală și coborâre la scara fixă).
Escaladare (escaladare cu apucare și sprijin pe șezută, *escaladare prin încălecare laterală).
Tracțiune-împingere (tracțiune-împingere simultană și alternativă cu brațele din culcat pe banca de gimnastică).
Transport de obiecte și de aparate ușoare, individual și în perechi.
6. Deprinderi sportive elementare
Specifice atletismului (alergarea de rezistență – pasul alergător de semifond, startul din picioare; alergarea de viteză – pasul alergător de accelerare, pasul alergător lansat de viteză, startul din picioare; săritura în lungime cu elan – școala săriturii, fazele săriturii; *săritura în înălțime cu pășire; aruncarea mingii de oină de pe loc, la distanță – exerciții introductive și fundamentale pentru învățarea tehnicii de aruncare).
Specifice gimnasticii
acrobatice (cumpăna pe un picior, sfoara, podul de jos, stând pe omoplați, rulare pe spate, rostogolire înainte din ghemuit în ghemuit, rostogolire înainte din depărtat în ghemuit, rostogolire înapoi din ghemuit în depărtat, legări de elemente acrobatice);
ritmice-sportive (variații de pași specifici, balansări de brațe, elemente de echilibru-passé, întoarcerea cu pași succesivi, săritură dreaptă, exerciții cu obiecte portative, pași de dans clasic și modern, legări de elemente pe fond muzical);
aerobice (pași aerobici de bază și de legătură, structuri de pași aerobici în 8 timpi, pe fond muzical).
Specifice jocurilor sportive (unul la alegere)
jocuri dinamice și pregătitoare, specifice fiecărui joc sportiv predat (minibaschet, minifotbal, minihandbal, badminton, tenis de masă și *de câmp);
procedee tehnice de bază, de pasare și de prindere (preluare) a mingii și câte un procedeu de finalizare;
jocuri bilaterale cu efective variate și reguli adaptate.
*Specifice sporturilor sezoniere (înot, patinaj, sanie, schi).
7. Noțiuni de regulament sportiv
Capitolul III
ORGANIZAREA CERCETĂRII
3.1. Premizele cercetării
Evoluția jocului de fotbal a cunoscut, odată cu trecerea anilor, progrese permanente și apreciabile, în prezent având o serie de orientări și tendințe care influențează în mod direct nu numai calitatea desfășurării jocului ci și dezvoltarea prin joc a tuturor calităților motrice ale practicanților.
Cunoscute fiind efectele practicării jocului de fotbal pe teren redus asupra organismului elevilor din clasele primare, el a fost introdus în Programele de Educație Fizică și de Activități Sportive. Singurul dezavantaj pe care încă îl mai prezintă, în țara noastră, este includerea lui numai pentru băieți. La nivelul școlii generale, în cadrul lecțiilor de educație fizică, el poate fi predat sub forma lui globală, adică prin joc la două porți, cât și sub forma unor structuri de exerciții cu conținut tehnico-tactic care, odată însușite, vor putea fi aplicate în joc, mărind eficiența acestuia.
Marele avantaj pe care îl prezintă (spre deosebire de alte discipline sportive) este faptul că marea majoritate a copiilor de la această vârstă practică fotbalul sub formă de joc, oriunde găsesc o „palmă" de loc liber și o minge bună de lovit cu piciorul.
Fiind un joc deja cunoscut, cu reguli respectate în joaca lor de copii, care influențează favorabil dezvoltarea fizică și marile funcțiuni ale organismului, este preferat altor jocuri și sporturi atât de elevi (eleve) cât și de profesorii de educație fizică în îndeplinirea sarcinilor educației fizice în școală.
Pe lângă aportul sanotrofic, fotbalul la această vârstă școlară este accesibil (și din punct de vedere al organizării materiale), atractiv și spectaculos, atribute care stimulează interesul elevilor pentru lecțiile de educație fizică fi sport.
Deși până nu demult jocul de fotbal era practicat numai de băieți, fetele, înscriindu-se în curentul general de emancipare, nu au rămas indiferente la posibilitatea de a practica jocul de fotbal. La început pe plan internațional, a fost practicat timid în mediul școlar, apoi ca mijloc complementar nespecific în cadrul antrenamentelor (de către practicantele altor discipline) până la folosirea jocului de fotbal pe teren redus ca mijloc al pregătirii organismului pentru efort la aproape toate antrenamentele din alte ramuri sportive și chiar înainte de joc la multe alte discipline sportive.
Practicarea jocului de fotbal de către fete are motivații multiple și profunde. În ultimele decenii ale secolului XX și începutul secolului XXI la tot mai multe ramuri sportive, alături de bărbați, participă și femeile, însă pe probe și clasamente separate. În hipism însă, femeile și-au cucerit capacitatea de a participa la toate probele alături de călăreți în același clasament, în atletism au fost acceptate atlete atât la probe specifice bărbaților până de curând (prăjină, triplu-salt, aruncarea ciocanului, etc.).
Majoritatea specialiștilor din domeniul nostru desconsideră practicarea jocului de fotbal de către femei, fără însă a ști că acesta este practicat de femei de circa 25 – 30 ani în multe țări ca: Germania, Suedia, Franța, S.U.A., Italia, etc., într-un cadru instituționalizat, cuprinzând toate categoriile de vârstă (copii, junioare, tineret, senioare) cu participarea în competiții interne (amicale sau oficiale) și internaționale. Fotbalul feminin sport olimpic.
Cu tot respectul pentru profesorii de educație fizică, trebuie să afirmăm că în condițiile sociale actuale ale României și în special datorită condițiilor materiale ale școlilor noastre, este foarte greu (aproape imposibil) să beneficiem de o sală de gimnastică dotată cu aparatura necesară pentru a îndeplini cerințele Programelor elaborate de Ministerul Educației Naționale. De asemenea considerăm că prin intermediul jocurilor sportive, a fotbalului în cazul acestei cercetări, dispare monotonia prezentă la lecțiile de educație fizică cu mijloace de acționare preponderent din atletism și gimnastică, prin intermediul jocului asigurându-se plăcerea și participarea mai activă a elevilor la lecție.
3.2. Ipotezele cercetării
Plecând de la ideile enunțate anterior, și anume că jocul de fotbal (pe teren redus) în cadrul lecției de educație fizică din învățământul primar (casele III-IV) poate fi practicat și de fete precum și datorită faptului că jocurile sportive, în general, sunt mult mai „atrăgătoare pentru elevii de această vârstă decât unele mijloace de acționare din cadrul altor ramuri sportive (aruncarea mingii de oină, săritura în lungime cu elan, etc.). Înainte de începerea acestui experiment ne-am stabilit următoarele ipoteze:
1. Prin intermediul jocului de minifotbal se poate realiza dezvoltarea principalelor calități motrice de bază în lecția de educație fizică la clasele I-IV.
2. Folosirea mijloacelor de acționare specifice jocului de fotbal alături de celelalte mijloace de acționare din alte ramuri sportive, va asigura o eficiență sporită procesului general de instruire, conducând în mod cert la dezvoltarea calităților motrice de bază dar în același timp asigurând și o motivație crescută pentru a câștiga, pentru a fi cel mai bun, lucru pe care noi îl considerăm esențial în formarea unui tânăr.
3. Obiectivele educației fizice școlare vor putea fi îndeplinite atât de elevi cât și de eleve prin practicarea jocului de fotbal pe teren redus (minifotbal)
3.3. Metodele cercetării
1. Studiul bibliografic
Documentarea, ca o condiție de bază a oricărei activități de cercetare științifică, reprezintă o metodă generală cu ajutorul căreia cercetătorul cunoaște contribuția predecesorilor și contemporanelor în prezența experimentului.
Ea presupune căutarea surselor bibliografice în care este tratată problema cercetată, consemnarea și selecționarea lor, urmată de studierea și prelucrarea datelor obținute.
În prima etapă a experimentului am studiat literatura de specialitate care a inclus buletine informative și documentare, cursuri și culegeri de specialitate și titluri bibliografice.
Informațiile culese mi-au permis formularea mai multor presupuneri și a unor ipoteze care m-au orientat spre aspectele cele mai importante.
Cu ajutorul acestei metode de cercetare, am reușit să-mi îmbogățesc „bagajul informațional” cu informații noi apărute în literatura de specialitate cu privire la subiectul acestei lucrări.
2. Observația
Observația ca „tehnică” de investigație este „contemplarea intenționată a unui obiect, fenomen sau proces; este cunoașterea științifică a unei realități prin contemplare intenționată și metodică”.(D.E.X. 1998)
Sarcina sau scopul observației noastre a fost culegerea de date concrete a căror analiză științifică să ne permită în finalul cercetării generalizarea. De aici s-a desprins și caracteristica observației științifice care nu este o „vizionare pasivă” ci un proces intelectual activ în care cercetătorul face efortul de a fi precis și obiectiv în același timp, chiar dacă evenimentele observate sunt conduite umane, încărcate de subiectivitate. ( F.C. Dane, 1990)
Observația este o abilitate dincolo și deasupra unei receptări pasive a datelor primare/ brute ale experienței senzoriale. Astfel, metoda observației (sistematice) presupune selectarea, înregistrarea, codificarea evenimentelor în anumite unități, precum și interpretarea evenimentelor (F.C. Dane, 1990)
Este o metodă de cercetare foarte des utilizată, prin care am urmărit și consemnat modul în care subiecții reacționează la sarcinile propuse, modul în care ei își organizează acțiunea (cu atenție, cu impulsivitate, lipsa de control necesitând stimulări permanente), felul cum abordează situația tactică apărută (cu încredere, cu ușurință, dominat sau dominant), modul în care își coordonează acțiunile tactice (cu calm, prin mișcări controlate, precipitate, cu abilitate, mișcări executate natural sau nenatural), reacțiile subiective la propriul comportament, la randamentul său, la eșec sau la succes.
3. Experimentul
Presupune stabilirea unor ipoteze de la care se pleacă și care în final vor fi confirmate sau infirmate.
Experimentul este o metodă de cercetare care presupune participarea conștientă a cercetătorului în decursul desfășurării evenimentelor, el selecționând mijloace, metode și măsuri de evaluare cu colectivul de subiecți cu care lucrează. El este aplicat în cercetarea unor noi metode și mijloace de dezvoltare a principalelor calități motrice în lecția de educație fizică la clasele II-IV.
În cazul lucrării de față experimentul folosit este unul de tip linear și constă în folosirea unei metodici și a unor mijloace de acționare specifice jocului de minifotbal în scopul dezvoltării principalelor calități motrice a elevilor de ambele sexe din clasele III-IV.
4. Metoda statistico-matematică
Statistica este o metodă de prelucrare și interpretare a datelor și rezultatelor recoltate pe parcursul cercetării. Ea s-a dezvoltat și s-a impus în ultimul timp datorită necesității cunoașterii modalităților de efectuare a calculului statistic.
Metoda statistică este o ramură a matematicii, devenită ea însăși știința care s-a dezvoltat, în special, datorită cerințelor studierii necesităților științelor sociale de a explica natura determinismului probabilist. (E.I. Kolozsi, 1999)
Metoda matematică se referă în primul rând la utilizarea largă a simbolurilor matematice, care, în cercetare este legată nemijlocit de studiul cantitativ al obiectivelor și fenomenelor, pe care fiecare domeniu le cuprinde în al doilea rând, metoda matematică este etapa perioadei de abstractizare superioară a unei științe, care, prin utilizarea conceptului matematic formulează ipotezele, regulile de deducere matematică și dobândește precizie informarea concluziilor și capacitatea de prognoză superioară. Metoda statistică reprezintă “un ansamblu de principii metodologice, procedee și tehnici care permit producerea informației statistice pe baza observării, prelucrării și analizei datelor, precum și fundamentarea deciziilor privind starea și variabilitatea colectivităților statistice în timp, în spațiu și din punct de vedere calitativ” (Ș. Maroti, 2008).
Am folosit metoda statistică pentru ca datele obținute la indicatorii testați să îi ordonez și să îi clasific pentru a obține o seamă de indicatori statistici prin care fac posibil caracterizarea lor și a relațiilor dintre acestea și totodată pentru a face datele să fie înțelese cât mai bine prin prezentarea lor sub formă de tabele, grafice de diferite forme.
Prima fază a prelucrării statistice a datelor a presupus ordonarea prin centralizare, numele subiecților, urmat de indicatorii pe care i-am urmărit pe parcursul lucrării și calculele indicatorilor statistico-matematici.
Indicatorii statistico-matematici utilizați în analiza datelor sunt:
media aritmetică (, Ma) este cea mai cunoscută medie și reprezintă suma tuturor valorilor variabilei împărțite la numărul total al lor.
Caracterizează însușirile comune alei unei grupări dar poate să ascundă însuși individuale de o deosebită importanță din aceasta cauză se folosesc și alți indicatori ca abaterea standard, amplitudinea standard, coeficientul de variabilitate. Se poate calcula prin formula de mai jos sau cu ajutorul programului Microsoft Office Excel prin calcul “= average (number1; number2;…)”.
Cu ajutorul mediei aritmetice se va calcula și coeficientului de variabilitate (Cv).
abaterea standard, deviația standard, abaterea medie pătratică sau abaterea tip (S), este cel mai folosit indicator al dispersiei în cazul distribuțiilor de frecventă normală. Cu cât dispersia este mai redusă cu atât valoarea parametrilor tendinței centrale este mai reprezentativă.
Utilizez măsurarea abaterii standard a grupelor de subiecți, fără să estimez abaterea populației din care face parte eșantionul ci doar să fac referiri la corelații și regresii. Pentru a calcula abaterea standard am folosit Microsoft Office Excel prin următoarea formulă de calcul ”= st dev. (number1; number2; …)”, care utilizează următoare formulă de calcul:
Fig. nr. 5. Formula de calcul pentru abaterea standard
(office.microsoft.com)
amplitudinea standard a valorii medii sau eroarea medie (m sau Em), se calculează după formula:
Prin amplitudinea standard se stabilește dacă media aritmetică este ceartă sau orientativă. În cazul în care media aritmetică este mai mare decât eroarea mediei atunci cu siguranță ea va fi certă și nu orientativă.
coeficientul de variabilitate (Cv sau v) reprezintă aproximarea procentuală a raportului dintre abaterea standard și media aritmetică, fiind exprimată în procente. Folosesc coeficientul de variație pentru că indicatorii împrăștierii absolute, abaterea standard nu ne furnizează relații asupra măririi împrăștierii și pentru a arăta gradul de omogenitate a colectivelor.
Cv – coeficientul de variabilitate
S – abaterea standard
– media aritmetică
Coeficientul de variabilitate apreciază gradul de omogenitate a unui colectiv, se consideră că valorile sunt cuprinse între:
între 0 – 10% arată o împrăștiere mică, omogenitatea colectivității este mare;
între 10 – 20% indică o împrăștiere medie, deci omogenitatea colectivității respective este relativă;
între 20 – 30% indică o împrăștiere mare, existența unui grad de omogenitate scăzut;
valorile peste 30% arată un grad excesiv de împrăștiere, lipsa de omogenitate a colectivității respective.
semnificația statistică a diferenței dintre medii (testul lui Student) se stabilește pe baza raportului dintre media aritmetică și abaterea standard (eroarea mediei aritmetice). Formula de calcul:
Pentru interpretarea valorii variabilei t în sensul semnificației diferenței se folosește tabla lui Fisher (G. M. Smith,1971) unde f simbolizează numărul gradelor de libertate:
– atunci când se lucrează cu un singur grup: f = n-1;
– atunci când se lucrează cu două grupuri independente: f = nx + ny – 2
Interpretare:
– dacă t calculat de noi este mai mare decât cel din tabela lui Fisher la pragul de 0,05 atunci diferența este semnificativă și din punct de vedere statistic, probabilitatea (p) ca diferența să fie întâmplătoare fiind mai mică de 5% (p < 0,05);
– dacă t calculat de noi este mai mic decât cel din tabela lui Fisher atunci diferența este nesemnificativă (p > 0,05).
5. Analiza randamentului procesului instructiv – educativ
Unii specialiști numesc această metodă de cercetare: „metoda verificării și aprecierii rezultatelor” și este de fapt metoda de studiere a raportului dintre planificare și realizarea acesteia.
Metoda nu furnizează numai datele rezultate din activitatea de comparare a obiectivelor planificate și realizate, ea trebuie sa se extindă asupra întregului proces instructiv-educativ și să dea date obiective asupra reactivității subiecților la tehnologia instruirii. (A. Novak, 1977)
În cadrul acestei metode am folosit verificarea după diferite etape ale experimentului, adunând astfel o serie de date care la sfârșit au permis compararea și aprecierea.
3.4. Cunoașterea lotului de subiecți și a locului de desfășurare a experimentului
La începutul anului școlar 2007-2008 mi-am ales pentru a studia și cerceta următoarea temă: "Model de realizare a obiectivelor educației fizice prin intermediul mijloacelor specifice jocului de fotbal în învățământul primar". Prin cercetarea aceasta am dorit să verific experimental contribuția lecțiilor de educație fizică la clasele I-IV structurate pe baza jocului de minifotbal la dezvoltarea principalelor calități motrice ale elevilor de ambele sexe cuprinși în aceste clase.
În perioada 1 octombrie 2007-15 februarie 2008 am studiat literatura de specialitate, am vizionat mai multe lecții de educație fizică la diferite școli generale, am purtat permanent discuții cu câțiva dintre profesorii de educație fizică din orașele Beiuș, Oradea și din comunele și satele alăturate, toate acestea permițându-mi să întocmesc un plan de cercetare a prezentei lucrări.
Experimentul a fost efectuat în cadrul Școlii Generale „Nicolae Popoviciu” din Beiuș, județul Bihor, experimentul propriu-zis având drept subiecți elevii claselor a III-a A (Martor)și a III- a B ( Experiment).
Baza materială necesară experimentului ai fost asigurat de Școala Generală „Nicolae Popoviciu” și a constat din următoarele material:
teren de minifotbal (de fapt terenul de handbal al școlii);
10 mingi de fotbal;
6 jaloane;
un set echipament sportiv alb-negru;
6 cercuri.
Experimentul practic a fost eșalonat pe trei semestre: semestrul I 12-23 Noiembrie 2007, atât la clasa martor cât și la cea experiment; semestrul II 5-16 Mai 2008, atât la clasa martor cât și la cea experiment; în semestrul III în data de 16-27 Februarie 2009. După fiecare semestru făcându-se o comparație statistică între rezultatele elevilor din clasa de martor și rezultatele clasei experiment, respectiv clasa a III-a A și clasa a III-a B. Cu clasa martor s-a respectat cerințele programei școlare iar la clasa experiment am aplicat activități de învățare specifice jocului de fotbal (minifotbal) pe teren redus.
Subiecții clasei de experiment aveau un nivel de motricitate bun, o pregătire fizică, bună. Componența clasei de experiment și a clasei martor precum și codurile ce se vor utiliza pe parcursul acestei lucrări sunt incluse în tabelele următoare, care conțin și rezultatele inițiale obținute de fiecare subiect în parte la începutul experimentului la: alergare de viteză (50 m), săritura în lungime de pe loc, forța musculaturii abdominale, forța musculaturii spatelui, aruncarea mingii de oină la distanță de pe loc și săritura în lungime cu elan.
TABEL NOMINAL CU REZULTATELE INIȚIALE
ALE CLASEI MARTOR a III-a A.
Data: 24-28 Septembrie 2007
Nr. de subiecți: 21
TABEL NOMINAL CU REZULTATELE INIȚIALE
ALE CLASEI EXPERIMENT a III-a B.
Data: 24-28 Septembrie 2007
Nr. de subiecți: 21
MODUL ÎN CARE AM ACȚIONAT în desfășurarea practică a experimentului:
În cadrul explicației:
a) am folosit un vocabular uzitând de o terminologie clară pentru a putea fi înțeles de toți subiecții din grupă;
b) am explicat fiecare mijloc de acționare, însoțind explicația cu demonstrația pe tabla de lucru portabilă;
c) în explicație am folosit elemente concrete, bazate pe noțiuni, priceperi și deprinderi deja cunoscute de subiecți;
d) la explicarea unei mișcări am dat repere clare de direcție, ritm și amplitudine;
e) am încercat să folosesc o explicație adaptată la nivelul de pregătire teoretic al subiecților.
În cadrul conversației:
a) prin conversațiile purtate cu subiecții am încercat să stimulez gândirea creatoare a acestora;
b) am încercat să ajungem împreună la o înțelegere mai clară a cauzelor unor greșeli de execuție care influențează negativ efortul fizic depus în timpul unei partide, pentru a le putea, eventual, evita, corecta sau înlătura;
c) discuțiile au fost purtate de așa natură încât să stimuleze subiecții în a depăși unele momente mai dificile, să contribuie la menținerea atmosferei favorabile de lucru pe terenul de minifotbal și crearea unei stări optime de emulație; (fayr-play)
d) am folosit conversația ca un mijloc important de transmitere a cunoștințelor.
În cadrul demonstrației:
a) am făcut demonstrația în așa fel încât să poată fi urmărită de toți subiecții de la început și până la sfârșitul ei, folosind în acest scop numai unele zone ale terenului de minifotbal, precum și o atentă așezare a subiecților care urmăreau demonstrația;
b) pe măsură ce demonstram, punctam verbal momentele mai importante, respectând ritmul și viteza proprie acțiunii respective;
c) pentru exersare am folosit următoarele metode:
bilaterală și în ritm optim mișcării;
lângă sau în urma unui partener bun executant;
exerciții cu adversar pasiv;
exerciții cu adversar semiactiv;
exerciții cu adversar activ;
jocuri cu temă;
jocuri școală;
jocuri cu handicap;
joc bilateral cu efectiv și teren redus și cu reguli simplificate.
Fiecare intervenție, fiecare corectare a fost precedată de o apreciere pozitivă. În primele etape ale învățării am corectat doar greșelile fundamentale iar mai târziu și greșelile secundare, încercând ca de fiecare dată sa scot în evidență doar greșeala cea mai importantă, intervenția mea fiind de scurtă durată, la obiect și exprimată printr-un limbaj adecvat grupei de subiecți.
Am făcut corectarea greșelilor cât mai repede posibil după apariția lor și pentru ca subiectul respectiv să fie convins de existența lor, fiecare greșeală în parte fiind însoțită de recomandări clare în ceea ce privește corectarea ei.
Capitolul IV
CONȚINUTUL EXPERIEMNTULUI
Mijloace de acționare utilizate pe parcursul desfășurării cercetării la clasa de experiment a III- a B
1. Noțiuni elementare privind școala mersului și a alergării:
1.1. Mers, opriri din mers;
1.2.Mers pe vârfuri, pe călcâie, pe partea internă a labei piciorului, pe partea externa a labei piciorului;
1.3. Joc de glezne;
1.4. Pas sărit;
1.5. Pas săltat;
1.6. Trecere din mers în alergare si invers;
1.7. Alergare cu genunchii la orizontală, alergare cu pendularea gambelor înapoi;
1.8. Alergare șerpuită;
1.9. Din alergare: opriri, porniri, ocoliri, alergase șerpuită, pas de voie, trecere din alergare în mers.
2. Dezvoltarea simțului mingii și a plăcerii de a se juca cu mingea:
2.1. Rostogolirea mingii cu talpa, înainte – înapoi – lateral, cu ambele picioare;
2.2. Rostogolirea mingii cu partea internă a labei piciorului înainte – înapoi – lateral, cu ambele picioare;
2.3. Rostogolirea mingii cu partea externă a labei piciorului, înainte – înapoi – lateral, cu ambele picioare;
2.4. Combinații de rostogoliri ale mingii, la liberă alegere, static;
2.5.Combinații de rostogoliri ale mingii la liberă alegere, din ușoară deplasare.
3. Jocuri de mișcare specifice fotbalului:
3.1. Mingea prin tunel;
3.2. Vânătorul și rațele;
3.3. Mingea la căpitan;
3.4. Ștafete cu conducerea mingii;
3.5. Conducerea mingii cu piciorul până la o linie trasată la 10 metri depărtare, întoarcere prin rostogolirea mingii cu talpa si revenirea la coada șirului prin conducerea mingii cu partea interioară a labei piciorului.
4. Joc bilateral liber consimțit cu reguli simplificate pe teren redus:
Pentru jocul bilateral pe teren redus am alcătuit un model propriu de regulament adaptat jocului de fotbal organizat pe teren cu dimensiuni reduse:
1. Dimensiunile trenului:
– lungime: 50 metri;
– lățime: 30 metri;
– semicercul mare: 9 metri;
– semicercul mic: 6 metri;
– lovitura de pedeapsă: 7 metri.
Poarta
lățime: 3 metri
înălțime: 2 metri.
2. Timpul de desfășurare a jocului: 2 reprize a 15 de minute fiecare cu o pauză de 5 minute între reprize.
3. Dacă egalitatea persistă se va trece la executarea loviturilor de departajare (7 metri), câte o execuție pentru fiecare jucător din terenul de joc. Dacă egalitatea persistă, se vor executa alternativ lovituri de pedeapsă până când o echipă ratează.
4. O echipă este formată din 6 jucători de câmp și un portar. Pe toată durata jocului o echipă va efectua câte schimbări dorește.
5. Nu se aplică regula „afară din joc” (off-side).
6. Suprafața de teren cuprinsă în interiorul semicercului de la 6 metri va fi socotită "suprafața de pedeapsă", astfel încât infracțiunile comise de jucători în această suprafață vor fi penalizate cu lovitură de pedeapsă de la 7 metri.
7. În suprafața semicercului de 6 metri portarul are voie să joace mingea cu mâna.
8. Suprafața careului de 6 metri este spațiul de protecție al portarului. De la 6 metri se va repune mingea în joc când a ieșit afara dată de jucătorii adverși.
9. Repunerea mingii de la margine se va face cu mâna.
10. Când se execută o lovitură liberă directă sau indirectă, distanța la care va fi așezat zidul este de 4 metri. La fel și la repunerea mingii de la margine.
11. La executarea loviturilor de pedeapsă de la 7 metri, în afara executantului și a portarului advers, toți jucătorii sunt obligați să stea în afara careului de 9 metri.
5. Ștafete
5.1. Sub formă de concurs:
Fig.1. (Badiu T., 1995)
Cele două echipe, A și B, împărțite la rândul lor în două grupe, se întrec pe o distanță de 40 de metri. La un semnal sonor, primii doi jucători ai fiecărei echipe accelerează în același timp, atingându-se la jumătatea traseului (20 m), și întorcându-se apoi la locul de plecare pentru a preda schimbul colegilor care urmează.
Fig.2.(Badiu T., 1995)
Jucătorii celor două echipe (în alb și negru, intercalați) sunt plasați pe circumferința unui cerc. La un semnal, doi jucători adverși accelerează și se urmăresc până îi ating, după două ture complete alee cercului, pe colegii așezați aproape de locul lor de plecare, dând astfel continuitate exercițiului.
Ștafete combinate cu alergare, aruncare și prinderea mingii
Elevii împărțiți în 4 echipe, așezați în spatele unei linii de plecare cu distanță suficientă între șiruri. Primul elev din fiecare șir are o minge. La semnal aleargă 20 de metri, ocolește un obstacol care marchează punctul de întoarcere și înainte de a ajunge la următorul elev din echipa sa, îi aruncă ușor mingea. Acesta o prinde și jocul continuă până când toți elevii au executat prinderea și aruncarea. Câștigă echipa care a scăpat de mai puține mingea și a alergat mai repede. Jocul se repetă de 2-3 ori.
Fig. 3 (Badiu T., 1995)
Ștafetă cu conducerea și aruncarea mingii
Elevii împărțiți în 4 echipe, aleargă bătând mingea în pământ pe o distanță de 15 metrii, ocolesc un anumit obiect, se întorc la șir conducând mingea cu piciorul până la următorul coechipier. Va câștiga echipa care va termina prima, respectând regulile jocului.
Fig. 4 (Badiu T., 1995)
5.4.Ștafetă combinată:
Elevii împărțiți în trei echipe, aleargă rostogolind mingea înainte și aruncă mingea într-o țintă fixă. Câștigă echipa care execută cel mai corect și termină primii.
Fig. 5 (Badiu T., 1995)
Ștafetă în suveică cu transportarea de mingi:
Elevii sunt împărțiți în patru echipe și așezați cate două echipe față în față, la o distanță de 15 metri. La semnal sonor, primii elevi din aceeași parte care au mingile în mâini, pornesc în alergare către coechipierii lor, le dau mingile și trec la coada acestor șiruri. Primii jucători ai acestor șiruri primind mingile aleargă în sens invers. Jocul se termină când toți elevii au executat această deplasare în suveică și când fiecare jucător a ajuns la locul inițial.
Echipa care termină prima este învingătoare.
Fig. 6 (Badiu T., 1995)
Ștafetă în suveică prin conducerea mingii cu piciorul:
Elevii sunt împărțiți în patru echipe și așezați cate două echipe față în față, la o distanță de 15 metri. La semnal sonor, primii elevi din aceeași parte cu mingea la picior, pornesc în alergare către coechipierii lor, pasând mingea și trec la coada șirului. Primii jucători ai acestor șiruri primind mingile aleargă în sens invers, cu mingea la picior. Jocul se termină când toți elevii au executat această deplasare în suveică și când fiecare jucător a ajuns la locul inițial.
Echipa care termină prima este învingătoare.
Fig. 7 (Badiu T., 1995)
6.1. Joc de viteză și îndemânare:” Câinele și iepurele”
În interiorul careului, sunt desemnați 2 jucători pe post de „câini" care trebuie să alerge și să încerce să-i atingă pe ceilalți jucători „iepurii”. „Câinele" care reușește să atingă un „iepure" trece în locul acestuia și invers, „iepurele" atins devine „câine".
Fig. 8 (Badiu T., 1995)
6.2. Joc de viteză și îndemânare: ”Iepurele și vânătorul”
Jucătorii sunt așezați în cerc la o distanță de 1,5 m unul față de celălalt, ca în figura 5.6.
Jucătorul A este „vânătorul" care aleargă înafara cercului după jucătorul B – „iepurele”. Când acesta din urmă a obosit sau îi e frică să nu fie prins, se oprește brusc înaintea oricărui component din cadrul cercului, luându-i locul. Acesta devine la rândul său „vânător" (în figură, C va avea acest rol) în timp ce primul „vânător” (jucătorul A) devine „iepure".
Fig. 9. (Badiu T., 1995)
7. Jocuri de mișcare pentru dezvoltarea îndemânării:
Jucătorii sunt așezați înaintea primului cerc la o distanță de 1 m față de primul cerc, ca în figura 10.
Faza inițială a acestui traseu presupune desprinderi pe verticală în interiorul celor 6 cercuri așezate pe teren, căutând cel mai bun punct de sprijin.
Faza următoare prevede o alergare în slalom printre cele 6 jaloane așezate la 2 metri distanță unul față de celălalt.
Fig. 10. (Badiu T., 1995)
Capitolul V
PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR EXPERIMENTULUI
Pasul următor în continuarea cercetării de față, după conținutul experimentului, îl reprezintă analiza și interpretarea rezultatelor experimentului.
În acest scop, după cum am menționat și în capitolele precedente, de un mare ajutor au fost calificativele obținute de subiecții cercetării în urma probelor de control care s-au desfășurat cu cele două clase (una martor și una experiment) la sfârșitul fiecărui semestru al anului școlar.
Trebuie totuși să menționăm că deși în lecțiile de educație fizică au fost folosite cu preponderență mijloace de acționare specifice jocului de fotbal (prezentate în capitolul anterior) și mai ales jocul de minifotbal, totuși pe parcursul acestui experiment ne-am dat seama că pe lângă aceste mijloace de acționare specifice trebuie obligatoriu să adăugăm mijloace de acționare din atletism, gimnastică și alte jocuri sportive pentru a putea dezvolta toate calitățile motrice de bază și mai ales pentru a putea realiza cele mai importante obiective ale educației fizice școlare.
Înainte de a trece la analiza rezultatelor obținute pe parcursul cercetării, credem că este esențial ca în paginile ce urmează să prezentăm rezultatele obținute de subiecții la fiecare din cele trei probe de control.
TABEL NOMINAL CU REZULTATELE CLASEI MARTOR a III-a A
OBȚINUTE DUPĂ CELE TREI TESTĂRI
TABEL NOMINAL CU REZULTATELE CLASEI DE EXPERIMENT a III-a B
OBȚINUTE DUPĂ CELE TREI TESTĂRI
CAPITOLUL V
REZULTATELE OBȚINUTE ȘI INTERPRETAREA LOR
Rezultatele înregistrate la fiecare probă de control, atât la testarea inițială,(T1, T2, T3) au fost întabelate.
Pentru a avea o imagine cât mai obiectivă asupra acestor rezultate, la fiecare probă de control utilizată, am aplicat o serie de formule statistico-matematice.
Astfel am calculat:
– Media aritmetică;
– Abaterea standard;
– Eroarea standard;
– Amplitudinea;
– Coeficientul de variabilitate;
– Semnificația diferenței dintre medii.
În tabelele următoare sunt prezentați indicatorii statistici mai sus menționați pentru fiecare probă de control astfel:
ALERGARE DE VITEZA PE 50 METRI
În ceea ce privește acestă probă se poate observa o scădere a valorilor înregistrate de la 9,2 la testarea inițială la 9,0 la testarea finală, iar coeficientul de variabilitate cu valori foarte mici indicând un grad de omogenitate ridicat în ceea ce privește această probă la care au fost supuși subiecții participanți la experiment.
Abaterea standard scoate in evidență o abatere de la medie foarte mică între 0,77 și 0,74 la testarea finală. Valoarea Testului t demonstrează că între cele două testări există diferențe nesemnificative la terminarea experimentului de bază (p˃0,05). Clasa martor și cea experimentală nu au avut progrese semnificative.
Media aritmetică este mai mare decât eroarea mediei, rezultând o medie aritmetică certă.
Fig. 11.Tabel cu indicatorii statistico-matematici pentru alergarea de viteză.
Fig. 12 Grafic alergare de viteză 50 m
SĂRITURA ÎN LUNGIME DE PE LOC
În ceea ce privește acestă probă se poate observa o creștere a valorilor înregistrate de la 147 la testarea inițială la 154 la testarea finală, iar coeficientul de variabilitate cu valori mici arătând o împrăștiere mică, omogenitate clasei este mare în ceea ce privește această probă la care au fost supuși subiecții participanți la experiment.
Abaterea standard scoate in evidență o abatere de la medie foarte mică între 13,94 și 14,4 la testarea finală, de unde rezultă o dispersie redusă. Valoarea Testului t demonstrează că între cele două testării există diferențe nesemnificative la terminarea experimentului de bază (p˃0,05). Ambele clase nu avut progres semnificativ.
Media aritmetică este mai mare decât eroarea mediei, rezultând o medie aritmetică certă.
Fig. 13.Tabel cu indicatorii statistico-matematici pentru săritura în lungime de pe loc.
Fig. 14 Grafic săritura în lungime de pe loc.
FORȚĂ MUSCULATURA ABDOMINALĂ
În ceea ce privește acestă probă se poate observa o creștere a valorilor înregistrate de la 13 la testarea inițială la 16 la testarea finală, iar coeficientul de variabilitate cu valori mari arătând un grad excesiv de împrăștiere, lipsă de omogenitate a clasei.
Abaterea standard scoate in evidență o abatere de la medie foarte mică între 5,03 și 5,33 la testarea finală, de unde rezultă o dispersie redusă. La grupa experimentală, valoarea testului t demonstrează că între cele două testări există diferențe nesemnificative la terminarea experimentului de bază (p ˃ 0,05). Clasa martor are un progres semnificativ (p ˂ 0,05) iar cea experimentală nu are un progres semnificativ. Media aritmetică este mai mică decât eroarea mediei, rezultând o medie aritmetică orientativă.
Fig. 15.Tabel cu indicatorii statistico-matematici pentru musculatura abdominală.
Fig. 16 Grafic forța abdominală.
FORȚĂ MUSCULATURA SPATELUI
În ceea ce privește acestă probă se poate observa, la grupa experimentală, o creștere a valorilor înregistrate de la 10 la testarea inițială la 12 la testarea finală, iar coeficientul de variabilitate cu valori mari arătând un grad excesiv de împrăștiere, lipsă de omogenitate a clasei.
Abaterea standard scoate in evidență o abatere de la medie foarte mică între 4,65 și 4,63 la testarea finală, de unde rezultă o dispersie redusă. La grupa experimentală valoarea testului t demonstrează că între cele două testări există diferențe nesemnificative la terminarea experimentului de bază (p ˃ 0,05). Clasa martor are un progres semnificativ (p ˂ 0,05) , pe când cea experimentală nu are.
Media aritmetică este mai mică decât eroarea mediei, rezultând o medie aritmetică orientativă.
Fig. 17.Tabel cu indicatorii statistico-matematici pentru musculatura spatelui.
Fig. 18 Grafic forță spate.
ARUNCAREA MINGII DE OINĂ DE PE LOC
În ceea ce privește acestă probă se poate observa, la grupa experimentală, o creștere a valorilor înregistrate de la 18 la testarea inițială la 20 la testarea finală, iar coeficientul de variabilitate cu valori mari indică o împrăștiere mare, grad de omogenitate scăzut.
Abaterea standard scoate in evidență o abatere de la medie foarte mică între 5,26 și 5,3 la testarea finală, de unde rezultă o dispersie redusă. La grupa experimentală, valoarea testului t demonstrează că între cele două testări există diferențe nesemnificative la terminarea experimentului de bază (p ˃ 0,05). Clasa martor are progres semnificativ (p ˂ 0,05) , iar cea experimentală nu are progres semnificativ.
Media aritmetică este mai mare decât eroarea mediei, rezultând o medie aritmetică certă.
r
Fig. 19.Tabel cu indicatorii statistico-matematici – aruncarea mingii de oină.
Fig. 20 Grafic aruncarea mingii de oină.
SĂRITURA ÎN LUNGIME CU ELAN
În ceea ce privește acestă probă se poate observa, la grupa experimentală, o creștere a valorilor înregistrate de la 242 la testarea inițială la 250 la testarea finală, iar coeficientul de variabilitate cu valori mici indică o împrăștiere mică, omogenitate clasei este mare.
Abaterea standard scoate in evidență o abatere de la medie crescută între 22,4 și 21,9 la testarea finală, de unde rezultă o dispersie nereprezentativă. La grupa experimentală cât și la cea martor valoarea testului t demonstrează că între cele două testări există diferențe nesemnificative la terminarea experimentului de bază (p ˃ 0,05). Niciuna dintre clase nu a progresat semnificativ.
Media aritmetică este mai mare decât eroarea mediei, rezultând o medie aritmetică certă.
Fig. 21.Tabel cu indicatorii statistico-matematici – săritura în lungime cu elan.
Fig. 22 Grafic săritura în lungime cu elan.
Capitolul VI
CONCLUZII
Valențele pozitive pe care le au jocurile sportive în general, jocul de fotbal în cazul de față, fac ca acestea să reprezinte unul din principalele mijloace ale educației fizice, prin contribuția lor la realizarea obiectivelor educației fizice și sport în învățământul primar.
În condițiile date (programa școlară supraîncărcată) introducerea jocului de fotbal aduce atât o atracție în plus față de ora obișnuită de educație fizică cât și un plus de emulație asupra clasei (băieți, fete), evitând și prevenind sedentarismul și obezitatea.
Profitând de un cadru favorizant (bază material-didactică), profesorul trebuie să utilizeze mijloacele și metodele adecvate în așa fel încât exercițiile utilizate să reprezinte noutăți pentru elevi, care ulterior îi vor ajuta în practicarea organizată a jocului de fotbal (regulament).
Conform datelor înregistrate la testările intermediare și finale, s-a observat un oarecare progres față de testarea inițială. Astfel, la clasa a III-a A (martor) s-au înregistrat progrese la trei dintre probele susținute (dezvoltarea musculaturii abdominale, spatelui, a celei segmentare). La clasa a III-a B (experiment) care a folosit mijloace specifice jocului de fotbal nu a reușit să-și îmbunătățească semnificativ performanțele, cu toate că elevii au apreciat noile exerciții și au lucrat cu plăcere (implicarea lor a fost mare).
Explicația diferențelor între cele două clase și-ar putea găsi locul în abordarea modului diferit al lecției de educație fizică cu „minge” și fără „minge”. La clasa martor, utilizându-se mingea mai puțin decât la clasa experiment, accentul a căzut mai mult pe dezvoltarea forței trenului superior. În schimb, la clasa experiment accentul a căzut preponderent pe mijloacele și metodele specifice jocului de fotbal, mult mai antrenante și atractive decât mijloacele clasice (din atletism, gimnastică), fapt ce ar putea explica lipsa progresului la probele mai sus menționate.
În consecință putem afirma că pentru o dezvoltare armonioasă a organismului, metodica obișnuită poate da rezultate bune. Este foarte important ca și exercițiile din fotbal să fie folosite în cadrul lecției de educație fizică în strânsă legătură cu exercițiile de bază (din gimnastică – Influențarea selectivă a aparatului locomotor), atletism (Școala alergării și săriturii), dar și din celelalte jocuri sportive.
De aceea este recomandabil ca în ciclul primar, între lecția de educație fizică propriu-zisă și jocurile sportive, să existe o simbioză prin care ulterior, la sfârșitul ciclului și la abordarea unui nou ciclu, elevul (-a) să aibă un bagaj motric de cunoștințe care să-i permită practicarea în condiții bune și foarte bune a exercițiului fizic și în special a unui joc sportiv la alegere.
În urma desfășurării prezentului experiment, din datele obținute și interpretarea acestora, suntem în măsură să conturăm următoarele concluzii:
1. Preocuparea noastră pentru folosirea în cadrul lecțiilor de educație fizică, a jocului de minifotbal prin utilizarea cu preponderență în cadrul acestor lecții a mijloacelor de acționare specifice jocului de fotbal, a permis nu numai însușirea corectă a principalelor elemente tehnico-tactice ale jocului de fotbal, ci și dezvoltarea principalelor calități motrice de bază.
2. Folosirea puterii de atracție a fotbalului de mare performanță și modelarea conținutului lecției de educație fizică după modelul jocului competițional și-a dovedit eficiența în procesul de învățare – predare în lecțiile de educație fizică la clasele III-IV.
3. Folosirea în cadrul orei de educație fizică a jocului de fotbal (minifotbal) și în general a jocurilor sportive asigură o participare activă și creatoare a elevilor față de orele de educație fizică în care mijloacele de acționare folosite sunt numai din atletism sau gimnastică.
4. Jocul de fotbal (minifotbal) utilizat ca mijloc de acționare în lecția de educație fizică are marele avantaj că nu necesită bază materială deosebită (sală de gimnastică, pistă de atletism, etc.), el putând să se desfășoare în aer liber, indiferent de anotimp, și necesită ca materiale folosite doar o minge și două porți care se pot confecționa din două tricouri așezate pe iarbă (sau alte obiecte vizibile).
BIBLIOGRAFIE:
Apolzan, D., Fotbal 2010, Editat de F.R.F. – București, 1996.
Avram, S., Fotbal. Exerciții pentru pregătirea fizică și tactică, Ed. Sport Turism, București, 1980.
Badiu, T., Exerciții și jocuri de mișcare pentru clasele I-IV, Ed. Alma, Galați, 1995.
Badiu, T., Ciorbă, C., Badiu, G., Educația fizică a copiilor și școlarilor (metode și mijloace), Ed. Garuda – Art, Chișinău, 1999.
Benedek, E., Palfai, I., Fotbal – 600 de exerciții, vol. I și II, Ed. C.N.E.F.S., București, 1982.
Bompa, T., Totul despre pregătirea tinerilor campioni, Ed. Ex Ponto, București, 2003.
Cârstea, Ghe., Teoria și metodica Educației Fizice și Sportului, Ed. Universul, București, 1993.
Cătăneanu, S., Dobre, V., Cojocaru, P, Elemente de teoria antrenamentului sportiv, Editura Universitaria, Craiova, 2002.
Comucci, N., Viani, M., Manualul antrenorului de fotbal, vol. II și III, Ed. C.N.E.F.S., București, 1988.
Dane, F.C., (1990), Research Methods, Brooks/ Cole Publishing Company Pacific
Grove, California.
D.E.X. – Editura Univers, Ediția a II-a, 1998.
Dragnea, A., Antrenamentul sportiv, Ed. Didactică și pedagogică, R.A., București, 1996.
Drăgan, I., Medicina sportivă aplicată, Ed. Editis, București, 1994.
Dumitrescu, G. – Curs de fotbal, Metodica predării fotbalului în liceu, Edit. Universitatea din Oradea, 2011.
Epuran, M., Psihologia, vol. I, II, III, Ed. I.E.F.S., București, 1984.
Ifrim, M. – Antropologia motrică, 1986.
Ionescu, I. V., Football, Ed. Helicon, Timișoara, 1995.
Jakab, Z., Kis, J., Vic, H., Futsal. Ghidul antrenorului, Ed. S.C. Tipographic S.R.L., Miercurea Ciuc, 2009.
Kolozsi, E.I., Statistică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999.
Motroc, I., Motroc, F., Fotbalul la copii și juniori, Ed. Didactică și Pedagogică, R. A., București, 1996.
Neța, G., Popovici, C., Ormenișan, S., Fotbal 2000, Ed. JRC.
Nicolesco, A., Ionescu, I., Fotbal. Metode și mijloace, Ed. Stadion, 1972.
Nicu, A., Antrenamentul sportiv modern, Ed. Editis, București, 1993.
Novak, A., Metode statistice în pedagogie și psihologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.
Rădulescu, M., Fotbal. Tehnica – factor prioritar, Ed. Răzeșu, 2009.
Roșculeț, N., Fotbal. Probleme de joc și antrenament, Ed. Uniunii de Cultură Fizică și Sport, București, 1966.
Săvescu, I., Educație fizică și sportivă școlară – culegere de exerciții fizice, Ed. Aius Print, Craiova, 2007.
Stănculescu, V., Fotbal. Aspecte moderne de antrenament și joc, Ed. Sport Turism, București, 1977.
Urican, C., Goool – 183 moduri de a înscrie, Ed. Gabriel, 2010.
Surse electronice:
www.edu.ro/programa școlară clasele I-IV (accesat la data de 24.06.2013, ora 14:23).
BIBLIOGRAFIE:
Apolzan, D., Fotbal 2010, Editat de F.R.F. – București, 1996.
Avram, S., Fotbal. Exerciții pentru pregătirea fizică și tactică, Ed. Sport Turism, București, 1980.
Badiu, T., Exerciții și jocuri de mișcare pentru clasele I-IV, Ed. Alma, Galați, 1995.
Badiu, T., Ciorbă, C., Badiu, G., Educația fizică a copiilor și școlarilor (metode și mijloace), Ed. Garuda – Art, Chișinău, 1999.
Benedek, E., Palfai, I., Fotbal – 600 de exerciții, vol. I și II, Ed. C.N.E.F.S., București, 1982.
Bompa, T., Totul despre pregătirea tinerilor campioni, Ed. Ex Ponto, București, 2003.
Cârstea, Ghe., Teoria și metodica Educației Fizice și Sportului, Ed. Universul, București, 1993.
Cătăneanu, S., Dobre, V., Cojocaru, P, Elemente de teoria antrenamentului sportiv, Editura Universitaria, Craiova, 2002.
Comucci, N., Viani, M., Manualul antrenorului de fotbal, vol. II și III, Ed. C.N.E.F.S., București, 1988.
Dane, F.C., (1990), Research Methods, Brooks/ Cole Publishing Company Pacific
Grove, California.
D.E.X. – Editura Univers, Ediția a II-a, 1998.
Dragnea, A., Antrenamentul sportiv, Ed. Didactică și pedagogică, R.A., București, 1996.
Drăgan, I., Medicina sportivă aplicată, Ed. Editis, București, 1994.
Dumitrescu, G. – Curs de fotbal, Metodica predării fotbalului în liceu, Edit. Universitatea din Oradea, 2011.
Epuran, M., Psihologia, vol. I, II, III, Ed. I.E.F.S., București, 1984.
Ifrim, M. – Antropologia motrică, 1986.
Ionescu, I. V., Football, Ed. Helicon, Timișoara, 1995.
Jakab, Z., Kis, J., Vic, H., Futsal. Ghidul antrenorului, Ed. S.C. Tipographic S.R.L., Miercurea Ciuc, 2009.
Kolozsi, E.I., Statistică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999.
Motroc, I., Motroc, F., Fotbalul la copii și juniori, Ed. Didactică și Pedagogică, R. A., București, 1996.
Neța, G., Popovici, C., Ormenișan, S., Fotbal 2000, Ed. JRC.
Nicolesco, A., Ionescu, I., Fotbal. Metode și mijloace, Ed. Stadion, 1972.
Nicu, A., Antrenamentul sportiv modern, Ed. Editis, București, 1993.
Novak, A., Metode statistice în pedagogie și psihologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.
Rădulescu, M., Fotbal. Tehnica – factor prioritar, Ed. Răzeșu, 2009.
Roșculeț, N., Fotbal. Probleme de joc și antrenament, Ed. Uniunii de Cultură Fizică și Sport, București, 1966.
Săvescu, I., Educație fizică și sportivă școlară – culegere de exerciții fizice, Ed. Aius Print, Craiova, 2007.
Stănculescu, V., Fotbal. Aspecte moderne de antrenament și joc, Ed. Sport Turism, București, 1977.
Urican, C., Goool – 183 moduri de a înscrie, Ed. Gabriel, 2010.
Surse electronice:
www.edu.ro/programa școlară clasele I-IV (accesat la data de 24.06.2013, ora 14:23).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Realizarea Obiectivelor Educatiei Fizice Prin Intermediul Mijloacelor Specifice Jocului de Fotbal In Invatamantul Primar (ID: 160403)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.